Cooperare Si Conflict In Relatiile de Putere Americano Ruse Contemporane

=== 8c672eff8b6a77df93c4c61682255bd620788b6e_96334_1 ===

Cuprins

INTRODUCERE

Problematica Cercetării

Timp de aproape jumătate de secol după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, arena internațională a fost caracterizată de confruntarea dintre SUA și URSS. Considerat un conflict între lumea vestică, democratică și lumea estică, comunistă, Războiul Rece a fost un conflict între cele două superputeri ale lumii, dând naștere unei lumi bipolare. Până la destrămarea Uniunii Sovietice, relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au reprezentat factorul decisiv în relațiile internaționale. Se poate spune că tensiunile și starea de insecuritate provocate de posesia armelor nucleare, alături de situația economică precară a Uniunii Sovietice și de reformele lui Gorbaciov, au facilitat încheierea oficială a Războiului Rece.

Lucrarea de față, denumită Cooperare și Conflict în Relațiile de Putere Americano-Ruse Contemporane, abordează, prin prisma teoriei balanței de putere, relațiile ruso-americane de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent.

Când URSS s-a destrămat, în 1991, Războiul Rece părea să fie încheiat. În perioada de după 1991 până în prezent, însă, au existat, în relațiile dintre SUA și Rusia, evenimente care seamănă izbitor cu acel climat tensionat și de rivalitate existent în timpul Războiului Rece. Mai recent, conflictele din Siria și Ucraina au dus la ideea unui Nou Război Rece, sau un al Doilea Război Rece. În cazul Siriei, ideea de competiție pentru aliați și pentru sfere de influență a fost evidentă. Intervenția occidentală în Siria poate fi văzută ca un efort comun de a elimina un regim neprietenos, în mod similar Libiei, inclusiv prin sprijinirea grupurilor de rebeli sirieni în acțiuni împotriva regimului sirian. Rusia, pe de altă parte, a încercat cu orice preț o astfel de intervenție în Siria, cel mai important aliat din Orientul Mijlociu. În plus, recurgerea la sancțiuni economice impuse blocului rival este o caracteristică a Războiului Rece (de exemplu, SUA a impus astfel de sancțiuni Uniunii Sovietice, Chinei, Coreei de Nord, Vietnamului de Nord, Cubei, etc), prezentă și în cazul conflictului din Siria. Acesta este doar un exemplu al similitudinilor dintre situațiile din vechiul Război Rece și așa-numitul Nou Război Rece. În cadrul ultimului capitol al lucrării de față vom analiza relațiile dintre SUA și Rusia și balanța de putere în perioada post Război-Rece, abordând inclusiv crizele din Primăvara Arabă și din Ucraina și ilustrând interesele strict divergente ale celor două puteri.

După atacul terorist din 11 septembrie 2001, relațiile dintre SUA și Rusia au cunoscut o apropiere considerabilă, Rusia alăturându-se luptei globale împotriva terorismului. Această fază a fost, însă, destul de scurtă; au urmat apoi o serie de evenimente care au stat la baza deteriorării treptate a relațiilor dintre SUA și Rusia, printre care putem aminti: semnarea, de către SUA, a două acorduri privind constituirea de baze militare în Uzbekistan și Kârgâzstan; invazia militară și prezența îndelungată a trupelor americane în Irak și Afganistan; retragerea SUA din Tratatul ABM; revoluțiile democratice din Serbia, Georgia, Ucraina, Uzbekistan și Kârgâzstan; planurile SUA privind amplasarea de scuturi anti-rachetă în România, Cehia și în Polonia; retragerea Rusiei din Tratatul CFE; programul nuclear al Iranului; extinderea NATO în spațiul ex-sovietic; războiul din Georgia; Primăvara Arabă; conflictul din Siria; criza din Ucraina și anexarea Crimeii.

Criza din Ucraina a provocat cea mai importantă deteriorare a relațiilor dintre Rusia și SUA de la încheierea Războiului Rece. Dmitri Trenin, de exemplu, a avertizat la Moscova că situația din Ucraina a deschis o nouă eră de rivalitate și ostilitate intensă între SUA și Rusia: „Acesta va fi începutul unei noi perioade, care amintește în unele moduri de Războiul Rece din 1940 în 1980”.

De la începutul anilor 1990, SUA au adoptat o strategie globală care vizează „menținerea poziției proeminente de putere a SUA realizată după dizolvarea Uniunii Sovietice”. Cu alte cuvinte, SUA urmăreau păstrarea sistemului unipolar și a rolului de hegemon mondial. Pe de altă parte, viziunea strategică a Rusiei este în fundamental opusă celei americane; Rusia urmărește să devină o mare putere și să fie tratată ca atare de ceilalți actori internaționali. Retorica rusă în favoarea multipolarității a dobândit o mai mare proeminenta și intensitate în cursul anilor 2006 și 2007, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial deținut de Vladimir Putin.

Astfel, în timp ce SUA urmăresc consolidarea rolului de hegemon mondial, Rusia este total opusă ideii de unipolaritate. Extrem de ilustrativă în acest sens este declarația lui Putin din anul 2007:

„Consider că modelul unipolar nu este doar inacceptabil, ci și imposibil de aplicat în lumea de astăzi. Acțiunile unilaterale și adesea nelegitime nu au rezolvat nicio problemă […] Astăzi suntem martorii unei utilizări aproape de nestăpânit a forței militare în relațiile internaționale […]  Asistăm la o desconsiderare în creștere a principiilor de bază ale dreptului internațional. SUA, în primul rând, și-a depășit granițele naționale în mai multe rânduri. Acest lucru este vizibil în politicile economice, politice, culturale și educaționale pe care le impune în alte state. Deoarece statele nu pot considera că dreptul internațional, în aceste condiții, le poate proteja, o astfel de abordare stimulează o cursă a înarmărilor”.

Pozițiile adoptate de către Rusia și SUA în ceea ce privește evoluția internă sunt, de asemenea, importante în analizarea raporturilor dintre cele două puteri. Până în 2004, liderii americani considerau că Rusia se află pe drumul către un regim liberal, democratic. Președintele Bush declara, în 2003, că respectă „viziunea președintelui Putin pentru Rusia: o țară cu pace în interiorul frontierelor sale, cu vecinii săi și cu lumea, o țară în care democrația și libertatea și statul de drept prosperă”. Reformele democratice ale Rusiei erau, și continuă să fie, departe de a fi reale.

Relațiile Americano-ruse s-au deteriorat, astfel că în prezent cele două puteri coexistă într-un climat tensionat, caracterizat de rivalitate. În cadrul celui de-al treilea capitol al lucrării de față, se va observa că prin analizarea intereselor și obiectivelor SUA și ale Rusiei se observă o opoziție majoră, element ce caracterizează relațiile americano-ruse contemporane.

Cadrul Metodologic

În cadrul acestei secțiuni se regăsesc informații cu privire la elaborarea prezentei lucrări, în ceea ce privește alegerea teoriilor și a surselor.

Referitor la partea teoretică, poate fi considerată oportună analizarea relațiilor dintre SUA și Rusia prin prisma teoriei realiste, pentru o mai bună înțelegere a comportamentelor celor două puteri. Drept urmare, cercetările reprezentanților realismului ocupă un loc important în cadrul lucrării de față. Pot fi menționați Hans Morgenthau, cu lucrarea Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace (1985) și Hedley Bull, cu lucrarea The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics (2002). Importanți în acest context sunt și Kenneth Waltz, însuși creatorul curentului neorealist, cu publicații precum Theory of International Politics (1979) sau The Origins of War in Neorealist Theory (1988) și John J. Mearsheimer, promotorul neorealismului ofensiv, cu lucrarea The Tragedy of Great Power Politics (2001).

În ceea ce privește istoricul relațiilor ruso-americane din perioada celui de-al doilea Război Mondial și din timpul Războiului Rece, în cadrul lucrării de față ocupă un loc central Henry Kissinger, cu bine-cunoscuta lucrare Diplomația (2007), Martin McCauley, cu lucrarea Origins of the Cold War 1941–1949 (2008), Tony Judt, cu lucrarea Postwar: A History of Europe Since 1945 (2005), Paul Johnson, cu lucrarea O Istorie a Lumii Moderne, 1920-2000 (2015), dar și alte lucrări consacrate semnate de Nicolas Werth, John Lewis Gaddis, Peter Calvocoressi sau Jean-Baptiste Duroselle și Andre Kaspi.

Pentru ca lucrarea de față să ofere o imagine cât mai completă a subiectului, va fi folosită drept sursă secundară o bibliografie de specialitate care să asigure o abordare cuprinzătoare a tematicii (a se consulta bibliografia). Pe lângă titlurile de referință, revistele și studiile de specialitate, documentele oficiale vor ocupa un loc important în elaborarea lucrării de față. Prin urmare, site-urile oficiale ale Federației Ruse și ale Statelor Unite ale Americii vor constitui o bază solidă a informațiilor oficiale prezentate în această lucrare.

Structura

Primul capitol al lucrării de față, denumit Scurt istoric al relațiilor dintre SUA și URSS. Cel de-al Doilea Război Mondial și Războiul Rece, prezintă principalele evenimente care au marcat relațiile ruso-americane din perioada de dinaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial până la încheierea oficială a Războiului Rece. Dată fiind perioada extrem de vastă acoperită de acest capitol, prezentarea evenimentelor va fi una succintă. Printre momentele prezentate în primul capitol pot fi menționate izbucnirea, desfășurarea și încheierea celui de-al doilea Război Mondial, conturarea unei noi ordini mondiale, declanșarea Războiului Rece, desfășurarea acestuia (amintim cursa înarmărilor, rivalitatea acerbă dintre SUA și URSS și principalele conflicte ale Războiului Rece – criza sovieto-turcă, Blocada Berlinului, Războiul din Coreea, criza Canalului Suez, Criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam și Războiul din Afganistan), și încheierea Războiului Rece.

În cadrul celui de-al doilea capitol, Războiul Rece și Balanța de Putere, se va regăsi o analiză a evenimentelor prezentate succint în cadrul primului capitol prin prisma perspectivei realiste a balanței de putere. Astfel, vor fi abordate politicile de putere ale SUA și ale URSS, sistemele de alianțe prezente în timpul Războiului Rece și rolul instituțiilor internaționale de securitate colectivă.

Ultimul capitol al lucrării de față, Relațiile dintre SUA și Rusia după încheierea oficială a Războiului Rece, prezintă, așa cum arată și titlul, relațiile ruso-americane de după 1991 până în prezent păstrând, desigur, abordarea prin prisma balanței de putere. Raporturile dintre SUA și Rusia vor fi abordate prin poziționarea celor două puteri în regim dual de cooperare-competiție, prezentând și perspectivele evoluției relațiilor. În cadrul acestui capitol, vor fi ilustrate inclusiv teoriile recente privind un nou Război Rece, sau un al Doilea Război Rece, date fiind o serie de similitudini dintre relațiile ruso-americane recente și cele din perioada 1946-1991. Această ultimă parte va prezenta raporturile dintre cele două puteri privind invazia militară și prezența îndelungată a trupelor americane în Irak și Afganistan; retragerea SUA din Tratatul ABM; revoluțiile democratice din Serbia, Georgia, Ucraina, Uzbekistan și Kârgâzstan; planurile SUA privind amplasarea de scuturi anti-rachetă în România, Cehia și în Polonia; retragerea Rusiei din Tratatul CFE; programul nuclear al Iranului; extinderea NATO în spațiul ex-sovietic; războiul din Georgia; Primăvara Arabă; conflictul din Siria; criza din Ucraina și anexarea Crimeii. Domeniul energetic este considerat, de asemenea, o sursă de tensiuni între America și Rusia, iar în acest sens se vor regăsii informații în special despre conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan, Nord Stream și Nabucco.

Cadrul Teoretic

Pentru o mai bună înțelegere a Războiului Rece și a relațiilor contemporane dintre SUA și Rusia, prezenta lucrare va aborda raporturile dintre cele două puteri prin prisma teoriei realiste. Realismul a devenit paradigma dominantă a teoriei relațiilor internaționale în special după începerea celui de-al doilea Război Mondial, promițând „să ofere informații mai precise, mai puternice și răspunsuri mai relevante” privind cauzele păcii și ale războiului.

Realismul, consideră Martin Griffiths, este „cea mai rezistentă și dominantă teorie a relațiilor internaționale”.

Printre reprezentanții școli de gândire realiste îi putem aminti Hans Morgenthau, Robert Gilpin, Edward Carr, Kenneth Waltz sau John Mearsheimer, cu precizarea că Waltz și Mearsheimer sunt adepți ai teoriei neorealiste.

Statele, consideră Morgenthau, urmăresc în permanență dobândirea puterii, astfel că relațiile internaționale trebuie analizate strict prin termeni de putere.  Lupta pentru putere este rezultatul naturii umane: „Este un aspect caracteristic tuturor politicilor interne, cât și internaționale” ale cărei manifestări, în mod frecvent, „nu par ceea ce sunt de fapt – manifestări ale luptei pentru putere“.

Având la bază viziunea hobbesiană privind natura umană și cea a statului, războiul constant este o caracteristică a sistemului internațional puternic susținută de Morgenthau în Politics Among Nations: „Toată istoria arată că națiunile active în politica internațională sunt în mod continuu pregătite pentru, implicate active, sau în recuperarea după violențe organizate sub forma războiului”.Hobbes și Waltz sugerează, de asemenea, că războiul este constant în sistemul internațional, deoarece războiul este rezultatul anarhiei globale, iar anarhia este văzută ca o constantă.

Morgenthau definește puterea ca fiind controlul omului asupra minții și a acțiunilor altor oameni sau capacitatea de a convinge oamenii să se comporte într-un anumit fel. Din punct de vedere militar, Morgenthau vede puterea fie ca amenințarea cu folosirea forței, fie ca utilizarea efectivă a forței în război. De asemenea, acesta consideră că utilizarea puterii poate fi legitimă sau nelegitimă, în funcție de existența sau nu a unei justificări morale și juridice.

Capabilitățile statelor ocupă un loc central atât în cadrul teoriei realismului clasic, cât și în cadrul neorealismului. Distribuția resurselor economice și militare, a potențialului de putere, este principala variabilă care explică și comportamentul statelor la nivel internațional. Raymond Aron, în Paix et guerre entre les nations, subliniază importanța dezvoltării de capabilităților deținute de către state.

Hans Morgenthau consideră că puterea și supraviețuirea sunt mai presus de moralitate și de toate celelalte interese. Securitatea națională este factorul cel mai important în luarea deciziilor.

Regulile relațiilor internaționale, consideră realiștii, duc la nașterea unei dileme a securității. Acțiunile unui stat de a-și urmări obiectivele de securitate amenință, la rândul lor, securitatea altor state. Această dilemă este o primă cauză a declanșării unei curse a înarmărilor. Adepții realismului consideră că dilema securități nu poate fi soluționată, spre deosebire de adepții liberalismului, de exemplu, care văd o soluție în dezvoltarea de instituții internaționale.

Adepții realismului consideră că sistemul internațional se află într-o stare de anarhie, termen care nu implică un haos complet sau absența structurii și a normelor, ci mai degrabă implică lipsa unui guvern central care poate pune în aplicare normele.

Având în vedere că sistemul internațional este unul anarhic, balanța de putere este singurul element care poate menține un echilibru în sistem.

Conceptul de „balanță” este privit ca o strategie a unui stat sau ca un comportament de politică externă, în timp ce balanța de putere este considerată ca fiind un rezultat la nivelurile sistemice sau sub-sistemice, o condiție a echilibrului de putere între state-cheie. Scopul balanței este de a preveni o putere în creștere și asumarea hegemoniei, iar dacă acest efort de prevenire reușește, este prezentă o balanță a puterii.

Teoria balanței de putere se bazează pe ideea conform căreia statele încearcă să supraviețuiască ca entități independente. Statele, principalii actori internaționali în viziunea realistă, caută, de asemenea, puterea în sistemul global anarhic; fără putere, statele pot deveni aservite voinței altora sau își pierd securitatea și prosperitatea. Anarhia obligă astfel statele să își maximizeze puterea, pentru că securitatea și supraviețuirea nu pot fi separate de maximizarea puterii. Ca urmare, competiția pentru putere devine o stare naturală a raporturilor de pe sena internațională. Când un singur stat sau o coaliție de state câștigă preponderența, în cele din urmă va încerca să impună voința asupra altor state, afectându-le securitatea. Astfel, confruntându-se cu perspectiva de dominație și, eventual, de eliminare, actorii mai slabi tind să formeze coaliții de echilibrare.

Din punctul de vedere al teoreticienilor balanței de putere, hegemonia unui singur stat sau a unei coaliții de state nu este de dorit, deoarece actorul preponderent este probabil să se angajeze într-un comportament agresiv. Hegemonia unei singure puteri ar încuraja statul respectiv să își impună voința asupra altor state. Prin contrast, teoreticienii sugerează că pacea este în general păstrată atunci când există un echilibru de putere între marile puteri. Într-o stare de echilibru, niciun stat sau coaliție de state nu posedă o putere copleșitoare și, prin urmare, nu există interesul de a lansa un război împotriva statelor mai slabe.

Din teorie, se poate prezice că statele se vor angaja în comportamentul de balansare chiar dacă balanța de putere este sau nu obiectivul acțiunilor lor. Se poate prezice o puternică tendință spre echilibru în sistem. Așteptarea nu este faptul că un echilibru odată realizat va fi menținut, ci că un echilibru odată perturbat va fi restabilit într-un fel sau altul. Adepții realismului clasic conectează legitimitatea cu echilibru de putere, cele două condiții necesare pentru menținerea ordinii internaționale. Conform lui Henry Kissinger, „o balanță a puterii face răsturnarea ordinii internaționale dificilă, descurajând o provocare înainte de a se produce. Un principiu bazat în mare măsură de legitimitate produce reticența de a ataca ordinea internațională” .

În elaborarea unei teorii a politicii internaționale, neorealismul a păstrat principiile de bază ale realismului clasic, dar mijloacele și scopurile finale sunt privite în mod diferit, astfel cum sunt și cauzele și efectele.

În lucrarea Theory of International Politics, Kenneth Waltz susține că sistemul internațional este unul anarhic, caracterizat de lipsa unui guvern global și de supremația suveranității naționale. Spre deosebire de realismul clasic, care punea natura umană la baza politicilor de putere, adepții neorealismului consideră că însăși structura sistemului internațional determină actorii internaționali să urmărească dobândirea și sporirea puterii. „Structura afectează comportamentul în interiorul sistemului, dar în mod indirect”, prin socializare și competiție.

Kenneth Waltz promovează varianta defensivă a neorealismului. Conform acestuia, statele urmăresc sporirea puterii pentru a-și asigura securitatea: „principala preocupare a statelor nu este puterea, ci securitatea”

Spre deosebire de Waltz, Mearsheimer a propus o altă variantă a neorealismului – neorealismul ofensiv. Potrivit acestuia, „fiind îngrijorate de intențiile finale ale altor state, și conștiente de faptul că acestea funcționează într-un sistem de auto-ajutorare, statele înțeleg cu ușurință că cel mai bun mod de a-și asigura supraviețuirea este de a fi cel mai puternic stat din sistem”. Comportamentul statelor „este influențat nu numai de ceea ce statele își doresc, dar, de asemenea, de capacitatea lor de a realiza aceste dorință. Fiecare stat ar putea dori să fie regele junglei, dar nu fiecare stat are mijloacele necesare pentru a ocupa acea poziție elevată”.

În cele ce urmează, vor fi analizate relațiile ruso-americane din perioada celui de-al doilea Război Mondial, din perioada Războiului Rece și din perioada post-război Rece prin prisma balanței de putere.

Scurt istoric al relațiilor dintre SUA și URSS. Cel de-al Doilea Război Mondial și Războiul Rece

Relațiile dintre SUA și URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Deși diferențele în ceea ce privește ordinea politică, economică și socială între Est și Vest erau tot mai vizibile încă din perioada anilor 1920, în 1941, necesitatea de a înfrâna acțiunile Germaniei a unit SUA și URSS într-o alianță decisivă în înfrângerea Germaniei, dar în urma victoriei între cele două puteri a apărut competiția pentru supremație. Finalul celui de-al doilea Război a stabilit condițiile pentru Războiul Rece.

În 1917, intrarea SUA în primul Război Mondial și revoluția bolșevică din Rusia anunțau apariția pe scena europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin. Fiecare a contestat structura existentă a relațiilor internaționale bazată pe rivalitatea unor imperii puternic înarmate. Ideologiile americane și bolșevice, de asemenea, s-au provocat reciproc: prima era avangarda democrației liberale, capitaliste, iar a doua se dedica răsturnării capitalismului prin socialismul revoluționar. Rusia nu a uitat niciodată intervenția aliată din timpul războiului civil, iar în SUA anti-comunismul a început să prindă rădăcini.

O componentă majoră a platformei promovate de Woodrow Wilson era deschiderea economiei mondiale – barierele tarifare, preferințele imperiale și toate celelalte obstacole ridicate de stat în fața fluxului liber de capital și bunuri din întreaga lume trebuiau eliminate. Revoluția bolșevică din 1917 a fost prima respingere decisivă a opiniilor președintelui american. Statul comunist a reprezentat polul opus al gândirii politice americane, căutând să stabilească o economie socialistă, în care ar fi eliminată economia de piață.

Diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident erau evidente, însă în timpul celui de-al doilea Război Mondial, catalogat de către Winston Churchill drept un „război inutil”, aceste două ideologii au format o alianță împotriva nazismului. Cei „Trei Mari”, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin, au avut dificila misiune de a se alia în vederea câștigării războiului împotriva Germaniei.

Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 nu i-a surprins pe diplomații americani în aceeași măsură în care au fost surprinși diplomații britanici și francezi. Evenimentele care au urmat – atacul germano-sovietic asupra Poloniei, războiul cu Finlanda, încorporarea statelor baltice și a Basarabiei în URSS – au întărit convingerea că statul sovietic era expansionist și agresiv.

Drept răspuns la amenințarea nazistă Stalin a dezvoltat conceptul unui imperiu ca obiectiv de securitate. În timpul negocierilor sale duplicitare cu britanicii și francezii în vara anului 1939, care progresau în paralel cu apropierea lui față de Germania, liderul sovietic a cerut dreptul de a contracara nu numai o agresiune directă, ci și o agresiune indirectă, ceea ce a însemnat intervenția în statele învecinate ori de câte ori, în opinia sa, securitatea URSS ar putea fi pusă în pericol. Refuzat de către Occident, Stalin a obținut ce a vrut de la Hitler. Pactul cu liderul nazist a fost pentru Stalin temelia unui imperiu care conferea securitate durabilă statului sovietic. Dar invazia nazistă neașteptată din iunie 1941 a arătat un calcul greșit al lui Stalin cu privire la Germania.

Invazia germană a Uniunii Sovietice, din 22 iunie 1941, a reprezentat un punct de cotitură important în istoria europeană și mondială. Imediat după ce Hitler a atacat Uniunea Sovietică, viitorul vicepreședinte și președinte american, Harry Truman considera că „dacă vom vedea că Germania câștigă războiul, ar trebui să ajutăm Rusia, iar dacă Rusia câștigă noi ar trebui să ajutăm Germania și așa să-i lăsăm să ucidă cât mai mult posibil”. Cu toate acestea, Truman adăuga că Hitler nu trebuie să fie victorios în niciun caz. În luna iulie 1941, Roosevelt l-a trimis pe Harry Hopkins într-o întâlnire cu Stalin pentru a discuta ajutorul american acordat sovieticilor. Ambele puteri, prin urmare, au decis să înclina balanța împotriva Germaniei, care a fost văzută ca un rău mai mare de către americani și britanici.

Numai atunci când toate Cele Trei Mari puteri au devenit victime ale agresiunii naziste, din 1941, au fost gata să coopereze. Așa cum a observat Churchill, a fost greu de evitat concluzia că „singura legătură a învingătorilor este ura lor comună”.

Aliații din timpul războiului au fost preocupați să se păstreze unii pe alții în război. Americanii și britanicii au fost constant îngrijorați că Stalin ar putea încheia o pace separată cu Hitler. Stalin, la rândul său, a văzut în întârzierea stabilirii unui al doilea front (occidental) ca un truc al aliaților occidentali care să afecteze profund sovieticii. Ambele părți ar fi putut recurge la astfel de pacte, dar erau, totuși, unite printr-un dușman comun. La Casablanca, în ianuarie 1943 s-a convenit că războiul din Europa s-ar putea încheia doar cu o predare necondiționată germană.

Deși Statele Unite și URSS au avut un interes comun în soluționarea problemei germane, nu s-a putut ajunge la niciun acord cu privire la Europa postbelică sau viitorul Germaniei, factor important în exacerbarea relațiilor. Cu toate acestea, guvernul britanic a făcut primul pas în soluționarea problemei germane, propunând, pe 1 iulie 1943 stabilirea unei Comisii a Națiunilor Unite pentru Europa cu scopul de a supraveghea țările eliberate și cele care urmează să fie administrate de către învingători. Propuneri mai precise au fost făcute de Anthony Eden, la Moscova, în octombrie 1943, când a pledat pentru crearea unui Comisiei Europene Consultative (EAC), ale cărei atribuții urmau să includă toate problemele pe care cele Trei Mari Puteri le doreau soluționate, inclusiv stabilirea păcii. Când această Comisie s-a reunit pentru prima dată, în ianuarie 1944, la Londra, delegația britanică și-a prezentat planurile pentru trei zone de ocupație și responsabilitate comună în Berlin. La Teheran, Cei Trei Mari au fost de acord, în principiu, cu o împărțire post-război a Germaniei.

În octombrie 1944, Churchill s-a dus la Moscova cu un „document indecent”, cum l-a numit el, care stabilea „raportul intereselor” Marilor Puteri în cinci state balcanice: Iugoslavia și Ungaria aveau să fie împărțite egal între Rusia și restul; Rusia obținea 90% din România și 75% din Bulgaria, în timp ce Marea Britanie, de comun acord cu SUA, avea să controleze 90% din Grecia. Stalin a insistat, însă, să obțină 90% din influența exercitată în Bulgaria. „Documentul indecent” era, de fapt, o încercare de a exclude Rusia din Mediterană cu prețul României și Bulgariei oferite ca sateliți ai săi, Churchill considerând că Grecia era singura care putea fi salvată, trupele britanice fiind deja prezente.

În luna aprilie 1945, când Germania era deja învinsă, Roosevelt declara că în ceea ce privește măsurile post-război pentru Germania, atitudinea „ar trebui să fie una dintre studiu și amânare a deciziei finale”. Se susținea, pe cât demult posibil, alianța anti-germană care a legat partenerii din timpul războiului.

Spre finalul celui de-al doilea Război Mondial, aliații și-au pus problema instituirii unui sistem echilibrat, care să suporte și să sporească starea de securitate după sfârșitul războiului. Roosevelt a dorit să păstreze relații amiabile cu sovieticii pentru a garanta asistența lor în războiul împotriva Japoniei, ceea ce s-a și întâmplat și, de asemenea, pentru a realiza stabilizarea postbelică și pentru a se asigura că URSS nu ar bloca un acord cu privire la proiectul Organizației Națiunilor Unite. URSS a urmărit, în schimb, crearea unei zone tampon între granițele proprii și Germania, o zonă constituită de state loiale guvernului sovietic.

În luna februarie 1945, cele trei mari puteri s-au întâlnit la Ialta pentru a discuta despre modul în care Europa urma să fie structurată politic după încheierea războiului. Roosevelt, Churchill și Stalin, au reușit să cadă de acord asupra faptului că Germania ar trebui să fie împărțită în zone de influență; în iulie 1945, la Potsdam, s-a stabilit împărțirea Germaniei și a Berlinului în patru zone care urmau să fie administrate de către SUA, Marea Britanie, Franța și URSS.

Pe continentul european, cel de-al doilea Război Mondial a ajuns la sfârșit pe 8 mai 1945.

Pe 6 august 1945, SUA a lansat un atac cu bombă atomică la Hiroshima, iar trei zile mai târziu a fost bombardat și orașul Nagasaki. Cel de-al doilea Război Mondial s-a încheiat pe 15 august în Asia (sau pe 2 septembrie, când japonezii au semnat documentul care confirma predarea lor). Cu toate acestea, Războiul Lumii era foarte departe de final.

Relațiile dintre SUA și URSS după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial

Prăbușirea Germaniei și nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele aliaților erau divergente: Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale; Stalin urmărea să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele poporului rus; iar Truman s-a străduit inițial să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită.

Ceea ce își dorea Stalin în Europa, mai presus de orice, erau garanții de securitate. Dar acesta a fost, de asemenea, interesat de beneficiile economice ale victoriilor sale în Occident. Micile state ale Europei Centrale, din Polonia până în Bulgaria, au trăit sub umbra dominației germane cu mult înainte de al doilea Război Mondial. Ceea ce s-a întâmplat după 1945 a fost că URSS a atașat economiile acestor state din Europa de Est la propria economie ca resursă care urma să fie exploatată.

Din punct de vedere economic, progresismul de sub Theodore Roosevelt și Woodrow Wilson a căutat să echilibreze pretențiile concurente ale proprietății private, pieței deschise, și reglementările guvernamentale. Pe de altă parte, URSS a construit un sistem intern radical diferit, bazat pe desființarea proprietății private, controlul statului asupra piețelor și centralizarea mijloacelor de producție: în 1945, realizările sale păreau substanțiale. Nici liderii americani, nici cei sovietici nu păreau să fi prevăzut, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cât de incompatibile aveau să fie sistemele lor economice.

În 1946, economiile europene erau încă în condiții precare, iar popoarele erau lipsite de apărare împotriva unui atac militar convențional. George Kennan și alți specialiști au raportat că Moscova a văzut capitalismul global ca fiind într-o perioadă de criză, înainte de moartea inevitabilă. URSS a căutat nu numai să accelereze declinul Occidentului, ci, de asemenea, să acționeze împotriva unor națiuni despre care se presupune că nu se aflau în sfera capitalistă, cum ar fi Iranul, Turcia, Japonia și Coreea. Kremlinul a acționat atât pe cont propriu cât și prin noile sale state satelit. În luna august, la Conferința de Pace de la Paris, Bulgaria a cerut o parte din nordul Greciei, iar URSS a sugerat o tutelă a Kremlinului asupra Libiei sau a Eritreii. La Convenția de la Montreux care a avut loc, de asemenea, în august 1946, sovieticii au încercat să renegocieze controlul asupra Strâmtorilor turcești pentru a include bazele sovietice aeriene și navale.

Conferința de la Paris nu a permis, așadar, nicio apropiere între pozițiile occidentale și cele sovietice. Dacă sovieticii se declarau de acord cu principiul reunificării unei Germanii democratice și demilitarizate, politica dusă în zona lor de ocupație („denazificarea”, reforma agrară, naționalizările, crearea de întreprinderi mixte sovieto-germane, lucrând exclusiv pentru URSS, etc.) făcea această perspectivă tot mai iluzorie. După eșecul Conferinței, relațiile dintre occidentali și sovietici s-au degradat și mai mult ca urmare a ajutorului direct acordat de Iugoslavia, Bulgaria și Albania gherilelor comuniste din Grecia și a presiunii sovietice asupra Turciei.

La un an după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în cadrul atmosferei de neîncredere și suspiciune reciprocă crescândă, americanii au renunțat la politica externă bazată pe cooperare promovată de Roosevelt.

Războiul Rece și competiția dintre SUA și URSS

În 1946, Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt, îi scria lui Truman că „evenimentele din ultimele luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credința lor greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă”.

Pe 9 februarie 1946, cu o zi înainte alegerilor sovietice, Stalin a vorbit despre nevoia de reînarmare. Stalin a declarat că reînarmarea ar trebui să aibă prioritate față de nevoile consumatorilor, subliniind importanța asigurării securității sovietice în mod unilateral. Conform spuselor lui Stalin, Uniunea Sovietică trebuia să se pregătească să se apere împotriva oricăror amenințări, neuniformitatea dezvoltării capitaliste conducând, de obicei, la o perturbare violentă a echilibrului.

Stalin afirma că: „Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului și și-a dovedit vitalitatea totală…Sistemul social sovietic s-a dovedit a fi mai capabil de viață și mai stabil decât un sistem social nesovietic…sistemul social sovietic este o formă de organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic”, în timp ce „sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză și de război”.

Când Stalin și-a rostit discursul, miniștrii de externe ai alianței victorioase încă se întâlneau regulat, armatele americane erau rapid retrase din Europa, iar Churchill nu-și rostise încă discursul despre Cortina de Fier. Stalin reinstituia o politică de confruntare cu Occidentul deoarece înțelegea că partidul comunist pe care îl croise nu se putea susține într-un context internațional sau intern dedicat coexistenței pașnice și stabilizării economice mondiale. De fapt, controlul absolut al lui Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de către democrații și niciodată într-o manieră care să fi prezentat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost capabilă să își transforme ocupația militară într-o rețea de regimuri satelit.

Discursul lui Stalin a amplificat sentimentele occidentalilor față de sovietici, provocând trimiterea, de către George Kennan, a Telegramei Lungi, pe 22 februarie 1946. Potrivit lui Kennan, preocuparea majoră a politicii sovietice era „să se asigure că a umplut toate ungherele și toate crăpăturile din bazinul puterii mondiale la care putea ajunge. Dar dacă întâlnește în cale obstacole pe care nu le poate lua cu asalt, le acceptă filosofic și li se adaptează…În psihologia sovietică nu există nici cea mai slabă urmă a sentimentului că un anume țel trebuie atins la vreun moment anume”. Strategia sovietică putea fi învinsă doar printr-o „politică de îngrădire fermă, menită să-i confrunte pe ruși cu o contra forță inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pașnice și stabile”.

Extinderea comunismului a fost și tema discursului lui Winston Churchill din Fulton, Missouri, susținut în martie 1946: „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European”, ilustrând formarea celor două sfere de influență.

Rivalitatea accentuată dintre SUA și URSS a fost caracterizată și de cursa înarmărilor nucleare. SUA a intrat în posesia bombei atomice în iulie 1945, astfel că paritatea nucleară a fost un obiectiv inevitabil pentru Kremlin. Una dintre primele acțiuni ale Națiunilor Unite a fost de a crea, în 1946, o Comisie a Energiei Atomice. La prima reuniune a acestei comisii Bernard M. Baruch a prezentat, în numele SUA, un plan pentru o organizație internațională de dezvoltare a energiei atomice, care ar fi avut controlul exclusiv și dreptul de proprietate în toate potențialele activități nucleare de război. Rușii au prezentat, însă, un plan diferit. Cele două planuri erau ireconciliabile, iar în 1948 planul Comisiei Energiei Atomice a fost amânat pe termen nelimitat. Respingerea Planului Baruch de către URSS a fost un factor suplimentar în convingerea lui Truman că URSS nu mai era un aliat, ci un adversar periculos.

La 3 septembrie 1949, anul înființării NATO, SUA a găsit dovezi că rușii detonaseră primul lor dispozitiv nuclear la începutul lunii august, astfel că monopolul nuclear american a luat sfârșit, iar toate considerațiile privind războiul s-au schimbat. Tocmai din acest punct de vedere, Războiul Rece nu poate fi considerat un război tradițional, întrucât nu a existat un conflict deschis, armat, între SUA și URSS.

Vom vedea, în cele ce urmează, că în cadrul crizelor și a conflictelor declanșate pe perioada Războiului Rece, cele două mari puteri au evitat o luptă deschisă datorită riscului de a se recurge la utilizarea armamentului nuclear. Într-adevăr, au existat momente extrem de tensionate în relațiile SUA-URSS, în special în cazul crizei din Cuba, însă potențialul distructiv al unui război nuclear a făcut ca cele două mari puteri să recurgă la alte metode de soluționare a conflictelor.

Prima criză majoră din cadrul Războiului Rece în Europa a fost reprezentată de blocada Berlinului din 1948-1949. La conferințele de la Ialta și Potsdam, din 1945, s-a stabilit împărțirea Germaniei și a Berlinului în patru zone care urmau să fie administrate în mod temporar de timp de aliații de război. Zonele vestice, conduse de Marea Britanie, SUA și Franța, au beneficiat de Planul Marshall, în timp ce zona de est, condusă de URSS, rămânea fără resurse, luate drept reparații pentru daunele de război provocate în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Condițiile de viață din Germania de Est au rămas scăzute și greu de recuperat. Ca simbol al prosperității zonei vestice, cele trei puteri au decis să introducă o nouă monedă in Germania Occidentală. Noul Deutsche Mark ar fi asigurat stabilitatea economică și recuperarea ajutorului furnizat.

Situația Germaniei subliniază diferitele atitudini ale superputerilor în lumea post-război. Discuțiile asupra viitorului Germaniei, de la Moscova și Londra, din 1947, a pus obstacole în calea unui acord. SUA nu s-a temut de o Germanie reînviată, datorită poziției sale geografice; de fapt, ea a văzut revigorarea economică a Germaniei ca fiind esențială pentru interesele financiare ale SUA. În schimb, Uniunea Sovietică se temea de o renaștere germană care ar fi putut duce la o repetare a suferințelor provocate în timpul celor două războaie mondiale.

După eșecul conferinței „ultimei șanse” de la Londra, la care au participat cei patru miniștri de Externe, în noiembrie și decembrie 1947, părea limpede că nici un acord nu era posibil, într-un viitor previzibil, cu URSS. Ideea unei transformări profunde a statului Germaniei se răspândea și în Franța. Începând din ianuarie 1948, s-a admis principiul unei conferințe tripartite referitoare la Germania. Această conferință s-a întrunit la Londra, pe 23 februarie, în ciuda protestelor sovietice.

URSS a recurs la o serie de acțiuni care să ducă la renunțarea, de către SUA, Franța și Marea Britanie, la divizarea și la reformele din Germania Occidentală: toate trenurile care ajungeau din Germania Occidentală urmau să fie supuse controlului, a fost întreruptă legătura rutieră cu Berlinul de Vest, și au fost întrerupte legăturile fluviale și feroviare. Până pe 24 iunie, Blocada Berlinului Occidental era totală, exceptând comunicațiile aeriene, URSS considerând că riscul izbucnirii unui conflict armat era prea mare. În cele din urmă, URSS a renunțat la blocadă în luna mai 1949.

În ceea ce privește conflictul din Coreea, războiul a luat amploare dintr-o dublă neînțelegere: comuniștii din Moscova și din Pyongyang nu au găsit plauzibil ca SUA să opună rezistență în această regiune, iar SUA a fost mai puțin preocupată de semnificația geopolitică a Coreei decât de simbolismul gestului de a permite ca agresiunea comunistă să rămână fără ripostă.

URSS s-a întâlnit în nenumărate rânduri cu liderii partidelor comuniste din China, Coreea și Vietnam, partide prietenoase regimului sovietic, cu scopul de a discuta limitarea influenței americane în zonă. În iunie 1950, trupele nord-coreene au invadat Coreea de Sud, ocupând capitala Seul pe 28 iunie. Contraofensiva sud-coreeană, cu sprijin din partea SUA, a reușit să cucerească Phenianul, ajungând până la granița cu URSS și China. În octombrie, China a intrat în război, iar trei luni mai târziu Seulul era din nou cucerit. Un punct culminant al acestui război a fost propunerea, de către comandantul forțelor americane din Orient, un atac nuclear la adresa Chinei pentru a se retrage din război. Propunerea a fost respinsă de către SUA, dat fiind riscul escaladării conflictului. Ulterior, URSS a solicitat retragerea trupelor chineze la nord de linia de demarcație dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud.

Important în contextul Războiului Rece este și conflictul din Egipt. După India, Egiptul reprezenta cea mai importantă moștenire a trecutului imperial al Marii Britanii, iar Canalul Suez devenise principala arteră de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest.

Marea Britanie căuta să-l determine pe Nasser Gamel Abdel, președinte al Egiptului din 23 iunie 1956, să-i accepte dominanța istorică, în timp ce SUA încerca să-l ademenească pe Nasser în tabăra occidentală, temându-se de o apropiere a Egiptului față de URSS. Sovieticii, însă, au găsit ocazia de a-și câștiga noi aliați furnizându-le arme fără a-și asuma responsabilitatea pentru guvernarea lor internă. În acest context, SUA și Marea Britanie au ales să-l împace pe Nasser, îndeplinindu-i multe dintre cereri, printre care și acordarea de sprijin pentru construirea barajului de la Assuan.

În decembrie 1955, Marea Britanie și SUA au făcut o ofertă oficială de construcție a barajului. În mai 1956, însă, Nasser a stabilit relații diplomatice cu Republica Populară Chineză, fapt ce a afectat relațiile cu statele occidentale și a dus la retragerea sprijinului financiar american alocat construirii barajului. Drept răspuns, președintele egiptean a anunțat, pe 26 iulie 1956, naționalizarea Canalului Suez, până atunci administrat de o companie franco-britanică. În 22 octombrie 1956, Marea Britanie, Franța și Israel au semnat un protocol secret, conform căruia Israelul urma să declanșeze un atac asupra Egiptului, urmat de atacuri franco-britanice. Operațiunea a fost un eșec, SUA denunțând acțiunile franco-britanice. În mod similar, URSS a intervenit în favoarea Egiptului. A fost primul caz, de la începutul Războiului Rece, în care SUA și URSS au adoptat aceeași poziție față de un conflict internațional.

Revenind la continentul european, Germania de Est era veriga cea mai slabă din sfera de influență sovietică. Confruntată cu o Germanie Occidentală mai prosperă și mai mare, aflată la granița ei, și recunoscută diplomatic numai de către statele care erau sateliți sovietici, Germaniei de Est îi lipsea legitimitatea, iar scurgerea forței umane prin Berlin îi amenința însăși supraviețuirea.

În 10 noiembrie 1958, Hrușciov a rostit un discurs în care a cerut să se pună capăt statutului Berlinului de oraș al celor patru puteri și a avertizat că URSS intenționa să predea satelitului său, Germania de Est, controlul accesului în țară. Pe 27 noiembrie, Hrușciov a transpus esența acestui discurs într-o notificare oficială transmisă către SUA, Marea Britanie și Franța în care declara acordul celor patru puteri nul și neavenit și insista ca Berlinul de Vest să fie transformat într-un „oraș liber”, demilitarizat. Dacă în curs de șase luni nu se ajungea la o înțelegere, URSS urma să semneze un tratat de pace cu Germania de Est, prin care să predea acesteia drepturile sale de ocupant și controlul asupra căilor de acces în Republica Democrată Germană.

Răspunsul aliaților vestici nu a fost, inițial, unul unanim. Secretarul de stat al SUA, Dulles, a venit cu ideea de a recunoaște est-germanii ca „agenți” ai Uniunii Sovietice, iar Pentagonul intenționa să trimită forțe militare de-a lungul rutei de tranzit. Britanicii au fost mai concilianți, considerând că o conferință a miniștrilor de externe ai celor patru puteri ar fi putut fi o modalitate de a atenua ultimatumul de șase luni.

După cele șase luni, nu s-a reușit depășirea impasului. La Camp David, în septembrie 1959, Eisenhower și Hrușciov au convenit asupra unei noi amânări, fiind stabilită o întâlnire în mai 1960 la Paris. În cele din urmă, întâlnirea a fost un eșec. URSS a decis, ulterior, izolarea Berlinului Occidental prin construcția unui zid care urma să separe cele două parți ale orașului. La 13 august 1961 a început construcția zidului Berlinului, iar până la 22 august est-germanii au lăsat un singur punct de trecere în Berlinul Occidental.

Kennedy a apreciat că înălțarea zidului nu se încadra în definiția pe care America o dădea agresiunii și a decis să nu răspundă militar. Liderul american declara că „pare cât se poate de stupid să riști uciderea unui milion de americani din cauza unei neînțelegeri privind drepturile de acces pe o autostradă…sau pentru că germanii vor o Germanie reunificată. Dacă o să am de gând să ameninț Rusia cu război nuclear, va trebui să fie pentru o cauză mult mai mare și mai importantă decât asta.”

Momentul cel mai tensionat al Războiului Rece a fost reprezentat, fără îndoială, de criza rachetelor din Cuba. În anul 1961 SUA și-au instalat, lângă orașul turc Izmir, rachete cu rază medie de acțiune care puteau lovi cu ușurință Moscova. Liderul sovietic de atunci, Nikita Hrușciov, și-a exprimat public nemulțumirea față de amplasarea rachetelor americane în Turcia, iar drept răspuns a ordonat amplasarea de rachete sovietice în Cuba, primele transporturi sovietice ajungând pe insulă în august 1962.

Faptul că statul cubanez a devenit un satelit sovietic a reprezentat o schimbare însemnată în echilibrul mondial de forțe. Amplasând rachete cu rază medie de acțiune în Cuba, Hrușciov avea să modifice drastic ecuația nucleară în favoarea Rusiei, fără a cheltui, practic, nimic în plus. O dată instalate și apărate în mod corespunzător, acestea nu puteau fi atacate fără a declanșa un război nuclear, asigurând astfel inviolabilitatea regimului Fidel Castro, liderul cubanez și aliat al URSS din 1959.

Amplasamentele au fost fotografiate dintr-o navă americană pe 15 octombrie.
La doar o săptămână după ce s-au descoperit rachetele sovietice pe teritoriul cubanez, președintele Kennedy era pregătit să dezvăluie criza publicului american. Avioanele, trenurile și camioanele transportau mii de trupe și echipamente în Florida de Sud, practic transformând-o într-o bază militară improvizată. În același timp, forțele marine și navale s-au dublat în Guantanamo, Cuba.

Din 16 octombrie, administrația americană a căutat soluții cu privire la soluționarea crizei. Era împărțită în „ulii” și „porumbei”, după cum erau numiți. Ulii, conduși de Dean Acheson, susțineau „distrugerea decisivă a bazelor de rachete printr-un atac aerian”, fără nicio avertizare. Porumbeii, conduși de Robert Kennedy și Robert McNamara, deplângeau ideea unui „Pearl Harbour inversat”, care în mod sigur avea să ucidă mai multe mii de ruși și de civili cubanezi. Ei cereau, în schimb, o blocadă care ar oferi Rusiei șansa de a se retrage.

Președintele Kennedy oscila. A ordonat continuarea pregătirilor pentru o lovitură aeriană dar, în cele din urmă, a optat pentru blocadă și a anunțat-o public la 22 octombrie, stabilind termenul pentru două zile mai târziu.

Răspunsul inițial al sovieticilor a fost beligerant și descria în mod corect blocada ca fiind ilegală și au amenințat că o vor sfida. În timp ce navele sovietice ajungeau spre linia de blocadă, Kennedy a trebuit să decidă cum să reacționeze la o astfel de sfidare. Cu toate acestea, în ultimul moment, navele sovietice s-au întors. Hrușciov i-a scris lui Kennedy de două ori. Prima lui scrisoare a fost un apel incoerent la evitarea un holocaust nuclear. A doua a fost mai specifică, propunând eliminarea rachetelor atât din Turcia, cât și din Cuba, ambele state primind garanții de securitate.  În răspunsul său oficial Kennedy nu a spus nimic despre rachetele turcești sau despre garanții de Securitate pentru Cuba. Fratele său, Robert, care a înmânat scrisoarea, a informat, însă, ambasadorul sovietic că la câteva luni după ce rachetele cubaneze vor dispărea, rachetele turcești vor fi eliminate în liniște.

Competiția dintre SUA și URSS s-a răspândit și în regiunea Asiei și a Pacificului. În acest context putem aduce în discuție războiul din Vietnam, care a fost catalogat drept un eșec al SUA. Americanii au preluat de la Franța sarcina de a acorda sprijin guvernelor non-comuniste din Vietnamul de Sud. În fruntea Vietnamului se afla Bao Dai, care nu era, însă, recunoscut de către comuniștii vietnamezi. Comuniștii au obținut sprijinul Chinei și al URSS și, la solicitarea Franței, guvernul lui Bao Dai a obținut asistență militară și economică din partea SUA și a Marii Britanii. Kennedy a aprobat planul care autoriza mai multe acțiuni pentru a atinge un obiectiv clar formulat, „împiedicarea dominației comuniste în Vietnamul de Sud”.

Americanii considerau că dacă francezii „nu duc lucrurile până la capăt și Indochina trece în mâinile comuniștilor, efectul final asupra poziției strategice […] ar putea fi dezastruos și […] inacceptabil pentru vreunul dintre noi. Este greu de imaginat cum ar putea fi oprite Thailanda, Birmania și Indonezia să încapă în mâinile comuniștilor. […] Amenințarea asupra Malaysiei, Australiei și Noii Zeelande ar fi directă. Lanțul de insule din larg s-ar rupe. Presiunea economică asupra Japoniei, care ar fi lipsită de piețele comuniste, ar fi atât de mare, după un timp, încât este greu de imaginat cum ar putea fi împiedicată să ajungă la o înțelegere cu lumea comunistă, care să combine forța umană și resursele natural ale Asiei cu potențialul industrial al Japoniei”.

În 1959, Eisenhower declara că „pierderea Vietnamului de Sud ar pune în mișcare un proces de măcinare care ar putea, pe măsură ce înaintează, să aibă consecințe grave pentru noi și pentru libertate”. Când a ajuns Kennedy la putere, Vietnamul era deja unul dintre angajamentele cele mai mari și mai costisitoare ale SUA în lume. Totuși, președintele american a decis să lupte împotriva comuniștilor vietnamezi.

Aflat sub presiunea opiniei publice, care era total împotriva intervenției din Vietnam, la 31 martie 1968 președintele Johnson a anunțat o oprire parțială unilaterală a bombardamentelor, în zona de la nord de paralela 20, ce avea să fie urmată de o oprire totală a bombardamentelor de îndată ce aveau să înceapă negocieri substanțiale. La 27 ianuarie 1973 a fost semnat acordul de încetare a ostilităților, considerat o trădare de către Vietnamul de Sud – americanii și-au retras trupele din Vietnamul de Sud, au anulat ajutoarele financiare acordate sud-vietnamezilor, iar în aprilie 1975 trupele nord-vietnameze au cucerit capitala Vietnamului de Sud.

SUA a considerat necesară, de asemenea, consolidarea prezenței în Orientul Mijlociu, cu scopul de a împiedica expansiunea comunismului în regiune. La 5 iunie 1967 Israelul a declanșat Războiul de Șase Zile, câștigat de către israelieni. Forțele arabe s-au prăbușit în fața atacului Israelului.  A existat inclusiv o criză în relațiile est-vest: americanii au primit un mesaj din partea sovieticilor, conform căruia Israelul trebuia să accepte o încetare a focului sau urma să se confrunte cu o intervenție sovietică. SUA a pus o presiune considerabilă asupra Israelului să accepte încetarea focului.

Ultimul conflict major de dinaintea prăbușirii URSS a fost războiul din Afganistan. În aprilie 1978, în Afganistan a avut loc o lovitură de stat în urma căreia Consiliul Democrat Republican, de orientare pro-sovietică, a preluat puterea. Reformele de tip sovietic au nemulțumit, însă, populația afgană, fapt ce a dus la o adevărată luptă pentru putere. În concepția URSS, pentru securizarea graniței sudice a URSS era nevoie de un regim afgan prietenos sovieticilor; regimul avea să fie condus de Babrak Karmal. Pe 27 decembrie 1979, pe teritoriul afgan au pătruns primele contingente sovietice iar Karmal a ajuns la conducerea statului Afganistan. Forțele guvernamentale au beneficiat de ajutor sovietic, în timp ce opoziția afgană islamistă a primit sprijin din partea statelor occidentale. Relațiile dintre SUA și URSS au fost grav afectate, însă situația s-a schimbat odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, care considera războiul din Afganistan un război mult prea costisitor pentru URSS.

1.4 Finalul Războiului Rece

La un moment dat, la începutul anilor 1980, a fost ca și cum șocul inerțial comunist era gata să măture totul în calea lui; în momentul următor, comunismul a devenit autodistructiv. În interval de un deceniu, orbita sateliților est-europeni s-a dizolvat și URSS s-a fărâmițat. Nicio putere mondială nu s-a dezintegrat vreodată atât de rapid fără să piardă un război.

În anii 1980, Uniunea Sovietică asista sau întreținea șaizeci și nouă de sateliți și clienți sovietici în întreaga lume. Începând din a doua jumătate a anilor 1960, peste un sfert din PIB-ul sovietic a fost cheltuit în fiecare an pentru sectorul militar.

Pe parcursul anilor 1980, controlul sovietic asupra țărilor din Europa de Est a fost slăbit din cauza schimbărilor din cadrul URSS în sine și din cauza opoziției tot mai mari a statelor est-europene față de controlul sovietic. Reformele lui Gorbaciov în UURSS au încurajat schimbări similare în țările din Europa de Est. 

Politica internă promovată de administrația lui Gorbaciov, Perestroika, urmărea adaptarea societății sovietice la noile realități prin modernizarea economiei și liberalizarea sistemului politic. Din 1987 a fost lansată și Glasnost, care urmărea evoluția sferei politico-sociale.

Politica externă urma să fie ghidată de Noua Mentalitate Politică, care promova supremația valorilor umane asupra valorilor de clasă, renunțarea la divizarea lumii în două tabere, libertatea de exprimare sau pluralismul politic.

Gorbaciov a renunțat, de asemenea, la Doctrina Brejnev și la sferele de influență, declarând: „Ordinile sociale și politice dintr-o țară sau alta s-a schimbat în trecut și se pot schimba în viitor. Însă această schimbare este exclusiv problema popoarelor respectivelor țări și este alegerea lor…Orice amestec în afacerile interne și orice încercare de a limita suveranitatea statelor – prieteni, aliați sau orice altceva – sunt inadmisibile…A sosit vremea să trecem la arhive postulatele perioadei Războiului Rece, când Europa era privită ca o arenă de confruntare, împărțită în sfere de influență”.

S-au declanșat crize ale regimurilor comuniste în aproape toate statele-satelit ale URSS. În Polonia, grevele au început în 1980 și, deși sovieticii au încercat să organizeze Partidul Comunist, sentimentul anti-comunist era extrem de accentuat. În Ungaria, după venirea lui lmre Pozsgay la putere, Gorbaciov a fost de acord să retragă trupele sovietice. În Germania de Est, Gorbaciov a încurajat permiterea reformelor, în timp ce au avut loc demonstrații masive, încheiate cu marșul către zidul Berlinului, dărâmarea acestuia și reunificarea celor două Germanii în 3 octombrie 1990. Prăbușirea Zidului Berlinului a fost un stimulent pentru restul sateliților sovietici, fiind organizate greve și manifestații anti-comuniste și în România, Bulgaria și Iugoslavia.

George Bush, vice-președintele lui Reagan în perioada 1981-1989, a fost inaugurat în funcția de președinte pe data de 20 ianuarie 1989. Cu toate că Războiul Rece se afla în mod clar aproape de final, Bush a luat o poziție dură împotriva lui Gorbaciov în timpul campaniei prezidențiale din SUA din 1988. Bush a fost reticent în a negocia cu sovieticii; el credea că Reagan a mers prea departe și prea repede în discuțiile sale cu liderul sovietic. Secretarul apărării din administrația Bush, Richard Cheney, a prezis în aprilie 1989 că reformele lui Gorbaciov vor eșua și că Uniunea Sovietică va reveni la politicile comuniste tradiționale. Între timp, fostul secretar de stat Henry Kissinger și fostul președinte Reagan erau îngrijorați de faptul că administrația Bush pierde oportunități-cheie pentru a crea o schimbare mondială majoră. George Kennan a depus mărturie în fața Comitetului pentru Relații Externe al Senatului SUA că sovieticii nu mai erau o amenințare militară. In Europa de Vest, președintele francez François Mitterrand și liderul vest-german Helmut Kohl puneau, de asemenea, presiuni asupra lui Bush pentru a accepta apropierea de Gorbaciov.

Gorbaciov i-a cerut lui Bush să continue discuțiile despre măsurile de control al armelor nucleare. Gorbaciov a dorit să abordeze problema armelor nucleare cu rază scurtă, încă staționate în Europa. Bush a respins propunerea de a le elimina, deoarece ar fi lăsat NATO fără elementele descurajării nucleare. Gorbaciov a răspuns prin reducerea armelor nucleare cu rază scurtă sovietice fără participarea SUA. Acest lucru i-a adus lui Bush și mai multe presiuni din partea aliaților occidentali. .Până la sfârșitul lunii mai 1989, Bush a răspuns cu un plan care s-a concentrat pe reducerea forțelor convenționale staționate atât în ​​țările Pactului de la Varșovia cât și în statele NATO. Cu toate că planul său nu a abordat rachetele cu rază scurtă de acțiune, țările europene l-au acceptat. Discuțiile START (Tratatul reducerii armamentelor strategice) au fost reluate la mijlocul anului 1989, iar la începutul lunii decembrie 1989 Bush și Gorbaciov au călătorit la Malta pentru o reuniune. În drumul său spre întâlnire, Gorbaciov s-a oprit la Vatican și i-a făcut o vizită istorică liderului Bisericii Romano-Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea, considerat până atunci un dușman major al comunismului, și a promis libertăți religioase pentru cetățeni sovietici. Întâlnirea de la Malta a acoperit o gamă largă de subiecte, precum controlul armelor nucleare, relațiile comerciale și conflictele din lumea a treia. Mulți istorici considera întâlnirile de la Malta ca marcând sfârșitul Războiului Rece. Atât Gorbaciov, cât și Bush, au plecat de la întâlniri înțelegând că perioada de dușmănie s-a încheiat.

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a deschis calea pentru schimbări majore în regiune. Într-un alt eveniment important, cele patru puteri aliate ale celui de-al doilea Război Mondial (Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Franța și Marea Britanie), împreună cu cele două guverne germane, au semnat un tratat de pace la 12 septembrie 1990, punând capăt oficial celui de-al doilea Război Mondial. Noul tratat a fost numit Tratatul privind Acordul Final în ceea ce privește Germania.

Într-un ultim efort de a salva o uniune politică, Gorbaciov a avut inițiativa creării unui nou guvern de tranziție, cu el însuși și președinții diferitelor republici drept liderii ei. Cu toate acestea, acceptarea noii uniuni a depins de aprobarea Ucrainei, iar aceasta din urmă a votat, la 1 decembrie, pentru independență deplină. Celelalte foste republici i-au urmat exemplul, votând pentru independență în locul uniunii lui Gorbaciov. Ucraina și Belarus (și mai târziu Kazahstan), au transferat armamentul nuclear către fosta URSS, care a primit o nouă denumire oficială: Federația Rusă.

Pe durata Războiului Rece, relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au reprezentat factorul decisiv în relațiile internaționale. Se poate spune că tensiunile și starea de insecuritate provocate de posesia armelor nucleare, alături de situația economică precară a Uniunii Sovietice și de reformele lui Gorbaciov, au facilitat încheierea oficială a Războiului Rece.

2. Balanța de putere din timpul Războiului Rece: politici de putere, alianțe și cursa înarmărilor

2.1 Politica de îngrădire

Așa cum este menționat la începutul lucrării de față, din teorie, se poate prezice că statele se vor angaja în comportamentul de balansare chiar dacă balanța de putere este sau nu obiectivul acțiunilor lor. Se poate prezice o puternică tendință spre echilibru în sistem. Așteptarea nu este că un echilibru odată realizat va fi menținut, ci că un echilibru odată perturbat va fi restabilit într-un fel sau altul. Adepții realismului clasic conectează legitimitatea cu echilibru de putere, cele două condiții necesare pentru menținerea ordinii internaționale. Conform lui Henry Kissinger, „o balanță a puterii face răsturnarea ordinii internaționale dificilă, descurajând o provocare înainte de a se produce. Un principiu bazat în mare măsură de legitimitate produce reticența de a ataca ordinea internațională” .

Hans Morgenthau considera că implicarea ideologiilor în confruntarea Est – Vest a fost doar un pretext pentru lupta pentru putere și sfere de influență: „Este un aspect caracteristic tuturor tipurilor de politică, internă, dar și internațională, că deseori manifestările lor de bază nu apar așa cum sunt ele în realitate – manifestări ale luptei pentru putere. Mai curând, elementul puterii ca scop imediat este explicat și justificat în termeni etici, legali sau biologici. Cu alte cuvinte, adevărata natură a politicii internaționale este ascunsă de justificări ideologice și raționalizări”.

În linii mari, au existat două percepții contrastante cu privire la Uniunea Sovietică de după război: că URSS ar fi o amenințare expansionistă condusă de un amestec de ideologie și imperialism, sau că ar fi un partener turbulent, dar, în esență, cooperant.

Conform concepției ortodoxe privind începutul Războiului Rece, președintele Roosevelt și secretarul de stat Cordell Hull (aprilie 1945), ulterior președintele Truman și secretarul de stat James F. Byrnes, au judecat greșit natura ambivalentă și potențial expansionistă a politicii externe sovietice. Aceștia au avut speranțe deșarte cu privire la democratizarea regimului sovietic și, temându-se că publicul american nu ar favoriza un angajament pe termen lung în Europa, au acceptat considerentul lui Stalin privind statele pro-sovietice din Europa de Est și de Sud-Est ca nevoi legitime de securitate a Uniunii Sovietice. Deoarece liderii americani nu au avut nicio viziune clară asupra lumii de după război, aceștia au fost pregătiți să facă concesii politice în schimbul unor câștiguri militare pe termen scurt. Cu scopul de a asigura cooperarea lui Stalin au aprobat o strategie care a avut ca rezultat pătrunderea Armatei Roșii până în centrul Europei.

Pe de altă parte, conform curentului revizionist, URSS nu poate fi considerată responsabilă pentru Războiul Rece. Sovieticii au evitat înfrângerea la limită în al doilea Război Mondial, iar pierderile umane și materiale enorme au dus, în 1945, la un dezastru economic. Uniunea Sovietică s-a fost confruntat cu un adversar prosper, având în vedere că PIB-ul SUA aproape s-a dublat în timpul războiului. În plus, SUA s-a bucurat de monopolul armelor atomice.

Revizioniștii consideră că factorul decisiv care a dus la implicarea SUA în războiul împotriva Japoniei și Germaniei a fost dorința de a menține și de a extinde, unde era posibil, ponderea SUA în economia mondială, având în vedere că Japonia și Germania erau pe cale de a stabili regimuri autarhice. Aceeași politică a fost condusă împotriva Marii Britanii. În ceea ce privește relațiile americano-sovietice, lupta cu URSS asupra viitorului Europei de Est și de Sud-Est a dobândit o semnificație mult mai mare din 1945. Această zonă a fost în mod tradițional de mică importanță în Statele Unite dar, din 1945, americanii au încercat implementarea politicii „ușilor deschise” și în aceste zone pentru a asigura viabilitatea capitalismului și influența americană. Conducerea sovietică nu a putut tolera o astfel de amenințare la adresa intereselor sale de securitate în Europa de Est și de Sud-Est, în special având în vedere că investițiile și comerțul american erau frecvent însoțite de promovarea anti-comunismului.

Până în momentul în care Truman a încetat să fie președintele SUA și Stalin a murit, la începutul anului 1953, bazele Războiului Rece au fost clar stabilite. Nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu ar fi acceptat viziunea lumii postbelice a celuilalt, dar nici nu ar fi riscat un război pentru a realiza propria viziune. Ambele puteri și-au făcut aliați, dar nu i-au putut controla întotdeauna; ambele au construit arme nucleare, dar nu au știut niciodată cu certitudine ce să facă cu ele. Prima generație de oameni de stat din timpul Războiului Rece a pornit de la puncte de vedere izbitor de divergente privind istoria în sine.

„Îngrădirea”, termenul general utilizat pentru a caracteriza politica americană față de Uniunea Sovietică în timpul erei postbelice, urmărea împiedicarea Uniunii Sovietice de a utiliza puterea și poziția pe care a câștigat-o ca urmare a acestui conflict pentru a remodela ordinea internațională postbelică, o perspectivă care părea, în Occident, nu mai puțin periculoasă decât dacă Germania sau Japonia ar fi avut ocazia să o facă.

În termen de doar câteva zile de la primirea telegramei lungi a lui Kennan, aceasta a fost difuzată, citită, comentată, și cea mai mare parte acceptată la Washington ca fiind cea mai plauzibilă explicație a comportamentului sovietic. Motivul a fost conștientizarea tot mai mare a Washingtonului că strategia quid pro quo nu a funcționat, dar nimic nu a apărut încă să o înlocuiască. Analizele lui Kennan nu furnizau, în sine, o astfel de strategie: au fost dedicate în primul rând lămuririi amenințării sovietice. Din argumentul lui Kennan, însă, păreau să rezulte o serie de concluzii mai specifice, iar administrația Truman s-a grăbit să profite de acestea ca bază pentru o altă abordare a problemei puterii sovietice în lumea postbelică.

Noua strategie conținea mai multe abateri de la practica anterioară: nu vor fi făcute eforturi suplimentare pentru a ascunde neînțelegerile în legătură cu sovieticii; mai degrabă, acestea s-ar fi difuzat în mod deschis, sincer, dar într-o manieră non-provocativă; nu vor mai fi făcute concesii cu privire la Uniunea Sovietică: SUA, de fapt, va trage o linie de demarcație pentru a apăra toate obiectivele viitoare ale expansiunii sovietice, dar fără nicio încercare de a elibera zone aflate deja sub controlul Moscovei; pentru a facilita acest obiectiv, puterea militară a SUA va fi reconstituită iar cererile din partea aliaților pentru ajutor economic și militar vor fi luate în considerare în mod favorabil.

Principala idee expusă de Kennan a fost că întreaga bază a politicii americane față de Uniunea Sovietică din timpul și de după cel de-al doilea Război Mondial a fost greșită. Kennan a insistat că politica externă sovietică avea prea puțin legătură cu alegerile Occidentului privind cooperarea: liderii de la Kremlin cunoșteau un alt mijloc de guvernare în afară de represiune.

De la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Marea Britanie a sprijinit atât Grecia, cât și Turcia din punct de vedere economic și militar. În iarna anilor 1946-1947, guvernul britanic a anunțat Washingtonul că nu mai poate duce această misiune. Truman era pregătit să preia rolul de blocare a unei înaintări rusești spre Mediterană, însă Congresul nu putea susține fundamentele geopolitice britanice tradiționale, ci era necesar ca acțiunile de sprijinire a Greciei și Turciei să izvorască din principiile americane de abordare a politicii externe. Drept urmare, în februarie 1947, Truman, secretarul de stat Marshall și Dean Acheson, subsecretar de stat, au încercat să convingă o delegație a Congresului de importanța acestui sprijin. Acesta din urmă considera că: „Numai două mari puteri au rămas în lume…Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am ajuns într-o situație nemaiîntâlnită din vremurile antice. De la Roma și Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest pământ…Pentru Statele Unite, pașii făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă…au însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejarea libertății însăși.” În cele din urmă, în martie 1947, Truman a anunțat programul de ajutor acordat Greciei și Turciei, o doctrină ce urma să îi poarte numele, caracterizată de către acesta drept „politica Statelor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de subjugare venite din partea unei minorități înarmate sau a unor opresori externi”, declarația liderului american fiind în mod tradițional considerată ca marcând un punct fundamental de plecare pentru politica externă americană în Războiul Rece.

În discursul său, prilejuit de teama că Rusia va ocupa vidul de putere creat prin retragerea sprijinului britanic acordat Greciei și Turciei, Truman a portretizat o lume care se confrunta cu o alegere între două seturi diferite de principii ideologice: „Un mod de viață se bazează pe voința majorității, se distinge prin instituții libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanții de libertate individuală, libertatea de exprimare și de religie și libertatea față de opresiunea politică. Al doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse cu forța asupra majorității. El se bazează pe teroare și opresiune, presă și alegeri controlate și suprimarea libertății personale.” Va fi politica Statelor Unite, continua Truman, „de a ajuta oamenii liberi să își mențină instituțiile și integritatea lor împotriva mișcărilor agresive care încearcă să le impună regimuri totalitare.”

Pe 5 iunie 1947, la mai puțin de trei luni după anunțarea doctrinei Truman, secretarul de stat Marshall a anunțat că SUA avea să ajute la refacerea Europei pentru a evita „tulburările politice”, pentru a reface economia mondială și pentru a forma instituții libere. Astfel, acesta a declarat că „orice guvern care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite (…) guvernele, partidele politice sau grupările care urmăresc să perpetueze suferința umană pentru a profita de pe urma ei politic sau în alt fel vor întâmpina opoziția Statelor Unite”.

Din punct de vedere american, situația din zonele de ocupație occidentală și din țările vest-europene era catastrofală; împrumuturile din 1945 – 1946 fuseseră prea mici pentru a putea porni un proces de stabilizare. Criza trebuia evitată cu orice preț, nu numai pentru că starea precară a guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecționiste, periclitând politica open-door, ci și pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, amenințată deja de supraproducție, de o piață de comerț și desfacere importantă, declanșând o recesiune mondială de dimensiuni inimaginabile. Astfel, oferta lui Marshall a fost gândită tactic, la început ca un mijloc de a face acceptabilă din punct de vedere politic – în special în Franța, dar și în interiorul SUA – ideea reconstrucției Germaniei occidentale ca punct nodal al reconstrucției europene, și strategic, ca un mijloc de apărare a acestei regiuni europene față de expansiunea sovietică. Blocarea subversiunii comuniste și stabilizarea economică în sens liberal au fost, după cum considera conducerea americană, strâns legate.

Alternative la strategia sovietică de stabilizare erau discutate la Moscova încă de la sfârșitul războiului: o ,,politica de izolare”, sau o ,,politică agresivă si lipsită de compromisuri împotriva marilor puteri Anglia si SUA sub forma unui bloc panslavist, o consolidare a situației strategice existente, o împărțire a Germaniei în două părți, una orientală și una occidentală, precum și o diplomație ofensivă față de blocul imperialist anglo-american”. Toată vara lui 1947 conducerea sovietică a fost nesigură, neștiind cum să întâmpine ofensiva plină de succes a americanilor. Răspunsul sovietic clar la Planul Marshall a fost gata abia la mijlocul lui septembrie. Conducerile partidelor comuniste iugoslav, bulgar, roman, ungar, ceh, francez si italian au fost invitate pe 22 septembrie la Szlarska Preba, unde au aflat de la conducătorul delegației sovietice, Jdanov, care erau verdictele date situației de către conducerea sovietică. SUA, afirma Jdanov, ,,au devenit forța principală a firului imperialist”, iar scopul major era ,,întărirea imperialismului, pregătirea unui nou război imperialist”. Planul Marshall era expresia ,,unui curs agresiv, expansionist” lansat de politica americană după cel de-al doilea război mondial, un ,,plan de înrobire a Europei”, având ca scop formarea ,,unui bloc de state, care prin obligațiile contractate față de SUA prin împrumuturile primite vor fi obligate la contraservicii, renunțând deocamdată la independența lor economică, iar mai târziu și la cea politică”. Strategia pe care trebuia s-o dezvolte „lagărul anti-imperialist si democratic” sub conducerea URSS, ținând cont de ofensiva americană, a fost schițată de Jdanov astfel: partidele comuniste, fără a-și subestima puterile ,,trebuie sa se pună în fruntea mișcării de rezistență împotriva planurilor de agresiune imperialistă și expansiune asupra altor teritorii (…) Trebuie să se reunească, să-și alăture eforturile pe baza unei platforme antiimperialiste și democratice pentru a concentra în jurul lor toate forțele democratice și patriotice ale poporului”. Conferința s-a încheiat cu decizia creării, la Belgrad, a unui ,,Birou de informare comunist” (Cominform), la care sa participe toate partidele prezente, având ca scop ,consolidarea forțelor din propriul lagăr, ,,realizarea unui program de acțiune comun și îndreptarea tacticii sale împotriva forțelor centrale ale lagărului imperialist, împotriva imperialismului american, împotriva aliaților săi britanici și francezi”.

În 1949, comuniștii au ajuns la putere în China, în frunte cu Mao Zedong. Evenimentele din China au reînviat frica occidentalilor față de expansiunea comunistă la nivel mondial, astfel că politica de îngrădire proiectată inițial pentru a preveni extinderea comunismului în Europa era necesară la scară mondială. Desigur, URSS a salutat succesul Chinei în stabilirea comunismului, cele două puteri semnând un Tratat de prietenie care includea promisiuni de credite, ajutor militar și expertiză tehnică cu scopul de a dezvolta puterea industrială a Chinei.

În 1954 Eisenhower a anunțat în mod public „teoria domino-ului”, care a influențat acțiunile SUA în Asia. Teoria a fost prezentată pentru prima oară în 1950, comparând statele asiatice cu piesele de domino – în cazul în care unul din state cade sub conducere comunistă, comunismul ar dărâma următoarea în linie și așa mai departe, până când fiecare dintre acestea ar ajunge sub control comunist.

Prin intermediul Planului Marshall și al Doctrinei Truman, SUA și-a continuat politica de îngrădire față de URSS.

Desigur, punerea în aplicare a unei politici de îngrădire nu a fost unanim aprobată, nume importante în acest sens fiind Walter Lippmann și Henry Wallace.

Walter Lippmann considera că politica de îngrădire ducea inevitabil la secătuirea resurselor SUA, iar politica externă americană trebuia ghidată nu după principii generale, ci trebuia să analizeze și să urmeze interesele SUA în fiecare caz în parte. Conform acestuia, „politica americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i îngrădi pe ruși în puncte disparate, ci pentru a ține sub control întreaga mașină militară rusească și pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere.”

Încă de la mijlocul anului 1944, Lippmann a înțeles în mod clar că structura păcii postbelice depindea în egală măsură de auto-constrângere în Washington și Moscova. Conform acestuia, URSS și SUA puteau ajunge la pace în cazul în care folosesc alianțele pentru a stabiliza politica externă a aliaților lor. Acestea vor avea război dacă oricare dintre ele încearcă să încorporeze Germania sau Japonia în cadrul propriului sistem strategic. SUA trebuia să sprijine țările europene pentru reconstrucția și reabilitarea după război, în timp ce China ar fi trebuit să joace rolul principal în reformarea Japoniei. Conflictele dintre ideologiile politice ar putea, de asemenea, submina pacea. După război, ar putea exista pace doar atunci când sovieticii și americanii vor conveni asupra unui set de libertăți de bază politice și ale omului. În acest sens ar fi fost necesară, în opinia lui Lippmann, o organizație mondială postbelică care să fie garantul suveranității naționale, și „protector și campion activ al democrației și libertății”.

Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt, considera că nu exista nicio confruntare între democrație și dictatură, așa cum o descria Truman. În 1946, Wallace îi scria lui Truman că „evenimentele din ultimele luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credința lor greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă.” Mai mult decât atât, potrivit lui Wallace, SUA nu avea niciun drept să intervină unilateral pe glob. Apărarea era legitimă doar cu aprobarea ONU (indiferent că URSS dispunea, în acest caz, de dreptul de veto), iar asistența economică trebuia să fie distribuită prin intermediul instituțiilor internaționale. De vreme ce Planul Marshall nu făcea față acestui test, Wallace prezicea că acesta avea să aducă SUA dușmănia omenirii.

Pe de altă parte, Raymond Aron considera politica de îngrădire o politică prudentă, necesară pentru a realiza reabilitarea Europei Occidentale prin stoparea expansiunii sovietice: „strategia de îngrădire marchează o încercare finală și rezonabilă de a salva o parte a continentului care nu a fost încă înghițită”, având în vedere faptul că URSS și SUA erau „dușmani prin poziție”.

2.2 Formarea alianțelor

Analizând prin prisma punctelor celor mai culminante, Războiul Rece a început în 1947 și s-a încheiat la scurt timp după criza rachetelor din Cuba din 1962. Pe de altă parte, dacă Războiul Rece este înțeles ca fiind antagonismul vizibil care a existat între URSS și SUA, între socialism și capitalism, între colectivism, societatea planificată și valorile pluraliste ale unei economii de piață, atunci Războiul Rece a început în octombrie 1917 și a luat sfârșit odată cu destrămarea URSS în 1991. O dată mai exactă ar fi 1989, când Gorbaciov a declarat încheierea Războiului Rece. Pe parcursul întregii perioade a acestei confruntări sovieto-americane s-a desfășurat un proces paralel – formarea blocurilor. Divizarea Germaniei, divizarea Europei, și într-adevăr a întregii lumi, în două tabere, era deja un fapt împlinit în 1955. De atunci, cele două puteri au concurat pentru sfere de influență.

În martie 1947, Marea Britanie și Franța au semnat un acord de alianță militară de securitate cu scopul de a contracara o eventuală revanșă militară germană. Un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg al încheiat Tratatul de la Bruxelles, care prevedea instituirea unui sistem colectiv de apărare, Uniunea Occidentală.

Pe 29 aprilie 1948, ministrul de externe canadian, Louis St. Laurent, vorbind în fața Camerei Comunelor din Canada a cerut aranjamente colective corespunzătoare de securitate. Două săptămâni mai târziu, ambasadorul canadian în Statele Unite a luat masa cu Kennan. Ambasadorul a susținut că ar fi mult mai ușor pentru Canada și SUA să colaboreze în planificarea apărării în cadrul unui tratat de ansamblu. Aproape în același timp, ca răspuns la o cerere americană, cei cinci membri ai Tratatului de la Bruxelles au emis o declarație prin care prezentau intenția lor de a rezista, pe cât posibil, la orice atac sovietic. Aceștia au recunoscut necesitatea de a-și conecta planurile strategice și operaționale cu cele americane.

Negocierile pentru crearea unei alianțe militare Nord-Atlantice au început în iulie 1948. Până la începutul lunii septembrie a aceluiași an, tratatul alianței a fost finalizat, fiind semnat pe 9 aprilie 1949. Noua alianța, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) cuprindea SUA, Marea Britanie, Canada, Belgia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Franța, Italia și Portugalia.

NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul ei imediat a fost lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia, din februarie 1948. După ce a fost anunțat Planul Marshall, Stalin a accelerat instaurarea controlului comunist asupra Europei de Est, iar brutalitatea loviturii de stat cehe a retrezit temerile conform cărora sovieticii ar putea sprijini și alte preluări similare ale puterii. De aceea, în aprilie 1948, mai multe state vest-europene au format Pactul de la Bruxelles. Totuși, Europa Occidentală nu dispunea de suficientă forță pentru a respinge un eventual atac sovietic. Astfel, NATO a luat ființă ca un mod de a lega America de apărarea Europei Occidentale, rezultatul fiind o confruntare între două alianțe militare și două sfere de influență, de-a lungul întregii linii de demarcație din Europa Centrală.

În septembrie 1950, secretarul American de stat Dean Acheson s-a întâlnit, la New York, cu ministrul de externe al Marii Britanii, Ernest Bevin, și cu ministrul de externe al Franței, Robert Schuman. Acheson avea un anunț forte important de făcut: Statele Unite erau pregătite să „facă un pas care nu s-a mai făcut niciodată în istorie”. Guvernul SUA era pregătit să trimită „forțe substanțiale” în Europa. Forțele americane urmau să facă parte dintr-o forță colectivă cu o structură comună de comandă. Totuși, americanii ar fi fost dispuși să facă acest pas doar dacă și aliații europeni erau gata să facă tot ce este necesar pentru „a face această defensivă a Europei un succes”. Pentru aceasta, guvernul SUA considera că este absolut necesară contribuția militară a Germaniei. Prin urmare, dacă aliații NATO își doreau forțele americane, aceștia erau nevoiți să accepte reînarmarea Germaniei de Vest.

În octombrie 1954 a fost revizuit Tratatul de la Bruxelles, Italia și a Germania de Vest au aderat la organizație, iar denumirea Uniunii Occidentale a devenit Uniunea Europei Occidentale. Totuși, existența Uniunii a fost mai degrabă doar una formală, NATO preluând mare parte din atribuțiile organizației europene. În ceea ce privește crearea unei uniuni politice și economice pe continentul european, prima încercare reușită în acest sens a fost cea a lui Robert Schuman, care a propus, în mai 1950, crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). CECO, prima instituție supranațională europeană, ar fi dus la crearea unei Europe unite, eliminând riscul declanșării unui nou război. Astfel, în 1951, Germania de Vest, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul de la Paris, prin care era înființată CECO. În 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care s-au instituit Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

NATO a făcut pe plan militar ceea ce planul Marshall a făcut din punct de vedere economic; a adâncit divizarea Europei în două tabere. URSS a răspuns prin Pactul de la Varșovia. Această diviziune aprofundată, la rândul său, a făcut ca perspectivele unei Germanii unificate să fie tot mai îndepărtate.

Se poate afirma că NATO a luat naștere ca o afirmare a dizolvării alianței de război. S-a bazat pe frica de agresiune rusească, agravată de repulsie față de natura dominației rusești în Europa de Est, de o frustrare față de ostilitate în afacerile germane, de expunerea Europei de Vest, ca urmare a pagubelor de război și demobilizării, precum și de eșecul de a internaționaliza controlul energiei atomice.

Aliații occidentali au format NATO pentru a se proteja de potențialul unei agresiuni comuniste, astfel că un atac armat asupra unui stat membru a fost considerat un atac împotriva tuturor statelor NATO. În 1955, Germania de Vest a devenit membră NATO, declanșând temerile sovieticilor privind reînarmarea și, în cele din urmă, reunificarea germană.

Drept răspuns, în același an URSS a creat Pactul de la Varșovia. Cele șapte state-satelit europene au aderat la noua alianță militară a statelor comuniste.

Pe 14 mai 1955 reprezentanții guvernelor est-europene si ai guvernului sovietic au semnat la Varșovia un „Tratat de prietenie, cooperare si ajutor reciproc”, iar Germania de Est se afla printre puterile semnatare. Prin crearea Pactului de la Varșovia, blocul estic ajunsese la limita sa internă. Comitetului Politic al Pactului nu i s-a permis să se dezvolte într-un for independent care să ia decizii, amplasarea și angajarea trupelor urma să se facă prin acordul reciproc al guvernelor participante, iar Comandamentul Suprem îi revenea întotdeauna unui ofițer sovietic.

Pactul de la Varșovia a fost creat de către liderul sovietic Nikita Hrușciov ca un instrument politic în Europa. Un alt factor declanșator al Pactului a fost Tratatul austriac de stat din 15 mai 1955, care prevedea neutralitatea austriacă și retragerea trupelor sovietice. Crearea Pactului de la Varșovia a trimis semnale importante atât în Europa de Est, cât și în Europa de Vest. Pe de o parte, URSS le-a transmis în mod clar statelor sale satelit că statutul neutru al Austriei nu va fi, de asemenea, acordat acestora. Pe de altă parte, Hrușciov a ademenit Occidentul cu o ofertă permanentă de a desființa Pactul de la Varșovia, simultan cu NATO.

După ce neînțelegerile asupra reînarmării Germaniei au confirmat încă o data împărțirea în est și vest, iar formarea blocurilor ajunsese de ambele părți la limitele interne, o detensionare în principiu a devenit din nou posibilă. Ambele părți își asiguraseră zona de influență, niciuna nu-i putea impune celeilalte propria voință în punctele esențiale. Astfel se crease un echilibru relativ de la care s-ar fi putut demonta cele două amenințări potențate pas cu pas și în paralel. Procesul de destindere nu putea înainta decât în măsura în care se păstra echilibrul, ambele părți luau seama la acesta, nimeni nu intervenea masiv în interesele părții adverse și nimeni nu interpreta acțiunile părții opuse ca pe o intervenție masivă în propria sferă de securitate. Deoarece premisele respective apăreau rar în aceasta combinație, demontarea Războiului Rece a devenit un proces de durată, amenințat necontenit de lovituri date pe la spate. Acest proces a început odată cu terminarea formării blocurilor.

Cele două blocuri existau si ambele trăiau cu spaima dominației celuilalt, fiecare încerca sa-1 slăbească pe celălalt, în special prin susținerea contrariilor și a contradicțiilor din lagărul opus și încercau să atragă tot mai multe regiuni ale lumii la propria cauza. Formarea blocurilor nu mai putea fi dată înapoi, nu numai pentru că între timp interesele economice și sistemele sociale se formaseră conform polarizării est-vest, ci mai ales pentru că orice preluare unilaterală a potențialului de apărare putea efectiv să aibă drept urmare o pătrundere în terenul celuilalt. Mai degrabă era posibilă o compensare între cele două sfere de securitate și o înțelegere asupra intereselor reciproce sau comune. Ambelor parți le era teamă de un conflict armat din motive bine întemeiate și de altfel nu doreau să modifice status quo-ul în favoarea lor preluând cheltuieli mari sau alte riscuri. Aceasta posibilitate nu a fost realizată multă vreme deoarece capacitatea de a analiza rațional conflictul s-a pierdut mai ales de partea vestică, iar cuvintele agresive ale conducerii sovietice, ca și mijloacele brutale de asigurare a puterii, nu au dus la susținerea acestei capacități.

Moscova a urmărit instalarea la conducere a partidelor comuniste în state precum Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, România, Ungaria sau Germania de Est cu scopul de a crea un „cordon sanitar” care să protejeze sovieticii în fața unei invazii militare occidentale. Relațiile URSS cu statele-satelit sunt descrise cu acuratețe prin Doctrina Brejnev. Conținutul de bază al Doctrinei Brejnev a fost stabilit la reuniunea Tratatului de la Varșovia din 3 august 1968: „Fiecare partid comunist este liber să aplice principiile marxism-leninismului și ale socialismului în țara sa, dar nu e liber să se îndepărteze de la aceste principii, dacă înțelege să rămână un partid comunist (…). Slăbirea unei verigi oarecare a sistemului socialist mondial afectează în mod direct toate țările socialiste; și față de aceasta nu putem rămâne indiferenți”. Brejnev declarat public ceea ce a fost încă de la începutul Războiului Rece o presupunere implicită: că Uniunea Sovietică ar interveni în afacerile interne ale oricărei națiuni asupra căreia a exercitat un control de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.

Pe lângă cele două blocuri rivale, au existat state care au refuzat să se alinieze celor două mari puteri: statele Mișcării de Nealiniere. Aceasta reprezintă o asociație liberă a națiunilor care a încercat să creeze o a treia forță între blocul comunist și cel occidental. Mișcarea a fost formată inițial din 24 de state afro-asiatice, plus Iugoslavia, primul summit având loc la Belgrad, în septembrie 1961. De la bun început, Mișcarea de Nealiniere a îmbrățișat probleme care, teoretic, nu aveau legătură cu Războiul Rece, inclusiv anticolonialismul, antirasismul, dezvoltarea economică sau anti-sionismul. În 1964, de exemplu, au participat la summit-ul Mișcării 47 de state. Totuși, unele state, cum ar fi Arabia Saudită, au avut legături strânse cu SUA, în timp ce altele, cum ar fi Iugoslavia, se temeau interferența sovietică.

După formarea celor două blocuri, ordinea mondială avea multe similitudini cu cea din perioada imediat de dinaintea primului Război Mondial: două alianțe rigide cu extrem de puțin spațiu de manevră diplomatică între ele, înfruntându-se de data aceasta pe întreg globul. Exista, totuși, cel puțin o diferență crucială: alianțele premergătoare primului Război Mondial fuseseră ținute laolaltă de frica fiecăreia dintre părți că trecerea în cealaltă alianță a unuia dintre parteneri putea dezmembra edificiul cu care ele își asiguraseră securitatea. În timpul Războiului Rece, fiecare parte a fost dominată de o superputere îndeajuns de necesară și suficient de puțin dispusă să-și asume riscuri pentru a-i împiedica pe ceilalți aliați să iște un război. În plus, prezența armelor nucleare a prevenit iluzia din iulie 1914 – că războiul putea fi scurt și nedureros.

2.3 Cursa înarmărilor

Cursa înarmărilor poate fi descrisă drept lupta pentru superioritatea militară în lume. Armele nucleare au fost dezvoltate deoarece acestea erau mult mai eficiente decât armele convenționale și, în plus, au reprezentat un factor de descurajare mult mai însemnat decât armamentul convențional. În încercarea de a dobândi supremația militară, SUA și URSS au dezvoltat armament tot mai puternic și în cantitate tot mai mare, ducând la o distrugere reciprocă asigurată în cazul unui atac nuclear.

Ideea de descurajare nucleară a început conceptual ca o încercare de a influența „comportamentul altora prin amenințări condiționale”. Cu timpul, descurajarea nucleară s-a transformat într-o teorie generală a relațiilor strategice, marile puteri încercând să manipuleze comportamentul reciproc într-un efort de a face relația dintre ele mai puțin terifiantă.

Descurajarea nucleară are dimensiuni fizice și psihologice, cele fizice fiind concentrate asupra mijloacelor de a provoca daune, iar cele psihologice fiind concentrate asupra impactului asupra percepțiilor și a deciziilor. Aspectul psihologic este în centrul descurajării nucleare, ducând la manipularea proceselor de gândire și a calculelor adversarului. Amenințând adversarul cu un răspuns inacceptabil, calcul cost-beneficiu al adversarului duce la concluzia că un atac nu ar fi cea mai buna alegere , menținând astfel status quo-ul.

Dobândirea de către sovietici a bombei atomice în 1949 a forțat SUA să reevalueze capacitatea de apărare și a dus la dezvoltarea bombei cu hidrogen, o bombă mult mai puternică decât bomba atomică. Președintele Truman a reafirmat politica de îngrădire, prin NSC-68, ajungând la concluzia că nicio parte a lumii nu mai era considerată periferică, și niciun mijloc de protecție a acestora nu putea fi exclus. Apoi, în iunie 1950, nord-coreenii au invadat Coreea de Sud, o țară a cărei apărare nu ar fi fost considerată, până atunci, de niciun oficial american drept un interes vital. Americanii au finalizat bomba cu hidrogen în 1952 iar în anul următor și sovieticii au finalizat construirea unei astfel de bombe.

Poziția de politică externă enunțată de președintele Dwight D. Eisenhower, doctrină care îi poartă numele, a încercat să limiteze influența comunistă și efectele naționalismului arab în Orientul Mijlociu. În ianuarie 1957, Eisenhower a cerut Congresului să crească ajutorul economic și militar acordat națiunilor din Orientul Mijlociu. Mai important, el a cerut să i se acorde autoritatea de a trimite trupe americane în orice țară din Orientul Mijlociu, aflată sub o amenințare credibilă a presiunilor comuniste.

Politica lui Eisenhower, denumită și „doctrina represaliilor masive”, s-a dezvoltat din scrierile lui John Foster Dulles. Dulles a sugerat că Occidentul ar trebui să lanseze un atac nuclear ca răspuns la o agresiune comunistă semnificativă. Acesta a reflectat ideile sale în NSC-162/2, în care era esențială dezvoltarea și menținerea unei puternice posturi militare pentru a putea provoca represalii masive. Noua politică a fost un semnal clar că Statelor Unite erau dispuse să utilizeze din nou armele atomice dacă atingerea obiectivelor naționale o cerea.

După dezvoltarea bombei termonucleare, Eisenhower a realizat puterea de destrucție a armelor nucleare considerând că nu vor exista câștigători într-un război nuclear, și că „distrugerea ar putea fi de așa natură încât am putea în cele din urmă să ne întoarcem la arcuri și săgeți”. Eisenhower, prin urmare, a stabilit că obiectivul principal al președinției sale era evitarea unui război nuclear cu URSS. Cu alte cuvinte, Eisenhower a înțeles potențialul devastator al armelor nucleare, dar, de asemenea, a considerat că liderii vor folosi orice arme pe care le au la dispoziție în caz de război. Prin urmare, pentru a evita o progresie de evenimente care ar putea duce la devastarea nucleară, el a hotărât să apară dispus să utilizeze armamentul nuclear. Acest lucru subliniază paradoxul descurajării nucleare eficiente: în acest caz, represaliile masive păreau iraționale, dar tocmai prin acea aparență au devenit eficiente.

Administrația Kennedy a pus în aplicare o politică care a inclus opțiuni flexibile drept fundament al defensivei: riposta flexibilă. Aceasta a fost pus în practică de la începutul anului 1961, sub conducerea președintelui Kennedy și a secretarului apărării, Robert McNamara.

În 1962, în cadrul crizei rachetelor din Cuba, răspunsul lui Kennedy a reprezentat o cale de mijloc „între lipsa de acțiune și atac, suficient de agresivă pentru a comunica fermitatea intenției, dar încă nu la fel de intempestivă ca un atac”

Crezând că paritatea nucleară relativă între cele două superputeri va împiedica „războaiele de eliberare națională” promovate de premierul sovietic Nikita Hrușciov, Kennedy a extins forțele convenționale și a încurajat, de asemenea, forțele militare neconvenționale și de contrainsurgență. Forțele create sub politica ripostei flexibile nu au reușit în mare măsură să joace un rol decisiv în timpul administrației Kennedy, cel mai mare test al său având loc în timpul mandatului lui Lyndon B. Johnson ca președinte. Constrâns în utilizarea armelor nucleare de către amenințările sovietice și chineze, americanii au desfășurat un război convențional în Vietnam, folosind chiar forțele și armele care au fost construite ca parte a ripostei flexibile. Aceasta nu a fost niciodată abandonată în mod oficial ca politică militară, dar dezastrul din Vietnam a determinat viitorii președinți să adopte strategii alternative pentru a concura cu Uniunea Sovietică.

Prin Doctrina Nixon, enunțată în mod oficial într-un discurs adresat națiunii americane în noiembrie 1969, Nixon a cerut SUA să continue să îndeplinească toate angajamentele actuale din tratate și să ofere un scut nuclear pentru aliații vitali. Ca atare, SUA au promis doar un ajutor economic și armament militar pentru aliații în curs de dezvoltare din lumea a treia amenințați de agresiunea comunistă, cu prevederea ca aceste națiuni trebuie să angajeze propria lor armată în provocări la adresa securității. În urma implementării a sute de mii de trupe americane în Coreea și apoi în Vietnam, Nixon Doctrina a avertizat că SUA nu ar mai suporta povara cu care se confruntă în contracararea directă a amenințărilor comuniste din statele în curs de dezvoltare. Nixon și consilierul său de securitate națională, Henry Kissinger, și-au dat seama că rezistența internă exclude o intervenția directă a SUA într-un alt război sângeros, precum cel din Vietnam. Într-adevăr, Nixon a făcut aluzie la noua inițiativă strategică la 25 iulie 1969, chiar în ziua în care a anunțat primele retrageri ale trupelor americane din Republica Vietnam. Doctrina Nixon s-a născut din recunoașterea faptului că puterea Statelor Unite a avut limite după dezastrul din Vietnam. Nu își mai putea permite să „plătească orice preț”, așa cum a promis John F. Kennedy în 1961. Trimiterea, de către președintele Ronald Reagan, a trupelor americane în Liban și Grenada în 1983 a încheiat Doctrina Nixon, semnalând întoarcerea SUA la unilateralism și la intervențiile militare americane directe peste mări.

La începutul anilor 1970 s-a ajuns la un echilibru al forțelor nucleare americane și sovietice. A existat o relaxare a tensiunilor în relația dintre Est și Vest, simbolizată de contacte diplomatice și culturale frecvente, o creștere a comerțului și a cooperării dintre superputeri și disponibilitatea acestora de a negocia cu privire la armamentul nuclear.

Așa cum a arătat Războiul de Yom Kipur din 1973, a existat întotdeauna pericolul ca un război regional să ducă la o confruntare majoră între Est și Vest. În cazul în care o astfel de confruntare ar fi implicat arme nucleare, riscurile ar fi fost mult mai mari. Limitarea accesului altor state la tehnologia nucleară a fost o cerință evidentă pentru ambele părți în timpul Războiului Rece. Acest lucru nu a fost ușor, având în vedere că multe state au fost dornice să achiziționeze tehnologie nucleară pentru centralele electrice. Multe state care dețineau o astfel de tehnologie au fost la fel de dornice să o vândă pentru a obține o parte din costurile de cercetare și dezvoltare.

SUA și URSS au depus eforturi pentru reuși să țină sub control armamentul nuclear. În acest sens, perioada destinderii a fost caracterizată printr-o serie de negocieri concretizate prin acorduri precum Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1970), Tratatul Antarcticii (1961), Acordul cu privire la interzicerea experimentării armelor nucleare în spațiul atmosferic, cosmic și subacvatic (1963), Tratatul de limitare a armamentelor strategice – SALT I (1972), Tratatul de limitare a sistemelor de apărare anti-rachetă (1972) și un al doilea Tratat de limitare a armamentelor strategice- SALT II (1979).

Astfel, începând cu administrația Nixon (1969), controlul armamentului nuclear a devenit o prioritate. Semnat la Moscova în 1972, Tratatul SALT I a inclus un acord care restrângea fiecare națiune la dezvoltarea și implementarea a două sisteme de rachete antibalistice, fiind semnat și un acord provizoriu, cu valabilitate de cinci ani, care stabilea plafoanele pentru rachete balistice intercontinentale și de altă natură. În iunie 1979, la Viena, au început noi tratative sovieto-americane la nivel înalt, în urma cărora a fost semnat SALT II.

Un moment important din perioada de detensionare a relațiilor sovieto-americane a fost Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975. În urma Conferinței a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care cuprindea cele 10 principii care vor conduce statele în relațiile dintre ele: egalitatea suverană; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor; reglementarea pașnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne ale statelor; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; dreptul popoarelor la autodeterminare; principiul cooperării între state; principiul pacta sunt servanda.

Mihail Gorbaciov a devenit cel de-al șaptelea succesor al lui Lenin în martie 1985. Acesta moștenise un set de probleme cu adevărat dificile, dacă nu cumva imposibil de rezolvat. Patruzeci de ani de Război Rece creaseră o coaliție a aproape tuturor țărilor industrializate împotriva URSS. Aliatul său de odinioară, China, se alăturase și ea taberei adverse, din considerente practice. Singurii aliați care îi mai rămâneau Uniunii Sovietice erau sateliții est-europeni, ținuți alături de amenințarea forței sovietici conform Doctrinei Brejnev, și care reprezentau o cale prin care resursele sovietice se diminuau. Pentru Gorbaciov, reforma economiei sovietice era absolut necesară pentru a permite creșterea concurenței și pentru a oferi mai multe stimulente. Printre măsurile care permiteau aceste schimbări economice se regăsea inclusiv reducerea controlului centralizat al economiei.

În ceea ce privește administrația americană, din 1981 Ronald Reagan a devenit președinte al SUA. Deși cel mai bine articulată în 1985 de către Reagan, Doctrina care îi purta numele a fost evidentă în timpul etapelor anterioare ale președinției sale. Doctrina propunea acordarea, de către SUA, a asistenței pentru forțele anticomuniste care provocau URSS. Reagan lăuda acești luptători pentru libertate și lega situația lor de misiunea tradițională a SUA de a promova dreptul la auto-determinare. Factorii de decizie politică sperau astfel să reducă la minimum accidentele și cheltuielile SUA prin utilizarea de unități paramilitare mici. Liderii sovietici au perceput Doctrina Reagan ca un semnal al unei abordări mai agresive a Războiului Rece. Agenția Centrală de Informații (CIA) a pus în aplicare doctrina în puncte fierbinți ca Nicaragua, Angola, Afganistan, Cambodgia, și Etiopia. Această politică a funcționat bine în Afganistan, unde SUA a sprijinit luptătorii de gherilă mujahedini, provocând pierderi grele pentru sovietici.

Direcția în care Gorbaciov s-a îndreptat cu viteza cea mai mare a fost cea privind controlul armelor. Până în vara anului 1985 a corespondat cu Reagan cu privire la modalitățile de a reduce amenințarea unui război nuclear și cursa înarmărilor nucleare. Gorbaciov a renunțat la condiția impusă în 1977, conform căreia orice întâlnire între liderii superputerilor trebuia să fie legată de semnarea de acorduri semnificative. Cei mai mulți dintre consilierii lui Reagan au fost împotriva ideii unui summit cu tânărul lider sovietic, dar președintele american a fost de acord să se întâlnească cu Gorbaciov la Geneva, în noiembrie 1985. În pregătirea pentru acest prim summit, liderii au restaurat canalul diplomatic dintre Washington și Moscova și au efectuat numeroase corespondențe. Respingând cadrul mai larg al lui Reagan de a purta discuții privind Afganistanul și drepturile omului, Gorbaciov a sugerat concentrarea asupra reducerii armelor nucleare. El l-a avertizat pe Reagan că Uniunea Sovietică nu va tolera Inițiativa Strategică de Apărare. În ajunul summit-ului de la Geneva, Gorbaciov i-a scris lui Reagan că „aversiunea unui război nuclear, eliminarea amenințării militare sunt interesul nostru reciproc și dominant”, cerându-i liderului american să fie de acord cu „non-militarizarea spațiului”. În sprijinul retoricii lui Gorbaciov, în august 1985 Uniunea Sovietică a anunțat în mod unilateral o amânare a testelor nucleare.

Ceea ce l-a determinat pe Reagan să ia în considerare negocierile cu „imperiul răului” a fost faptul că gândirea lui a evoluat. Pe parcursul anului precedent, chiar înainte de venirea lui Gorbaciov la putere, retorica publică a lui Reagan a avut un ton mai puțin agresiv, mai puțin conflictual: „provocarea noastră este pașnică”, a declarat acesta într-un discurs din 16 ianuarie. „Noi nu amenințăm Uniunea Sovietică. Țările noastre nu s-au luptat între ele; nu există nici un motiv pentru care ar trebui vreodată”. Totuși, schimbarea retoricii lui Reagan nu a apărut doar din motive politice. Liderul american a părut să fie cu adevărat îngrijorat cu privire la arsenalele nucleare masive ale ambelor părți și cu privire la posibilitatea declanșării unei crize ce ar putea avea o escaladare incontrolabilă.

Așa cum era de așteptat, liderii au convenit asupra unui singur lucru: „un război nuclear nu putea fi câștigat și nu trebuia să fie purtat”. Desigur, încercarea lui Gorbaciov de a-l face pe Reagan să renunțe la Inițiativa Strategică a fost un eșec.

În decembrie 1987 a fost semnat Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie și mică de acțiune, conform căreia în următorii trei ani SUA și URSS urmau să demonteze toate rampele de lansare a acestor rachete și rachetele din spațiul european și asiatic.

Gorbaciov declara, în 1988, că „relațiile dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au o istorie de cinci decenii și jumătate. Așa cum lumea s-a schimbat, natura, rolul și locul acestor relații în politica mondială s-au schimbat și ele. De prea mult timp acestea s-au dezvoltat de-a lungul liniilor de confruntare și, uneori, prin dușmănie, fie vizibilă sau nu. Dar, în ultimii ani, întreaga lume a fost în capabilă să respire ușurată, datorită schimbărilor în bine din substanța și atmosfera relației dintre Moscova și Washington. Nimeni nu intenționează să subestimeze profunzimea diferențelor noastre și dificultatea problemelor noastre deosebite. Cu toate acestea […] am învățat să ne înțelegem reciproc și să căutăm soluții atât în interesele proprii, cât și în interesul comun.”

O nouă organizație europeană s-a format și a început să ia măsuri rapide privind mai multe aspecte. Statele membre ale Pactului de la Varșovia și ale NATO s-au alăturat în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). CSCE a semnat un Tratat privind Forțele Convenționale în Europa (CFE) la 21 noiembrie 1990, care urmărea reducerea forțelor convenționale ale ambelor organizații.

După destrămarea Uniunii Sovietice și, implicit, a Pactului de la Varșovia, Boris Elțîn a reușit crearea unei noi alianțe, Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, CSI nu urma să acționeze ca un guvern oficial. Unsprezece din fostele republici sovietice s-au alăturat CSI. Elțîn a solicitat statutul de membru NATO al Rusiei, dar a fost refuzat. La 25 decembrie, Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al Uniunii Sovietice, iar Elțîn a devenit președintele Rusiei. Uniunea Sovietică și-a încetat oficial existența la data de 31 decembrie 1991. Toate ambasadele sovietice din întreaga lume au devenit ambasadele Rusiei, iar Rusia a preluat scaunul sovietic din cadrul ONU. Chiar și cu destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia avea încă cea mai mare forță militară convențională din lume.

3. Relațiile dintre SUA și Rusia după încheierea oficială a Războiului Rece

Destrămarea URSS și sfârșitul Războiului Rece au indicat prăbușirea sistemului internațional bipolar. După destrămarea URSS au luat naștere 15 state independente, unul din ele fiind Federația Prima sarcină a noului regim a fost să declare Rusia ca stat succesor al Uniunii Sovietice, fapt ce i-a acordat Federației Ruse locul sovietic în toate organizațiile internaționale, acceptarea tratatelor și obligațiilor sovietice, și responsabilitatea pentru arsenalul nuclear pe teritoriul rusesc.

Chiar dacă inamicul Războiului Rece a încetat să mai existe, Rusia era încă importantă pentru interesele SUA, ținând cont în special de faptul că Rusia a păstrat armamentul nucleare.

După destrămarea Uniunii Sovietice, administrația Bush s-a adresat imediat președintelui rus Boris Elțin, promițând ajutor, încurajarea reformelor economice și politice liberale, și negociind noi aranjamente de securitate.

De la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a acceptat sume enorme de asistență financiară americană, atât formal, cât și informal. Asistența oficială a fost sub formă de împrumuturi, de aprobări ale programelor de stabilizare FMI și ștergerea datoriilor. Asistența informală este reprezentată de milioane de dolari în investiții americane făcute în Rusia.

În 1993, factorii de decizie din administrația Clinton au evitat limbajul unipolarității, vorbind, în schimb, de rolul SUA de superputere și lider mondial. Clinton declara că SUA era „singura superputere a lumii”, pregătită să conducă lumea.

În timpul administrației Clinton, președintele american și Elțin s-au întâlnit de cel puțin 18 ori, aproape la fel de mult ca și predecesorii lor de-a lungul întregului Război Rece. În perioada 1992-1996, Rusia și Statele Unite au semnat în jurul a 100 de acorduri interguvernamentale.

În 1997, Elțin și Clinton s-au întâlnit la Helsinki, unde au discutat despre reduceri suplimentare ale armelor nucleare și au decis să înceapă negocierile asupra tratatului START III odată ce tratatul anterior START II era ratificat de ambele părți. În timpul acestei vizite, Clinton și-a exprimat sprijinul pentru dezvoltarea democratică în Rusia, a cerut rezolvarea conflictului din Cecenia, și a promis să dezvolte „o relație specială între NATO și Rusia”. În timpul întâlnirii, Elțîn a fost de acord să se alăture Parteneriatului pentru Pace și, de asemenea, a promis să nu vândă tehnologie nucleară sau să suplimenteze transferul de armament către Iran.

Marea strategie a Rusiei a fost, și continuă să fie, de cele mai multe ori în contradicție cu cea a Statelor Unite. La mijlocul anilor 1990, Evgheni Primakov a devenit ministru al afacerilor externe, stabilind un curs de politică externă care afirma rangul Rusiei ca fiind una dintre marile puteri ale lumii. Abordarea pe termen scurt a lui Primakov privind echilibrarea balanței de putere a fost de a încerca să înfrâneze puterea SUA.

Sub administrațiile Clinton si Bush, marea strategie a SUA implica prevenirea oricărei puteri ostile de a deveni o amenințare la scară sovietică la adresa SUA prin dominarea unei regiuni critice a lumii. Conform Strategiei Naționale de Securitate din 1998, „Statele Unite nu vor permite ca o putere ostilă să domine orice regiune de o importanță critică pentru interesele noastre”. Graham, consilier al lui Bush, afirma că „scopul geopolitic cheie” a fost „prevenirea ascensiunii unei amenințări de dimensiuni sovietice în heartland-ul eurasiatic”.

Un eveniment care a afectat în mod negativ relațiile SUA-Rusia a fost decizia NATO de a începe bombardamentele în Iugoslavia. Extinderea NATO și bombardarea Belgradului au deteriorat considerabil relațiile SUA-Rusia și au provocat o atitudine profund negativă față de Statele Unite ale Americii în rândul elitei ruse și a publicului larg.

După venirea lui Vladimir Putin la putere, la sfârșitul anilor 1990, Moscova a urmărit o politică care vizează recâștigarea statutului de mare putere, iar în acest scop păstrarea influenței rusești în spațiul post-sovietic este de o importanță vitală.

Jeffrey Mankoff afirma că „în ansamblu, setul de idei și de preferințe de conducere a politicii externe a Rusiei a rămas în mare parte similară cel puțin de la mijlocul anilor 1990”, linia principală de politică a lui Putin fiind o continuare a cursului urmărit de către Primakov. Putin a continuat planul strategic de contrabalansare a SUA, în principal prin promovarea multipolarității.

În perioada 2000-2008, Rusia a căutat mijloace pentru stabilirea unui echilibru sau, mai corect, pentru a contracara hegemonia SUA. Putin este caracterizat în mod convențional ca având interese profund opuse intereselor SUA . Pentru unii, analiza se bazează pe centralizarea sa autoritară a puterii. Pentru alții, se bazează mai mult pe ruptura tot mai mare în relațiile americano-ruse din timpul celui de-al doilea mandat al lui Putin (2004-2008). Pe de altă parte, pentru o scurtă perioadă, în 2001-2002, Putin a urmărit propria sa versiune a unei resetări în relațiile SUA-Rusia, iar orientarea sa de politică externă a fost ceva mai receptivă.

În iunie 2001, așadar înaintea episodului 9/11, Vladimir Putin declara: “Contăm pe o relație pragmatică între Rusia și Statele Unite. Am comparat demersurile noastre în domenii-cheie și, încă o dată, am stabilit terenul nostru comun. […] Rusia și Statele Unite nu sunt dușmani. Ele nu amenință reciproc. Și ar putea fi buni aliați compleți.”

Evenimentele dramatice care au avut loc pe 11 septembrie 2001 au zguduit lumea și au dus, în același timp, la o oportunitate de a îmbunătăți relațiile dintre Statele Unite și Rusia. Putin a fost primul lider care a condamnat atacul și i-a prezentat condoleanțe președintelui Bush. Astfel, în urma atacurilor teroriste a avut loc o schimbare importantă în relațiile ruso-americane.

Drept urmare a evenimentelor de pe 11 septembrie, Rusia a oferit Statelor Unite asistență de informații pentru combaterea talibanilor și a permis Statelor Unite să-și disloce bazele militare în Asia Centrală, cu scopul de a încuraja eforturile în Afganistan SUA. Mai exact, pe 24 septembrie, Putin a anunțat un plan care cuprindea cinci puncte pentru a sprijini războiul american împotriva terorismului. Planul cuprindea acțiuni comune în domeniul intelligence; deschiderea spațiul aerian rus pentru zborurile privind furnizarea de asistenta umanitară; cooperarea Rusiei cu aliații din Asia Centrală pentru a furniza accesul SUA la spațiului aerian; participarea la eforturile internaționale de căutare și salvare; creșterea directă a asistenței umanitare și a asistenței militare acordată NATO în Afganistan.

Este deosebit de important faptul că, deși în decembrie 2001, Statele Unite ale Americii au anunțat retragerea din Tratatul ABM, reacția lui Putin a fost destul de rece: „Eu cred pe deplin că decizia luată de președintele Statelor Unite nu reprezintă o amenințare la securitatea națională a Federației Ruse”. A doua zi, Rusia a declarat retragerea din Tratatul START II. Totuși, tratatul START II nu intrase niciodată în vigoare, iar în 2002 Statele Unite și Rusia au semnat un nou tratat de reducere a armelor.

În ceea ce privește cooperarea NATO-Rusia, aceasta a început după încheierea Războiului Rece, când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic în 1991 și Parteneriatului pentru Pace în 1994. În 1996, Rusia a trimis soldați ruși ca parte a forței de menținere a păcii conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina. În 1997 NATO și Rusia au semnat Actul fondator al cooperării. Conform acestuia, se reafirma „determinarea Rusiei și NATO de a da substanță concretă angajamentului lor comun de a construi o Europă stabilă, pașnică și nedivizată, întreagă și liberă, în beneficiul tuturor cetățenilor săi.”

În 2001 a fost inaugurat primul birou informativ NATO în statul rus. Cooperarea a fost consolidată în 2002, odată cu înființarea Consiliului NATO-Rusia (NRC).

Stabilirea unui Consiliu NATO-Rusia care să faciliteze cooperarea în proiecte de interes comun, cum ar fi neproliferarea și combaterea terorismului, urgențele civile sau cooperarea în domeniul militar a fost un indicator al îmbunătățirii relațiilor SUA-Rusia. În plus, îmbunătățirea relațiilor SUA-Rusia a fost dovedită și prin reuniunile prezidențiale de pe parcursul anului 2002, în special, când președinții americani și ruși s-au întâlnit de cel puțin cinci ori, un număr record până atunci.

Decizia SUA de a invada Irak a fost un nou factor al răcirii relațiilor ruso-americane, Rusia criticând public Statele Unite pentru acțiunile sale unilaterale. Putin considera că invazia Irakului a fost „cea mai mare greșeală geopolitică” .

Mișcarea îndrăzneață a lui Putin de a oferi asistență imediat după atacurile din 11 septembrie 2001 a fost o abatere de la confruntare dramatică și neîncrederea caracteristică Războiului Rece. Observarea unei lipse a reciprocității din partea Statelor Unite, cu toate acestea, în special în ceea ce privește problema apărării naționale antirachetă, împreună cu o schimbare în starea de spirit politică internă față de anti-americanism și cu atacul american asupra Irakului, a dus la o deteriorare a relațiilor începând din 2003.

Perioada anilor 2003-2008 a marcat o altă schimbare în politica externă a Rusiei, în percepția capacității puterii americane și în intențiile Moscovei, mai ales datorită încrederii Rusiei cu privire la propria sa relansare economică. Momentul de cotitură a venit în 2006, când Moscova și-a plătit anticipat datoria față de Clubul de la Paris, punând astfel capăt destituirii financiare din Rusia anilor 1990, iar acest simț al suveranității financiare a echivalat cu un nou accent pe suveranitatea politică.

În timp ce Rusia căuta să contracareze hegemonia americană prin încurajarea unui sistem internațional multipolar, din punct de vedere american, multipolaritatea implica doar conflict și competiție, Rice considerând-o „o teorie a rivalității”. În mod similar, Bush declara că „trebuie să lucreze împotriva multipolarității”.

Următorul incident care a afectat relațiile SUA-Rusia a fost reprezentat de alegerile prezidențiale din 2004 din Ucraina, atunci când, după protestele denumite „revoluția portocalie”, rezultatele alegerilor anterioare au fost anulate, iar în alegerile repetate un candidat pro-occidental, Viktor Yushchenko, l-a învins candidatul pro-rus Viktor Yanukovych. Deși Putin nu a acuzat în mod oficial Occidentul de promovarea revoluției, acesta a menționat că ONG-urile care operează în Ucraina au fost finanțate prin decizia Occidentului. Ulterior, decizia Rusiei de a întrerupe alimentarea cu gaz către Ucraina a cauzat critici puternice din partea SUA.

Rusia a exportat petrol în Europa încă din secolul al XIX-lea, iar livrările de gaze naturale către Europa de Vest au început în 1970. Statele Unite și-au exprimat îngrijorarea cu privire la dependența aliaților săi de gazul rusesc și, în timpul Războiului Rece, au încercat de două ori să prevină construcția de conducte sovietice în Europa de Vest (conducta de petrol Druzhba în 1963 și conducta de gaze naturale Yamal în 1982). După colapsul sovietic, 80% din exporturile de gaze rusești către Europa au fost transportate prin Ucraina, iar Belarus a devenit un stat de tranzit major al petrolului. Având în vedere incertitudinile cu privire la fostele state sovietice ca țări de tranzit, rușii au căutat să construiască conducte alternative. După mai multe întârzieri, a fost finalizată construcția conductei Nord Stream, care transportă gaze naturale din Rusia pe uscat până la Marea Baltică și apoi subacvatic în Germania, ocolind astfel Ucraina, statele baltice și Europa Centrală. Al doilea proiect de acest gen, South Stream, urma să transporte gaze pe sub Marea Neagră în Europa de Sud-Est, Balcani și Italia, însă în cele din urmă proiectul a fost abandonat.

Începând cu anii 1990, SUA au încurajat în mod activ construcția de conducte care transportă petrol și gaze spre Europa ocolind Rusia. În retrospectivă, Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost un proiect de succes, care prevedea construcția unei conducte de petrol din Marea Caspică spre Marea Mediterană, fără a trece prin Rusia. Ulterior, SUA a încurajat UE privind proiectul Nabucco, aflat în concurență directă cu South Stream, dar, în mod similar proiectului South Stream, și Nabucco a fost abandonat.

După ce Condoleezza Rice a devenit secretar de stat, politica externă a SUA o a căpătat o nouă abordare a Rusiei. În 2005, Rice își exprima nemulțumirea cu privire la centralizarea puterii de stat și „absența virtuală” a mass-mediei independente din Rusia. De asemenea, a avertizat că democratizarea Rusiei era o condiție necesară unei relații aprofundate cu SUA. O astfel de relație ar fi posibilă numai pe baza valorilor democratice comune.

Interesele SUA și ale Rusiei în spațiul ex-sovietic sunt extrem de divergente. Înalți funcționari americani obișnuiau să nege public că Statele Unite se aflau în rivalitate cu Rusia în regiune, dar acest lucru se putea observa cel puțin din 2005. Condoleezza Rice, în memoriile sale, admitea că tensiunea în creștere asupra politicii iredentiste a Rusiei față de vecinii săi în cele din urmă „ar deveni nucleul conflictului dintre Moscova și Washington”.

Situația s-a înrăutățit considerabil la începutul anului 2006, când Putin a impus restricții cu privire la activitățile organizațiilor non-guvernamentale. Rice și-a asumat rolul de mediator în deliberările interne, favorizând o abordare sinceră, dar riscând ca insistențele asupra democratizării Rusiei să devină contraproductive.

Rusia a fost frecvent descrisă drept o țară în tranziție de la comunism la democrație. Administrația Bush a avut așteptări false cu privire la democratizarea Rusiei. La întâlnirea de la Camp David, Bush declara: „Eu respect viziunea președintelui Putin pentru Rusia: o țară cu pace în interiorul frontierelor sale, cu vecinii săi și cu lumea, o țară în care democrația, libertatea și statul de drept prosperă”. Sub Putin, însă, forma regimului Rusiei, păstrând în același timp o aparență a instituțiilor și procedurilor democratice în mod oficial, a devenit din ce în ce autoritar.

Un raport din 2006 emis de un grup operativ bipartit asupra relațiilor SUA-Rusia susținea că „deși președintele Putin prezidează involuția democrației ruse, Statele Unite ar trebui să lucreze cu el pentru a evita ca Iranul să achiziționeze arme nucleare și să împiedice teroriști să atace fie țara noastră, fie țara sa”.

În cele din urmă, administrația Bush și-a modificarea politica față de Rusia, schimbarea fiind reflectată în Strategia Națională de Securitate din 2006. În mod evident, democrația a reprezentat unul din cele mai problematice aspecte din relațiile ruso-americane, strategia menționând că „tendințele recente indică în mod regretabil un angajament de diminuare a libertăților și a instituțiilor democratice”.

Oficialii Departamentului de Stat au declarat că Statele Unite și Rusia aveau în continuare un parteneriat, chiar dacă i-a scăzut statutul strategic. Parteneriatul real a fost descris ca fiind „realist“, ceea ce însemna că urmau să existe limite în cooperarea cu Rusia. Atâta timp cât conducerea rusă rămânea autoritară, parteneriatul era limitat.

Până în 2007, deteriorarea relațiilor SUA-Rusia a devenit destul de evidentă, analizând în special prin prisma retoricii americane și ruse.

Putin, în primii câțiva ani de mandat, a fost relativ apropiat de Vest. El a fost primul lider străin care l-a apelat pe George W. Bush după distrugerea turnurilor World Trade Center. Când a vorbit în Bundestag, o lună mai târziu, Putin s-a adresat membrilor săi în limba germană. El a folosit chiar și noțiunea de membru rus în NATO. Invazia americană din Irak, contestată de Putin, a marcat o schimbare în gândirea sa. Bush a făcut unele progrese cu liderul rus pe probleme bilaterale, cum ar fi neproliferarea armelor nucleare, dar, până în 2007, Putin a dezvoltat dezamăgiri profunde și a ajuns să simtă că Occidentul trata Rusia ca pe un „vasal”.

Zbigniew Brzezinski considera, în 2007, că relația Americii cu Rusia era în declin. În acel context, au existat inclusiv comentarii cu privire la un posibil nou Război Rece între Occident și Rusia.

Lavrov, ministrul rus de externe, a descris rolul Rusiei în termenii balanței de putere și a prezentat statul rus ca o contrabalansare a SUA: „Rusia va continua în mod activ să joace un rol de echilibrare în afacerile globale prin utilizarea capabilităților sale în lumea de astăzi”.

În perioada 2007-2008, politica externă rusă a rămas, în cea mai mare parte, încorporată într-un cadru realist și pragmatic. Cea mai importantă schimbare a fost percepția că puterea rusă era în creștere, în timp ce „momentul unipolar” al SUA devenea istorie. Poziția lui Putin s-a transformat treptat dintr-o poziție de echilibrare a balanței de putere în timpul primului său mandat prezidențial, într-o politică de opoziție față de SUA, caracterizată prin apeluri la naționalism, în special în spațiul post-sovietic.

Referitor la ordinea globală, Putin considera că „modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci și imposibil de aplicat în lumea de astăzi. Acțiunile unilaterale și adesea nelegitime nu au rezolvat nicio problemă […]. Asistăm la o desconsiderare crescândă a principiilor de bază ale dreptului internațional. S.U.A., în primul rând, și-a depășit granițele naționale în mai multe rânduri.”

Retorica Rusiei a fost parțial provocată de intenția administrației Bush de a stabili un scut de apărare antirachetă Polonia și Republica Cehă.

Moscova s-a opus, și se opune în continuare, extinderii NATO în spațiul post-sovietic, în special în ceea ce privește statele Ucraina și Georgia. Moscova se opune, de asemenea, extinderii Uniunii Europene și Parteneriatului estic al UE.

Referitor la posibilitatea aderării Georgiei la NATO, în cadrul summit-ului NATO de la București, din 2 aprilie 2008, Vladimir Putin declara: „Există un conflict etnic vechi între georgieni, între abhazi (un mic grup etnic, de doar 200 de mii de oameni) și între ossetini. Pentru a rezolva aceste probleme nu trebuie să intre în NATO, ar trebui să aibă răbdare, să stabilească dialog cu grupurile etnice mici. Și noi [rușii] am încercat, în plus, să ajutăm Georgia să-și restabilească integritatea teritorială.”

Apoi, în august 2008, a izbucnit războiul ruso-georgian, purtat între Georgia, Rusia și republicile autoproclamate Osetia de Sud și Abhazia, sprijinite de Rusia. Aceste evenimente au dus relațiile SUA-Rusia în cel mai scăzut punct de după finalul Războiului Rece.

Dmitri Trenin a observat că „în perioada premergătoare războiului, a existat perspectiva unui statut de membru NATO pentru Georgia, care a jucat un rol cheie în considerente rusești și acțiuni practice”. Războiul ruso-georgian a avut scopul de a opri extinderea alianței occidentale.

După cum a susținut Lavrov, războiul din Georgia a fost cauzat de „încercări de a aranja această arhitectură în conformitate cu regulile unipolarității”.

În perioada 2008-2009, activitatea Consiliului NATO-Rusia fost suspendată în contextul războiului din Georgia. Ulterior, activitatea NRC a mai fost suspendată odată cu declanșarea crizei din Ucraina.

Când Barack Obama a preluat mandatul în 2009, relațiile SUA-Rusia erau într-o stare deteriorată. Administrația Obama a inițiat o schimbare în relațiile bilaterale, astfel că, la o reuniune de la Geneva din 06 martie 2009, Hillary Clinton i-a prezentat lui Sergey Lavrov un buton simbolic cu o eticheta „reset”, ceea ce însemna începutul unei noi etape în relațiile dintre cele două țări.

Resetarea relațiilor SUA-Rusia a presupus o serie de concesii reciproce care să corespundă intereselor ambelor țări. Thomas Graham, fostul asistent al președintelui, a remarcat că resetarea a urmărit să demonstreze disponibilitatea Washingtonului de a respecta interesele Moscovei, deși administrația Obama nu a menționat în mod explicit acest lucru.

Cu scopul de a dezvolta în continuare relațiile SUA-Rusia, în iulie 2009 cele două țări au convenit să stabilească Comisia Bilaterală Prezidențială, care a inclus 18 grupuri de lucru ce acopereau domenii precum combaterea terorismului, cooperarea militară, sănătatea, agricultura, relațiile economice, energia și altele.

În septembrie 2009, Obama a anunțat abandonarea „planului Pentagonului de a construi un sistem de apărare antirachetă în Europa”, și a subliniat că, în schimb, SUA „se vor concentra asupra amenințării reprezentate rachetele de rază scurtă și medie de acțiune ale Iranului, mai degrabă decât pe capabilitățile sale nucleare intercontinentale”. Cu toate acestea, reacția Rusiei a fost destul de precaută, deoarece pentru Moscova era incert dacă noul sistem ar reprezenta o amenințare mai mică la adresa securității sale naționale.

Moscova era profund suspectă cu privire la SUA și încă mai consideră SUA o amenințare externă primară la statutul de mare putere a Rusiei. Comentariile Vicepreședintelui Biden din 2009 despre declinul Rusiei, chiar dacă au fost contrazise de către președintele Obama, le-au provocat rușilor îndoieli că administrația americană era dispusă să trateze Rusia ca o mare putere și au consolidat preocupările rușilor că obiectivul final al Statelor Unite a fost hegemonia globală, care, prin definiție, ar nega statutul de mare putere al Rusiei. Mai îngrijorător pentru Moscova a fost ceea ce se vedea ca un efort activ al SUA de a eroda puterea Rusiei, în primul rând prin extinderea NATO și susținerea liderilor anti-ruși în spațiul ex-sovietic. Revoluția Portocalie din 2004 din Ucraina, văzută de Kremlin ca o instigare a SUA, a pus efectiv capăt oricărei speranțe de parteneriat strategic în timpul Administrației Bush.

Tratatul START urma să expire în decembrie 2009, fapt ce a determinat cele două state să înceapă elaborarea unui nou acord. Prin urmare, în aprilie 2010 cei doi lideri au semnat un nou tratat care prevedea reducerea cu 30% a focoaselor nucleare.

În 2010, cele două țări au făcut un progres major, reușind să rezolve o serie de controverse și să ajungă la un acord care a dus, în cele din urmă, la aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului.

După cum s-a mai afirmat în cadrul acestui capitol, sub președinția lui Vladimir Putin, economia Rusiei a reînviat și țara și-a recăpătat încrederea. Această renaștere economică a revigorat inclusiv politica externă rusă a sferei de influență și a echilibrului puterii.

În timp ce unii observatori consideră că obiectivul de politică externă al Rusiei este recucerirea statutului de superputere cu orice preț, mai degrabă orientarea politică a lui Putin poate fi mai corect caracterizată ca fiind pragmatică sau realistă. Putin nu plasează Rusia la egalitate cu Statele Unite, la rang de superputere, dar vrea ca Rusia să fie tratată ca o mare putere autonomă, care urmează să fie luată în considerare în afacerile internaționale, și să fie în măsură să își urmărească propriile interese. În același timp, el vrea ca Rusia să aibă relații bune cu Statele Unite.

Rusia este una dintre țările cele mai importante ale lumii de astăzi, având în vedere arsenalul său nuclear masiv și expertiza în domeniul energiei nucleare; deținerea unor rezerve energetice vaste și a altor resurse naturale; poziția geopolitică importantă; dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și priceperea științifică. De la destrămarea Uniunii Sovietice, cooperarea cu Rusia a ajutat Statele Unite să își atingă obiectivele strategice, în timp ce opoziția a complicat provocările cu care se confruntă. Din acest motiv, Statele Unite au căutat relații constructive cu Rusia post-sovietică, până în prezent cu puțin succes de durată. Ambițiile administrației Clinton de a facilita transformarea Rusiei într-o democrație pro-occidentală și într-o piață liberă s-au prăbușit în urma colapsului financiar din Rusia în 1998 și în urma suspiciunilor crescânde ale rușilor asupra extinderii NATO. Efortul administrației Bush de a construi un parteneriat strategic s-a dovedit, în cele din urmă, un eșec. Decizia președintelui Obama de a reseta relațiile a marcat începutul celei de-a treia încercări de construire a unei relații durabile constructive, una bazată pe avansarea intereselor strategice mai puțin decât pe evoluțiile interne ale Rusiei.

În contextul extinderii NATO și a Uniunii Europene către Europa de Est, în special în ceea ce privește Ucraina, Vladimir Putin și-a exprimat, încă din 2008, criticile cu privire la posibila aderare a Ucrainei la NATO, declarând că Rusia are interese importante în regiune. „17 milioane de ruși trăiesc în prezent în Ucraina. Cine poate afirma că nu avem nici un interes acolo? În Sudul Ucrainei, există doar ruși, în totalitate.”

Criza din Ucraina este unul dintre cele mai importante eveniment în relațiile ruso-americane de la sfârșitul Războiului Rece și modifică în mod dramatic relația Americii cu Rusia.

În urma prăbușirii URSS, mai exact în 24 august 1991, Ucraina și-a declarat independența. Au urmat, apoi, perioade de instabilitate politică, care au culminat cu Revoluția Portocalie (2004). Între timp, relațiile cu Rusia au devenit tot mai încordate, observându-se o apropiere treptată față de Occident.

În 2013, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că nu va mai semna Acordul de la Vilnius, un acord de asociere între Ucraina și UE. Deși pregătirile pentru asocierea UE-Ucraina erau la un nivel avansat, Ucraina a suspendat procesul în favoarea cooperării cu Rusia, cu scopul de a „asigura securitatea națională, pentru a relansa relațiile economice cu Rusia și pentru a pregăti piața internă pentru relații de la egal la egal cu UE”.

Decizia de a suspenda asocierea cu UE a dus la ample proteste civile pro-europene în Ucraina, denumite „Euromaidan”. Conducerea de atunci, în frunte cu Ianukovici, a încercat să oprească demonstrațiile prin forță, însă situația s-a agravat și, în consecință, președintele ucrainean a fugit în Rusia.

Pe 21 martie 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, parte a teritoriului suveran ucrainean din anul 1991, după referendumul organizat în regiune și în cadrul căruia aproximativ 95% dintre participanți au votat în favoarea aderării la Rusia.

Cu o zi înainte de invazia Rusiei în Crimeea, John Kerry, secretar de stat american, a avertizat că „ceea ce trebuie să facem acum este să nu intrăm într-o veche confruntare a Războiului Rece”.

După ce Ianukovici a fugit din țară, noul regim din Ucraina s-a îndepărtat de Rusia. Una dintre primele decizii ale noii majorități parlamentare ucrainene a fost să retragă o lege controversată din 2012, care a acordat limbii ruse statutul de limbă regională în 13 din cele 27 de regiuni ale Ucrainei. În mai puțin de o săptămână, așa-numiții „omuleți verzi” – soldați fără niciun însemn de identificare – au apărut pe peninsula Crimeea preluând controlul militar complet al zonei într-o chestiune de zile.

Stephen Cohen declara, în 2015, că „suntem într-un nou Război Rece“. Robert Legvold a scris că „prăbușirea în relațiile dintre Rusia și Occident merită într-adevăr să fie numită un nou Război Rece”.

Michael Rywkin considera că „nu trebuie să vorbim despre evitarea Războiului Rece. Este deja aici – la inițiativa Moscovei”. Dmitri Trenin a avertizat că situația din Ucraina a marcat începutul unei noi etape în relațiile ruso-americane: „acesta va fi începutul unei noi perioade, care amintește în unele moduri de Războiul Rece din anii 1940 până în 1980”.

Anexarea Crimeii de către Rusia a fost puternic condamnată de către SUA, Obama denumind-o un „furt al teritoriului unui vecin” și aplicând Rusiei sancțiuni dure.

Înainte de introducerea sancțiunilor la adresa Rusiei, Statele Unite ale Americii au suspendat cooperarea comercială și militară cu Rusia. Obama a semnat un ordin executiv care permitea Washingtonului să impună sancțiuni împotriva industriilor cheie ale Rusiei. În urma anexării Crimeii, pe 27 martie, SUA au impus sancțiuni și au interzis „eliberarea de licențe pentru exportul de produse de apărare și servicii de apărare în Rusia”. În ziua următoare, SUA au suspendat colaborarea anti-drog cu Rusia, iar pe 30 martie americanii au suspendat funcționarea Comisiei Bilaterale Prezidențiale. Ulterior, Washingtonul a suspendat consultările cu Rusia în domeniul apărării antirachetă.

Moscova dorește să limiteze puterea SUA. Ea caută să facă acest lucru în trei moduri: prin formarea de coaliții anti-americane (de exemplu, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, care include China și mai multe state din Asia Centrală, ca mijloc de a limita influența americană în Asia Centrală); prin consolidarea rolului Consiliului de Securitate al ONU în problemele globale, pentru că Rusia se poate opune inițiativelor americane prin dreptul de veto; și prin atingerea unor acorduri juridice și politice cu SUA, care să limiteze opțiunile americane și care să facă comportamentul SUA mai previzibil.

În septembrie 2015, Putin a susținut o declarație în cadrul Adunării Generale a ONU, pentru prima oară în ultimul deceniu. Putin a început prin a descrie scopul inițial al ONU, care, declara acesta, a fost încălcat de către „cei care s-au găsit în vârful piramidei” după Războiul Rece. „Ei au crezut că știau mai bine și au crezut că nu trebuie să ia în calcul ONU pentru a legitima deciziile lor”. Liderul rus și-a exprimat apoi argumentul privind regimul din Siria, spunând că imixtiunea străină în răsturnarea regimurilor a creat doar mai multă instabilitate în Orientul Mijlociu. „Exportul de revoluții – de această dată așa-numite democratice – continuă […] Departe de a învăța din greșelile altora, vom continua repetarea lor, este suficient să se privească la Orientul Mijlociu și Africa de Nord”, unde „interferențele externe au avut ca rezultat […] violență, sărăcie și dezastru social.”

Sfârșitul Războiului Rece a instalat o nouă ordine mondială, de data aceasta unipolară. Statele Unite au început să intervină în conflictele de dincolo de granițele ei, fără griji cu privire la opoziția sovietică, un exemplu fiind Primăvara Arabă.

În ceea ce privește conflictul sirian, Putin l-a considerat o oportunitate pentru a opri o tendință care a început cu invazia Irakului și a continuat prin căderea dictatorilor din Egipt și Libia. Un fost înalt oficial american care a interacționat cu rușii declara că, „a fost o perioadă de timp în Statele Unite ale Americii, din punctul de vedere al lui Putin, în care au fost capabile să folosească instituțiile internaționale să pentru a prelua regimuri pe care le-au găsit ofensive, chiar prin Libia, și Putin a fost determinat să pună o miză în Siria pentru ca Rusia să ocupe un loc la masă și pentru a fi capabilă să reziste la eforturile comunității internaționale de a continua acest model de conduită”.

Printre cele mai importante trăsături ale anilor Războiului Rece a fost lipsa de unanimitate între cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (CSONU). Această situație a dus la eșecul CSONU de a soluționa prompt amenințările la adresa păcii și securității, având în vedere drepturile de veto ale marilor puteri internaționale. Această tendință, care s-a redus drastic în anii de după Războiul Rece, a reapărut, însă, în cursul revoltei siriene, atunci când membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, în special SUA și Rusia, nu au reușit să cadă de acord asupra anumitor aspecte cheie despre criza siriană. Criza siriană ar putea fi, de asemenea, privită prin prisma trăsăturilor Războiului Rece în ceea ce privește aliații și sferele de influență. Astfel, intervenția militară în Siria sponsorizată de către Statele Unite și aliații săi ar putea fi înțeleasă ca un efort conștient de a elimina un regim neprietenos, așa cum s-a întâmplat în Libia. Rusia a luat măsuri suplimentare pentru a preveni orice intervenție militară în criza siriană. Pe lângă faptul că Siria a rămas cel mai mare cumpărător de arme al Rusiei în Orientul Mijlociu, statul sirian adăpostește o facilitate militară a Rusiei în Orientul Mijlociu, în portul Tartus. În termeni de polarizare specifici anilor Războiului Rece, criza siriană a polarizat la fel de bine lumea în două tabere diferite. O a treia tabără există, de asemenea, care a ales să fie mai degrabă neutră în cazul sirian, așa cum a fost Mișcarea de Nealiniere în timpul Războiului Rece.

Pe parcursul campaniei electorale, Donald Trump s-a întrebat dacă un parteneriat strategic între Statele Unite și Rusia ar putea fi creat pentru încheierea războiului civil sirian și pentru distrugerea amenințării reprezentate de ISIS. Anterior, administrația Obama și-a bazat abordarea în Siria pe trei ipoteze principale: că regimul lui Bashar al-Assad ar cădea rapid și ar fi înlocuit de o coaliție largă, pro-democratică; că succesul în Siria nu ar necesita mult efort sau investiții masive din partea Statelor Unite, pentru că aliații SUA din regiune ar fi pregătiți să preia conducerea în misiunea de a asista înlăturarea lui Assad de a sprijini reconstrucția Siriei post-Assad; și că Rusia nu ar fi pregătită să utilizeze resurse pentru a sprijini regimul Assad, deoarece Kremlinul nu avea niciun interes vital în supraviețuirea acestuia. De-a lungul timpului, nici una dintre aceste ipoteze nu s-au dovedit a fi corectă, iar administrația Trump a moștenit o politica americană plină de contradicții privind Siria. In timp ce Statele Unite nu doresc să se implice direct în lupta împotriva lui Assad, aceasta continuă să ofere ajutor și asistență grupurilor de opoziție care doresc răsturnarea regimului.

Campania prezidențială din Statele Unite din 2016 a fost de un interes deosebit pentru Putin. Relațiile acestuia cu Obama, care a aplicat sancțiuni economice împotriva Rusiei după anexarea Crimeii, erau extrem de încordate. Clinton, în opinia lui Putin, era o variantă și mai nepotrivită – întruchiparea intervenționismului liberal al politicii externe americane, mai agresivă decât Obama.

Având în vedere că Rusia a fost în centrul atenției în timpul campaniei prezidențiale americane și că Trump l-a complimentat în nenumărate rânduri pe Putin în timpul campaniei, Kremlinul a anticipat un rol principal în calitate de partener de politică externă în cadrul administrației Trump. În cadrul celei de-a treia conversații telefonice dintre Trump și Putin de la finalul lunii aprilie 2017, cei doi președinți au convenit să coordoneze mai îndeaproape acțiunile din Siria și Coreea, și, eventual, să se întâlnească la summit-ului G-20 din Hamburg, de la începutul lunii iulie. „Al treilea contact între cei doi președinți a confirmat faptul că dialogul ruso-american nu este în impas, că ambele părți sunt interesate în dezvoltarea sa, și că acesta poate continua numai pe picior de egalitate”, declara Konstantin Kosachev, șeful comisiei pentru afaceri externe în cadrul Consiliului Federației Ruse.

Sunt lucruri pe care rușii le doresc, cum ar fi retragerea sistemului de apărare antirachetă american din România și Polonia, dar până în prezent nu a fost abordat nimic concret. Pe de altă parte, Kremlinul apreciază că administrația Trump a fost în mare măsură tăcută asupra problemelor interne din Rusia, cum ar fi violența împotriva liderilor opoziției, arestări ale protestatarilor politici și persecutarea și torturarea homosexualilor din Cecenia. Abordarea mai discretă americană indică faptul că Washingtonul vrea să păstreze canalele de dialog cu Rusia deschise. Rusia caută un acord în Siria, în special pentru că Putin vrea să evite orice surprize violente, mai ales având în vedere că campania prezidențială din Rusia începe la sfârșitul anului 2017.

Putin a repetat, de asemenea, că Statele Unite ar avea un rol esențial în rezolvarea problemei din Siria, menționând că președintele Trump a aprobat ideea unei zone de siguranță pe care Rusia a început sa o adopte în mod oficial, ca parte a unei noi runde de negocieri de pace în Siria.

Atât abordarea generală a lui Trump pentru afaceri externe, cât și opiniile sale aparent pozitive despre președintele rus, s-au distanțat radical de cele ale oricărui alt președinte american de la sfârșitul Războiului Rece. Similar multor politicieni naționaliști din Europa, Trump și-a făcut publică admirația pentru Putin. Trump afirma că motivul care a stat în spatele complimentelor adresate liderului rus pe tot parcursul campaniei este legat de dorința sa de a reduce tensiunile dintre Rusia și Statele Unite și de a evita dezastrul final, o confruntare nucleară.

Dezinteresul vizibil al lui Trump pentru preocupările tradiționale de politică externă, cum ar fi promovarea democrației și a drepturilor omului, a apărut pentru a elimina una dintre cele mai grave neînțelegeri în relația SUA-Rusia. În același timp, dorința sa de a lucra cu Rusia cu privire la problema terorismului a indicat posibilitatea de a trece dincolo de zonele limitate de compromis, elaborate în conformitate cu resetarea, la o cooperare activă pe o prioritate comună de securitate. În cele din urmă, afirmațiile repetate ale lui Trump privind uzura morală a NATO, și dorința sa de a lua în considerare presupusa abandonare a angajamentelor articolului 5, a coincis cu interesele rusești într-un mod cu totul fără precedent.

În ciuda acestor semne promițătoare, la mai puțin de 100 de zile ale președinției Trump, perspectivele pentru o schimbare fundamentală în relațiile SUA-Rusia păreau din ce în ce mai la distanță. Membrii guvernului rus au descris relațiile SUA-Rusia actuale ca „practic la zero” și, eventual, într-o stare mai deteriorată chiar și în comparație cu perioada Războiului Rece.

La finalul lunii ianuarie 2017, în prima lor conversație telefonică, care a durat aproape o oră, președintele rus Vladimir Putin și noul președinte american Donald Trump și-au prezentat intenția de a coopera pe probleme variind de la înfrângerea ISIS la repararea relațiilor economice bilaterale. „Ambele părți și-au exprimat disponibilitatea de a face eforturi comune active pentru a stabiliza și dezvolta cooperarea Rusia-SUA pe o bază constructivă, echitabilă și reciproc avantajoasă”. Pe de altă parte, ministrul de externe Sergey Lavrov a declarat că Rusia nu are „iluzii” sau „așteptări naive”, cu privire la o resetare în relația cu Washington sub noua administrație americană.

În aprilie 2017, Donald Trump a descris SUA relațiile cu Rusia ca fiind „la cel mai scăzut nivel” datorită crizei din Siria.

De la sfârșitul Războiului Rece, rușii au suferit transformări mai profunde decât cele ale oricărui alt stat. Uniunea Sovietică a fost înlocuită cu o Rusie mult mai mică, cu o economie slăbită în mod semnificativ și cu un guvern pseudo-democratic. Cea mai mare asemănare între Rusia și Uniunea Sovietică este persistența unui arsenal nuclear mare.

Există motive întemeiate pentru a sprijini argumentul că un nou Război Rece nu există. Dacă se compară, la nivel de sistem, perioada Războiului Rece cu cea post-Război Rece, în ceea ce privește interacțiunile globale ale statelor și calitatea acestora, capabilitățile și potențialul principalilor actori, se vor observa cu siguranță mai multe schimbări decât continuități.

Așadar, se pot menționa o serie de diferențe semnificative față de condițiile Războiului Rece în ceea ce privește obiectivele, conducerea și capabilitățile celor două state. În același timp, continuitățile în percepții și alianțe sunt remarcabile: persistența concurenței americano-ruse, spionajul, extinderea continuă a NATO, dependența SUA de amenințări „ca motor al politicii externe”, și, mai presus de toate, supraviețuirea „excepționalismului american”.

O caracteristică indispensabilă a izbucnirii Războiului Rece a fost apariția unei lumi bipolare în urma celui de-al doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică au devenit superputeri ale globului atunci când toate celelalte state-pretendente au fost paralizate de războiul mondial. Prin urmare, existența unei lumi bipolare a promovat cursul Războiului Rece. Când imperiul sovietic s-a prăbușit în 1991, Războiul Rece a ajuns, cel puțin aparent, la capăt. Astfel, poate deveni logic să presupunem că pentru ca Războiul Rece să reizbucnească, vidul creat de dispariția Uniunii Sovietice trebuie să fi fost completată fie printr-o nouă superputere, fie printr-un număr de superputeri în cazul unei ordini multipolare.

În timp ce politica de containment poate fi un răspuns adecvat în regiunile în care expansionismul rus amenință interesele fundamentale ale SUA, Rusia nu este nici suficient de puternică, nici interesată de susținerea unei confruntări globale militar-ideologice cu Occidentul. Chiar și în Europa și Eurasia, obiectivele Moscovei sunt mai limitate decât au fost în timpul Războiului Rece. Spre deosebire de Războiul Rece, confruntarea actuală nu trebuie să se încheie cu o capitulare totală de o parte sau de alta, sau cu o schimbare de regim la Moscova. Rusia are interese economice și de securitate legitime în jurul frontierelor sale, iar SUA și aliații săi ar trebui să fie dispuși să recunoască acest lucru atâta timp cât Moscova le urmărește în moduri care, la rândul lor, nu reprezintă o amenințare la adresa securității sau intereselor Statelor Unite.

Rămășițele relațiilor sovieto-americane continuă să fie o parte a relației ruso-americane actuale. În timpul Războiului Rece, politica Statelor Unite a variat de la izolare, la destindere și la confruntare. Astăzi, vicisitudinile angajamentului președintelui rus Vladimir Putin cu Statele Unite ale Americii variază de la productive (de exemplu acordul nuclear al Iranului), la confruntare (de exemplu cazul Ucrainei), sau câte puțin din ambele (Siria este un exemplu în acest sens).

Timp de un sfert de secol de la prăbușirea URSS, relațiile dintre Rusia și SUA au fost prinse într-un ciclu de reînnoire și declin. Fiecare nou președinte american a încercat să restabilească relația după dezamăgirile administrației anterioare. Până la punctul median al fiecărei președinții, cu toate acestea, relațiile cu Rusia au întâmpinat probleme semnificative și până la final relația ajungea în criză, astfel că mandatul se încheia într-o poziție mai rea cu fiecare iterație a ciclului.

Acest ciclu a fost cel mai recent evident în timpul președinției lui Obama. Prima acțiune majoră de politică externă a lui Obama a fost de a lansa o resetare a relațiilor cu Rusia, lăsând la o parte ostilitatea din perioada Bush, cu întârziere, cu scopul de a atinge alte obiective care au fost afectate de starea deteriorată a relațiilor SUA-Rusia. Resetarea a avut scopul de a face acest lucru prin adoptarea unei abordări pragmatice a relațiilor cu Rusia, concentrându-se pe acele zone în care permiteau acorduri rapide a fost posibilă și marginalizând zonele de dezacord care au perturbat relația în trecut. În același timp, crearea unei Comisiei Prezidențiale Bilaterale a avut scopul să dezvolte cooperarea pe un spectru mai larg de probleme de profil inferior pentru a instituționaliza relația și pentru a oferi o mai mare previzibilitate. Pe termen scurt, resetarea s-a dovedit de succes, exemple fiind inclusiv noul tratat START, sancțiunile împotriva Iranului și reducerea neînțelegerilor cu privire la alte probleme, inclusiv intervenția din Libia din 2011.

Pragmatismul care a permis succesul de resetare a fost, cu toate acestea, și sursa eșecului său. Accentul pe obiective realizabile a condus pe termen scurt la dificultăți fundamentale – inclusiv aspecte normative, cum ar fi democrația și drepturile omului, preocupările și întrebările privind securitatea, extinderea NATO și programul de apărare împotriva rachetelor balistice din SUA – rămase nesoluționate.

Aflate deja la un nivel scăzut, relațiile SUA-Rusia au fost distruse și mai mult de conflictul din Ucraina, de anexarea Crimeii, și de acuzațiile de intervenție a Rusiei alegerile prezidențiale americane din 2016. Astfel, președinția Obama a fost martoră unei treceri a relațiilor ruso-americane de la condiția lor cea mai bună de la începutul anilor 1990 la cel mai scăzut nivel din ultimii 30 de ani, acesta fiind contextul în care s-au desfășurat alegerile prezidențiale americane câștigate de către Donald Trump. Relațiile SUA-Rusia s-au deteriorat semnificativ, iar politica de resetare nu și-a atins adevăratul potențial.

CONCLUZII

Lucrarea de față a urmărit o analiză, prin prisma teoriei balanței de putere, a relațiilor ruso-americane de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent. Astfel, au fost prezentate principalele evenimente care au marcat relațiile ruso-americane din perioada de dinaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial până la încheierea oficială a Războiului Rece, fiind abordate politicile de putere ale SUA și ale URSS, sistemele de alianțe prezente în timpul Războiului Rece și rolul instituțiilor internaționale de securitate colectivă.

Raporturile dintre SUA și Rusia, după cum s-a observat, sunt situate în regim dual de cooperare-competiție. Dată fiind o serie de similitudini dintre relațiile ruso-americane actuale și cele din perioada 1946-1991, lucrarea de față a ilustrat și teoriile recente privind un al Doilea Război Rece.

Timp de aproape jumătate de secol după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, arena internațională a fost caracterizată de confruntarea dintre SUA și URSS. Pe durata Războiului Rece, relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au reprezentat factorul decisiv în relațiile internaționale. Se poate spune că tensiunile și starea de insecuritate provocate de posesia armelor nucleare, alături de situația economică precară a Uniunii Sovietice și de reformele lui Gorbaciov, au facilitat încheierea oficială a Războiului Rece.

Destrămarea URSS în 1991 și sfârșitul Războiului Rece au indicat prăbușirea sistemului internațional bipolar. Când URSS s-a destrămat, Războiul Rece părea să fie încheiat. În perioada de după 1991 până în prezent, însă, în relațiile dintre SUA și Rusia au existat evenimente care seamănă izbitor cu acel climat tensionat și de rivalitate existent în timpul Războiului Rece.

Date fiind diferențele evidente dintre cele două contexte internaționale, nu se poate afirma că Rusia și SUA se află într-un nou Război Rece, dar relațiile ruso-americane prezintă fără îndoială acest potențial risc de escaladare. Există o listă lungă de probleme nerezolvate în relațiile dintre Rusia și SUA, printre cele mai importante fiind aspectele legate de securitate și rolul NATO, sistemele de apărare împotriva rachetelor balistice și regimul intern al Rusiei. Toate aceste aspecte sunt extrem de complicate și profunde, Rusia și SUA confruntându-se cu o dilemă a securității – acțiunile desfășurate de către unul dintre state pentru a-și urmări obiectivele de securitate amenință, la rândul lor, securitatea celuilalt stat.

Războiul Rece a fost o rivalitate acerbă desfășurată într-un sistem bipolar, ceea ce nu se poate afirma despre ordinea globală actuală. În al doilea rând, componenta ideologică extrem de puternică a Războiului Rece nu se mai regăsește în aceeași măsură în situația actuală, Rusia renunțând la comunism și parcurgând (în ritmul propriu) calea către o formă de capitalism. Nu în ultimul rând, în timpul Războiului Rece ambele puteri au avut un statut egal, iar în ziua de astăzi balanța înclină către SUA ca unică superputere. Se observă, astfel, că situațiile nu sunt similare: contextul existent în cadrul Războiului Rece nu este identic cu cel din prezent.

Pe de altă parte, o serie de caracteristici ale Războiului Rece au continuat să persiste, sau au reapărut în contextul actual, prezentând un potențial risc pentru securitatea mondială. În primul rând, dilema securității, după cum s-a mai specificat, continuă să existe într-un mod copleșitor. Prin urmare, este absolut necesară consolidarea dialogului între NATO și Rusia. În al doilea rând, controlul armamentului nuclear încă ocupă un loc important în relațiile ruso-americane. În continuare există riscul escaladării unui conflict, astfel că un dialog aprofundat și în acest sens este vital. Apoi, este important de menționat că, alături de persistența acestor caracteristici ale Războiului Rece, și-au făcut apariția noi provocări la adresa securității, precum terorismul internațional.

După atacul terorist din 11 septembrie 2001, relațiile dintre SUA și Rusia au cunoscut o apropiere considerabilă, Rusia alăturându-se luptei globale împotriva terorismului. Această fază a fost, însă, destul de scurtă; au urmat apoi o serie de evenimente care au stat la baza deteriorării treptate a relațiilor dintre SUA și Rusia, precum semnarea, de către SUA, a două acorduri privind constituirea de baze militare în Uzbekistan și Kârgâzstan; invazia militară și prezența îndelungată a trupelor americane în Irak și Afganistan; retragerea SUA din Tratatul ABM; revoluțiile democratice din spațiul ex-sovietic; planurile SUA privind amplasarea de scuturi anti-rachetă în România, Cehia și în Polonia; programul nuclear al Iranului; extinderea NATO în spațiul ex-sovietic; războiul din Georgia; Primăvara Arabă; conflictul din Siria; sau criza din Ucraina și anexarea Crimeii.

Sub președinția lui Vladimir Putin, economia Rusiei a reînviat și țara și-a recăpătat încrederea. Această renaștere economică a revigorat inclusiv politica externă rusă a sferei de influență și a echilibrului puterii. În cele din urmă, crizele din Ucraina și Siria au provocat cea mai proeminentă deteriorare a relațiilor dintre Rusia și SUA de la încheierea Războiului Rece.

Relațiile ruso-americane conturează întreaga ordine internațională. Situația este cu atât mai complexă cu cât ambele state consideră că este dificilă gestionarea unei relații în care acestea nu sunt nici adversari, nici aliați. De la prăbușirea Uniunii Sovietice, relația a variat în mod constant de la cooperare la conflict. În perioada imediat următoare sfârșitului Războiului Rece, Rusia și SUA și-au intensificat relațiile de cooperare, apoi au intervenit neînțelegeri privind extinderea NATO; relațiile s-au îmbunătățit considerabil după atacurile din 11 septembrie 2001, iar apoi au avut loc conflicte de interese în ceea ce privește situația Georgiei; în 2009 relațiile ruso-americane au fost resetate, iar ulterior diferendele privind Siria și Ucraina au dus la o răcire extremă a relațiilor dintre Rusia și SUA. Prin urmare, toți liderii ruși și americani de după încheierea Războiului Rece au cunoscut ambele elemente ale relațiilor ruso-americane, cooperare și conflict. Este necesară conștientizarea faptului că Rusia și SUA au interese comune care se suprapun în multe domenii, și că tocmai aceste interese au potențialul de a păstra relația departe de posibilitatea escaladării unui conflict între cele două.

Așadar, relațiile ruso-americane pot fi descrise ca fiind extrem de volatile, oscilând de la cooperare și dialog la confruntare și chiar impunerea de sancțiuni. Pe de altă parte, chiar și în timpul perioadelor încordate din relațiile celor două state, acestea au continuat să coopereze în diverse domenii.

Pentru a reduce riscurile la adresa securității, SUA trebuie să se implice într-o politică de descurajare, în primul rând, iar apoi trebuie să urmărească un angajament foarte profund cu Rusia pentru a putea consolida cooperarea în aspectele accesibile. Este exact politica adoptată de către președintele Obama după resetarea relațiilor ruso-americane, însă este de o importanță deosebită urmărirea aspectelor vitale care afectează relațiile dintre cele două state.

Resetarea relațiilor dintre Rusia și SUA a fost una dintre primele inițiative de politică externă ale președintelui Obama, permițându-le celor doi vechi rivali strategici să coopereze într-o gamă largă de probleme, precum combaterea terorismului, neproliferarea nucleară sau comerțul. Sub conducerea președintelui Medvedev, Rusia părea că și-a concentrat atenția pe o cooperare pragmatică cu SUA, și nu pe competiție. În ciuda resetării relațiilor ruso-americane, criza din Ucraina a devenit un punct de cotitură și a demonstrat profunzimea divergențelor dintre cele două state.

Chiar înainte de criza din Ucraina, începea să se întrevadă faptul că resetarea propusă de administrația Obama nu urma să fie un succes pe termen lung. Este importantă în acest context și diferența de regimuri dintre SUA și Rusia. În continuare, SUA respinge ideea unui stat corupt autoritar, precum cel rus. Rusia consideră ca SUA depune eforturi pentru a-și răspândi modelul democratic ca o acoperire pentru extinderea zonei de influență politică, economică și militară. Relațiile americano-ruse nu au atins încă nivelul unui parteneriat stabil, fiind predispuse la o serie de riscuri. Prin urmare, Statele Unite și Rusia au nevoie de un parteneriat strâns și de o perspectivă strategică, pentru combaterea noilor provocări globale. Pe de altă parte, capacitatea Rusiei și a Statelor Unite de a distruge reciproc, are încă un impact pozitiv asupra detensionării relațiilor dintre cele două.

Principalele interese ale Rusiei și SUA se află în relațiile cu state sau regiuni terțe. De exemplu, regiunea de maxim interes pentru Rusia este spațiul ex-sovietic și relațiile cu China. Asia de Est, Orientul Mijlociu și America Latină prezintă un interes deosebit pentru SUA. O relație deteriorată între SUA și Rusia afectează oportunitățile de politică externă ale celor două state. Este important de menționat, în acest context, și faptul că în prezent asistăm la formarea de noi centre de putere în Asia, în special statul chinez.

Rusia și SUA trebuie să facă față provocărilor globale și regionale (precum terorismul internațional, crima organizată, traficul de droguri, pirateria, terorismul cibernetic, războaiele și conflictele interne, destabilizarea Asiei Centrale și a Orientului Mijlociu), iar efectele unor astfel de acțiuni pe cont propriu sunt mult mai scăzute decât în cazul unor acțiuni concertate. În situația în care relațiile americano-ruse continuă să se desfășoare în condițiile actuale, acestea vor influența cu greu tendințele care se conturează în prezent și care pot reprezenta amenințări la adresa securității globale și regionale.

Persistența rivalității și a confruntării va conduce, în principal, la slăbirea pozițiilor internaționale ale SUA și ale Rusiei. Pentru SUA, o confruntare cu Rusia prezintă riscul ca o mare parte din eforturile americane, precum soluționarea problemelor nucleare din Iran și Coreea de Sud, să fie sortite eșecului. În plus, colaborarea SUA cu Rusia are un potențial semnificativ în neproliferarea nucleară.

În ceea ce privește controlul armamentului, colaborarea ruso-americană în acest sens se va concentra, în cel mai bun caz, pe atingerea unor acorduri limitate în domenii de interes comun, care nu ar necesita ratificarea unor noi tratate formale.

Este vitală voința politică de dialog, de cooperare și de minimizare a impactul negativ al dezacordurilor ruso-americane, atât în cazul cooperării bilaterale, cât și în cazul cooperării NATO-Rusia. Cu toate acestea, o îmbunătățire durabilă în relațiile dintre SUA și Rusia nu va avea loc decât atunci când ambele state își vor putea vedea parte din interese în concordanță. Așadar, este puțin probabil ca relațiile ruso-americane să se îmbunătățească în viitorul apropiat. Deși oficialii ruși și americani pot porni eventuale colaborări pe termen scurt, pe termen lung situația se complică prin existența crizei din Ucraina, Siria și a altor interese de multe ori incompatibile.

În cel mai bun caz, Rusia și Statele Unite vor coopera într-o serie de aspecte care reprezintă interese comune, în timp ce vor fi de acord că au și interese divergente Colaborarea ruso-americană trebuie să se bazeze, în primul rând, pe interesele comune – de exemplu combaterea terorismului, neproliferarea armelor de distrugere în masă – și nu pe valori comune. Rusia va continua să își consolideze influența în spațiul ex-sovietic. În situația în care SUA va urmări limitarea tensiunilor cu Rusia, influența acesteia în fostul teritoriu sovietic va fi mai scăzută.

Pe de altă parte, actuala criză din relațiile ruso-americane prezintă riscul de a deveni mai intensă și de a afecta mai multe regiuni ale lumii. SUA ar putea continua susținerea sancțiunilor la adresa Rusiei, sau ar putea impune altele noi. Mai mult decât atât, SUA ar putea oferi asistență militară Ucrainei și statelor ex-sovietice, încurajând extinderea NATO în regiune și încercând o izolare a Rusiei. Desigur, acesta ar fi un scenariu mult mai nefavorabil climatului internațional, ducând la o destabilizare a sistemului. Rusia ar putea răspunde prin activități care amintesc de Războiul Rece, precum sprijinirea militanților pro-ruși din statele ex-sovietice sau efectuarea de presiuni masive asupra fostelor republici sovietice pentru a le determina să adere la Uniunea Eurasiatică și la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, acțiuni ce ar duce la o instituționalizare a influenței ruse în regiune.

Cel mai probabil, neîncrederea va continua să domine relațiile ruso-americane și, în ciuda faptului că interacțiunile generale se pot ameliora, acestea nu au capacitatea de a produce rezultate notabile pe termen scurt. Nu se poate afirma că în acest moment ar fi posibilă sau facilă o nouă resetare a relațiilor ruso-americane, dar cu siguranță este necesară o reevaluare a riscurilor prezentate de înrăutățirea accentuată a relațiilor din Rusia și SUA. În plus, există certitudinea că o relație mai puternică între SUA și Rusia pe termen lung nu poate fi decât favorabilă securității, atât a celor două state, cât și a întregului glob.

În încheiere, indiferent politica pe care președintele Trump o va adopta față de Rusia, este necesar, în primul rând, să se admită că fiecare parte are propriile sale principii și interese, care nu vor fi sacrificate. Prin intermediul cooperării este posibilă găsirea unei căi comune de ieșire din situația actuală și ajungerea la un dialog deschis și echitabil cu privire la problemele de interes comun.

BIBLIOGRAFIE

„X” (George F. Kennan), The Sources of Soviet Conduct, în „Foreign Affairs”, vol. 25, nr. 4, iulie 1947, pp. 566–582.

A National Security Strategy for a New Century, Washington DC, The White House, octombrie 1998.

Allison, Graham T.; Zelikow, Philip, Essence of Decision : Explaining the Cuban Missile Crisis, Ediția 2, New York, Longman, 1999.

Aron, Raymond, Le Grand Schisme, Paris, Gallimard, 1948.

Aron, Raymond, Peace and War: A Theory of International Relations, New York, Doubleday, 1966.

Berend, Ivan T., The Cradle of the Cold War Revisited, în Riis, Thomas (ed.), „A Special Brew: Essays in Honour of Kristof Glamann”, Odense, Odense University Press, 1993.

Beschloss, Michael R., The Crisis Years: Kennedy and Khruschev 1960-1963, New York, Harper Collins, 1991.

Boyle, Peter G. (ed.), The Churchill-Eisenhower Correspondence, 1953-1955, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 1990.

Brager, Bruce L., The Iron Curtain. The Cold War in Europe, Philadelphia, Chelsea House Publishers, 2004.

Brecher, Michael; Harvey, Frank P., Realism & Institutionalism in International Studies, Michigan, The University of Michigan Press, 2002.

Bull, Hedley, The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics, Columbia, Columbia University Press, 2002.

Calvocoressi, Peter, World Politics 1945-2000, Harlow, Pearson Education, 2009.

Chenoy, Anuradha M., The Making of New Russia: The Foreign Policy, Peace and Security Series Har-Anand Publications PVT, 2001.

Craig, Campbell, Destroying the Village : Eisenhower and Thermonuclear War, New York, Columbia University Press, 1998.

Craig, Campbell; Logevall, Fredrik, America’s Cold War. The Politics of Insecurity, Londra, Harvard University Press, 2009.

Deyermond, Ruth, A New ‘Reset’? Can the Trump Administration Normalise Relations with Russia?, în „Analisis Geurasia”, nr. 3, aprilie 2017, pp. 1-5.

Duroselle, Jean-Baptiste; Kaspi, Andre, Istoria Relațiilor Internaționale. 1948 – până în zilele noastre, Volumul II, București, , Ed. Științelor Sociale și Politice, 2006.

Edwards Spalding, Elizabeth, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment, and the Remaking of Liberal Internationalism, Kentucky, The University Press of Kentucky , 2006.

Ferguson, Niall, The War of the World. Twentieth-Century Conflict And The Descent Of The West, New York, The Penguin Press, 2006.

Freedman, Lawrence, Deterrence, Cambridge, MA: Polity Press, 2004.

Freedman, Lawrence, The Evolution of Nuclear Strategy, Palgrave Macmillan, 2003.

Gaddis, John Lewis, Grand strategies in the Cold War, în Leffler, Melvyn P.; Westad, Odd Arne, „The Cambridge History of the Cold War: Crises and Détente: Volume II”, Cambridge, Cambridge University Press, 2010, pp. 1-21.

Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment. A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War, Oxford, Oxford University Press, 2005.

Gaddis, John Lewis, We Now Know. Rethinking Cold War History, Oxford, Oxford University Press, 1997.

George, Alice L., Awaiting Armageddon. How Americans Faced the Cuban Missile Crisis, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 2003.

Goldgeier, James M.; McFaul, Michael, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia after the Cold War, The Brookings Institutions, 2003.

Graham, Thomas, Russia Back at the Center of U.S. Foreign Policy, în Clark, Dick, „U.S.-Russia Relations: Policy Challenges for the Congres”, vol. 1, nr. 1, Washington D.C., The Aspen Institute, 2010, pp. 9-14.

Graham, Thomas, U.S. Policy Options for Managing Relations with Russia in the Former Soviet Space, în Saunders, Paul J. (ed.), „Enduring Rivalry: American and Russian Perspectives on the Former Soviet Space”, Washington DC, Center for the National Interest, 2011, pp. 23-53.

Griffiths, Martin, Relații internaționale (școli, curente, gânditori), București, Editura Ziua, 2003.

Gvosdev, Nikolas K., Syria: First Testo o A U.S.-Russia Partnership?, în Paul J. Saunders (ed.), op.cit., p. 33-40.

Hanes, Sharon M.; Hanes, Richard C., Cold War Almanac, Vol. 2, New York, Thomson Gale, 2004.

Hanes, Sharon M.; Hanes, Richard C., Cold War. Primary Sources, New York, Thomson Gale, 2004.

Harasymiw, Bohdan, Russia, the United States, and the New Cold War, în „Journal of Military and Strategic Studies”, vol. 12, nr. 2, iarna 2010, pp. 1-31.

Haukkala, Hiski, From Cooperative to Contested Europe? The Conflict in Ukraine as a Culmination of a Long-Term Crisis in EU-Russia Relations, în „Journal of Contemporary European Studies”, vol. 1, 2015, pp. 25-40.

Hedenskog, Jakob, Ukraine – A Background, în Granholm, Niklas; Malminen, Johannes; Persson, Gudrun (eds.), „A Rude Awakening. Ramifications of Russian Aggression Towards Ukraine”, Stockholm, Totalförsvarets forskningsinstitut, 2014, pp. 17-24.

Hewlett, Richard; Duncan, Francis, Atomic Shield 1947-1952, Pennsylvania, Pennsylvania State University Press 1969.

Hitchcock, William I., The Struggle for Europe, New York, Anchor Books, 2004.

House of Representatives, Russia: Rebuilding the Iron Curtain: Hearing before the Committee on Foreign Affairs, 110th Congress, 1st Session, Washington DC, U.S. Government Printing Office, 2007.

Jervis, Robert, American Foreign Policy in a New Era, Londra, Routledge, 2005.

Johnson, Paul, O Istorie a Lumii Moderne. 1920-2000, București, Humanitas, 2015.

Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947), New York, Viking Press, 1955.

Judt, Tony, Postwar: A History of Europe Since 1945, New York, The Penguin Press, 2005.

Judt, Tony, Après-guerre: une histoire de l’Europe depuis 1945, Paris, Hachette Grand Pluriel, 2005.

Karlsson, Hakan, Grand Strategies in Collision: U.S. and Russian Visions of the World, Studies in Security 4, Stockholm, National Defence College, Department of Security and Strategic Studies, 2007.

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, New York, Random House, 1988.

Kissinger, Henry, Diplomația, București, All, 2007.

Kissinger, Henry, War Roared into Vacuum Formed by a Sidestepping of Statesmanship, în „Los Angeles Times”, 27.08.1989.

Kuchins, Andrew C.; Zevelev, Igor A., Russian Foreign Policy: Continuity and Change, în „The Washington Quarterly”, vol. 35, nr. 1, iarna 2012, pp. 147-161.

Lemke, Douglas, Great Powers in the Post-Cold War World: A Power Transition Perspective, în Paul, T. V.; Wirtz, James J.; Fortmann, Michel (eds.), „Balance Of Power. Theory and Practice in the 21st Century”, Stanford, Stanford University Press, 2004, pp. 52-75.

Lippmann, Walter, The Cold War: A Study in U.S. Foreign Policy, New York, Harper&Brothers, 1947.

Lippmann, Walter, U.S. War Aims, Boston, Little, Brown, and Company, 1944.

Loth, Wilfried, Împărțirea lumii: Istoria Războiului Rece 1941-1955, București, Saeculum I.O., 1997.

Major, Partick, Behind the Berlin Wall, Oxford, Oxford University Press, 2010.

Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy: The Return of Great Power Politics, Lanham, Rowman & Littlefield Publishers, 2009.

Mastny, Vojtech, The Cold War and Soviet Insecurity. The Stalin Years, Oxford, Oxford University Press, 1996.

McCauley, Martin, Origins of the Cold War 1941–1949, Edinburgh ,Pearson Education, 2008.

Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, New York, Norton, 2001.

Morgan, Patrick M., Deterrence Now, New York, Cambridge University Press, 2003.

Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York, Alfred A. Knopf Inc., 1985.

National Security Strategy of the United States of America, Washington DC, The White House, 2006.

Office of the Federal Register, Public Papers of the Presidents of the United States: William J. Clinton 1993, Washington DC, U.S. Government Printing Office, 1994.

Orlova, Victoria V., The view from Russia, în Seib, Philip (ed.), „Toward a New Public Diplomacy: Redirecting U.S. Foreign Polciy”, Palgrave Macmillan, 2009, pp. 69-93.

Paterson, Thomas G. (ed.), Cold War Critics: Alternatives to American Foreign Policy in the Truman Years, Chicago, Quadrangle Books, 1971.

Paul, T.V., Introduction: The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and Their Contemporary Relevance, în Paul, T.V.; Wirtz, James J.; Fortmann, Michel, „Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century”, Stanford University Press, Stanford, 2004, pp. 1-28.

Phillips, Steve, The Cold War: Conflict in Europe and Asia, Oxford, Heinemann, 2001.

Powaski, Ronald E., March to Armageddon : the United States and the Nuclear Arms Race, 1939 to the Present, New York, Oxford University Press, 1987.

Reynolds David, From World War to Cold War. Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s, Oxford, Oxford University Press, 2006.

Rice, Condoleezza, No Higher Honor: A Memoir of My Years in Washington, New York, Crown Publishers, 2011.

Richard, Adigbuo Ebere, Cold War Resurgence: The Case of Syrian Uprising, în „IOSR Journal Of Humanities And Social Science”, vol. 19, nr. 8, august 2014, pp. 39-47.

Rosefielde, Steven: Hlouskova, Romana, Why Russia is Not a Democracy, în „Comparative Strategy”, vol. 26, nr. 3, mai 2007, pp. 215-229.

Rywkin, Michael, Russia: An Adventure to Restore the Empire, în „American Foreign Policy Interests”, vol. 37, nr. 2, mai 2015, pp 95-99.

Sakwa, Richard, Conspiracy Narratives as a Mode of Engagement in International Politics: The Case of the 2008 Russo-Georgian War, în „The Russian Review”, vol. 71, nr. 4, octombrie 2012, p. 581-609.

Stent, Angela, The Limits of Partnership: U.S.-Russian Relations in the Twenty-First Century, Princeton, Princeton University Press, 2014.

Stent, Angela, U.S.-Russian Relations: The Energy Dimension, în Clark, Dick, „U.S.-Russia Relations: Policy Challenges for the Congres”, vol. 1, nr. 1, Washington D.C., The Aspen Institute, 2010, pp. 23-28.

Swift, John, The Palgrave Concise Historical Atlas of the Cold War, Hampshire, Palgrave, 2003.

Trachtenberg, Marc (ed.), Between Empire and Alliance. America and Europe during the Cold War, Maryland, Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2003.

Trenin, Dmitri, Russia in the Caucasus: Reversing the Tide, în „The Brown Journal of World Affairs”, vol. 15, nr. 2, vara/primăvara 2009, p. 143-155.

Truman, Harry S., Memoirs: Year of Decisions, New York, Doubleday 1955.

Tucker, Spencer C. (ed.), Cold War. A Student Encyclopedia, Oxford, ABC-CLIO, 2008.

U.S. Department of State, Report on U.S.-Russia Relations, Washington DC, International Security Advisory Board, 09.12.2014.

Waltz, Kenneth, The Origins of War in Neorealist Theory, în „Journal of Interdisciplinary History”, 1988, pp. 615-628.

Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, New York, Random House, 1979.

Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice. De la Lenin la Stalin (1917-1953), București, Corint, 2000.

Zubok, Vladislav M., A Failed Empire. The Soviet Union in the Cold War fron Stalin to Gorbachev, Chapel Hill, The University of North Carolina Press, 2007.

Resurse disponibile în format electronic

Baker, Peter, Russian Relations Under Scrutiny, în „The Washington Post”, 26.02.2006, disponibil la http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/02/25/AR2006022501399.html, accesat la data de 19.05.2017.

Baker, Peter, White House Scraps Bush’s Approach to Missile Shield, The New York Times, 17.09.2009, disponibil la http://www.nytimes.com/2009/09/18/world/europe/18shield.html, accesat la data de 20.05.2017.

Bertrand, Natasha, Putin at UN: We need a 'genuinely broad alliance against terrorism, just like the one against Hitler', Business Insider, 28.09.2015, disponibil la http://www.businessinsider.com/here-comes-putins-big-speech-at-the-un-2015-9, accesat la data de 22.05.2017.

Boese, Wade, U.S. Withdraws from ABM Treaty; Global Responses Muted, Arms Control Association, iulie/august 2002, disponibil la https://www.armscontrol.org/act/2002_07-08/abmjul_aug02, accesat la data de 24.05.2017.

Brzezinski, Zbigniew, How to Avoid a New Cold War, Time, 07.06.2007, disponibil la http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,1630544,00.html, accesat la data de 24.05.2017.

Chernitsa, Polina, Перезагрузка. Пять лет спустя (Restart. Five years later), RIA Novosti, 06.03.2014, disponibil la https://ria.ru/interview/20140306/998239405.html, accesat la data de 23.05.2017.

CIA Library, Winston Churchill Speech – Iron Curtain, 05.03.1946, https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/1946-03-05.pdf, accesat la data de 14.04.2017.

CNN, Transcript: Bush, Putin news conference, Ljubljana, 18.06.2001, disponibil la http://edition.cnn.com/2001/WORLD/europe/06/18/bush.putin.transcript/, accesat la data de 14.05.2017.

Danvers, William, U.S. and Russia Relations Under Trump and Putin, Center for American Progress, 14.12.2016, disponibil la https://www.americanprogress.org/issues/security/reports/2016/12/14/295001/u-s-and-russia-relations-under-trump-and-putin/, accesat la data de 24.05.2017.

Fareed Zakaria GPS: … New Cold War with Russia? Understanding Putin, Cable News Network, 08.02.2015, disponibil la http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/1502/08/fzgps.01.html, accesat la data de 22.05.2017.

Feffer, John, U.S.-Russian Relations: Avoiding a Cold Peace, Foreign Policy in Focus, 01.11.1996, disponibil la http://fpif.org/us-russian_relations_avoiding_a_cold_peace/, accesat la data de 20.05.2017.

Founding Act on Relations between Russia and NATO, 27.05.1997, disponibil la http://www.nato.int/nrc-website/media/59451/1997_nato_russia_founding_act.pdf, accesat la data de 21.05.2017.

Harding, Luke; Traynor, Ian, Obama abandons missile defense shield in Europe, The Guardian, 17.09.2014, disponibil la http://www.theguardian.com/world/2009/sep/17/missile-defence-shield-barack-obama, accesat la data de 24.05.2017.

Hotnews, Acordul de asociere al Ucrainei cu UE a fost ingropat. Kievul a suspendat demersul pentru a asigura securitatea națională și pentru a relansa relațiile economice cu Rusia, 21.11.2013, disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-international-16061080-ucraina-suspendat-pregatirea-acordului-asociere-pentru-asigurarea-securitatii-nationale-relansarea-relatiilor-economice-rusia.htm, accesat la data de 15.05.2017.

International Center for Trade and Sustainable Development, Russia Resolves Key Issues with US Over WTO Accession”, 07.10.2010, disponibil lahttp://ictsd.org/i/news/bridgesweekly/86158/, accesat la data de 20.05.2017.

Kramer, David, After the G-8: The Future Orbit of U.S.-Russian Relations: Remarks at the Heritage Foundation, 21.07.2006, disponibil la http://2001-2009.state.gov/p/eur/rls/rm/69323.htm, accesat la data de 20.05.2017.

Legvold, Robert, Managing the New Cold War: What Moscow and Washington Can Learn from the Last One, Foreign Affairs, iulie/august 2014, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/2014-06-16/managing-new-cold-war, accesat la data de 23.05.2017.

MacFarquhar, Neil, Russia, Feeling Slighted by Trump, Seeks a Reset, New York Times, 03.05.2017, disponibil la https://www.nytimes.com/2017/05/03/world/europe/trump-putin-russia-relations.html?_r=0, accesat la data de 22.05.2017.

Mankoff, Jeffrey, U.S.-Russian relations. The path ahead after the crisis, IFRI, decembrie 2014, disponibil la http://www.ifri.org/sites/default/files/atoms/files/usrussia_pp22j_mankoff.pdf, accesat la data de 22.05.2017.

McFaul, Michael, Hearing on U.S.-Russian Relations: An Assessment, 27.02.2002, disponibil la http://carnegieendowment.org/2002/02/27/hearing-on-u.s.-russian-relations-assessment, accesat la data de 18.05.2017.

Office of the Historian, Milestones: 1993-2000. Bill Clinton, Boris Yeltsin, and U.S.-Russian Relations, disponibil la https://history.state.gov/milestones/1993-2000/clinton-yeltsin, accesat la data de 22.05.2017.

Osnos, Evan;  Remnick, David; Yaffa, Joshua, Trump, Putin, And The New Cold War, The New Yorker, 06.03.2017, disponibil la http://www.newyorker.com/magazine/2017/03/06/trump-putin-and-the-new-cold-war, accesat la data de 23.05.2017.

Remnick, David, Trump, Putin, and The Big Hack, The New Yorker, 06.01.2017, disponibil la http://www.newyorker.com/news/news-desk/trump-putin-and-the-big-hack, accesat la data de 22.05.2017.

Reuters, U.S. ban for licenses for military exports to Russia, 26.03.2014, disponibil la http://www.reuters.com/article/2014/03/27/us-ukraine-crisis-usa-sanctions-idUSBREA2Q1SH20140327, accesat la data de 20.05.2017.

RT, Moscow has ‘no naive expectations’ about resetting ties with US – Lavrov, 25.01.2017, disponibil la https://www.rt.com/news/375068-lavrov-us-reset-relations/, accesat la data de 23.05.2017.

RT, Putin & Trump signal new Russia-US partnership with 1st phone call on ISIS, trade & Ukraine, 29.01.2017, disponibil la https://www.rt.com/news/375416-putin-trump-telephone-call/, accesat la data de 23.05.2017.

RT, U.S. suspends trade talks, military cooperation with Russia over Ukraine, disponibil la http://rt.com/news/us-suspends-talks-russia-ukraine-695/, accesat la data de 20.05.2017.

Sestanovich, Stephen, U.S.-Russia Relations Headed in Wrong Direction, Concludes Council Task Force Chaired by Edwards and Kemp, Council on Foreign Relations, 03.03.2006, disponibil la http://www.cfr.org/world/us-russia-relations-headed-wrong-direction-concludes-council-task-force-chaired-edwards-kemp/p10020, accesat la data de 18.05.2017.

Stat’ya Ministra inostrannykh del Rossii S.V. Lavrova ’Vneshnyaya politika Rossii: novy etap,’ opubliskovannaya v zhurnale ’Ekspert’ (Articol de către Ministrul de externe al Rusiei L.V. Lavrov, Politica Externă a Rusiei: o Nouă Fază, în „Expert”), 17.12.2007, disponibil la http://www.mid.ru/press_service/minister_speeches/-/archive/year/2007, disponibil la 21.05.2017.

Steele, Jonathan, Putin still bitter over orange revolution, The Guardian, 06.09.2005, disponibil la http://www.theguardian.com/world/2005/sep/06/russia.jonathansteele, accesat la data de 20.05.2017.

Text of Putin’s speech at NATO Summit, Bucuresti, 02.04.2008, disponibil la http://www.unian.info/world/111033-text-of-putins-speech-at-nato-summit-bucharest-april-2-2008.html, accesat la data de 18.05.2017.

The Telegraph, Donald Trump says US – Russia relations have reached a 'low point' but reverses position on Nato, 12.04.2017, disponibil la http://www.telegraph.co.uk/news/2017/04/12/vladimir-putin-says-trust-us-russia-has-degraded-since-donald/, accesat la data de 23.05.2017.

The Washington Post, Putin's Prepared Remarks at 43rd Munich Conference on Security Policy, februarie 2007, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/02/12/AR2007021200555.html, accesat la data de 18.05.2017.

The White House Office of the Press Secretary, Interview of the President by Trevor Kavanagh of ’The Sun’, 14.11.2003, disponibil la http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/11/20031117-3.html, accesat la data de 18.05.2017.

The White House Office of the Press Secretary, President Bush Meets with Russian President Putin at Camp David, 27.09.2003, disponibil la http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/09/20030927-2.html, accesat la data de 20.05.2017.

The White House Office of the Press Secretary, Remarks by Dr. Condoleezza Rice, International Institute for Strategic Studies, 26.06.2003, disponibil la http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/06/20030626.html, accesat la data de 17.05.2017.

The White House Office of the Press Secretary, Remarks by President Obama at 25th Anniversary of Freedom Day, 04.06.2014, disponibil la https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2014/06/04/remarks-president-obama-25th-anniversaryfreedom-day, accesat la data de 20.05.2017.

Trenin, Dmitri, „Welcome to Cold War II”, Foreign Policy, 04.03.2014, http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/04/welcome-to-cold-war-ii, accesat la data de 14.04.2017.

Trenin, Dmitri, Welcome to Cold War II, Foreign Policy, 04.03.2014, disponibil la http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/04/welcome-to-cold-war-ii, accesat la data de 22.05.2017.

U.S. Department of State, Interview With Andrea Mitchell of MSNBC: John Kerry, Secretary of State, 26.02.2014, disponibil la https://2009-2017.state.gov/secretary/remarks/2014/02/222588.htm, accesat la data de 22.05.2017.

U.S. Department of State, United States Relations with Russia: After the Cold War, Office of the Historian, Washington DC, disponibil la http://2001-2009.state.gov/r/pa/ho/pubs/fs/85962.htm#provide_hope, accesat la data de 15.05.2017.

U.S.-Russia Business Council, U.S.-Russia Bilateral Presidential Commission, disponibil la https://www.usrbc.org/goverment/presidential_commission/, accesat la data de 24.05.2017.

US Department of State, Interview With Reuters and Agence France-Presse: Secretary Condoleezza Rice, 01.02.2005, disponibil la https://2001-2009.state.gov/secretary/rm/2005/41460.htm, accesat la data de 19.05.2017.

US Department of State, NATO: Upcoming Summit in Riga, Latvia: Remarks to Defense Writers Group: Daniel Fried, Assistant Secretary for European and Eurasian Affairs, 21.11.2006, disponibil https://2001-2009.state.gov/p/eur/rls/rm/76737.htm, accesat la data de 20.05.2017.

Vasovic, Aleksandar, Yushchenko declares victory in Ukraine revolting, The Seattle Times, 27.12.2004, disponibil la http://www.seattletimes.com/nation-world/yushchenko-declares-victory-in-ukraine-revoting/, accesat la data de 20.05.2017.

Volkov, Vladimir, Russia: Putin condemns Iraq war as an “error”, 29.03.2003, disponibil la http://www.wsws.org/en/articles/2003/03/russ-m29.html, accesat la data de 22.05.2017.

Vystuplenie Ministra inostrannykh del Rossii S.V. Lavrova na 63-y sessii General’noy Assemblei OON (Remarci ale Ministrului de Externe al Rusiei S.V. Lavrov la cea de-a 63-a sesiuni a Adunării Generale a ONU), 27.09.2008, disponibil la http://www.mid.ru/press_service/minister_speeches/-/archive/year/2008, accesat la data de 19.05.2017.

Washington Post, Putin's Prepared Remarks at 43rd Munich Conference on Security Policy, februarie 2007, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/02/12/AR2007021200555.html, accesat la data de 10.04.2017.

Weir, Fred, Clinton looks to „reset” US-Russia relations, The Christian Science Monitor, 06.03.2009, disponibil la http://www.csmonitor.com/World/Global-News/2009/0306/clinton-looks-to-reset-us-russia-relations, accesat la data de 20.05.2017.

White House Archives, President Bush Meets with Russian President Putin at Camp David, 27.09.2003, http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/09/20030927-2.html, accesat la data de 14.04.2017.