Cooperare Si Anarhie
AXIOLOGIE
1.
termenul provine din limba greacă, unde axios = “ceea ce este bun”, “ceea ce este vrednic (de cinstire)”, “ceea ce este valoros”;
axiologia este așadar “teoria generală a ceea ce este bun (sau bine)”, adică teoria generală a valorilor;
în sens larg, abordarea teoretică generală a valorilor este contemporană cu filosofarea, devreme ce orice Weltanschauung pre-supune și pro-pune o anumită ierarhie a “lucrurilor” existente în lume. De aceea, elemente de axiologie generală pot fi întâlnite încă la filosofii presocratici, cu deosebire la Heraclit din Efes (care, printre altele, afirmă la un moment dat că legile trebuie apărate ca și zidurile cetății, realizând astfel o echivalare valorică a celor două tipuri de “realuri”, cel material și cel spiritual);
în sens mai specificat, primele tematizări ale valorii le întâlnim în epoca sofiștilor (sec. V î. Hr.). Ceea ce susțineau în esență sofiștii (Protagoras, Gorgias, Hippias ș.a.) era caracterul relativ al valorilor (dependența lor de subiectivitatea valorizatoare). Cu alte cuvinte, binele, adevărul, frumosul, dreptatea, cinstea etc. erau, potrivit sofiștilor, demne de cinstire în funcție de preferințele, credințele etc. fiecăruia dintre cei interesați într-un fel sau altul de ele. Acest concept al valorii a declanșat o îndelungă dezbatere ideatică, în centrul căreia s-a aflat Socrate. Potrivit dialogurilor platoniciene, Socrate a fost scandalizat de relativismul valoric al sofiștilor, iar metoda sa “maieutică” nu ar fi avut alt scop decât “descoperirea” a ceea ce era (sau putea fi) invariabil-etern în variabilitatea subiectivă a valorizărilor. Platon va continua acest demers, încercând în dialogurile de maturitate și în cele târzii o fundamentare gnoseologică și ontologică a valorilor, prin ceea ce este cunoscut ca fiind “teoria Ideilor”. Cu toate acestea, punctul de vedere sofist nu a putut fi niciodată cu totul înlăturat, teoria generală a valorilor oscilând până astăzi între cele două extreme ideatice: pe de o parte, avem acei gânditori și acele doctrine care consideră valorile ca fiind ceva eminamente “obiectiv” (adică independent de alegerile subiecților interesați de ele); pe de altă parte, întâlnim acei gânditori care susțin caracterul eminamente subiectiv al valorilor;
ceea ce, se pare, caracterizează la modul general orice abordare teoretică de tip axiologic poate fi rezumat prin ceea ce Blaise Pascal numea în secolul al XVII-lea ca fiind “scandalul moralei”. Cum este posibil, se întreba filosoful francez, ca unul și același comportament (“lucru social”) să fie considerat-numit ca fiind “bun” dincoace de Pirinei și “rău” dincolo de Pirinei ? Este acceptabil ca “fiecare bordei să aibă al său obicei” și în ce privește binele și răul, adevărul și falsul (minciuna), frumosul și urâtul etc. ? Această întrebare fundamentală riscă să nu primească niciodată un răspuns foarte ferm.
2.
una dintre cele mai importante încercări de oferire a unui răspuns la întrebarea (întrebările) de mai sus este cea prezentă în opera lui Kant, concretizată în lucrări precum Metafizica moravurilor, dar mai ales Critica rațiunii pure practice;
reamintim aici că, în Critica rațiunii pure, Kant realizează o delimitare fermă între domeniul cognitiv al științei și cel al metafizicii – sau, ceea ce este același lucru, între conceptele intelectului și ideile rațiunii. Dacă conceptele științei au un temei empiric, iar judecățile (propozițiile) care le conțin au o relevanță descriptivă (factuală), ideile rațiunii provin din depășirea limitelor experienței noastre sensibile (a intuiției, cum îi spune Kant), având doar o relevanță prospectivă;
efectele depășirii limitelor experienței noastre sensibile sunt diferite, în funcție de referențialul rațiunii. Astfel, dacă acest referențial este cel al fenomenalului natural (al physisului), atunci ideile rațiunii pure conduc la antinomiile rațiunii pure, analizate pe larg de Kant în CRITICA RAȚIUNII PURE. Ceea ce se întâmplă, potrivit lui Kant, atunci când depășim ceea ce ne pot oferi simțurile noastre naturale (și prelungirile lor instrumentale) este o ieșire din zona propozițiilor verificabile și o intrare în zona speculațiilor meta-fizice. Cu alte cuvinte, așa cum vor susține ullterior reprezentanții Cercului de la Viena (numiți și neo-pozitiviști logici), problemele formulate în termeni meta-fizici sunt pseudo-probleme și nu pot pretinde statutul de cunoaștere științifică (pozitivă). Delimitarea propusă de Kant este una categorică: metafizica nu poate niciodată pretinde să fie considerată a fi știință;
în schimb, atunci când referențialul ideilor rațiunii este reprezentat de comportamentul unei ființe raționale (de ethosul ei), rațiunea este la locul ei “natural”. Rațiunea practică nu derivă din rațiunea teoretică. Ceea ce susține în fond Kant este că niciun comportament uman dezirabil nu poate fi rezultatul unei descrieri-explicații științifice (nimeni nu va deveni “bun” și nu va urmări să facă “binele” ca urmare a unei lecturări ori a studierii, oricât de adâncite, a tratatelor care descriu-explică faptele bune; același lucru este valid și pentru celelalte valori: nimeni, de pildă, nu va învăța ce este frumosul citind scrieri de estetică etc.). Ceea ce este (sau poate fi considerat) ca fiind valoros are un înveliș fenomenal-fizical, dar conținutul său substanțial provine din idealitatea sa rațională. Pentru a fi mai expliciți, putem face apel la datul estetic. Un tablou este, din punct de vedere fenomenal-fizical (“material”), un compus de pânză și vopsele, încadrat de o ramă din lemn sau din alt material. Totuși, valoarea sa (“frumusețea” sa) trans-cende determinațiile fizicale ale componentelor respective. Altminteri, un tablou de mari dimensiuni, care ar conține multe materiale (multă pânză, vopsele și lemn), ar fi întotdeauna mai valoros decât un tablou de mici dimensiuni. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă niciodată, în sensul că valoarea estetică a unui tablou nu este niciodată “măsurată” după dimensiunile sale fizicale. Tot așa, deși în acest caz lucrurile sunt și mai complex-complicate, comportamentul (faptele) unei ființe raționale nu pot fi pertinent evaluate în funcție de dimensiunile fizicale ale acelei ființe. Cum ar arăta o lume populată de ființe raționale în care faptele celor care sunt mai înalți, mai corpolenți sau au ochi albaștri etc. ar fi considerate ca fiind mai bune decât faptele celor care sunt scunzi, slabi și au ochi negri ? Ducând mai departe raționamentul interogativ, am putea trăi într-o lume în care faptele celor dintâi ar fi considerate ca fiind singurele fapte bune ?
reducerea la absurd de mai sus indică prin contrast rațional importanța teoretică și pragmatică a modelului kantian. Ceea ce susține Kant poate fi rezumat după cum urmează: dacă ideile rațiunii pure nu au o relevanță teoretico-științifică (nu au validitate descriptiv-explicativă), în schimb ele au o validitate practico-acțională. Și, tot așa: dacă conceptele științifice au o validitate descriptiv-explicativă, din ele nu se poate desprinde niciun fel de direcționare privind comportamentul nostru valoric. Cum poate totuși “învăța” o ființă rațională ceva ce nu poate fi învățat (căci învățăm ceea ce poate fi descris și explicat) ? Adevărul este că valorile, începând cu “binele” ca “dat moral”, nu pot fi învățate (de aici derivând și dificultățile evidențiabile empiric ale educației axiologice, vizibile mai ales în ce privește educația morală). Valorile se impun (sau, educațional, sunt impuse) unei ființe raționale în măsura în care aceasta este capabilă să formuleze și să urmeze imperativele (“poruncile”) derivate din propria sa legiuire. Propriul ontologic al ființei raționale constă în capabilitatea sa de a formula idei care trans-cend limitele experienței sensibile, fiind tot atâtea pro-puneri și im-puneri privind existența întru idealitate (meta-fizică). De aceea, potrivit lui Kant, o ființă rațională nu poate fi decât ca ființă auto-nomă (care își dă singură legile privind comportamentul-ethosul ei);
revenind la exemplificarea anterioară, ce ne-ar putea descrie-explica știința privitor la un tablou oarecare ? În esență, și câtă vreme știința se păstrează între limitele impuse de statutul ei empirico-conceptual, ea ne poate descrie și explica în mod pozitiv (testabil empiric) compoziția fizico-chimică a pânzei, a vopselelor și a lemnului. Acest demers nu este lipsit de relevanță pragmatică. De pildă, falsificarea unui tablou de Rembrandt poate fi deconspirată ca urmare a unor asemenea analize. Dar această întreprindere este una secundară în raport cu ceea ce se urmărește de fapt prin analiza respectivă, devreme ce interesul investigator privește idealitatea pro-pusă de frumusețea originară a picturii lui Rembrandt (care este considerată, pe bună dreptate, un unicat ontologico-estetic, așa cum și pictorul însuși a fost un unicat ontologico-antropic, o ființă autonomă, care, prin intermediul pânzei și vopselelor, a pro-pus și im-pus un anumit fel de frumusețe artistică);
oarecum mai complicat se prezintă lucrurile în ce privește “datul moral”. Într-adevăr, două fapte (comportamente) pot fi identice sau foarte similare din punct de vedere material (fenomenal-empiric). Să presupunem următoarele situații comportamentale, observabile și descriptibile empiric (vom vedea ulterior dacă ele sunt și explicabile științific-pozitiv):
un individ A, care nu știe să înnoate, sare în apă pentru a salva de la înnec pe un alt individ B;
un individ A, care știe să înnoate, sare în apă pentru a salva de la înnec pe individul B, care este fratele său (fiul său, tatăl său etc.);
un individ A, care știe să înnoate, sare în apă pentru a salva de la înnec pe individul B, pe care îl cunoaște ca fiind foarte bogat;
un individ A, care știe să înnoate, sare în apă pentru a salva pe individul B, pe care nu l-a văzut niciodată în viața sa;
un individ A, care nu știe să înnoate, sare în apă pentru a salva pe individul B, de care îl leagă o îndelungată și înverșunată dușmănie.
ce poate, în mod rațional-imaginabil, descrie știința cu privire la aceste comportamente ? Foarte multe, dar cu toatele secundare ca relevanță în raport cu ceea ce este cu adevărat important pentru o ființă rațională în aceste situații (din care se poate “învăța” ceva foarte important, dar nu din perspectivă conceptuală-științifică !). Este foarte probabil, astfel, ca științele naturii (fizica, chimia, biologia) să ofere date foarte precise cu privire la: compoziția apei, viteza vântului și a apei, adâncimea apei, greutatea celor doi indivizi, bolile de care suferă ei, motricitatea lor specifică etc. etc. În ce privește științele socio-umane, acestea vor oferi date ceva mai relevante pentru situațiile descrise, precum ar fi: mediul de proveniență al celor doi indivizi, comportamentul (reactivitățile) lor anterioare, nivelele lor de inteligență, memorie, atenție etc., opțiunile lor politice, nivelurile lor aspiraționale și motivaționale – ca și multe alte date privind personalitatea ori caracterul. Cu toate acestea, este foarte posibil ca datele descriptive oferite de științele naturii, dar mai ales de științele socio-umane, să se dovedească insuficiente în momentul în care lor li se va solicita să explice aceste comportamente. Testul sever pe care ambele tipuri de științe trebuie să-l treacă este cel care privește predicția privind comportamentele descrise mai sus (evident, în primul rând comportamentul lui A). Să presupunem că avem întrunite toate datele pe care le pot oferi științele privindu-i pe A, respectiv pe B, ca și circumstanțele “obiective” în care aceștia interacționează. Dar, pe de altă parte, situația este “oprită” în punctul critic în care individul A se află pe malul apei în care individul B se zbate, pe punctul de a se înneca. Pot datele întrunite ale științelor permite previziunea exactă a comportamentului lui A în viitorul imediat ? Va sări el în apă sau nu va sări ? Din câte ne putem rațional imagina, această previziune este foarte dificil de realizat – dacă nu cumva imposibil. Tot ceea ce ne putem aștepta de la științe în acest caz este ca ele să ofere un calcul probabilistic de șanse privind comportamentul lui A – dar acest lucru, printre altele, s-ar putea dovedi a fi fatal pentru B…
mai grav însă, inclusiv din perspectivă teoretică, este incapacitatea științei de a oferi o caracterizare pertinentă a comportamentului lui A. De fapt, singura caracterizare (încadrare categorială) corectă care poate fi oferită de știință este cea care privește situația (a), aflată în evident contrast obiectiv cu situațiile (b) – (e), devreme ce în cadrul ei avem de-a face cu un individ A care nu știe să înnoate. Evident, comportamentul său poate fi caracterizat ca fiind irațional (“prostesc”), dar pentru a realiza o asemenea caracterizare nu este nevoie neaparat de datele științelor susnumite…În toate celelalte situații, ceea ce este relevant, inclusiv din perspectivă teoretică, privește nu doar previziunea comportamentului lui A, ci și, mai ales, caracterizarea sa etico-morală (axiologică). Întrebarea fundamental relevantă pentru orice ființă rațională este în toate aceste situații (b) – (e) următoarea: în care dintre ele individul A a făcut binele ? Căci, de răspunsul la această întrebare depinde răspunsul la o altă întrebare: în ce condiții și în ce măsură este posibil binele ? Mai general vorbind, întrebarea poate fi formulată astfel: în ce condiții și în ce măsură este posibilă producerea și conservarea valorilor ?
tentația imediată și nereflexivă asupra binelui, ca valoare morală, este aceea de a susține că în toate situațiile comportamentale raționale, exceptându-se situația (a), individul A a realizat o faptă “bună” (dacă acceptăm, desigur, judecata valorică potrivit căreia a salva viața unei ființe raționale, sau viața unei ființe în general, este ceva “bun”). Aici, știința s-ar putea găsi din nou într-o situație teoretică dificilă, în măsura în care ea nu acceptă prezența în corpul ei teoretic a judecăților valorico-axiologice, întrucât acestea ar tulbura puritatea oferită de neutralitatea axiologică. Cu alte cuvinte, știința nu se află foarte departe, în cazul unor situații relevante pragmatico-existențial, de lipsa de pertinență manifestată de neinstruitul și nereflexivul simț comun: pentru ea, în toate situațiile (b) – (e) avem de-a face cu comportamente identice ! Generalizând, pentru știință toate tablourile sunt la fel de relevante teoretic, devreme ce toate conțin pânză, vopsele și lemn, ele fiind identice sau nonidentice în funcție de cantitatea și calitatea materialelor din care sunt compuse etc.
potrivit însă modelului propus de Kant, situațiile (b) – (e) nu sunt câtuși de puțin identice, iar această diferențiere categorială este foarte ușor perceptibilă pentru orice ființă rațională, din momentul în care aceasta este dispusă să realizeze o reflecție cât de cât atentă asupra acelor situații. De fapt, chiar fără ca intenția reflexivă să fie prezentă, o ființă rațională s-ar putea simți derutată de propria sa afirmație privind identitatea “binelui” conținut în fiecare dintre situațiile descrise. Datorită acestei diferențe evidente (intuite), dar încă nepuse în termeni reflexivi pertinenți, o ființă rațională ar putea ajunge și la concluzia că există mai multe feluri de “bine” – și, prin urmare, la ideea că “binele” este strict dependent de modul în care este perceput de către un subiect – adică, la punctul de vedere relativist-subiectivist. Sau, ar putea recurge la o procedură de tipul “tăierii nodului gordian”, concluzionând că tot ceea ce contează în situațiile (b) – (e) este rezultatul “obiectiv” al comportamentelor descrise, respectiv salvarea vieții cuiva de către cineva – și nicidecum intenția salvatorului. Dar este posibil ca o asemenea concluzie să nu fie foarte satisfăcătoare pentru cineva cu adevărat interesat de problema binelui (și cine nu este interesat de binele care I s-ar putea face – sau nu ?): căci, dacă “punem între paranteze” intenția făcătorului de bine, atunci s-ar putea să nu avem nicio idee cu privire la facerea de bine. Și, desigur, să nu avem nicio minimă certitudine existențială privind binele care ni s-ar putea face, într-o situație dificilă, de către cineva anume…Firește, de aici și până la a susține că binele nu există deloc, pentru că nu este posibil, nu este decât un pas;
este limpede însă, pentru cineva dispus să ia în calcul și intenția, nu doar rezultatul unor acțiuni, că între situațiile (b) – (c), respectiv (d)-(e) există o diferență categorială. În cazul primelor două, făcătorul binelui “obiectiv” nu doar îl cunoaște pe cel salvat (aici ar fi o similaritate de comentat cu situația (e) ), ci are un interes vădit, chiar dacă nemanifestat-nemărturisit, în a-l salva pe acela. În celelalte două cazuri, interesul fie lipsește, precum în situația (d), fie este de o natură specială – adică poate fi considerat, în cel mai bun caz, ca dezinteres, fie, mai probabil, ca interes negativ, precum în situația (e). Criteriul diferențiator privind binele pe care îl propune Kant este centrat tocmai pe prezența (absența) acestui interes al făptuitorului: câtă vreme făptuitorul are un interes în a face ceva (câtă vreme obține sau poate obține un folos), fapta sa nu este propriu-zis bună, ci cel mult neutră axiologic. Kant numește interesul drept “patologie” a ființei raționale (de la pathos, în limba greacă “suferință” sau, mai neutru, “atingere suportată de o ființă”), sugerând astfel caracterul nepur al faptei atinse de un interes existențial oarecare. Cu alte cuvinte, binele este ceva pur (sau dez-interesat), ceva care trebuie săvârșit în orice condiții, chiar și atunci când făptuitorul poate să-și imagineze rațional urmări dăunătoare pentru el însuși (lucru perfect posibil în situațiile descrise de noi, devreme ce în fiecare dintre ele salvatorul se poate înneca și el, chiar dacă știe să înnoate);
pentru a limpezi teoretic problematica binelui (și indirect, a valorii în general), Kant recurge la diferențierea dintre imperativul ipotetic-condițional și cel categoric. Imperativul (sau “porunca”) ipotetică reprezintă varianta pragmatică a raționamentului ipotetic din logică: voi face ceva doar cu condiția ca fapta respectivă să îmi aducă un ce folos (sau doar în condițiile în care folosul anticipat în mod rațional-calculatoriu compensează în mod suficient efortul-costul-riscul asociat acțiunii respective). În schimb, imperativul categoric reprezintă o poruncă absolută (în sensul că este degrevată de calculul șanselor de câștig): binele este făcut , (trebuie făcut) pentru simplul și clarul (purul) motiv că este bine, adică din datorie;
în acest fel, Kant propune și o indirectă diferențiere dintre “bine” și “bun”. “Binele” reprezintă valoarea “în sine”, detașată de condiționările sale materiale, în vreme ce “bunul” este valoarea condiționată relațional (și, deci, relativist-subiectiv). Cu toate acestea, diferența nu este chiar atât de categorică precum sugerează Kant că ar fi. Sau este categorică doar pe latura formală a valorii, în sensul că “binele” depinde doar de voința (buna voință, buna intenție) a persoanei, care decide în mod cu totul autonom că trebuie să facă binele în orice condiții (cu orice risc), iar “bunul” depinde de circumstanțe independente de acea voință. Pe latura sa materială, problema binelui nu este tot atât de limpede diferențiabilă de problema bunului;
în primul rând, ne putem întreba dacă binele, definibil după Kant doar în condiții de puritate acțională-intențională, este chiar atât de desprins de “impuritățile” materiale ale bunului. Astfel, dacă salvarea de la înnec a cuiva nu ar fi (nu ar putea fi) considerată ca fiind “ceva bun”, ne putem întreba cum ar fi posibil binele în atari condiții (cum ar putea fi bine să facem ceva dacă rezultatul acelei faceri nu ar aduce un oarecare folos, fie și altcuiva decât făptuitorului). Mai mult decât atât: dacă făptuitorul respectă condițiile severe impuse de doctrina kantiană a binelui din datorie (fără niciun folos pentru făptuitor), atunci singura soluție pe care acesta o are la îndemână este aceea ca, imediat după ce a săvârșit fapta bună, să dispară într-un anonimat complet și perpetuu ! Căci fapta sa bună (sau superbună, în cazul în care salvează de la înnec pe chiar dușmanul său), odată făcută publică și recunoscută de către beneficiar și de ceilalți oameni, îi va aduce inevitabile foloase de imagine…
dar, în al doilea rând, și ca urmare a acestei “impurificări” a binelui de către bunul asociat (care, așa cum s-a văzut, condiționează material binele), nu facem decât să ne întoarcem la dilema valorică originară. Dacă din punct de vedere formal Kant propune o soluționare teoretică foarte consistentă a binelui, nu este tot atât de limpede ce anume este acesta din punct de vedere material. De pildă, individul B, care este pe punctul de a se înneca, poate fi cineva care a hotărât să-și pună capăt zilelor: pentru el, este un bun (îi aduce ce folos) să fie salvat ? Pentru a dedramatiza situația (mai ales într-o cultură dominată de ideea creștină, altminteri foarte corectă existențial, că sinuciderea este un păcat), este util să recurgem la o altă exemplificare: este un lucru bun acela de a ajuta pe cineva să treacă strada ? sau, mai exact: este acest ajutor un lucru bun în orice situație ? Dacă cumva cel ajutat nu voia să treacă strada ? Cum se numește lucrul bun făcut cu sila (= fără voia prezumtivului beneficiar) ? Cum altfel decât viol ? Cu alte cuvinte, punând doar problema binelui, dar evitând problema bunului, Kant nu rezolvă decât jumătate din problema axiologică – și nu poate rezolva aporia subiectivității apreciative (valorizatoare) care este asociată Binelui. Căci, din perspectivă pragmatică, iar nu doar strict (pur) teoretico-rațională, o ființă rațională este interesată nu atât de ce este Binele (și cum poate fi el făcut posibil), ci de ceea ce este bun “pentru ea” – și de modalitățile în care poate accede la acel bun.
3.
de aceea, din momentul în care, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au făcut primele încercări de constituire a unei științe a valorilor (o axiologie științifică), asistăm și la o despletire duală a abordărilor teoretice. Lăsând la o parte tema cvasiirezolvabilă a posibilității unei axiologii științifice (cum poate fi măsurat binele ? dar frumosul ? dar demnitatea ? etc.), dar acceptând totodată că este fezabilă o sistematizare conceptuală, uneori surprinzător de riguroasă, a temei valorilor, se poate constata încă din acel moment existența a două doctrine care subîntind demersul investigator în axiologie.
O primă manieră de abordare generală (o primă “paradigmă” axiologică) este aceea care îl continuă pe Kant și, mai general, idealismul axiologic. Reprezentată de școala neokantiană, cu deosebire de Rickert și Windelband, această orientare teoretică va insista pe dimensiunile formale ale datului valoric, adică pe capabilitatea ființei raționale de a-și da singură (autonom) legile propriei ființări. Ca urmare, datul valoric reprezintă o inerență (= ceva care depinde doar de alegerile strict raționale ale ființei, și nu și de ceva exterior ei), adică un dat oarecum absolut. Dezvoltările remarcabile realizate în continuarea acestei orientări, realizate prin opera lui Max Scheler în prima jumătate a secolului al XX-lea, vor conduce la abordarea fenomenologică a temei valorilor, care reprezintă până astăzi o modalitate fertilă de investigare în axiologie. Deseori suspectată de subiectivism toretico-conceptual, abordarea neokantiană reprezintă, dimpotrivă, o încercare serioasă și relevantă de surprindere a caracterului transcendent al valorilor în raport cu arbitrarul unor alegeri și aprecieri valorice determinate de circumstanțe exterioare purei raționalități (de materialitatea eterogen-variabilă a bunurilor de diferite tipuri). Pe scurt, ceea ce contează în ființarea valorică a unei ființe raționale este calitatea alegerii înseși, nu calitatea celor alese de ea. Sau, altfel spus: binele și facerea acestuia sunt transcendente (meta-fizice) în raport cu bunurile care reprezintă doar suportul exterior-material al bunei intenții (bunei voințe) existente (sau nu) în subiectul producător de bine. Deși aparența teoretică pe care o oferă neokantianismul și fenomenologia este aceea că subiectul transcendental este acela care conferă valoare unor lucruri altminteri indiferente axiologic (și că, prin urmare, existența axiologică este una strict subiectivă), intenția fundamentală a acestui discurs este cu totul alta: anume, aceea de a oferi un temei solid, transsubiectiv, teoriei valorilor (ca lucruri “bune”). Ceea ce, în fond, susține această doctrină este că nu avem nicio șansă în ce privește determinarea strict “obiectivă” (ca lucruri “în sine”) a calității valorice a lucrurilor aflate înafara subiectului, care nu ar face decât să “reflecte” această calitate intrinsecă a acelor lucruri. Lucrurile exterioare subiectului transcendental, inclusiv lucrurile antropice, nu sunt nici bune, nici rele. În schimb, subiectul, datorită capabilității sale de a-și da singur legea, este (poate fi) “bun” sau “rău”, în funcție de voința-intenția sa autoformativă. Unul și același lucru, odată ajuns în atingere cu cineva, devine bun sau rău în funcție de caracteristicile aceluia, de binele sau răul prezent în acel subiect. Așa încât, pentru cineva bineintenționat (bine-voitor), orice lucru este (sau poate deveni) ceva bun (pentru el, ca și pentru cei din jur), tot așa cum același lucru este (sau poate fi), pentru cineva rău intenționat, ceva rău;
Cea de-a doua orientare majoră din axiologia contemporană consideră că valorile sunt calități ale lucrurilor, prezente în interiorul acestora, cărora subiectul, prin intermediul valorizărilor sale, nu face altceva decât să le confere actualitate. Într-un fel sau altul, această orientare își are originile în lucrările teoretice ale economiștilor, preocupați încă din secolul al XVIII-lea să determine fenomenul valorii (ca valoare economică, sau de piață), dar și în lucrările psihologiei științifice, așa cum a luat ea naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ce îi privește pe economiști, aceștia au încercat să evite problema “idealismului” axiologic, prin renunțarea intențională la tema Binelui (a Ideii platoniciene de Bine) și înlocuirea ei cu tema “bunurilor”. Cu toate acestea, dualitatea axiologică, ca și ambiguitățile conceptuale derivate din aceasta nu au întârziat să apară, conducând la o dualitate teoretică. Pe de o parte, avem acea orientare generală ale cărei origini le regăsim în operele economiștilor englezi din secolul al XVIII-lea, Adam Smith și David Ricardo, care consideră că valoarea economică reprezintă un soi de “depozit” care înmagazinează muncă umană (de aici, denumirea teoriei lor ca teorie a valorii-muncă). Firește, speranța acestor teoreticieni, ca și a celor care i-au urmat, a fost și rămâne aceea de a putea măsura în mod științific valoarea “obiectivă” a bunurilor economice, ca fundament al valorii lor conjuncturale (date de către subiecții care le valorizează pe piață). Pe la mijlocul secolului al XIX-lea această iluzie teoretică a fost serios pusă la îndoială de economiștii care au sesizat că valoarea “obiectivă”, dată de cantitatea și calitatea muncii încorporate în bunurile economice, reprezintă doar un punct de plecare în evoluția axiologică a acelor bunuri pe piață, iar valoarea lor “reală” (determinabilă prin prețurile practicate pe piață) depinde mai degrabă de valorizarea subiecților economici (de nevoile lor în creștere, dar mai ales în descreștere) – de unde dezvoltările conceptuale foarte interesante, inclusiv din perspectiva axiologiei generale, privind “marginalitățile” valorice. Demersul economiștilor “marginalității” se întâlnea cu cel al psihologilor vremii (reprezentați în primul rând de Ehrenfels), care reveneau, de pe poziții bine fundamentate empiric de această dată, la poziția sofiștilor antici, asezonată însă cu obiectivismul celor care considerau că lucrurile dețin (sau nu dețin) anumite calități intrinseci, exterioare subiecților, care, la rândul lor, le reflectă în funcție de nevoile, aspirațiile, interesele lor ca fiind “bune” sau “rele” după cum acelea vin în atingere cu “patologiile” lor. În fond, teoriile axiologice care provin din și dezvoltă ideile directoare ale economiștilor și psihologilor au în comun două caracteristici: întâi, certitudinea că valorile pot fi măsurate în mod științific (că este posibilă o știință a valorilor); al doilea, că tema valorii poate fi (și trebuie să fie) redusă la problema pragmatică a valorizării, evitându-se injoncțiunile provenite din zona meta-fizicului. Cu alte cuvinte, majoritatea acestor teoreticieni evită problema Binelui, centrând discursul lor pe problema bunului (bunurilor). Progresele teoretice realizate ca urmare a acestei reducții teoretico-metodologice nu pot fi ignorate, atât în economie (în marketing cu deosebire), cât și în psihologie, sociologie, politologie ori chiar în antropologie. Totuși, dacă problema Binelui (ca și a altor tpuri de valori) este “pusă între paranteze”, fie și doar teoretico-metodologic, atunci nu este deloc exclus ca “bunurile” înseși să fie în cele din urmă contaminate de Rău. Pentru a fi mai expliciți, vom recurge la o exemplificare interogativă. Reprezintă tehnologia comunicațională actuală un “bun” ? Răspunsul pare limpede și fără echivoc. Cu toate acestea, este limpede că ea a sporit nu doar performanțele de comunicare, ci și capabilitățile de persuasiune-manipulare ale unor masse enorme de oameni. Tentația teoreticienilor de mai sus este aceea de a considera că “bunul” tehnologic comunicațional este unul “în sine bun”, adică neutral axiologic. Ce vrea să spună acest lucru ? nimic altceva decât că problema axiologică fundamentală, aceea a Binelui (măcar ca bună intenție, ca bună voință), nu poate fi evitată în cele din urmă, nici măcar din perspectivă teoretică. Căci, dacă se afirmă că persuasiunea într-un regim democratic este “bună”, în vreme ce aceeași persuasiune tehnicizată este “rea” într-un regim totalitar, atunci nu se afirmă doar că “democrația” este “bună”, iar “tirania” este “rea”, ci și că există Binele, respectiv Răul.
4.
circumscrierea teoretică generală a Binelui este, de aceea, obligatorie pentru o axiologie sistematică, chiar dacă, ca urmare a acestui demers, scad șansele unei abordări științifico-empirice a bunurilor. Într-un fel, această abordare preliminară a temei Binelui pare să fie nu doar metafizică, ci și reducționistă. De ce să abordăm, la modul general, problema Binelui – și nu pe cea a Frumosului, a Adevărului, a Cinstei, a Dreptății etc. ? Și, mai ales, pe cea a Utilului (Folositorului) ? Răspunsul preliminar, cam abrupt ce-i drept, este acesta: pentru că fără lămurirea temei Binelui, niciuna dintre valorile numite nu poate fi considerată ca fiind suficient întemeiată. Nu sunt cele frumoase, cele adevărate, cele cinstite, cele drepte ori cele utile considerate (apreciate, valorizate) ca fiind tot atâtea “lucruri bune” ? Or, cum pot fi ele “bune” fără să putem defini, cât de cât mulțumitor, referențialul lor de natura temeiului, care nu este (nu poate fi) altul decât Binele ?
o primă susținere, destul de răspândită de altfel, este aceea potrivit căreia nu știm (și, mai ales, nu putem ști) ce este Binele. Această ignoranță asumată, și deseori clamată, care devine în varianta ei științifică o ignoranță metodică, nu este însă altceva decât un alibi cinic, menit cel mai adesea să acopere comportamente evident opuse Binelui. Ceea ce se urmărește cel mai adesea atunci când se proclamă această ignoranță este identificarea Binelui cu răul, pe care cel care se declară ignorant tocmai l-a săvârșit (sau este pe cale să-l săvârșească). Este ciudat să constați cum oameni altminteri foarte inteligenți au căzut în această capcană “ideologică”. De pildă, un om de subtilitatea ideatică a lui Socrate ajungea, în urma unui raționament, contaminat probabil de gândirea eretică a sofiștilor, să conchidă că facem răul pentru că nu știm ce este Binele ! Ar fi, pentru răufăcători desigur, prea simplu și prea profitabil dacă așa ar sta lucrurile…
adevărul este însă următorul: lucrul uman cel mai ușor de cunoscut este tocmai Binele (sau, în varianta expresivă a lui Descartes, lucrul cel mai răspândit din lume este bunul simț). Nicio ființă rațională normală nu poate confunda Binele cu răul decât atunci când are interesul s-o facă.
Și aceasta pentru că, în primul rând, Binele este cel mai simplu și mai clar (în sensul de curat) lucru uman care există sau poate exista. Semnul distinctiv, care îl face foarte ușor perceptibil de către o ființă rațional-sensibilă, este acela că Binele se prezintă pe sine privirii și înțelegerii fără niciun adaos exterior lui (sau, ceea ce este oarecum același lucru, fără niciun ascunziș). Această situare a Binelui în deschis este constatabilă și din punct de vedere empiric: niciun om care face sau intenționează să facă binele, lui sau altcuiva, nu se va ascunde de privirea celorlalți atunci când face așa ceva (sau o va face doar pentru a nu strica puritatea constitutivă a Binelui). O urmare pragmatică a acestei caracteristici fundamentale a Binelui este aceea că facerea sa nu implică complicații comportamentale: niciun om care face Binele nu se rușinează de acest lucru, nu este obligat să ascundă adevărul privind făptuirea sa, nu este considerat necinstit, nedemn, nedrept etc. Chiar și atunci când, datorită unor circumstanțe socio-politice exterioare bunei lui voințe, făcătorul de bine este penalizat (evident, de către cei rău voitori), fapta lui rămâne intactă și exemplară. Căci până și rău voitorii nu doar cunosc, ci și recunosc, fiind și ei ființe raționale, ce este Binele.
Să presupunem, spre exemplificare, că în situațiile etice descrise mai sus (și cu deosebire în situațiile (d) și (e), singurele considerate de Kant ca fiind valide din perspectiva Binelui), individul A, după ce l-a salvat de la înnec pe individul B, este suspectat de acesta, ca și de alții, că a făcut acel gest doar pentru a-și spori buna imagine de sine (pentru a se prezenta ca fiind un “erou”). Este aceasta o complicare a existenței sale ? reprezintă aceasta o penalizare nemeritată a faptei bune, o atingere a Ideii de Bine ? Da și nu. Da, în măsura în care acel făptuitor de bine A a realizat acel comportament cu intenția de a-și spori prestigiul social (sau măcar de a-și satisface propriul orgoliu). Dar, în atare situație este foarte ușor de demonstrat că el nu a intenționat să facă Binele, ci să ascundă alte incitații spre acțiunea respectivă. Cu alte cuvinte, complicația existențială pe care i-a provocat-o binele făcut derivă din aceea că el nu a urmărit, de fapt, să facă Binele. Nu, în măsura în care individul A chiar a vrut (a binevoit) să facă Binele. În acest caz, reproșurile și bănuielile celorlalți nu au cum să-l atingă, fie și pentru simplul motiv că el știe foarte bine de ce a făcut ceea ce a făcut: pentru a-l salva pe B de la înnec, simplu și clar, fără alte adaosuri și ascunzișuri. Fapta bună, derivată din Bine, își este suficientă sieși.
Putem să avem o idee mai exactă asupra acestei autosuficiențe a făptuirii Binelui dacă ne întoarcem la originile culturii și spiritualității noastre creștine. În Predica de pe Munte (vezi Evanghelia după Matei), Iisus este în același timp clar și obscur (pentru cei care nu vor să vadă, bineînțeles) atunci când cere celor care fac binele (“milostenia”) s-o facă “în ascuns”, astfel încât “să nu știe stânga ce face dreapta”. Aceasta poate apare multora dintre cei care ar face binele (dacă ar fi lăsați…cine îi oprește ?) ca fiind o exigență prea severă: de ce să nu se știe Binele făcut ? Dar ceea ce spune Hristosul este foarte simplu și clar, corespunzând chiar temeiului ontologic al Binelui: acesta nu poate fi decât ca referențial absolut, adică degrevat de orice alte condiționări. Câtă vreme și în măsura în care Binele este atins (maculat) de orice alt dat uman (de interese, aspirații, nevoi, dorințe, așteptări) el nu mai este același dat simplu și clar (curat) pe care îl definește conceptul său. Pe scurt, Binele este, tocmai datorită simplității și clarității sale ontologice, ceva foarte exigent comportamental: el cere nu doar sacrificarea intereselor (“patologiei”), ci și sacrificarea celui care s-a sacrificat. Această situare conduce la un paradox existențial foarte greu de urmărit și soluționat pragmatic: câtă vreme, ca făptuitor de Bine, sunt conștient că fac Binele (și sunt mândru de acest lucru al meu), sunt în situația nedorită de a anula ceea ce am făptuit (tocmai pentru că am complicat un lucru simplu); câtă vreme, pe de altă parte, nu sunt conștient că am făcut Binele, risc să nu mai fiu o ființă rațională (inteligentă, dotată cu memorie etc.). În fond, și la modul general-generic, omul se mișcă axiologic între aceste coordonate paradoxale: nimeni, la modul foarte bine definit, nu are cum ști dacă înfăptuirea sa este una “bună” (căci nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu Creatorul). Dar soluția există și ea, ca paradox acțional care rezolvă paradoxul ontologic: întâi de toate, fă Binele, și toate vor veni de la sine. În termeni creștini, aceasta este esența ontologico-pragmatică a smereniei: cel care și-a asumat sacrificarea propriei persoane este tocmai cel care și-a câștigat-o în deplinătatea sa, dar cu condiția să nu știe acest lucru (să nu se mândrească, fie și doar în fața sa, de acest lucru).
O altă caracteristică a Binelui constă în aceea că el scoate din însingurare pe cel care îl săvârșește. La urma urmei, dincolo de măreția cuvintelor, avem de-a face încă o dată cu ceva foarte simplu: pentru a putea susține că cineva face Binele, este necesar ontologic să existe un Altul, căruia i se face acel Bine. Făptuirea mea în raport cu mine nu este nici bună, nici rea, deși în mod curent utilizăm expresii precum “și-a făcut singur rău” (dar, foarte relevant, nu utilizăm și expresii de genul “și-a făcut singur bine” !). Revenind la situațiile propuse mai sus, este evident că ele nu ar putea fi exemplificatoare decât dacă există cel puțin doi actanți axiologici. Astfel, dacă nu ar exista decât B, atunci faptul că el s-ar salva singur de la înnec nu ar putea fi altceva decât un eveniment neutru din punct de vedere etic. Iar dacă cumva, din punct de vedere strict științific, șansele sale de a se salva singur de la înnec ar fi extrem de mici (să presupunem că el nu ar ști să înnoate, că apa ar fi foarte învolburată, și că el s-ar afla foarte departe de țărm etc.), atunci ieșirea lui din situație poate fi ușor considerată un miracol, adică o intervenție a Binefăcătorului prin definiție care este Dumnezeu (care ar fi atunci cel de-al doilea actant axiologic). În schimb, cineva poate face de unul singur răul, își poate face singur rău (așa cum am spus mai sus, B s-ar putea sinucide etc.). Într-un mod mai general spus, răul este un soi de loc geometric al singurătății-însingurării, privită atât din perspectivă ontologică, cât și psihosocială. Când cineva săvârșește un rău, și o face cu “bună știință” (ciudată bună știință mai este și aceasta !), putem deduce că acela se simte pe sine însuși însingurat (nebăgat în seamă, izolat, oprimat de ceilalți etc.) și că nu face altceva decât să reacționeze, ca ființă în general, și ca ființă socială în special, la această însingurare. Dar efectul este, în majoritatea cazurilor, unul contrar celui scontat: în loc ca răul făcut să-l scoată din însingurare pe făptaș, adâncește această stare de disconfort existențial (la modul foarte empiric, un încălcător al legii va fi pedepsit tocmai prin procedura închiderii sale într-un penitenciar, adică prin crearea condițiilor pentru însingurare). Exemplificările empirice pot continua la nesfârșit. Dar nu este nevoie de o reflexie foarte adâncită și nici de una exhaustivă pentru a sesiza că răul dezbină, iar binele unește, și că, din această cauză, ca și din altele, între Bine și rău există o asimetrie ontologică (de fapt, așa cum vom încerca să argumentăm ulterior, o autentică prăpastie ontologică). Rămâne însă mereu obscură, măcar din perspectivă psihologică, propensiunea unor indivizi către facerea răului. Aici, revenind la ceva afirmat anterior cu privire la Socrate, trebuie spus că s-ar putea ca el să fi avut totuși dreptate, în sensul că indivizii care fac răul în mod conștient-programatic sunt prada unui raționament eronat, și anume eronat în două moduri. În primul rând, pentru că își închipuie că pot să-și facă singuri binele (căci intenția răufăcătorului aceasta este: de a-și face doar lui bine), ceea ce constituie o imposibilitate “tehnică”, devreme ce este contrară conceptului Binelui. În al doilea rând, pentru că, făcând răul, făptașul urmărește ieșirea din însingurarea sa (în termeni sociali empirici, el consideră că astfel va fi mai apreciat, mai căutat de ceilalți – pentru că, de pildă, s-a îmbogățit prin hoție etc.). Dincolo de faptul că efectul normal (statistic vorbind) al facerii de rău nu este altul decât adâncirea însingurării, se poate observa că între cele două ramuri ale raționamentului eronat se conturează o contradicție în termeni ontologici: cineva nu poate fi în același timp singur (ca atunci când încearcă să-și facă singur binele) și împreună cu ceilalți !
Examinând lucrurile încă și mai în profunzime, nu este deloc exclus ca rădăcina asimetriei dintre Bine și rău să fie regăsibilă în chiar adâncul Ființei. Desigur, o atare investigație este inaccesibilă în termeni empirici, de unde și caracterul speculativ al celor ce urmează. Dar nu atât de speculativ, și nu atât de lipsit de elemente de sprijin empirice, încât un atare demers de adâncire ontologică a temei Binelui să poată fi considerat cu totul suspendat teoretic. În fapt, avem la îndemână suficiente fenomenalizări empirice ale prăpastiei ontologice dintre Bine și rău, ca tot atâtea semne care trimit la această adâncime, încât să putem formula măcar câteva întrebări privind dimensiunea meta-fizică a Binelui, și oarecum și a răului;
Un prim asemenea semn provine din zona comunicării, în măsura în care aceasta este tematizată nu doar ca schimb de informații (mai ales ca informații neutrale, cum ar fi cele din conversația privind starea vremii) ori ca emitere-receptare de mesaje, ci și ca mod-de-a-fi-împreună al unor ființe raționale. Într-adevăr, etimologia cuvântului comunicare este foarte relevantă inclusiv din perspectivă ontologică. Rădăcina cuvântului (“munus”) provine din limba latină, el numind la origini, în cadrul cetății-republică Roma, o obligație (o sarcină) atribuită unui magistrat roman. Din acest cuvânt provine, printre altele, și modernul re-munerație, care numește plata (sau răs-plata) cuvenită celui care care duce la bun sfârșit sarcina (munus-ul) care i-a fost încredințată. Pe de altă parte, termenul compus cu ajutorul sufixului latin “co”, respectiv “communus”, numea la origine un efort conjugat al membrilor cetății romane, adică o solidaritate onto-socială, și desigur una ontologică (în sensul că toți aparțineau aceleași Ființe numită Roma). Ține de o evidență empirică elementară că o asemenea performanță ontologică și socio-antropică, foarte pragmatic prezentă în momentele de criză ale Romei antice (ale celei republicane, mai ales), nu putea exista fără comunicarea de tip substanțial (și nu ca simplu bavardaj privind starea vremii !), care era astfel și un fenomen socio-politic, dar și unul mai general, antropo-ontologic. Pe scurt, comunitatea romană nu ar fi supraviețuit atât de mult timp (peste o mie de ani) și nu ar fi reușit performanța uluitoare de a domina întregul bazin mediteraneean, pornind de la un grup de sate unite (aceasta a fost Roma la originile ei !), dacă componenții ei nu ar fi reușit să definească teme comune de discutat. Această performanță comunicațională, întemeietoare și susținătoare de comunitate, de solidaritate socio-politică, dar și ontologică-ființială, poate fi examinată dintr-un punct de vedere strict tehnic, urmărindu-se empiric “ce” comunicau romanii, “cum” comunicau ei, “cu cine” comunicau ș.a.m.d. Evident, acest model investigațional poate fi aplicat oricărui grup de comunicatori umani, inclusiv celor care nu reușesc performanțele respective. Dar dincolo de aspectele empirico-pragmatice ale comunicării se regăsește ceva mai profund, de natură ontologică, ceva care, dacă nu este investigat, fie și indirect, riscă să suspende investigația într-un discurs strict constatativ: ce folos teoretic, dar mai ales socio-antropic, putem avea din aceea că constatăm că unii oameni pur și simplu nu pot comunica între ei, oricât de performante ar fi mijloacele tehnice de comunicare care le stau la îndemână ? Cum îi putem determina pe doi sau mai mulți indivizi, care utilizează sau nu același cod, să recurgă la telefon, la net, sau, mai ales, să se întâlnească față către față în cadrul unei dezbateri privind problemele lor comune ? Cum altfel decât detectând, din semnele empirice pe care le putem avea la îndemână, și oricât de slabe ar fi acestea, comunitatea lor ființială ? Iar dacă aceasta nu există, și/sau nu poate fi instituită, atunci orice mijloc tehnic și orice exhortație spre comunicare va fi incapabilă să conducă la altceva decât un soi de “dialog” monosilabic.
Cauzele necomunicării sunt multiple și prea complexe pentru a putea fi abordate aici. Din perspectiva temei binelui și răului, este relevant să constatăm că una dintre cele mai importante bariere în calea comunicării o constituie cezura ontologică categorială dintre “oamenii de bine” și “oamenii de rău”. Trebuie făcută însă precizarea că această cezură ontologică nu este totuna cu o cezură ontică-fizicală. Oamenii nu sunt buni sau răi “în sine”, nu se nasc astfel și nici nu sunt tot timpul astfel, așa încât nu avem de-a face cu două “rase etice”. Dar, în momentul și în condițiile în care cineva nutrește bune intenții (bunăvoință), iar cel cu care interacționează nutrește rea intenție, cei doi, fiind ontologic contrastanți, nu vor putea comunica. Binele și răul “prezente” în ei interzic acest lucru, făcându-i să “vorbească limbi diferite”. Evident, nu este necesar pentru a înțelege acest dat ontologico-antropic să susținem că Binele și răul ar fi un fel de “substanțe” (în sens fizical mai ales), care s-ar fi “strecurat” cumva în sufletul celor doi. Este suficient să înțelegem că voința bună și voința rea nu pot coexista – și deci nici comunica. Din punct de vedere psihologic, am putea vorbi de o intuiție specială, pe care orice ființă rațională normală o are: aceea că dacă cineva vrea și urmărește Binele, atunci îi este imposibil să se alăture celui care vrea și urmărește răul. Pentru a fi mai expliciți, am putea apela la exemplificări din situații-limită. Cum ar putea, de pildă, comunica victima cu torționarul ei ? ea poate cel mult să-l ierte pe acesta…Victima exemplară din spațiul etic creștin, Iisus Hristos, îi iartă (cere iertare, mai exact) pe torționarii săi. Putem imagina rațional și că Iisus ar fi putut comunica cu aceia ? că ar fi putut coexista întru comuniune cu ei ? că aceia ar fi putut deveni apropiații Săi, apostolii Săi chiar ? Da, putem imagina și așa ceva, cu o condiție însă: ca respectivii să realizeze o convertire ontologică radicală, asemenea lui Sul-Paul pe drumul Damascului…O concluzie este așadar următoarea: nu poți sluji la doi stăpâni deodată.
De fapt, există suficiente semne empirice care indică mai mult decât susnumita incomunicabilitate dintre Bine și rău. Faptul că oamenii binevoitori nu au ce să le spună celor răuvoitori trimite la ceva încă mai profund: cele două categorii ontologice (care devin, socialmente vorbind, două categorii etice) nu aparțin aceleași lumi. Dacă concepem, așa cum se întâmplă îndeobște, că lumea este o colecție de obiecte (în speță, că lumea omului este o colecție de indivizi), atunci afirmația de mai sus poate fi considerată bizară. Oamenii binevoitori și oamenii răuvoitori coexistă în aceleași comunități (dar acestea sunt mai degrabă localități de domiciliu), locuiesc în locuințe comune (cum ar fi blocurile), călătoresc în mijloace de transport în comun etc. Dacă însă intrăm în profunzimea ontologică a datului fizical al locuirii împreună, atunci nu este foarte dificil să sesizăm ceea ce sociologul și politologul american David Riesman numea foarte plastic ca fiind “the lonely crowd” (“gloata însingurată” sau “gloata însingurărilor”). Or, un atare fenomen, fără a fi neaparat unul cu efecte etico-morale, pregătește terenul pentru rupturile ontologice, ca și, în termeni foarte detectabili empirici, pentru creșterea cantității de rău social (de infracționalitate, delincvență juvenilă, comportament libertin-obscen etc.). Și aceasta pentru că lumea omului, în profunzimile ei ontologice, este departe de a fi o colecție de indivizi. Exagerând poate puțin, se poate spune că fiecare individ reprezintă o lume (este, de altfel, concluzia, ca de obicei surprinzătoare, pe care o extrage Leibniz în Monadologia sa). Dar nu trebuie neaparat să mergem chiar atât de departe: este suficient să observăm că oamenii de bine, ca și oamenii de rău, manifestă tendința nu doar de a se agrega (cei asemenea se adună, nu-I așa ?), ci de a se constitui în tot atâtea lumi, limpede separate ontologico-etic. Care, evident, nu comunică între ele. Or, în trecere, se poate semnala că fenomenul însingurării în cadrul gloatei nu este îngrijorător doar din perspectivă psiho-socială ori politică, așa cum este el tematizat și examinat de peste o sută de ani încoace, ci și din perspectiva Binelui. Așa cum încercam să arătăm mai sus, răul are drept rădăcină ontologică însingurarea – și o sporește exponențial. Este adevărat că și “cei răi” au tendința de a se asocia – dar aceste asocieri prezintă toate caracteristicile unor asociații de răufăcători. Hoții, tâlharii sau asasinii sunt solidari între ei doar atât timp cât făptuiesc răul, acest lucru fiind binecunoscut empiric. Ceea ce trebuie să ne intereseze – și să ne îngrijoreze, câtă vreme sunt create condițiile sociale pentru însingurare – este ce se întâmplă cu asociațiile oamenilor binevoitori, devreme ce acestea sunt sursa și suportul social al Binelui, așa cum, pe de altă parte, sunt generatoarele comunității și comunicării.
O înțelegere foarte răspândită, inclusiv în mediile teoretic instruite, este aceea potrivit căreia Binele și răul nu sunt altceva decât “cele două fețe ale aceleași monede”. Avem aici o bună exemplificare privind extinderea nepermisă a logicității constitutive a gândirii noastre la ceva care nu se supune ontologic principiului logic “p și non-p nu pot fi în același timp și sub același raport”. Să nu fim înțeleși greșit: validitatea universală a principiului noncontradicției nu poate fi în vreun fel pusă sub semnul îndoielii. Extinderea nepermisă nu se referă aici la modul în care suntem obligați de forma logică a mentalului nostru să gândim ceea ce este, ci la ceea ce gândim în subsidiar: anume, că dacă “p”, respectiv “non-p” sunt omogene logic (și nu au cum fi altfel !), ele reprezintă și realuri tot atât de omogene, fizical și/sau ontologic. În lipsă de ceva mai bun, vom numi această omogenizare ideatică ca fiind “falsa cosubstanțialitate a termenilor logic contrari”. Cu alte cuvinte, dacă “p” numește “ziua”, iar “non-p”, “noaptea”, atunci gândim și că “noaptea” nu este altceva decât o “zi fără lumină”, deși o mulțime de experiențe empirice dovedesc că lucrurile nu stau deloc așa.
În ce privește lucrurile antropice, distanța substanțială dintre “p” și “no-p” este încă și mai evidentă – deși, prinși în puritatea desfășurărilor logice, suntem tot atât de tentați ca și în cazul fenomenelor naturale să realizăm false co-substanțializări. De pildă, dacă numim “inteligența” drept “p”, iar “prostia” drept “non-p”, atunci vom face ceea ce face în mod curent psihologia științifică, care măsoară de peste o sută de ani încoace, cu mijloace tot mai performante, inteligența – și deloc prostia ! Evident, ideea directoare care ghidează aceste cercetări, altminteri serioase și productive, este aceea potrivit căreia “prostia” nu este decât ceea ce rămâne din “substanța noetică” după ce a fost investigată inteligența. Să considerăm însă următoarea situație: dată fiind o scală de măsurare a inteligenței de la 0 la 150, și, ca urmare a aplicării testului de inteligență respectiv, cineva obținând 150 de puncte, suntem obligați să concluzionăm că acel om “nu are” deloc prostie. Poate că respectivul “nu are” prostie, dar nimic nu ne garantează că el nu va spune, face etc. niciodată lucruri prostești – deci, că “este” și el, în felul său, și măcar câteodată, prost…Este limpede că, dacă psihologia ar fi evitat “falsa cosubstanțialitate a termenilor logic contrari”, atunci măsurarea fenomenului noetic general, care este “alcătuit” nu doar din inteligență, ci și din prostie, ar fi fost mult mai pertinentă și mai relevantă. Tehnic vorbind, prostia nu are cum fi măsurată cu aceleași instrumente ca și inteligența – și aceasta pentru simplul motiv că ea este cu totul altceva.
Diferența ontologico-substanțială dintre Bine și rău este încă și mai pronunțată decât aceea dintre inteligență și prostie (majoritatea oamenilor pot depune, din păcate, mărturie în acest sens…). Și, cu toate acestea, majoritatea oamenilor, dacă nu cumva toți, consideră că Binele nu este altceva decât opusul simplu (logic) al răului – de unde derivă, probabil, și relativismul etico-moral, ca și relativismul axiologic în general, devreme ce, dacă așa ar sta lucrurile, Binele și răul (mai general, valoarea și non-valoarea) nu ar fi decât o problemă de perspectivă. Cu alte cuvinte: spune-mi din ce punct privești, și am să-ți spun ce vezi ! Dacă privești din punctul A, un lucru social (un comportament) îți va apare ca fiind “bun”; privit din punctul opus B, același lucru îți va apare ca fiind “rău” etc. Or, lucrurile nu stau deloc așa –și întotdeauna oamenii, ca ființe raționale, au avut bănuiala (măcar bănuiala !) că lucrurile bune sau rele nu sunt doar o problemă de perspectivă.
Cum însă bănuiala (transformată pentru unii în certitudine dureroasă) că binele și răul nu sunt două ipostaze ale aceleași substanțe apare mai ales atunci când cineva întâlnește (experimentează) răul, cum ar fi atunci când este torturat acel cineva, punctul de plecare corect rațional, potrivit căruia Binele și răul nu pot fi cosubstanțiale, poate fi și el deturnat. Astfel, cel care a experimentat cu adevărat răul, și a constatat că el nu poate fi “întors” sofistic, pentru a fi prezentat și ca Bine (ce ar putea fi bine în a fi schingiuit ?), poate ajunge și la concluzia că răul este ceva de natura temeiului, iar binele ceva doar derivat, mai mult sau mai puțin accidental. Aceasta nu înseamnă altceva decât a considera că răul este ceva sigur-stabil ontologic, în vreme ce Binele nu este decât o umbră, un fel de “față nevăzută a Lunii”, care nu apare decât prin contrast cu răul. Altfel spus, întrucât experiența răului este ceva direct și clar (lucru care cu greu poate fi contestat din punct de vedere empiric), binele nu poate fi la fel de direct și clar decât ca “absență a răului”. Când, de pildă, cineva este torturat, încetarea torturii este cel mai mare bine care poate fi conceput în acele circumstanțe. Și este foarte greu să demonstrezi că Binele este altceva decât așa ceva. Dar Binele chiar este altceva decât absența răului (încetarea sa). Numai că, aflat sub presiunea insuportabilă a răului, orice gândire normală se tulbură, ajungând, de fapt, la o idee a Binelui chiar mai deficitară decât o oferă numita “falsă cosubstanțialitate a termenilor contrari”, anume la ideea că Binele nu este decât o altă față a răului, care ar fi astfel singura substanță a lumii etice.
Una dintre consecințele cele mai prezente și mai larg împărtășite, ca punct de plecare pentru construirea unei lumi etic dezirabile, ale acestui concept al binelui ca absență a răului, este aceea potrivit căreia pentru a face Binele (pentru a fi “bun”, adică moral dezirabil) trebuie să te abții de la a face răul. “Ce ție nu-ți place, altuia nu face” reprezintă maxima, formulată în termeni populari, care ar conduce de la sine spre o lume moral-axiologică în care Binele ar fi predominant, dacă nu cumva victorios. Până și Kant, deși susține într-un loc că nu există nimic în lucrările sale dedicate eticii care să nu fi fost spus înainte în Evanghelii, nu face altceva decât să reia, în termeni foarte complecși teoretic, această maximă populară, care, așa cum vom arăta mai jos, nu este cuvântul cristic originar ! Când Kant susține că imperativul categoric este acela ca maxima comportamentului cuiva să poată fi considerată și ca lege universală, el nu susține altceva decât că trebuie să te abții de la orice acțiune care ar putea dăuna cuiva, așa cum acea acțiune, făcută de altul, ți-ar dăuna ție. Dacă, de pildă, cineva alege drept maximă a comportamentului său să-și însușească ceea ce nu îi aparține (să fure), ar fi acela dispus ca această maximă să devină lege universală (ca oricine altcineva să poată fura, fără nicio opreliște) ? Răspunsul rațional (și hoțul este și el o ființă rațională !) este: evident, nu ! Dacă ar fi să aleagă între a putea fura nepedepsit și a fura în condițiile în care majoritatea celorlalți se tem de pedeapsa pentru furt, este foarte probabil ca hoțul să aleagă ultima variantă, chiar dacă ea implică probabila pedepsire a faptei sale. Este o constatare empirică ușor de făcut că hoțului îi este cel mai frică de hoți (de “concurență”): în fond, el ar vrea să fie singurul hoț din lume (să aibă monopolul acestui comportament, chiar dacă aceasta implică și ca el să fie singurul individ penalizabil). După ce Cain îl omoară pe fratele său Abel, principala sa preocupare pare să fie aceea de a nu fi și el omorât.
Examinând argumentele lui Kant în adâncime, se poate însă sesiza că, deși modelul său etic este foarte complex, subtil și corect, dat fiind caracterul său formal, el nu ajunge la temeiul de natură substanțial-ontologică a Binelui. Într-adevăr, ca dezvoltare teoretică a “înțelepciunii” potrivit căreia “ce ție nu-ți place, altuia nu face”, filosofia practică kantiană rămâne la nivelul comandamentelor negative (aici, în sensul că Binele ar fi doar respingerea răului). Ceea ce, printre altele, poate fi desprins din doctrina sa este că:
binele este opusul simplu al răului (“ce nu este rău, este bine”);
răul poate fi cunoscut (oricum, poate fi cunoscut mai ușor, mai direct decât binele), această cunoaștere oferind certitudini intelectuale șipragmatice, în vreme ce binele fie nu poate fi cunoscut, fie poate fi cunoscut cu dificultate, generând dispute nesfârșite (asemănătoare celor care privesc “gustul”estetic);
de rău trebuie să te ferești, dar aceasta nu oferă nicio certitudine existențială privind accederea la bine;
pe rău poți să te “bizuiești”, în sensul că este ceva sigur (inevitabil), în vreme ce binele este ceva accidental (binele este o “floare rară”);
“facerea de bine” poate provoca un rău (o daună) celui care o realizează, mai ales că ea trebuie realizată indiferent de consecințe;
mai eficient (mai profitabil) este în asemenea condiții să nu faci nimic decât să faci ceva, mai ales că “facerea de bine” poate avea și urmări secundare (incalculabile) de natură dăunătoare (celebrele “pierderi colaterale”, mult invocate de militarii zilelor noastre).
Urmează din cele mai sus că suntem obligați să conchidem că a nu
face răul nu reprezintă un comportament bun (dezirabil socio-etic) ? O asemenea concluzie ar fi una abuzivă, căci este evident preferabil să te abții de la a face rău în raport cu facerea răului. Cu toate acestea, nu ne putem reține o umbră de îndoială privind caracteristicile acestui tip de bine, derivat din abținerea de la facerea răului. În primul rând, acest tip de bine pare a fi mai degrabă încadrabil în categoria “răului cel mai mic posibil” în circumstanțe date. Probabil că Winston Churchill se gândea la așa ceva atunci când, semnalând că democrația este un regim politic cu foarte multe defecte, susținea că ea este preferabilă (dezirabilă) în raport cu tot ceea ce se cunoaște în materie de regimuri politice, pentru motivul că democrația este răul politic cel mai mic cu putință. În al doilea rând, așa cum limpede reiese de mai sus, pentru o ființă rațională-prudentă-înțeleaptă, acceptarea ideii de bine ca opus al răului reprezintă un îndemn destul de clar la inacțiune (sau măcar la o acțiune extrem de precaută, de șovăitoare, de temătoare etc.). Până la urmă, maxima comportamentului celui care consideră că nu poate exista alt fel de bine decât cel acre “rezultă” din nefacerea răului nu poate fi alta decât aceea adoptată de filosoful francez din secolul al XVI-lea, Michel de Montaigne. În condițiile tragicului război civil-religios dintre catolicii și hughenoții vremii sale, Montaigne s-a retras în castelul său, adoptând următoarea deviză: “qui bene latuit bene vixit” (“cine se ascunde bine, bine trăiește”).
dar Binele desprins de Viață (sau care nu poate fi înfăptuit decât evitând Viața) nu pare să mai fie un Bine autentic. Ontologico-metafizic, putem spune (și putem și argumenta în mod satisfăcător), chiar dacă cuvintele apar ca fiind emfatice, că, în cele din urmă (adică în chip temeinic), ceea ce orice ființă rațională normală intuiește ca fiind bine (fie și doar pentru ea, în mod egoist) se referă la o înmulțire, la o sporire a Vieții, iar nu la o diminuare ori stagnare a acesteia. La modul empirico-pragmatic (și întrucâtva măsurabil), dacă am realiza un sondaj de opinie publică privind ceea ce înțeleg oamenii prin bine, am constata că ei l-ar identifica cu un spor oarecare (cu un “ceva mai mult” decât au-sunt în prezent). Așa încât, pentru a nu identifica Binele cu binele-ca-opus-răului, dar încercând să evităm și identificarea acestuia din urmă cu răul (aceasta ar reprezenta începutul unor catastrofe sociale inimaginabile), putem conveni să numim binele-ca-opus-răului ca “bine preliminar” (pregătitor pentru Binele autentic, ca sporitor al Vieții, pe care îl avem, deși cel mai adesea la modul tulbure-nedefinit reflexiv, prezent mereu în mintea noastră). Ceea ce, printre altele, ne spune că dacă vrem să ajungem la Bine (la starea de-a-ne-fi-bine), trebuie cu orice preț să evităm facerea răului. Dar este foarte posibil ca, dacă ne oprim în acest punct, care definește un soi de minima moralia, să nu ajungem niciodată la ceea ce, de fapt, dorim: la Binele autentic. Pasul decisiv care permite trecerea dincolo de minimul moral-axiologic pre-supune și pro-pune un act de curaj existențial, o trans-cendere a condiției ontologice minimale, o tindere spre maximum (care are, așa cum este în firea oricărui maxim, toate șansele de a nu fi atins). De aceea, Binele autentic a fost întotdeauna perceput și tematizat ca fiind un Ideal. Dar vom încerca să arătăm că, deși, ca orice idealitate, el nu poate fi transfigurat în termeni empirici (de unde posibilele dezamăgiri ale celor care consideră că așa ceva este posibil), tinderea însăși către Ideal este aici importantă, inclusiv din punct de vedere existențial-pragmatic. Cel care decide că Binele nu doar există, ci și că poate fi atins, chiar dacă nu-l va atinge niciodată, va primi suficiente premii empiric măsurabile pe drumul către Bine (adică, suficient de multe bunuri-valori de diferite forme, începând cu cele materiale și încheind cu cele sufletești-spirituale).
Cum putem totuși defini în termeni inteligibili acest Bine, care apare în noi sub forma amintitei intuiții, de tip neclar și indistinct (de unde și tentația minții noastre de a-l identifica cu binele-ca-opus-al-răului) ? Cea mai simplă metodă clarificatoare este în același timp cea mai eficace intelectual (fără a fi automatic edificatoare și comportamental). Ea constă într-o simplă răsturnare a maximei atât de populare de mai sus, astfel încât în loc să spunem doar că nu trebuie să facem ceea ce nu ne-ar place să ni se facă de către alții, să spunem și că “ceea ce vrem să ni se facă nouă, să facem și noi celorlalți”. Recunoaștem această spusă ? Din câte am constatat, o recunoaștem cu greu – și, de obicei, abia după ce ni s-a atras atenția. Ea îi aparține lui Iisus Hristos, și a fost rostită în cursul Predicii de pe Munte (apud Evanghelia după Matei). Este oarecum uimitor să constați că până și creștinii practicanți, ba chiar și cei care lecturează Sfânta Scriptură, nu doar trec cu repeziciune peste ceea ce a spus Iisus, ci răstălmăcesc spusa sa, răsturnând-o în răspânditul “ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Dar Iisus nu a spus așa ceva – ci ceva cu totul diferit, și anume ceva care deschide drumul către Bine, așa cum îl deschide către Adevăr și Viață (textul sunând în felul următor: “Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”, Matei, 7-12).
Deși acest îndemn cristic (care este, de fapt, și o poruncă – în termenii kantieni, un imperativ categoric) este foarte simplu și limpede, cel mai adesea oamenii se încurcă în el (o dovadă în acest sens fiind și reamintirea sa răsturnată). Motivele acestui dat sunt prea multe pentru a le detalia aici. Ceea ce ne propunem în continuare este doar lămurirea în termeni axio-morali a ceva de altminteri foarte clar (mai ales dacă cineva are răbdarea de a adânci întreaga Predică de pe Munte, ca și celelalte spuse evanghelice). Deși considerațiile care urmează sunt în mod inevitabil foarte sumare, ele se desprind oarecum de la sine din mesajul cristic:
întâi de toate, formula cristică a binelui are un conținut intelectual-cognitiv care permite eliminarea dubiilor privind cunoașterea adecvată a valorii. Nu doar răul (nonvaloarea, antivaloarea) poate fi-reprezenta o certitudine intelectuală, ci și binele. Cine poate ști cu mai multă certitudine-siguranță intelectuală când îi este bine decât beneficiarul (care știe întotdeauna “ce vrea să i se facă de către alții”) ? Observația care se poate face în acest loc – și se face în mod foarte curent ! – este aceea potrivit căreia oamenii, date fiind capabilitățile lor cognitive limitate, pot ușor confunda ceea ce este bine pentru ei cu ceva care le dăunează (idee susținută religios de dificultatea înțelegerii “căilor Domnului”, de cunoașterea “Voii Tatălui” etc.). Această obscuritate existențial-cognitivă este însă doar o aparență – și, până la urmă, așa cum am arătat anterior, un alibi cinic al răufăcătorului. Și aceasta pentru că aici este realizată o identificare nepermisă a două planuri cognitive: cel care privește realitatea naturală și cel care privește realitatea antropico-rațională. În ce privește realitatea exterioară umanului, este evident nu doar că nu putem cunoaște toate “tainele naturii”, dar și că nu cunoaștem, ca indivizi, decât foarte puține dintre ele. De aceea, de pildă, dacă cineva care cunoaște mai multe într-un domeniu (să spunem, în cel farmaceutic), ne recomandă un medicament amar (care nu ne ”place” ca gust), trebuie să urmăm “calea” sa și “voința” sa. Același lucru este valabil și pentru cunoașterea psihismului “natural”: dacă psihologul sau psihiatrul ne recomandă un anumit tratament, nu are nicun sens să susținem că ne cunoaștem pe noi înșine mai bine decât specialiștii respectivi. Diferența de cogniție dintre cele două planuri apare din momentul în care ne punem întrebarea dacă nu cumva specialiștii respectivi nutresc intenții dolosive la adresa noastră (vor să ne otrăvească, să ne închidă într-un ospiciu etc.). Evident, câtă vreme această întrebare are temeiuri empirico-raționale, ea nu este inutilă (fără sens) și nici patologică. Ceea ce trebuie să facem atunci când avem asemenea dubii raționale, este să procedăm la cercetarea respectivilor specialiști (să vedem dacă nu cumva sunt incompetenți, dacă nu urmăresc ceva dăunător nouă prin recomandările lor etc.). În esență, această cercetare nu se deosebește de aceea care urmărește descoperirea substanțelor utile sănătății, a tratamentelor psihologico-psihiatrice care pot înlătura psihozele etc. Dar atunci când noi înșine suntem farmaciști sau psihiatri, intervine un al doilea tip de cunoaștere, care este și limpede și simplă, nemaistârnind dubii. Dacă eu, ca farmacist, recomand cuiva o substanță care îi dăunează sigur sănătății și vieții (știind acest lucru), atunci nu sunt altceva decât un farmacist criminal. Aici, desigur, ne-am întors la “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Dar farmacistul, ca și oricare dintre noi poate merge mai departe în ce privește cunoașterea Binelui, aplicând pragmatic formula cristică. Astfel, farmacistul, pentru a putea fi absolut sigur că nu va recomanda o substanță dăunătoare sănătății cuiva, ar trebui s-o testeze întâi pe sine însuși – căci el însuși ar fi foarte mulțumit-asigurat de un medicament dacă acela ar fi testat mai întâi de către descoperitorul său. Aparența este și aici că astfel s-ar urmări doar evitarea răului. Substanțial, este însă vorba de altceva: farmacistul care testează pe sine însuși medicamentul știe ce este Binele tot atât de sigur precum știe ce este răul din momentul în care își dă seama că și lui ar vrea să i se facă de către alții același serviciu. De altminteri, diferența dintre cele două tipuri de cunoaștere (și dintre cele două categorii de bine) apare la suprafață ca reactivitate afectivă: dacă suntem satisfăcuți de competența cognitiv-profesională a farmacistului care ne recomandă un medicament potrivit și nedăunător, în schimb vom considera că farmacistul care testează medicamentul mai întâi pe el însuși este un erou (pentru că este dispus să se sacrifice pe sine pentru Binele altora). Dar să nu anticipăm caracterul sacrificial al facerii Binelui autentic. Ceea ce rămâne, sperăm, din cele de mai sus este că farmacistul, ca și oricare alt binevoitor autentic, știe cu maximă certitudine ce este Binele: este exact ceea ce am dori să ni se facă și nouă de către alții.
Ceea ce propune Iisus deține însă și o validitate acțional-pragmatică. Pentru a lămuri această dimensiune a mesajului cristic, vom apela, într-o manieră sumară, la teoria jocurilor, care analizează strategiile acționale capabile să instaureze și să mențină cooperarea dintre doi sau mai mulți actori. Astfel, teoria jocurilor, ca analiză strict formal-teoretică, își propune să examineze dacă doi actori strict egoiști (care nu urmăresc decât interesul propriu și nu se cunosc între ei) ar putea să coopereze în mod spontan (adică fărăr un regim de joc care să îi oblige la așa ceva). Incitația fundamentală a celor doi actori este aceea de a obține avantaje strategice (câștiguri) pe seama “exploatării” resurselor acționale ale partenerului de joc. Cu toate acestea, fiind o ființă rațională, un actor oarecare își dă seama că poate obține un câștig superior (mai ales ca și câștig agregat al celor doi actori) dacă va coopera în loc să defecteze (să încerce “păcălirea” partenerului de joc). Cu toate acestea, riscul ca el să coopereze unilateral (în vreme ce partenerul îl “trage pe sfoară”), adică să devină un “fraier”, îl poate determina să defecteze. Rezultanta unei asemenea situații nu va fi altceva decât defecțiunea (“păcălirea”) reciprocă, care, de obicei, aduce cel mai mic câștig individual și comun. Una dintre soluțiile de ieșire din dilemele interacțiunii dintre actori egoiști este aceea numită de analiștii teoriei jocurilor “strategia reciprocității” (evident, este vorba de reciprocitatea pozitivă, căci, din păcate, poate exista și o reciprocitate negativă). În esență strategia reciprocității constă în aceea că unul dintre actori decide să coopereze în mod unilateral, asumându-și riscurile care derivă din defecțiunea partenerului. Dar, cu deosebire în condițiile în care el poate să semnaleze partenerului său această intenție pozitivă de joc, iar acest partener este și el înclinat spre cooperare, șansele ca strategia reciprocității cooperante să dea roade stabile sunt destul de ridicate. În termenii mesajului cristic, aceasta înseamnă că oamenii binevoitori (și aceștia nu sunt chiar atât de puțini pe lume !), care comunică între ei, pot să își facă reciproc binele, chiar fără să aștepte un răspuns imediat și automatic din partea celorlalți. Ideea pragmatică care se desprinde de aici este că, înainte de a ți se face binele dorit, trebuie ca tu însuți să faci altuia acel bine pe care îl aștepți de la el (în termenii teoriei jocurilor, cineva trebuie să aibă curajul de a iniția un joc cooperant).
Nu este însă exclus ca partenerul (partenerii) să nu răspundă cooperant la inițiativa de joc curajoasă a actorului binevoitor. Situațiile în care binefăcătorului dezinteresat (sau interesat doar în continuarea cooperării) nu i se răspunde nici măcar cu un firesc și civilizat “mulțumesc”, ba chiar i se răspunde cu rău la binele făcut, nu lipsesc din viața noastră, ceea ce poate pune serios sub semnul întrebării validitatea pragmatică a propunerii cristice, lăsând-o suspendată în idealismul religios al sacrificiului de sine, exemplificat în mod dramatic pe Cruce. Dar, la o examinare mai atentă, realizabilă chiar în termeni empirico-statistici, situațiile în care facerea de bine nu este recunoscută, ba chiar este răsplătită cu rău, nu sunt atât de frecvente încât să justifice pesimismul acțional, ca și amânarea sine die a faptei bune, care ar rămâne rezervată “sfinților”(tot mai rari, de altfel, odată cu trecerea timpului). Câți dintre noi, la drept vorbind, am încercat să facem binele în mod dezinteresat – și înainte de a ni se face de către alții acel bine ? și, dacă am făcut acel bine, de câte ori ni s-a întors spatele ori ni s-a răspuns cu rău ? Pe de altă parte, trebuie recunoscut că, pentru o fire mai sensibilă, fie și o singură experiență de acest fel poate fi atât de șocantă ori dezamăgitoare încât s-o determine a nu mai încerca niciodată facerea unilaterală și inițiatoare de bine…dar acesta este departe de a fi un argument empiric suficient pentru renunțarea la inițierea unilaterală a binelui. O lărgire a analizei ne spune însă și altceva. Contrar unei păreri foarte larg răspândite (pe care nu avem cum o aborda aici), lucrurile bune în general, și lucru rile socio-umane în special, nu sunt chiar atât de rare precum se consideră în mod pripit. Este, desigur, foarte greu să realizăm o măsurare cât de cât exactă a lucrurilor umane bune și rele. Dar îndrăznim să susținem că lucrurile bune depășesc cantitativ la modul semnificativ lucrurile rele dintr-o societate (cu excepția societăților aflate într-o evidentă descompunere socio-etică, adică “corupte până în măduva oaselor”, de tipul biblicei Sodome). În fapt, dacă suntem cât de cât atenți, vom constata că lucrurile socio-umane pe care le numim “normale” (și le numim astfel tocmai pentru că sunt predominante statistic !) sunt lucruri socio-umane “bune”, adică sporitoare de ființare socio-umană. Or, atunci când săvârșim acțiuni sociale normale, nu ne prea așteptăm să ni se aducă mulțumiri, ci așteptăm să ni se răspundă cu alte acțiuni la fel de normale, ceea ce, în marea majoritate a cazurilor, se și întâmplă (de pildă, dacă dăm cuiva un lucru de care el are nevoie, acela ori ne va da în schimb un alt lucru, ori bani, ca tot atâtea echivalențe valorice. Este ciudat să considerăm că, dacă nu face acest act, acela este imoral, iar dacă o face, nu este imoral, dar nici moral !). În scimb, acțiunile rele sunt mai toate șocante perceptiv, tocmai pentru că ies din normalitate – și cum, din păcate, ele nu lipsesc, concluzia psihosocială este aceea că ele predomină massiv în raport cu faptele bune. Întrebarea este: cu care fapte bune ? Tendința este ca faptele bune să fie considerate ca fiind doar faptele bune excepționale, care devin exemplare tocmai pentru că, împingând sacrificiul de joc pe care îl presupune orice faptă bună până la extrem, sunt atât modele generale pentru făptuirea binelui, cât mai ales susținătoare de natura temeiului pentru faptele bune “normale” (care, prin contrast perceptiv cu faptele excepționale, devin “banale”). Or, pentru a realiza o făptuire bună excepțională, nu este nevoie să mergem până la sacrificiul suprem (fie acesta și potențial prezent în structura faptei, precum în cazul salvatorului de la înnec, care poate să se înnece și el, dar acest eveniment nu este obligatoriu). Este suficient ca fapta noastră bună să fie complet dezinteresată – în acel moment, un răspuns la adresa ei în termenii “banalității” sau, foarte rar de altminteri, printr-un act generator de rău, devine, desigur, șocant și dezamăgitor. Ceea ce așteptăm de la cei cărora le-am “sacrificat” ceva din noi (și în primul rând, le-am sacrificat bunăvoința noastră !) este ca ei să “răspundă cu aceeași monedă”.
Din acest moment, în care ajungem să “negociem” sacrificiul nostru acțional, ne îndepărtăm însă de mesajul cristic, care nu are doar o validitate cognitivă sau pragmatică, ci și una mai profund întemeietoare de antropic. Încă o dată: nu este necesar pentru a înțelege sensul ontologic al spuselor lui Iisus să mergem până la saltul în metafizicul de natură religiasă (rezervat unei minorități de credincioși autentici sau foarte fervenți). Ce răspunde Hristosul la frecventa întâmpinare a celor care au fost dezamăgiți de reacția banală sau răutăcioasă a celor cărora le-am făcut un bine dezinteresat ? Le răspunde cu cel puțin două recomandări (care, în termeni religioși, sunt tot atâtea porunci divine). Și, desigur, le răspunde printr-o faptă bună atât de gratuită încât ea nu este recomandată, ci doar depusă drept mărturie privind sensul ontologico-moral al jertfei: căci, pentru a-l urma pe Iisus nu trebuie să ne urcăm pe Cruce, ci doar să facem mereu acele fapte bune pe care le putem noi face. Să examinăm sumar cele două recomandări, foarte accesibile oricăruia dintre cei care binevoiesc cu adevărat. Cea dintâi am prezentat-o mai sus, și privește discreția, dacă se poate, totală, a făcătorului de bine (“să nu știe stânga ce face dreapta” atunci când miluiești). Câți făcători de bine sunt dispuși și pot să respecte această recomandare ? Cea de-a doua recomandare este încă și mai pretențioasă. Astfel, în alt loc al Evangheliilor, asistăm la următorul dialog dintre Petru și Iisus: exasperat de un eveniment oarecare, Petru îl întreabă pe Mântuitor de câte ori trebuie să iertăm greșitului nostru – de șapte ori ? Răspunsul lui Iisus este simplu, clar și foarte solicitant psiho-nervos (întrunind adică toate calitățile necesare facerii Binelui substanțial): trebuie să iertăm greșitului nostru de “șapte ori câte șapte” – și, evident, mai mult decât atât ! Dar pentru aceasta, s-ar putea replica, trebuie să fim altceva decât oameni, doar astfel putând noi avea o asemenea răbdare îngerească. Numai că Iisus lămurește această temă a răbdării în aceeași Predică de pe Munte, fără s-o numească direct. Întâi de toate, acolo ne cere El să iubim pe dușmanul nostru ca pe noi înșine (curios și relevant este faptul că foarte mulți dintre creștinii practicanți nu-și amintesc de obicei decât că Iisus ne-ar fi cerut cu acel prilej să ne iubim aproapele ca pe noi înșine – deși, așa cum precizează El însuși, aceasta era o cerință a Legii Vechi). Și, în al doilea rând, tot El mai cere în acea Predică “să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru este”, adică să-i depășim în virtute până și pe îngeri ! Desigur, așa ceva nu este posibil, sau reprezintă, în termeni moderni o “utopie”, de un idealism complet nefezabil pragmatic. Nu intenționăm aici să examinăm în ce măsură programul cristic, formulat în acești termeni meta-fizici (care depășesc capabilitățile unei ființe limitate fizical precum omul “real”), este fezabil. Cu toate acestea, un lucru pare limpede din perspectivă pragmatică: din momentul în care știm ce este Binele substanțial (și nu doar cel preliminar, ca opus-al-răului) – și știm întotdeauna ce este acest Bine, nu doar ce este răul ! – șansa real-pragmatică de a-l face depinde de răbdarea de a lua (re-lua) de la capăt inițiativa generatoare de Bine, oricât de multe răspunsuri dezamăgitoare vom întâlni pe acest drum. Iar în ce privește desăvârșirea, simplul fapt că Ideea ei ne orientează ideatic și pragmatico-acțional reprezintă un temei al antropicului bine-făcut, chiar și atunci când, obosiți și dezamăgiți de răspunsurile negative, ajungem să ratăm îndeplinirea completă (ad litteram) a programului cristic. Un experiment mental (un soi de “punere în utopie”) ar putea întrucâtva lămuri în termeni empirici (chiar dacă aceștia par să fie contrafactuali !) ceea ce vrem să spunem. Să pre-supunem că marea majoritate a oamenilor (la limită, toți !) ar accepta-considera că propunerile cristice privind răbdarea și atingerea desăvârșirii sunt și altceva decât niște texte religioase (pe alocuri obscre, tocmai pentru că sunt atât de clare !) – și ar acționa în consecință, indiferent câte contraexemple factuale ar întâmpina (oricât de multe indiferențe ori răutăți ar constata la facerile lor de bine unilaterale). Putem “calcula”, fie și grosso modo, rezultanta unei asemenea atitudini strategice generalizate ? Considerăm că este de la sine înțeles ca, atâta vreme cât majoritatea covârșitoare a oamenilor adoptă un atare ethos, nu doar cantitatea faptelor bune să crească, ci și cantitatea faptelor bune excepțional-exemplare. Ar rămâne de văzut doar ce s-ar putea întâmpla cu faptele rele. Lăsăm în suspensie acest din urmă calcul, dar nimic nu ne poate interzice gândul că răufăcătorii s-ar simți nu doar mai jenați de faptele lor (tocmai pentru că, datorită iertării lor “de șapte ori câte șapte”, acestea ar fi tot mai puțin penalizate), ci și tot mai stingheri într-o asemenea lume ipotetică. În fapt, am putea “prevedea” că ei s-ar simți tot atât de străini într-o asemenea lume pe cât s-ar simți câțiva extratereștri ajunși într-un ocean de umanitate. Ne permitem, în încheierea acestor considerații un apel la o operă literară (evident, caracterul ei ficțional poate fi suspectat de același “utopism” ca și experimentul mental de mai sus !). În romanul său “Mizerabilii”, Victor Hugo imaginează următorul episod narativ: eroul său Jean Valjean, eliberat fiind din ocnă, ajunge în casa unui episcop, care îl primește și tratează omenește, ca pe un semen obișnuit al său (deși știa foarte bine că are de-a face cu un răufăcător). Disperat fiind de lipsa de mijloace de trai (cine mai angajează un fost ocnaș ?), Jean Valjean pleacă pe furiș din casa prelatului, luând cu el și două sfeșnice de argint. Este prins de către jandarmi, care își dau seama că el furase cele două sfeșnice. Dar, întrebat fiind dacă îi lipsesc cele două obiecte, episcopul răspunde că el le-a dăruit acestui om sărman, care, în consecință, este eliberat. Efectele imaginate de autor sunt exemplare, oricât de ficționale ar fi ele. Cu banii obținuți din vinderea sfeșnicelor, eroul lui Hugo nu doar se înstărește (prin dezvoltarea unei mici afaceri), ci se și schimbă radical, devenind pentru restul vieții sale un binefăcător. Ce-i drept, în același roman mai există o tramă narativ-etică: polițistul exemplar care este Javert, deloc convins că sfeșnicele au fost dăruite ocnașului, îl urmărește timp de zeci de ani pentru a-l închide din nou. Cu alte cuvinte, oricât de sinceră ar fi convertirea la Bine, urmele răului făcut nu se șterg chiar atât de facil…Dar, de obicei, simpatia cititorului se îndreaptă către “convertitul” Jean Valjean, iar nu către justițiarul intratabil (neiertător) care este “omul datoriei”, polițistul (altminteri extrem de corect) Javert. Pe scurt, și oarecum abrupt spus, forța ontologică a Binelui este dependentă de răbdarea iertătoare, devreme ce simpatia cititorului nu se îndreaptă către un borfaș oarecare, ci spre unul care a înțeles esența iertării, ca act de bunăvoință unilaterală și gratuită care l-a convertit la Bine.
4.
Din ideea generală a Binelui (care include și binele preliminar, ca non-rău) poate fi desprins și conceptul (conceptele) valorii (valorilor). Este posibil ca definirea anterioară a Binelui să apară ca fiind prea îndepărtată de ceea ce reprezintă valorile (bunurile) în termeni accesibili experienței noastre empirice curente. Dar, fără raportarea constantă la ceea ce este Binele, circumscrierea teoretică și pragmatică a valorilor riscă să rămână fără temeiul ei. Pe de altă parte, examinarea analitică a valorilor (bunurilor) poate apare și ea ca fiind îndepărtată de altitudinea meta-fizică a Binelui, dată fiind proximitatea ei de interesele noastre pragmatico-acționale. Dar, la o abordare mai nuanțată, s-ar putea constata că nici Ideea Binelui nu este chiar atât de “pură” (de lipsită de relevanță pragmatică, de dez-interesată, măcar din punct de vedere ontologic), și nici valorile (îndeosebi cele “materiale”) nu sunt chiar atât de strict determinate “mercantil”.
Să examinăm mai întâi modul în care pot fi definite valorile prin raportarea la binele ca-opus-al-răului, fie și pentru că această idee a binelui preliminar este mai apropiată de empiricitatea bunurilor. Când se cere la modul universal ca fiecare ființă rațională să încerce pe cât îi stă în putință să nu facă nimic din ceea ce ar putea dăuna altei ființe raționale, aceasta înseamnă cel puțin două lucruri antropo-sociale:
pe de o parte, ca nicio ființă rațională să nu producă și să nu valorizeze în termeni pozitivi un “lucru valoric” care ar putea, actual sau potențial, să dăuneze altei ființe raționale. Este de semnalat aici că un “lucru valoric” poate avea o dimensiune materială (poate fi un lucru în sensul propriu al cuvântului) sau poate fi un comportament, o acțiune. Dacă cineva produce un lucru a cărui destinație nu poate fi alta decât producerea de daune Vieții, atunci acel lucru este evident rău – și nu poate fi considerat decât prin raționare sofistică ca fiind o “valoare” (de pildă, o mitralieră sau un lansator de rachete nu pot fi considerate ca fiind valori, oricât de multe lucruri valoroase ar fi fost incluse în componența lor). Controversele privind definirea și raportarea la valori (valorizarea) încep din momentul în care intrăm în zona lucrurilor ambigui din punct de vedere valoric. Astfel, un cuțit poate fi utilizat și în bucătărie și pentru uciderea unui semen. Din acest moment începând, problema valorii unui lucru începe să fie foarte obscură, iar discuția privind-o poate ușor degenera în relativism subiectiv conjuncturat. Este ușor de văzut că aceeași dificultate intervine și în ce privește comportamentele (acțiunile). Faptul empiric al unei omucideri este întotdeauna ceva rău ? chiar și atunci când ucigașul a comis actul pentru a-și apăra propria viață ? sau când a urmărit apărarea vieții copilului său ? sau apărarea comunității în care trăiește ? Chiar mai complicate decât acestea apar ca fiind discuțiile privind lucrurile-comportamentele care nu au o relevanță pragmatică directă (valorile cultural-spirituale). Un tablou urât sau o carte prost scrisă – ce fel de daune produc ele ? dar un raționament logico-matematic eronat ? dar o credință eretică ? Așa încât este necesar să spunem și că:
pe de altă parte, niciun lucru (cu excepția celor destinate expres distrugerii Vieții, precum armamentele) nu este nici bun, nici rău “în sine”, el dobândind această caracteristică doar prin raportare conjuncturată la cei care îl produc, și, mai ales, îl utilizează. În ce privește comportamentele, ca “lucruri sociale”, acestea par să se supună aceleași reguli, care transferă problema valorii în domeniul pragmaticii. Afirmația de mai sus este validabilă și în ce privește bunurile cultural-spirituale. Un tablou urât sau un roman prost scris devin dăunătoare din momentul în care, prin impunerea lor socială (prin vizionarea sau citirea lor excesivă) conduc la deteriorarea gustului estetic. Raționamentele logico-matematice nevalide sunt periculoase în măsura în care pot deturna mintea umană de la buna ei întrebuințare. Credințele eretice conduc la rătăciri spiritual-religioase cu efecte periculoase inclusiv din perspectiva comportamentelor psiho-sociale (precum sinuciderile în massă ori atentatele săvârșite de grupări fanatice). Acestea par a fi evidențe empirice care pot lămuri pragmatic problema valorii (a bunurilor), în sensul că tot ceea ce este utilizat sau se realizează ca și comportament în așa fel încât nu aduce atingere Vieții reprezintă ceva bun (valoros). Cu toate acestea, care par să fie foarte limpezi, temeiul valorii nu este câtuși de puțin lămurit prin conjecturarea pragmatică. O primă observație privește caracterul negativ al raportării pragmatice care domină ideea binelui ca-opus-răului. Ceea ce aceasta cere (poruncește) utilizatorului unui bun sau realizatorului unui comportament este ca el să se ferească de rău, lăsând însă în suspensie problema caracteristicilor lucrului sau comportamentului. Revenind la “cuțit”, este de văzut, de pildă, dacă acesta este acceptabil ca lucru în lumea omului, câtă vreme el poate fi utilizat oricând ca instrument ucigaș (de altminteri, portul de “arme albe” este expres incriminat). O a doua observație pornește de la caracteristicile bunurilor speciale, de tip cultural-spiritual, a căror dolosivitate este mult mai greu de determinat decât aceea a “cuțitului”. Este acceptabil ca un tablou urât să fie expus publicului (mai ales unui public neavizat) ? poate fi permisă citirea unui roman prost (licențios moral) ? pe cine și ce poate ucide un raționament eronat ? ce efecte nocive poate genera o erezie religioasă ? Nu este deloc ușor să fie luate decizii pragmatice în asemenea situații noetico-valorice. În primul rând, aici intervine problema expertizei privind caracteristicile lucrului (cine decide dacă un tablou este urât sau frumos ? dacă un roman este bine scris sau prost scris ? dacă un raționament este corect sau eronat ? dacă o credință este ortodoxă sau eretică ?). Dar această temă a expertizei, dincolo de aspectele ei tehnice, rămâne suspendată în dispute interminabile, desfășurate în cercuri esoterice, câtă vreme ea pierde din vedere temeiul valorii, care nu poate fi unul de natură negativă. Ceva este bun nu atât pentru că dăunează Vieții, ci pentru că o sporește (sau, altfel spus, nu dăunează Vieții tocmai pentru că o sporește).
În acest fel ne-am întors la problema Binelui substanțial, oricât de metafizic-eterată ar apare ea la o primă vedere. Ceea ce trebuie să încercăm este circumscrierea în termeni cât mai apropiați de efectivitatea sa empirică a Ideii Binelui substanțial.
Vom porni investigația noastră de la problema cunoașterii axiologice. Ce este bun și ce este rău ? ce este frumos și ce este urât ? ce este adevărat și ce este eronat ? ce este ortodox și ce este eretic ? Criteriile oferite de feluriții specialiști sunt fără îndoială importante și relevante atunci când încercăm să găsim reperele orientării noastre valorice. Dacă specialistul ne spune că un automobil este mai performant decât altul, am fi iraționali să nu îi ascultăm și urmăm sfatul, același lucru fiind valabil și pentru un tablou, un roman – sau chiar o credință religioasă (în ce privește logica sau matematicile, de obicei suntem atât de profani în domeniu încât o negare a competenței celor avizați ar fi considerată de-a dreptul ca o dovadă de prostie patentă…). Ceva mai dicutabilă este competența în ce privește bunurile morale, civice ori politice. Cu toate acestea, în acest din urmă caz, stabilirea tehnicizată a criteriilor lasă mult de dorit – și tocmai de la acest dubiu rațional privind relevanța criteriilor valorice specializate trebuie să începem investigația noastră. De ce anume urmăm consiliul unui expert în automobile, ca și a celorlați experți – inclusiv ai celor, mereu discutabili, care ne spun cum anume trebuie să ne comportăm ca să fim oameni și cetățeni exemplari ? de ce altceva decât că urmărim să sporim Viața noastră și a celor apropiați ? Dacă cumpărăm un automobil mai puțin performant decât cel recomandat de specialiști, vom cheltui aceeași cantitate de energie (măsurabilă în acest caz în manieră monetară) pentru efecte vitale mai scăzute. În plus, s-ar putea, datorită fiabilității mai scăzute a bunului, să avem efecte de-a dreptul dăunătoare vieții noastre. Deși mai subtile, efectele diminuatoare din punct de vedere existențial ale unui tablou ori roman urât, ale unui raționament eronat sau ale unei credințe rătăcite, pot fi și ele măsurate a la longue. Dar, chiar mai grav decât atât, ceea ce ne poate afecta este nu atât dăunarea pe care ele ne-o pot provoca, cât capacitatea lor mai redusă de a ne spori Viața. Dacă vom achiziționa un automobil nefiabil, dacă vom cumpăra sau privi un tablou urât, vom citi un roman prost, vom greși curent în raționamentele noastre logico-matematice sau vom crede în idoli, viața noastră va deveni tot mai fadă, tot mai ternă, tot mai plictisitoare, tot mai inautentică – în ultimă instanță, tot mai de netrăit (pe scurt, datorită acestor “pseudovalori”, vom simți cum viața noastră “ni se scurge printre mâini”). Importanța sfaturilor oferite de specialiștii în diferite domenii valorice nu poate fi neglijată decât cu riscuri majore. Dar aceste sfaturi nu constituie decât repere negative din punct de vedere axiologic: ele nu ne permit să cunoaștem decât ceea ce ne poate dăuna vieții noastre. Ceea ce ne poate spori această viață vine după aceea – și ține, în esență, de aceeași cunoaștere care este accesibilă și specialiștilor, anume de cunoașterea a ceea ce este Binele substanțial. Dacă un specialist ne recomandă un automobil oarecare, la prețul pe care îl putem noi plăti, acesta nu este decât un început al experimentării bunului respectiv. Este foarte posibil ca automobilul respectiv să se potrivească sau nu exigențelor noastre privind comoditățile, performanțele tehnice etc. Or tocmai această “potrivire” constituie temeiul care provine din Binele substanțial, iar prevenirea pe care o realizează specialistul nu este decât o indicație preliminară în acest sens. Să ne imaginăm că am putea experimenta pe deplin toate tipurile de automobil din aceeași clasă de preț, fiind totodată în cunoștință de cauză, datorită recomandărilor specialiștilor, privind avantajele-dezavantajele lor relative. Ce am alege în acest caz ? evident, ceea ce constatăm noi, “pe pielea noastră” că ne sporește comoditatea existențială.
TEORIA JOCURILOR STRATEGICE
– dilemele vieții civico-morale și politice –
STRATEGIILE DE JOC
Fie că este vorba de viețuirea într-un cadru privat, fie de viețuirea publică (politică), individul, odată ieșit din “starea naturală” (din atomizarea și anarhia “naturale”), se confruntă în mod cotidian cu o serie de dileme ale con-viețuirii. Fie că realizează și, ca urmare, problematizează la modul conștient dificultățile relaționării cu Altul, fie că, așa cum se întâmplă cel mai adesea, se conformează normelor în vigoare din spațiul său socio-moral și politic, omul și cetățeanul este obligat de împrejurările existenței comunitare să opereze continuu în termenii unor strategii acționale.
Modelarea teoretică a situațiilor strategice în care este prins individul în cursul acțiunilor sale socio-morale și politice (pentru simplificare, vom numi individul în acțiune ca fiind “actor”) este obligată să nu țină seama de toate dimensiunile persoanei reale (empirice). Altminteri, analiza pur rațională a contextelor interacționale riscă să fie maculată de considerente extra-formale, cum ar fi, de exemplu, cele de natură psiho-afectivă sau cultural-spirituală, de tradiții, ca și de “ideologii” etc. De aici nu trebuie să se infereze cum că analitica strategică ar fi una care disprețuiește ori desconsideră atari caracteristici ale ființei umane. Reducerile operate vizează explicit doar atingerea modelului unui actor pur rațional, care proiectează și conduce acțiunea sa după un calcul de șanse cât mai strict orientat în termenii eficienței. Că indivizii reali sunt sau nu capabili ori dispuși să acționeze în manieră rațional-instrumentală – aceasta este o chestiune care nu aparține analizei formale.
Pe de altă parte, este evident că atare analiză nu își propune, și nici nu poate să își propună, oferirea unor repere valorice ale acțiunii. Alegerea scopurilor (finalităților) care orientează acțiunea cade în afara acestei teorii – și nu pentru că acea alegere ar fi neimportantă sau neinteresantă, ci pentru simplul motiv că este non-formalizabilă. Astfel, în măsura în care scopurile sunt eterogene, nu există decât vagi posibilități de realizare a unui calcul valoric și a unei ierarhii valorice formalizate.
Analiza formală a acțiunii va concepe actorul și contextul interacțional în termenii schematici, inevitabil simplificați, ai acțiunii “în sine”, desprinse de scopul ei, chiar dacă strict orientată spre atingerea acestuia, indiferent care ar fi acel scop. Totuși, valorizarea nu este întru totul absentă. Acțiunile pot fi supuse unei evaluări formalizate, și chiar acesta este și scopul întregului demers analitic.
Criteriul evaluării este și el unul cât mai simplu și mai inteligibil, întrucât este de o maximă generalitate umană. Actorii vor fi considerați:
(i) ca ființe raționale, capabile să-și propună și să urmărească în mod conștient și intențional-constant anumite scopuri;
(ii) ca ființe capabile să determine și să găsească cele mai potrivite mijloace și strategii acționale în funcție de scopurile alese, indiferent care ar fi acestea din urmă;
(iii) ca ființe interesate (“egoiste”), care urmăresc pe tot parcursul acțiunii lor maximizarea satisfacției individuale. Acțiunea “altruistă”, “sacrificiul”, “interesul general” etc. nu pot fi luate în considerare în cadrul analiticii acționale pur raționale, dar aceasta nu implică imposibilitatea unor dezvoltări, care, plecând de la analiza formală a interacțiunilor, să permită și abordarea acestor acțiuni derivate, de tip empiric;
(iv) ca ființe capabile de calcul rațional de șanse privind câștigul pe care îl pot obține în urma acțiunii. Acest câștig este o rezultantă a unui bilanț contabil încheiat la sfârșitul acțiunii, atunci când actorul evaluează plusurile obținute (“utilitățile”) în raport cu minusurile (“costurile”) înregistrate. Se poate observa că bilanțul poate fi pozitiv, negativ sau zero utilitar. Pe de altă parte, analiza strict rațională a acțiunii poate releva existența unor maxime acționale (stări finale optime), a unor minime acționale (stări finale pessime) sau a unor stări intermediare (suboptimale).
Pornind de la supozițiile teoretice anterioare, se poate observa că modelarea strategică poate oferi un criteriu consistent-universal de evaluare a acțiunii în termenii eficienței. Acest criteriu este reprezentat de măsura în care un actor a reușit să-și maximizeze satisfacția într-un context acțional dat, iar generalizarea criteriului permite extinderea aceluiași criteriu la nivelul unui grup de actori, al unor comunități sau al unor state care interacționează.
Ca urmare, se poate vorbi despre acțiuni (comportamente) “bune” și acțiuni “rele”, sau, mai degrabă, de acțiuni “mai bune”, “mai rele”, “mai puțin bune”, “mai puțin rele” etc. în termeni calculatorii-bilanțieri. Pentru o viziune apriorică-eticistă a moralei și politicului, aceasta apare ca o adevărată blasfemie. Obișnuiți de o tradiție de gândire, pe cât de îndelungată, pe atât de strălucit reprezentată intelectual, să ne raportăm la Bine ca la un absolut incalculabil – și, de fapt, inefabil – , avem tendința de a considera că omul moral, ca și bunul cetățean (ori buna sa societate) sunt imposibil de definit în termenii calculului meschin al șanselor de câștig (mai ales atunci când este vorba de câștigul individualizat).
Îndelungata și mereu reluata polemică dintre apriorismul (absolutismul) și pragmatismul (relativismul) valoric cade în afara discuției de față. Este de semnalat doar faptul că apriorismul valoric implică un neajuns teoretico-metodologic major (și, poate, decisiv): acela că nu ia în considerare (și chiar îndeamnă să fie ignorat) actorul moral și politic real, cu experiențele sale interacționale cotidiene. Idealizând excesiv persoana umană, modelul apriorico-absolutist riscă să devină incomprehensibil pentru simțul comun (acela care conturează raționalitatea de fond a omului). Prins în competiția cotidiană pentru obținerea unui acces maxim (optim) la resurse inevitabil limitate, omul și cetățeanul nu-și poate reprima calculul utilitar decât cu condiția acceptării unei nefericiri perpetui. Are cineva dreptul să-l îndemne pe individ la această autocondamnare ?
Din interogația de mai sus nu derivă însă că abordarea utilitară a comportamentului ar preconiza sau ar îndemna individul să acționeze ca un egoist “sălbatic”. De altfel, în afara neutralității axiologice mai sus amintite, acest model analitic conchide tocmai că un individ complet și continuu egoist este cu totul improbabil să existe, și aceasta tocmai din rațiuni utilitare. Maximizarea satisfacției (“fericirii”) individuale se realizează, în măsura în care se realizează, într-un context interacțional. Or, așa cum se va vedea chiar din analiza formală a jocurilor, acționând ca un “egoist pur” (continuu), individul nu-și sporește șansele de câștig, ci le diminuează, împingându-le spre o stare de minim utilitar (de pessim).
Dincolo de aceste modelări ale interacțiunii utilitare, teoria jocurilor nici nu recomandă, nici nu interzice marile idealuri socio-morale și politice. Alegerea (sau respingerea) acestora este tot atât de pertinentă ca și alegerea-respingerea oricăror alte scopuri. Ba chiar, în ultimă instanță, analiza utilitară poate concede (sau, mai degrabă, constata), în urma unor abordări calculatorii, că urmărirea unor scopuri “nobile”, “superioare” etc. aduce mai multe câștiguri nete individului, comunității ori statului decât urmărirea unor scopuri “josnice”, “meschine”. Dar bilanțurile pot fi și altele decât cele “idealiste”, putându-se constata – helas ! – că “meschinăriile” pot fi mai eficace decât “noblețurile”. Încă o dată însă, ierarhizarea scopurilor înseși cade în afara demersului analitic.
Concluzionând, se poate observa că, aplicând consecvent criteriul maximizării satisfacției (utilității agregate), analiza formală a acțiunii distinge între:
(a) acțiunile “bune” și acțiunile “rele”, dar numai în termeni de optim și pessim, întotdeauna definibili doar contextual-pragmatic. Scala care se întinde de la un punct de maxim al eficienței acționale la unul de minim conține, desigur un șir de puncte suboptimale, cărora le poate fi asociată o probabilitate de atingere, de obicei mai ridicată decât cea asociată punctelor de extrem;
(b) acțiunile “mai bune” și “mai puțin bune”, cele “rele” și “mai puțin rele”, definibile în termeni de scoruri utilitare (“plăți”, “câștiguri”) – ceea ce nu face decât să detalieze consistent și cuantificabil acțiunile “bune” și “rele” de mai sus, evitând o dată în plus limbajul metafizic al Binelui în luptă cu Răul.
1.1.Strategii acționale materiale
Strategia poate fi definită sumar ca o succesiune ordonată și intențional orientată (finalist orientată) de acte, operații și acțiuni care vizează maximizarea satisfacției actorului, într-un context interacțional definit.
În termeni comportamentali, strategia va fi considerată ca un răspuns (output) anticipat, dat de actor la o provocare-stimul (input) generat de mediul socio-moral și politic (sau de oricare alt mediu). Acest răspuns poate fi:
adecvat la stimul, și urmând ca atare logica “obiectivă” a datului socio-moral și politic. Vilfredo Pareto susține în al său Tratat de sociologie generală că tocmai această adecvare a “logicii subiective” cu “logica obiectivă” este caracteristica definitorie a acțiunii logico-raționale;
parțial adecvat la stimul, fiind într-un oarecare decalaj cu logica obiectivă a faptului, ceea ce este de natură a diminua eficiența optimală, având drept consecință scoruri inferioare celor anticipate-dorite de actor;
inadecvat la stimul, ceea ce implică, pe cale de consecință, eșecul acțiunii, i.e. scorul minimal.
Se poate observa că atât răspunsurile strict adecvate, cât și cele total inadecvate sunt relativ rare, ceea ce conduce la ideea metodologică conform căreia subclasa răspunsurilor parțial adecvate constituie obiectul analitic al teoriei jocurilor strategice. Având însă un caracter formal, această analiză va lua în considerare și punctele de extrem.
Pe de altă parte, fiind o procedură secvențială (alcătuită din “pași”, “etape” etc.), strategia acțională, fie ea simplă sau complexă, prezintă o structură internă. Modul în care se configurează această structură relațională depinde atât de anterioritățile experiențiale ale actorului (“abilitățile”, “competențele” sale cognitiv-acționale), cât și de presiunile mediului – de modul în care este conturată provocarea (“situația”), de tipul de strategie adoptat de celălalt (ceilalți) actor(i). În acest din urmă caz, structurarea internă a strategiei reprezintă ea însăși un răspuns la provocarea generată de strategia concurentă.
În funcție de anterioritățile experiențiale (acționale) ale actorului, strategia poate fi:
coerentă (cursivă), astfel încât secvențele componente pot fi relaționate fluent și cu ușurință de către actor. În afara faptului că atare coerență internă asigură șanse crescute de câștig final, facilitatea strategică reduce semnificativ și efortul (costurile internale) ale actorului;
parțial coerentă, blocurile operaționale în cadrul cărora secvențele sunt optim și facil corelate alternând cu blocuri operaționale nesigure, mai vag definite funcțional, ceea ce implică costuri internale suplimentare, care trebuie adăugate costului generat de răspunsul celuilalt actor, ca și celui aferent presiunii mediului;
incoerentă (rigidă), când secvențele sunt conectate mecanic (“lipite”) unele la celelalte, fiind eterogene funcțional, chiar dacă, luate individual, ele s-ar dovedi a fi corecte acțional. Riscul pentru actor este major, acțiunea putând fi ratată, indiferent de modul în care acționează actorul concurent ori de complexitatea (dificultatea) situației. Mai mult decât atât, o strategie defectuoasă internal poate genera efecte perverse în sistemul interacțiunii, derutând și actorii-parteneri (în măsura în care acțiunea acestora este dependentă de răspunsurile actorului incoerent). În acest fel, există toate șansele ca situația generală să nu fie doar anarhică, ci și haotică.
În funcție de caracteristicile obiective ale situației, avem diferențierea clasică dintre provocările (“problemele”) standard și cele non-standard (evident, ca și cazuri de extrem). Definirea caracteristicii de standard, pe de altă parte, nu poate fi realizată decât în funcție de percepția actorului dat (dacă acesta consideră situația ca fiind “cunoscută”, “veche” sau “necunoscută”, “nouă” etc.).
Se conturează atunci două strategii majore:
strategia algoritmică, corespunzătoare situațiilor standardizate (sau standardizabile). În cadrul acesteia secvențele sunt ordonate liniar și univoc (alegerea unor operații alternative, non-standard, fiind riscantă) și, în măsura în care situația este bine definită, iar actorul are abilitatea necesară urmăririi stricte a strategiei, succesul acțional are șanse ridicate. Deși relativ rigidă, strategia algoritmică nu exclude fluența acțiunii. Mai mult, dată fiind varietatea contextuală a provocărilor, strategia algoritmică necesită ajustări în funcție de situație, implicând flexibilitatea operațională. În fine, nu sunt rare situațiile care pot fi “rezolvate” prin strategii algoritmice alternative (de tipul “căilor de rezolvare” alternative din matematică);
strategia euristică (prin încercare-eroare), la care actorul este nevoit să facă apel atunci când se confruntă cu o situație non-standardizată (non-standardizabilă). Fie obiectiv, fie subiectiv, traseul de urmat al acțiunii este necunoscut, actorul fiind obligat să aleagă secvențe acționale dubioase din punctul de vedere al eficienței. Cu cât actorul este mai flexibil (mai plastic) comportamental, cu atât va renunța mai rapid la atari secvențe, adoptând altele. Totuși, o flexibilitate exagerată implică riscul părăsirii premature a unei secvențe operaționale, insuficient explorate-testate. În plus, însuși scopul acțiunii este, în cazul unor situații non-standard, învăluit în incertitudine (există “probleme” fără “soluție”). Structura strategică de tipul “încercare-eroare” este non-liniară (arborescentă) și non-univocă, actorul fiind obligat să facă apel la secvențe operaționale noi, nemaiîncercate până atunci.
Așa cum trasarea diferenței dintre situațiile standard și cele non-standard apare ca mereu discutabilă, întâlnim o situație similară atunci când distingem între strategia algoritmică și cea euristică. Astfel, strategiile algoritmice pure sunt relativ rare, și întâlnite îndeobște în situații puternic formalizate (cum ar fi problemele logico-matematice) ori de maximă simplitate. Pe de altă parte, strategiile pur euristice sunt și ele cazuri de extrem, majoritatea structurilor de acest tip fiind, în fapt, reașezări în structuri strategice “noi” a unor secvențe operaționale algoritmice. Uneori, chiar strategii algoritmice în întregul lor sunt conectate operațional cu alte strategii algoritmice sau cu secvențe ale acestora.
În fine, o “istorie” a strategiilor algoritmice evidențiază sau măcar indică originea lor euristică. În termenii eficienței acționale, ai maximizării raportului câștiguri-costuri, este limpezită și această evoluție, care privilegiază, în limita exigențelor situației obiective, strategiile algoritmice. Dacă avem același cîștig brut final, este evident că diferența de cost (efort) necesar obținerii sale este în favoarea strategiilor algoritmice, așa încât alegerea lor preferențială indică un soi de “naturalețe” a actorilor, înclinați spre minimizarea costurilor. Două observații pot fi făcute aici:
diferența, de îndestule ori vagă, dintre situațiile standard și cele non-standard conduce la asimilări necritice ale acestora din urmă la cele dintâi. Înclinația “naturală” de atingere rapidă a scopurilor (de obținere a cîștigurilor) și de minimizare a costurilor poate juca feste actorilor imprudenți și/sau inabili, după formula fals prudențială conform căreia “nimic nu este nou sub soare”;
alegerea și practicarea uneia sau alteia dintre strategii nu este neutră din perspectiva modului în care actorul însuși este format (sau se formează pe sine) în cursul acțiunii (acțiunilor) sale. Strategiile pot apare (și, într-un anume fel, chiar sunt) ca niște instrumente exterioare actorului – de cele mai multe ori, ele sunt achiziționate, îndeobște prin învățare, dar pot fi și cumpărate (licențele de fabricație, de exemplu), împrumutate ori furate. Dar, odată internalizate, ele apar și ca moduri-de-a-fi ale actorului în acțiune, fiind adică, măcar pe parcursul acțiunii, chiar actorul însuși. Iar după ce acțiunea s-a încheiat, instrumentele strategice sunt doar aparent părăsite: urma lor este păstrată ca element al “formei” actorului, sporindu-i capabilitățile. Or, ceea ce s-a constatat este că preferarea excesivă a strategiilor algoritmice are drept efect formarea unui actor relativ rigid, greu adaptabil la situații noi, prea puțin dispus să-și asume riscuri, întrucâtva meschin (i.e. care preferă câștigurile mărunte, dar sigure, câștigurilor mari, dar riscante) și deloc sau foarte puțin creativ. Pe de altă parte, preferința excesivă pentru strategia “încercare-eroare” va conduce la acțiuni riscante, de tip “aventuros-periculos”, la temeritate ori chiar la ridicolul specific al “reinventării roții”.
Deși adecvarea-inadecvarea, coerența-incoerența și algoritmicul-euristicul sunt dimensiuni importante și relevante pentru o teorie generală a comportamentului, este dificil ca ele să dobândească o formalizare strictă – și țin, ca urmare, de domeniul științelor materiale ale acțiunii (sociologia, psihologia, economia, politologia ori chiar istoria).
1.2. Strategii acționale formalizabile
Teoria formală a acțiunii – teoria jocurilor strategice – este nevoită să recurgă la o altă serie de simplificări în ce privește actorul, atâta vreme cât urmărește să fixeze conceptual structurile de bază (“scheletul”) interacțiunilor. Desigur, acest reducționism metodologic nu este total și nici definitiv. Pentru a fi relevantă teoretic, teoria jocurilor trebuie să ofere repere explicative, modelările sale formale fiind necesar să-și găsească aplicații în lumea acțiunii reale. Din acest moment, ea nu va putea face abstracție de situările psiho-sociale, moral-politice ori chiar spiritual-mentale ale actorilor. Dar aceste externalități, fără a fi complet ignorabile, sunt variabile secundare în ecuația generală a interacțiunilor strategice, fiind menite să ilustreze soluționările accidentale (“istorice”), deci imperfecte, deși perfectibile, ale dilemelor acțiunii.
Teoria formală a jocurilor va considera ca urmare actorul:
ca lipsit de interioritate psihologică (îndeosebi afectiv-emoțională), astfel încât el să poată fi conceput ca acționând continuu și fără devieri (ezitări) pe tot parcursul interacțiunii strategice;
ca lipsit de anterioritate socio-economică, astfel încât interesul care îi motivează (incită) acțiunea să poată fi considerat ca fiind unul pur și de maximă intensitate. Cu alte cuvinte, nu are relevanță formală ce fel de interes incită actorul la acțiune (poate fi un interes economic, politic, cultural, moral, sentimental etc.) și nici nu se ia în considerare că intensitatea acestui interes poate crește sau diminua pe parcursul acțiunii. Acțiunea este considerată formaliter ca fiind un bloc fără fisuri;
ca percepându-și partenerul de joc în aceiași termeni, i.e. ca ființă strict “egoistă” și capabilă de aceeași continuitate acțională. Actorul formalizat nu se așteaptă la atitudini “gratuite”, “binevoitoare” sau “altruiste” din partea Celuilalt – sau, dacă manifestă așteptări pozitive netestate, riscă să fie sancționat în cursul acțiunii prin răspunsuri imprevizibile (tot atâtea “surprize negative”). Pe scurt, un actor “naiv” are toate șansele să ajungă în postura de “fraier”;
actorul este considerat ca având pe tot parcursul acțiunii o strategie coerentă și adecvată scopului urmărit (situației date) fie aceasta de natură algoritmică, fie de natură euristică. Mai mult, dacă jocul are o singură rundă (“mutare”), pe parcursul acesteia strategia este considerată imuabilă. Uneori, din rațiuni de formalizare, se consideră că actorul nu-și modifică strategia nici pe parcursul unui joc iterat (cu mai mult de o rundă).
Dacă se analizează un joc iterat, se consideră că actorul poate recurge la o strategie dominantă, dar și la strategii subalterne (alternative, de rezervă). În cazul unui joc cu o singură rundă, avem întotdeauna doar o strategie dominantă, oricare ar fi aceea. Când jocul nu are anterioritate (nu s-a mai jucat de către actor), se consideră că actorul poate alege orice fel de strategie dominantă. În acest fel, calculul de șanse care se poate realiza este unul pur formal, epuizând toate posibilitățile de câștig. De asemenea, se presupune că toți actorii sunt identici, adică niciunul nu a mai jucat jocul respectiv sau l-a jucat cu alți parteneri și în alte condiții concrete, așa încât, neavând niciun fel de informații privind partenerul actual, jocul este de o noutate absolută pentru el, răspunsul partenerului actual neputând fi prevăzut, ci doar rațional-imaginabil anticipat.
Modelul cel mai simplu de joc strategic presupune existența a doi actori și a două strategii dominante, ceea ce conduce, așa cum se va vedea, la o matrice de joc de tipul 2X2 intrări. Este, desigur, posibil ca numărul intrărilor la actori și strategii să fie crescut, ceea ce conduce la formalizări mai complexe – și, evident, mai apropiate de realitatea interacțională.
În cadrul modelului elementar, cu matricea de joc 2X2, se consideră că actorii pot adopta (concomitent-reciproc sau unilateral) două strategii dominante:
strategia cooperării (notată în continuare cu C), caz în care actorul dat va prefera să se raporteze pozitiv la partenerul de joc, adoptând o atitudine de joc “binevoitoare” sau “cinstită”, indiferent de ceea ce face partenerul. Dacă jocul are o singură rundă, strategia cooperantă unilaterală este plauzibilă (deși de probabilitate scăzută). În cazul unui joc iterat, și în condițiile unor răspunsuri strict negative ale partenerului, probabilitatea menținerii cooperării ca strategie dominantă tinde spre zero (nefiind totuși exclusă complet menținerea sa pe o perioadă nedefinită);
strategia defectorie (notată mai jos cu D), caz în care actorul preferă să se raporteze exploatativ la partener, indiferent de ce face acesta, manifestând o atitudine “opacă” (“mincinoasă”, “înșelătoare”), oricum, una necooperantă. Există, așa cum se va vedea, tipuri de jocuri iterate în care probabilitatea perpetuării acestei strategii să fie ridicată, fapt de natură să “închidă mortal” jocul. Altfel spus, probabilitatea defecțiunii unilaterale este semnificativ mai ridicată decât probabilitatea cooperării unilaterale.
Termenii tradiționali ai “egoismului” și “altruismului” sunt, așa cum se poate sesiza, modificați într-un sens tehnic, ceea ce permite atât calculul șanselor de câștig (respectiv, costuri), cât și evitarea majorității valorizărilor meta-sistemice.
Totuși, cel puțin o valorizare rămâne validă și relevă virtuțile teoretico-pragmatice ale teoriei jocurilor: ceea ce încearcă, în ultimă instanță, să descopere această modelare formală a interacțiunilor este cum poate fi realizată cooperarea în condițiile interacțiunii anarhice (lipsite de externalități reglatorii-instituționale) dintre actori pur raționali și egoiști.
Se poate astfel observa că în cuprinsul formulării obiectivului analitic este inclusă valorizarea pozitivă a cooperării în raport cu defecțiunea. Dar, așa cum se va constata din desfășurările ulterioare, această valorizare are ea însăși un temei tehnic, devreme ce cooperarea reciprocă aduce un câștig agregat (câștigul însumat al actorilor) superior câștigului agregat oferit de defecțiunea reciprocă, ca și, în majoritatea structurilor de joc, de oricare dintre celelalte stări de joc rațional posibile.
Obiectivul analitic poate fi reformulat în termeni mai “dramatici”: este posibilă cooperarea în absența procedurilor penalizatoare (a constrângerilor meta-joc, instituite de instanțe exterioare jocului “liber”) ? Avem de-a face deci cu un răspuns modelat în mod formal la vechea antinomie moral-politică a “libertății” versus “ordine”, a “anarhiei” versus “buna societate”. Vom constata că răspunsul oferit de teoria jocurilor este nu doar mai exact, ci și mai temeinic decât dezvoltările întâlnite în literatura, nu de puține ori meta-fizică, a “libertarilor”, ca și în aceea a apologeților statalității (sau, într-o variantă politico-doctrinară, în literatura “liberală”, respectiv “conservatoare”).
Revenind la strategiile actorilor, până acum s-a luat în considerare doar acea strategie care nu ține seama de răspunsul partenerului. Vom numi această strategie:
strategie independentă, ea fiind luată în calcul ca punct de plecare pur formal al interacțiunii. Într-adevăr, se poate arăta că dacă actorii implicați nu-și cunosc reciproc anterioritățile și joacă pentru prima oară acel joc, atunci un actor pur rațional și egoist nu poate adopta decât o strategie independentă. Dacă jocul este iterat, atunci el poate lua decizia să păstreze această strategie dominantă sau poate să recurgă la:
strategia contingentă, ca strategie dominantă care pornește de la constatarea interdependenței actorilor, ca și de la perceperea faptului că deciziile lor sunt reciproc contingente. Se poate observa că, atunci când jocul este iterat, probabilitatea adoptării unei strategii contingente este mai mare decât aceea a adoptării unei strategii independente, fără ca aceasta din urmă să fie exclusă, cel puțin pentru unele runde ale jocului.
Strategiile contingente sunt variate, și chiar în cazul celei mai simple matrice de joc, sesizăm că actorii pot să-și răspundă în mai multe moduri: A poate să răspundă cooperant lui B, deși acesta a defectat în prima rundă a jocului, în speranța că B își va revizui ulterior atitudinea; sau A poate să defecteze în continuare, chiar dacă B a cooperat, în ideea că atitudinea lui B a fost accidentală etc.
De o importanță specială în cadrul strategiilor contingente este strategia reciprocității. În această situație, cei doi (sau mai mulți) parteneri vor adopta un răspuns echivalent pentru oricare dintre acțiunile imediat anterioare ale partenerului (dacă A cooperează în to, atunci B va coopera și el în t1; A va coopera în t1 ca și în to; B va coopera în t2, la fel făcând și A etc. Respectiv, dacă A defectează în to, B va defecta și el în t1 ș.a.m.d.). În cazuri mai rare, răspunsurile pot fi nu doar echivalente, ci chiar identice. Evident, atunci avem de-a face nu doar cu forma răspunsului strategic – cooperare sau defecțiune -, ci și cu conținutul material al acestuia: A oferă o floare lui B, B oferă apoi o floare lui A etc.; dar și A îl lovește cu cuțitul pe B, B îl lovește și el cu cuțitul pe A, definindu-se astfel starea de “legitimă apărare”.
2. MĂRIMEA CÂȘTIGURILOR
Situațiile de joc sunt diferite și în ceea ce privește mărimea plăților aferente fiecărei acțiuni-strategii, același lucru fiind valabil și în ce privește costurile (riscurile) asumate de actori într-un context dat.
Ca urmare, strategii dominante echivalente formal vor aduce actorilor bilanțuri diferite, fapt de natură a-i conduce pe aceștia la modificarea strategiilor înseși, strategiile fiind ajustate la rangul de mărime al plăților.
Varietatea situațiilor de joc reale, cu ordine de mărime a câștigurilor și costurilor extrem de diferite, nu constituie un obstacol în calea formalizării situațiilor de joc. Modelele analitice pure pot fi construite astfel încât decalajele de mărime între plăți să fie maxime (sau foarte mari), moderate sau minime (foarte mici).
Semnificativ pentru puterea explicativ-aplicativă a modelării formale este faptul că ea se pretează unor testări experimentale. Subiecții testați pot fi puși în situația de a alege strategii de joc cooperative sau defective în situații de joc formal-ipotetice, definite în condiții de scoruri variabile pentru cooperare sau defecțiune, unilaterală sau reciprocă. Deși situațiile testate au fost pur formal-ipotetice, orientarea preferințelor strategice ale subiecților a fost semnificativ diferențiată statistic de la o structură de mărime a plăților la alta.
Vom examina, spre exemplificare, doar două situații de extrem, care vor induce incitații puternice spre cooperare, respectiv spre defecțiune.
În prima situație de joc (cu o singură rundă) ambii actori vor primi plăți (scoruri) foarte apropiate pentru cooperare reciprocă și defecțiune unilaterală: 9 puncte pentru fiecare în caz de cooperare reciprocă și 10 puncte pentru defecțiune unilaterală (în această din urmă situație subînțelegându-se că partenerul cooperează unilateral). În schimb, pentru defecțiune reciprocă, fiecare actor va obține un scor negativ (- 1). S-a constatat că, în aceste condiții de plată, cei doi actori înclină puternic spre cooperare reciprocă. Ordinea preferințelor lor este orientată de bilanțul contabil al câștigurilor și costurilor anticipate pe baza structurii de mărime a plăților. Astfel, dacă unul dintre actori va adopta strategia independentă cooperativă, el are șanse mari de câștig (9 puncte), dar nu cu mult mai mici decât dacă defectează unilateral (10 – 9 puncte = 1 punct cert de câștig net anticipat pentru defecțiunea unilaterală). Însă, întrucât cooperarea unilaterală a partenerului este nesigură, actorul dat poate anticipa și pierderea netă pe care o are a suporta în cazul unei cooperări unilaterale (punctată brut cu –10). Această pierdere netă anticipată se calculează ca diferență între plata pentru cooperare reciprocă și plata pentru cooperare unilaterală (9-10=-1 punct). Din structura de plăți dată se observă că pierderea bilanțieră este identică cu plata anticipată (promisă) pentru defecțiunea reciprocă (-1 punct).
În consecință, fie că actorul va coopera unilateral, fie că va defecta unilateral, el poate anticipa același câștig net, care apare, evident, ca o pierdere de –1 punct. În aceste condiții, el va înclina să coopereze unilateral, dat fiind faptul că nu are șanse serioase (probabilistic vorbind) ca defecțiunea sa unilaterală să fie de câștig net de 10 puncte decât dacă partenerul va coopera unilateral, în vreme ce cooperarea sa unilaterală (care aduce un câștig net cert de –1 punct) este egală ca plată cu defecțiunea reciprocă (stare considerată ca fiind cea mai probabilă pentru comportamentul unui actor pur rațional-egoist). Desigur, partenerul de joc poate defecta unilateral, manifestând un comportament exploatativ, în dorința de a obține maximum de câștig în condițiile date (10 puncte). Cu toate acestea, tocmai pentru că actorul este unul pur rațional-egoist, el va calcula că beneficiul obtenabil în condiții de cooperare reciprocă (9 puncte) merită riscul de a fi considerat “fraier” (denumirea cooperantului unilateral). Aceasta pentru că un actor pur rațional-egoist nu este interesat de mărimea câștigului partenerului, ci doar de mărimea propriului său câștig net !
Cea de-a doua situație ipotetico-formală propune un decalaj mare între plata anticipată pentru cooperare reciprocă și plata pentru defecțiune unilaterală (ultima, reamintim, posibilă doar în condiții de cooperare unilaterală a partenerului). Astfel, plata anticipată pentru cooperare reciprocă este de 5 puncte, iar plata pentru defecțiune unilaterală este de 50 de puncte. În aceeași structură de plăți, plate pentru cooperare unilaterală este de –50 de puncte, iar plate pentru defecțiune reciprocă este de 3 puncte. Atari decalaje de mărime dintre plățile individuale conduc la un bilanț contabil anticipat care incită la non-cooperare. Astfel:
(a) dacă un actor cooperează unilateral, el poate obține maximum 5 puncte, în condițiile în care și partenerul decide să coopereze. Dacă însă partenerul defectează, iar el cooperează, câștigul net de bilanț este de 5-50=-45 puncte;
(b) dacă actorul defectează unilateral, el poate obține 50 de puncte, cu condiția ca partenerul să coopereze unilateral. Dacă însă și partenerul defectează, bilanțul este calculabil ca diferență între defecțiunea reciprocă și cooperarea reciprocă, adică 3-5=-2 puncte.
În concluzie, câștigul net anticipat pentru cooperare poate fi de maximum 5 puncte, în vreme ce diferența dintre câștigul net de bilanț pentru cooperarea unilaterală (-45 puncte) și cel pentru defecțiunea reciprocă (-2 puncte) este excesiv de mare (în modul, dar și ca negativitate) în raport cu câștigul pentru cooperare reciprocă. Ca urmare, riscul asumat anticipat pentru cooperare unilaterală depășește excesiv câștigul pentru cooperare reciprocă (-45 puncte față de 5 puncte). Oricum ar fi realizat calculul șanselor de câștig net, este limpede că, în condițiile unei asemenea structuri de plăți, actorii vor înclina spre defecțiune, indiferent de ceea ce va întreprinde partenerul. Încă o dată: nu invidia (care poate deriva din egoism, ca arpegiu psihologic al acestuia) relativă la partenerul care se “îmbogățește” prin exploatarea resurselor “mele”, ci frica rațională ca eu să nu “sărăcesc” excesiv, din cauza ne-socotinței mele, este resortul motivațional de tip strict rațional care împinge aici spre non-cooperare.
Nici un actor rațional nu va risca atât de mult pentru atât de puțin, devreme ce cîștigul net anticipat pentru cooperare poate fi de maximum 5 puncte, în vreme ce pierderea netă anticipată poate fi de minimum –40 puncte. Diferența mică dintre câștigul anticipat al cooperării reciproce și câștigul anticipat al defecțiunii reciproce (5-3=2 puncte) nu are cum compensa diferența uriașă dintre cîștigul anticipat al defecțiunii unilaterale și câștigul anticipat al cooperării unilaterale (care se cere a fi calculată în modul, ca 50+50=100 de puncte). Rațional, cei doi actori nu au cum evita să defecteze.
3. DILEMA PRIZONIERULUI
Considerând o matrice de joc elementară, de tipul 2X2, cu doi actori și două strategii dominante independente (una de tip cooperativ, notată cu C, cealaltă de tip defectiv, notată cu D), obținem o varietate de structuri de joc, în funcție de mărimea relativă a plăților acordate (promise) pentru cooperare (unilaterală sau reciprocă), respectiv pentru defecțiune (unilaterală sau reciprocă).
Matricea generală a jocului strategic elementar va fi, deci, de forma:
B
C D
Figura I
Unde:
A și B sunt cei doi actori (jucători, parteneri);
C reprezintă cooperarea (căreia îi este asociată o anumită plată);
D reprezintă defecțiunea (cu plata aferentă ei);
CC, CD, DC, ȘI DD sunt stări de joc rezultate din aplicarea strategiilor dominante ale actorilor, și anume:
CC este starea în care ambii actori cooperează (cooperare reciprocă)
CD este starea în care A cooperează unilateral, iar B defectează unilateral;
DC este starea în care A defectează unilateral, iar B cooperează unilateral;
DD este starea de defecțiune reciprocă.
Stările pot fi de echilibru sau de dezechilibru. Formal, se consideră că stările CC și DD din matricea generală sunt stări de echilibru (dată fiind echivalența strategiilor), iar stările CD și DC, stări de dezechilibru.
La rândul lor, stările de echilibru pot fi stabile sau instabile. Stările stabile sunt cele care au asociată o probabilitate ridicată de menținere, constituind un punct de atracție strategică privilegiat pentru preferințele actorilor. În cazul matricei generale de mai sus, se consideră că DD este o stare de echilibru stabilă, în vreme ce CC este o stare de echilibru instabilă. Din rațiuni care vor fi examinate ulterior în mod detaliat, se consideră că defecțiunea reciprocă este mai atractivă decât cooperarea reciprocă.
Stările de joc pot fi:
optime, atunci când asigură câștigul maxim agregat (câștigul însumat al celor doi actori), în condițiile oferite de o structură dată a plăților;
pessime, când se obține cel mai mic câștig agregat. Este de remarcat aici că un câștig agregat minim nu implică câștigul minim pentru ambii actori; dimpotrivă, unul dintre actori obține, de obicei, câștigul său maxim, cu condiția ca partenerul să obțină câștigul său minim;
suboptimale, atunci când asigură câștiguri agregate mai mici decât câștigul optim, dar mai mari decât câștigul pessim.
În cadrul matricei elementare de tip 2X2, vom considera o structură de plăți cu câștiguri pozitive, de la 1 punct la 4 puncte pentru fiecare dintre actori, repartizate pe stările de joc după cum urmează:
B
C D
Figura II
Avem astfel:
(a) o plată maximă individuală pentru defecțiune unilaterală de 4 puncte;
(b) o plată minimă individuală pentru cooperare unilaterală, de 1 punct, numită sugestiv și “plata fraierului”;
(c) plăți moderate, dar diferite ca mărime, pentru fiecare actor, în cazul în care coopereată reciproc (3 puncte) sau defectează reciproc (2 puncte).
Calculul câștigului agregat pentru cele patru stări rezultate este următorul:
pentru starea de echilibru instabil CC, avem câștigul agregat 3+3=6 puncte;
(ii)pentru starea de echilibru stabil DD, avem câștigul agregat 2+2=4 puncte;
(iii)pentru stările de dezechilibru CD și DC, avem câștigul agregat 4+1=5 puncte.
Se poate observa că starea CC este una de optim, starea DD este una de pessim, iar stările CD și DC sunt stări suboptimale. Evident, mărimea absolută a plăților, ca și a decalajului dintre ele sunt, ipotetic, propuse ca moderate. Tot ipotetic, ele pot fi propuse, în cadrul aceleași structuri de joc, ca mult mai mari, eventual, extreme.
Structura de joc mai sus propusă a fost denumită plastic ca fiind “dilema prizonierului” (DP). Ca structură formală de joc, menită să studieze cum poate “ieși din situație” un actor “prizonier”, “dilema prizonierului” este studiată analitic în următoarele condiții formale:
fiecare dintre cei doi actori este considerat a fi pur egoist, el urmărind cu strictețe maximizarea utilității sale individuale (maximizarea câștigului agregat nefiind decât, eventual, o intenție secundară, derivată);
fiecare actor poate realiza, în cursul unei runde a jocului, o singură “mutare” strategică, după care urmează obligatoriu mutarea partenerului;
fiecare are de înfruntat o alegere simplă (de tipul disjuncției exclusive): să coopereze sau să defecteze (CWD).
În aceste condiții de joc, se constată că fiecare actor își poate maximiza câștigul individual în primul rând prin defecțiune, indiferent ce strategie va adopta partenerul. Astfel, bilanțurile anticipate rațional pentru fiecare dintre actorii defectori vor fi:
dacă defectează, iar partenerul cooperează (defecțiune unilaterală), câștigul final va fi de 4 puncte;
dacă defectează, și partenerul defectează la rândul său (defecțiune reciprocă), câștigul final va fi de 2 puncte.
Oricare defector va obține un câștig cert de 2 puncte, în vreme ce câștigul maxim de 4 puncte (cea mai bună stare posibilă în condițiile de joc date), oricât de incert ar fi el, nu este exclus.
Vom lua în considerare, pentru determinarea bilanțului final general al unui actor, și scorul cel mai bun pe care acesta l-ar putea obține din cooperare. Acest scor, aflat și el în umbra incertitudinii generate de condiționarea strategică a partenerului, este de 3 puncte. Concomitent, câștigul cert, oferit de cooperarea unilaterală, este de 1 punct, fiind și el inferior celui oferit de defecțiunea reciprocă (2 puncte).
Bilanțul final general și anticipat rațional-calculatoriu poate primi și o expresie mai detaliată. Scăzându-se din câștigul maxim anticipat pentru defecțiune (4 puncte) câștigul minim anticipat pentru defecțiune (2 puncte) se obține scorul net anticipat de 4-2=2 puncte. Acest scor este egal cu cel obținut prin scăderea din câștigul maxim anticipat pentru cooperare a câștigului minim anticipat pentru cooperare: 3-1=2 puncte. Aparent, situațiile bilanțiere sunt echivalente, iar alegerea actorului între strategia cooperativă și cea defectorie conduce la in-diferență. Realizând însă un bilanț încrucișat al defecțiunii și cooperării, se poate observa că diferența dintre câștigul maxim și cel minim al defecțiunii este mai mare decât diferența dintre câștigul maxim al cooperării și câștigul minim al defecțiunii (4-2 este mai mare decât 3-2). La aceasta se poate adăuga diferența “dramatică” dintre câștigul maxim al defecțiunii și câștigul minim al cooperării relativ la diferența dintre câștigul maxim al cooperării și cîștigul minim al defecțiunii (4-1 versus 3-2). Calculul rațional de șanse al câștigurilor oferă astfel consistență așteptărilor în termenii psihologici ai certitudinii-incertitudinii.
Rezultă că, la modul rațional, fiecare actor este obligat să aleagă strategia defectivă, ceea ce explică de ce starea de defecțiune reciprocă DD poate fi considerată ca fiind nu doar echilibrată, ci și stabilă. Nu ar exista deci nici un fel de dilemă, devreme ce alegerea DD este obligatorie (chiar dacă nu și inevitabilă).
Ieșirea din situație (din “prizonierat”) este însă mai dificilă pentru ambii actori dacă ei defectează reciproc decât dacă ei ar coopera reciproc. Stările rezultante DD și CC oferă câștiguri agregate semnificativ diferite chiar în condițiile unor decalaje de plăți moderate și, mai ales, pozitive. Mai mult decât atât, stările în care câștigul pentru defecțiune este maxim (CD și DC) oferă și ele câștiguri agregate inferioare celui din starea CC. Cu alte cuvinte, în aceste stări de dezechilibru (adică de scăzută probabilitate de realizare), deși unul sau altul dintre actori ar putea obține mai ușor, cu mai puține costuri-riscuri, ceea ce el urmărește (pentru că exploatează și resursele partenerului), este cert că scopul final general, care condiționează scopul “egoist”, va fi atins mai greu decât dacă cei doi actori ar coopera.
În consecință, starea CC, este una de optim acțional, întrucât oferă cîștigul maxim agregat. Ea este însă o stare instabilă, dat fiind riscul ca oricare dintre partenerii care alege să coopereze să poată ajunge în situația “fraierului”. Acest risc crește pe măsura creșterii decalajelor dintre mărimile și caracteristicile plăților (care pot fi nu doar pozitive, ci și negative), a distanței dintre interesele anterioare ale actorilor, ca și a suspiciozității lor privind posibilitatea de a ajunge să fie “exploatați” de partener(i) etc.
Urmarea este aceea că jocul nu poate fi mutat cu ușurință spre soluționarea sa în condiții de optim. Mai îngrijorător încă este faptul că, odată atinsă, fie și accidental, această stare, nimic nu garantează menținerea ei, fie și pe o perioadă relativ scurtă de timp, dat fiind caracterul dilematic-rațional al alegerilor aflate la îndemâna actorilor.
La modul cel mai simplificat, dilema prizonierului poate fi formulată în termenii următori:
dacă actorul alege să defecteze (cum este strict rațional-egoist să facă), atunci ieșirea sa din situație este mai dificilă decât dacă cooperează, în pofida faptului că își maximizează câștigul cert;
dacă alege să coopereze, își maximizează costurile (riscurile) individuale, în pofida faptului că își sporește șansele (ipotetice) de ieșire din situație.
Rezultă o concluzie “pesimistă” în privința cooperării: aceasta este mult mai puțin probabilă decât defecțiunea (non-cooperarea, adversitatea), în pofida avantajelor antecalculate pe care ipotetic le poate oferi.
Întrucât “dilema prizonierului” relevă, concomitent, atât cîștigurile care pot fi obținute din cooperare (câștiguri incerte, însă), cât și tentațiile de a evita cooperarea și de adoptare a unui comportament adversativ-agresiv, rezultă că această structură de joc poate fi cea mai elegantă exprimare a dilemelor socio-etice și politice. De exemplu, tema contractului social se pretează la o analiză tehnică din perspectiva “dilemei prizonierului”, ca și a altor structuri de joc derivate din ea; la fel, îndelung reluata temă a relației dintre moralitate și politică etc.
De aici, aprecierea făcută de John Elster relativ la știința politică, considerată de acest autor ca fiind “studiul căilor prin care se poate transcende dilema prizonierului"”(în Some Conceptual Problems in Political Theory , în Power and Political Theory: Some European Perspectives, Brian Barry ed., London, J. Wiley, 1976, p.249).
Sau, tot așa, Russell Hardin susține că obiectivul principal al teoriilor socio-politice ar fi acela de a determina “cum sunt ramificabile relațiile în mod relevant pentru a face…cooperarea sigură” (în Collective Action, J.Hopkins Univ. Press, Baltimore, 1982, p.215).
Pe de altă parte, cooperarea în interiorul schemei de joc a “dilemei prizonierului” nu ar fi atât de dificilă dacă jocul nu ar avea o structură formală extrem de strictă (“rigidă”). Astfel, structurarea formal-analitică a “dilemei prizonierului” conține mai multe restricții severe care definesc schema de joc în forma sa de bază:
jucătorii nu se pot baza pe ajutor din afară, nefiind prevăzute nici posibilități de informare suplimentară în afara informațiilor privind mărimea plăților, nici dispozitive meta-joc, care să întărească promisiunile sau amenințările pe care actorii să și le poată face pe parcursul jocului;
jucătorii nu cunosc reputația (antecedența comportamentală) a partenerului. Această restricție blochează strategiile meta-joc, în cadrul cărora fiecare jucător poate alege “aceeași mișcare ca partenerul”;
nu există posibilitatea ca un jucător să determine ordinea preferințelor strategice ale celuilalt. Astfel, în cadrul schemei formale de mai sus (v. fig. II), ordinea preferințelor de stare pentru A ar fi:
DC > CC> DD >CD,
iar pentru B, ordinea preferințelor ar fi:
CD >CC >DD >DC,
fără ca vreunul dintre actori să-l poată convinge pe partener că ar fi mai bine pentru el să modifice această ordine, oferită strict rațional de structura dată a plăților.
Prin urmare, se consideră că structura formală de bază a “dilemei prizonierului” conturează:
un joc rigid, întrucât regulile sale sunt complet specificate, de la început și riguros definite, fără posibilitatea modificării lor;
un joc “sărac contextual”, deoarece toți jucătorii înțeleg regulile, numărul variabilelor este strict limitat, iar structura este abstractă, fără raport cu mediul instituțional (fără externalități meta-joc).
Pentru ieșirea din “dilema prizonierului” sunt, așadar, necesare dispozitive de contracarare (înmlădiere) a restricțiilor de mai sus. Acestea sunt numite “soluții meta-joc” și pot fi definite ca fiind tocmai instituțiile (cu normările aferente), fie ele de natură socio-civică și morală, juridică sau politică. Se poate susține că instituțiile asigură contractualitatea socio-politică, diminuând sau eliminând anarhia, care la rândul ei generează non-cooperarea, câteodată adversativă. S-a sesizat, totodată, că regulile meta-joc sunt mult mai ferm instituite în relaționarea domestică (internă) decât în relațiile dintre state (internațională).
Cu toate acestea, odată formulată necesitatea reglementării instituționale ca soluție de ieșire din “dilema prizonierului”, apar alte dileme, pe care le-am putea numi dileme meta-joc. Printre ele, cele mai “dramatice” par să fie cele legate de limitarea sau chiar anularea libertății actorilor, ca și cele generate de augmentarea costurilor, morale dar și materiale, necesare susținerii instituțiilor și megainstituțiilor de tipul celei statale.
Ca urmare, unul dintre obiectivele teoriei jocurilor este acela de a determina posibilele ieșiri din “dilema prizonierului” fără recursul la reglementarea instituțională. Sau măcar, în condițiile în care aceste soluții sunt greu fezabile, se va încerca determinarea acelor situații socio-politice în care reglementarea nu este strict necesară – ceea ce înseamnă că ea nu este nici dezirabilă. În alți termeni, avem aici de-a face cu problema mereu actuală a dereglementării.
4. ITERAREA JOCULUI “DILEMA PRIZONIERULUI”
O soluție posibilă pentru ieșirea din “dilema prizonierului” o constituie repetarea jocului (iterarea sa). Spre deosebire de soluția meta-joc, iterarea are avantajul de a menține în bună măsură caracterul formal al jocului, indicând totodată cum ar fi posibil ca în interiorul acestuia să apară (emeargă) “insule” de cooperare – mai ales atunci când jocul are drept actori mai mult de doi parteneri.
Fie că avem doar doi jucători, fie că avem mai mulți, repetarea jocului DP va schimba trăsăturile sale baziale, mai ales dacă este îndeplinită condiția ca actorii să poată comunica. Această condiție nu contravine decât aparent restricției ca actorii să nu își cunoască reputația. Astfel, după două sau mai multe runde de joc iterat, fiecare dintre mutările realizate în runda anterioară vor constitui pentru fiecare dintre actori o informație strategică – și vor contura o reputație intrajoc a partenerului. Chiar fără să “vorbească” între ei, actorii vor putea determina maniera de joc a partenerului, care “vorbește” de la sine, prin “limbajul faptelor” despre intențiile acestuia.
Repetarea jocului DP permite (într-un anume fel, chiar impune):
ca jucătorii să-și facă promisiuni (pentru cooperare) și/sau amenințări (pentru defecțiune). Este de remarcat că și în absența unor întăriri exterioare sistemului de joc, aceste instrumentări pozitiv-recomandative sau negativ-inhibitive au un efect pragmatic cert. De exemplu, interacțiunile strategice din sfera moralei sunt mai degrabă autoreglaje de joc, chiar dacă reglementările meta-joc nu sunt cu totul absente nici în cazul lor;
ca reputația jucătorilor să fie tot mai importantă strategic. Iterarea jocului are îndeobște drept efect principal cunoașterea tot mai adecvată a reactivității specificate a actorilor, a capabilităților și preferințelor lor strategice etc. Într-un joc iterat, mai devreme sau mai târziu (și, de obicei, destul de devreme după inițierea jocului) strategia oricărui jucător tinde să devină una contingentă (aceasta nu exclude ca, în anumite runde ale jocului iterat, actorul să revină la strategii independente).
Strategia contingentă poate fi implicită sau explicită. În cea de-a doua variantă partenerii își anunță intențiile strategice, prevenindu-i pe ceilalți actori cu privire la ele. Anunțarea intențiilor strategice nu constituie de altfel deloc o dovadă de slăbiciune acțională ori debutul unui eșec pragmatic. În multe situații empirice de joc, anunțarea intențiilor poate reprezenta chiar un temei al acțiunii eficace. De exemplu, în domeniul interacțiunilor politice (cu deosebire a celor din lumea modernă), enunțarea explicită, oficial-publică sau cvasioficială, a intențiilor strategice constituie o cvasiobligație – mai rar, chiar o obligație legiferată, cum este cazul programelor de guvernare. Programele partidelor politice, declarațiile de intenții ale oamenilor politici, proiectele, apelurile ori chiar elaboratele de propagandă electorală sunt tot atâtea strategii explicitate. Problema transparenței acestor intenții, ca și a “minciunilor” politice, nu poate deveni una presantă (mereu la “ordinea zilei”) decât cu condiția îndeplinirii în prealabil a explicitului strategic.
O strategie contingentă, de obicei explicită, este aceea mai sus amintită ca reciprocitate strategică. Ceea ce trebuie adăugat aici cu privire la strategia reciprocității este că o strategie de reciprocitate pozitivă (în cadrul căreia actorul care începe jocul anunță intenția sa fermă de a coopera unilateral, cu toate riscurile de rigoare) nu poate fi susținută decât dacă partenerul se obligă în vreun fel oarecare să răspundă în același fel. Câteodată, jucătorul inițiator cere formal partenerului să accepte strategia reciprocității cooperante. De exemplu, un nou Guvern care cere Parlamentului, populației, sindicatelor, presei și Opoziției un răspuns cooperant, pe o perioadă de timp determinată (“perioadă de grație”), la acțiunile guvernamentale, nu face decât să inițieze o strategie a reciprocității cooperante (un “cerc virtuos”).
Inițierea unei strategii a reciprocității cooperante este un dat socio-politic cu totul lăudabil, fiind o încercare notabilă de ieșire din “dilema prizonierului”. Cu toate acestea, garanțiile respectării “de bună voie” de către părți a “contractului” cooperativ nu sunt întotdeauna foarte consistente (credibile), fie că este vorba de interacțiunea strategică privată (“morală”), fie de cea publică (“politică”). Slaba consistență nu implică însă inexistența. Lipsa unui cadru instituțional, juridico-formal de preferință, care să constrângă penalizant părțile contractante, crește semnificativ riscurile defectivității unilaterale, ca și perpetuarea acesteia în regim de reciprocitate negativă (“cercul vicios”). Cu toate acestea, și deși reciprocitatea pozitivă nu pare deseori să fie altceva decât o promisiune, fiind rațional suspectabilă de utopism, instituirea formal-juridică constituie o intervenție meta-joc, care inhibă jocul “liber”, generând, așa cum s-a văzut mai sus, dileme suplimentare.
Mai mult decât atât, una dintre vechile surse de dileme ale interacțiunii moral-politice este constituită tocmai de problema penalizării. Presupunând că nu există nici o instanță exterioară punitivă pentru sistemul de joc dat, este oricând posibil ca o strategie a reciprocității cooperante să se transforme într-o strategie de același tip, dar reciproc defectivă și punitivă, după modelul vendetei (“dinte pentru dinte…”). Actorul care inițiază cooperarea, odată vexat de injuria provocată printr-o defecțiune “nemeritată” (în percepția sa, dar și obiectiv, devreme ce el a inițiat strategia reciprocității cooperante cu bune intenții și de bună voie) ar putea fi mai stimulat în obținerea “reparațiilor” de rigoare decât dacă ar fi adoptat de la bun început el însuși o strategie independentă defectivă.
4.1. “Umbra viitorului”
Iterarea jocului “dilema prizonierului” (ca și a variantelor sale) aduce în discuție și problema câștigului viitor anticipat (atât în funcție de câștigul actual, cât și de cel din trecut). Această anticipare este în conexiune cu structura plăților din jocul dat, ca și cu reputația actorilor implicați.
Bilanțul global al actorului este calculat nu doar punctual (deși acest calcul se realizează permanent, în fiecare rundă de joc), ci și prin însumarea la câștigul net actual a câștigurilor anticipate. În cazul unui joc iterat (pe o perioadă definită sau indefinită), bilanțul global va fi și el un bilanț iterat (sau, mai exact, cumulat). Se poate constata astfel că viitorul are un impact asupra prezentului, fenomen numit drept “umbra viitorului”.
Actorii vor încerca să maximizeze nu doar valoarea prezentă a câștigului lor net, ci și valoarea totală (în care este inclus câștigul viitor anticipat) a câștigului. Se poate observa de aici că:
actorul care câștigă substanțial (sau măcar cât a anticipat în mod rațional) într-un joc (într-o rundă sau mai multe ale unui joc dat) va încerca să prelungească cât mai mult acest joc (va urmări obținerea unei “umbre a viitorului” cât mai lungă), tot așa cum va încerca să mențină aceiași parametri de joc – aceeași structură de plăți și aceleași strategii. În schimb, actorul nemulțumit de câștigul actual va încerca să scurteze cât mai mult posibil “umbra viitorului”, aceasta dacă nu poate ieși din joc și/sau nu poate schimba partenerii. Într-un anume fel, acesta este prototipul strategic al “revoluționarului”. Deși revoluțiile au fost tematizate ca fiind orientate strategic spre viitor (mai totdeauna unul “de aur”), o analiză formală a lor ar indica poate mai degrabă intenția lor de a bloca viitorul, prin oprirea jocului și, nu de puține ori, prin eliminarea partenerilor;
se conturează în funcție de “umbra viitorului” două profile strategice:
(b1) strategul “prezenteist”, denumire care acoperă acel tip actorial înclinat să minimizeze “umbra viitorului”, prin scurtarea sau oprirea jocului. Viitorul apare nu doar ca fiind greu predictibil, ci cu totul imprevizibil, conținând riscuri foarte ridicate ori de-a dreptul amenințător. Strategia centrată pe prezent ar mai putea fi numită strategie “prudentă”;
(b1) strategul “futurist”, numind acel tip actorial care tinde să maximizeze “umbra viitorului”, s-o facă cât mai prezentă, pentru el ca și pentru ceilați jucători – și, dacă se poate, cât mai repede cu putință. Câștigurile viitoare sunt supralicitate, iar actorul nu se simte “la locul său” în prezent, deoarece acesta nu este “timpul său”. Suferind de un “mal du siecle” perpetuu, el va căuta viitorul în alt loc, de aici și propensiunea sa spre călătorii în spații exotice. De altfel, acest tip strategic ar putea fi numit și ca “aventurier”.
Așa cum încearcă să maximizeze valoarea actuală a câștigurilor lor, actorii vor încerca să maximizeze și valoarea câștigurilor viitoare anticipate. “Pregătirea viitorului” reprezintă tocmai această strategie globală prin care actorii, pe baza structurilor de joc actuale, construiesc structurile de joc viitoare. Și, deși “umbra viitorului” a fost dintotdeauna subsumată logico-rațional domeniului numitelor “futura contingentia”, calcularea efectelor sale pragmatice de aici-și-acum este realizabilă.
Pentru calcularea valorii câștigurilor viitoare, trebuie să se pornească de la evidența potrivit căreia câștigurile actuale, ca și cele anterioare, sunt certe și mai mari decât câștigurile viitoare, fie și pentru că, sau mai ales pentru că, însăși continuarea jocului este nesigură. Plecându-se de la contabilitatea fiecărui jucător privind valoarea anticipată a câștigului viitor, se poate obține valoarea cumulată a câștigului posibil într-o structură de joc dată.
Vom presupune un joc în cadrul căruia fiecare actor adoptă strategia reciprocității cooperante. Fiecare jucător va primi plata R pentru cooperare, în fiecare rundă a jocului. Odată jucată prima rundă, plata R va fi imediat primită de ambii actori. Dacă jocul continuă, actorii vor primi pentru fiecare rundă jucată aceeași plată R (evident, cu condiția ca jocul să se desfășoare în toate rundele sale următoare între aceeași parametri strategici).
Cum însă viitorul este incert, câștigurile sale anticipate vor fi tot mai mici, pe măsura incertitudinii crescânde care este asociată îndepărtării rundelor viitoare de runda actuală. Astfel, valoarea plăților pentru fiecare rundă de joc viitoare nu poate fi decât o fracțiune din valoarea plății actuale și certe. Vom nota această fracțiune cu wR, ea reflectând nivelul de expectanță al actorului privind mărimea plății viitoare, ca și incertitudinea sa privind actualizarea acelei plăți. Pentru un joc de durată indefinită (potențial infinit), valoarea globală cumulată a plății pentru cooperare va fi calculată după formula:
V = R + wR+ wXwR + wXwXwR +…..+ n(wXw)R, unde n reprezintă numărul rundelor de joc potențiale.
De unde rezultă și că:
R
V = –––– , unde 0 w 1
1 – w
Se poate observa că dacă n , atunci w 1 (în condițiile în care jocul se desfășoară strict la fel ca în runda inițială), ceea ce are drept rezultat ipotetico-formal că plata cumulată pentru cooperare tinde spre infinit. Oricum, în cazul unui număr foarte mare de runde de joc, plata cumulată este cu mult mai mare decât plata aferentă unei singure runde de joc.
Din cele de mai sus derivă că fie și un jucător care câștigă puțin în prima rundă de joc, sau mai puțin decât anticipase, poate avea rațional o incitație consistentă pentru continuarea pe o perioadă cât mai lungă a unui joc de reciprocitate cooperantă. Dar tot din cele de mai sus apare evidența rațional-calculatorie că, din momentul în care un actor câștigă negativ (pierde) după prima rundă de joc, el are tot interesul să oprească acel joc sau să iasă din el (dacă aceste lucruri sunt posibile).
La fel de evidentă rațional este și constatarea că un joc în care se ajunge la reciprocitatea defectorie ar trebui oprit cât mai repede cu putință. Cu toate acestea, în nenumărate situații de joc empiric, jocuri de tip defectoriu-adversativ ori chiar agresiv au continuat mult după ce atare evidență rațională a apărut tuturor actorilor. Un caz de un acut dramatism a fost acela al Primului Război Mondial, care, potrivit chiar unora dintre cei care l-au ințiat și/sau au participat la el, trebuia oprit după cel mult trei luni de la debutul său. Faptul că beligeranții l-au continuat în condiții cvasiidentice cu cele din primele trei luni de desfășurare, în pofida evidenței raționale că toți aveau de pierdut și nimeni de câștigat, indică doar binecunoscutul fapt că oamenii (îndeosebi cei “de stat”) nu sunt și nu acționează întotdeauna strict rațional – sau o fac, asemenea “bufniței Minervei”, abia “la apusul Soarelui”.
Este apoi de semnalat efectul de feed back al câștigului viitor asupra tipului de strategie actuală. Dacă parametrul w este destul de mare, atunci nicio strategie independentă nu este suficient de bună comparativ cu una contingentă. La fel, dacă impactul viitorului este important, oferind siguranța continuării unui joc cooperant, atunci strategia optimală este aceea care oferă răspunsuri pozitive în condiții de interdependență – și chiar stimulează interdependența.
4.2. Prelungirea “umbrei viitorului”
Importanța strategiei reciprocității cooperante nu poate fi relevată decât din perspectiva “prelungirii” unei “umbre a viitorului” pozitive, chiar în condițiile unor câștiguri punctuale modeste pentru unii dintre partenerii de joc. Această strategie poate conduce la emergența cvasispontană (neprovocată de presiuni externe jocului) a unei cooperări relativ stabile realizată de jucători strict egoiști.
Considerând un sistem de joc mai amplu, în care un număr semnificativ de mare de actori joacă după strategii adversative diferite tipuri de jocuri, este posibil (ba chiar în condiții de probabilitate ridicată) ca mici grupuri de jucători să ia decizia de a juca reciproc cooperant. Aceste “insule" de cooperare stabilă vor oferi locuitorilor lor avantaje comparative certe în raport cu cei din afara “insulei”. Astfel, cooperarea reciprocă poate deveni un model de “performanță” competitivă pentru ceilalți jucători.
Ieșirea din anarhia specifică “stării naturale”, fără intervenție reglementativă și costuri instituționale împovărătoare, este o posibilitate confirmată tehnic:
“Cooperarea reciprocă poate apare într-o lume de egoiști în care nu există o instanță de control – și anume începând de la un grup restrâns [cluster] de indivizi care se bazează pe reciprocitate”
(Robert Axelrod – The Emergence of Cooperation Among Egoists, în American Political Review, nr. 75, June, p.317).
Analiza unui joc de tip “dilema prizonierului” iterat sugerează mai multe elemente vitale pentru o cooperare stabilă:
percepția actorilor că sunt interdependenți și că deciziile lor sunt reciproc contingente;
capacitatea actorilor de a urmări în timp și de a reacționa pertinent (abil, competent) la deciziile partenerilor;
(iii) existența unui interes bine conturat și de lungă durată;
(iv) diferențe moderate între plățile obținute pentru cooperare și defecțiune.
De exemplu, în ce privește capacitatea și nivelul acestei capacități de sesizare a interdependențelor, dacă actorii joacă în mod repetat un joc, sau mai multe jocuri diferite în mod simultan, atunci defecțiunile au toate șansele să fie penalizate (este vorba de penalizarea intrajoc), iar convențiile coordinative pot fi inițiate, dezvoltate și menținute timp îndelungat.
În ce privește monitorizarea în timp a acțiunilor partenerilor, ea apare ca fiind cu deosebire importantă atunci când plata “fraierului” este ridicată (în sens negativ, ca pierdere). Astfel, cunoașterea strategiilor și plăților partenerilor este importantă deoarece un jucător care se oferă să coopereze își asumă un risc. Riscurile sunt minimizate dacă plata “fraierului” (pentru cooperare unilaterală) nu este negativă sau nu este cu mult mai mică decât plățile partenerilor “exploatativi” (a celor care “au succes”). O altă condiție ar fi aceea ca plata obținută dintr-o defecțiune unilaterală punctuală (obținută într-o singură rundă sau în câteva runde de joc) să fie relativ modestă comparativ cu valoarea câștigului cumulat, obținut din iterarea pe o perioadă lungă de timp a jocului, de către toți sau măcar de către majoritatea semnificativă a actorilor cu câștiguri modeste pe fiecare rundă de joc.
Aceste condiționări au fost sesizate și la modul empiric, relativ la tema “îmbogățirii” și la riscurile pe care acest fenomen le generează privitor la stabilitatea (continuitatea în timp) a unei “bune societăți”. Simplificat, lucrurile par să stea în felul următor: o societate în care există diferențe de stare economică (unele chiar foarte accentuate) poate evita riscurile fracționării sale adversativ-agresive dacă, prin evoluțiile în timp ale stărilor economice ale membrilor săi, acestea se îmbunătățesc relativ constant (chiar dacă nu și uniform). Altfel spus, dacă avem o creștere economică de 10 la sută în cursul unui an, atunci aceasta trebuie să se reflecte atât în creșterea marilor averi cât și în creșterea veniturilor mai modeste. Ceva mai dificilă este, desigur, analiza situațiilor care emerg în condiții de stagnare ori descreștere economică (de recesiune), ca și gestionarea lor politico-administrativă.
Oricum, actorii par să fie foarte atenți în privința a două chestiuni:
cât de mari sunt (pot fi) câștigurile viitoare anticipate. Dacă viitorul este puternic valorizat, atunci plata “fraierului” poate fi compensată de câștigul anticipat. Așa cum s-a văzut, chiar o plată R mică sau modestă obținută din cooperare, odată ce jocul este continuat în aceleași condiții, poate aduce un câștig cumulat important. În plus, continuarea jocului poate aduce eventuale modificări în sens pozitiv pentru “fraier”, fie prin schimbarea structurii de joc, fie prin creșterea valorii plății pentru “fraier”, fie chiar prin aceea că unii dintre defectori vor înțelege avantajele globale ale cooperării reciproce. De exemplu, într-o societate “bogată” (stare la care s-a ajuns prin acumularea în timp a câștigurilor agregate ale unor runde joc succesive), cei “bogați” pot ajunge la concluzia pragmatică (care nu exclude idealismele moral-religioase) că ei nu doar pot, ci și trebuie să-i recompenseze pe cei defavorizați de jocul general. Desigur însă, acțiunea filantropică nu are cum înlocui “politicile” mai mult sau mai puțin spontane care au drept finalitate creșterea valorii plăților celor mai modeste, ca și modificarea în sens cooperant a structurilor de joc;
costul relativ al plății “fraierului” într-o singură rundă de joc, ca raport între câștigul său și plata pentru cooperare reciprocă ori plata pentru defecțiune unilaterală. Studii experimentale au indicat că jucătorii sunt mai tentați să coopereze atunci când câștigurile imediate din defecțiunea unilaterală sunt mici, iar costurile pentru defecțiunea reciprocă sunt relativ mari.
B
C D
Figura III
(incitantă la defecțiune reciprocă)
B
C D
Figura IV
(incitantă la cooperare reciprocă)
În structura de plăți din figura III avem următoarele costuri relative ale “fraierului”:
(a) Câștigul “fraierului” 50
50
Câștigul cooperării reciproce 1
(b) Câștigul “fraierului” 50
1
Câștigul defecțiunii unilaterale 50
Întrucât (a) = – 50 (b) = – 1, defecțiunea unilaterală este net preferabilă cooperării reciproce, rezultanta de joc normală rațional fiind defecțiunea reciprocă. Ambii parteneri fiind la fel de raționali, comportamentul lor va fi, în mod plauzibil, identic.
În structura de plăți din figura IV, avem următoarele costuri relative ale “fraierului”:
(a) Câștigul “fraierului” 10 10
Câștigul cooperării reciproce 9 9
(b) Câștigul “fraierului” 10
1
Câștigul defecțiunii unilaterale 10
10
Întrucât (a) = (b) 1, cooperarea reciprocă este preferabilă
9
defecțiunii unilaterale, ambii actori fiind incitați să opteze pentru cooperare reciprocă, cu atât mai mult cu cât câștigul agregat oferit de acestă stare este întotdeauna cert mai mare decât cel oferit de defecțiunea reciprocă.
Dacă jocul continuă un număr suficient de mare de runde în conformitate cu structura din figura IV, cooperarea tinde să devină tot mai stabilă. În condițiile plăților din Figura III, cooperarea reciprocă este improbabilă chiar și pentru un număr redus de runde.
În fine, este calculabilă și relația dintre câștigurile viitoare și câștigurile actuale. Potrivit formulei V= R/1-w, raportul ar fi, oricare câștig viitor pozitiv ar fi raportat la câștigul actual R, un rezultat constant descrescător, cu o rată exponențială w la puterea n. În fapt, rata exponențială descrescătoare, deși certă, nu este constantă. Raportul w/R este o abstracție relevantă doar în măsura în care jocul este strict același în toate rundele, iar actorul percepe strict la fel valoarea relativă a câștigurilor viitoare. Întrucât jocurile sunt rareori strict repetabile, iar percepția actorilor este cu atât mai variabilă, raporturile anticipate de mărime dintre câștigurile viitoare și câștigurile actuale nu se supun unei rate strict descrescătoare. Rezultă că w, chiar și atunci când este constant descrescător, apare ca variabil pentru actori diferiți care participă la aceeași interacțiune.
Or, în atari condiții:
cu cât câștigurile viitoare sunt mai bine valorizate relativ la câștigurile actuale (cu cât w este mai mare și este perceput ca descrescând mai lent), cu atât incitația spre defecțiunea actuală este mai scăzută;
cu cât câștigurile viitoare sunt mai slab valorizate relativ la câștigurile actuale (w fiind mic și perceput ca având o rată ridicată de descreștere), cu atât incitația spre defecțiunea actuală este mai ridicată.
Există o serie de factori care întăresc “umbra viitorului”, astfel încât aceasta să fie incitantă înspre cooperare reciprocă:
conturarea, prin acțiuni interdependente, a unor orizonturi de timp cât mai consistente, astfel încât așteptările actorilor să fie susținute de repetarea efectivă a jocului;
regularitatea împrejurărilor în care se joacă (sau, dacă este posibil, regularizarea lor). În afara confortului generat de o așteptare împlinită, regularitatea conferă o bază solidă a calculului de șanse;
încrederea în informațiile oferite de parteneri, atât în ce îi privește pe ei înșiși (reputația lor, metodele strategice), cât și în ce privește acele caracteristici ale situației care nu sunt accesibile nemijlocit actorului în cauză;
feed back-uri rapide privind schimbările apărute în situația și acțiunile celorlați actori (pentru a preveni, încuraja sau penaliza acele strategii ale partenerilor care sunt productive-neproductive pentru câștigurile actorului dat, pentru continuarea jocului între aceiași parametri etc.);
Examinarea unor tipuri distincte de relații relevă moduri semnificativ diferite de aranjare a situațiilor de joc în funcție de “umbra viitorului”. De exemplu, s-a conturat o diferență pronunțată între interacțiunile economice (mai ales internaționale) și cele politico-militare (evident, în cadrul unor structuri de joc identice). Decisivi în diferențiere sunt factorii (i) și (ii). Astfel, în relaționarea economică, actorii, în mod rațional:
se așteaptă ca relația lor să continue indefinit, sau, cel puțin, ca ea să înceteze doar în condiții excepționale (crize economice, crize politico-militare sau catastrofe naturale);
nici un actor nu poate elimina din joc cealaltă parte (sau o poate face doar cu costuri proprii ridicate, care îi afectează negativ bilanțul) și nici modificarea jocului dintr-o singură “mutare” (după o singură rundă). Schimbările dramatice în situațiile de joc economice sunt rare, și, de obicei, ori se revine după un timp la situația anterioară, ori schimbarea este resorbită sistemic, fără efecte negative majore pentru marea majoritate a actorilor;
penalizarea defectorilor și refacerea situației de joc în condiții de cooperare este o practică economică curentă, fiind nu doar posibilă, ci și dezirabilă pentru majoritatea actorilor.
În schimb, interacțiunile politico-militare sunt greu de conceput între aceiași parametri de joc. “Umbra viitorului” apare aici ca fiind nu doar mai nesigură, ci și net mai scurtă. Cu totul dramatică, prin amploare și consecințe, comparativ cu interacțiunile economice, este situația de joc militară (de aceea, jocurile strategice cele mai spectaculoase – cât timp rămân pure jocuri ! – sunt cele militare). Forța de joc a actorilor militari, mijloacele violente pe care aceștia le au la dispoziție, ca și “obligația profesională” de a juca adversativ-agresiv îi determină să schimbe, cât se poate de surprinzător pentru partener, strategiile sau, dacă este posibil, chiar structurile și regulile de joc. Deloc întâmplător, Thomas Hobbes apela la o sintagmă belicoasă pentru descrierea sintetică a consecințelor “stării naturale” (de anarhie libertară, considerată de el ca fiind negativă) – bellum omnium contra omnes.
Factorii (iii) și (iv) sunt și ei importanți în ce privește impactul “umbrei viitorului”, dar nu au aceleași efecte strategice diferențiatoare ca și factorii (i) și (ii), , cel puțin nu pentru raporturile dintre relațiile economice versus cele politico-militare.
După cum se poate observa din cele de mai sus, așteptările (percepțiile) actorilor sunt la fel de relevante ca și caracteristicile de stare ale situațiilor de joc efective. Lungimea “umbrei viitorului” este nu atât o prelungire a obiectului care obturează razele soarelui nădăjduit, cât un proiect care încearcă să așeze în peisaj acel soare astfel încât umbra sa să fie cât mai potrivită în raport cu dorințele, interesele, așteptările etc. actorilor.
Efortul individual pare însă să fie de cele mai multe ori insuficient, câtă vreme mutarea soarelui în unghiul cel mai favorabil (astfel încât el să ofere umbra cea mai “convenabilă”) necesită aproape întotdeauna puteri supraindividuale. Încă o dată, crearea, păstrarea și întărirea unor structuri de presiune meta-joc (instituții, legi, norme etc.) pare să fie o tristă necesitate, întărind modelul hobbesian din Leviathan. Dincolo de nostalgica laudatio a “stării de libertate naturală”, se ivește mereu argumentația realismului instituțional, care susține inevitabilitatea reglementării și susținerea acesteia prin structuri supraindividuale de așteptare.
Efectul apare însă ca fiind unul mai degrabă plictisitor: câtă vreme există instituții ferme, majoritatea jucătorilor știu că reparațiile (penalizările) cuvenite pentru defecțiune sunt întrucâtva inevitabile (rutinate), că orice violare a regulilor cooperante va fi tratată nu ca un caz izolat, ci ca unul înscris într-o serie de acțiuni interrelaționate. Dar aceleași structuri de așteptare, instituțional definite, determină ca interacțiunile socio-morale și politice să aibă un caracter civilizat – i.e. regulile jocurilor să fie ferme și stabile, jucătorii să le accepte ca non-discutabile (sau ca discutabile între limite foarte îngust definite – “pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale” – care vor fi fiind acestea ?), strategiile să fie pe cât posibil enunțate public și să aibă un caracter preponderent contingent (să țină seama de voința și interesele celorlalți), câștigurile și costurile să fie moderate și cât mai generale cu putință etc.
Poate că societatea civilizată, și cu deosebire supracivilizațiile moderne – numite de Alexis de Tocqueville ca fiind “democratice” la modul larg, și nu doar îngust-politic – are o alură mai ternă decât societățile eroico-aristocratico-militare ale trecutului. Oricum, acest tip de societate “civilizată” (care a permis și apariția-proliferarea “societăților civile”) nu are decât foarte puțin din ceea ce apologeți de circumstanță, mai vechi sau mai noi (destui dintre aceștia din urmă urând de fapt sistemul guvernării, ori mai ales al autoguvernării democratice) îi atribuie cu o ușurință condamnabilă, prezentând-o ca un sui generis “rai socio-politic”. De aceea, cuvintele profetice ale lui Tocqueville ar trebui mereu recitite:
“Dacă vi se pare util să deturnați activitatea intelectuală și morală a omului înspre necesitățile vieții materiale, și s-o folosiți pentru producerea bunăstării; dacă rațiunea vi se pare a fi mai profitabilă omului decât genialitatea; dacă obiectivul nu mai este crearea unor virtuți eroice, ci a unor habitudini pașnice; dacă vreți să vedeți mai degrabă vicii decât crime, și preferați să vedeți mai puține acțiuni mărețe, cu condiția de a avea mai multe trădări; dacă, în loc să acționați în mijlocul unei societăți strălucitoare, vă mulțumiți să trăiți într-una prosperă; dacă, în fine, obiectivul prioritar al guvernării nu mai este, potrivit vouă, acela de a oferi întregului corp al națiunii cât mai multă forță ori glorie cu putință, ci de a oferi fiecărui individ care compune națiunea maximum de bunăstare și de a-l feri cât mai mult de mizerie; atunci egalizați condițiile și constituiți guvernarea democratică”
(Alexis de Tocqueville – De la democratie en Amerique, în Oeuvres completes d’Alexis de Tocqueville, Gallimard, Paris, t. I, 1-er vol., p.256, trad. ns.)
Egalizarea condițiilor, în citirea standard a textului tocquevillian (de altfel cu totul pertinentă în spiritul operei sale) pune accentul pe nivelarea și mediocrizarea economico-socială ori politică. Ne putem însă permite să abuzăm textul și să interpretăm “egalizarea condițiilor” și ca fiind instituirea treptată, în societățile moderne, a regulilor de joc egale pentru toți actorii – un obiectiv vechi de când democrația, devreme ce Aristotel îl tematiza ca fiind “isonomia”, după el principala trăsătură a “democrației”.
Ce este însă evidențiabil, din perspectiva teoriei jocurilor, este faptul că acest tip de societate a dorit, a știut și a reușit să structureze instituțional sistemele de joc în așa fel încât majoritatea interacțiunilor (începând cu cele economice și încheind cu cele politice) să fie împinse spre cooperare reciprocă, spre stări optimale, fără distrugerea în exces a “naturaleții” indivizilor, ca ființe care au asigurat dreptul de a-și formula și urmări interesele, așa cum le percep ei. Iar acest drept inalienabil la propriile dorințe pare să fie tradus cel mai fidel prin celebrul “drept la fericire” pe care îl întâlnim formulat pe același tărâm american vizitat cândva de Tocqueville.
Multiplele convenții și instituiri normative, care fac ca societățile civilizate moderne să aibă un aer atât de “neguțătoresc” (totul, sau aproape totul, se negociază, compromisurile sunt “regula de aur” a economiei, politicii și, uneori, a moralei ori chiar a religiozității), repugnă spiritelor înclinate spre “avânturi eroice” – și se știe cum a tematizat această “lipsă de stil” a societății “burgheze” Fr. Nietzsche. Cu toate acestea, progresul întru comoditate, siguranță și civilitate al persoanei obișnuite, al “omului de pe stradă”, este un dat pe care doar reaua intenție îl poate face de disprețuit. Desigur însă, acest progres a trebuit și trebuie să fie plătit într-un fel oarecare. Societatea modernă nu este una idilico-paradisiacă. În termenii teoriei jocurilor, aceasta nu înseamnă altceva decât că și în cadrul ei câștigurile brute nu coincid niciodată cu câștigurile nete, costurile fiind, ca peste tot, inevitabile.
5. NUMĂRUL ACTORILOR. PROBLEMELE SANCȚIONĂRII
Așa cum s-a văzut mai sus, strategia reciprocității poate fi o strategie efectivă în inducerea cooperării reciproce, chiar atunci când toți jucătorii sunt egoiști și inițial incitați spre defecțiune. Chiar și fără mecanisme de presiune exterioară (a căror importanță și necesitate nu trebuie ignorată, dar nici exagerată), jucători egoiști pot ajunge, într-un joc iterat de tipul “dilemei prizonierului” la soluții spontane de ieșire din situație prin cooperare reciprocă.
Totuși, efectivitatea cooperării nu este nici ușor de atins, nici ușor de menținut – și, cu atât mai mult, ea nu se realizează necondiționat. În cadrul schemei de joc elementare, de matrice 2X2, ieșirea din DP prin resursele interne ale interacțiunilor de joc iterate depinde de trei condiții:
jucătorii să poată identifica defecțiunea și defectorul. Deși procedura definirii pare simplă atunci când jocul este atât de simplu (cu doar doi jucători și două acțiuni), ea implică nu puține dificultăți. În fapt, în majoritatea jocurilor reale, non-rigide, jucătorii stabilesc (instituie) ab initio și procedurile de definire a defecțiunii (dacă ele nu sunt deja instituite). De exemplu, la șah, este instituită regula “piece touchee, piece jouee”, dar, prin convenție explicită, doi jucători pot s-o suspende;
să poată fi impuse reparații din partea celui care a defectat. Simplist, o asemenea condiționare pare să trimită la problema uzului forței sau capacității de persuasiune a celor doi actori, Fără a fi câtuși de puțin neglijabile, dimensiunile forței, persuadării ori disuadării sunt insuficiente și deseori neproductive. Într-un anume fel, de la nivelul cel mai simplu de joc apare ca definită problema legitimității. Un jucător nu se va supune procedurii reparatorii decât în măsura în care este, într-un fel sau altul, convins că reparația este necesară (și nu doar profitabilă celuilalt jucător). Or, necesitatea nu poate fi altfel decât în regim de universalitate – cu alte cuvinte, reparația nu este legitimată decât dacă ea este considerată ca aplicabilă oricărui jucător din orice joc de același tip. Se vede, tot așa, că impunerea reparației este derivată din definirea defecțiunii. În plus, o problemă mereu discutabilă este aceea a cuantumului reparației, ca și a modalităților efectuării sale procedurale;
jucătorii să aibă motivații stabile (de lungă durată) în impunerea reparațiilor. Durabilitatea acestor motivații depinde direct de durabilitatea intereselor actorilor, iar aceasta este întărită, prin feed back, de obținerea unor câștiguri certe și satisfăcătoare în urma jocului. Dar, pe lângă interes, în definiția motivației reparatorii intră în calcul și așteptarea jucătorului privind durata jocului, regularitatea condițiilor de desfășurare (repetabilitatea structurii de plăți cu deosebire), ca și reputația partenerului. De exemplu, în ce privește reputația, un jucător rațional va fi destul de puțin incitat să aplice proceduri reparatorii unui partener mult mai puternic decât el însuși. El poate eventual încerca, o dată sau de puține ori, o asemenea procedură, dar feed back-ul venit din partea unui actor “dur” sau “rebel” îl va determina să cedeze – să încerce ieșirea din joc sau apelul la instanțe exterioare, de aceeași forță sau mai puternice decât partenerul.
Dacă jocul este mai complicat, cu un număr ridicat de jucători (se poate vorbi despre o “limită critică” a mărimii grupului), condițiile de mai sus au șanse mari de nu putea fi atinse în mod spontan, neinstrumentat instituțional-reglementatoriu. Aceste șanse nu sunt însă egale pentru mulțimi de jucători diferit structurate. Dintr-o perspectivă sociologică simplificată, putem avea:
mulțimi de indivizi simplu agregați, care au dificultăți majore în definirea unui minim interes comun, având un interes comun vag sau incapabile să mențină un interes comun cât de cât definit pe o perioadă de joc semnificativă. “Gloata” sau “massa”, alcătuite din atomi socio-politici izolați într-o mulțime nedefinită actorial, fac cvasiimposibilă efectivitatea condițiilor (a) – (c), oferind o imagine sugestivă a haosului socio-politic. De altfel, una dintre modalitățile definirii actorului colectiv (a “limitelor critice” ale acestuia) o constituie existența și fermitatea criteriilor de permisivitate pentru accesul în grup. Or, este evident că în “gloată” sau “massă” accesul unui individ nou este pe cât de “liber” pe atât de neimportant pentru capacitatea acțională a acelor mulțimi. Ca urmare, capacitatea acțională a acestui tip massiv de actor colectiv este cvasinulă, de unde posibilitatea mereu actualizată a “manipulării” sale în scopuri cu totul străine intereselor sale – dar care sunt interesele unei “gloate” sau “masse” ?
mulțimi de mari dimensiuni în interiorul cărora s-au conturat grupuri de dimensiuni mai mici, care au reușit să-și definească interese comune și relativ stabile (“bisericuțe”, “găști”). S-a văzut mai sus că aceste “clusters”, bine definite operațional, prin adoptarea în interiorul lor a strategiei reciprocității cooperative, pot profita de acțiunea haotică, reciproc defectiv-adversativă, a restului indivizilor din mulțimea din care fac parte. Printre altele, asemenea grupuri, deși minoritare statistic, pot impune în anumite condiții standardele lor punitiv-reparatorii întregii mulțimi aflate într-o stare de inferioritate strategică-operațională. Fenomenul elitelor de orice fel, dar cu deosebire al elitelor economice și politice, este în bună măsură explicabil și în acești termeni. De pildă, elitele (care sunt, totuși, doar un caz de extremă definire a grupurilor segregate) pun în mișcare proceduri de acces atât de severe încât în cazul lor s-ar putea vorbi mai degrabă de proceduri non-permisive. În plus, aplicarea condițiilor (a) – (c) este în interiorul lor atât de accentuată încât constrângerile suportate de componenții grupului nu pot fi compensate decât prin câștiguri semnificativ mai mari decât media (câștiguri “de lux”) – și, de obicei, tocmai acesta este scopul, deseori nemărturisit, al acțiunii acestui tip de jucător colectiv. Căci, fără aceste câștiguri luxuriante, cine ar da libertatea “cerșetorului” pe condiția severă a “prințului” ?
mulțimea segregată categorial, după modelul “castelor” și “stărilor” din societățile premoderne ori a “claselor” și “categoriilor” socio.profesionale din lumea modernă. Actorii colectivi de acest tip se situează, ca și coerență structural-acțională, undeva între “gloată” – “massă” și “elită”, cu diferențele de rigoare dintre “caste” –“stări” și “clase” –“categorii”, dar oarecum neglijabile din perspectiva analizei formale. Fapt este că aceste grupuri acționale sunt rareori omogene, fiind alcătuite la rândul lor din grupuri și grupuscule internal segregate, inclusiv prin existența unor elite proprii, iar limitele lor sunt mai degrabă vag definite, mai ales în cazul “claselor” moderne. Circulația liberă (mobilitatea socială verticală) înspre și dinspre actorii clasiali determină ca aceștia să aplice mai dificil condițiile (a) – (c) în interiorul lor. Mai efectuală este aplicarea acestor condiții în interacțiunile cu alți actori de același tip sau de nivel inferior (microgrupurile) sau superior (statele);
microgrupurile, fie ele organice (familia, clanul), fie circumstanțiale (profesionale, asociative) reprezintă un set important și interesant de actori colectivi. Într-un anume fel, despre acest tip de actor colectiv s-a vorbit mai sus, la (b). Cu toate acestea, diferențele față de grupurile atunci amintite, și cu deosebire față de grupurile elitare, sunt relevante pentru teoria jocurilor. Dincolo de distincțiile dintre grupurile organice și cele circumstanțiale în privința procedurilor permisive (în cele dintâi intrarea este obligatorie, fiind “naturală”, în celelalte este mai mult sau mai puțin deliberativ-opțională), avem de-a face cu caracteristici de joc diferite față de grupurile clusteriene. Astfel, strategia reciprocității cooperante apare în microgrupurile organice ca un dat natural, iar nu ca rezultat al unei convenții. Ca urmare, indivizii nu se raportează critic (sau o fac în mod extrem de discret) la strategia reciprocității. Apoi, câștigurile individuale sunt obligatoriu moderate în interiorul grupului organic (firește, ele pot să difere mult de la un grup la altul: avem familii sau grupuri profesionale “bogate” și “sărace”). Aceste grupuri stabilesc și pun în mișcare proceduri internale de redistribuire a câștigurilor, de compensare a costurilor individuale etc. Microgrupurile acceptă cu dificultate sau deloc excelența jucătorilor individuali, ea putând fi manifestată doar în relațiile cu exteriorul (fenomenul “campionilor”). În fine, reparațiile, la fel de dure ca în interiorul elitelor, sunt prompte și indiscutabile, deși constrângerea lor nu este percepută cu aceeași acuitate ca și în cazul componenților elitelor, fie pentru că interiorizarea “spiritului de corp” este ceva de la sine înțeles, fie pentru că duritatea condițiilor “integrării” este compensată prin mecanisme sentimentale. Dar cel mai performant mecanism de compensare al costurilor integrării în microgrup pare să fie tocmai amintita redistribuire internală “egalitară” a câștigurilor și costurilor, care susține și este susținută de solidaritatea “la bine și la rău”;
macrogrupurile comunitare și mandatarii lor (reprezentanțele) – popoare, națiuni, state – ca actori în interacțiune strategică cu propria lor interioritate, dar mai ales cu exteriorul (cu alte macrogrupuri comunitare) dețin o caracteristică care se accentuează și precizează pe măsura evoluției “civilizatorii”: deși sunt relativ vag conturate structural (în interiorul corpului lor găsim și “elite” și “clase” și microgrupuri, fiind vorba de actori pluriformi), ele apar în afară ca fiind tot mai ferm conturați (tot mai “unitari”). Acesta pare să fie un efect cert al autodefinirii legislativ-constituționale din lumea modernă. Totodată, este evident că actori atât de eterogeni în structura lor interioară nu aveau cum să se prezinte în afară, pentru realizarea raporturilor cu alți actori de același tip, și pentru a oferi imaginea unei coerențe strategice, decât recurgând la abstracția mandatarului “interesului general” numită “stat”. Consolidarea statului modern s-a petrecut, deloc întâmplător, concomitent cu (și, poate, ca urmare a) fragmentării interioare tot mai pronunțate a societății civile. Fapt este că actorii statali (ca mandatari ai popoarelor, națiunilor) se prezintă astăzi, mai mult ca oricând, ca jucători foarte puternici și tot mai personalizați juridic. Relațiile lor de joc sunt de o importanță crescândă și prezintă particularități atât de marcate, comparativ cu ceilalți actori, încât merită o analiză separată. În realitate, și în pofida oricărei retorici circumstanțiale, popoarele și națiunile sunt ca și dispărute de pe scena jocului internațional, fiind înlocuite de mandatarii lor. Și este tot mai dificil de sesizat, într-o societate de o multiplicitate tot mai adâncită precum cea modernă, în ce măsură “poporul” sau “națiunea” mai reprezintă o realitate actorială (dacă a reprezentat vreodată așa ceva…). În fine, pe scenă au apărut și actori care transcend limitele statului național – “suprastate”, precum Uniunea Europeană, ca și “multinaționalele” economice (evident, ele nu mai au cum fi doar economice…). Acest tip de actori au deja o mare problemă de înfruntat: pe cine reprezintă ele, ce legitimitate au ele și regulile lor de joc etc. ?
Revenind la condițiile (a) –(c), mai sus enunțate, indiferent de tipul actorial, atunci când în joc sunt implicați mai mulți parteneri, se poate constata că:
detectarea spontană a defectorilor ajunge să fie nu doar dificilă (și s-a văzut mai sus de ce), ci aproape imposibilă. Chiar și atunci când procedurile definirii defecțiunii și defectorului sunt bine instrumentate, numărul mare de actori permite actorilor “necinstiți” să adopte strategii de “ascundere” mult mai eficace decât dacă s-ar juca în doi sau câțiva actori. Anonimatul în care se complac destui actori din societatea massificată modernă contribuie și el la această ocultare a actorilor și a strategiilor lor. “Dacă e anonimă, atunci o semnez” din Scrisoarea pierdută a lui I.L.Caragiale semnalează, sub masca umorului, pericolul real al malversațiunilor prezente în viața moral-politică odată cu apariția actorului colectiv-anonim. Proceduri, altminteri decisive pentru democratizarea vieții politice, precum instituția votului universal, nu sunt nici ele univoc pozitive, fie și pentru că votul universal este decretat și ca fiind “secret”. Nu suntem oare îndreptățiți să suspectăm că atare procedură incită actorii să se “ascundă” în spatele perdelei de fum a tăcerii colective, de unde sugestiva definire a massei electorale ca fiind “marea mută” ? În relațiile dintre actorii statali, detectarea defectorilor poate fi încă și mai dificilă, dată fiind slaba structurare internațională a instituțiilor reparatorii. De exemplu, acțiunile teroriste sunt extrem de greu de atribuit unor actori specificați (cu care să se poată, la limită, “discuta”). La rândul ei, definiția terorismului, pentru a nu mai vorbi de eterna problemă a definirii agresiunii, este o procedură atât de discutabilă încât frecvent, atunci când ea totuși se realizează, apare suspiciunea aplicării unui “dublu standard”. Problemă veche de când lumea, s-ar putea spune: nu-i reproșa tâlharul lui Alexandru cel Mare că el a ucis “doar câțiva oameni”, în vreme ce marele om de stat avea pe conștiință sute de mii de victime ?
pedepsirea efectivă, ca “tăiere a capului” (și nu doar amenințarea cu o potențială-ipotetică pedeapsă) poate fi, de asemenea, dificilă. Majoritatea defectorilor nu numai că încearcă să dovedească inocența lor, ci, atunci când este posibil, vor rezista, se vor opune sau vor deroba de la penalizare. Forța și viclenia sunt mereu prezente în spațiul de joc socio-politic real, indiferent de declarațiile de bune intenții ale jucătorilor, de angajamentele, promisiunile, jurămintele lor etc., cum că vor păstra imaculate regulile de joc convenite. Cu atât mai dramatică este situația în relaționarea internațională cu cât acolo penalizarea defectorilor se lovește de conceptele “suveranității” și “independenței”, invocate și utilizate cel mai adesea într-un mod cu totul abuziv, ca temeiuri ale unei impunități “de la sine înțelese”. În ce privește, de pildă, conceptul “independenței”, este limpede că el ipostaziază, la modul cvasimitic, strategia independentă, valabilă pentru orice actor, și că se face apel la el la modul sfidător-aprioric, ca și cum orice tip de acțiune este “bună” dacă este înfăptuită potrivit propriei “noțiuni” a actorului privind “binele propriu”. Cine ar accepta o asemenea “argumentație” relativ la relaționarea dintre două persoane “fizice” (obișnuite și normale) ?
este foarte posibil ca nici un actor să nu fie dispus în a-și asuma rolul de “polițist”, ca să nu mai vorbim de cel de “călău”. În pofida avantajelor prezumate a izvorî din acest rol socio-moral și politico-juridic preeminent, el implică costuri individuale suficient de ridicate pentru a nu fi o postură excesiv de râvnită. Polițiștii reali, instituționalizați (și, evident, plătiți), sunt o țintă privilegiată a umorului public, a “bancurilor”, ca și a suspiciunii publice privind corupția lor. Există o limpede conturată mefiență publică privind intervenția “lor” în viața “noastră”, a “oamenilor din popor”. Conducătorii auto se previn reciproc asupra controalelor făcute de poliția rutieră, unii polițiști devin ținte fizice ale infractorilor, deși atari cazuri sunt destul de rare, majoritatea infractorilor preferând să ocolească contactul cu poliția, să se ascundă de ea – ca și mai toți oamenii, care de altminteri nu au nimic de ascuns ! Și toate aceste atitudini “civice” sunt adoptate în pofida faptului că aproape orice cetățean recunoaște rolul asigurător al poliției, indiferent de păcatele ei funcționale, care nici nu sunt atât de frecvente pe cât sunt de deranjante. Așadar, dacă costurile individuale ale acestui personaj pe cât de util pe atât de suspectat, nu sunt suficient compensate (inclusiv în plan material), atunci orice actor rațional va fi mai degrabă dispus să fie un actor liber de obligația de a penaliza (un free rider), nelegat în vreun fel de voința penalizatoare a celorlalți actori. S-a spus câteodată că poliția este obligată să facă “treburile murdare” ale unei societăți – și de aici bănuiala că ea însăși, în exercițiul funcțiunii, se murdărește parțial. De unde și percepția generală, destul de întemeiată, că “polițistul” este mai puțin liber decât marea majoritate a celorlalți membri ai societății.
Cele trei dificultăți mai sus analizate definesc problema sancționării prin proceduri descentralizate (neinstituționalizate) de prevenire a defecțiunii prin reparații, problemă care subzistă, chiar dacă nu în forme tot atât de severe, și în momentul formulării unor soluții meta-joc. Recapitulând, problema sancționării apare:
când este dificil de identificat defectorul;
când jucătorii nu se pot focaliza în realizarea procedurii reparatorii;
când unii membri ai grupului nu sunt dispuși să pedepsească defectorii.
Când problema sancționării apare în termeni severi, atunci cooperarea riscă să se prăbușească. Pentru evitarea acestei situații indezirabile, jucătorii pot conveni asupra restructurării sistemului de joc, pentru a obține o fezabilitate superioară a sancționării. Uneori, această decizie poate fi luată și unilateral (de către un jucător sau un grup restrâns de jucători), șansele de reușită în acest caz nefiind independente de preeminența actorului în cauză.
Kenneth Oye (în Explaining Cooperation under Anarchy: Hypothesis and Strategies, World Politics, 38, 1-24) susține, cu referire îndeosebi la relațiile dintre actorii statali, că beneficiile și costurile externale pot fi “privatizabile”. Prin aceasta s-ar realiza o situație de joc în cadrul căreia beneficiile și costurile rezultate din acțiunea unui oarecare actor să fie direcționate în mod specificat către acel alt actor cu care cel dintâi actor a negociat (și nu, în mod nediferențiat, către oricare alt actor din joc). În acest fel, un joc cu mulți actori, în care răspunderile sunt disipate anarhic, poate fi restructurat ca o colecție de jocuri bilaterale, în cadrul căruia problema sancționării este de-dramatizată.
Privatizarea nu este singura modalitate de menținere a cooperării, cu atât mai mult cu cât ea este uneori dificil de realizat. O altă cale este construirea unui regim de joc (care poate fi, și de obicei este în cele din urmă, instituționalizat – moment din care jocul este supus unor reglementări meta-joc, care pot fi însă parte a unui joc de nivel superior etc.). Regimul, fie și în forma sa cea mai simplă ori “naturală”, conturată prin decizia liberă a actorilor înșiși, fără presiuni externale, oferă standarde de măsurare a acțiunilor și responsabilități în aplicarea sancțiunilor, ceea ce reduce semnificativ severitatea problemei sancționării.
De asemenea, regimurile oferă:
informații relevante despre actori, facilitând comunicarea intra-joc;
(ii) dezvoltarea și menținerea reputației actorilor, întărind așteptările lor pozitive privind partenerii și strategiile lor cooperante;
modalitățile de interiorizare (încorporare) a regulilor de joc și a strategiilor contingente pozitiv-cooperante în comportamentul respondent al actorilor;
uneori, pot asigura chiar responsabilizarea actorilor pentru întărirea descentralizată a regulilor favorabile acțiunii individuale cooperante (în termeni tradiționali, am avea aici “conștiența” moral-civică și politică).
6. CONTEXTUL INTERACȚIUNII
Referirea, oarecum obligatorie, la rolul instituțiilor, din momentul în care s-a ajuns la problema regimului de joc, regim care permite transformarea unui joc de N-persoane (oricând potențial supus anarhiei și haosului) într-o colecție de jocuri bilaterale, mai eficient controlabile de către parteneri, arată și importanța contextului interacțiunii.
Luate izolat, conceptele fundamentale discutate până acum – structurile de plăți, iterările, numărul jucătorilor – oferă doar un cadru formal-schematic al analizei. Ele primesc o semnificație mai amplă și mai bogată explicativ atunci când sunt aplicate în contextul interacțional oferit de alte jocuri, alte probleme și alte instituții. Așadar, faptul dacă un joc cooperant poate fi inițiat și menținut fără intervenție centralizată depinde nu doar de structurile de joc derivate din “dilema prizonierului”, ci și de contextul interacțional.
Contextul interacțiunii poate însemna mai multe lucruri:
orice interacțiune are loc într-un cadru normativ de joc, normele fiind îndeobște împărtășite non-problematic de marea majoritate a participanților. De cele mai multe ori, non-problematic înseamnă și non-critic, de unde impresia pentru cei care examinează (“judecă”) normarea, că în societate predomină conformismul socio-moral și politic. Pe de altă parte, acceptarea necritică și nereflexivă a normelor nu este atât de nefuncțională pe cât apare. Continuitatea și fluența interacțiunilor normale statistic este greu de imaginat într-o lume în care normele nu ar fi acceptate, în majoritatea timpului și de către majoritatea actorilor, în mod tacit și fără discuție, ca fiind universal valide. Se poate vorbi despre o structură de adâncime a spațiului socio-politic, care conține un set limitat, dar ferm, de norme ca și nemodificabile. Când această structură este discutată și disputată, fiind supusă presiunii “înnoirii”, asistăm de obicei la “cutremure” socio-moral-politice, de mai mică sau mai mare amploare. Aceeași analiză, cu modificările de rigoare datorate amplorii și specificității, se poate aplica și relațiilor dintre actorii statali. Potrivit unei opinii cinice destul de răspândite (și care se revendică de obicei din Machiavelli), în politică în general, și în politica internațională în special, moralitatea ar fi (sau chiar ar trebui să fie) suspendată. Analiza jocurilor contrazice această aserțiune, deloc neutral-realistă !, tot așa cum elimină din discuția pertinentă asupra interacțiunilor socio-moral-politic considerațiile și exordiile moral-sentimental-metafizice. Duritatea cinică sau predica morală cu care se laudă unii sau alții dintre falșii analiști sau profeți nu are nimic de-a face cu adevărul efectiv (verita effetuale) al moralei și politicii, fie că este vorba de analiza, departe de a fi pur neutrală totuși, a lui Machiavelli, fie mai ales de analiza formală a jocurilor (care, așa cum s-a văzut, acordă normelor, y compris celor morale, o relevanță strategică);
apoi, interacțiunile au loc într-un context instituțional. Recapitulând și întărind cele schițate mai sus în privința cadrului instituțional, se poate afirma că:
(b1) cadrul instituțional meta-joc poate (și mai mereu și actualizează acest potențial al său) modifica structura plăților pe care le întâlnesc actorii în diferite jocuri. Iar atunci când instituțiile sunt edificate în spirit pragmatic, este de așteptat ca structurile de plăți să fie mișcate într-un sens pozitiv pentru actori (să ofere câștiguri tot mai mari și costuri tot mai mici pentru cei mai mulți dintre ei, să incite la cooperare reciprocă, instituind și întărind “circularități virtuoase” etc);
(b2)cadrul instituțional poate lungi “umbra viitorului”, întărind așteptările pozitive ale actorilor, încrederea lor în joc și maximizarea celor mai mici câștiguri;
(b3)cadrul instituțional poate conduce la spargerea jocurilor cu N-actori anarhici-haotici, de tip gregar, în jocuri cât mai apropiate de jocul bilateral, care asigură condiții optime de interacțiune responsabilizată.
7. STRUCTURI DE JOC DERIVATE DIN “DILEMA PRIZONIERULUI”
Din matricea de joc elementară 2X2 poate fi obținută nu doar “dilema prizonierului”. Chiar dacă această situație de joc oferă o structură de plăți standard (sau bazială), care induce o dilemă “dramatică”, așa cum s-a văzut mai sus, este de observat și studiat faptul că mișcările produse nu doar în mărimea absolută a câștigurilor și costurilor, ci și în relația de mărime dintre ele, poate conduce la alte structuri de plăți (de joc), tot atâtea variante derivate ale “dilemei prizonierului” (după unele calcule, chiar până la 78 de structuri de joc).
Structura plăților va conduce la situații de joc care vor orienta preferințele jucătorilor în direcții diferite, dând cooperării și defecțiunii ranguri ordinale specificate de la joc la joc. Vom examina în cele ce urmează șase situații de joc mai importante, cu ordini ale preferințelor strategice semnificative.
Considerăm o matrice de joc standard (Figura V), în cadrul căreia fiecare dintre cei doi actori poate fie coopera (C), fie defecta (D). Vom nota cu R plata primită de ambii jucători pentru cooperare reciprocă. Dacă un jucător cooperează unilateral, el va primi plata U. Jucătorul care va defecta unilateral va primi plata L. Pentru defecțiune reciprocă, fiecare jucător va primi plata O.
B
C D
Figura V
Considerăm de asemenea că:
jocul este simetric – ambii parteneri sunt la fel de bine situați în ce privește capacitatea lor de a câștiga sau de a se amenința unul pe altul. Pentru a obține aceleași câștiguri, cei doi fie vor trebui să coopereze reciproc, fie să defecteze reciproc (cu precizarea că defecțiunea reciprocă, ca și defecțiunea unilaterală, implică riscul sancționării – de exemplu, în relațiile dintre actorii statali acest risc este foarte ridicat);
cei doi jucători preferă, potrivit celor de mai sus, cooperarea recipocă în raport cu defecțiunea reciprocă, deci RO. Definirea cooperării și defecțiunii este însă una convețională, fiecare actor realizând convenția din punctul său de vedere. Astfel, o structură de ordine a preferințelor de tip RO poate fi echivalată cu o structură de tip OR;
în fine, fiecare actor preferă libertatea totală de acțiune unei colaborări unilaterale, astfel încât LU. Bineînțeles, o atare preferință îi va incita pe actori la non-cooperare. Combinată cu ipoteza precedentă, care indică o preferință spre cooperare, rezultă un set interesant de dileme ale cooperării.
Avem astfel șase situații de joc mai importante pentru definirea acestor dileme ale cooperării.
7.1. Jocul “armoniei”
Schema de joc, cu structura de plăți aferentă, din Figura VI a fost numită, plastic, “jocul armoniei”. Ambii actori sunt puternic incitați de structura de mărime a plăților spre adoptarea de strategii dominante cooperante, ceea ce conduce la un echilibru cooperant stabil, devreme ce cooperarea reciprocă asigură un câștig maxim individual.
B
C D
Figura VI
(jocul “armoniei”)
Schema ordinală a preferințelor strategice în cadrul acestui joc este:
R L U O
Plata net mai mare pentru cooperare reciprocă (R=4) comparativ cu plata pentru defecțiune reciprocă (O=1) contracarează eficient tendința spre defecțiune unilaterală (cu plată apropiată de R, L=3). Un factor adjuvant în direcția cooperării este și plata pentru cooperare unilaterală, apropiată de nivelul plății pentru defecțiune unilaterală și mai mare decât plata pentru defecțiune reciprocă. Toate bilanțurile indică actorilor că riscurile cooperării unilaterale (plata “fraierului”) sunt mai mici decât riscurile defecțiunii unilaterale. În schimb, câștigul net anticipat pentru cooperare reciprocă devine maximal atractiv. Iterarea jocului în aceleași condiții va consolida această stare de echilibru cooperant.
7.2. Jocul “vânătoarea de cerbi I”
O a doua structură de joc (Figura VII) a fost numită “jocul asigurării de tip I” sau “vânătoarea de cerbi” (Stag Hunt). În această situație, ambii jucători sunt moderat incitați spre cooperare reciprocă, fără a lipsi incitația spre defecțiune reciprocă. Se conturează astfel două echilibre stabile de joc, între care actorii vor oscila.
B
C D
Figura VII
(“Asigurare I – “vânătoarea de cerbi”)
Ordinea preferințelor strategice în acest joc este:
R L O U
Decalajul maxim dintre plățile pentru cooperare reciprocă (4 puncte) și cooperare unilaterală (1 punct) creează o situație de joc tensionată. Pe de o parte, jucătorii vor fi foarte atrași de câștigul extrem de ridicat al cooperării reciproce. Pe de altă parte, ei trebuie să fie asigurați că partenerul nu va defecta, altminteri plata “fraierului”, fiind atât de scăzută (ca în “dilema prizonierului”), va incita, datorită riscurilor ei ridicate, mai degrabă la defecțiune reciprocă. Practic, este foarte probabil ca partenerii să se “pândească” cu multă atenție și să încerce, cu toată energia, iterarea jocului cât mai mult timp, prin instituirea unor proceduri de sancționare severe.
7.3. Jocul “vânătoarea de cerbi II”
Cu o structură de joc apropiată, avem o variantă a “vânătorii de cerbi”, numită “jocul asigurării de tip II”. Incitația moderată spre cooperare reciprocă se datorează aici scorului foarte ridicat pe care îl poate oferi defecțiunea reciprocă, ceea ce contrabalansează semnificativ cooperarea. Se conturează încă o dată două echilibre stabile, între care distanța este și mai mică decât în jocul “asigurării de tip I”, ceea ce face ca alegerea strategică să fie și mai dificilă.
B
C D
Figura VIII
(“Asigurare II” – “vânătoarea de cerbi II”)
Ordinea preferințelor strategice este aici:
R O L U
Situația formală creată de structurarea plăților în jocul “asigurare II” este interesantă îndeosebi prin prisma diferenței minime dintre plățile pentru defecțiune unilaterală și cooperare unilaterală. Deși plata “fraierului este din nou cea mai scăzută, împingând jucătorii spre defecțiune unilaterală, aceasta din urmă nu oferă un scor destul de ridicat (plata defecțiunii reciproce fiind acum mai incitantă !). Ceea ce înseamnă că jucătorii ar trebui să convină ca, dacă tot le este frică să nu ajungă în situația “fraierului”, atunci să se “păcălească” reciproc. Practica, aparent ciudată, a doi parteneri sexuali, care convin să accepte reciproc infidelitățile celuilalt, cu condiția ca acestea să fie “transparente”, pare să fie o bună ilustrare a acestui sistem de joc.
7.4. Jocul “coordonării”
În cadrul schemei de joc a “coordonării”, jucătorii sunt incitați spre acțiuni coordinative, niciunul dintre ei nefiind serios incitat de structura plăților fie spre cooperare reciprocă, fie spre defecțiune reciprocă. Cele două echilibre stabile care pot fi obținute în interiorul acestei scheme de joc sunt percepute diferit de parteneri. În consecință, fiecare dintre ei va încerca să miște jocul într-o direcție privilegiată.
B
C D
Figura IX
(jocul “coordonării”)
Ordinea preferințelor strategice devine acum:
L U R O
Jucătorii au șansele cele mai crescute de cîștig condiționate de faptul ca defecțiunea unilaterală a unuia dintre ei să fie însoțită (prin coordonare) de coo- perarea unilaterală a partenerului. Interesant în acest joc este că jucătorul poate câștiga îndestul și din cooperarea unilaterală, cu condiția ca partenerul să defecteze, așa încât plata “fraierului” devine un fel de premiu. În schimb, șansa ieșirii eficiente din situație prin cooperare reciprocă este mai scăzută. Cum este posibil așa ceva ? O bună exemplificare o întâlnim în traficul rutier. Acolo unde nu există nicio reglementare, doi conducători auto care ar coopera reciproc (s-ar invita la nesfârșit unul pe altul privind intrarea într-o intersecție nedirijată) ar avea mai multe dificultăți decât dacă unul dintre ei ar decide să acorde rapid prioritate celuilalt. Evident, în cazul în care niciunul dintre ei nu ar vrea să cedeze, rezultatul, individual și comun, ar fi cel mai rău cu putință în situația dată. Jucătorii pot fi pe deplin satisfăcuți cu câștigurile obținute cu condiția de a nu fi tot timpul (dacă jocul este iterat) în poziția “fraierului”. Dacă există o șansă semnificativă probabilistic de trecere din poziția “fraierului” în poziția defectorului unilateral ( a “câștigătorului”, a “prioritarului”), atunci orice jucător rațional va accepta continuarea jocului “coordonării”.
7.5. Jocul “lașității”
Structura de plăți din Figura X conduce la jocul “lașității”, care se caracterizează prin două situații de joc preferate (echilibrat-stabile), dar accentuat dezechilibrate interior, dată fiind distanța dintre plățile individuale (stările CD și DC). În plus, avem trei situații de joc cu câștiguri agregate egale, care oferă șanse la fel de bune de ieșire. Stările preferate vor fi totuși cele în care un partener defectează unilateral, în condițiile în care celălalt cooperează. Totuși, cel care cooperează unilateral este tot timpul sub presiunea de-a fi “fraierit”, de unde “lașitatea” sa strategică. Aceasta pare să fie compensabilă de câștigurile modeste pe care le aduce defecțiunea reciprocă, atât individual, cât și agregat.
B
C D
Figura X
(jocul “lașității”)
Ordinea preferințelor este aici:
L R U O
Actorii sunt obligați să ajungă la un compromis strategic, devreme ce ei pot obține stări de optim general chiar și atunci când se află în poziția “fraierului”. Este însă limpede că niciunul dintrei ei nu va accepta continuarea îndelungată a jocului în condițiile perpetuării poziției de “fraier”. Aceasta pare să indice și fragilitatea oricărui compromis – chiar dacă un compromis nu este obligatoriu un dat moral negativ, el nu poate fi rațional acceptat pentru o perioadă indefinită. Iterarea jocului nu poate fi asigurată decât dacă actorii convin în vreun fel oarecare (acceptă compromisul) să schimbe cândva rolurile de joc, sau, și mai bine încă, să coopereze reciproc. Jocul “lașității” pare să conducă spre un echilibru general precar, fiecare dintre jucători încercând să forțeze atingerea poziției privilegiate în cadrul compromisului – și păstrarea acesteia pe o perioadă cât mai îndelungată. Este îndestul de limpede, pe de altă parte, că șansele generale de câștig sunt legate de o formă oarecare de cooperare (fie unilaterală, fie reciprocă). Astfel, cooperarea devine o obligație rațională de joc, chiar atunci când implică un oarecare sacrificiu personal, datorat acceptării compromisului de către cel care cooperează unilateral – este clar că numai pentru el compromisul este “dureros”, și nu, așa cum este tematizat el câteodată, pentru toate părțile care îl încheie. Eșecul, fie el și în termeni relativi (ca “productivitate” și “eficiență” de toate tipurile), apare atunci când, renunțându-se fie la cooperarea reciprocă, fie la cooperarea unilaterală, se ajunge la adversitatea de joc generată de defecțiunea reciprocă.
O bună descriere în termeni factuali-empirici a jocului “lașității” poate fi oferită de sistemul politic modern, în care accesul la putere este supus unei alternanțe dependente de voința electoratului – și niciuneia dintre părți nu îi este permis să încerce perpetuarea menținerii la putere prin ruperea “pactului” politic general, care nu face altceva decât să instituie un compromis. Este greu ca părțile competitoare din politic să ajungă la o cooperare reciprocă (deși, destul de rar, s-au văzut cazuri de “coabitare” sau de “mare guvern”). Ca urmare, ceea ce predomină în actualitatea politică modernă este ”pândirea” permanentă a adversarului, ale cărui slăbiciuni trebuie detectate și exploatate, astfel încât să se poată ajunge în locul său în poziția de putere privilegiată. Ceea ce este cu desâvârșire interzis în aceste condiții de joc este ruperea compromisului (instituit formal-juridic prin “pactele” constituționale) și obținerea unei poziții de superioritate perpetuă (printr-o “lovitură de stat” care conduce la “dictatură”). Această interdicție este rațională, pericolul cel mai mare din punct de vedere politic, potrivit standardelor democrațiilor liberale, fiind defecțiunea reciprocă, care, din punct de vedere politic, nu este altceva decât o denumire tehnică pentru războiul civil (ca bellum omnium contra omnes). Teoria contractualistă inaugurată teoretic de Thomas Hobbes pare să fie răspunsul cel mai consistent la “marea frică” care a cuprins Europa în perioada războaielor civile din secolele XVI-XVII. În pofida idealismelor sale (unele dintre ele evident lipsite de fundamentare empirică), ca și a soluțiilor nesutenabile (precum chiar aceea propusă de Hobbes prin conceptul “suveranității absolute” și necontrolabile electoral), teoria contractualistă are meritul de a fi fundamentat teoretic necesitatea compromisului politic. Încă o dată, societățile politice moderne nu au nimic din eroismul vieții politice anterioare (cum să fii “eroic” dacă ești obligat să stai mereu “la pândă”, depinzând atât de adversar, cât și de un electorat mereu ascuns în anonimat ?), dar eliminarea cvasicompletă a războaielor civile a fost și este o răsplată cu totul consistentă pragmatic pentru abandonarea spiritului belicos.
7.6. Jocul “dilema prizonierului”
Schema de joc din Figura XI este cea analizată anterior, a “dilemei prizonierului”, în cadrul căreia ordinea prefeințelor este:
L R O U
B
C D
Figura XI
(“dilema prizonierului”)
Fiind singura stare de echilibru stabil, defecțiunea reciprocă îi incită pe actori spre defecțiuni unilaterale, care însă îi conduc spre cea mai proastă stare comună. Odată perpetuată, o asemenea opțiune strategică generală diminuează drastic randamentul acțiunii.
8. COORDONAREA ȘI COLABORAREA – când sunt și când nu sunt necesare regimurile (reglementarea) de joc ?
Interacțiunile strategice complet libere (lipsite de orice constrângeri exterioare) par să fie, la prima vedere, doar situații ipotetice de “libertate naturală”, de “anarhie”. Analiza formală a acestor situații ipotetice indică însă că, în anumite condiții, interacțiunile spontane (nedirijate, necentralizate, nereglementate) pot genera “insule” de cooperare reciprocă de o oarecare stabilitate – și, mai mult decât atât, că atunci când asemenea situații sunt fezabile teoretic, nu există rațiuni pragmatice serioase ca ele să nu poată fi realizate și real-empiric.
Pe de altă parte, aceeași analiză formală indică necesitatea unor intervenții meta-joc, de natură instituțional-reglementativă. Cu excepția structurii de plăți a jocului “armoniei”, care pare să împingă obligatoriu spre cooperare reciprocă, toate celelalte scheme sunt generatoare de dezechilibre și instabilități operaționale, unele dintre ele extrem de severe, așa cum este cazul jocului “lașității”, dar mai ales al “dilemei prizonierului”. Este însă de observat că și jocul “armoniei” conține, pentru a fi desfășurat, condiții destul de restrictive, ceea ce impune pretenții ridicate față de actori. Astfel:
sistemul de joc trebuie să fie cât mai selectiv-închis, prin limitarea relativ strictă a accesului în grupul partenerial;
în consecință, numărul actorilor trebuie să fie cât mai restrâns cu putință. Creșterea numărului actorilor peste o limită critică (greu de precizat, dar oricum destul de restrictivă) mișcă jocul “armoniei” spre alte structuri de plăți, mult mai expuse dezechilibrelor și instabilităților operaționale. Din momentul în care pragul critic a fost depășit, noii veniți nu pot alege decât alte structuri de joc, mai puțin cooperative. Ba chiar, exemplul lor strategic poate deveni contagios și pentru vechii jucători. O exemplificare în acest sens o poate constitui disoluția “armoniei” tradiționale din “marea familie” sub presiunea competiției economice, sociale și politice din lumea modernă;
câștigurile finale trebuie să fie compensatorii, astfel încât inegalitățile de plăți (îndeosebi plata “fraierului”) să fie resorbite rapid și vizibil prin mecanismele dreptății distributive;
procedurile sancționării defectorilor trebuie să fie universal recunoscute și sever aplicate, atât în forma lor (ca modalități de aplicare), cât și în conținutul lor (cuantumul reparațiilor);
ieșirea din joc (“exilul”, “autoexilul”) trebuie să fie mai costisitoare decât riscurile unei poziții subalterne în sistemul de joc. Pe de altă parte, poziționarea subalternă a oricărui jucător se cere a nu fi percepută ca indefinit perpetuabilă (fiul trebuie să poată deveni cândva “pater familias” în locul tatălui – și aceasta nu doar după dispariția fizică a acestuia etc.).
Condiții de joc atât de restrictive determină ca jocul “armoniei” să fie de regăsit relativ sporadic, și pe segmente restrânse, ale interacțiunii socio-morale și politice reale. În afara familiei, tot mai restrânsă numeric și tot mai instabilă, ori a grupului de prieteni, tot mai selectiv și mai efemer, lumea actuală oferă exemple debile de “familiaritate” și “prietenie”. Modelarea în regim de competiție și concurență a spațiului social modern mișcă mai mereu jocul “armoniei” înspre structuri mai adversative-dilematice, chiar și atunci când există premise solide, de natură obiectivă, care ar trebui să-i incite pe actori spre inițierea și menținerea armoniei de joc.
Introducerea unor constrângeri meta-joc (îndeosebi sub forma unor proceduri ferme de sancționare a defectorilor), ca și obligarea actorilor de a adopta prioritar strategii contingente constituie un regim. Dacă regimurile de joc instituite pe un anumit teritoriu (și cunoscute mai ales ca “state”) au ajuns să pară a fi ceva “natural” și să fie acceptate ca non-discutabile, nu același lucru se petrece cu regimul internațional. Aceasta se datorează în primul rând opiniei care favorizează strategiile independente ale actorilor-state. Dar dificultățile instituirii unui regim internațional conțin cel puțin o pozitivitate: ele semnalează faptul că nici regimurile “domestice” nu sunt chiar atât de “naturale”, “de la sine înțelese” precum le consideră atât “supușii” lor, cât și majoritatea covârșitoare a teoreticienilor.
Se conturează astfel o disimetrie perceptivă, care are explicațiile ei, dar nu este mai puțin surprinzătoare dintr-o perspectivă strict rațională. În ce privește actorii ca indivizi, care devin parteneri de joc într-un anumit context interacțional, se acceptă foarte ușor că ei trebuie să renunțe, măcar parțial, la libertatea lor de acțiune (să accepte convenții, compromisuri, să respecte contracte și instituții, să se supună voinței “majorității” și mai ales statului etc.), alternativa neputând fi alta decât “anarhia”, ba chiar “haosul” generator de “sălbăticie” (cele două noțiuni fiind, de altfel, frecvent identificate). În schimb, atunci când sunt tematizate relațiile internaționale, punctul de vedere privilegiat este acela al susținerii necondiționate a acțiunii libere, a independenței strategice (care, așa cum s-a văzut mai sus, incită puternic actorii spre defecțiune reciprocă).
Anarhia, ca situație de joc descentralizată, nu este însă identificabilă cu acțiunea haotică, care constituie absența oricăror repere de joc (a structurilor de plăți în primul rând) sau modificarea acestor repere fără niciun fel de regularitate. S-ar putea arăta, dar nu acesta este scopul lucrării de față, că în lumea unei ființe raționale (și pentru o ființă rațională) haosul nu este altceva decât o situație-limită, cu probabilități infime de realizare. În lumea omului, chiar și miracolele dețin o anumită regularitate și frecvență ! ceea ce rămâne dificil în cazul lor nefiind altceva decât determinarea acestora… Ca urmare, cooperarea ori chiar colaborarea pot apare și se pot menține și în condiții de anarhie, fără un regim de joc instituționalizat.
8.1. Când nu este necesar un regim meta-joc ?
Un regim meta-joc nu este necesar (sau nu este strict necesar):
atunci când fiecare jucător poate obține starea sa cea mai preferată prin luarea unor decizii independente. Situația de joc poate fi non-conflictuală, cu toate că partenerii de joc nu își propun să coopereze (sunt în competiție, dar nu și în adversitate). Schimbul economic, realizat în condiții de echivalență (chiar dacă doar aproximată), este un exemplu destul de bun pentru o asemenea situație de joc. Încă o dată, modul în care partenerii percep poziționarea lor în joc (faptul dacă sunt sau nu satisfăcuți, ca și măsura acestei satisfacții) este foarte important pentru continuarea jocului fără intervenții din exterior.
Să considerăm următoarea structură de joc:
B
*b1 b2
Figura XII
(situația de joc “non-conflict”)
Față de structura de joc standard, actorii nu au de ales între strategia cooperantă (C) și strategia defectorie (D), ci între două strategii independente (A între a1* și a2, iar B între b1* și b2), care pot fi considerate ca neutre din punctul de vedere al cooperării și defecțiunii. Strategiile alternative aflate la îndemâna actorilor nu sunt însă echivalente din punctul de vedere al efectelor lor, între ele existând o disimetrie condiționată de structura plăților care rezultă din aplicarea lor, ca și de percepția actorilor cu privire la rezultantele adoptării lor. Fiecare actor, după cum se poate observa, este obligat rațional să considere că una dintre cele două strategii alternative este mai eficace pentru el, aceasta fiind strategia care ar trebui să fie dominantă, în condițiile de joc date, pentru el (am marcat această strategie dominantă cu *). Starea (stările) rezultate, în cadrul cărora actorii consideră că obțin sau pot obține câștiguri maxime sau cel puțin satisfăcătoare, sunt considerate stări de optim sau apropiate de optim și au fost marcate cu **. Rezultă din structura plăților propusă partenerilor două stări de joc, ca rezultat al unor întâlniri strategice: una maximal preferențială (a1*;b1*), iar cea de-a doua satisfăcătoare (a1*; b2), chiar dacă în cadrul ei actorul B obține un câștig inferior celui din starea a2; b1*.
Se poate însă sesiza că ambii actori pot ușor cădea de acord că starea a1*;b1* este cea mai bună din toate punctele de vedere, atât câștigurile individuale, cât și câștigul agregat fiind maxime în condițiile de joc date. Dacă ambii jucători aleg simultan strategia dominantă, care este și cea “optimă”, întâlnirea lor va fi cea mai bună cu putință. Strategiile lor sunt însă strict independente, fiecare actor alegând acel curs al acțiunii care, în opinia sa, poate să-i maximizeze câștigul individual, indiferent de ce va întreprinde partenerul: A ar trebui să aleagă strict rațional strategia dominantă independentă a1*, în vreme ce B ar trebui să aleagă b1*.
Dacă unul dintre actori alege, din varii motive, o strategie independentă mai puțin bună, nu doar câștigul său individual se va diminua, ci și câștigul partenerului ar putea fi afectat negativ, ceea ce va conduce la o stare generală mai proastă pentru amândoi. Starea cea mai proastă pentru amândoi este aceea în care ambii actori aleg strategia mai puțin performantă (a2;b2). Se ajunge astfel la o ierarhie a stărilor, începând cu cea de optim (a1*;b1*), continuând cu stările suboptimale (a1*;b2 și a2;b1*) și încheind cu starea de pessim (a2;b2). Stările suboptimale sunt și ele ierarhizate (a1*;b2 oferă un câștig agregat superior lui a2;b1*), ceea ce conduce la concluzia că este preferabil ca măcar unul dintre actori să joace “corect” din punct de vedere productiv, iar dacă este ca unul dintre ei să greșească, atunci acesta ar trebui să fie actorul B.
Iterarea jocului în aceleași condiții va conduce la creșterea probabilității alegerii celei mai bune strategii, chiar dacă cei doi parteneri nu ar comunica între ei. Fie și dacă prima rundă de joc va aduce cele mai mici câștiguri (dacă se va juca a2;b2), câștigurile individuale mici și câștigul agregat pessim vor fi semnale (avertismente) aproape suficiente pentru doi actori raționali că este necesar recursul la cealaltă strategie.
Desigur, cu cât sunt mai mulți actori și cu cât recursul la strategii alternative este mai variat, cu atât alegerea prin “încercare-eroare” este mai dificilă și mai costisitoare. Dar, odată găsit algoritmul de joc care conduce la starea de optim (a1*;b1*), partenerii nu vor avea motive serioase să modifice strategiile lor, iar această stabilizare a jocului nu necesită nici comunicare expresă, nici încheierea unor convenții explicite și, mai ales, nici reglementări meta-joc. Mecanismele feed-back-ului situațional sunt cel mai adesea suficiente informațional pentru orientarea preferințelor actorilor înspre o structură “natural armonioasă” și oricum non-conflictuală, devreme ce interesele actorilor sunt coincidente în ce privește jucarea “corectă” (tehnic) a jocului. În atari condiții un regim este non-necesar, chiar dacă din diferite motive extra-joc el a fost creat;
un regim de joc nu este necesar nici atunci când actorii se orientează spre cea mai bună stare, dar niciunul nu are o strategie dominantă.
Să revedem din această perspectivă structura de joc a “asigurării (vânătorii de cerbi) I”:
B
b1 b2
Figura XIII
(jocul “asigurării-vânătorii de cerbi I)
În aceste condiții, cei doi actori își vor orienta strategiile în funcție de strategia partenerilor: A va prefera strategia a1 doar dacă B va alege simultan b1, iar B va prefera strategia b1 doar dacă A alege și el a1. Doar în această concomitență strategică se poate ajunge la starea de optim a1; b1, ca stare de echilibru.
Există însă și un al doilea echilibru posibil, în cazul în care ambii jucători aleg strategiile independente mai puțin performante. Această stare, rezultată la intersecția lui a2 cu b2, oferă un câștig agregat de aceeași mărime cu cel obținut atunci când jucătorii aleg strategii diferite – dar stările rezultate în acest din urmă caz sunt de dezechilibru, devreme ce provoacă frustrări de joc (atât în a1; b2 cât și în a2; b1 unul dintre jucători obține un câștig de 3 ori mai mic decât celălalt).
Dorința fiecărui actor este aceea de a evita situația individuală cea mai proastă (pentru A acesta este definită de starea comună a1; b2, iar pentru B, de starea a2; b1). Fiecare va încerca să maximizeze câștigul său minim, astfel încât va avea tendința să evite strategia riscantă (a1 pentru A și b1 pentru B), Aceasta este o decizie de tip maximin, prin care jucătorii încearcă să evite situația individuală cea mai defavorabilă. Efortul individual al actorului A intersectează însă efortul lui B, cursul jocului împingându-i astfel spre situația a2; b2, care apare ca fiind net neproductivă în raport cu situația a1; b1 (în care atât câștigurile individuale, cât și câștigurile agregate ale “vânătorii de cerbi” sunt de 2 ori mai mari decât în a2; b2).
Cunoașterea intențiilor strategice ale partenerului, ca și comunicarea preferințelor devine importantă pentru obținerea stării de optim individual și agregat. Dacă actorii sunt avizați (se previn și asigură reciproc) în privința strategiilor pe care intenționează să le adopte în cursul “vânătorii”, atunci ei vor putea evita starea individuală cea mai rea, cât și starea agregată deficitară, convergând spre starea de echilibru optimal (a1; b1).
Un regim meta-joc nu este necesar nici în aceste condiții. În schimb, este limpede că actorii vor trebui să realizeze o oarecare convenție, fie și ad-hoc, pentru a cădea de acord asupra modalităților strategice necesare atingerii stării de optim, chiar și atunci când ei vor continua să acționeze strict autonom (“liber”);
regimul meta-joc nu este necesar nici măcar atunci când unul dintre actori obține unilateral cea mai bună poziție, în vreme ce partenerul acceptă, din varii motive, un câștig mai mic decât cel obtenabil individual-maximal. Acest din urmă câștig ar putea fi obținut de jucătorul frustrat, dar numai în condițiile în care el ar forța în joc – el însă fie nu poate, fie nu este temporar dispus să-și asume riscul unei acțiuni dure (care ar conduce la penalizarea sa sau la oprirea unui joc considerat avantajos și din poziție subalternă), fie încearcă să dea un semnal pozitiv (de “bunăvoință”) partenerului temporar avantajat. Este greu de anticipat cât de mult poate fi iterat un joc în asemenea condiții, mai ales dacă nu sunt prevăzute mecanisme compensatorii pentru jucătorul perdant, dacă reciprocitățile sunt absente ori, mai ales, dacă nu există potențialități de schimbare a rolurilor (oricât de slabă probabilitate ar avea acestea).
Cu precauțiile de rigoare, situația de joc “cu partener perdant” ar putea fi ilustrată de relația empirică dintre angajator și angajat (dintre “patron” și “salariatul” său). Poate că, în sens marxist, avem de-a face aici cu o “exploatare” veroasă a “salariatului”. Dacă lăsăm însă la o parte accentele sentimental-moralizatoare, se poate observa, în realitate, că și “salariatul” este satisfăcut de relația cu “patronul”, care, riscându-și capitalul, îi oferă șansa unui câștig, chiar dacă mai mic decât profitul capitalist. Înainte de a visa inversarea rolurilor (chiar infimă fiind, aceasta nu este exclusă: patronul poate da faliment, iar fostul său salariat poate iniția o afacere de succes ori poate câștiga la loterie !), salariatul poate exercita, într-un sistem al libertății pieței muncii, presiuni eficace privind compensarea dezavantajelor asociate stării de jucător perdant.
Structura de plăți a jocului cu partener perdant este:
B
b1* b2
Figura XIV
(“jocul cu partener perdant”)
Ambii jucători adoptă strategii dominante independente, dar efectele lor sunt diferite – lui A atare strategie (a1*) îi va aduce câștigurile individuale cele mai mari, în vreme ce lui B strategia b1* îi va aduce un câștig mai mic, dar cert (dar nu cel mai mic câștig în condițiile date), cu condiția ca el să accepte ca A să joace a1*. Dacă B încearcă să forțeze jocul, obligându-l pe A să adopte strategia a2, în vreme ce el joacă b1*, rezultanta ar putea fi mai proastă în a doua situație pentru B – și aceasta pentru că A, fiind într-o poziție mai avantajoasă de joc, l-ar putea obliga el pe B să joace b2, fără ca el însuși să renunțe la a1*. Este adevărat însă și că A va pierde la rândul său din cauza acestei duble mișcări de forțare a jocului (rezultanta întâlnirii strategice de tip a1*;b2 este mai proastă pentru A decât rezultanta întâlnirii a1*;b1*, dar pentru B este cea mai proastă stare individuală posibilă în jocul dat). În continuarea exemplificării de mai sus, este de semnalat că grevele-pumnal, prin care salariații încearcă să forțeze dincolo de limitele rezonabilității economice mâna patronatului, au efecte negative pentru ambele părți, fără ca decalajul de stare dintre ele să se modifice (potrivit modelului ipotetic de plăți propus mai sus, raportul dintre câștigurile lui A și B rămâne de 2 ori mai mare în favoarea lui A).
Soluționarea radicală a jocului cu jucător perdant o constituie “răsturnarea revoluționară” de roluri. Întrucât stările a1*;b1* și a2;b1* sunt la fel de productive la modul general (oferă aceeași mărime a câștigului agregat), pare indiferent cine este (sau ar putea fi) jucătorul “câștigător” și cine “perdantul”. Evident, indiferența aceasta este una pur formal-teoretică. Structura de joc cu jucător perdant conduce la problema pragmatică a superiorității materiale a unuia dintre jucători. Cine, cu alte cuvinte, este preferabil, din rațiuni de eficacitate, să conducă jocul ? Răspunsul, simplificat, este următorul: acel actor care dă dovadă de competență superioară (în cazul nostru, A). Revenind la exemplificarea noastră empirică, lucrurile sunt ceva mai complicate. Atunci când “clasa muncitoare”, incitată ideologic, a răsturnat relația disimetrică cu “exploatatorii” ei, cel puțin două lucruri au fost pierdute din vedere: întâi, că actorul colectiv B nu putea substitui un actor individualizat A (dacă toți lucrătorii devin patroni, cum îi poate înlocui la locul de muncă un singur om, fostul lor patron ?) – așa încât soluția nu a putut fi alta decât că actorul B a dobândit un nou patron, ca stat totalitar; al doilea, că productivitatea generală (câștigul agregat) nu avea cum să depășească nivelul obtenabil în condițiile de tehnicitate existente – în cel mai bun caz, ea putea rămâne aceeași, dar nu acesta a fost cazul.
Întorcându-ne la concluzii de natură formală, se poate vedea că, asemenea jocului de tipul “asigurării”, cunoașterea reputației și comunicarea intra-joc a partenerilor sunt esențiale pentru continuarea jocului fără instituirea unui regim meta-joc (în condiții de “libertate”). De altfel, consolidarea jocului cu partener perdant printr-un regim meta-joc ar putea genera frustrări individuale mai mari decât dacă acest regim ar lipsi. Jocul ar putea fi împins, prin constrângeri meta-joc, fie spre strările de pessim a1*;b2 și a2;b2, fie spre diminuarea șanselor celor doi actori de a obține cândva câștigul maxim. Aceasta poate fi o bună explicație formală a ceea ce s-a întâmplat în realitate odată cu revoluțiile socializante și moralizante din secolul al XX-lea.
În concluzie, în cadrul situațiilor de joc (1), (2) și (3) atât comportamentul strategic cât și stările rezultate sunt urmarea unor decizii independente ale unor actori egoiști, dar acestea permit continuarea cu efecte satisfăcătoare a jocului într-un context anarhic, fără reglementare instituțională.
8.2. Când este necesar un regim de joc ?
Există însă și situații în care actorii vor dori să evite deciziile independente (mai ales deciziile independente ale partenerilor lor), și aceasta deoarece calculul rațional de șanse, realizat de ei ca actori pur “egoiști”, îi determină să prefere strategiile contingente, de răspuns adaptat în mod reciproc la strategiile partenerilor. Atare preferință va fi conturată atunci când decizia independentă conduce la situații de joc cu stări suboptimale (la extrem, pessime) de probabilitate ridicată, eventual permanentizate (sau permanentizabile). Cele două clase de situații cu stări suboptimale de ridicată probabilitate sunt definibile ca:
8.2.1. dileme ale interesului comun;
8.2.2. dileme ale aversiunii comune.
Ambele categorii de dileme impun ca necesară instituirea unui regim de joc (oricât de lipsit de severitate ar fi acesta) în vederea ieșirii jucătorilor din “punctul mort” al jocului.
8.2.1. Dilemele interesului comun
Atunci când deciziile independente ale actorilor conduc spre stări de echilibru suboptimale sau la stări de dezechilibru în locul unor stări de echilibru optimal (chiar și atunci când starea de optim este evidentă, dar nu este aleasă din motive extraraționale), avem de-a face cu dilemele interesului comun.
Cea mai cunoscută dintre ele este “dilema prizonierului”, pe care o vom relua din această perspectivă.
B
b1 b2*
Figura XV
(“dilema prizonierului”)
Strategiile independente dominante ale actorilor A (strategia a2*) și B (strategia b2*) sunt adoptate pentru că duc la câștigurile individuale certe din starea a2;b2 – care devine astfel o stare de echilibru stabil, orientând preferințele strategice ca “punct de atracție”, chiar dacă ea oferă câștigul agregat cel mai mic.
Cei doi actori ar trebui să prefere starea a1;b1, care oferă cel mai mare câștig comun și câștiguri individuale mai mari decât cele din starea cea mai rea. Starea de echilibru optimal a1;b1 nu este însă stabilă câtă vreme cei doi actori nu renunță la strategiile lor dominante. Atingerea în condiții optime a interesului comun (care coincide destul de mult și cu interesul individual) cere asumarea unor riscuri.
Nu este niciodată cu totul exclus ca aceste riscuri să fie totuși acceptate, măcar cu titlu provizoriu, de către cei doi actori. Odată ajunși în această stare de optim instabil, jucătorii nu ar trebui să se “lăcomească”, în dorința de a-și îmbunătăți în continuare câștigul individual. Ei ar trebui însă, concomitent, să accepte și provizoratul, nesiguranța etc. care derivă din instabilitatea stării a1;b1. Când jocul este liber (ca, de exemplu, pe piața economică), adică nu conține nici o reglementare de tip meta-joc (continuând exemplul, nu sunt prevăzute prețuri “fixe”, administrate etc.), nici măcar comunicarea intențiilor ori cunoașterea reputației partenerilor nu par să fie garanții absolute cum că partenerul (partenerii) nu va (nu vor) defecta niciodată. Sau, cel puțin, că vor defecta rar și în runde nesemnificative ca nivel al pierderilor. Într-un joc perfect liber, oricare dintre jucători poate fi incitat oricând să-și înșele partenerul.
Situația de joc devine nu doar mai complicată, ci și mai dificil de adus în starea de optim atunci când numărul jucătorilor crește, ajungând eventual la massificare socială.
Din motivele expuse mai sus, rezultă că indivizii sunt nevoiți să accepte o intervenție meta-joc asigurătoare, un regim de joc care precizează procedural și deține mijloacele de realizare a coerciției (v. mai sus problemele sancționării și reparației). Evident, coerciția poate fi realizabilă și în condiții de joc complet liber (jucătorii pot lua decizia de a se penaliza reciproc, pot chiar stabili anumite reguli ale penalizării sau pot institui ad-hoc un “penalizator” etc.). Odată create mijloacele pentru sancționarea defectorului, “dilema prizonierului” are însă șanse de a se intensifica: jucătorii vor urmări nu doar defecțiunea simplă, “fățișă”, ci pot deveni “perverși”, încercând să deturneze și sensul constructiv al coerciției. Ei pot să-și ascundă intențiile strategice, pot să-i acuze, pe cei care joacă corect !, de defecțiune tocmai pentru a deturna atenția de la defecțiunea lor autentică sau pentru a-i pune pe aceia într-o situație individuală mai proastă, pot încerca să evite sau să refuze dreapta coerciție etc.
Aproape aceleași dificultăți sunt întâmpinate și atunci când avem un regim slab (insuficient) definit sau incomplet definit. Deși completitudinea unui regim este la rândul ei greu de definit (și cu atât mai greu de atins – atare regim ar fi echivalent cu perfecțiunea, deși tot atât de bine s-ar putea demonstra că el ar fi echivalent și cu constrângerea absolută), o confuzie destul de curentă trebuie prevenită prin indicarea a rebours a calităților regimului slab. El nu este acel regim incapabil de acțiuni în forță, de excese în apelul la forță, ci, dimpotrivă, așa cum s-a sesizat empiric, tocmai regimurile slabe sunt cele care apelează prioritar și în exces la forță. Fără a fi un indiciu empiric univoc și complet, apelul moderat la sau chiar evitarea coerciției brutale constituie evidența ale regimului bine format. În mod normal, un asemenea regim este considerat ca fiind legitim de către majoritatea jucătorilor și are șanse ridicate de perpetuare – și aceasta pentru că marea majoritate a jucătorilor vor “înțelege necesitatea” sa doar atunci când această necesitate nu le este impusă cu forța.
Istoria constituirii și dezvoltării regimurilor este și ea instructivă, dar nu în acest context. Fapt este că evoluția “naturală” a societăților umane empirice a condus spre regimuri tot mai ferm definite, culminând cu fenomenul organizării politico-statale.
Statul, ca regim instituționalizat, și anume riguros instituționalizat, de exercitare a coerciției, impune indivizilor (deveniți, într-o formă implicită sau explicită, “cetățeni”) să fie “civilizați”, adică să renunțe (fie că o fac de bunăvoie, fie că sunt-simt că sunt obligați să facă aceasta) la strategiile lor dominante individual-independente, dictate de o rațiune pur egoistă. Au pierdut întru totul undeva sau cândva, acolo și atunci când există statul, oamenii “ca oameni” (care uită în intimitatea lor domestică că sunt și cetățeni) acel egoism “originar” ? Întrebarea este, o recunoaștem, pur retorică, iar evidența puseurilor constante de egoism (uneori, de tip patologic, din momentul în care este reprimat prea sever) nu face decât să demonstreze validitatea analiticii jocurilor, care pornește, reamintim, de la postularea actorului strict egoist.
Asigurarea ieșirii din dilema interesului comun prin formarea regimului meta-joc, îndeosebi în varianta sa statală, nu avea cum să fie perfectă, ci cel mult perfectibilă. Limitarea jocului liber nu are doar efecte psihologic frustrante. Trecerea dincolo de pragul critic al coerciției raționale (funcționale) este, din momentul apariției statului, oricând posibilă. Dilemele interesului comun sunt, odată instituționalizat controlul din exterior al jocului, înlocuite cu dilemele politicului (care, din multe puncte de vedere, nu sunt altceva decât dezvoltări ale “dilemei prizonierului”). O soluție istoricește validată, și de o eficiență remarcabilă, a fost dezvoltarea societății civile moderne, care a venit ca o replică și o contrapondere la puterea coercitivă în creștere a statului modern și a birocrațiilor sale. Fără a intra în detalii, această reprivatizare a jocului, fără a intra neapărat în coliziune cu controlul statal, și fără a elimina complet dilemele interesului comun, a reușit să reducă semnificativ tensiunile dintre interesul privat și cel public, ca și să creeze marje suficiente de libertate acțională, mai cu seamă în acele domenii în care un regim nu era strict necesar sau era suficient un regim slab, de natură nestatală (cum ar fi acțiunea economică, morală, cultural-artistică sau spiritual-religioasă).
Importanța existenței societății civile este mai bine evidențiată atunci când se examinează situațiile de joc în care sunt implicate statele ca actori. Puterea de joc a acestor actori speciali se dovedește de îndestule ori a fi mai degrabă o slăbiciune. Spre deosebire de indivizi, obligați de slăbiciunile lor naturale să constituie societăți și să accepte regimuri supraindividuale de coerciție (mergând până la cel de formă statală), actorii statali ar fi considerați, ca urmare a unei tradiții de gândire politică (și nu doar teoretică, ci și “populară”) bine înrădăcinată, ca nedemni de încrederea publică dacă ar da dovadă de slăbiciune, cedând, sacrificând etc. din independența lor acțională.
Formula suprastatului apare ca fiind repugnantă pentru majoritatea cetățenilor statelor independente și, desigur, pentru majoritatea politologilor. Întrucâtva mai acceptabilă este ideea “societății națiunilor”, care își face loc în opinia publică începând cu sfârșitul Primului Război Mondial (poate cea mai relevantă dovadă a efectelor unei dezastruoase rezolvări a dilemei interesului comun). Mișcarea de integrare europeană, pornită timid și limitativ spațial după al doilea eșec răsunător al încercării de rezolvare a “dilemei prizonierului” la nivel internațional, este o încercare ale cărei dezvoltări sunt tot mai consistente după 1989. Dar trebuie recunoscut că dilemele interesului comun la nivel internațional sunt încă departe de a beneficia de un regim ferm, ele aflându-se mai degrabă în stadiul tatonărilor privind ieșirea din starea de anarhie “naturală” – ceea ce nu exclude, așa cum s-a arătat, posibilitatea unor “insule” de cooperare stabilă, ci face doar ca instituirea cooperării reciproce să fie una dificilă și câteodată chiar riscantă.
Dilemele interesului comun, apărute ca variante ale “dilemei prizonierului”, sunt așadar cele în care starea de optim acțional, dorită de toți actorii, nu este una de echilibru stabil. Pentru a putea fi atinsă și, odată atinsă, păstrată această stare, jucătorii trebuie să ajungă la o formulă oarecare de colaborare. Oricare ar fi formula concretă a colaborării, ea este asigurată doar printr-un regim de joc bine formalizat (instituționalizat). Doar un asemenea regim poate specifica cu îndestulă precizie ce este cooperarea și ce este defecțiunea (înșelăciunea, agresiunea), cum poate fi stimulată cea dintâi strategie și cum poate fi inhibată cea de-a doua, cum pot fi reparate daunele (injuriile) produse de strategiile defective, care este cuantumul reparațiilor și cine este îndreptățit sau obligat să identifice și să sancționeze defectorul. În acest fel, sunt formulate garanții ferme, demne de încrederea jucătorilor, că nici un defector (sau foarte puțini defectori) nu va fi exonerat de la plata aferentă relei credințe (relei voințe, intenții de joc etc.) și că buna credință, care incită la cooperare unilaterală, nu va fi o sursă perpetuă de “fraiereală”.
Nu este mai puțin adevărat că formarea și susținerea (eventual, întărirea) unui regim bine formalizat, care obligă jucătorii să renunțe, în cea mai mare parte, la strategiile lor independente, reprezintă o intervenție meta-joc, de tip centralizat și impersonal, care nu întârzie să devină extrem de restrictivă. Actorii pot resimți această intervenție ca pe o imixtiune amputantă în intimitatea eului lor decizional, ceea ce poate implica, îndeosebi atunci când regimul este unul în exces (“regimul forte”), nemulțumirea și chiar revolta împotriva unor reguli de joc impuse. O întreagă literatură și acțiune romantic-libertară face dovada acestei “nostalgii a originilor” anarhice ale acțiunii umane – și acestei literaturi trebuie să-i fie acordată ceva mai multă atenție decât se face de obicei prin trimiterea ei în brațele criticii estetice.
8.2.2. Dilemele aversiunii comune
Există și situații de joc care, prin structura lor de plăți, creează și stimulează incitația actorilor de a evita o anumită stare comună. În aceste situații, interesul comun al actorilor este acela de a nu acționa într-un anume fel, fără a fi strict necesar ca ei să aibă, concomitent, și interesul de acționa în vreun fel anume (ei trebuie să ajungă la un acord oarecare privind ce “nu trebuie să facă”, nu și cu privire la ceea ce “trebuie să facă”).
Strategiile actorilor, nefiind orientate “pozitiv” spre același scop al acțiunii (ei nu au nimic de “împărțit”, ci doar de evitat), trebuie să aibă un caracter contingent. În fapt, lipsind “conflictul de interese” (pentru că răul comun nu aduce nimănui vreun folos), așa cum este el prezent în dilemele interesului comun, actorii ar trebui să ajungă, strict rațional vorbind, cu ușurință la un acord. Din păcate, ajungerea la acest acord nu este nici măcar teoretic foarte facilă, ceea ce, încă o dată, impune instituirea unor regimuri de joc (este adevărat, nu de severitatea celor întâlnite în cazul dilemelor interesului comun). Pe scurt, și simplificat, actorii trebuie “învățați” printr-un regim de joc cum să renunțe în asemenea situații de joc la strategiile independente falimentare.
Vom analiza în cele ce urmează două asemenea dileme ale aversiunii comune:
8.2.2.1 dilema aversiunii și indiferenței comune;
8.2.2.2. dilema aversiunii comune și a interesului divergent.
8.2.2.1. Dilema aversiunii și a indiferenței comune
Fie dată următoarea structură de plăți:
B
b1 b2
Figura XVI
(“dilema aversiunii și indiferenței comune”)
Se poate sesiza faptul că niciunul dintre actori nu are definită o strategie dominantă, întrucât niciunul nu preferă o singură stare dintre cele două stări de optim (atât a1;b1 cât și a2;b2 sunt la fel de bune pentru ambii actori – sau, ca să fim mai exacți, ambele sunt mai puțin rele decât oricare dintre celelalte stări rezultante). Cei doi actori pot alege indiferent care dintre stările de optim (care sunt și de echilibru stabil).
Din jocul dat pot rezulta însă, printr-o conjuncție defectuoasă a strategiilor independente, și două stări de pessim, pe care actorii au un interes egal în a le evita (a1;b2 și a2;b1). Întâmplător, în condițiile unui joc cu totul liber (descentralizat), conjuncțiile strategice reciproc nefavorabile pot fi evitate. Dar nimic nu garantează certitudinea (siguranța) că stările nefavorabile (periculoase) vor fi evitate întotdeauna. Unul sau altul dintre actori poate oricând lua o decizie strategică eronată, atâta vreme cât strategiile rămân independente și niciunul dintre actori nu are o strategie dominantă (preferată datorită rezultatelor anterioare). Chiar și atunci când ei ar cunoaște reputația partenerului și ar comunica între ei, limitele cogniției și pierderile de randament ale comunicării fac din jocul spontan o sursă potențial infinită de eșecuri dureroase.
Intersecția randomizată, cu efecte negative pentru ambii actori, a strategiilor independente poate fi evitată doar prin coordonarea strategică a unor strategii reciproc contingente.
Ținând sema de faptul că actorii nu au interese comune divergente, fiind indiferenți cât privește cea mai bună stare comună, orice procedură care asigură convergența așteptărilor lor face coordonarea posibilă, devreme ce coordonarea nu face decât să permită evitarea stării comune celei mai rele și nu afectează în niciun fel starea individuală cea mai bună a oricăruia dintre actori. Problema coordonării este una de natură strict tehnică – stabilirea celei mai bune proceduri de coordonare strategică nu afectează negativ câștigul individual al vreunuia dintre actori, în vreme ce o procedură mai puțin performantă le poate aduce daune amândurora.
Procedura de coordonare strategică este o convenție meta-joc care permite actorilor să evite starea comună indezirabilă și are, așa cum se poate observa, un caracter arbitrar în raport cu interesele pozitiv specificate (neavând vreo relevanță față de acestea). De exemplu, convenția privind “circulația auto pe partea dreaptă”, chiar dacă mai răspândită empiric decât “circulația pe partea stângă”, este la fel de “bună” (sau, la fel de “rea” totodată !) ca și cea din urmă, dacă o raportăm la interesele de altă natură ale participanților la traficul auto (acestea pot fi convergente, divergente sau indiferente unele în raport cu altele – oricum ar fi, ele sunt nerelevante în raport cu “partea” pe care s-a convenit să se circule pe șosea).
În schimb, natura tehnică a convenției nu este nici indiferentă, nici arbitrară. Este ușor de sesizat câteodată că o convenție nu este “bună” (sau este mai puțin bună decât ar trebui), în măsura în care ea nu asigură un optim al coordonării strategice. De exemplu, o convenție care ar prevedea circularea pe partea dreaptă în zilele pare și circulația pe partea stângă în zilele impare ale lunii, deși ar fi aparent la fel de bună ca și convențiile în vigoare acum, ar implica costuri suplimentare din partea actorilor (aceștia ar trebui să fie atenți în ce zi se află) și ar genera inevitabil stări nefavorabile (unii actori ar putea pur și simplu uita în ce zi a lunii se află sau pe ce parte se circulă în zilele de par-impar). Și aceasta fără a mai invoca costurile materiale pentru realizarea semnalizărilor rutiere etc. etc.
8.2.2.2. Dilema aversiunii comune și a interesului divergent
O altă dilemă a aversiunii comune care necesită coordonarea strategică meta-joc este aceea care derivă din situații în care actorii, deși sunt de acord cu privire la cea mai nefavorabilă stare comună, sunt în divergență în ce privește starea individuală cea mai bună, ca rezultantă a celei mai bune stări comune.
Vom examina următoarea structură de plăți:
B
b1 b2
Figura XVII
(“dilema aversiunii comune și a interesului divergent”)
În condițiile în care niciunul dintre actori nu are o strategie dominantă, se conturează două echilibre instabile (datorită diferenței de plăți individuale obținute de actori) – a1;b2 și a2;b1, precum și două echilibre stabile, a1;b1 și a2;b2, cele din urmă fiind indezirabile (de evitat), date fiind câștigurile individuale și comune mici pe care le oferă.
Apărând o ordine a preferințelor în raport cu starea optimală, coordonarea strategică nu mai are caracterul de indiferență din situația 8.2.2.1. Ca urmare, convențiile “bune” vor fi mai greu de instituit și vor fi acceptate cu rezerve (rezistențe) de către actori. Regimul coordonării trebuie să fie mai ferm, apropiindu-se ca severitate de regimurile care reglementează dilemele interesului comun. Caracterul arbitrar al convenției este mai greu sau imposibil de susținut (de legitimat), actorii cerând mereu explicații privitoare la necesitatea dezavantajării lor relative (chiar dacă sunt convinși că numai o convenție cu reguli de comportament precizate poate conduce la evitarea stării comune celei mai proaste).
Ieșirea din “dilema aversiunii comune și a interesului divergent” poate fi satisfăcătoare pentru actori în măsura în care instituirea convențiilor recurge și la “explicații materiale” convingătoare, nu doar la argumentații de natură formal-arbitrară.
Avem conturate două soluționări mai importante pentru instituirea unui regim satisfăcător (legitim) al coordonării strategice pentru situațiile de joc din această categorie:
regimul coordinativ poate fi explicat-legitimat din perspectiva specificării comportamentului în funcție de caracteristicile actorilor (de însușirile lor naturale, de excelența lor cultural-profesională, de statutul și rolul lor socio-politic etc.). Soluția este una destul de dură (uneori cinică-“rasistă”) și nu face decât să reia vechiul adagiu latin potrivit căruia “non licet bovi quod licet Jovi”. Dificultatea definirii caracteriale face greu acceptabilă pentru majoritatea actorilor o atare soluționare, stabilitatea convențiilor fiind pusă mereu la încercare și trebuind ca ea să fie susținută prin mijloace nonraționale (apelul la transcendența divină, la tradiție, la forță etc.);
o soluționare mai rațională avem atunci când specificarea comportamentului se realizează contextual, iar actorii sunt convinși că jocul nu poate continua fără evitarea stărilor celor mai proaste dacă ei nu iau decizia acceptării unui “destin operațional” (de factura “primul venit-primul servit”), care îi pune, mai rar sau mai frecvent, în postura de “norocoși”. Totuși, “destinul” poate fi câteodată dirijat, și avem atunci o coordonare strategică după modelul slab al lui (i). Conjunctura de joc nu va fi definită convențional indiferent de caracterul actorilor – actorii “mai buni” vor avea prioritate de joc în raport cu cei “mai puțin buni”. De exemplu, ar putea fi instituită o regulă a priorității de circulație auto în intersecțiile nedirijate astfel încât o marcă de automobil să aibă prioritate în fața alteia (un automobil “Dacia” să aibă prioritate, întrucât este autohton, în raport cu oricare alt automobil de proveniență străină). Destinul poate fi însă lăsat să rămână “orb” – și probabil, cea mai rațională convenție care permite jocului de interese divergente să evite răul comun este aceea care îl lasă pe acesta să fie cât mai apropiat de puritatea întâmplării dirijante, numită uneori și “haos organizat”. Contextualitatea “nearanjată” ar fi atunci singura care va “decide”, în funcție de regulile comportamentale instituite și de jocul întâmplării, care dintre cei doi actori va ajunge în situația individuală cea mai bună, finalitatea principală rămânând mereu evitarea stării individuale și comune celei mai proaste. De exemplu, “prioritatea de dreapta” într-o intersecție nedirijată este o regulă care asigură egalitatea obiectivă de șanse, chiar dacă nu și pe cea subiectivă. Atare egalitate obiectivă de șanse a fost numită echitate. Ea nu exclude inegalitatea, dar nici n-o provoacă (și, oricum, o face mai suportabilă). Pentru îndestui actori însă, echitatea nu pare să fie o soluție satisfăcătoare, mai ales atunci când este vorba de inegalități socio-economice perpetuate în timp și care lasă prea puțin (sau prea mult) loc întâmplării dirijante. Așa cum s-a spus însă, egalitatea inegalilor (aici, egalizarea celor “norocoși” cu “ghinioniștii”) nu este decât o altă formă de inegalitate etc.
În concluzie, regimurile care trebuie să asigure coordonarea strategică sunt necesare în situații de joc care generează echilibre multiple, astfel încât alegerea stării de optim individual îi poate împinge pe actori către starea de pessim comun. Coordonarea strategică nu trebuie să impună cea mai bună stare comună, oricare ar fi aceea, ci să creeze condiții cât mai echitabile cu putință atunci când jucătorii sunt confruntați cu o stare de pessim acțional, potențial dezastruoasă pentru toate părțile. Atunci când interesele sunt divergente, dificultățile tehnice apar, și ele sporesc pe măsură ce divergențele se accentuează. Oricât de “rău” (din perspectivă tehnică) ar fi un regim de coordonare, el se dovedește a fi mai întotdeauna superior ca eficiență unui joc spontan, și aceasta în pofida “impresiei” pe care destui actori o au că șansele lor individuale de câștig ar crește dacă regimul ar lipsi.
9. PREFERINȚE RECIPROCE ȘI CONFLICTUALE. DEPLASĂRI ALE STRUCTURILOR PREFERENȚIALE
Așa cum s-a putut vedea mai sus, cooperarea nu poate fi identificată cu armonia. Situația de joc armonioasă induce un anumit nivel al cooperării, și aceasta pentru că în cadrul structurii ei de joc întâlnim o puternică convergență a intereselor strategice (dar nici aici nu avem o suprapunere perfectă a lor, așa cum uneori este tematizată armonia). În plus, sunt necesare condiții non-formale de joc a căror probabilitate este destul de scăzută, cu o rată descrescătoare dependentă de creșterea numărului jucătorilor. Cooperarea poate avea loc însă și atunci când se întâlnește o mixtură de interese, în cadrul căreia interesele convergent-complementare se intersectează cu interesele divergent-opozitive – și tocmai analizarea acestor situații strategice este de înaltă relevanță teoretică și pragmatică.
Cooperarea nu este însă susținută, și cu atât mai puțin garantată, de vreo “natură originar bună” a omului. Fie că un individ sau altul este “bun” sau “rău” prin “natura” sa, ceea ce îl incită la acțiune este un interes rațional definit, în funcție de un calcul de șanse privind câștigul și costul aferent acestuia. Altfel spus, oricare individ normal va căuta să-și maximizeze utilitatea (satisfacția) individuală, deși nu neapărat prin orice mijloace, în funcție de posibilitățile concrete oferite de contextul acțiunii. A-l îndemna pe individ să se sacrifice (să renunțe aprioric la orice calcul utilitar), indiferent de costurile personale ale acestui sacrificiu, este un îndemn la iraționalitate, de o abstracțiune inacceptabilă pentru majoritatea oamenilor. Sacrificiul poate fi și el regândit ca sacrificiu de joc (așa cum s-a putut vedea, într-o oarecare măsură, atunci când am analizat jocul “cu jucător perdant”). Pot fi regândite din perspectiva teoriei jocurilor chiar situații antropologice mai complexe, considerate de obicei ca inefabile și evident nemăsurabile, cum ar fi, de exemplu, sacrificarea (ce-i drept, ratată) a lui Isaac de către tatăl său Avraam. Este posibil ca singurul sacrificiu care rămâne în afara oricărei analize accesibile omului să fie cel al Fiului Său de către Tatăl Ceresc.
Dar ceea ce se întâlnește de obicei în lumea omului nu are câtuși de puțin dimensiunile tainice ale unor sacrificii precum cel săvârșit pe Cruce. Nu este necesar, pentru ca jocurile sociale și politice să continuie într-un regim de normalitate, ca jucătorii să cedeze chiar atât de mult (și până la urmă, de inexplicabil) la egoismul lor natural-stabil. Este rațional ca oamenii să își urmărească, oricât de tenace ar face-o, interesul propriu. Dar tot atât de rațional este ca aceiași indivizi să cedeze câteodată în raport cu interesele altor indivizi, la fel de raționali-interesați. Până la urmă, ceea ce se întâlnește aici nu este o formă de raționalitate transcendentă “prea omenescului” din oameni, ci o raționalitate de rangul doi, care se conturează la intersecția a două sau mai multe serii de calcule raționale “baziale” de șanse.
O lume în care actorii nu ar ceda nimic-niciodată din capacitatea lor decizională ar fi una tot atât de stranie în raport cu lumea reală a omului ca și o lume în care toți indivizii și tot timpul ar renunța complet la propriile lor egoisme. Și aceasta pentru că într-o asemea lume conviețuirea ar fi pur și simplu de nerealizat (chiar dacă, doar teoretic, ea ar putea fi concepută). Dacă lumea omului ar fi alcătuită din atomi acționali pur egoiști (și “încăpățânați” strategic), atunci ea nu ar fi altceva decât suma simplă (aritmetică) a unor “ciocniri” haotice de interese “închise”, o lume de strategii pur independente, ale căror șanse de reușită reală ar fi dependente de solitudinea absolută a strategilor. Ceea ce nu vrea să spună altceva decât că într-o asemenea lume stranie, fiecare strateg trebuie să-și înconjoare lumea sa cu un gard complet impenetrabil. Dar atunci, cum mai poate el spera să câștige ceva vreodată ? Sau, chiar dacă acest lucru s-ar putea întâmpla la modul cu totul miraculos, care ar fi semnificația existențial-antropică a unui asemenea câștig ? Oamenii normali nu urmăresc câștigul de dragul câștigului, ci pentru a putea fi, pentru a putea demonstra că sunt (pentru a fi “oameni între oameni”, și anume, ca “oameni deosebiți”) etc.
Așa cum îi învață experiența pe actori, accesul la resursele necesare acestor “demonstrații” este limitat, pentru că mai toate resursele sunt, în ultimă instanță, resurse comune. Pe de altă parte, și cu excepții nenotabile, toți actorii au aproape aceleași nevoi și vizează cam aceleași scopuri fundamentale ale acțiunii (până și cele mai “eterate” dintre ființele umane trebuie să recunoască că nu pot trăi fără aer sau, iertată fie-ne abaterea într-un registru vulgar, “până și regii trebuie să coboare uneori de pe cal”). Ca urmare a acestei “de deplâns” situări existențiale, în care actorii sunt fundamental condiționați de o comuniune nedorită a resurselor, intersectarea strategiilor independente este inevitabilă, ca și cedările strategice, oricât de “compromițătoare” ar fi ele în raport cu un comportament declarat “principial”.
Renunțarea la independența decizională, fie limitată, fie, mai rar, cvasitotală, apare ca o “tristă necesitate” operațională. Sunt situații în care actorii pot să-și ajusteze reciproc strategiile fără intervenție din afară, un regim nefiind atunci necesar. Dar chiar și atunci când un regim apare ca fiind inevitabil, pentru că este superior operațional jocului complet liber, sau este indispensabil evitării celei mai proaste stări comune, nu este necesar ca acel regim să agreseze intimitatea persoanei actoriale. În plus, unele dintre regimurile de joc pot fi evitate. Revenind la un exemplu anterior, dacă cineva consideră că reglementările privind circulația rutieră sunt prea constrângătoare pentru libera sa circulație, soluția este renunțarea la automobil – sau circularea pe drumuri private. Poate cineva renunța la toate reglementările meta-joc ? evident că da, cu condiția să accepte statutul lui Robinson Crusoe…
Pe de altă parte, nu toate situațiile de joc se cer a fi reglementate, iar acolo unde reglementarea este inevitabilă, cea mai rezonabilă manieră de a o face este cea formal-universală, fără a se intra în “materialitatea” interacțiunilor privatizabile. Instituțiile, ca “persoane” sui generis (numitele “persoane juridice”), care pun în mișcare un regim meta-joc, nu trebuie să intre ele însele în joc. În destule situații, tentația instituțiilor de a deveni actori propriu-ziși este de natură să deterioreze jocul, determinând rezultate comune mai proaste decât cele oferite de jocul spontan, descentralizat (un exemplu notoriu îl reprezintă în acest sens participarea statului ca actor în jocurile economice – dar sunt și alte exemplificări posibile, unele dintre ele frizând teroarea, cum ar fi statul ca “tătuc” ori “frate mai mare” ori “prieten al poporului”).
De remarcat este și slaba relevanță morală (dar mai ales moralizatoare) a cooperării. Deși dezirabilă pentru marea majoritate a actorilor, cooperarea nu este ceva obligatoriu bun din punct de vedere moral (ea este utilă și infractorilor !). Cooperarea poate fi considerată ca fiind cel mult o precondiție a moralității, în vreme ce defecțiunea, unilaterală sau reciprocă, pare să facă moralitatea imposibilă. În absența unor ingrediente de natură non-tehnică, simpla asigurare a cooperării (în primul rând prin sancționarea eficientă a defectorului) nu aduce cu sine și viețuirea morală. Este posibil chiar ca un anumit fel de cooperare să aibă efecte “bune” din punct de vedere tehnic (să fie eficientă) și rele din punct de vedere moral, precum atunci când doi sau mai mulți parteneri își unesc eforturile (colaborează sau își coordonează acțiunile) împotriva unuia sau mai multor alți actori. Cu alte cuvinte, moralitatea nu este în totalitate definibilă în termeni tehnico-utilitari, conținând o anumită transcendență în raport cu calculul de șanse (de aceea, “binele” trebuie făcut pur și simplu “pentru că este bine”, iar această tautologie circulară nu poate fi decât rareori și inconsistent depășită prin “explicații” privind utilitatea binelui). Cu toate acestea, moralitatea nu este complet exterioară calculului rațional de șanse, fiind cu totul dificil să ceri cuiva să se considere o ființă morală doar dacă este aproape tot timpul în suferință (nefericit, nemulțumit etc.) – această stare fiind greu evitabilă câtă vreme individul își propune să facă complet și tot timpul abstracție de interesele sale.
În fine, anarhia, oricât de temută ar fi ea, nu exclude cooperarea, ci doar o face, de obicei, mai greu de realizat (ceea ce nu înseamnă automat că ea este și mai costisitoare). De aceea, nu este exclus ca pentru unii indivizi, și în anumite contexte, anarhia să fie mai atractivă decât ordinea generată de un regim de joc guvernant. Destule jocuri pot fi desfășurate, așa cum s-a văzut, într-un mod descentralizat – și ele nu sunt cu nimic mai amorale sau mai imorale decât cele reglementate din exterior. Problema reglementării printr-un regim oarecare de joc este rezolubilă în termeni de eficiență. Dacă o situație de joc face posibilă cooperarea spontană, aducând câștiguri individuale și agregate (comune) satisfăcătoare, ca și costuri (riscuri) suportabile, atunci este preferabil ca jocul respectiv să fie lăsat liber. Dacă însă o situație de joc incită în mod evident partenerii spre defecțiune (spre adversitate, mefiență, violență, conflict etc.), câștigurile devenind cu totul incerte, iar costurile periculoase, atunci instituirea unui regim este imperioasă.
Un regim este însă costisitor, adăugând la costurile inerente și “naturale” ale oricărui joc costuri suplimentare. El nu implică doar amputarea libertății “naturale”, ci și cheltuieli materiale “de întreținere” (în cazul regimului statal, acestea sunt destul de limpede definite ca și cuantum, sub forma impozitelor și taxelor de tot felul). Alegerea între “anarhie” și “ordine” ar trebui să fie făcută (dacă toate alegerile noastre ar fi raționale…) și din perspectiva unui calcul de oportunitate, care ar trebui să ia în considerare cele două rubrici ale oricărui calcul bilanțier: cea a câștigurilor și cea a costurilor.
Întocmirea oricărui bilanț contabil nu este însă o întreprindere atât de facilă cum apare la prima vedere, mai ales că această “primă vedere” privește doar rezultate trecute. Ceea ce îl interesează pe un actor rațional nu este atât trecutul (acesta este doar un indiciu), cât viitorul unei acțiuni (șansa ei de reușită). Astfel abordată tema bilanțului acțiunii, se poate constata că există o asimetrie între evaluarea câștigurilor și a costurilor. În vreme ce câștigurile anticipate trebuie considerate ca fiind întotdeauna incerte, costurile anticipate sunt mereu sigure, indiferent care ar fi mărimea lor. Asimetria semnalată nu exclude ca în multe dintre situațiile de joc reale, odată încheiat jocul, actorul să constate că are un bilanț pozitiv (uneori, chiar cu câștiguri nete mai mari decât cele anticipate). Dar incitația la acțiune este volens-nolens una anterioară bilanțului final. Oricine ar fi dispus să acționeze dacă bilanțul final pozitiv ar fi unul garantat pozitiv. Destui ar fi însă aceia care ar evita acțiunea dacă ar bănui măcar că bilanțul ar putea fi negativ ori chiar dacă costurile ar fi prea ridicate, fie și atunci când câștigurile le-ar depăși finalmente (este atitudinea de joc rezonabilă a celui care se teme de o “victorie a la Pyrrhus”).
Nevoia “naturală” de siguranță personală determină ca o ființă rațională să caute mai degrabă minimizarea riscurilor (costurilor) decât maximizarea câștigurilor. Alegerea pragmatică se realizează nu între un bine mai mare și un bine mai mic, ci între două rele de rang diferit. Fie și atunci când un câștig promis de o situație este mai mare decât cel promis de o altă situație (sau de aceeași situație, dar cu o altă strategie) este rațional ca actorul să evalueze înainte de toate costurile aferente fiecăreia dintre situațiile respective. Când aceste costuri se dovedesc a fi prea mari, este rațional ca el să caute o soluție de diminuare a lor.
Așadar, dacă “anarhia” se dovedește a fi prea costisitoare, și există șanse de diminuare a riscurilor generate de ea prin instituirea unui regim, cu toate constrângerile de rigoare ale acestuia, atunci bilanțul contabil se reduce la evaluarea comparativă a celor două serii de costuri. Ceea ce ocultează și face tot mai dificilă această operație este faptul că, odată creat, regimul se impune (este impus) ca o realitate supraindividuală și oarecum in specie aeternis. Alegerea între “anarhie” și “ordine” devine una nu doar ipotetică, ci și nerealistă, câtă vreme indivizii găsesc deja constituit un anumit regim și o întreagă povară a tradiției (a non-dicutabilului), care nu este altceva decât memoria trucată care ne “convinge” că Regimul a existat dintotdeauna (sau că, dacă cumva el nu a existat undeva-cândva, acolo nu au existat nici oameni “cu adevărat”). Ceea ce rămâne ca opțiune calculatorie în aceste condiții este un surogat de raționalitate, care îi determină pe actori să tot reia calculul privind avantajele relative ale unui regim sau al altuia – și, datorită acestei substituiri ilicite a bazei de calcul, care ar trebui să fie constituită de relația dintre “anarhie” și “ordinea în-regimentată”, iar nu de relația dintre “ordinea de tip X” și “ordinea de tip Y”, majoritatea “calculelor” ajung la concluzia că “actualul regim” este întotdeauna unul suficient de prost pentru a merita să fie reformat și, câteodată, răsturnat “pe cale revoluționară”. Și cum altfel ar putea fi? orice regim, fie cât de bine constituit ar fi el, poartă asupra sa pecetea “păcatului său originar”, care nu este altceva decât restrângerea prin constrângeri a libertății de joc neîngrădite și, de aceea, unic-autentică.
Conflictualitatea socio-politică, care impune crearea unor regimuri de joc, este, așa cum ușor se poate demonstra experiențial, rezultatul unor conflicte de interese. Intensitatea și amploarea acestor conflicte de interese poate fi măsurată, atât din perspectivă empirică, cât și formală. Măsurarea empirică, deși decisivă, nu este însă niciodată foarte fermă, devreme ce criteriile ei sunt variabile (fiind contextualizate). Este foarte problematic, de pildă, să compari un conflict de interese de tip economic cu unul moral sau politic – sau, și mai problematic, să le deduci pe unul din celălalt, să le consideri ca generându-se unul din celălalt (cum a încercat marxismul, dar nu numai el).
Apoi, așa cum s-a semnalat mai sus, sunt relativ rare situațiile de joc în care avem de-a face doar cu interese divergente (ori chiar opozitive). Cele mai frecvente situații reale sunt cele în care interesele divergente sunt acompaniate de interese complementare sau chiar convergente. Mai mult decât atât, chiar și atunci când interesele sunt doar divergente, există șanse reale de soluționare a lor (de exemplu, prin compromisuri). Chiar dacă aceste șanse diminuează pe măsură ce decalajul dintre interesele divergente se adâncește, probabilitatea existenței lor nu este niciodată nulă. Cu alte cuvinte, în destul de multe situații de joc un regim meta-joc nu este strict necesar, ori, dacă el există deja, nu trebuie să fie foarte constrângător-costisitor.
În plus, definirea intereselor nu este una strict obiectivă, ținând mai degrabă de percepția actorilor privind situarea lor în joc. Actori diferiți este de așteptat să ceară de la aceeași situație de joc câștiguri diferite și să evite diferențiat aceleași costuri. Majoritatea vor încerca nu doar să obțină rezultatele scontate prin strategii adaptate la o structură de plăți dată, ci și să modifice acea structură. Și, în cele mai multe situații de joc liber, această încercare izbutește, producând deplasări semnificative ale structurilor de joc date inițial. Iterarea jocurilor are loc rareori în strict aceleași condiții ca la început. Nici jocurile supuse unor constrângeri de regim nu sunt exceptate de la modificări structurale, fie și pentru simplul motiv că niciun regim nu poate fi atât de ferm ori de amănunțit încât să blocheze orice marjă de libertate a actorilor.
Dezvoltând potențiale de cooperare diferite, structurile de joc derivate din “dilema prizonierului” pot evolua fie în direcția “deschiderii” cooperante, fie în direcția creșterii severității dilemei standard, generând “închideri” suplimentare și accentuând incitația spre defecțiune.
Reamintim că “dilema prizonierului” oferă o structură de plăți care împinge jucătorii spre defecțiune reciprocă, având următoarea ordine de preferință a stărilor pentru jucătorul A:
DC CC DD CD
Întrucât stările DC și CD au o probabilitate scăzută de apariție (sunt stări de dezechilibru), jucătorii neputându-se aștepta la modul serios-rațional ca partenerul să colaboreze necondiționat (unilateral) pe timp îndelungat atunci când cineva defectează constant, rezultă că opțiunea rațional întemeiată este aceea între starea CC (starea comună cea mai bună) și starea DD (starea comună cea mai rea). S-a arătat mai sus de ce alegerea se va îndrepta, cu mai mare probabilitate, spre starea comună cea mai proastă.
Considerând o structură de plăți care să ofere pentru cooperarea reciprocă scorul maxim individual ambilor jucători (4 puncte), pentru defecțiunea unilaterală scorul individual imediat decât cel maxim (3 puncte), pentru defecțiunea reciprocă câte 2 puncte pentru fiecare dintre actori, iar pentru cooperarea unilaterală, ca plată a “fraierului”, 1 punct, obținem jocul din Figura VII (al “asigurării – vânătorii de cerbi I), cu două echilibre stabile (stările CC și DD) și cu două stări de dezechilibru.
Ordinea preferințelpr se deplasează și ea, devenind pentru jucătorul A:
CC DC DD CD
Deși stările DC, DD și CD oferă același câștig comun, din perspectiva jucătorului vizat ele nu sunt echivalente, date fiind câștigurile sale individuale diferite. Un exemplu destul de bun ar fi asocierea economică (societățile cu răspundere limitată) sau cea de natură politică (partidele, cartelurile electorale, coalițiile guvernamentale), ca și, în relațiile internaționale, blocurile politico-militare (Triplicele din Primul Război Mondial, NATO, Pactul de la Varșovia – acesta din urmă cu rezerve, devreme ce “aderarea” la alianță s-a făcut sub presiunea URSS).
Se poate însă observa că jocul “asigurării” nu oferă stabilitatea de ansamblu necesară perpetuării sale indefinite în condiții de cooperare reciprocă. Lăsat să se desfășoare în condiții de spontaneitate, el conduce la o alternare disfuncțională a strategiilor jucătorilor, întrucât aceștia au mereu de optat între două echilibre. Soluția inevitabilă pare să fie și aici crearea, apoi consolidarea unui regim de joc, care să evite tentația opțiunii pentru DD.
Deplasarea structurii de plăți se poate însă face și în direcția creșterii severității “dilemei prizonierului”. Putem avea o structură de plăți de forma:
B
C D
Figura XVIII
(jocul “închiderii fatale”)
Se obține astfel un joc mai conflictual decât “dilema prozonierului”, pentru că ambii jucători consideră cooperarea reciprocă ca fiind mai rea decât defecțiunea reciprocă, ordinea preferințelor pentru jucătorul A fiind:
DC DD CC CD
Spre deosebire de “dilema prizonierului”, în cadrul căreia se putea contura o soluție spontană de ieșire în sens cooperant, cu condiția ca “umbra viitorului” să fi fost cât mai lungă cu putință (existând astfel șansa crescândă a maximizării celor mai mici câștiguri), jocul “închiderii fatale” nu conține o incitație rațională spre cooperarea reciprocă, iar șansele de continuare ale sale în condiții de joc liber sunt foarte scăzute. Repetarea jocului nu ar face decât să adâncească incitația spre defecțiune reciprocă a ambilor jucători. Chiar și eventualele gesturi de bunăvoință, prin care unul sau altul dintre jucători ar indica partenerului intenția sa cooperant-unilaterală, riscă să fie suspectate ca fiind strategii de “mascare” a “adevăratelor” intenții injurioase (ca și conduită “perversă”). Jucătorii se vor pândi în permanență, neavând nicio încredere în reputația partenerului.
Ieșirea din “închiderea fatală” este obligatoriu legată de instituirea unui regim de joc, uneori chiar a unui regim foarte sever. Sancționarea defecțiunii, promptitudinea și precizia reparațiilor trebuie să fie cât se poate de ferme, altfel conflictualitatea riscă să degenereze în violență deschisă (în război). În relaționarea “domestică” a indivizilor ori a grupurilor, un atare regim apare ca fiind ceva de la sine înțeles, legitimarea constrângerilor este relativ ușor acceptată etc. Interacțiunile dintre actorii statali sunt însă de îndestule ori concepute și realizate în termenii unor “închideri fatale”, precum repetatele “curse ale înarmărilor”, care, așa cum se poate evidenția, nu duc la asigurarea păcii, ci cresc riscul războaielor, fără ca deocamdată să se întrevadă fezabilitatea unui regim de joc sever și clar pentru inhibarea agresorilor.
10. JOCURI MULTINIVELARE
Dacă, așa cum se întâmplă în majoritatea contextelor interacționale, unul (unii) și același (aceiași) jucători sunt implicați în mai multe structuri de joc în mod simultan sau în jocuri succesive foarte apropiate în timp unele de celelalte, atunci asistăm la fenomenul intercondiționării jocurilor. În consecință, stările individuale și comune la care pot ajunge actorii vor fi reciproc contingente, iar bilanțurile contabile și așteptările actorilor vor fi mult mai complexe. Stabilirea regimurilor de joc este și ea o sarcină mai complicată decât apăruse ea potrivit celor de mai sus.
De exemplu, să examinăm un caz ipotetic relativ simplu, în care doi jucători sunt implicați simultan în aceleași două jocuri, dar diferite ca structură de plăți. Să presupunem că avem de-a face cu doi agenți economici care întrețin schimburi comerciale, dar fac parte din două partide politice aflate în competiție. Considerăm, tot ipotetic, că actorii, ca agenți economici, nu pot alege alți parteneri, fiind obligați să joace partitura schimbului doar între ei. De asemenea, jocul lor este strict descentralizat atât în plan economic, cât și în plan politic (nu există nicio constrângere meta-joc care să-i oblige la o anumită strategie).
Vom propune pentru definirea formală a situațiilor de joc două structuri elementare de plăți care nu necesită instituirea unui regim, dar diferite pentru acțiunea economică și cea politică.
B
b1* b2
Figura XII
(jocul “non-conflictual” – pentru interacțiunea economică)
B
b1* b2
Figura XIV
(jocul “cu partener perdant” – pentru politic)
Observăm că structurile de plăți ale jocurilor în care sunt implicați cei doi actori presupun o puternică convergență de interese pentru inițierea și continuarea cooperării economice reciproce și potențial de divergență moderată a intereselor politice, câtă vreme unul dintre actori trebuie să accepte ca jocul să continuie și atunci când el va pierde.
Să presupunem că ambii actori au reușit să aleagă strategia economică dominantă cea mai bună și au ajuns în starea de joc a1*;b1*, cea mai profitabilă atât individual, cât și agregat. Este de înțeles ca fiecare dintre actori să manifeste un interes accentuat pentru iterarea jocului economic în aceleași condiții. Contextul politic este însă unul special, dată fiind discontinuitatea sa (marcată de momentele electorale). Un calcul rațional de șanse indică o probabilitate mai ridicată pentru prioritatea contextuală a jocului politic în raport cu cel economic. Este posibil astfel ca jocul economic să fie pus, cel puțin temporar, în umbră de competiția electorală, cu atât mai mult cu cât structura de joc politică obligă la pierdere.
Ordinea preferințelor din jocul politic va fi probabil cea dominantă, dar modul în care ea va produce modificări în alegerile strategice din cadrul jocului economic nu va fi univocă. Este de remarcat totodată că structura de joc politică este mai conflictuală decât cea economică, dar nu atât de conflictuală încât să oblige actorii la decizii radicale. Poziția dominantă a politicului în structura de contingență a celor două jocuri poate avea și o determinare de tip psihologic: jocurile politice, fiind prin natura lor mai competitive, aduc în scenă mai multă revărsare de adrenalină (sunt mai “pasionale”).
Vom examina mai multe contingențe strategice, ierarhizabile în funcție de efectele lor asupra mărimii câștigurilor și costurilor generate de intercondiționarea celor două jocuri:
varianta optimă ar fi ca jucătorii să continuie interacțiunea economică în condițiile create de starea de echilibru a1*;b1* din jocul economic, aceasta fiind deja realizată. Ei ar trebui pentru aceasta să
facă abstracție de jocul politico-electoral, ceea ce este puțin probabil, dar nu exclus. Factualitatea non-rațională (din perspectiva rațiunii calculatorii pure) deține, așa cum am semnalat deja, un rol de multe ori decisiv în luarea deciziilor. Un calcul strict rațional de șanse indică și că niciunul dintre actori nu va ezita să exercite presiuni asupra adversarului politic, amenințând (“șantajând”) cu defecțiunea economică în cazul în care celălalt nu cedează. Dacă ambii parteneri procedează la fel, jocul economic are șanse tot mai ridicate să se deplaseze, cel puțin pe perioada alegerilor, spre stări tot mai proaste și spre structuri de joc tot mai conflictuale. Starea de joc optimală a1*;b1* din Figura XII riscă să nu mai fie o stare de echilibru stabil;
scorul agregat cel mai ridicat pe care îl pot oferi cele două jocuri jucate concomitent este cel al stărilor a1*;b1* din ambele structuri de joc (8+6=14 puncte). Dacă cei doi jucători vor acționa strict rațional în condițiile date, atunci jucătorul B ar trebui să cedeze în competiția electorală, jucând după strategia cea mai “corectă” (b1*) atât în plan economic cât și politic. Evident, pentru jucătorul A strategia corectă nu poate fi decât a1*. Dacă cumva, sub presiunea competiției politice, jucătorul B va fi tentat să recurgă la strategia alternativă b2 în ambele structuri de joc, iar A, așa cum este firesc pentru el, nu va renunța la strategia a1*, atunci scorul agregat al celor două jocuri va fi de 5+4=9 puncte, fiind suboptimal din toate punctele de vedere (se poate observa că și A și B vor obține câștiguri individuale mai mici decât în starea de optim agregat). Foarte relevant este faptul că tot jucătorul A va ieși victorios din competiția electorală, chiar dacă victoria sa nu va fi la fel de satisfăcătoare. Aceasta înseamnă, de pildă, că, din varii motive, jucătorul A avea deja, în condițiile electorale date, o supremație strategică în raport cu jucătorul B (o “carismă” superioară, un discurs mai performant, un sprijin politic mai consistent etc.). Deteriorarea jocurilor, produsă aici de jucătorul B prin adoptarea strategiei b2, nu a făcut decât să mute structura de joc economică de la starea de optim la o stare suboptimală, iar aceasta ar putea fi o consecință greu de remediat pentru viitorul comun al celor doi actori;
dacă însă jucătorul A face greșeala strategică de a răspunde provocării lui B, și va juca și el după strategia alternativă defectuoasă de tip a2, atunci atât jocul politic, cât mai ales cel economic vor suferi daune de randament serioase. Din punct de vedere strict cantitativ, întâlnirea politică de tip a2;b2 este echivalentă cu întâlnirea politică de tip a1*;b2, atât doar că învingătorul este acum jucătorul B (ceea ce indică, printre altele, cât de periculos este pentru un competitor politic să recurgă la “armele” adversarului său, în loc să-l oblige pe acela să se alinieze strategic la ceea ce știe el face mai bine). Mai importante încă par să fie celelalte consecințe. Întâi, că scorul agregat al stărilor a2;b2 din jocurile economic și politic este de doar 3+4=7 puncte, adică cel mai scăzut cu putință în condițiile date, definind starea de pessim acțional. Apoi, din câte se poate vedea, jocul economic este mult mai afectat decât cel politic, deoarece de la 8 puncte agregate oferite de starea a1*;b1* se ajunge la 3 puncte în starea a2;b2. Evoluțiile intercondiționate ale jocurilor economice și politice reale confirmă aproape fără excepție concluziile teoretice de mai sus. În perioadele de instabilitate politică, care fie sunt generate de o competiție politică exagerată, fie generează acea competiție acerbă, activitatea economică suferă disfuncționalități majore de tot felul.
Cei doi jucători pot realiza și alte conjuncții strategice decât cele examinate mai sus. Nelipsită de interes ar putea fi, de exemplu, situația conjugată în care jucătorul A acceptă să renunțe la strategia a1* în acțiunea sa politică pentru ca jucătorul B să nu renunțe la strategia b1* în acțiunea sa economică. Se poate observa că, în atari condiții, câștigul maxim agregat oferit de cele două jocuri nu se modifică (a1*;b1* din XII+a2;b1* din XIV = a1*;b1* din XII+a1*;b1* din XIV), ceea ce se modifică fiind doar distribuția individuală a celor 14 puncte maximal obtenabile. Avem aici, probabil, o bună descriere analitică a fertilității compromisului rațional.
Am luat în considerare doar condiționarea direcționată dinspre politic înspre economic, ținând seama de dramatismul superior al competiției politice față de competiția economică. Miza jocului economic este însă, nu de puține ori, destul de ridicată pentru a determina o presiune contrară celei examinate. În plus, cel mai probabil este ca intercondiționarea celor două jocuri să fie biunivocă, iar modelarea cu atât mai dificilă, fiind de așteptat să apară o interesantă oscilație a celor doi actori între interesele lor economice și politice, în funcție de contextul empiric în care sunt formulate cele două serii de incitații strategice.
Este apoi de semnalat că ambele jocuri de mai sus sunt rareori izolabile în raport cu alte jocuri și alți jucători, acestea adjuvând în sens pozitiv sau deteriorant comportamentul cooperant al actorilor în cauză. Cei doi jucători pot fi vechi amici sau colegi de școală sau vecini, tot așa cum pot fi competitori într-un joc sentimental sau au inamici comuni etc.
Instituirea unui regim de joc în atari situații este, așa cum s-a văzut, non-necesară. Cu toate acestea, se poate pune întrebarea dacă un regim n-ar limpezi și stabiliza structurile de joc de mai sus într-un sens cooperant mai ferm. Ar fi, de pildă, util atât pentru cei doi jucători, cât și pentru ansamblul jocurilor economice și politice în care competiția lor privată este inclusă, să se instituie următoarea constrângere formal-instituțională: cei doi să fie obligați să coopereze reciproc în plan economic, indiferent de datele confruntării lor politico-electorale (sau, încă și mai drastic, agenților economici să le fie interzisă participarea la competiții politice) ? Înafară de faptul că este greu de văzut cum ar putea fi instituite din punct de vedere tehnic asemenea constrângeri amănunțite (costurile tehnice ale unui asemenea regim ar fi copleșitoare), este la fel de greu de crezut că jucătorii le vor considera legitime (ca urmare, ei vor manifesta o puternică tendință contestatară și vor încerca în toate modurile posibile să nu respecte un astfel de regim de joc). De aici nu derivă însă că orice regim de joc care reglementează activitatea economică sau politică, ca și relaționarea lor generală ori specificată punctual (de exemplu, finanțarea campaniilor electorale), este inutil sau non-necesar.
În general, sunt de luat în considerare trei dimensiuni majore ale situațiilor de contingență interjocuri:
interconectarea obiectivelor de joc;
conexiunile dintre jocurile “domestice” și cele internaționale;
incompatibilitățile dintre jocuri în funcție de seturile diferite de actori.
O constatare ușor de realizat este aceea că majoritatea obiectivelor pe care și le propun jucătorii sunt rareori realizabile fără atingerea altor obiective (“secundare” în raport cu cele definite de ei înșiși ca fiind “principale”) sau fără ca alți jucători să atingă la rândul lor anumite obiective. Jocuri desfășurate pe “mese de șah diferite”, uneori cu obiective aparent eterogene sau chiar divergente între ele, ajung să se intercondiționeze, câteodată spre surprinderea jucătorilor, afectându-se reciproc în sens pozitiv (cooperant) sau negativ (defectoriu, adversativ, conflictual).
Conexiunile interjocuri devin cu deosebire importante atunci când obiectivele urmărite în cadrul lor sunt conecate între ele (uneori fiind strict derivabile unele din altele). Formarea în cursul activităților a unor serii de finalități ordonate (în simultaneitate sau succesiune) determină adesea jucătorii din situații de joc aparent lipsite de legătură între ele să conveargă acțional, creându-se “solidarități de joc”, dar nu neapărat armonioase sau cooperante.
Conectarea obiectivelor, spontană sau dirijată printr-un regim de joc, conduce la un nivel superior al acțiunii. Comportamentul independent (strict “egoist”) al actorilor este de așteptat să sufere transformări semnificative în sensul adoptării unor strategii tot mai contingente la strategiile celorlalți actori, pe măsură ce numărul obiectivelor individuale care sunt condiționate în realizarea lor de atingerea altor obiective, ale altor actori, crește.
Pe de altă parte, limitarea resurselor aflate la îndemâna actorilor într-o arie operațională ar putea pune sub semnul întrebării eficiența lor comportamentală dacă nu ar exista aproape întotdeauna posibilitatea mobilizării unor resurse suplimetare sau alternative, din alte zone (din alte domenii de joc). Pentru a evita sau diminua penuria instrumentală, actorii dintr-un joc sunt astfel obligați să apeleze la resurse pe care le dețin alți actori, trebuind, de obicei, să le ofere acestora ceva în schimb (ceea ce nu exclude utilizarea forței, a raptului, sau a vicleniei, a furtului). Oricum, fie că avem de-a face cu un “schimb” sau cu un “rapt” ori “furt” de resurse operaționale, intercondiționarea instrumentală a obiectivelor îi pune deseori pe actori în situații de joc care necesită comuniunea de mijloace, generând solidarități de tip operațional, fie că acestea sunt dorite sau nu.
Intercondiționarea jocurilor permite (uneori impune) și lărgirea ariei lor de cuprindere actorială. Indivizi care se află în afara unui joc considerat de importanță majoră (“outsiderii”) pot pătrunde mai ușor în acel joc superior (cu câștiguri mai bine valorizate social) dacă situațiile lor de joc “inferioare” sunt conectabile la jocul mai râvnit. Mobilitatea socială verticală, multă vreme modestă statistic în societățile tradiționale, și-a datorat în bună măsură explozia din lumea modernă faptului că în acele spații de joc generale specifice lumii noi interconectările situațiilor de joc au devenit constitutive, iar nu sporadice precum în lumea veche. Deloc întâmplător, dezvoltarea în modernitate a acelui domeniu de joc care creează cele mai presante necesități de intercondiționare a structurilor de joc (a obiectivelor) private, a negocierilor și schimburilor de resurse între parteneri, ca și a incitației spre cooperare în condiții de competiție -–este vorba de jocurile economico-comerciale -, a “spart” în cele din urmă și zidurile unor jocuri tradițional închise, precum cele cultural-educaționale (prin trecerea de la cultura și învățământul “monastic” la “cultura de massă” “generală” și la învățământul generalizat) ori cele politice.
De altfel, dintr-o perspectivă strict tehnică, interconectarea jocurilor (obiectivelor) facilitează negocierea, reducând tensiunile dintre jucători, prin aceea că aceștia pot oferi partenerilor compensații suficiente (satisfăcătoare) pentru pierderile relative dintr-un joc prin redistribuirea câștigurilor dintr-un alt joc. Raritatea resurselor nu este doar de natură absolută (de altfel, este destul de greu de măsurat acest “absolut”), ci mai ales de natură relativă. Fiecare jucător poate avea la un moment dat un “surplus” relativ dintr-o resursă într-un anumit joc, putând s-o ofere în schimb unui partener aflat în aceeași situație de “abundență” relativă într-un alt joc. Dacă jucătorii ar fi permanent închiși într-unul și același joc, este greu de imaginat cum ar putea ei ieși din dilemele penuriei de resurse care s-ar instala mai devreme sau mai târziu.
Facilitarea negocierii nu conduce de la sine și nici în deplină siguranță la stări cooperante echilibrate și stabile. De asemenea, nu orice interconectare a jocurilor este de natură să promoveze acordurile între jucători. Anumite jocuri și obiective sunt fie prea îndepărtate între ele, ajungând să aibă un caracter eterogen prea pronunțat pentru a fi conectabile (de exemplu, jocurile cultural-artistice și cele economice, în pofida creării unei “piețe” culturale, nu au decât o vagă legătură între ele), fie sunt de-a dreptul incompatibile (cum ar fi “relația” dintre aceleași jocuri culturale și jocurile militar-războinice – se știe de mult că “inter arma silent musae”).
Tehnicile negocierii în cazul unor jocuri interconectabile sunt multiple, dar reductibile la două modalități fundamentale, modelate psiho-social de actori în funcție de reputația partenerilor, de așteptările și reactivitățile acestora, dar și în raport de caracteristicile obiective ale interconectării. Este posibil astfel ca:
actorul să-l “flateze” pe partener, manifestând o bunăvoință concretizată prin promiterea unor câștiguri suplimentare. Cel care recurge la promisiune se angajează să renunțe (sau să se abțină) de la o acțiune care i-ar aduce câștiguri certe, dar ar fi evident dăunătoare interesului partenerului. Bunăvoința “promițătorului” nu este cel mai adesea dezinteresată, el cerând partenerului compensații pentru “sacrificiul” său strategic;
un actor poate recurge la tehnica “șantajului”, fie pentru că “flatarea” s-a dovedit ineficientă, fie pentru că el consideră “șantajul” mai eficient și mai rapid pentru obținerea de la partener a resurselor vizate. Tehnica “șantajului” este construită pe o amenințare, actorul arătându-se hotărât să-și sacrifice propriul interes (câștig) dacă nu va fi compensat de către partener. Dacă șantajul este dus la îndeplinire, atunci ambii parteneri au toate șansele să ajungă într-o situație mai proastă decât cea inițială.
În concluzie, diferența dintre cele două modalități ale negocierii constă în aceea că o promisiune costă atunci când este îndeplinită, iar o amenințare, atunci când nu reușește.
Efectele “umbrei viitorului” sunt remarcabile și în cazul interconectării jocurilor. Un joc actual și negocierea aferentă din cadrul său poate fi înscris într-o conexiune de jocuri mai durabilă, fie că este vorba de iterarea simplă a jocului dat, fie că se conturează un joc mai cuprinzător, în cadrul căruia jocul dat devine un element component. Interacțiunea strategică de lungă durată, în măsura în care este bine conturată și așteptările jucătorilor în ce o privește sunt mai importante strategic decât rezultatele imediate, afectează substanțial relațiile de joc actuale (pe care le putem numi și “elementare”). Un jucător rațional va fi de acord să sacrifice interesul său actual dacă este convins că va primi în viitor (dar nu într-un viitor atât de îndepărtat precum “visul de aur al umanității” !) compensații satisfăcătoare pentru “sacrificiul” său actual. De asemenea, el va fi dispus să renunțe la “șantajul” său actual, dacă partenerul oferă garanții serioase și întemeiate pentru “promisiunile” sale etc.
(B) Destul de frecvent, competițiile interne (“domestice”), mai ales cele de natură politică, câteodată și cele economice (atunci când în ele sunt implicați actori de mare anvergură) creează tensiuni negociative care se pot extinde spre exterior, influențând semnificativ strategiile de joc ale actorilor statali.
Un caz destul de curent este încercarea de externalizare a conflictualității latente sau manifeste dintr-un spațiu politic prin promovarea unor politici externe agresive sau incitante la agresiune (binecunoscuta “oglindire” a politicii interne în politica externă). Actorul statal care nu a reușit să creeze sau nu beneficiază în interior de un climat de joc cooperant echilibrat și stabil (fie din vina sa, pentru că nu a știut să formeze cel mai funcțional regim general de joc, fie din “vina” societății pe care o reprezintă, societate care poate fi încă nestructurată suficient – “nematurizată” – sau intrată într-un proces de “anarhizare”, ca urmare a unor tensiuni dramatice negestionate corespunzător) va căuta să compenseze atari insuficiențe operaționale prin angajarea unor dispute cu alți actori statali, refuzând pe cât posibil strategiile cooperante în raport cu aceștia (va încerca să împingă structurile de joc în care este prezent către structura de joc a “închiderii fatale”).
Ideea strategică dominantă este în acest caz aceea că o acțiune energic independentă în exterior poate atenua climatul defectoriu din interior. Actorii privați vor fi, în majoritatea lor, dispuși să renunțe în timpul disputei externe la strategiile lor reciproc defectorii și, mai ales, se vor raporta mai cooperant la instituția statală. Sintagme precum “interesul național”, “unitatea națională”, vag acoperite strategico-acțional în timp de pace, primesc o consistență afectivă remarcabilă în timp de război. Utilitatea evidentă a amintitei idei strategice este rareori generalizabilă. În mod obișnuit, cel care cîștigă din externalizarea conflictualității interne este statul însuși (id est, guvernanții) și eventual unele segmente restrânse ale societății (“îmbogățiții de război”).
Eficiența pe termen scurt, mai rar mediu, a strategiei de externalizare a conflictelor interene este câteodată remarcabilă. Exemplul cel mai edificator este transformarea de către nazism a Germaniei de după criza din ‘29-’33 într-o uriașă mașină de război “strâns unită în jurul Fuhrerului”; situația URSS-ului stalinist nu era cu mult diferită. Iterarea indefinită a strategiei de acest tip este însă cu totul problematică. Pe de o parte, costurile sale sunt foarte ridicate, depășind rapid câștigurile imediate: bilanțul final este întotdeauna defectuos, iar uneori, în cazul unei înfrângeri – cazul Germaniei hitleriste – poate fi de-a dreptul dezastruos. Victoriile obținute înafară sunt plătite din greu de societatea care a fost incitată (și s-a lăsat incitată) să le angajeze. Astfel încât, finalul unei aventuri belicoase nu este adeseori altul decât accentuarea tensiunilor socio-politice de la care s-a pornit și cărora, programatic sau nu, s-a încercat a li se oferi o soluționare prin angajarea în respectiva aventură.
Sunt aici două serii de costuri, și este greu de evaluat care dintre ele ar fi mai împovărătoare: seria material-financiară (cu efecte imediate, ușor sesizabile, asupra vieții cotidiene) și seria costurilor socio-morale și politice. În ce le privește pe acestea din urmă, distrugerea ariilor de joc liber, prin în-regimentarea lor totală sau cvasitotală, cu efecte precum: dezagregarea comunitară și înlocuirea ei cu agregate de tip cazon (prieteniile sunt înlocuite de camaraderii soldățești), degradarea simțului civic prin robotizarea indivizilor, distrugerea sentimentelor umane firești și exaltarea instinctelor asasine – toate acestea determină ca după oricare conflict războinic de durată oamenii să resimtă epoca anterioară acestuia ca o “belle epoque”.
În plus, statul însuși, din momentul în care, în cursul conflictului, a reușit să înghită rebela societate civilă, suportă tot mai greu costurile acestei performanțe. El devine tot mai greoi (tot mai “birocratic”), are nevoie de tot mai multe resurse, dar acestea, odată anihilată competiția liber-creativă internă, sunt tot mai debile, utilizează tot mai defectuos aceste resurse (devreme ce o face prioritar pentru inhibarea jocurilor productive) și, mai ales, după ce aproape totul a fost etatizat (“totul pentru front, totul pentru victorie”), competiția defectorie se redeclanșează, de această dată în interiorul instituției statale, între componentele acesteia, tot mai numeroase și tot mai inutile social. De fapt, cu cât componentele de război ale statului sunt mai inutile, cu atât strategiile lor sunt mai agresive și mai eficiente în termenii unui joc a cărui miză este “puterea de dragul puterii” sau “victoria cu orice preț”.
Pe de altă parte, iterarea prelungită a strategiei externalizării conflictuale este greu de susținut și datorită dificultății legitimării ei. În cazul unei înfrângeri în exterior, eșecul lamentabil este un semnal evident pentru majoritatea actorilor interni privind ceea ce se știa dinainte, anume că statul respectiv este ceea ce era de mult: o proastă alcătuire organizațională, un opresor etc. Uneori, acțiunea reformativ-revoluționară poate fi deturnată prin incitarea la “revanșă” – nu altfel s-au petrecut lucrurile în Germania interbelică. Dar această deturnare, odată izbutită, nu face decât să amâne termenul temporal al soluționării, care devine încă și mai dificilă: Germania a plătit foarte scump nerealizarea schimbărilor structurale ale Reichului de sorginte și factură prusacă.
Victoriile, în schimb, creează euforii ieftine (de “paradă”), care ocultează o vreme sensul real al bilanțului contabil general, mai ales că acesta este cosmetizat prin “reparațiile de război” (un eufemism modern pentru prada de război din toate timpurile). Se spune că prada de război obținută de Imperiul Roman după războaiele cu dacii (și folosită parțial pentru organizarea unui festin popular care a durat 100 de zile) ar fi salvat statul roman de la un faliment financiar, prelungindu-i existența pentru încă vreo două sute de ani. Aproape sigur, statul roman ar fi durat ceva mai mult dacă, în loc să recurgă la o pax romana obținută prin războaie și politici fiscale spoliatoare, ar fi avut ideea strategică generală de a schimba radical condițiile juridico-instituționale ale relaționărilor sale interne (dacă ar fi renunțat oficial la sistemul sclavajului, dacă ar fi stimulat autonomia provinciilor, dacă ar fi realizat o relaționare fertilă-pașnică cu “barbarii”, dacă ar fi permis reformarea moral-spirituală propusă de creștinism – a făcut-o în cele din urmă, dar era prea târziu ! etc.etc.). Mai aproape de noi în timp, Imperiul Britanic a fost și el un plătitor de debite după cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Deși învingător în ambele, costurile materiale și cele morale ale implicării sale în conflicte au fost atât de ridicate încât Anglia a încetat să fie “atelierul lumii” și “stăpâna mărilor”, așa cum fusese în secolul al XIX-lea. Iar încăpățânarea strategică privind păstrarea tale quale a Imperiului a condus la un foarte debil Commonwealth în locul unei posibile confederații solide.
Cum agresivitatea continuă este greu de susținut, în primul rând din punct de vedere material-financiar, dar și moral (cele mai agresive state au avut ca principală preocupare propagandistică autoprezentarea lor ca “bastioane ale păcii”, mereu puse în pericol de alți și alți agresori), reacția “naturală” a societății este să-și refacă structurile de joc temporar (teoretic, cel puțin) suspendate, în fapt de îndestule ori anihilate. Statul poate înțelege această necesitate vitală, renunțând la regimul constrângător forte atunci când el a fost obligat de alți jucători externi să intre într-un joc neproductiv precum războiul. Dar nici în asemenea contexte fericite revenirea de la “economia de război” la “economia de pace (civilă)” nu este o mișcare facilă – experiența postbelică a SUA, dar mai ales a Marii Britanii, este una relevantă în acest sens. Cu toate acestea, chiar și acolo unde demersul totalitar a izbutit (cazul URSS-ului postbelic), societatea civilă, cu jocurile ei spontane, și cât de cât cooperant-productive, a încercat mereu să se nască din cenușa “imperiului răului”, exercitând asupra statului presiuni din ce în ce mai greu de externalizat.
Iar această dificultate a externalizării nu provine doar din incapacitatea unui regim forte (eventual, totalitar) de a se legitima pe termen lung în interior, de a-și masca bilanțurile contabile oneroase socio-moral și economic, ci și din rezistența crescândă a partenerilor externi la propunerile de joc ale actorului intențional și constant defector. “Naivitatea” unor actori obișnuiți cu ideea de joc generală potrivit căreia defecțiunea este un “rău”, necesar doar episodic, începe să descrească pe măsură ce ei sunt angrenați într-un joc iterat de lungă durată cu un partener care înțelege defecțiunea ca fiind singura strategie eficientă “(“bună”). Blocarea acțiunilor acestui jucător, izolarea sa internațională (practic, scoaterea sa din joc), “îndiguirea” expansiunii sale (așa numita “doctrină Truman”) și, în cele din urmă, anihilarea sa operațională (întrucât constituie un model periculos-costisitor) sunt necesități strategice elementare – dacă se vrea ca jocul internațional să continuie cât de cât productiv.
Situațiile de joc internaționale conduc rareori spre armonie (spre “familii de state”), și numai câteodată spre stări cooperante echilibrate, asigurătoare pentru majoritatea, dacă nu spre toți partenerii. Stabilitatea cooperării internaționale este și ea cu totul excepțională, câtă vreme anarhia operațională predomină în raport cu instituționalizarea regimului de joc. Ceea ce se poate rațional face în aceste condiții generale de joc este ca măcar acei actori care forțează apariția și stabilizarea unor “închideri fatale” să fie scoși din joc, temporar sau definitiv.
Complementară cu strategia externalizării slăbiciunilor competitive interne este strategia internalizării slăbiciunilor competitive externe. Avem de-a face în acest caz cu un răspuns strategic adecvat și întrucâtva funcțional al unui actor care constată inferioritatea sa instrumentală, dar deține mijloace operative pentru declanșarea, întreținerea sau intensificarea unor competiții reciproc defectorii în “tabăra dușmană”. Binecunoscuta sintagmă prudențială romană “divide et impera” sintetizează o idee strategică la care recurg și actorii puternici, în intenția reducerii costurilor aferente interacțiunilor conflictuale.
Se poate arăta însă că “divide et impera” nu este cîtuși de puțin un panaceu strategic, fie din pricina străvezimii sale (actorul vizat nu va întârzia să descopere malversațiunile partenerului), fie, mai ales, datorită faptului că ea este aplicată în mod neadecvat. Crearea unei obișnuințe strategice obsesive, ca urmare a unor succese inițiale, face ca actorul să nu mai sesizeze că anumite situații de joc cooperant și reciproc avantajos pot fi deteriorate din cauza sa, așa fel încât el însuși să-și diminueze câștigul final.
(C) Când avem mai multe jocuri contingente între ele (în simultaneitate sau în succesiune imediată), intersectarea strategică poate conduce atât la o creștere a potențialului lor cooperant, cât și la interferențe operaționale disfuncționale. Jocurile pot fi compatibile (se suțin reciproc) sau incompatibile (se deteriorează reciproc, împingând partenerii spre stări individuale și comune tot mai proaste).
Se poate constata că natura obiectivelor strategice (ariile tematice ale jocurilor) nu este indiferentă din acest moment începând. Cooperarea culturală și/sau profesională este de așteptat să se realizeze mai ușor decât cea socio-morală, aceasta din urmă mai ușor decât cea economică, iar cea economică mai ușor decât cea politică. În interacțiunile internaționale se poate constata existența unor tensiuni de joc mai ridicate decât în relaționarea “domestică” etc. Fără a se putea formaliza strict efectele interconectării jocurilor, probabilitățile potențialului cooperant al unui joc integrat într-un sistem de jocuri pot fi totuși evaluate. Astfel dacă:
jocul vizat are el însuși un potențial de cooperare ridicat crește probabilitatea ca el să “contamineze” pozitiv jocurile interconectate cu el. Cu cât potențialul cooperant al unui joc dat este mai ridicat, cu atât crește compatibilitatea sa cu alte jocuri, mișcându-le pe acestea spre structuri de plăți și strategii mai productive. Un joc de tip “armonios” este de așteptat să împingă actorii care sunt implicați concomitent și într-o “dilemă a prizonierului” spre rezolvări mai cooperante în cadrul ultimei structuri de joc. Doi frați angrenați într-o competiție economică este de așteptat, în pofida locului comun că “fratele-i frate, dar brânza-i pe bani”, să iasă din situația dilematică mult mai ușor și mult mai profitabil pentru amândoi decât dacă ar fi străini unul de altul. De fapt, amintitul loc comun exprimă o vituperare moralizatoare ascunsă, de îndelungată tradiție: cum este posibil ca doi frați să fie și concurenți ? etc.
jocul vizat este cuprins ca “verigă funcțională” într-un sistem de jocuri predominant cooperante. Avem atunci un caz definit în termenii jocurilor strategice al binecunoscutului “efect de sistem”. Spre exemplificare, fie dat un joc al “închiderii fatale”, dar interconectat operațional unor jocuri cooperante (al “armoniei” sau al “vânătorii de cerbi”). Este de așteptat ca în sistemul respectiv să existe și o ierarhie a obiectivelor (intereselor). Dar chiar și atunci când interesele dominante (prioritare) sunt cele urmărite în structura de joc cea mai conflictuală, câtă vreme celelalte interese converg puternic (la limită, unele dintre ele pot fi identice), actorii vor căuta să iasă și din “închiderea fatală”. Cu alte cuvinte, vor face tot ce pot ca și jocul principal să fie compatibil cu celelalte jocuri (de fapt, cu sistemul de joc). Invers, un joc, fie chiar foarte cooperant, poate fi degradat puternic atunci când apare ca element izolat (singular) într-un sistem dominat de defecțiune. De pildă, puritatea morală sau “sfințenia” sunt valorizate în exces tocmai datorită rezistenței supraumane pe care ele o opun unui mediu “păcătos” etc.
sistemul de joc este încă în formare, nefiind “înghețat” în structuri interjocuri de natura “faptului împlinit” (evident, ne referim la sisteme de joc necooperant). Actorii sunt rareori creatori originali de structuri de joc (și cu atât mai puțin, de sisteme interconectate), ei găsind ca fiind deja făcute contextele strategice. “Originalitatea” actorilor constă, în majoritatea cazurilor, în abilitatea (competența) lor de joc individuală de a se “adapta” la jocurile date.
Sunt totuși contexte speciale în care sistemele de joc pot fi “revoluționate” sau măcar “reformate”, ca tot atâtea momente speciale în care structurile de joc pot fi compatibilizate în sens cooperant (dacă nu au fost așa înainte) sau mai cooperant. De exemplu, perioada tranziției posttotalitare, la noi și în alte părți, este una extrem de generoasă din acest punct de vedere. Reinventarea societății civile, oricât de anevoioasă ar fi ea, oferă actorilor un spațiu de manevră creativă permeabil inventării (sau adaptării la condițiile locului a) unor structuri și sisteme de joc.
Pe de altă parte, avem reinventarea politicului, a regimului de joc specific statului de drept, ceea ce pare până la un loc mai ușor de înfăptuit decât refacerea societății civile, dar și mai constrângător din punct de vedere tehnic. Cât de favorabil cooperării va fi sistemul de joc al societății civile este greu de apreciat, cum greu de prevăzut este și cât de liberal va fi regimul de joc. Fiind în faza de “încercare-eroare”, actorii posttotalitari au totuși repere algoritmice bine consolidate, provenind din acele spații socio-economice și poltice care au experiența îndelungată a competiției și cooperării libere.
Dar, dincolo de eficiența lor operațională verificată, acești algoritmi nu sunt totdeauna utilizabili în sistemele de joc posttotalitare, fie pentru că algoritmii respectivi nu sunt structuri strategice “înghețate” (rareori avem de-a face cu un algoritm socio-economic sau politic de structură strict lineară), fie pentru că aceste structuri nu se adecvează încă în realitatea posttotalitară (care, la drept vorbind, este încă a-sistemică, a-tipică etc.). De exemplu, algoritmii concurenței economice libere sunt încă slab productivi în destule segmente importante statistic ale pieței românești, pentru simplul motiv că nu există o concurență reală.
În plus, rezistențele potențialilor actori în raport cu jocurile competitive libere sunt relativ ridicate. Obișnuiți cu regimuri forte, care au distrus atât structurile de joc spontane ale societății civile, cât mai ales capabilitățile concurențiale ale indivizilor, potențialii actori din spațiile de joc posttotalitare ies greu din inerția argumentelor meta-joc (comerțul este perceput ca fiind “imoral”, jocul politic ca fiind “murdar” etc.). Societățile posttotalitare sunt obligate să reinventeze nu numai structurile și sistemele de joc competitiv-cooperante, ci și actorii capabili să le joace în regim de minimă intervenție insituțională;
jocuri din arii competitive cu un potențial cooperant mai ridicat pot mișca, în momentul interconectării lor cu jocuri din arii mai conflictuale, aceste din urmă jocuri spre structuri mai incitante în sens cooperant. Cea mai întâlnită, și probabil cea mai substanțială interconexiune de joc, este aceea dintre jocurile economice și cele politice, întâi de toate datorită mizelor de joc ridicate din cele două arii operaționale. Deși mizele sunt apropiate ca intensitate, cele două tipuri de jocuri sunt empiric diferite ca modalități de rezolvare strategică: în mod semnificativ statistic, jocurile economice sunt mai cooperante decât cele politice. Formal, această distincție este greu de precizat. Cu titlu ipotetic, totuși, o structură de joc de tipul “închiderii fatale” este foarte puțin probabilă în cadrul jocurilor economice, dar nu rareori întâlnită în cadrul jocurilor politice.
Presupunând doi actori economici izolați, și angrenați într-un joc de tipul “dilemei prizonierului”, iterat fiind acesta fie și un număr mic de runde, cu o cunoaștere minimă a reputației partenerului, este dificil de conceput cum ar putea cei doi jucători anticipa câștiguri satisfăcătoare în condițiile adoptării unor strategii continuu independente și reciproc defectorii. Prin împingerea la extrem a argumentației, un comportament strict independent al unui actor economic ar însemna practicarea de către el a oricărui preț (oricât de mare) indiferent de răspunsul partenerului. Un preț de acest fel nu este întru totul exclus, fiind practicabil în condiții de monopol absolut (dar acest tip de monopol exclude de fapt parteneriatul și nu poate constitui propriu-zis un joc).
În schimb, în aria de joc a politicului, competiția fiind cel mai adesea cu “jucător perdant”, tentația defecțiunilor unilaterale, a “trădărilor”, este mult mai însemnată probabilistic, fie pentru că jucătorul urmărește scoaterea din joc a partenerului, fie pentru că vrea să evite poziția “fraierului”. Este de așteptat însă ca existența unor interese (obiective) comune de natură economică, bine definite și relativ durabile, să miște și structurile de joc politice spre condiții mai favorabile cooperării (ceea ce nu exclude și mișcarea de sens contrar).
Compatibilitățile și incompatibilitățile dintre jocurile din arii tematice eterogene pot fi urmărite și în alte cazuri. De exemplu, analiza clasică întreprinsă de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului poate fi citită și ca determinare a unor compatibilități generative între structurile de joc religios-spirituale și cele economice: fără a fi exclusiv datorate schimbărilor de mentalitate religioasă, structurile de joc ale competiției economice libere au devenit acceptabile și chiar dezirabile din perspectiva etosului protestant (ceea ce nu fusese posibil în cadrele de joc generale instituite de confesiunile creștine tradiționale).
În relațiile de joc internaționale, unde, așa cum s-a văzut, adoptarea strategiilor independente este considerată ca fiind “de la sine înțeleasă” (întrucât ar fi definitorie pentru actorii-state), compatibilitatea sau incompatibilitatea interjocuri dobândește accente cu atât mai dramatice cu cât crearea unor instituții specifice unui regim ferm (universal recunoscut de jucători) este mai întotdeauna problematică. O istorie universală a relațiilor internaționale ar putea releva relativa predominanță a jocurilor de incompatibilitate, cu efecte de întărire reciprocă a defecțiunilor unilaterale și cu foarte frecvente situații de joc de tipul “închiderii fatale”.
De îndestule ori, chiar situațiile de joc cooperante au condus până la urmă la conflicte interstatale violente. Ceea ce a fost numit ca “loialitate” față de un partener privilegiat (un “aliat”) nu a făcut deseori decât să agraveze tensiunile internaționale. În vremuri “normale” (de pace), loialitatea față de un aliat nu împiedică semnificativ relațiile de cooperare cu un alt stat. Dar, odată declanșat un conflict între aliatul unui stat oarecare și un terț, loialitatea obligă statul loial să recurgă la o strategie defectorie (violentă) față de terțul cu care, altminteri, nu ar fi avut niciun motiv de conflict.
O soluție a părut să fie, la un moment dat, amplificarea sistemului de joc cooperant al alianței multiple, prin constituirea de tratate multilaterale sau integrarea în “blocuri” militar-politice. Amplificarea loialităților parteneriale nu a făcut decât să intensifice dilemele actorilor statali, împingându-i pur și simplu în conflicte pentru care nu aveau niciun fel de motivație individuală (un exemplu ar fi intrarea României în război cu SUA, după decembrie 1941).
După cel de-al Doilea Război Mondial, în condițiile “războiului rece” s-a sesizat măcar atât: că existența unor loialități limitative în direcția cooperării în afara alianțelor multiple (NATO și Tratatul de la Varșovia) reprezintă doar o tristă necesitate strategică și nicidecum o creștere a șanselor de câștig. Majoritatea, dacă nu toate statele implicate după 1949 în acest joc strategic general au înțeles că pierderile de randament individuale sunt greu de compensat prin câștigurile oferite de alianțe – de aici și încercările mereu reluate de parteneriate cât de cât “normale” (de natură economică îndeosebi) cu actori din afara propriului bloc (vizibile mai ales în perioadele de “destindere”). Cu toate acestea, persistența în timp a celor două blocuri militar-strategice indică cel puțin un lucru: câștigurile privind siguranța militară au depășit, în calculele realizate de actori, pierderile provocate de o cooperare sporadică. Ceea ce cred actorii despre raționalitatea acțiunilor lor și ceea ce relevă bilanțurile neutrale sunt însă nu de puține ori lucruri diferite.
În concluzie, dacă:
jocul dat este conectat cu alte situații de joc generatoare de contencios, și:
jocurile de natură economico-politică nu pot fi conectate unor jocuri asigurătoare din aria militar-strategică,
atunci, chiar dacă există ca date condițiile unor:
interese comune (de exemplu, de natură economică);
o “umbră a viitorului” consistentă;
o relație bilaterală fără incitații în direcția defecțiunii reciproce,
aceste condiții se vor dovedi a fi insuficiente pentru instituirea unei cooperări durabile.
11. RECIPROCITATEA STRATEGICĂ ÎN CADRUL JOCURILOR MULTINIVELARE
Modelarea computerizată a jocului “dilema prizonierului” iterat (cu doi jucători) a arătat că, atunci când se adoptă strategia reciprocității pozitive, aceasta poate fi o soluție eficientă de ieșire din dilemă și de realizare a cooperării în absența unui regim de joc.
Considerând că actorii sunt niște egoiști puri, este limpede totuși că ei nu vor putea păstra la nesfârșit strategiile lor independente de tip defectoriu. Astfel, dacă numărul actorilor depășește pragul cantitativ minimal (critic), cel puțin unii dintre ei vor descoperi că adaptarea reciprocă a strategiilor de joc în sens cooperant le va conferi câștiguri mai mari decât cele ale participanților care nu au recurs la adaptare strategică reciprocă. Se vor forma pe această cale enclave de cooperare (colaborare, coordonare) naturale, care se pot extinde (prin “imitație”) la nivelul întregului sistem de joc.
Motivația strategică contingentă, de tipul reciprocității, poate apare nu doar în acele situații de joc în care partenerii au interese comune (sau predominant comune), ci și în situații de joc mixte, în cadrul cărora interesele comune și cele divergente sunt statistic la fel de relevante. Desigur, un joc de tipul “dilemei prizonierului” își poate arunca “umbra” și asupra unor jocuri mai cooperante, inclusiv asupra jocului “armoniei”. Fie însă sistemul de joc mixt cel mai defavorabil cooperării – acela în care predomină divergențele de interese, iar structurile de plăți cooperante sunt excepționale-, chiar și atunci, odată iterat acest sistem de joc, el nu poate maximiza câștigurile și minimiza pierderile partenerilor decât cu condiția ca ei să găsească soluția ieșirii din “dilema prizonierului”.
Or, soluția descentralizată nu poate fi alta decât recursul la reciprocitatea pozitivă, fiecare partener angajându-se să adopte strict aceeași strategie cooperantă ca și ceilalți actori. Cum strategia comună cea mai bună este aceea a cooperării reciproce (CC), actorii vor fi nevoiți să accepte în mod rațional că este preferabil ca fiecare dintre ei să coopereze unilateral (cel puțin pentru un număr limitat de runde) decât să defecteze unilateral. Dacă totuși partenerii nu acceptă să recurgă la răspunsuri pozitive, oricare dintre actori poate reveni oricând (dată fiind absența unui regim constrângător) la strategia independentă defectorie. Până la urmă, se poate constata că și “fraierul” poate obține, în pofida (sau poate tocmai în temeiul) sacrificiului său strategic, asumat în deplină cunoștință de cauză (nu este neapărat ca un “fraier” să fie și “naiv” !), un “premiu” de joc. Acest premiu poate fi obținut pe calea redistribuirii internale a rezultatelor finale ale fiecărei runde de joc în care s-a acceptat sacrificiul. Dar cel mai important premiu pe care îl poate obține “fraierul” este reprezentat de transformarea unui joc adversativ într-unul cooperant.
Pentru a evita agresiunea strategică, actorii pot conveni asupra unor măsuri punitive pentru cei care continuă să defecteze în condițiile în care majoritatea jucătorilor au adoptat strategia reciprocității cooperante. Este de așteptat astfel ca jucătorii înclinați spre cooperare să insiste asupra instituirii unui regim de joc, fie el și de tip minimal. Dar, fie că jucătorii sunt dispuși să creeze (accepte) un regim, fie că ei sunt reticenți în acest sens, finalitatea socio-morală a demersului reciprocității pozitive nu poate fi alta decât constituirea unei comunități de joc, chiar și atunci când interesele divergente sunt, momentan, predominante în raport cu cele convergente.
“Armonizarea”, mai ales atunci când este forțată, precum s-a încercat în regimurile totalitare, nu este întotdeauna dezirabilă, dar colaborarea și coordonarea acțiunilor sunt mereu posibile, chiar și în condiții de “anarhie”. Un calcul strategic, oricât de sumar și imprecis ar fi el, indică majorității jucătorilor avantajele certe ale existenței unui mecanism comunitar de întărire a motivației spre cooperare și de descurajare a defecțiunii. În plus, așa cum s-a arătat mai sus, jocurile de tipul “dilemei prizonierului” nu sunt obligatoriu predominante statistic, fiind chiar de așteptat din punct de vedere empiric ca ele să fie evitate și înlocuite cu jocuri de tipul “vânătorii de cerbi”, al “coordonării”, al “lașității” ori chiar al “armoniei”.
Reciprocitatea apare astfel ca o strategie destul de atractivă într-o mare varietate de jocuri de sumă nenulă, inclusiv în cele din categoria “dilemei prizonierului”. Condițiile favorizante esențiale pentru eficacitatea strategiei reciprocității sunt strict legate de succesul evidențiat (manifest) al cooperării reciproce. Fiecare rundă de joc încheiată în termenii unei reciprocități cooperante este pentru jucătorii implicați o întărire instrumentală pozitivă, cu efecte viitoare de natură a incita la continuarea jocului în aceleași condiții strategice.
Cu toate acestea, în absența unui regim de joc (și, uneori, chiar în prezența acestuia), tentația unor jucători de a defecta nu este cu totul exclusă. Ei pot profita ilicit (neloial) de existența unui climat al reciprocității cooperante, insinuându-se defectuos în sistemul de joc general acceptat.
Încă o dată, situația generală de joc trebuie evaluată nu atât formal, cât empirico-statistic. Dacă majoritatea actorilor sunt convinși de avantajele certe ale reciprocității cooperante, ei nu vor întârzia să detecteze defecțiunea și defectorul, fiind totodată interesați constant să-și asume riscurile penalizării lor. Dacă însă comunitatea de joc este labilă (nesigură), defectorii vor ajunge în situația de a impune ei regula lor generală de joc, făcându-i și pe ceilalți vulnerabili la incitația spre defecțiune.
Reciprocitatea strategică cooperantă poate fi consolidată, odată creată prin relații de joc comunitare, doar dacă participanții cooperanți nu sunt foarte expuși la “exploatarea” lor de către parteneri defectori. De exemplu, partenerii care iau decizia de a coopera unilateral fie nu trebuie ironizați pentru poziționarea lor benevolă în postura de “fraieri”, fie, mai ales, trebuie să fie compensați ulterior și într-un mod vizibil social pentru autosacrificiul lor neforțat. Oricare ar fi modalitatea reparatorie, o comunitate de joc nu poate fi menținută decât în condițiile în care actorii sunt convinși într-un fel sau altul că pierderile actuale vor fi recuperate de către ei prin plăți (răs-plăți) viitoare.
Oricare ar fi structura de joc, strategia reciprocității cooperante este de natură să creeze un climat de contingență strategică, care încurajează ajustarea reciprocă a actorilor în cursul acțiunii lor. Mai mult decât atât, strategia reciprocității, odată generalizată, permite chiar și în absența unui regim de joc, depistarea acelor actori care au decis să joace altfel decât majoritatea – ei apar destul de ușor ca fiind niște “corpuri străine” în ansamblul de joc, în măsura în care strategiile lor independente nu se potrivesc contingenței cooperante generalizate.
Deși conformarea la regulile generale de joc este suspectată adeseori ca fiind un semn al lipsei de originalitate (spontaneitate), ea este mai degrabă un temei al raționalității comunitare. De cele mai multe ori, ex-centricitatea unor jucători nu este altceva decât formularea unor capricii strategice, prin care se încearcă exploatarea resurselor partenerilor și a resurselor comune sub acoperirea nonconformismului, adeseori zgomotos proclamat. Originalitatea socio-moral și politic validă nu poate fi definită în termenii încăpățânării strategice, devreme ce aceasta nu poate avea drept consecință decât exemplul, contagios și el, al reciprocității agresive. Așa cum, în cazul reciprocității cooperante, la fiecare acțiune pozitivă se cuvine a se răspunde pe măsură, este oricând posibil (chiar dacă nu se cuvine !) ca unei acțiuni defectorii să i se răspundă cu aceeași monedă.
Strategia reciprocității nu este așadar una perfectă, devreme ce:
ea poate perpetua o interacțiune conflictuală, odată ce aceasta a fost declanșată printr-o defecțiune unilaterală (mai ales că aceasta conține o anume spectaculozitate, șocantă și pervers atractivă – “răul” este mai “scenic” decât “binele”; în plus, “răul” declanșează reacții mai pline de pasiune: un asasinat este mult mai agitant decât faptul că vecinul te-a ajutat să-ți repari gardul). Avem de-a face atunci cu “efectul de ecou”, foarte dramatic ilustrat de tradiția vendetelor, de orice fel ar fi acestea. Relevant este și faptul că repararea daunelor produse este tematizată în termeni foarte strict respondenți, după modelul “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”, în vreme ce răsplătirea binelui este lăsată la bunăvoința ori bunăcreșterea debitorului. Dar, cu toată “naturalețea” sa, soluționarea dilemelor comunitare prin metoda vendetei este una neproductivă – de aici, și încercarea de înmlădiere a sa în decursul timpurilor, prin instituirea unor mecanisme de moderare a răzbunării “sălbatice” (chit că “sălbaticii” reali o practicau cu destulă moderație). Cu toate dezavantajele bilanțiere certe pe care le prezintă, reciprocitatea agresivă nu este niciodată cu totul exclusă, mai cu seamă în relaționarea internațională, unde, așa cum s-a văzut, orgoliul autodefinirii în termenii independenței acționale surclasează raționalitatea contingenței strategice. Percepția (și autopercepția) actorului privind contextul de joc și situația sa în joc face ca ecuația să se complice indefinit: de multe ori, “efectul de ecou” a fost generat de perceperea partenerului ca adversar ireductibil (ca “dușman”), incapabil în mod “principial” de alte acțiuni decât cele unilateral defectorii;
fie și atunci când există suficiente interese convergente (comune), fixația unui (unor) partener(i) pe un obiectiv perceput ca fiind vital poate împinge toate structurile de joc în care el este prezent înspre “închideri fatale”. Încă o dată percepția actorilor apare ca fiind de maximă relevanță strategică: deși situațiile generale de joc sunt rareori evaluabile în mod obiectiv ca fiind centrate în jurul unui interes dominant, jucătorii pot aranja subiectiv datele jocurilor în acest mod strict ierarhizat;
dacă mai mulți actori negociază separat și secvențial asupra unor teme care sunt interdependente la modul substanțial (de exemplu, tema balanței comerciale și de plăți vis-à-vis de tema siguranței naționale), este posibil ca negocieri ulterioare să fie puse în dificultate de interacțiuni conflictuale anterioare. Astfel, două state între care a avut loc relativ recent un diferend de amploare este de așteptat să încheie mai greu un acord comercial sau de altă natură cooperantă decât două state între care nu a existat niciodată (sau cu mult timp înainte) un conflict major – și aceasta în pofida avantajelor evidente pe care le prezintă reciprocitatea cooperantă. Nu avem doar o “umbră a viitorului”, ci și una a trecutului, care a fost numită mai plastic drept “povară”. Situația cea mai evidentă în acest sens este cea a “vecinătăților”. Cu toate că, din punct de vedere strict tehnic, cea mai profitabilă cooperare, economică îndeosebi, întrucât implică costurile materiale cele mai scăzute, este aceea dintre statele vecine, nu de puține ori ea întâmpină rezistențe serioase, partenerii învecinați căutând alternative, uneori dubioase din punct de vedere bilanțier, la mari distanțe.
Cu toate acestea, strategia reciprocității rămâne soluția cea mai consistentă pentru întărirea descentralizată a înțelegerilor cooperante. Importanța ei pentru ieșirea din diversele dileme ale interacțiunii strategice este atât de marcată încât acolo și atunci când reciprocitatea nu poate fi menținută sau este serios amenințată de actori foarte deciși să defecteze unilateral un regim de joc este obligatoriu.
Crearea unor instituții de joc, care să introducă constrângeri cooperante, nu este însă necesar să atingă toate nivelele unui sistem de joc. De cele mai multe ori, este suficient ca reglementarea să se refere expres doar la jocurile și actorii majori, fără a-i constrânge explicit și pe cei aflați la nivele mai joase. Prin mersul general al sistemului de joc, structurile particulare și actorii de mici dimensiuni se vor integra ansamblului reglementat, datorită calculului de șanse care le indică pierderi majore în situația în care procedează altfel.
Un exemplu în acest sens este cel oferit de Charles Lipson (1985), care ilustrează cum poate fi instituită reciprocitatea strategică într-un sistem cu N-parteneri de mărimi diferite. Astfel, în relaționarea monetar-financiară internațională, la nivelul superior de joc sunt identificați actorii majori (FMI, Banca Mondială, marile bănci și marii debitori), între care au loc negocieri bilaterale și multilaterale, fixate contractual. La nivele inferioare de joc, băncile mici și mijlocii, ca și ceilalți agenți de pe piața monetară și financiară, nu sunt obligați de aceste acorduri (și chiar dacă au oportunitatea de a adera la negocieri, nu le pot influența semnificativ).
Actorii mici sunt în situația de a putea adopta oricând strategii independente, inclusiv de natură defectorie. Ei pot acționa “liber”, după interesul lor “egoist” – și totuși, în marea lor majoritate, nu o fac, pentru motivul rațional că această acțiune “complet liberă” ar fi în evidentul lor dezavantaj. În cazul dat, o bancă mică care s-ar aventura în tranzacții cu un debitor declarat insolvabil sau în dificultate de către marii jucători ar avea toate șansele de a nu-și recupera niciodată creditele acordate. În plus, nimeni nu va fi dispus să-i garanteze operațiuni de acest fel.
12. JOCURILE CU CÂȘTIGURI RELATIVE
(DE SUMĂ NULĂ)
Situațiile de joc cresc în complexitate atunci când actorii urmăresc nu doar obținerea unor câștiguri absolute, ci și a unor câștiguri relative. La limită, avem de-a face câteodată și cu situații de joc în care câștigurile pe care le pot obține jucătorii sunt numai de natură relativă –este cazul jocurilor de sumă nulă.
Câștigurile absolute sunt posibile în acele structuri de joc care pot oferi simultan (sau în succesiune, dacă jocul este iterat) tuturor participanților la ele șanse de câștig, chiar dacă inegale și variabile, în funcție de strategiile adoptate, ca și de intersecția acelor strategii. Decalajele, uneori semnificative, dintre plățile individuale și cele comune determină, așa cum s-a văzut, apariția unor dileme ale cooperării, mai mult sau mai puțin dramatice.
Câștigurile relative, în schimb, pot fi obținute doar cu condiția ca partenerul (partenerii) jucătorului dat să piardă exact tot atât cât câștigă acesta (câștigul unui jucător este strict bazat pe pierderea suferită de partener). Jocurile “de noroc” sunt exemplul cel mai pur pentru un joc de sumă nulă.
Se poate observa că situațiile de joc cu câștiguri relative creează:
un dramatism extrem al interacțiunii, fiecare jucător fiind nevoit să facă apel la orice strategie (orice “mijloace”) pentru atingerea câștigului pe care și l-a propus sau a oricărui alt câștig, fie el și minimal, cîtă vreme pentru obținerea scopului jucătorii trebuie să-și “exploateze” obligatoriu partenerii ( de fapt, să-i “spolieze”);
strategiile actorilor nu pot fi decât defectorii, cooperarea între partenerii de joc nefiind rațională. În schimb, dacă actorii sunt de tip colectiv (formează “echipe de joc”), strategiile lor individuale se presupun a fi strict coordonate (dacă coordonarea explicită este permisă de regulile jocului !). Orice deteriorare a cooperării în interiorul echipei o face pe aceasta vulnerabilă în raport cu cealaltă echipă;
orice stare de joc rezultată este una de echilibru stabil. Câștigurile și pierderile anulându-se reciproc, orice stare de joc este egală cu oricare alta din punct de vedere formal. Stările de joc nu sunt însă nici pe departe identice, ele putând diferi mult din punct de vedere: al mărimii absolute (modulare) a cîștigurilor (care sunt, concomitent, și pierderi) și al decalajului dintre câștigurile (pierderile) din stări de joc diferite. Dacă se joacă mai multe runde, atunci pot fi runde mai “dramatice”, când se câștigă (pierde) mult, și runde mai “liniștite”;
strategiile de joc sunt întotdeauna contingente. Niciun jucător rațional nu-și poate permite să acționeze într-un joc de sumă nulă indiferent de modul în care acționează partenerul. Pe de altă parte, jucătorii sunt obligați să adopte tot timpul strategii adversative. Jocurile cu câtig relativ sunt așadar de contingență adversativă (spre deosebire de jocurile cu câștiguri absolute, unde, de obicei, contingența strategică induce cooperarea);
pentru ca jocul să nu degenereze în acțiuni violente, și atunci când jucătorii au interesul ca el să fie iterat, este obligatorie instituirea unui regim de joc cât mai strict. Dată fiind miza comună, imposibil de distribuit (fie și inegal) între jucători, ca și necesitatea de a juca defectoriu (necesitate acceptată de toți jucătorii), jocul de sumă nulă poate genera ușor o interacțiune haotică, care conduce la “stricarea” sa. De aceea, instituirea unor reguli de joc universale este inevitabilă. Spre deosebire de jocurile cu câștig absolut, situațiile descentralizate (“anarhice”) sunt în jocurile de sumă nulă mai degrabă excepționale. Ele nu sunt totuși excluse, apărând mai ales în acele structuri de joc cu câștig relativ în care partenerii nu au interesul ca jocul să continuie. Jocurile militar-războinice sunt o bună ilustrare în acest sens, în măsura în care fiecare participant încearcă să scurteze competiția (să obțină “o victorie-fulger”) prin eliminarea din joc a adversarului. Totuși, s-a constatat experiențial că și în situațiile de joc extrem adversative este rațională instituirea unor reguli minimale de joc. Propunerea lui Hugo Grotius privind un “drept al războiului” a fost un început de formalizare juridică a acestui tip de joc adversativ, dar practici de acest tip au existat și anterior. Cu alte cuvinte, jucătorii implicați într-o structură atât de adversativă precum jocul de sumă nulă caută din start să minimizeze pierderile, dacă acestea apar, prin protejarea lor cu ajutorul unui regim de joc cât mai ferm. De exemplu, în jocul speculativ de la bursa de valori, cei doi parteneri (unul speculând “a-la-hausse”, celălalt “a-la-baisse”) încheie contracte care prevăd nu doar prețul la care se vor vinde-cumpăra la termen titlurile de valoare, ci și condițiile în care un partener poate renunța la tranzacție. Perdantul care se retrage din joc este însă nevoit să plătească câștigătorului un “premiu”, dar mărimea acestuia va fi inferioară pierderii pe care ar suferi-o dacă tranzacția ar fi executată în termenii conveniți inițial;
riscurile pe care le pot anticipa jucătorii angrenați în competiții de sumă nulă sunt deseori ridicate sau foarte ridicate, și oricum întotdeauna mai mari decât riscurile de întâmpinat în jocurile cu câștiguri absolute. Este adevărat însă că în majoritatea cazurilor și bilanțul contabil “câștig-cost (risc)” este mai bun decât în jocurile cu câștig absolut. S-a spus, de pildă, și nu doar de dragul unei vorbe de duh, că activitatea economică cu randamentul cel mai bun este…hoția, devreme ce raportul câștig/cost este din punct de vedere strict economic foarte ridicat. Dar, deși tentația unor randamente acționale excepționale este ridicată, majoritatea actorilor vor evita pe cât posibil angajarea lor în “aventura” jocurilor de sumă nulă, sau o vor face doar în acelea în care pierderile anticipate nu îi afectează ireversibil (eventual, vital), sau, în fine, în acelea în care există o șansă ca pierderile să fie într-un fel oarecare compensate (fie și parțial). Raționalitatea prudențială îi va împinge pe actori să caute acele situații de joc în care cîștigurile relative sunt mixtate cu câștigurile absolute, astfel încât să existe o minimă solidaritate cooperantă cu partenerii. Încă o dată, cunoașterea reputației partenerilor se dovedește a fi relevantă: jucătorul rațional va evita pe cât posibil partenerul “sălbatic”, înclinat să joace în orice situație după sistemul “totul sau nimic” (“quitte ou double” etc.).
În consecință, este de așteptat ca actorii să se orienteze (să aleagă) acele situații de joc în care prezența competiției cu câștig relativ să fie balansată în vreun fel oarecare de câștiguri absolute. Acolo unde prezența jocului de câștig absolut este deficitară, este probabil ca jucătorii să convină asupra necesității unor structuri de acest tip. De multe ori, instituirea regimurilor de joc indică nu doar intenția de regularizare formală a jocurilor de sumă nulă, ci și dorința de mișcare a acestora înspre structuri mai puțin dramatice (mai puțin riscante).
13. STRUCTURI DE PLĂȚI ȘI STRATEGII
ÎN JOCURILE CU CÂȘTIGURI RELATIVE
Considerând o matrice de joc elementară, de tipul 2X2, se constată cu ușurință că, atunci când jucătorii pot obține doar câștiguri relative, plățile obținute de ei în cadrul diferitelor structuri de joc se anulează reciproc, dar mărimile relative ale acestora sunt variabile de la o structură la alta. Ca urmare, structurile ordinale de preferințe ale actorilor vor fi diferite, obținându-se alegeri individuale asemănătoare cu cele din structurile de joc cu câștiguri absolute (Fig. VI-XI).
Utilizând aceeași notație pentru plăți (R=plata pentru cooperare reciprocă; L=plata pentru defecțiune unilaterală; U=plata pentru cooperare unilaterală; O=plata pentru defecțiune reciprocă), se poate observa că, în condițiile unui joc pur de câștig relativ, întotdeauna L U (preferința pentru defecțiunea unilaterală este obiectiv-obligatoriu privilegiată de condițiile unui joc de sumă nulă), așa încât defecțiunea este o strategie dominantă “normală”. Consecința este aceea că într-un joc de sumă nulă orice perspectivă de cooperare este eliminată, iar structurile de joc care incită la cooperare sunt împinse spre structura “dilemei prizonierului”, în variantele sale cele mai severe.
Din motivele mai sus enunțate, structurile pure de joc cu câștiguri relative sunt totuși destul de rare, cu deosebire în cadrul acțiunilor economice, socio-morale și politice. Mai aproape de realitate este să considerăm că urmărirea câștigurilor relative este combinată cu acțiunea care vizează și câștiguri absolute, schema jocului de sumă nulă fiind mai degrabă un caz de extrem. Jocurile reale sunt întinse pe un interval de continuitate, având ca puncte de extrem jocurile pure de câștig relativ și cele pure de câștig absolut. În condițiile acestea, este utilă studierea modului în care prezența în structurile de joc cu câștiguri absolute a unor incitații spre câștiguri relative determină anumite clivaje ale structurilor de câștig absolut – acestea, așa cum se va vedea, vor fi împinse înspre structura cea mai non-cooperantă, de tipul “dilemei prizonierului”, și în forme tot mai severe ale acesteia.
Determinarea formală a impactului urmăririi câștigurilor relative asupra structurilor de joc cu câștiguri absolute va fi urmărită cu ajutorul unui parametru de ponderare, notat cu “r”, care desemnează importanța câștigurilor relative în structurile de joc cu câștiguri absolute. Pentru măsurarea ponderii câștigurilor absolute va fi utilizată formula “1-r”, considerându-se că 0 r 1.
Cu cât parametrul ponderator “r” este mai mare, tinzând spre 1, cu atât interesul actorilor pentru câștiguri relative (“spoliatoare”) este mai accentuat, diminuând motivația lor în obținerea câștigurilor absolute. Corespunzător acestor incitații în mișcare, avem deplasări ale structurilor de joc cu câștiguri absolute spre forme tot mai adversative.
Vom examina mai întâi structura de plăți a unui joc pur de sumă nulă:
B
C D
Figura XIX
(jocul “de sumă nulă”)
Structura standard a jocului de sumă nulă oferă o plată negativă pentru jucătorul care alege să coopereze unilateral (întrucât întotdeauna în acest tip de joc LU, rezultă că U – L O). În schimb, strategia dominantă defectorie aduce întotdeauna un câștig, cu condiția ca partenerul să fie “fraierit” (L – U O). Cum situarea în poziția “fraierului” este destul de puțin probabilă, și tot mai puțin probabilă pe măsură ce jocul este iterat (chiar și jucătorii cei mai slabi tot învață câte ceva dintr-un joc de sumă nulă jucat timp îndelungat), stările de echilibru care se conturează sunt fie CC (de înaltă improbabilitate), fie DD (care este cerută chiar de joc). Amândouă aceste stări aduc același câștig individual, determinat ca plată pentru defecțiunea reciprocă. Considerând un joc pur de sumă nulă, suficient de mult iterat, cu doi jucători la fel de performanți, rezultatul final al câștigurilor relative va indica o distribuție probabilistică egală: dacă într-o rundă de joc câștigă A și pierde B, în cealaltă rundă este posibil oricând să câștige B și să piardă A etc.
Este posibil și ca, în anumite condiții psiho-sociale, jucătorii să fie tot mai incitați spre un comportament tot mai adversativ. Jucătorul perdant se poate înverșuna să-și ia “revanșa”, va pune tot mai multă patimă în joc etc. Așa cum s-a arătat mai sus, este rațional ca jucătorii care pierd în mod repetat fie să încerce ieșirea dintr-un joc de sumă nulă, fie să acționeze pentru minimizarea riscurilor (costurilor), fie să convină cu ceilalți parteneri modalități de obținere și a unor câștiguri absolute (cât de cât asigurătoare-compensatorii pentru pierderile suferite în jocul de sumă nulă).
Considerând situația în care în cadrul unei structuri de joc absolut apar incitații spre câștiguri relative, atenția crescută acordată de jucători acestora din urmă va determina o diminuare corespunzătoare a valorii inițiale a cooperării. Este de așteptat să apară în aceste condiții transformări ale lui U, R și L, pe care le vom nota cu U*, R* și L* (asterixurile notând valorile modificate ale plăților inițiale, din structurile de joc cu câștiguri absolute, datorită apariției unei incitații oarecare spre câștiguri relative). În schimb, non-cooperarea rămâne neafectată, cu aceeași plată inițială O.
Structura de plăți standard a unui joc de câștig absolut în care au apărut considerente strategice de natura câștigurilor relative va fi:
B
C D
Figura XX
(jocul “mixt, cu câștig absolut și relativ”)
Se poate observa că întrucât parametrul ponderator “r” este mai mare decât 0, dar mai mic decât 1, orice apariție a sa în ecuația strategică reduce valoarea inițială a plăților pentru cooperare reciprocă și cooperare unilaterală (R* R, iar U* U), dar și a plății pentru defecțiunea unilaterală (L* L). Cu toate acestea, L* rămâne întotdeauna mai mare decât O, ceea ce indică faptul că pentru orice jucător este preferabil ca partenerul să coopereze în condițiile în care el defectează.
Examinarea celei mai cooperante dintre structurile de joc cu câștiguri absolute (jocul “armoniei” – v. Figura VI) indică posibilitatea deplasării ei, sub impactul crescând al incitației spre câștiguri relative, spre structuri de joc tot mai dilematice, până în zona jocului de tip “dilema prizonierului”.
Reamintim că structura ordinală de preferințe din jocul pur de câștig absolut al “armoniei” este:
R L U O
Pe măsură ce importanța câștigurilor relative crește în aprecierile jucătorilor, valoarea primelor trei plăți (R, L și U) descrește, dar cu rate diferite. Avem astfel următoarele etape ale degradării structurii puternic cooperante din jocul “armoniei”:
(1) când U R – L, jocul “armoniei” se poate menține între parametrii de preferințe inițiale până în momentul în care r (R – L/ R – U). Dincolo de acest prag critic, ordinea preferințelor se modifică, ajungându-se la un joc al suspiciunii reciproce, de tipul “lașității” (v. Figura X):
L* R* U* O
Deplasarea structurii de joc inițiale poate fi reprezentată grafic după cum urmează:
Figura XXI
Se poate observa din graficul prezentat că pe măsură ce “r” crește, tinzând spre valoarea sa maximă, R, L și U descresc progresiv, dar valoarea lui U descrește mai rapid decât valoarea lui L, la fel ca și valoarea lui R (descreșterile valorice ale lui U și R au aceeași rată);
(2) dacă valoarea câștigului relativ crește ca pondere în continuare, astfel încât se ajunge la situația ca r U/L, atunci ordinea preferințelor actorilor devine:
L* R* O U*,
ajungându-se astfel la o structură de joc de tipul “dilemei prizonierului”. Această structură de joc persistă dincolo de pragul critic menționat, devenind tot mai severă pe măsură ce “r” tinde spre 1, moment din care jocul devine unul de pură sumă nulă, iar incitația spre cooperare dispare complet (în grafic, curba lui R atinge abcisa).
(3) dacă în schimb U R – L, atunci ordinea preferințelor care conturează un joc de tipul “armoniei” este menținută până în momentul în care r U/L. Dincolo de acest prag critic, structura de joc se modifică datorită schimbării ordinii preferințelor, care devine:
R* L* O U*,
specifică jocului “asigurării-vânătorii de cerbi I” din Figura VII.
și această structură de joc poate suferi modificări în continuare, dacă parametrul “r” crește, indicând o incitație crescută a jucătorilor spre câștiguri relative. În momentul în care r R – L/R – U, se ajunge la jocul “dilema prizonierului”, care își accentuează severitatea pe măsură ce “r” se apropie de maxim (de valoarea 1).
Figura XXII
Graficul din Figura XXII sintetizează evoluțiile prezentate la (3) și (4). Se poate observa că diferențele evolutive, generate de prezența incitației pentru câștiguri relative, în raport cu cele întâlnite în Figura XXI (unde se trece de la “armonie” la “lașitate” pentru a se ajunge în cele din urmă la “dilema prizonierului) sunt datorate structurii de mărime relativă a plăților inițiale, din jocul “armoniei” de pur câștig absolut.
În structura de plăți din Figura XXI, care conduce la evoluțiile examinate la (1) și (2), ecartul dintre plățile inițiale R și L este mai mic decât ecartul dintre L și U, ceea ce înseamnă că plata pentru cooperare reciprocă este numai cu puțin mai mare decât aceea pentru defecțiune unilaterală, în vreme ce aceasta din urmă este semnificativ mai bună decât plata pentru cooperare unilaterală. O modificare, fie și minoră, a atitudinii actorilor în sensul creșterii interesului lor pentru câștiguri relative împinge rapid jocul “armoniei” spre jocul “suspiciunii” (“lașității”) și aproape imediat spre “dilema prizonierului”. În schimb, în Figura XXII, decalajul dintre plata R și plata L fiind mai mare decât cel dintre plata L și plata U, jocul “armoniei” va trece printr-o fază de joc mai cooperantă decât aceea a “lașității”, intrând într-o structură “asigurătoare” înainte de a se ajunge la aceeași “dilemă a prizonierului”.
Când cele două decalaje dintre plăți sunt relativ echilibrate (când ecartul dintre R și L este semnificativ apropiat de cel dintre L și U), jocul “armoniei” are tendința de a trece direct în “dilema prizonierului” depășirii pragului critic, definit de condițiile U/L = R – L/R – U, sau, mai simplu, când U = R – L, iar r U/L.
Graficul din Figura XXIII indică această evoluție a jocului “armoniei”:
Figura XXIII
Oferim în continuare un model de calcul al impactului câștigurilor relative asupra structurii de joc a “armoniei”, în trei variante ipotetice corespunzătoare unor ecarturi diferite dintre plățile inițiale.
Prima variantă de joc “armonios” o considerăm a avea următoarea structură inițială de plăți absolute:
B
C D
Figura XXIV
Vom lua în considerare mai întâi o incitație modestă spre câștiguri relative, corespunzătoare parametrului ponderator r1 = 0,1. Rezultatul va fi:
U1* = Uo – r1Lo = 4 – (0,1 8) = 4 – 0,8 = 3,2
R1* = (1 – r1)Ro = (1 – 0,1)10 = (o,9)10 = 9
L1* = Lo – r1Uo = 8 – (o,1 4) = 8 – 0,4 = 7,6
De unde rezultă ordinea preferințelor:
R1* (9) L1* (7,6) U1* (3,2) O(1),
ceea ce înseamnă că “armonia” se păstrează, chiar dacă incitația spre cooperare este mai slabă decât în momentul inițial.
Raportul R1* – L1*/R1* – U1* oferă rezultatul: 9 – 7,6/9 – 3,2 = 1,4/5,8 = 0,24, iar raportul U1*/L1* este 3,2/7,6 = 0,42, ambele valori fiind superioare valorii lui r1=0,1.
Vom considera că incitația spre câștiguri relative crește, având parametrul r2=0,3. Calculul oferă următoarele valori:
U2* = Uo – r2Lo = 4 – (0,3 8) = 4 – 2,4 = 1,6
R2* = (1 – r2)Ro = (1 – 0,3)10 = 0,7 10 = 7
L2* = Lo – r2Uo = 8 – (0,3 4) = 8 – 1,2 = 6,8
Incitația spre cooperare reciprocă este mult mai slabă relativ la incitația spre defecțiune unilaterală, devreme ce plățile ponderate de la t2 s-au apropiat ca valoare. Ordinea preferințelor rămâne totuși și în aceste condiții:
R2* L2* U2* O
Raportul R2* – L2*/R2* – U2* dă valoarea 7 – 6,8/7 – 1,6 = 0,2/5,4 = 0,03, iar raportul U2*/L2* valoarea 1,6/6,8 = 0,23. În ce privește relația U2* cu R2* – L2*, aceasta devine U2*(1,6) R2*(7) – L2*(6,8), dar întrucât r2(0,3) R2* – L2*/R2* – U2* (0,03), rezultă că jocul “armoniei” a devenit deja un joc al suspiciunii de tipul “lașității”, cu ordinea preferințelor:
L2* R2* U2* O
La o analiză încă mai detaliată, întrucât r2 U2*/L2*, rezultă chiar că jocul “armoniei” a intrat în zona “dilemei prizonierului”, cu ordinea reală a preferințelor de forma:
L2* R2* O U2*,
și aceasta în pofida aparențelor generate de plățile ponderate din t2, care ar indica păstrarea structurii de joc de tip “armonios”. Experiența jocurilor empirice confirmă și această analiză: de câte ori membrii unei familii sau ai unui grup de prieteni nu-și închipuie că între ei se păstrează relațiile armonioase, când, de fapt, acestea au fost deja degradate de incitația lor spre “spolierea” strategică a partenerilor ?
Examinând situația în care r3 = o,2, observăm că rezultatele sunt:
U3* = 4 – (0,2 8) = 4 – 1,6 = 2,4
R3* = (1 – 0,2)10 = 0,8 10 = 8
L3* = 8 – (0,2 4) = 8 – 0,8 = 7,2
în vreme ce raportul R3* – L3*/R3* – U3* are valoarea 8 – 7,2/8 –2,4 = 0,14, iar raportul U3*/L3* are valoarea 2,4/7,2 = 0,33. Întrucât r3(o,2) R3* – L3*/R3* – U3*, rezultă că încă înainte ca r3 = 0,2 jocul “armoniei” a intrat în zona suspiciunii, dar dat fiind faptul că r3 U3*/L3*, el nu este încă de tipul “dilemei prizonierului”. Ceea ce înseamnă că undeva între r=0,15 și r=0,25 jocul “armoniei” devine un joc de tipul “lașității”, iar dincolo de r=0,25 el devine o “dilemă a prizonierului”. Decalajul mare dintre plățile Lo și Uo este de natură a împinge rapid “armonia” înspre suspiciune și adversitate dilematică.
Vom propune acum structura de joc ipotetică a “armoniei” corespunzătoare evoluțiilor reprezentate grafic în Figura XXII. Pentru aceasta, construim următoarea matrice de plăți:
B
C D
Figura XXV
Fiind puternic incitantă spre cooperare armonioasă, vom examina situația unei incitații destul de ridicate spre cîștiguri relative, cu un parametru r1=0,3. S-a văzut mai sus că acest nivel al parametrului ponderator indica pentru matricea de plăți din Figura XXIV trecerea “armoniei” în “dilema prizonierului”.
În condițiile de plăți din matricea XXV, dat fiind ecartul mare dintre R și L, concomitent cu ecartul modest dintre L și U, evoluția “armoniei” când parametrul r1=0,3 va fi:
U1* = Uo – r1Lo = 3 – (0,3 5) = 3 – 1,5 = 1,5
R1* = (1 – r1)Ro = (1 – 0,3)10 = 0,7 10 = 7
L1* = Lo – r1Uo = 5 – (0,3 3) = 5 – 0,9 = 4,1
iar raportul R1* -L1*/R1* – U1* = 7 – 4,1/7 – 1,5 = 0,53, în vreme ce U1*/L1* = 1,5/4,1 = 0,36. Întrucât r1=0,3 are valoare mai mică decât ambele raporturi, rezultă că jocul “armoniei” este păstrat (nu fără anumite deteriorări !) și în condițiile acestei incitații spre câștiguri relative.
Dacă incitația indicată de “r” crește în continuare, astfel încât valoarea parametrului ponderator devine r2=0,4, atunci vom avea următoarele valori ale plăților:
U2* = 3 – (0,4 5) = 1
R2* = (1 – 0,4)10 = 6
L2* = 5 – (0,4 3) = 3,8
Relația R2* – L2*/R2* – U2* este 6 – 3,8/6 – 1 = 0,44, iar U2*/L2* = 1/3,8 = 0,26. Valorile rezultate, odată raportate la parametrul “r”, indică depășirea pragului critic care desparte structura “armoniei” de joc de structura “asigurătoare” a “vânătorii de cerbi” r2(0,4) U2*/L2* (0,26). Decalajul dintre cele două valori sugerează că pragul critic este situat undeva în apropierea valorii 0,3 a lui “r”. Pe de altă parte, odată atins nivelul 0,4 al lui “r”, jocul se apropie de “dilema prizonierului”, întrucât chiar dacă r(0,4) R2* – L2*/R2* – U2* (0,44), cele două valori sunt aproape aceleași (o creștere minoră a incitației spre câștiguri relative egalizează rapid cele două valori, pentru ca imediat apoi pragul critic dincolo de care se află “dilema prizonierului” să fie trecut). La o valoare de 0,5 a parametrului “r”, structura de joc este deja de tip dilematic-adversativ, orice creștere ulterioară împingând actorii spre o adversitate tot mai pronunțată.
Vom examina în fine structura ipotetică a jocului “armoniei” în condițiile unor ecarturi egale dintre R și L, respectiv dintre L și U. Fie dată matricea:
B
C D
Figura XXVI
Se poate vedea că R – L = 3, ca și L – U. În aceste condiții de incitație moderată spre cooperare armonioasă, o creștere a incitației spre câștiguri relative va determina trecerea directă a “armoniei” într-o “dilemă a prizonierului”.
Dacă, de exemplu, valoarea parametrului “r” este 0,2, avem următoarele valori ale plăților:
U1* = 4 – (0,2 7) = 2,6
R1* = (1 – 0,2)10 = 8
L1* = 7 – (0,2 4) = 6,2
precum și raporturile:
R1* – L1*/R1* – U1* = 8 – 6,2/8 – 2,6 = 0,33
U1*/L1* = 2,6/6,2 = 0,42
Întrucât r1 R1* – L1*/R1* – U1* și r1 U1*/L1*, jocul își păstrează caracteristicile armonioase, chiar dacă într-o manieră deteriorată.
Presupunem o creștere a incitației spre câștiguri relative cu parametrul r2=0,3. Valoarea plăților va fi:
U2* = 4 – (0,3 7) = 1,9
R2* = (1 – 0,3)10 = 7
L2* = 7 – (0,3 4) = 5,8
Relațiile dintre plăți vor deveni:
R2* – L2*/R2* – U2* =7 – 5,8/7 – 1,9 = O,235
U2*/L2* = 1,9/5,8 = 0,33
Întrucât r2 R2* – L2*/R2* – U2*, suntem în prezența trecerii jocului “armoniei” în “dilema prizonierului”, în vreme ce r2 U2*/L2* arată că jocul nu îndeplinește condițiile unui joc mai cooperant decât “dilema prizonierului”, ceea ce demonstrează că atunci când diferențele de plăți sunt egale sau foarte apropiate, armonia se deteriorează nemijlocit (“dintr-odată”) într-un joc dilematic adversativ odată cu creșterea incitației spre câștiguri relative.
Celelalte structuri de joc, mai puțin cooperante decât “armonia”, dar mai puțin dilematice decât “dilema prizonierului”, vor suferi și ele deteriorări ale situării strategice inițiale a jucătorilor, odată apărută și dezvoltată incitația spre câștiguri relative, astfel încât, în diferite moduri, toate aceste structuri vor fi împinse spre “dilema prizonierului”, iar aceasta din urmă va involua spre forme tot mai adversative.
Astfel, jocul “asigurării I” (Figura VII) cu ordinea inițială de preferințe:
R L O U
va fi transformat nemijlocit într-o “dilemă a prizonierului”, odată ce r R* – L*/R* – U*. Fie date valorile plăților din Figura VII (R=4; L=3; O=2; U=1) și perametrul ponderator r1=0,2. Efectul incitației spre câștiguri relative va fi:
U1* = 1 – (0,2 3) = 0,4
R1* = (1 – 0,2)4 = 3,2
L1* = 3 – (0,2 1) = 2,8
iar relația R1* – L1*/R1* – U1* = 0,4/2,8 = 0,14. Întrucât r1 o,14, jocul “asigurării I” a trecut deja în zona dilemelor “prizonierilor”.
Jocul “asigurării II” (Figura VIII), cu ordinea inițială a preferințelor:
R O L U,
va trece printr-o fază intermediară, fiind mișcat spre o structură de tipul “asigurării I”, atunci când r U*/L*, pentru a intra apoi în zona “dilemei prizonierului”, atunci când r R* – L*/R* – U*.
Pornind de la valoarea plăților din Figura VIII, și considerând valoarea r1=0,3 avem următoarele plăți ponderate:
U1* = 1 – (0,3 2) = 0,4
R1* = (1 – 0,3)4 = 2,8
L1* = 2 – (0,3 1) = 1,7
De unde relațiile:
R1* – L1*/R1* -U1* = 1,1/2,4 = 0,46
U1*/L1* =0,4/1,7 = 0,235
Rezultă că jocul inițial a trecut spre “asigurare I” înainte ca r=0,3 deoarece ordinea preferințelor a devenit:
R1* L1* O U1*
Dar nu a ajuns încă în zona “dilemei prizonierului”, devreme ce r1 R1* – L1*/R1* – U1*.
Dacă însă r2=0,4 avem plățile ponderate:
U2* = 1 – (0,4 2) = 0,2
R2* =(1 – 0,4)4 = 2,4
L2* = 2 – (0,4 1) = 1,6
De unde relațiile:
R2* – L2*/R2* – U2* = 0,8/2,2 = 0,36
U2*/L2* = 0,2/1,6 = 0,125
Dat fiind că r2 R2* – L2*/R2* – U2*, este evident că jocul “asigurării” a trecut într-o “dilemă a prizonierului” chiar înainte ca r=0,4.
Jocul “coordonării” (Figura IX) va trece, înainte de a ajunge o “dilemă a prizonierului”, prin faza “lașității”, pragul critic care desparte “coordonarea” de “lașitate” fiind determinat de relația r R – U/R – L, în vreme ce trecerea spre “dilema prizonierului” se face atunci când r U/L.
În condițiile valorii plăților din Figura IX, mișcarea jocului coordinativ spre jocul suspiciunii se face undeva între r=0,2 și r=0,3. Astfel la r1=0,3 avem plățile ponderate:
U1* = 3 – (0,3 4) = 1,8
R1* = (1 – 0,3)2 = 1,4
L1* = 4 – (0,3 3) = 3,1
De unde relațiile:
R1* – U1*/R1* – L1* = – 0,4/ – 1,7 = 0,235
U1*/L1* = 1,8/3,1 = 0,58
Întrucât r1 R1* – U1*/R1* – L1*, jocul a devenit unul de suspiciune, dar nu încă o “dilemă a prizonierului”, devreme ce r1 U1*/L1*.
Cînd parametrul r=0,4 jocul își păstrează caracteristicile de la momentul anterior, deoarece U*/L* = 0,5 r=0,4. Abia când r=0,5 vom avea U*/L* = 0,4 indicând că jocul a devenit o “dilemă a prizonierului”.
Jocul “suspiciunii” (“lașității” – Figura X) va trece direct în “dilema prizonierului”, odată ce r U/L. Având plățile inițiale din Figura X și o valoare a lui r de 0,3 constatăm că:
U* = 2 – (0,3 4) = 0,8
L* = 4 – (0,3 2) = 3,4
iar U*/L* = 0,8/3,4 = 0,235
Devreme ce r U*/L* rezultă că jocul suspiciunii a devenit o “dilemă a prizonierului” încă înainte ca r=0,3.
De remarcat este că, în cadrul tuturor structurilor de joc de mai sus, orice modificare a mărimii relative a plăților inițiale va determina accelerarea sau întârzierea deteriorării în direcția unor structuri tot mai defectorii-adversative.
Fie dată o structură de joc cu câștiguri absolute de forma “coordonării”, dar cu mărimea plăților:
B
C D
Figura XXVII
Decalajul mai mare dintre U și R (4 – 2= 2) decât dintre L și U (L – U = 1) va încetini evoluția deteriorativă a “cooperării” din matricea XXVII comparativ cu evoluția “cooperării” din matricea IX. Astfel, trecerea jocului inițial din Figura XXVII spre un joc al suspiciunii se va produce abia în apropierea lui r=0,4 (când r=0,4 relația R* -U*/R* – L* va fi 0, 36), iar transformarea suspiciunii într-o “dilemă a prizonierului” va avea loc dincolo de pragul determinat de r=0,5 (relația U*/L* devine la această valoare a lui r egală cu parametrul ponderator r, amândouă fiind de 0,5).
În schimb, dacă relația U – R/L – U devine subunitară /de exemplu, dacă U=4, R = 3, Iar L = 6), atunci același joc al “cooperării” va fi transformat mai rapid într-un joc al suspiciunii și apoi într-o “dilemă a prizonierului”. În condițiile plăților propuse acum, jocul “coordonării” va deveni unul de suspiciune înainte ca r = 0,2 (la această valoare a parametrului ponderator R* -U*/R* – L* = 0,14) și va fi o “dilemă a prizonierului” înainte ca r = 0,4 (la această valoare U*/L* = 0,36).
În concluzie:
toate structurile de joc cu câștiguri absolute tind să-și diminueze, și, dincolo de un prag critic, să-și piardă caracteristicile cooperante, intrând în zona unor dileme ale cooperării tot mai severe pe măsură ce incitația (dorința) de a câștiga pe seama partenerilor se intensifică (pe măsură ce parametrul ponderator “r” tinde spre valoarea 1);
jocul “dilema prizonierului”, odată instalat, își păstrează caracterul pe tot parcursul său ulterior, dar intensitatea sa dilematică (“dramatismul” său) crește odată cu “r”. Această situație indică faptul că cu cât tentația acțiunii “complet libere” (strategia independentă) este mai ridicată, iar riscurile cooperării cooperării unilaterale (a bunăvoinței indiferente la consecințe) sunt mai severe, cu atât avantajele cooperării reciproce sunt depreciate comparativ cu foloasele defecțiunii reciproce. La limită, când r=1, iar jocul a devenit unul pur de sumă nulă, actorii nu mai au de ales în mod rațional decât strategia dominantă strict defectorie (“obligație de joc” evidentă, de exemplu, în cazul jocurilor cu perdant obligatoriu – jocurile “de noroc” etc.);
impactul defectoriu al incitației spre câștiguri relative asupra structurilor de joc cooperante poate fi sintetizat formal pornindu-se de la evidența potrivit căreia în toate structurile de joc cu câștig absolut fundamentale (de la “armonie” până la “dilema prizonierului”) întotdeauna L U. Or, în aceste condiții, L* = L –rU rămâne pozitiv și supraunitar pe măsură ce r tinde spre 1, în vreme ce R* = (1 – r)R tinde concomitent spre valoarea zero. Altfel spus, acțiunea “complet liberă” (unilateral defectorie) devine tot mai atractivă, în vreme ce cooperarea reciprocă este tot mai problematică;
presiunea crescândă a incitației spre câștiguri relative determină în mod necesar ca U* =U – rL să devină o valoare nulă și apoi una negativă. Pe măsură ce “r” crește se ajunge la punctul critic dincolo de care O U*. Din acest moment, cooperarea “binevoitoare” la modul abstract devine periculoasă pentru actor;
ordinea preferințelor este mișcată de incitația pentru obținerea unor câștiguri relative înspre:
L* R* O U*,
specifică “dilemei prizonierului”, iar atunci când L* R* = O U* și L* = U* avem îndeplinite condițiile unui joc de sumă nulă;
incitația spre câștiguri relative poate transforma orice joc de câștig absolut într-o structură adversativă, făcând tot mai problematică cooperarea reciprocă, chiar dacă se pleacă de la structuri “natural” cooperante precum cele “armonioase” (“frățești” sau “prietenești”) ori “asigurătoare”.
14. PERSPECTIVELE COOPERĂRII ÎNTR-O LUME A JOCURILOR CU CÂȘTIGURI RELATIVE
Atunci când partenerii urmăresc exclusiv obținerea unor câștiguri relative, universul lor de joc este unul de sumă nulă, iar cooperarea în interiorul acestui cadru devine nu doar imposibilă, ci chiar neproductivă pentru oricare dintre actorii raționali.
Atare situație este însă foarte rară în interacționarea socio-politică domestică a actorilor și de probabilitate scăzută chiar și în relaționarea internațională. Necesitatea, resimțită mai devreme sau mai târziu de către orice actor rațional, a continuării jocului determină ca până și cei mai “lacomi” dintre jucători să accepte că nu pot să câștige mereu doar pe seama pierderilor suferite de partener(i), că este nevoie ca și ei să ofere “de bunăvoie” câte ceva în schimbul a ceea ce obțin, că riscurile unei competiții pur adversative sunt greu de suportat de către majoritatea competitorilor (ceea ce îi va determina aproape pe toți să iasă din jocul pur de câștiguri relative sau să ceară tot mai insistent crearea unor convenții de joc care să prevadă și obținerea unor câștiguri absolute).
Tentația de a obține câștiguri “nemeritate” (deși această calificare morală are o relevanță scăzută pentru comportamentul strategic strict rațional-instrumental, ea nu este complet lipsită de ecou pragmatic) nu va fi niciodată cu totul absentă. Aproape orice actor rațional, implicat într-o gamă variată de jocuri, cu parteneri de reputații diferite, va încerca ca măcar într-unele dintre situații să “profite” de pe urma acelor parteneri pentru care afinitatea sa este mai scăzută. Avem mai puțină sau mai multă încredere, vrem să-i înșelăm mai mult, mai puțin sau deloc pe alți actori în funcție de simpatiile sau antipatiile noastre, de relațiile anterioare cu ei, de rigorile sistemului de joc etc. O abordare realistă a interacțiunilor strategice, cu deosebire a celor din zona socio-politicului, trebuie să țină seama de faptul că urmărirea unor câștiguri relative reprezintă o permanență strategică, variabilă ca pondere, în funcție de actori, de domeniul de joc și de configurația contextuală, așa fel încât situațiile extreme, în care se manifestă fie incitația pură spre câștiguri relative, fie aceea spre câștiguri absolute reprezintă excepții de o raritate accentuată.
Analiza formală a situațiilor de joc ține seama de această mixtură strategică, urmărind:
cum afectează mixtura mai sus amintită nivelul cooperării reciproce în structura de joc a “dilemei prizonierului”;
evaluarea modului în care incitația spre câștiguri relative transformă jocuri mai cooperante decât “dilema prizonierului” într-o structură de joc dilematică tot mai severă;
în fine, măsurarea intensității jocului “dilema prizonierului” rezultat din impactul diferențial al incitației spre câștiguri relative asupra unor jocuri cu câștiguri absolute.
Odată încheiată această analiză, s-a putut constata că, din momentul în care “dilema prizonierului” s-a instalat ca structură de joc, fie și în absența dorinței de a câștiga relativ, orice modificare, oricât de măruntă, a intensității incitației spre câștiguri relative, în sensul creșterii acesteia, întărește dilema și scade șansele cooperării reciproce. În schimb, dacă între actori sunt stabilite relații de joc mai cooperante (precum “armonia”, “asigurarea”, “coordonarea” sau chiar “lașitatea”) sunt necesare nivele mai ridicate ale dorinței de a câștiga pe seama partenerilor pentru a se ajunge la relaționări dilematice și, până la urmă, la ieșiri negative funcțional din acestea, în sensul instalării unor “închideri fatale” strict adversative.
Intensitatea dorinței de a câștiga relativ poate fi aceeași la un actor implicat în mai multe structuri de joc diferite, dar efectele sale comportamentale, ca și rezultatele finale vor fi altele în funcție de contextul jocurilor.
Fie dată o mulțime de jocuri descentralizate în care este prezent un oarecare actor și o intensitate uniformă a incitației sale spre câștiguri relative, indiferent în ce structură este prezent actorul respectiv. Presupunând că actorul este implicat concomitent într-o relație de joc “armonioasă” și una “suspicioasă”, efectele unei intensități constante a dorinței de a câștiga relativ vor fi diferite în cele două situații. Este de așteptat ca în prima relație de joc deteriorarea cooperării să fie mult mai modestă decât în cazul celei de-a doua. De altfel, este de așteptat ca actorul să aibă o motivație puternică pentru iterarea situației de joc “armonioase” (atât de rar întâlnită !) și să-și modereze el însuși puseurile defectiv-adversative. Cu alte cuvinte, un climat de joc cooperant conține importante resurse de feed back inhibant pentru adversitatea “naturală” a actorilor.
În schimb, un climat adversativ are un efect de contagiune negativă: chiar și actorii cei mai “binevoitori” (înclinați spre cooperare unilaterală) vor deveni cu timpul tot mai suspicioși, mai adversativi și mai doritori să profite de pe urma pierderilor (“greșelilor” de joc ale) celorlalți. Introducerea unui regim de joc, așa cum s-a arătat mai sus, stabilizează structurile de joc (și, deci, climatul general de joc), dar nu fără anumite costuri suplimentare pentru actori și nu fără să genereze complicații neîntâlnite în jocurile “libere” (descentralizate) – de exemplu, jucătorii nu mai au voie să părăsească jocul, nu mai pot alege orice fel de joc etc.
În destule cazuri, pornindu-se de la necesitatea stabilizării unei cooperări minimale (prin rezolvarea problemei “sancționării” defectorilor), regimurile de joc devin atât de stricte (rigide, violente etc.) încât creează ele însele un climat mai adversativ decât climatul existent în condiții de descentralizare (regimurile totalitare sunt cel mai edificator exemplu în acest sens).
Examinând doar climatele de joc descentralizate, se poate observa că deși variabila psiho-subiectivă (cu toate anterioritățile ei) a actorului este deosebit de importantă în conturarea relației de joc (și cu atât mai importantă cu cât numărul actorilor este mai mic), decisivă apare ca fiind însăși structura de joc și modul în care aceasta “supradetermină” “natura” inițială a intențiilor strategice.
Avem, ca urmare, efecte strategico-acționale foarte diferite de la joc la joc ale aceleași intensități a incitației spre câștiguri relative. Jocuri în care structura plăților este foarte favorabilă cooperării pot suporta, fără deteriorări majore, incitații spre câștiguri relative ridicate ca intensitate ale unuia sau mai multor actori, uneori ale tuturor actorilor, în vreme ce jocuri mai suspicios-dilematice sunt puternic afectate de intensități moderate sau scăzute ale aceleași incitații, fie și dacă ponderea actorilor care sunt predispuși să “înșele” este minoritară. Când doar preocupări intense pentru câștiguri relative fac ca un joc cooperant să se miște spre “dilema prizonierului”, sau fac ca aceasta din urmă să devină tot mai severă, atunci prezența câștigurilor relative, calculabilă prin intermediul parametrului ponderator “r”, este mai puțin deteriorantă pentru cooperare decât atunci când preocupări moderate sau scăzute de a-l “spolia” pe partener își fac simțită prezența în jocuri mai puțin “rezistente” la defecțiune.
Măsurarea efectului diferențial pe care îl au intensitățile incitației spre câștiguri relative asupra jocurilor de câștig absolut se va face prin corelarea parametrului de pondere “r” (care pune în evidență dimensiunea cantitativă a câștigurilor relative și absolute în cadrul jocurilor mixte) cu un factor de evaluare a intensității minimale necesare a câștigurilor relative pentru modificarea structurii de joc inițiale, pe care îl vom simboliza prin “fe”. Acest factor evaluativ va fi determinat prin măsurarea “umbrei viitorului”, adică prin valoarea relativă a câștigurilor viitoare anticipate de actori, odată raportate acestea la câștigurile actuale. Parametrul de intensitate “fe” va determina dimensiunea calitativă a mixturii de joc, având valorile cuprinse între 0 și 1 (0 fe 1).
Când “fe” = 0 avem o situație de joc în cadrul căreia actorii nu acordă cââștigurilor viitoare obținute din cooperarea reciprocă nicio valoare, în vreme ce atunci când “fe” = 1 ei acordă câștigurilor viitoare o valoare maximă (identică cu valoarea câștigurilor actuale, deja realizate și sigure). Dacă însă, de exemplu, “fe” are valoarea 0,7, atunci păstrarea climatului de joc cooperant este mai dificilă, actorii având nevoie de asigurări mai ridicate cum că jocul inițial va continua între aceleași coordonate structurale. Aceste asigurări au șanse ridicate să nu fie suficiente într-un joc accentuat dilematic precum “dilema prizonierului”. În schimb, într-un joc accentuat cooperant precum “armonia” chiar și o valoare relativ modestă a lui “fe” s-ar putea dovedi suficientă pentru păstrarea caracterului inițial al jocului, cu condiția ca și “r” să fie menținut între limite rezonabile.
Astfel, în interiorul unei “familii” jucătorii pot depăși “crizele” de încredere apărute din varii motive (concretizate în evaluări pesimiste ale câștigurilor viitoare, ca și în ponderea curentă a incitației spre câștiguri relative) mai ușor decât o pot face jucători angajați în competiții de la început mai dilematice. Acestora din urmă trebuie să li se ofere garanții mult mai substanțiale privitoare la câștigurile viitoare – adică jocul trebuie să conțină un “fe” mai ridicat -, cât și în privința abținerii celorlalți jucători de la strategii dominante “spoliatoare”.
Ca urmare, câștiguri viitoare moderate sau mici, dar oferite de o cooperare stabilizată și cu șanse ridicate de iterare, pot fi cel mai adesea considerate ca fiind suficiente pentru contracararea (balansarea) câștigurilor mari imediate (actuale) oferite de strategiile necooperante.
În cadrul oricărei structuri de joc cu câștiguri absolute avem o valoare a lui “fe” minimă care asigură o cooperare stabilă. Cu cât această valoare minimă asigurătoare a lui “fe” este mai ridicată (mai apropiată de 1), cu atât cooperarea în cadrul structurii de joc date este mai problematică. Orice creștere a lui “fe” minim necesar pentru stabilizarea cooperării indică un impact deteriorant sporit al incitației spre câștiguri relative asupra nivelurilor inițiale ale cooperării.
Graficul din Figura XXVIII arată faptul că nivelul cooperării într-o structură de joc de tipul “dilemei prizonierului” este foarte afectat de creșterea intensității incitației spre câștiguri relative, atingând în unele situații caracteristicile unui joc de sumă nulă înainte ca “r” să fi devenit maxim. Efectul deteriorant al creșterii lui “fe” este exprimabil prin relațiile:
fe/ r 0 și (fe fe)/ (r r) 0
Vor fi examinate grafic trei structuri de plăți diferite în cadrul “dilemei prizonierului”, observându-se că cu cât structura plăților este mai apropiată de matricea standard (L=4; R=3; O=2; U=1) cu atât curba impactului crescător al lui “fe” este “normalizată”, în sensul că intensitatea incitației are un efect tot mai modest comparativ cu extensiunea dorinței de a câștiga relativ. Aceste evoluții relevă prezența constrângătoare a riscurilor tot mai ridicate pe care le implică o plată scăzută a actorului situat în poziția “fraierului”.
Figura XXVIII
curba superioară, corespunzătoare unei structuri de plăți de mare risc pentru cooperarea unilaterală (L=4; R=3; O=2; U= – 20), ilustrează relația de concavitate dintre “r” și “fe”. În această situație, ponderea câștigurilor relative deține un impact de 80 la sută asupra lui “fe” atunci când “r”=0,25 și de 90 la sută atunci când “r”=0,5. Altfel spus, pentru menținerea cooperării în cadrul unei atari structuri de plăți dilematice, jucătorilor trebuie să li se ofere garanții extrem de puternice (“fe”=0,9) că partenerii nu vor defecta unilateral pentru ca ei să fie dispuși să coopereze în continuare. Acesta este totuși un caz extrem de dramatic, deoarece diferența dintre cooperarea unilaterală (U= -20) și defecțiunea unilaterală (L=4) este de 24 de ori mai mare decât aceea dintre cooperarea reciprocă (R=3) și defecțiunea reciprocă (O=2), calculul fiind realizat în modul. În general, nivelele ridicate ale lui “r” au cel mai mare impact deteriorant asupra cooperării atunci când cooperarea unilaterală este minimal valorizată comparativ cu celelalte plăți;
curba inferioară, corespunzătoare unei structuri de plăți apropiate de valorile standard ale unei “dileme a prizonierului (L=4; R=3; O=2; U= -1), indică un impact mult mai modest al lui “r” asupra lui “fe”. Cu toate acestea, impactul unor niveluri scăzute ale lui “r” asupra lui “fe” este mai important decât impactul unor nivele mai ridicate. Cu cât ponderea incitației spre câștiguri relative crește în cadrul unei structuri de joc inițiale, cu atât intensitatea dorinței de a câștiga relativ devine mai puțin semnificativă pentru comportamentul jucătorilor. La limită, când “r” se apropie de maxim, nici măcar certitudinea că rundele viitoare vor aduce aceleași câștiguri din cooperare ca și runda actuală nu va putea evita noncooperarea;
curba mijlocie, cu o structură de plăți intermediară (L=4; R=3; O=2; U= -5), indică rezultate similare, cu evoluții deteriorante asupre cooperării mai pronunțate în prima parte a curbei (la valori mici ale lui “r”), după care curba tinde să se “normalizeze”, depinzând aproape exclusiv de creșterea ponderii incitației spre câștiguri relative. Treptat, “umbra viitorului” este efasată de “lăcomie”.
O altă problemă care se cere a fi abordată analitic este aceea a rapidității cu care prezența incitației spre câștiguri relative tinde să transforme diferite jocuri de câștig absolut într-o structură de tipul “dilemei prizonierului”.
Întrucât plățile inițiale L, R, O și U se modifică în mod variabil de la o structură de joc la alta sub impactul incitației spre câștiguri relative (fie și la variații modeste ale acesteia), este destul de dificil să inferăm de manieră generalizantă asupra nivelelor presiunii câștigurilor relative necesare pentru convertirea jocurilor cu câștiguri absolute în “dileme ale prizonierului”. Se poate observa însă că cu cât valoarea relativă a cooperării unilaterale (U) este mai scăzută față de celelalte plăți din structura inițială (și cu deosebire față de plata pentru defecțiune unilaterală L), cu atât sunt necesare modificări mai mici ale lui “r” pentru transformarea unui joc dat într-o “dilemă a prizonierului”.
În schimb, dacă plata “fraierului” este apropiată de plata pentru “acțiunea liberă”, atunci structurile inițiale devin mai greu dilematice, fiind necesare valori ridicate ale lui “r” (tot mai apropiate de 1) pentru degradarea jocului. De asemenea, dacă avem un joc în cadrul căruia cooperarea reciprocă este preferată defecțiunii unilaterale (R L), nivelurile scăzute ale lui “r” se arată inhibante pentru cooperare doar dacă diferența R – L dă valori modeste. În consecință, concretizarea plăților în cadrul unor structuri de joc cooperante se arată a fi de o importanță decisivă pentru contracararea tendințelor de joc “exploatativ”.
O metodă de evaluare a impactului câștigurilor relative este studierea unei matrici standard elementare de tip 22, în cadrul căreia starea individuală cea mai bună este egală cu 4, iar starea individuală cea mai rea este egală cu 1 (v. mai sus Figurile VI – XI).
În acest caz, jocurile “aigurării I” și “lașității” se transformă într-o “dilemă a prizonierului” atunci când r 1/3, jocul “armoniei” devine o “dilemă” când r ½, iar “asigurarea II” și “coordonarea” atunci când r 2/3. Jocul “dilema prizonierului”, odată instalat, își păstrează caracteristicile inițiale, dar, pe măsură ce “r” crește, devine tot mai necooperant, tinzând spre o “închidere fatală”. În concluzie, pentru jocurile cu câștiguri absolute de tip cooperant, cu doi actori și două strategii, un nivel moderat al prezenței incitației spre câștiguri relative (când 1/3 r 2/3) este suficient pentru apariția și instalarea unor relaționări dilematice.
Luând în considerare și factorul “fe” (de evaluare a intensității minime necesare a câștigurilor viitoare anticipate dintr-o situație de joc pentru menținerea strategiilor cooperante) se constată o evoluție diferențiată a structurilor inițiale, dar cu o aceeași finalitate, pe măsură ce crește parametrul “r”. Când acesta tinde spre 1, nicio structură de joc, oricât de mare ar fi valoarea anticipată a câștigurilor viitoare, nu poate evita transformarea sa într-o “dilemă a prizonierului”.
Figura XXIX
Astfel, la un nivel mediu al dorinței de a câștiga relativ (r=0,5) se poate constata că, pentru a fi continuată cooperarea în cadrul “dilemei prizonierului”, actorii au nevoie de garanții puternice privind câștigurile viitoare obținute din atitudinea cooperantă (un “fe” 0,8). În schimb, jocul “suspiciunii” (”lașității”) necesită pentru continuarea cooperării valori mai modeste ale câștigurilor anticipate (“fe” 0,6), iar jocul “asigurării I” doar un “fe” 0,33.
Echilibrul cooperant din jocul “armoniei” este stabil atunci când r0,5, indiferent care este valoarea anticipată a câștigurilor viitoare, această structură necesitând ulterior valori tot mai ridicate ale lui “fe” pentru menținerea cooperării.
În cadrul jocului “asigurării II” cooperarea este stabilă până la pragul critic al lui r 2/3, indiferent de valorile lui “fe”, după care apare tendința unei degradări rapide într-o “dilemă a prizonierului” și sunt necesare valori tot mai ridicate ale lui “fe” pentru menținerea climatului cooperant.
Un caz aparte îl reprezintă jocul “coordonării” care necesită de la bun început (când r=0) valori ridicate ale lui “fe” (mai ridicate chiar decât pentru “dilema prizonierului”), dar evoluția sa degradantă este mai puțin dramatică decât a celorlalte structuri. Comparând evoluția “coordonării” cu aceea a “armoniei”, avem o șansă de a înțelege de ce, odată degradat prin apariția unor acțiuni defectiv-exploatatorii la adresa partenerului, jocul “armonios” este mult mai greu de menținut sau, mai ales, de refăcut în parametrii săi inițiali, în vreme ce jocul “coordinativ”, în cadrul căruia actorii se simt mai puțin legați afectiv de la bun început și au destul de puțină încredere unii în ceilalți (fapt relevat de valorile inițiale ridicate ale lui “fe”) poate rezista mai bine șocului incitației spre câștiguri relative.
Se poate spune că în jocul “coordonării” actorii se așteaptă încă din runda inițială ca partenerii să încerce obținerea unor stări individuale mai bune prin exploatarea resurselor oferite de conjuncturile variabile empiric ale rundelor viitoare. Întrucât, potrivit matricii de plăți și echilibrelor stabile care rezultă din structura “coordonării” (v. Figura IX), câștigul individual oferit de cooperarea unilaterală este mai mare decât cel oferit de cooperarea reciprocă (U=3, iar R=2), jucătorii acceptă relativ ușor să se situeze pe poziția “fraierului” cu condiția ca aceasta să nu se permanentizeze. Pentru aceasta este însă necesar ca jocul să fie astfel construit empiric încât valoarea anticipată a câștigurilor viitoare rezultate din alternarea pozițională să fie de la bun început ridicată. Cu alte cuvinte, jucătorii trebuie să aibă certitudini pronunțate că nu vor fi mereu “exploatați” de către parteneri, că aceștia nu vor obține mereu cîștiguri mai mari decât ei etc.
Pe de altă parte, se poate observa din graficul de mai sus că, cu excepția unei porțiuni din evoluția jocului “coordonării”, valorile lui “fe” necesare pentru menținerea cooperării în “dilema prizonierului” sunt superioare, pentru orice valoare a lui “r”, tuturor celorlalte structuri de joc. Aceasta înseamnă că în cadrul multor situații de joc non-dilematice impactul incitației spre câștiguri relative nu este extrem de deteriorant, actorii acceptând până la un punct ca partenerii să caute și soluții individuale “exploatative”. Atare acceptabilitate este importantă cu deosebire acolo unde regimurile de joc lipsesc sau sunt slab conturate, așa cum, de exemplu, întâlnim în relaționarea de joc internațională. Astfel: cooperarea militară din cadrul NATO nu exclude posibilitatea ca unii dintre parteneri, precum Franța, să caute și soluții individuale diferite în conjuncturi specificate; “armonia” integrativă din UE nu îi obligă pe actori să recurgă la aceleași strategii economico-comerciale, ei având chiar “libertăți de joc” de natură a le permite obținerea unor câștiguri relative pe seama partenerilor interni etc.
În ce privește “dilema prizonierului”, se poate sesiza că impactul câștigurilor relative este ridicat la nivele modeste ale lui “r” (dilema tinde să se agraveze rapid, împingându-i pe actori spre starea comună cea mai proastă), după care urmează o “stabilizare” a situației, odată cu depășirea “pragului psihologic” al lui “r”=0,5. Aceasta nu pare să însemne altceva decât că actorii încep să se obișnuiască cu necooperarea, iar pentru ieșirea din acest climat de joc sunt necesare fie acțiuni cooperante unilaterale repetate și ferm garantate, fie încheierea unor convenții de joc puternice (ca regimuri interne, “domestice”), fie intervenția energică din afara sistemului de joc (regimuri externe, internaționale, instituționalizate).
Concluziile care pot fi derivate din cele de mai sus oferă consistență modelului realist (perceput câteodată ca fiind și “cinic”), inducând un oarecare pesimism cu privire la interacțiunile umane, îndeosebi la nivelul actorilor statali. Și aceasta deoarece:
jocurile puternic cooperante, de tipul “asigurării” ori mai ales “armoniei” sunt relativ rare în interacțiunea empirică, fiind concomitent greu de instituit în mod descentralizat și problematice din punct de vedere al continuității lor (al stabilității). Echilibrele “armonice” și “asigurătoare” sunt îndeobște fragile și, odată deteriorate, sunt greu de reconstituit;
jocurile moderat cooperante (“coordonarea” și “lașitatea”), mai prezente statistic în interacțiunile strategice reale, sunt serios afectate de nivele scăzute ale incitației spre câștiguri relative. Or, în atari condiții:
dorința de a câștiga pe seama pierderilor suferite de partener(i) este, susțin realiștii, o constantă a comportamentului uman. Deși este rațional ca actorii să conceapă și să susțină structuri de joc cu câștiguri absolute (chiar dacă inegal distribuite), întrucât acestea au un caracter productiv, sporind resursele (valorile) aflate la îndemâna tuturor, nu de puține ori tentația de a obține mai mult din resursele deja constituite, prin redistribuirea lor între jucători pe cale “spoliatoare”, va determina ca structurile existente să involueze spre adversitate. Ține de logica discursului realist ca motivațiile non-raționale ale acțiunii să fie considerate ca fiind substanțiale, în vreme ce motivațiile raționale sunt tematizate ca fiind decorative (sau, în terminologia plastică propusă de Vilfredo Pareto, jocul motivelor acțiunii se înfăptuiește între rezidualul nonrațional și derivativul raționalizant).
Viziunea pesimistă oferită de modelul realist nu poate fi totuși extinsă fără restricții critice de la jocul elementar, cu doi actori și două strategii, spre jocuri cu mai mulți actori și mai multe strategii. Creșterea complexității condițiilor de joc indică, așa cum s-a văzut mai sus, probabilitatea apariției “spontane” a unor “insule cooperante” în mijlocul unor “mări” de interacțiune haotică. În atari împrejurări de joc este de așteptat chiar ca importanța impactului câștigurilor relative să fie diminuată. În plus, odată cu creșterea numărului jucătorilor și cu nuanțarea strategiilor adoptate, este mai ridicată și probabilitatea trecerii de la strategiile independente la cele contingente, ca și creșterea disponibilității actorilor de a accepta (cere) un regim de joc oarecare.
15. IMPACTUL CÂȘTIGURILOR RELATIVE
ÎN JOCURILE CU ACTORI MULTIPLI
Când numărul actorilor este foarte mare, este necesar să fie luat în considerare faptul că ei sunt de puteri inegale, influențând diferențiat desfășurarea unui joc pur analitic. Totuși, chiar considerând că actorii ar fi de valoare egală, și că nu ar urmări decât obținerea de câștiguri relative, s-ar constata că ei continuă, atunci când sunt într-un număr suficient de mare, să urmărească și instituirea unor structuri strategice cooperante.
O explicație plauzibilă pentru această motivație constantă în sens cooperant o constituie nevoia de diminuare a riscurilor crescânde care derivă dintr-un joc de sumă nulă cu foarte mulți actori. Chiar și atunci când unii dintre actori se simt asigurați de forța lor relativă superioară, nimic nu le poate garanta la modul absolut-definitiv că într-o lume pur adversativă ei nu vor pierde niciodată – și, mai ales, că nu vor pierde la modul fatal.
Cu atât mai mult este de așteptat o atitudine prudentă din partea unor actori care se percep ca fiind la fel de puternici (sau, mai degrabă, la fel de slabi) ca partenerii lor. Fără a avea pretenție formulării unei legități, este de așteptat totuși ca, odată crescut numărul jucătorilor, aceștia:
să perceapă cu îngrijorare sporită riscurile în creștere ale unui joc de sumă nulă;
să nu se mai simtă tot atât de protejați de forța lor de joc relativ superioară ca și atunci când au în față un singur actor sau un număr restrâns de actori;
să urmărească instituirea unor structuri de joc asigurătoare, care să diminueze riscurile și, eventual, să stabilizeze câștigurile – ceea ce, în ultimă instanță, nu se poate realiza în bune condiții decât prin transformarea jocurilor de sumă nulă în jocuri cu câștiguri absolute. Dacă jucătorii sunt de forțe inegale, este de așteptat ca tocmai jucătorii mai puternici să fie mai interesați de crearea unor regimuri de joc, “domestice” ca și internaționale, care să asigure cooperarea. Pentru a atinge echilibrele stabile de tip cooperant, jucătorii mai puternici sunt nevoiți însă fie să renunțe (și să denunțe “ideologic”) la strategiile câștigurilor relative, fie să ofere compensații asigurătoare jucătorilor mai slabi, “lăsându-i” și pe aceștia să câștige, fără a permite, pe cât posibil, ca ei să obțină câștiguri la fel de mari.
Analiza interacțiunilor strategice, în condițiile prezenței incitației spre câștiguri relative, este însă relevantă cu privire la impactul lor diminuant asupra cooperării și atunci când avem un număr suficient de mare de actori.
Presupunând că actorii implicați sunt de puteri inegale, se constată un lucru surprinzător: orice acțiune cooperantă are șanse mari de a oferi actorilor implicați aceleași câștiguri și aceleași costuri, chiar dacă nu în valoare absolută. Astfel dacă un actor de putere “X” cooperează cu “n” actori de aceeași putere “X”, el va obține un câștig de “n” ori mai mare (ceteris paribus) decât dacă ar fi cooperat cu un singur actor. La fel, dacă un actor de putere “X” cooperează cu un actor de “nX” ori mai puternic decât el, atunci va obține din acea cooperare de “n” ori mai multe câștiguri decât dacă ar fi cooperat cu un actor de putere “X”, egală cu a sa. Această constatare analitică contrazice o întreagă ideologie egalitaristă, care consideră în mod necritic că orice cooperare între actori inegali ca putere este obligatoriu defavorabilă actorilor mai slabi, supuși “spolierilor” de tot felul. Strategia “exploatativă”, care urmărește strict doar câștiguri relative, nu este niciodată exclusă. Dar:
ea nu este apanajul exclusiv al celor mai bine situați în joc. Jucătorii mai slabi încearcă și ei să obțină câștiguri pe seama pierderilor suferite de cei puternici – ba chiar sunt în mod “natural” mai motivați să acționeze în acest fel;
jucătorii mai puternici au întotdeauna mai mult de pierdut decât de câștigat din perpetuarea unui sistem de joc axat pe câștiguri relative. Stabilizarea cooperării este de așteptat din partea celor deja bine situați, definind ceea ce se numește cu alte cuvinte atitudinea conservatoare, de păstrare a status quo-ului, a establishmentului etc.
Pe de altă parte, faptul că actorii mai slabi sunt mereu dispuși să apeleze la strategii “ofensive” de tip adversativ este și el explicabil, în pofida faptului că analizele indică cum că ei nu câștigă puțin din relația cu actorii puternici, odată instituite și conservate structurile de joc cooperante. Astfel, deși câștigurile actorilor “mici” sunt, în expresie relațională, aceleași cu ale actorilor “mari”, valoarea absolută a acestora este dependentă de mărimea inițială a actorilor, ceea ce oferă imaginea unei inegalități nemeritate (imorale etc.). Evident, un actor de zece ori mai slab decât un alt actor va obține dintr-o cooperare reciprocă un scor final de zece ori mai mic în valoare absolută, ceea ce va determina o frustrare, tot atât de non-rațională pe cât de reală.
Pentru a demonstra că veniturile constante provenite din cooperarea reciprocă sunt egal distribuite între actori de mărimi diferite (costurile fiind, firește, suportate și ele în mod egal) vom considera actorii inegali ca fiind alcătuiți din unități egale de putere. De exemplu, în economie, un mare întreprinzător poate fi considerat ca fiind “alcătuit” din mai multe “unități elementare de putere economică”, fiecare dintre ele corespunzând puterii celui mai mic actor economic. Unitățile fiind egale, fiecare dintre ele va antrena aceleași costuri, ca și aceleași câștiguri, dacă actorii implicați iau decizia să coopereze reciproc.
Acest lucru este valabil pentru orice cooperare diadică, independent de ceea ce se obține în alte interacțiuni în care sunt prezente aceleași unități. Ca urmare, câștigul total (agregat) provenit din cooperare al oricărei unități de acțiune este de n(b – c), unde “b” reprezintă câștigurile (beneficiile) obținute din cooperare, “c” reprezintă costurile, iar “n” semnifică numărul interacțiunilor diadice cooperante la care participă fiecare unitate componentă a unui actor dat. Ca urmare, dacă notăm cu “S” numărul unităților care compun un actor dat, vom obține câștigul net total al acestuia, care, în cazul în care el cooperează reciproc, este de două ori mai mare decât numărul interacțiunilor diadice la care participă:
(b – c) S! / (S – 2)!
Considerând că fiecare actor este egal cu o unitate elementară si sau un multiplu de putere S = si, caz în care el poate fi considerat ca fiind un sistem alcătuit din “n” subseturi exclusive și exhaustive de si, adică S = s1, s2….sn , rezultă că măsurarea câștigurilor obținute din cooperare se poate face după formula:
n
(b – c) S! / (S – 2)! = (b – c) si! /(si – 1)!
i = 1
si 2
Termenul din stânga al formulei reprezintă câștigul net total obținut din cooperarea globală (cu actorul implicat în mai multe interacțiuni diadice), în vreme ce termenul din dreapta detaliază aceste câștiguri în funcție de unitățile discrete care compun actorul dat. Dacă în joc sunt implicați actori statali de mărimi diferite, câștigurile totale nete rezultate din cooperarea internațională vor fi calculate după formula:
n n
(b – c)S!/(S– 2)!=(b – c) si!/(si – 1) (b – c) si sj (1)
i=1 i=1 j 1
si 2
în care termenul al doilea din partea dreaptă reprezintă câștigurile totale obținute din cooperarea internațională. Fiecare actor statal “i” obține un câștig de si sj (b – c) din cooperarea cu un stat ”j”, în vreme ce statul “j” obține câștigul sj si (b – c) din cooperarea cu statul “i”.
Existența unor venituri unitare constante pentru actorii care cooperează reciproc implică deci faptul că câștigurile lor nete sunt proporționale cu mărimea lor relativă (inițială), dar egal distribuite pe fiecare unitate componentă. Aceasta arată, printre altele, că atât pentru interacțiunea domestică cât și pentru cea internațională, este preferabil pentru orice actor să coopereze reciproc cu actorii majori (potenți), întrucât pentru fiecare unitate si a acestora câștigul obținut va fi același cu câștigul dintr-o cooperare cu un actor de mărime si.
În termeni absoluți, actorii au același interes de a coopera, indiferent de mărimea lor. Și, examinată rațional fiind această egalitate a cîștigurilor unitare, cooperarea ar trebui să excludă dorința de a obține cîștiguri relative. Dar, nu de puține ori, faptul că un actor obține câștiguri egale cu ale partenerilor nu pare să fie o garanție suficientă pentru continuarea cooperării reciproce. Destui actori nu sunt mulțumiți doar cu ameliorarea situației lor în termeni absoluți și caută (câteodată chiar indiferenți la prețul pe care trebuie să-l plătească pentru aceasta) să obțină o stare mult mai bună decât a partenerilor, ceea ce implică acțiuni în forță privind redistribuirea veniturilor obținute din cooperarea reciprocă.
Vom examina acum modul în care maximizarea interesului pentru câștiguri relative poate afecta cooperarea între actori de mărimi diferite. S-a văzut că, atunci când avem doar preocupări pentru câștiguri absolute, iar actorii cooperează reciproc, ei vor obține pentru fiecare unitate a lor si același câștig. Considerăm însă că, dintr-un motiv sau altul, actorii manifestă și interesul obținerii unor câștiguri relative. Intensitatea acestui interes o vom măsura prin parametrul ponderator “r” (cu valori 0 r1), în vreme ce interesul pentru câștiguri relative va fi (1 – r).
Este plauzibil, pe de altă parte, ca unii actori să fie în mod special interesați în obținerea unor câștiguri relative. De exemplu, un actor care percepe partenerul (partenerii) ca fiindu-i foarte îndepărtați din punct de vedere afectiv sau valoric (ideologic) va face tot posibilul să-l exploateze, fie și pentru motivul că orice pierdere suferită de partener slăbește capabilitățile acționale ale acestuia, făcându-l mai puțin amenințător. Altfel spus, dintr-o asemenea perspectivă strategică, un actor oarecare poate fi mai interesat în maximizarea pierderilor partenerului considerat adversativ decât în maximizarea propriilor câștiguri.
O altă împrejurare care poate incita în mod special la obținerea unor câștiguri relative este felul în care au evoluat (involuat) relațiile dintre actori în perioada anterioară (“istoria” interacțiunii date). Așa cum am arătat anterior, anticipările strategice conturează o “umbră a viitorului”. Dar, de cele mai multe ori, această “umbră a viitorului” nu este doar prelungirea prezentelor interacțiuni, ci apare mai degrabă ca o proiecție a “umbrei trecutului” în viitor.
Câteodată, actorii sunt avizați în ce privește caracterul împovărător al acestei “umbre a trecutului”, care apare nu de puține ori ca o constrângere de joc de natură a reduce eficiența agregată a interacțiunii. Și, întrucât trecutul are marele defect de a fi inert (nu poate fi schimbat decât cel mult la nivelul percepției, interpretării etc.), actorii raționali nu pot evita această constrângere decât făcând abstracție de el (ceea ce nu implică neapărat “uitarea” trecutului, cu toate pericolele presupuse a deriva din această atitudine de ignoranță mai mult sau mai puțin deliberată). Un exemplu clasic privind felul în care trecutul grevează asupra acțiunilor prezente și viitoare este relaționarea dificilă (deseori conflictuală) dintre popoarele și statele prinse în retorica naționalistă. “Ieșirea din istorie” primește în aceste condiții valoarea unei atitudini operaționale corecte, câtă vreme este de natură a rupe “cercul vicios” al noncooperării adversative.
Proximitatea spațială (habitațională ori geostrategică) apare cel mai adesea ca fiind sursa autentică a unei “umbre a trecutului” de tip adversativ. Raritatea relativă a resurselor (în primul rând, de natură economică) este cel mai adesea o problemă de natură spațială, iar acest lucru este cu atât mai accentuat cu cât indivizii și comunitățile se află într-un stadiu de precaritate creativă (mai ales tehnologică). Comunicarea și circulația dificilă a valorilor accentuează tensiunile generate de accesul limitat la resursele unui spațiu dat. Deloc întâmplător, comunitățile dinamice (“deschise”) care se îndreaptă către o societate globalizată (ca “sat mondial”) sunt confruntate cu o istorie a lor determinată de geografii ale resurselor extrem de ingrate în trecut. “Ieșirea din istorie” nu poate fi concepută fără o “ieșire din geografia penuriei”, fără comunicare și o circulație eficientă a valorilor.
În fine, unii actori pot fi interesați excesiv în obținerea unor câștiguri relative din motive simbolice. În mod oarecum nerațional, ei pot să se autoperceapă ca fiind atât de puternici încât să considere că nu mai au nevoie de colaborarea cu actorii “pigmei”. Atare forță de joc “suverană” (aici în sens de “autosuficientă”) trebuie să fie demonstrată prin adoptarea unor strategii strict independente, cărora ceilalți actori trebuie să le acorde un respect necondiționat (să se “supună”). De multe ori, regimurile de joc nu sunt altceva decât sisteme instituționalizate de reguli care limitează expres acest simbolism al forței, rezervând unei instanțe neutre (de obicei, statul) monopolul apelului la forță – de unde ideea operațională a monopolului statal asupra “simbolurilor puterii” (coroane, sigilii, sceptre, drapele etc.).
Deficitul de regim, constatabil în relaționarea actorilor statali, permite însă acestora să joace adeseori, și cu efecte dintre cele mai neproductive, comedia tragică a demonstrațiilor simbolice de putere neîngrădită. Deși câștigurile obținute pe această cale sunt mai întotdeauna modeste (implicând oricum costuri inacceptabile din perspectiva unui comportament rațional), actorilor puternici (sau, mai degrabă, care se percep pe ei înșiși ca fiind atotputernici) le este dificil să renunțe la strategiile strict independente, să accepte că și ei pot câștiga mai mult dacă cooperează cu actorii “mici”.
De exemplu, fenomenul decolonizării a fost unul lung și anevoios tocmai pentru că argumentele orgoliului imperial au prevalat timp îndelungat asupra calculului rațional, care indica, încă după Primul Război Mondial, că pentru puterile coloniale ar fi fost mult mai “ieftin” să obțină resursele naturale și piețele de desfacere ale coloniilor în regim de cooperare reciprocă. Atitudinea pragmatică a SUA, care nu s-au angrenat în cursa colonială (sau, cel puțin, au făcut-o cu multă moderație și din perspectiva unor calcule strategice mai raționale), a oferit americanilor un avantaj cert în competiția generală cu europenii. Abia după Al Doilea Război Mondial, și cu destulă inerție strategică, statele coloniale europene au înțeles că posedarea unor teritorii “de peste mări” determină costuri împovărătoare și câștiguri nete îndoielnice. Recuperarea parțială a distanței dintre Europa de Vest și SUA, realizată începând cu anii ’60, se datorează în bună măsură și acestui comportament mai bine conturat pragmatic în raport cu fostele colonii.
Ar putea fi înțeleasă argumentația de mai sus și în sensul că distanțele față de colonii ar fi fost principala sursă de augmentare excesivă a costurilor. Exemplul politicii de “mare putere” oferit de URSS până în 1989 contrazice eficient această simplificare cauzală. Cu excepții nenotabile (întrucât au fost fragile atât economic cât și politico-strategic), imperiul sovietic s-a limitat la proximitatea sa europeană, ceea ce nu l-a împiedicat să suporte vreme de cincizeci de ani costuri care s-au dovedit a fi finalmente catastrofale. URSS nu numai că a pierdut controlul asupra sateliților săi europeni, dar a ajuns în pragul colapsului economic și politico-militar, fiind nevoită să accepte și autodizolvarea sa: Rusia actuală, ca urmașă a colosului cu picioare de lut sovietic, nu mai are decât un vag control asupra teritoriului fostului imperiu țarist.
Similar, dar convers, avem acei actori care sunt (au fost) în mod special determinați să evite strategiile adversative, fiind interesați în cooperarea reciprocă. Și aceasta fie pentru că manifestă “simpatii” ori “afinități” afectiv-valorice ori ideologice cu partenerii (ceea ce, în anumite circumstanțe, le poate “întuneca” rațiunea calculatorie), fie pentru că au o situare istorică ori geografică favorizantă pentru cooperare, fie pentru că se simt prea slabi pentru a-și asigura singuri condiții de joc acceptabile în regim de adversitate pură. Dar, chiar și în cazul unor actori cu o atitudine startegică inițială cu totul binevoitoare (dispuși chiar să accepte o vreme rolul “fraierului”), nu se poate miza pe prelungirea indefinită a cooperării lor unilaterale. Câtă vreme partenerul (partenerii) va (vor) recurge sistematic, și uneori ostentativ-cinic, la strategii care vizează obținerea unor câștiguri relative, este rațional ca și actorii binevoitori să-și adapteze strategiile la climatul de joc general (“între lupi, și oaia mușcă”).
Pentru a realiza o evaluare formală a aprecierilor pe care diferiți actori le acordă incitațiilor spre câștiguri relative ale altor actori, s-a introdus conceptul de pondere “w”, cu valori între 0 și 1. Ponderatorul “w” indică modul în care un actor “i” apreciază performanța altui actor “j” în funcție de câștigurile relative pe care acesta i le poate oferi, fiind compus dintr-un set de aprecieri wi1….win care vor orienta strategic acțiunea actorului “i” în raport cu acțiunea lui “j”, fie că aceasta este realmente de tip “exploatativ”, fie că este doar percepută ca fiind de acest tip.
Presupunând că wij = 1, obținem situația în care actorul “i” consideră că actorul “j” este alcătuit dintr-o sumă de unități care pot oferi fără excepție câștiguri relative lui “i”. Întrucât ambii actori sunt “compuși” din unități strategice si , respectiv sj , rezultă că cu cât coeziunea unui actor este mai pronunțată, cu atât riscurile pentru partener sunt mai crescute, câtă vreme actorul dat acționează adversativ. Invers, cu cât unitatea acțională a actorului dat este mai pronunțată cu atât crește capacitatea sa de rezistență la impactul interacțiunii adversative. Apariția “spontană” sau “dirijată” a “insulelor” cooperante sau formarea de coaliții, ca și încercările strategice mereu reluate de divizare a actorilor adversativi, sunt efecte strategice normale într-o lume de joc percepută ca fiind dominată de strategii non-cooperante.
Notând cu Pia câștigul absolut obținut de un actor, vom obține câștigul său total, care încorporează și câștigurile sale relative (definite ca diferență între câștigurile sale absolute și câștigurile absolute ale altui actor), după formula:
n
Pir = (1 – r)Pia r wij (Pia – Pja) (2)
J=1
în care “r” desemnează nivelul preocupării actorului “i” pentru obținerea de câștiguri relative. Primul termen din dreapta (1 – r)Pia indică nivelul (importanța) propriului câștig absolut, iar cel de-al doilea arată cum evaluează actorul “i” câștigul său obtenabil în raport cu “j”. Orice actor rațional va încerca să maximizeze această funcție.
Pentru a cerceta impactul câștigurilor relative asupra cooperării, se iau în considerare circumstanțele în care un actor “i” va menține cooperarea cu un actor “k”. Existând o incitație spre câștiguri relative, menținerea cooperării este prinsă într-o alegere dihotomică: actorul “i” poate alege să coopereze (caz în care va trebui să ofere partenerului un câștig care este perceput concomitent ca și cost-pierdere pentru el însuși) sau să nu coopereze, în fiecare rundă de joc iterat. Așa cum s-a văzut mai sus, repetarea jocului este importantă, câtă vreme oferă posibilitatea autoîntăririi condițiilor inițiale de joc.
Când jucătorii agreează soluția cooperantă această atitudine trebuie întărită prin plăți anticipate suficient de ridicate, care să contracareze incitația actuală spre noncooperare. Pentru simplificare, considerăm că actorii vor apela la două stategii alternative: a reciprocității cooperante și a noncooperării perpetue. Ceilalți actori îi presupunem ca păstrându-și strategiile lor, eventual noncooperante, nemodificându-le în funcție de interacțiunea dintre “i” și “k”. Posibilitatea cooperării depinde atunci de faptul dacă alegerea comună a actorilor “i” și “k” este pentru o reciprocitate cooperantă de tip echilibrat-stabil sau pentru o noncooperare perpetuă (chiar dacă ceilalți actori cooperează).
Dacă ambii actori aleg strategia reciprocității cooperante, cu câștiguri constante la scală (în funcție de mărimea lor), atunci fiecare va obține un câștig egal cu (b – c)sisk pentru fiecare rundă jucată. Introducând în discuție și factorul de evaluare “fe”, se poate determina valoarea actuală a câștigului obținut de fiecare actor ca fiind sisk(b – c)(1 – fe). Încorporând și câștigurile relative, plata actorului “i” dintr-o strategie reciproc cooperantă, aleasă în concomitență cu actorul “k” este:
Pir (1 – r)[(b – c)/(1 – fe)]sisk r[(b – c)/(1 –fe)]sisk wij (3)
jk
Primul termen al formulei reprezintă valoarea unei situații de joc preexistente, indicată în formula anterioară (2), în vreme ce al doilea termen indică mărimea câștigurilor absolute obținute din cooperarea reciprocă a lui “i” cu “k”. Al treilea termen indică avantajul relativ obținut de actorul “i” asupra celorlalți actori, ca urmare a cooperării sale cu actorul “k”. Totodată, devreme ce actorii “i” și “k” câștigă egal (dar ponderat în funcție de mărimea lor) din cooperarea reciprocă, niciunul nu obține câștiguri relative pe seama celuilalt.
Stabilitatea cooperării depinde de alegerea actorilor “i” și “k”. Dacă actorul “i” decide că starea sa va fi mai bună în condițiile denunțării cooperării cu “k”, în vederea obținerii unor câștiguri relative immediate, aceasta se va produce pe seama distrugerii unei relații cooperante de lungă durată. Astfel actorul “i” va obține în runda de joc imediat următoare deciziei sale de a defecta unilateral o plată siskb evident mai mare decât plata sisk(b – c). Acesta este însă, în mod plauzibil, sfârșitul cooperării cu actorul “k”, care, în runda următoare, va replica și el adversativ. Între timp, actorul “k” va fi suferit o pierdere absolută echivalentă cu siskc, datorată cooperării sale unilaterale. Incluzând în ecuația globală a câștigurilor nete și câștigurile relative realizate de actorul “i” pe seama “înșelării” lui “k” în runda care a dus la deteriorarea jocului cooperant, vom avea:
Pir (1 – r)siskb rsiskbwij rsisk(b c)wik (4)
jk
Primul termen desemnează încă o dată valoarea câștigului preexistent, iar al doilea indică câștigul absolut realizat de actorul “i” în condițiile în care el defectează unilateral, iar actorul “k” cooperează unilateral. Al treilea termen reprezintă avantajul relativ obținut de actorul “i” în raport cu alt actor decât actorul “k”, iar ultimul termen reprezintă câștigul relativ al actorului “i”, realizat pe sema pierderii suferite de partenerul cooperant “k”. Se poate observa că la câștigul absolut siskb se adaugă pierderea siskc suferită de fostul partener cooperant.
Stabilitatea cooperării dintre actorii “i” și “k” depinde de faptul dacă valoarea câștigului oferit de cooperarea iterată, dată de formula (3) depășește valoarea câștigului obținut din defecțiunea unilaterală, așa cum apare ea din formula (4). Acesta este cazul în care:
fe ferw = [(c rwik)/(b rwikc)] (5)
unde few este factorul de evaluare minimal necesar pentru susținerea cooperării atunci când actorul “i” acordă o importanță generală câștigurilor relative (lucru relevat de parametrul ponderator “r”) și o importanță specificată câștigurilor relative realizate pe seama actorului “k” (notată cu wik). Nici mărimea absolută, nici cea relativă a celor doi actori nu afectează direct înclinația lor spre cooperare. Totuși, indirect, mărimea actorilor poate afecta cooperarea în condițiile apariției unei incitații oarecare spre câștiguri relative. Astfel , dacă actorul “k” este compus din mai multe unități sk, el va fi mai dificil de “spoliat” de către actorul “i” (dacă acesta este, la rândul său, compus dintr-un număr de unități si egal sau mai mic decât unitățile sk). Ca urmare, cooperarea dintre actorii puternici va avea de suferit, iar voința de cooperare a unui actor “mic” va fi complet ruinată, câtă vreme acesta se simte excesiv de expus unei “spolieri” din partea unui actor “mare”.
Determinant în acest sens este impactul câștigurilor relative, așa cum apare el din perespectiva lui “r” și “wik”. Dacă amândoi parametrii au valoarea zero, atunci formula (5) se reduce la ferw = c/b, aceasta fiind condiția sub care cei doi actori vor coopera atunci când ei sunt preocupați doar de câștiguri absolute. Aceasta înseamnă că dacă actorul “i” fie nu este interesat în general de câștiguri relative (r=0), fie nu este interesat de câștiguri relative pe seama actorului “k” (wik=0), atunci cooperarea nu este afectată.
La cealaltă extremă, cooperarea devine imposibilă atunci când “r” și “ferw” sunt egale cu 1, iar formula (5) se reduce la fe ferw = 1. Aceasta înseamnă că dacă un actor “i” nu manifestă interes decât pentru câștiguri relative și urmărește să le obțină doar pe seama pierderilor actorului “k” (wik = 1 și r = 1), atunci actorul “k” nu poate coopera decât cu riscul absolut de a fi “spoliat” complet de actorul “i”. Firește, o atare poziționare a lui “k” este cu totul inacceptabilă pentru el. Așa încât, cu mare probabilitate, el îi va răspunde lui “i” cu aceeași monedă. Ca urmare, jocul celor doi actori va deveni unul de pură sumă nulă. Desigur, o asemenea involuție a cooperării, deși nu este exclusă în condiții speciale, apare ca fiind probabilistic depărtată de realitate, întâi pentru că foarte rar doi actori sunt preocupați doar în obținerea de câștiguri relative, apoi pentru că lumea jocurilor este doar în mod excepțional bipolară (aproape întotdeauna avem implicați în ea mai mult de doi jucători).
Examinarea impactului câștigurilor relative asupra unui joc cu actori multipli de “s” (considerată ca unitate elementară de acțiune) indică posibilitatea mai multor variante:
fie mai mulți actori elementari (si ,sj , sk etc.);
fie doi sau mai mulți actori nonelementari (compuși din mai multe unități elementare si, sj, sk etc.).
Oricare ar fi numărul actorilor implicați, examinarea situațiilor de joc se va face similar cu situația de joc în doi.
Impactul câștigurilor relative, măsurat de parametrul “r”, este mai însemnat la nivele joase ale lui “r” și are o rată pozitivă, dar decrescătoare, pe măsură ce “r” tinde spre 1. Același lucru este valid și pentru valorile lui wik (adică pentru fe/w 0 și (fe fe)/(w w) 0). Înafara faptului că avem același impact sever al câștigurilor relative asupra cooperării la nivele joase ale lui “r” și “w”, interacțiunea celor doi parametri determină o diminuare semnificativă a impactului lor asupra cooperării, pe măsura creșterii lor.
Presupunând că ferw = 0,5, vom obține pe axele de coordonare oferite de “r” și “wik” izogramele nivelelor lui ferw necesare menținerii cooperării dintre actorii “i” și “k”. Punctul de origine este reprezentat de nivelul zero al lui ferw, care indică faptul că actorii nu manifestă niciun interes pentru câștiguri relative (mai exact, se percep unii pe alții ca atare). În cele din urmă, pe abcisă vor fi obținute punctele cheie ale “echilibrului de putere” (când sunt implicați mai mulți actori), ale tripolarității și ale bipolarității (Figura XXX).
Figura XXX
Graficul indică o situație în care atât “r” cât și “wik” trebuie să fie ridicate pentru ca incitația spre câștiguri relative să devină deteriorantă în mod semnificativ pentru cooperarea unor actori multipli. Dacă ferw = 0,8, atunci impactul combinat al lui “r” și “wik” este încă și mai puternic în direcția stabilizării cooperării (Figura XXXI).
Figura XXXI
Considerând un sistem tripolar în care preocupările actorilor pentru câștiguri relative și absolute sunt la fel puternice (r = wik = 0,5), se poate observa că creșterea preocupării pentru câștiguri relative conduce la un ferw de mărimea 0,67 necesar pentru menținerea cooperării. Creșterea lui “fe” este însă mult mai modestă în cazul unui joc cu câștiguri relative în care sunt implicați doar doi actori (bipolaritatea). Dacă numărul actorilor crește, se poate ajunge la situația în care câștigurile relative au o pondere tot mai mică în ecuația generală a cooperării (necesită un “fe” tot mai modest), sistemul de joc evoluând spre un “echilibru al puterilor”, evident mai ales în cazul unor actori foarte puternici, cum ar fi cel al marilor companii naționale ori transnaționale, ca și al marilor puteri statale.
Tabelul de mai jos indică valorile numerice ale lui “fe” care sunt necesare menținerii cooperării în funcție de numărul actorilor (“n”), de incitația lor spre câștiguri relative (“r”) și de evaluarea pe care ei o realizează cu privire la valoarea câștigurilor relative pe care o poate aduce relația cu ceilalți actori (“w”).
Impactul câștigurilor relative (%)
Sistemul bipolar (cu doi actori de putere elementară si, respectiv sj) este cel în care, atunci când “r” = 1, impactul câștigurilor relative este de 100 la sută, inhibând complet cooperarea. Într-un sistem tripolar, chiar atunci când “r” = 1, impactul asupra cooperării nu este atât de copleșitor (fiind de doar 60 la sută atunci când “fe” = 0,50 și de 64 la sută atunci când “fe” = 0,80), actorii având șanse să coopereze chiar și în asemenea condiții.
În cazul extrem, când “r” = 0 sau “n” (în realitate, atunci când numărul actorilor este foarte mare sau măcar suficient de mare), impactul câștigurilor relative este apropiat de zero. Această situație se explică pe de o parte prin aceea că evaluarea câștigului relativ pe care un actor “i” poate să-l obțină de la fiecare actor individual dintr-o mulțime nediferențiată în raport cu actorul “i” tinde spre valori tot mai modeste (wij 0); pe de altă parte, evaluarea câștigurilor viitoare dintr-o relație cu actori multipli (“fe”) nu necesită valori ridicate pentru menținerea cooperării. Dacă actorii sunt mulți și de puteri apropiate, eventual egale, atunci pierderile anticipate nu pot fi ridicate-decisive-fatale, precum, desigur, nici câștigurile relative obținute pe seama unor parteneri modești nu vor fi foarte însemnate. În schimb, printr-o serie de strategii bine conduse, un actor poate obține de la mulți actori elementari avantaje relative, și, totodată, poate obține aceste câștiguri fără să le dăuneze acestora în mod excesiv, determinându-i astfel să continuie cooperarea. Un bun exemplu în acest sens l-ar putea constitui piața economică cu concurență monopolistică, cu mulți agenți economici de putere aproximativ egală și modestă și cu o ofertă de tip “atomar”.
Se poate sesiza, tot așa, că impactul câștigurilor relative descrește rapid și în condițiile în care “r” și “w” nu sunt concomitent de valori ridicate. Cazul tripolarității este cel mai relevant în acest sens: apariția unui al treilea actor într-o lume de joc constituită ințial ca “joc în doi” este echivalentă cu înjumătățirea importanței câștigurilor relative în bilanțurile anticipate (“n = 3; r= 1” este echivalent comportamental cu “n = 2; r = 0,50”, la aceleași valori ale lui “fe”), reducând în general impactul incitației spre câștiguri relative cu 40 la sută.
O mișcare a jocului înspre un sistem de “echilibru al puterilor” (cu cinci actori de valoare egală sau apropiată, situație cunoscută în literatura economică sub denumirea de oligopol) este deja suficientă pentru menținerea cooperării chiar în condițiile unui "r“ = 1, impactul incitației spre câștiguri relative reducându-se de la 100 la sută la numai 25 la sută când “fe” = 0,50 și la 29 la sută când “fe” = 0,80. În general, când “n” 2 și “r” 0,50 câștigurile relative nu dețin mai mult de 40 la sută din impactul lor potențial, indiferent de valoarea inițială a lui “fe”. Șansele cooperării cresc pe măsură ce actorii prezenți în joc sunt tot mai mulți, sunt de puteri apropiate (sau acceptă să joace “de la egal la egal”) și sunt dispuși să împartă riscurile cu ceilalți, minimizând pierderile individuale potențiale ale partenerilor, chiar dacă aceste pierderi sunt datorate acțiunii agresive a altor jucători din sistem.
Un sistem de joc nu trebuie să fie neapărat “armonios-frățesc” sau “prietenesc” sau strict asigurător că niciun actor nu va defecta vreodată (nu va căuta să obțină vreun câștig relativ în interiorul sistemului) pentru a permite acțiuni cooperante suficient de consistente, chiar și în absența unui regim de joc constrângător. Productivitatea cooperantă, concretizată în câștiguri absolute pentru toți actorii (sau măcar pentru majoritatea lor) nu este exclusă atunci când există încercări mereu reluate de distribuire-redistribuire a câștigurilor inițiale prin inițierea unor proceduri specifice jocurilor de sumă nulă. Doar atunci când aceste încercări devin cu totul iraționale, când, în cazuri empirice de relativă raritate, jucătorii “uită” că nu au ce să mai “împartă” între ei și nici ce să “fure” dacă nu s-a produs decât puțin sau deloc, începând o goană nebună după “căpătuială” ori “chilipir”, iar cooperarea între actori multipli devine cu totul nefezabilă.
16. LIBERALISM ȘI REALISM
Actorii socio-politici par să fie, la prima vedere, prinși într-o dilemă strategică fără ieșire. Dacă țin seama, în mod rațional, de interesele lor fundamentale și de largă perspectivă, cooperarea reciprocă este una obligatorie, întrucât numai această orientare strategică poate asigura maximizarea câștigurilor absolute agregate. Pe de altă parte, sunt foarte puține și relativ modeste garanțiile care să acopere în mod consistent și continuu atitudinile pozitive cerute de o asemenea situare strategică. Actorii “binevoitori”, dispuși să riște unilateral pentru realizarea cooperării, pot constata curând (după un număr restrâns de runde de joc) că sunt fie dezavantajați strategic (obțin mereu câștiguri absolute semnificativ mai mici decât partenerii), fie de-a dreptul “spoliați”, acțiunile lor fiind însușite de către parteneri. Cum însă distincția dintre câștigurile absolute și câștigurile relative nu poate fi trasată empiric cu o acuratețe satisfăcătoare, avem în plan teoretic și prescriptiv două mari modele concurente:
modelul liberal (neoliberal), care susține că actorii se orientează prioritar spre obținerea câștigurilor absolute individuale, nefiind foarte preocupați de câștigurile realizate de parteneri. Fără a fi excesiv de binevoitori în raport cu alți actori, jucătorii imaginați de modelul liberal nu ar fi nici afectați, nici îngrijorați că alți participanți la joc obțin câștiguri individuale mai ridicate decât cele obținute de ei înșiși, fiind mai degrabă indiferenți în ce privește starea individuală a acelora. Actorul liberal “pur” ar accepta chiar, deși nu o face cu “plăcere”, ca unii actori din sistemul de joc să poată câștiga pe seama pierderilor sale (sau ale altor actori), dar acceptarea s-ar realiza doar în condițiile în care:
aceste câștiguri relative nu ar fi de tip privilegiat (nu ar fi apanajul unor actori materialiter specificați, eventual chiar “legiferați”), i.e. fiecare actor ar trebui să aibă “dreptul” de a realiza aceleași câștiguri relative oricând va fi în stare să o facă (“egalitatea de șanse”);
câștigurile relative nu sunt excesive, deci nu afectează decisiv (vital) starea individuală a actorilor, ceea ce nu poate fi conceput decât dacă bilanțurile strategice generale indică aproape constant o diferență pozitivă între câștigurile absolute și pierderile relative. În general, un actor liberal ar fi unul foarte prudent (câteodată “meschin” și “lipsit de eroism”): el nu va accepta niciodată situațiile de joc “dramatice”, în cadrul cărora se poate câștiga “totul”, cu condiția asumării riscului de a se ajunge la “nimic”;
pierderile relative sunt, într-un fel sau altul, compensate, chiar dacă nu integral și nu tot timpul. Actorii liberali ar fi cei dispuși să accepte că sunt situații în care pot și, eventual, chiar trebuie să piardă, fiind dispuși să accepte fie și compensații simbolice pentru daunele individuale suferite (de pildă, să accepte sacrificiul averii sau vieții în favoarea interesului național, în schimbul unor distincții – decorații, onoruri publice etc.). Dar, aceste pierderi nu ar fi acceptabile atunci când ar fi percepute ca fiind unilaterale, continui, “nejustificate” (“nelegitime”) etc;
câștigurile absolute agregate (macrosistemice) depășesc în importanță strategică preocupările pentru câștigurile relative individuale. Această ultimă condiție supralicitează raționalitatea individuală, fiind destul de dificil pentru mulți actori individuali (dacă nu cumva pentru toți) să calculeze o ecuație pragmatică cu un număr foarte ridicat de termeni empirici. Nu este de aceea de mirare că deși destui indivizi ar opta pentru modelul liberal atunci când este vorba despre propria persoană, dispoziția lor se modifică semnificativ când este vorba despre alții (și, mai ales, cu privire la sistemul de joc general). Majoritatea actorilor individuali, îngrijorați fiind de costurile (riscurile) necesitate de cooperarea unilaterală (ca punct de inițiere obligatoriu al cooperării reciproce), sunt mai degrabă sceptici în ce privește rezultatul final al bilanțurilor lor strategice în condiții de "liberalism" strategic. Ca urmare:
majoritatea actorilor liberali sunt înclinați spre instituirea unor regimuri de joc, ceea ce conduce la centralizarea non-liberală a situațiilor inițiale, adică la o contradicție în termeni pragmatici: indiferenți la ceea ce realizează partenerii, actorii liberali sunt obligați să ceară un control explicit (uneori, amănunțit) al modului în care aceștia se încadrează în jocul general. Actorii liberali se confruntă cu cel puțin o dificultate “terminologică” de tip pragmatic: ei nu pot accepta să joace în condiții de joc liberale decât dacă toți jucătorii sunt constrânși să fie liberali.
Firesc, atari dificultăți ale modelului liberal (sau neoliberal instituțional) lasă loc celuilat model:
modelul realist, care se concentrează asupra relațiilor de putere dintre actorii preocupați mai ales (deși nu exclusiv) de obținerea unor câștiguri relative. Actorul realist nu manifestă decât o încredere modestă (sau niciuna) în virtuțile cooperării. Fără a o respinge de plano, el consideră cooperarea un fenomen episodic, nerelevant pentru starea sa individuală. În viziunea sa, câștigurile reale (autentice) sunt în primul rând cele care se obțin pe seama pierderilor suferite de alții. Or, pentru a înfăptui o atare performanță, ești obligat strategic să recurgi la mijloace dolosive, să-i forțezi pe parteneri să-ți dea ceea ce dorești.
Câștigurile absolute, rezultate din cooperarea reciprocă, ar fi înafara intențiilor de joc fundamentale ale jucătorului realist. El poate accepta că acestea sunt sursele câștigului său relativ, dar nu se simte legat de aceste jocuri de câștig absolut. El este, ca intenție strategică generală, un jucător “liber”, care nu socotește că ar fi încheiat vreodată un “contract social”, că ar avea vreo obligație de a juca “frumos” (fair play), că ar fi “dator” cuiva vreodată etc.
De aici nu trebuie însă extrasă concluzia că jucătorul “realist” nu ar recunoaște importanța câștigurilor absolute rezultate din cooperarea reciprocă, din “încrederea” partenerială, din “asigurările” oferite de un regim de joc. El poate foarte bine “profita” și de aceste facilități organizaționale, cărora le acordă tot respectul cuvenit unor împrejurări de joc care îi oferă oportunități suplimentare de câștig în raport cu cele pe care le poate găsi într-un sistem de joc fără reglementări bine definite instituțional.
Într-un anume fel, jucătorul realist apare ca fiind mai “liberal” (eventual, mai “libertin”) decât adeptul modelului liberal. Adoptând strategia continuu contingentă (“adaptativă”), care îi permite obținerea de avantaje relative, el nu poate fi niciodată indiferent la intențiile de joc și la starea partenerilor. El poate, ba chiar este obligat de propria sa construcție strategică, de poziționarea sa intențional-programatică de tip “exploatativ”, să ceară la modul explicit-declarativ adoptarea unor strategii cooperante, capabile să aducă plusuri bilanțiere în termenii câștigurilor absolute. De îndestule ori, cei mai aprigi susținători ai efortului comun sunt tocmai adepții modelului realist – căci altfel de unde ar obține ei câștigurile relative intențional vizate ?
Actorul realist apare, nu de puține ori, ca fiind un catalizator al relaționării socio-politice. În lipsa sa, multe interacțiuni strategice ar lâncezi în starea de indiferență preconizată de modelul liberal “pur”, care acordă o atenție mediocră câștigurilor relative. Realismul strategic, în pofida “cinismului” său latent (uneori, explicit), are cel puțin un merit: acela de a întreține o stare de vigilență acțională.
Dar meritele sale sunt mai importante dacă examinăm relevanța sa strategică generală, în strânsă comparație cu modelul liberal. Astfel:
realismul atrage atenția asupra faptului că avantajele relative nu sunt niciodată obținute în mod egal, și nicidecum aleatoriu (neprivilegiat). Dacă avem dată o anumită “ordine” (și când nu o avem deja dată ?), ea indică, orientează etc. un sens privilegiat al interacțiunii, al distribuirii-redistribuirii valorilor generate și puse în joc. Jocurile strategice, examinate până acum la modul formal-analitic, sunt în realitate structuri ierarhizate, în cadrul cărora actorul realist nu face decât să se înscrie. Obținerea unei poziții privilegiate de joc nu este o acțiune intențional dolosivă, ci doar o situare sistemică căreia nu i te poți sustrage decât dacă vrei nepărat să fii “exploatat” (ceea ce indică, eventual, o formă psihopatică de relaționare socio-politică);
(ii) câștigurile relative nu sunt decât rareori (și cu totul întâmplător) excesive. Starea individuală a celor afectați nu este pusă în pericol, fie și pentru simplul motiv că, în mod realist, cel care câștigă în acest fel nu are niciun motiv să distrugă sursa câștigului său (stăpânul nu are motive rezonabile să ucidă sclavul, vita ori uneltele sale). Diferența dintre câștigurile absolute și pierderile relative este considerată de realist ca fiind mereu îndoielnică din punct de vedere strict calculatoriu. Ce anume câștigă la modul absolut un sclav eliberat ? ce anume pierde în mod relativ același sclav, câtă vreme își păstreză condiția de “exploatat” ? Deloc întâmplător, sclavia nu s-a sfârșit datorită acțiunii celor supuși ei, ci datorită unui “calcul” al “stăpânilor”, care au “înțeles” că situația generală de joc nu mai era una “rentabilă” etc;
(iii) pierderile relative sunt rareori evaluabile în termeni absoluți (deși această tendință “naturală” există mereu). Foarte rar ceea ce s-a pierdut de către un actor este de contabilizat ca o pierdere absolută (“eternă”). Realistul susține, și aici el se întâlnește cu liberalul, că există o “egalitate de șanse”, care însă apare nu doar în privința câștigurilor (cum crede liberalul), ci și în privința pierderilor. Dacă am câștiga continuu toți (cum consideră liberalul extremist, adică utopic), atunci am fi în cea mai bună lume posibilă. Cum însă câștigăm finalmente numai aceia dintre noi care nu și pierdem (mai mult decât am câștigat), am putea fi cel mult în cea mai bună dintre lumile posibile. Aceasta, susține apoi realistul, nu trebuie să ne împiedice să tentăm obținerea unui maxim acțional, fie și dacă am pierde “pariul pascalian”;
(iv) câștigurile relative sunt tot timpul supuse unei presiuni, generată de lipsa oricărei compensări reparatorii. Actorul realist își asumă riscurile acțiunii “libere” fără să aștepte recunoștința partenerilor, a societății pentru curajul său. El este, de aceea, singur în fața lumii. Dar, dincolo de “metafizica” condiției sale, avem de-a face cu un calcul rațional: actorul realist nu are nevoie de recompense simbolice, câtă vreme obține avantaje relative suficiente din interacțiunile strategice cu ceilalți actori. Asumarea condiției de “actor liber” nu are nevoie de “duioșenii” simbolico-afective decât cu totul ocazional-accidental.
“Portretele” actoriale mai sus schițate nu sunt, evident, decât cazuri de extrem, cărora cu greu le pot fi găsite echivalente empirice. Realitatea interacțiunilor strategice obligă actorii la eforturi de adecvare conjuncturală (contextuală) care dau finalmente mixturi acționale. Comportamentele actorilor, fezabilitatea cooperării și, mai ales, orientarea privilegiată spre câștiguri absolute sau câștiguri relative nu derivă automatic dintr-o situare principială (“apriorică”) a actorilor. Departe de a fi “puri” (fie ca liberali, fie ca realiști), actorii empirici aleg o strategie sau alta în funcție nu atât de preferințele lor pre-concepute, cât de constrângerile date ale sistemelor de joc în care sunt prezenți.
Modelarea analitică elementară, în raport cu care comportamentul liberal și cel realist sunt derivări strategice adaptative, pornește de la presupunerea “optimistă” potrivit căreia actorii urmăresc prioritar, și măcar la începutul jocului general, maximizarea câștigurilor absolute, ceea ce implică privilegierea strategică a atitudinii cooperante reciproce. Ipotetic, orice actor rațional este situat inițial pe poziții liberale, considerând că utilitatea sa individuală este dependentă exclusiv de nivelul absolut al bunăstării agregate din sistem. Abia apoi, după ce au fost acumulate anumite valori, actorul rațional își poate permite “luxul” de a juca “liber”, cu intenția de a redistribui în avantajul său, prin jocuri de sumă nulă, acele valori deja existente.
Modelul complet al interacțiunii nu poate ignora tendința “naturală” a oricărui actor de a-și maximiza bunăstarea individuală în condițiile unor restricții specificate empiric, ceea ce face loc ipotezei “pesimiste”, potrivit căreia actorii vor încerca să “exploateze” atât cât sunt în stare (în funcție de forța lor de joc) potențialul de câștig oferit de sistem. Mai explicit spus: niciun sistem de joc cooperant nu poate oferi tuturor actorilor câștigurile absolute individuale pe care aceștia le-au anticipat (dorit, râvnit etc.), în primul rând datorită limitelor inerente ale resurselor aflate la dispoziție în orice domeniu de joc.
Cu cât sistemul de joc este mai anarhic (mai “descentralizat”) cu atât mișcările defectorii vor fi mai pronunțate. Dar și atunci când avem de-a face cu regimuri de joc care impun restricții explicite în calea defecțiunii, obligând actorii să coopereze împotriva voinței lor “libere”, problema frustrării actorilor individuali rămâne intactă. Oricât de “corect” (funcțional și/sau moral) ar fi un regim centralizat de joc, rigorile sale vor fi mereu suspectate ca fiind orientate spre unul sau mai mulți actori privilegiați. Aproape orice actor va fi cel puțin o dată nemulțumit de câștigul individual obținut de el din cooperarea reciprocă, și va încerca să crească partea sa din “plăcinta comună”. Firește, riscul major care derivă de aici este ca, odată instituită o stare de defecțiune reciprocă și continuă, “plăcinta” să devină tot mai sărăcăcioasă.
Obținerea unor câștiguri relative care să completeze (sporească) “porția” inițială a actorului, dată de cooperarea reciprocă, implică apelul la forță ori viclenie. O atare atitudine strategică nu este însă lipsită de costuri (riscuri), măcar din perspectiva faptului că și ceilalți jucători vor fi obligați să recurgă la aceleași mijloace strategice. Calculul global al șanselor de câștig trebuie realizat în mod rațional ținând seama de această reciprocitate dolosivă. Schematic, pot fi luate în considerare două situații majore:
când costurile rezultate din utilizarea forței sunt scăzute (sunt mai mici decât câștigurile relative obținute pe această cale și/sau sancțiunile-reparațiile potențiale sunt inexistente sau neglijabile), actorii sunt atrași să apeleze la mijloace dolosive. Uzul forței/vicleniei devine în aceste condiții generatorul unui climat strategic “sociopat”. Stările cooperante care oferă câștiguri absolute inegale (chiar dacă acceptabile, mai ales pentru actorii slabi) nu vor putea fi menținute ca stări de echilibru stabil, nici măcar atunci când preferințele explicite inițiale ale actorilor au fost definite în termenii câștigurilor absolute. Într-un asemenea climat de joc, punctul de vedere realist își impune validitatea pragmatică (dar această validitate nu este câtuși de puțin universală);
dacă însă uzul forței/vicleniei nu este la îndemâna actorilor, conducând la costuri prea ridicate (eventual, insuportabile), atunci actorii vor avea tendința să evite apelul la mijloacele dolosive, rezultatele generale fiind cele presupuse de modelul liberal-instituțional. Stările cooperante, fie și cele care oferă câștiguri absolute de o inegalitate marcată, devin în aceste condiții fezabile și dezirabile pentru majoritatea actorilor (ceea ce, încă o dată, nu poate conduce la ideea că orientarea spre cooperare este un “dat natural”).
17. MODELUL LIBERAL-INSTITUȚIONAL
Să presupunem că actorii raționali pur egoiști sunt inițial reticenți în ce privește apelul la forță/viclenie, din motive strict bilanțiere (fiind evident că, în lipsa informațiilor privitoare la reputația partenerilor, ei pot totuși calcula în mod rațional că măcar unul dintre parteneri este mai puternic/mai viclean decât sunt ei înșiși). În plus, vom considera că aceiași actori rațional-realiști iau în calcul și “umbra viitorului”, sub ipostaza sa de instanță care sancționează-repară daunele provocate de acțiunile defectorii. Încă o dată, în mod rațional orice actor ia în calcul și posibilitatea ca acțiunea sa dolosivă să fie reperată de parteneri, ca și faptul că aceștia vor avea tot interesul să reacționeze agresiv în raport cu o agresiune.
Dacă “umbra viitorului” este percepută de actorii realiști ca fiind îndestul de lungă (eventual, infinită), atunci ei au toate motivele să se teamă că mărimea costurilor viitoare, rezultate din uzul forței/vicleniei, va depăși mărimea câștigurilor actuale. Cântărind costurile și câștigurile agregate, un actor egoist, dar rațional, are toate motivele să considere in abstracto cooperarea ca fiind superioară instrumental defecțiunii. Evident, aprecierile sale se pot modifica substanțial dacă jocul are (sau este perceput ca având) o singură rundă.
Pentru realizarea unei analize formale, vom apela la o matrice de joc de tipul “dilemei prizonierului” (care, șa cum s-a văzut, este cea mai puțin propice cooperării reciproce), considerând că jocul conține cel puțin două runde și că în el sunt implicați doi jucători, care pot apela la trei strategii.
Matricea de joc pentru acest model de interacțiune liberal-instituțional va fi de tipul 3 3 și va conține o “umbră a viitorului” minimală, considerând că se vor juca doar două runde.
În concordanță cu modelul liberal, considerăm că actorii vor încerca să maximizeze câștigul agregat absolut obținut în ambele runde de joc (a doua rundă de joc va arunca o “umbră a viitorului” asupra primei runde, chiar dacă nu va beneficia la rândul ei de o altă umbră din partea unei a treia runde).
Se obține următoarea structură de plăți:
B
C D I
Figura XXXII (modelul liberal-instituțional)
Se poate observa că:
cei doi actori au la dispoziție trei strategii: cooperantă (C), defectorie (D) și indiferentă (I). Cea din urmă strategie oferă oricărui actor un câștig absolut egal cu zero, indiferent ce strategie va adopta partenerul;
căsuțele din stânga sus ale matricii propuse formează o structură de plăți specifică unei “dileme a prizonierului” elementare, în cadrul căreia starea de echilibru DD oferă câțtiguri individuale și câștig agregat inferioare stării CC;
totuși, stările care rezultă din adoptarea de către un actor sau altul a strategiei de indiferență I sunt mult mai proaste decât oricare dintre stările din “dilema prizonierului” (care sunt, fie și în cazul de minim individual, oferit de cooperarea unilaterală, superioare oricărui câștig individual oferit de “indiferență”);
starea CC poate fi considerată de “maximă bunăvoință”, starea DD de “bunăvoință moderată” (actorii sunt reticenți în raport cu partenerul, dar nu sun agresivi), în vreme ce stările generate de I sunt de “minimă bunăvoință”, fiind stări generatoare de agresivitate unilaterală sau reciprocă.
Date fiind suspiciunile celor doi actori (teama ca oricare dintre ei să ajungă pe poziția “fraierului”), matricea de mai sus va conține doar două stări de echilibru stabil (echilibre strategice pure):
primul echilibru este cel cunoscut, al defecțiunii reciproce DD, dar în condițiile în care cei doi actori nu au renunțat la ideea strategică a obținerii unor câștiguri absolute (individuale și agregate);
al doilea echilibru este cel conturat de strategiile reciproc indiferente II. Ca urmare, ambii actori preferă în aceste condiții să obțină numai câștiguri relative, fiind neinteresați de câștigurile absolute.
Într-un joc iterat de două ori, singurele stări de echilibru pur care pot apare și în a doua rundă de joc sunt DD și II, întrucât stările ultimei runde trebuie să fie echilibre ale jocului iterat (derivate din stările inițiale de echilibru stabil, care au probabilitatea cea mai mare de reapariție).
Dar iterarea jocului poate afecta stările din prima rundă, inducând echilibrul stabil și în acele stări inițiale care erau instabile sau chiar dezechilibrate. Astfel, stările inițiale CC, sau chiar CD și DC, pot ajunge la stabilitate dacă “umbra viitorului” din a doua rundă este suficient de promițătoare.
De exemplu, o strategie a lui A care poate conduce la starea de echilibru CC în prima rundă este ca el să joace în mod cooperant unilateral (C), urmând ca în a doua rundă să joace mai reticent-prudent strategia defecțiunii unilaterale (D), cu condiția ca în prima rundă partenerul să nu fi adoptat strategia I. Similar, actorul B va fi jucat și el în prima rundă cartea cooperării, iar în a doua pe cea a defecțiunii. În acest caz, prima rundă se va defini în condiții de cooperare reciprocă (CC), iar în a doua rundă va tinde spre echilibrul stabil DD, fără a se ajunge însă la starea cea mai proastă II.
Un calcul rațional indică fiecăruia dintre actori că poate obține cooperând un câștig individual agregat din cele două runde superior celui pe care l-ar oferi situația strategică definită de adoptarea încă din prima rundă a strategiei defective unilaterale. Astfel, dacă oricare dintre actori adoptă în prima rundă strategia D, în cea de-a doua rundă jocul va tinde spre starea de echilibru II (partenerul va sancționa defecțiunea, trecând la strategia cea mai agresivă). Câștigul individual pentru cele două runde va fi în cel mai bun caz 4+0 = 4 puncte (în prima rundă, oricare dintre actori poate obține cel mult 4 puncte, iar în a doua este foarte probabil ca el să obțină 0 puncte câștig absolut). Aceasta în vreme ce, adoptând în prima rundă strategia cooperantă, el poate obține 3 puncte, iar în a doua 2 puncte: 3+2 = 5.
Costul viitor al defecțiunii depășește câștigul imediat din prima rundă, obținut ca urmare a aceleași defecțiuni. Calculul rațional de șanse indică pentru actorul A următoarele cifre nete în cazul în care preferă să joace defectiv încă din prima rundă:
în prima rundă actorul A poate obține maximum 4 puncte, cu condiția ca B să coopereze unilateral (se obține starea DC). Dacă A cooperează, poate obține, în aceleași condiții de cooperare a lui B, 3 puncte (se ajunge la starea CC). Ca urmare, pierderea sa anticipată din susținerea cooperării este de 1 punct (4 – 3);
în a doua rundă, ca urmare a faptului că actorul A a jucat D în prima rundă, este foarte probabil ca actorul B să joace I. Ca urmare, actorul A nu va obține nici măcar cele 2 puncte pentru DD, ci va obține 0 puncte. Pierderea sa ar fi de 2 puncte (0 – 2 = – 2);
considerând totuși că actorul A a reușit să-l înșele pe B în prima rundă și a obținut un punct în plus față de ceea ce îi putea oferi maximal cooperarea, rezultă că pe ansamblul celor două runde el va pierde un punct (1 – 2 = – 1). În concluzie, pierderea punctului de la (a) este doar anticipată, în vreme ce pierderea de la (c) este certă. În plus, așa cum s-a văzut mai sus, există o șansă rațională ca, acceptând pierderea datorată cooperării, actorul A să câștige după două runde mai mult cu un punct decât dacă ar fi defectat cu succes de la bun început.
Modelul liberal formalizat de mai sus arată că fie și în ipoteza cea mai defavorabilă cooperării (conturată de involuția jocului iterat înspre stările cele mai probabile, de tip DD și II), actorii păstrează suficiente incitații raționale de tip cooperant, astfel încât “umbra viitorului” să poată modifica în sens pozitiv dezechilibrele pure inițiale care rezultă din “dilema prizonierului” (și cu atât mai mult din structuri de joc mai cooperante decât aceasta). Este tot atât de evident însă că un joc în cadrul căruia aceste incitații raționale spre cooperare nu și-au făcut în timp util efectul va degenera spre stări puternic adversative, de tipul II, încă de la primele runde de joc.
Concluzia derivabilă din modelul liberal de mai sus este totuși una încurajatoare, devreme ce până și în condițiile cele mai defavorabile cu putință pentru cooperare, aceasta poate avea loc fără instituirea unui regim de joc (în condiții de anarhie). Uneori este suficient pentru continuarea cooperării în condiții de anarhie ca fiecare dintre actorii participanți să anunțe partenerul că va coopera numai dacă și acesta adoptă aceeași strategie. Alteori, este necesară întărirea acestui anunț cu o amenințare potrivit căreia orice defecțiune va fi însoțită de un act similar sau chiar de o acțiune mai adversativă, ca și de impunerea de reparații.
Ultima variantă poate fi pusă sub semnul întrebării din perspectiva modelului realist: cum ar putea un actor mai slab să impună în acest mod cooperarea unui actor mult mai puternic ? s-a văzut mai sus că negocierea prin “șantaj” poate fi costisitoare atunci când nu reușește. Este deci puțin probabil ca un actor mai slab să recurgă la amenințare (eventual, o va face în forma mai moderată a amenințării cu ieșirea din joc). Dar, fie și în situația unui raport de forțe de un pronunțat dezechilibru, jucătorul mai puternic are în cele din urmă de pierdut dacă încearcă să impună o strategie defectorie continuă. Nu de alta, dar el va ajunge, după un număr oarecare de runde de joc, să-l debiliteze și chiar să-l epuizeze pe partenerul exploatat etc.
Examinând situațiile de joc empirice, sesizăm din nou o asimetrie domenială între jocurile economice și cele politico-militare (ultimele, mult mai adversative, incită cel mai adesea la eliminarea partenerilor, inclusiv la modul fizic). Cu toate acestea, deosebirile nu sunt absolute, ci graduale. Nu de puține ori, jocurile economico-comerciale au condus spre situații de competiție adversativă atât de accentuată încât au pus sub semnul întrebării continuarea cooperării (deși aceasta era evident profitabilă tuturor actorilor) ori au contaminat alte domenii de joc cu adversitatea lor (competiții economice extreme au generat tensiuni cultural-civilizatorii și mai ales politico-militare).
Pe de altă parte, jocuri politico-militare care au debutat și au continuat sub semnul extremei adversități, conducându-i pe actori spre ideea că ele nu se pot încheia decât prin distrugerea partenerului, s-au convertit, odată atins acest obiectiv, în jocuri care au avut nevoie de reinventarea actorilor inițiali. Un exemplu îndestul de relevant în acest sens este sprijinul constant acordat de SUA în perioada războiului rece pentru refacerea economică și militară a fostului adversar ireductibil din cel de-al Doilea Război Mondial, Germania. Un fapt încă mai ciudat, din perspectiva unei logici realiste pure, este acela al unei Franțe umilite în iunie 1940, și având de suportat o “umbră a trecutului” umilitoare și îndelung adversative provocată de aceeași Germanie, care a găsit totuși resursele necesare proiectării și realizării unui viitor cooperant cu urmașa de drept a modelului bismarckian ori nazist.
Modelarea situațiilor de joc în manieră liberală, prin introducerea efectelor de feed back ale “umbrei viitorului”, deși semnificativă în ce privește posibilitatea instituirii și păstrării unor relații cooperante, apare însă ca fiind o simplificare a realității interacționale, mai ales dacă se ia în considerare incitația actorilor spre acțiuni de forță. Modelul liberal apare atunci ca un model “sărac”, și aceasta din două motive:
așa cum susțin realiștii, actorii (mai ales cei care se percep ca fiind puternici) sunt permanent atrași de perspectiva obținerii unor câștiguri mai mari decât cele oferite de un sistem de joc cooperant, chiar și atunci când câștigurile individuale obținute în acest cadru de joc sunt consistente. Cu deosebire este validă această aserțiune acolo unde regimurile instituționale sunt slabe sau inexistente și unde apelul la forță apare ca fiind “natural”, nefiind grevat de inhibiții morale. Încă o dată, într-o măsură semnificativă, relațiile dintre actorii statali prezintă această “trăsătură originală…ele au loc sub semnul războiului” (Raymond Aron, Peace and War: A Theory of Peace and War, Garden City, N. Y., 1966, p.6). Kenneth Waltz este și mai categoric: forța constituie în relațiile internaționale “nu doar o ultima ratio, ci chiar cea dintâi și constantă rațiune” a acțiunii actorilor statali (Theory of International Politics, Reading, Massachussets, 1979, p. 113).
Dat fiind rolul central pe care posibilul apel la forță îl joacă în cadrul modelului realist, rezultă că orice modelare de acest tip a relațiilor de joc trebuie să satisfacă două cerințe:
opțiunea pentru uzul forței trebuie să fie reprezentată în sistem;
modelul trebuie să ofere posibilitatea ca uzul forței să conducă, intențional sau nu, la modificarea sistemului de joc.
Pentru un model de joc iterat, precum cel liberal de mai sus, prima cerință semnifică cum că una dintre opțiunile reale ale actorilor să fie considerată ca fiind apelul la forță. De pildă, dacă avem o structură de joc de tipul “dilemei prizonierului”, atunci opțiunea defectorie trebuie să fie considerată și în termenii unei agresivități. În general, modelările unor jocuri iterate pot satisface această cerință.
Dar jocurile repetate nu pot satisface cea de-a doua cerință, ceea ce le face să fie modele “sărace”, mai ales în privința relațiilor de joc internaționale. Dacă sistemul de joc este modelat ca un joc iterat, atunci starea sistemului trebuie să rămână constantă, cu aceiași actori, aceleași opțiuni strategice la îndemâna actorilor, aceleași plăți. Orice moment al jocului iterat trebuie să fie considerată ca izomorf cu orice altă perioadă, nimic din ceea ce întreprinde un actor neputând modifica condițiile formale ale jocului.
De pildă, dacă ambii actori defectează în oricare dintre rundele jocului iterat de tip “dilema prizonierului”, iar această defecțiune apare sub forma unui război hegemonic, acest tip de acțiune nu modifică sistemul de joc: imediat după încheierea războiului, cei doi actori statali vor continua să joace tot în cadrul unei “dileme a prizonierului”, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu alte cuvinte, sistemul de joc din 1945 ar fi echivalent formal cu cel din 1939 etc.;
al doilea motiv pentru care modelarea formală a jocului iterat reprezintă un model “sărac” din perspectivă realistă este direct legat de problema câștigurilor absolute și relative, ca și de fezabilitatea cooperării. Preocuparea pentru câștiguri relative apare, din perspectivă realistă, deoarece pierderea relativă suferită de un actor în favoarea altuia poate fi utilizată împotriva actorului perdant: “Dacă un câștig anticipat oarecare poate fi împărțit, să zicem în proporție de 2 la 1, statul care a câștigat mai mult poate utiliza câștigul său disproporționat pentru a aplica o politică menită să dăuneze sau să distrugă celălalt actor” (K. Waltz, op. cit., p. 105).
O modelare formală bună a viziunii realiste privind câștigurile absolute și relative trebuie să ia în considerare posibilitatea ca un actor oarecare să utilizeze la un moment dat câștigul său pentru consolidarea poziției sale în joc și/sau pentru deteriorarea (slăbirea) poziției partenerului, perceput, din acel moment chiar, ca adversar. Dar o asemenea opțiune agresivă nu este introdusă în modelul liberal al jocului iterat.
Pentru a putea fi menținută cooperarea în orice joc cu doi actori, fiecare actor trebuie să determine ca mărimea costurilor pe termen lung ale defecțiunii partenerului să depășească câștigurile imediate ale aceleiași defecțiuni. Costurile viitoare pe care oricare actor din sistem poate să le impună partenerului defector determină capacitatea actorilor de menținere a cooperării.
Dar, într-un joc iterat, capabilitatea unui actor de a determina costurile viitoare ale defecțiunii partenerului în raport cu câștigurile imediate nu depinde de cât de performant a fost în trecut actorul în raport cu partenerul defector. Dacă, de exemplu, o sancțiune necesită pentru a fi impusă cinci runde succesive ale unui joc iterat, astfel încât să determine ca mărimea costurilor defecțiunii să depășeșscă câștigurile immediate, atunci timp de cinci runde este indiferent cât de performant a fost actorul dat în raport cu partenerul defector. Acesta a continuat să defecteze ca și cum sancțiunea nu ar fi existat, dar nici potențialul sancționant al primului actor nu a fost diminuat.
Întrucât capabilitatea unui actor de a impune costuri viitoare mai mari decât câștigurile imediate nu depinde de performanța anterioară a relaționării cu un alt actor, obținerea unui câștig relativ sau suferirea unei pierderi relative nu afectează, potrivit modelului jocului iterat, capabilitatea unui jucător de a institui și menține cooperarea prin amenințări cu sancțiuni viitoare. Un actor care a suferit o serie de pierderi relative poate amenința partenerul câștigător tot atât de eficient ca în situația în care nu ar fi suferit acele pierderi. În lumina modelului liberal al jocului iterat nu ar trebui deci ca un actor să fie îngrijorat de pirderile relative suferite. Critica realistă a modelului pornește însă de la faptul menționat mai sus, anume că orice pierdere suferită de un actor în favoarea altuia poate fi utilizată de ultimul actor împotriva perdantului.
Pentru o modelare realistă satisfăcătoare a situațiilor de joc în care apelul la forță este prezent sau foarte prezent, este necesară luarea în calcul a posibilității utilizării câștigului relativ ca “armă” împotriva partenerului pe seama căruia acel câștig a fost obținut. Modelul liberal-instituțional poate fi utilizat ca punct de plecare în formalizarea realistă. Dar, în modelarea realistă, capabilitatea actorilor de face recurs la forță în mod eficient va fi analizată în funcție de performanța lor sancționantă din trecut.
18. MODELUL STRUCTURAL AL JOCURILOR
CU CÂȘTIGURI RELATIVE ȘI ABSOLUTE
În cadrul acestui model se pleacă de la ipoteza că apelul la forță este constant prezent în comportamentul strategic al actorilor. De asemenea, este introdusă în model și ipoteza că actorii vor utiliza câștigurile relative în vederea deteriorării pozițiilor de joc ale celor care au suferit pierderi relative, astfel încât capabilitatea unui actor de a urmări interesul său este semnificativ ameliorată sau alterată de rezultatele sale anterioare (datorate în cea mai mare măsură câștigurilor sau pierderilor relative anterioare).
Introducerea acestor constrângeri formale de joc induce o motivație puternică pentru obținerea de câștiguri relative, ceea ce va permite urmărirea modului în care orice modificare a constrângerilor va afecta preocupările actorilor pentru câștiguri absolute și câștiguri relative, ca și fezabilitatea cooperării în aceste condiții.
Dacă, de pildă, uzul forței este la îndemâna actorilor, dat fiind costul scăzut al unei potențiale confruntări, atunci cooperarea nu poate fi susținută în cadrul modelului (ceea ce corespunde așteptărilor “pesimiste” ale realismului). Dar, dacă uzul forței este prohibit de costurile sale ridicate, atunci cooperarea devine din nou fezabilă (corespunzător cu așteptările “optimiste” ale liberalismului). Ca urmare, modelul structural apare ca o sinteză a perspectivelor liberală și realistă, în condițiile înfruntării unor constrângeri severe de joc.
Apoi, modelul propus consideră că sistemul de joc rămâne constant pe parcursul analizei, chiar dacă nivelul fezabilității cooperării este variabil. În fine, modelul structural încearcă să clarifice relația anarhie-cooperare, explicând de ce anarhia nu implică lipsa completă a cooperării în anumite sisteme de joc, deși în alte împrejurări o distruge.
Spectrul confruntării (“umbra războiului”) este și el prezent în model, ipoteza fiind aceea că orice actor trebuie să decidă dacă să “atace” sau nu partenerul, decizia fiind de luat după fiecare rundă de joc. De pildă, după prima rundă, actorul A poate decide să “atace” sau să “nu atace” partenerul de joc. Vom nota cu “a” și “na” cele două variante decizionale. Dacă A alege “a”, avem o situație bellică. Dacă A alege ”na”, îi revine lui B să aleagă între “a” și “na”. Dacă B alege “a”, atunci avem din nou situația bellică. Dacă B alege și el “na”, atunci a doua rundă de joc se va desfășura în aceleași condiții cu prima (va fi izomorfă cu prima rundă, care este analitic considerată ca fiind una pacifică). Schematic, situația de joc generală va fi următoarea:
/ /
/ /
a / a /
/ /
/__________ /___________
A na B na
Figura XXXIII
Pentru specificarea schemei generale propuse mai sus, este necesar să fie precizate plățile aferente atitudinii agresive. Specificarea plăților depinde în cea mai mare măsură de mijloacele (instrumentele, tehnologiile) pe care actorii le dețin pentru purtarea “războiului”, ceea ce implică introducerea în model a câștigurilor-pierderilor relative. Dar, trebuie introdusă și precauția potrivit căreia câștigurile relative nu apar ca importante pentru un actor decât în cadrul unei relații de joc (cu deosebire, în cadrul relației adversativ-conflictuale) și nu la modul general.
Dintr-o perspectivă generală, utilitatea (satisfacția, “fericirea”) actorilor este strict dependentă de mărimea câștigurilor lor absolute. Multe, dacă nu cumva toate acțiunile agresive, sunt rezultatul unei percepții a situației de joc ca fiind potențial sau actual primejdioasă pentru un actor dat (neavând importanță strategică dacă percepția este adecvată sau nu). “Primejdia” nu constă deseori decât în perceperea unei amenințări (reale sau imaginare) la adresa câștigurilor absolute (actuale și/ sau viitoare) ale actorului, și ea devine cu atât mai presantă cu cât partenerul obține sau pare să obțină mai multe câștiguri relative, care s-ar putea constitui în tot atâtea mijloace de “atac” viitoare. Orice modificare în sens crescător a incitației spre câștiguri relative manifestate de un actor induce în sistem o stare de neîncredere, suspiciune, teamă etc și generează reacții agresive, de răspuns la “provocare”.
Formal, problema instrumental-tehnologică, care indică modul în care câștigurile-pierderile relative afectează capabilitatea actorilor de a domina în situația de joc “războinică”, va fi formulată astfel încât plățile aferente “agresiunii” să fie dependente de ceea ce s-a întâmplat în runda de joc inițială. Actorii vor fi considerați ca fiind de forță egală înainte de începerea jocului. Dacă unul dintre actori decide să “atace” chiar din prima rundă de joc, atunci diferența de câștig dintre el și partener trebuie să fie de cel puțin trei puncte pentru a avea șanse de victorie (s-au luat în considerare plățile dintr-o structură standard de tipul “dilemei prizonierului”, la care vor fi agregate și câștigurile relative anterioare începerii jocului dat; modelarea are relevanță și pentru celelalte structuri de joc cu câștiguri absolute și relative, de la “armonie” până la “lașitate”).
Presupunând că diferența de câștig agregat individual este mai mică de 3 puncte, iar costul “războiului” este de 3,5 puncte, rezultă că și actorul care are un câștig individual mai mare va pierde ca urmare a declanșării “atacului” (3 – 3,5 = – 0,5 puncte nete). În atari condiții, chiar dacă partenerul a pierdut mai mult, ieșind mai debilitat din conflict, este limpede că el nu și-a pierdut complet capacitatea de luptă, putând “contraataca” în runda a doua. Dacă confruntarea continuă și în runda a doua, ea se realizează practic în aceleași condiții ca la început, iar costurile “războiului” vor deveni tot mai severe pentru ambii actori. Schematic, avem următoarea situație,care numește o egalitate adversativă:
Figura XXXIV
Prin I s-a reprezentat câștigul individual pe care l-ar fi obținut fiecare actor dacă s-ar fi abținut de la acțiunea agresivă în prima rundă. Se poate observa că în a doua rundă “războinică”, câștigul va fi mult mai mic pentru ambii actori, fiind II – [(I – 3,5) – 3,5] etc.
Dacă însă diferența de câștig dintre cei doi actori este de cel puțin 3 puncte (ceea ce înseamnă în structura de plăți standard din “dilema prizonierului” ca un actor să obțină 4 puncte, iar celălalt 1 punct – stările fiind CD sau DC, în condițiile absenței unor câștiguri relative), atunci un actor care defectează unilateral se presupune a fi destul de puternic pentru a obține “victoria”. Presupunem că costul “războiului” rămâne 3,5, în vreme ce “victoria” este răsplătită cu 6 puncte. În aceste condiții, decizia agresivă este suficient instrumentată și poate aduce agresorului un câștig mai substanțial decât cel oferit de simpla defecțiune unilaterală. Calculul pentru actorul agresiv este următorul:
câștigă net din defecțiunea unilaterală 3 puncte (4 – 1=3);
pierde 3,5 puncte ca și “cost al războiului”;
câștigă 6 puncte ca “premiu al învingătorului”.
Câștigul final net agregat al “învingătorului” este: 3+(- 3,5)+6= 5,5 puncte, mai mare cu 2,5 puncte decât câștigul absolut maxim dintr-o rundă de joc reciproc cooperantă.
În schimb, jucătorul “învins”, care se presupune a fi cooperat unilateral în prima rundă de joc, va obține un scor negativ, întrucât 1 – 3,5= – 2,5 puncte. El va intra în a doua rundă de joc net dezavantajat, și are toate șansele să sufere încă o “înfrângere” (dacă nu va avea inspirația să ceară o “pace rușinoasă, împovărătoare etc.”). Jocul “războinic”, odată ce a fost obținută o “victorie” decisivă, are șanse modeste de a fi continuat multă vreme, pentru simplul fapt că “învinsul” va fi în curând epuizat, nu mai poate rezista “atacului”, nu mai are ce oferi ca și câștig relativ partenerului.
Concluzia este că “umbra războiului” face extrem de improbabilă cooperarea încă de la prima rundă de joc. Starea individuală cea mai favorabilă, fie ea DC (din perspectiva jucătorului A), fie CD (din perspectiva lui B) nu poate fi menținută ca stare de echilibru. Actorii se vor feri de poziția “fraierului”, deoarece, chiar dacă pot obține pentru defecțiune reciprocă doar 2 puncte, acestea sunt suficiente, câtă vreme actorii sunt egali, pentru menținerea “echilibrului de război”.
Presupunând, de pildă, că actorul A are inițiativa agresiunii, dar B joacă prudent (suspicios, neîncrezător) încă din prima rundă de joc, rezultă că B va pierde anticipat, dar nu mai mult decât va pierde și A. Este rațional să pornim în acest calcul de la un câștig maxim anticipat pentru cooperare reciprocă, de 3 puncte (“cât sunt încă pe pace”, ambii actori pot visa binefacerile cooperării). Dar dacă B sesizează la A intenții (pregătiri) “războinice”, el va alege strategia defectorie, care îl va conduce spre un câștig de doar 2 puncte, rezultând că el a pierdut 1 punct (3 – 2=1). La această pierdere se adaugă “costul răzbvoiului”, de 3,5 puncte, astfel că B va obține finalmente un scor negativ de – 2,5 puncte. Această pierdere este însă egală cu aceea suferită de actorul “agresiv” A și nu este mai mare decât aceea care ar fi fost suferită în cazul în care B ar fi cooperat în mod “naiv”.
“Umbra războiului”, odată luată în calcul în ecuația standard a cooperării, conduce la creșterea severității constrângerilor inițiale, chiar și în absența incitației pentru câștiguri relative. Reamintim că în absența ei, în cadrul structurii de joc celei mai noncooperante (“dilema prizonierului”) se contura totuși o stare de echilibru (fie și instabil) al cooperării reciproce (CC). S-a văzut de asemenea că în anumite condiții externale (greu formalizabile) echilibrul cooperării reciproce putea chiar să fie stabilizat, inclusiv în condiții de anarhie.
Sub spectrul amenințător al “războiului” atitudinea strategică a actorilor se modifică substanțial, întrucât declanșarea acțiunii agresive constă, de obicei, din “descoperirea” de către un actor sau altul că starea de echilibru cooperant CC nu oferă șanse de câștig relativ (ca “supliment” la câștigul absolut, ca posibilitate de a depăși “egalitatea” partenerială), în vreme ce o deviere a jocului într-o direcție privilegiată permite actorului defector obținerea unor câștiguri care s-ar putea dovedi decisive. Din perspectivă liberală, o asemenea deviere a jocului de la condițiile inițiale nu are un sens pragmatic pozitiv, îndeosebi pe termen lung, devreme ce defecțiunea va fi descoperită de partener (eventual, va fi sancționată, reparată), care va răspunde cu aceeași monedă, finalul neputând fi altul decât pierderi semnificative pentru toți jucătorii. De pildă, dacă revenim la “premiul învingătorului” de mai sus, acesta nu este deloc neproblematic. Este limpede că “premiul învingătorului” reprezintă un act de “spoliere” a “învinsului”, care este forțat să cedeze din câștigurile sale anterioare primei runde de joc în favoarea “învingătorului”.
Dacă, așa cum se întâmplă de obicei, “învinsul” va trebui să plătească și costurile integrale ale “războiului”, atunci el va fi foarte aproape de “faliment” încă după prima rundă de joc, pierderile sale agregate fiind de – 13 puncte (- 7 puncte fiind costurile agregate ale “războiului, iar – 6 puncte fiind “premiul” “datorat” “învingătorului”). Este foarte posibil ca “învingătorul” să nu mai aibă ce “spolia” în continuare de la “învins”. Reparațiile de război impuse Germaniei după Primul Război Mondial sunt un bun exemplu în acest sens. Ele nu doar au adus Germania interbelică într-o stare de colaps economico-social, ci au pregătit psiho-social și “revanșa” nazistă. După încheierea acestei “revanșe”, “învingătorii” nu au mai avut pur și simplu ce să “spolieze” dintr-o Germanie demolată.
Replica realistă este, în esență, următoarea: odată declanșat “războiul”, cel care a luat inițiativa pe câmpul de luptă are șanse semnificativ mai ridicate decât partenerul să obțină un avantaj strategic de lungă durată, câteodată definitiv. Ca urmare a acestui avantaj consolidat, actorul care a preluat și păstrat inițiativa strategică are șanse mari de a câștiga, mereu (repetat) mai mult decât partenerul, evitând în forță dilemele cooperării.
Câteodată, actorul dominant își poate permite chiar “luxul” unor generozități strategice cinice, propunând partenerilor afllați în inferioritate pacte cooperante în regim de reciprocitate. Este însă cvasiimposibil să considerăm ca realizabile situarea actorului dominant în situație de perdant (“fraier”), ca și, mai ales, obligarea sa de a efectua plăți recuperatorii. Acestea din urmă nu sunt excluse, dar, încă o dată, țin de o “generozitate” mereu suspectă a actorului “etern” câștigător și niciodată perdant, fiind din categoria “darului grecesc”.
Altfel spus, starea de echilibru cooperant CC nu este complet exclusă, odată declanșat “războiul”, numai că ea nu mai apare ca rezultat al interacțiunii “naturale”, ci ca un “dar”, ca un “capriciu” de bunăvoință al celui care stăpânește situația generală (plățile compensatorii oferite de “învingător” nefiind adeseori decât “fărâme” din ceea ce a fost spoliat de la “învins”). În mod realist, actorul perdant trebuie să fie vigilent, pentru a nu ajunge într-o situație de joc ireversibil (sau extrem de greu reversibil) perdantă. El trebuie pentru aceasta să-și creeze rezerve strategice pentru contracararea celei mai rele dintre situările de joc posibile, să evite întotdeauna poziția “fraierului” etc.
Dacă totuși un actor ajunge într-o poziție subordonată, el trebuie să se aștepte în mod realist ca “darurile” actorului hegemonic să nu fie altceva decât preludii strategice pentru exploatări viitoare. De pildă, actorul dominant poate oferi calea cooperării pentru a permite actorului învins să-și refacă resursele productive, deteriorate în cursul “războiului”, altminteri victoria riscă să rămână una fără efecte pragmatice (evident, dacă nu luăm în considerare ca fiind cu sens pragmatic efecte precum “gloria”, “mândria”, “răzbunarea”), fie și pentru simplul motiv, mai sus semnalat că învinsul nu va avea curând după “război” ce să mai ofere “învingătorului”.
Într-un contrast strategic semnificativ cu amintita îngenunchere a Germaniei de după 1918, ca și, mai ales, cu spolierea barbară a țărilor căzute după 1945 în sfera dominației sovietice, se situează “planul Marshall”, care a permis refacerea rapidă a Germaniei de Vest. Accentul strategic cade, în cadrul acestui model, pe termenul “permisiunii”, și nu atât pe finanțarea efectivă oferită de SUA (deși aceasta nu a fost deloc simbolică). Ceea ce s-a realizat în perioada postbelică cu Germania de Vest a fost o noutate strategică indeniabilă: pentru prima oară în istorie, un învins nu a fost spoliat în continuare, ci a fost stimulat să se refacă.
Pe de altă parte, situația strategică creată prin “planul Marshall” trece peste limitele discuției de față, în măsura în care, dintr-o “generozitate” totuși conjuncturală (SUA aveau nevoie în momentul inițierii planului de o Germanie capabilă să înfrunte direct un URSS tot mai evident agresiv), ea a devenit, treptat, o rampă de lansare a unei cooperări reciproce durabile între parteneri relativ egali, mai ales în plan economic. De altfel, într-un mod mai general, putem considera succesul strategic euroatlantic ca una dintre dovezile empirice cele mai consistente în favoarea modelului liberal (fără a fi ignorabile complet, fie și în cazul acestui succes, avertismentele realismului).
S-a menționat însă mai sus că există și situații strategice în cadrul cărora apelul la forță poate fi foarte costisitor pentru toți actorii. În atari condiții “umbra războiului” devine tot mai rarefiată (rămânând totuși un “spectru” înspăimântător), iar cooperarea se arată a fi mai fezabilă chiar și din perspectivă realistă.
Revenind la modelul ipotetic de mai sus, să presupunem că am avea un “cost al războiului” crescut de la 3,5 la 7 puncte. În aceste condiții restrictive pentru uzul forței, plata învingătorului va fi aceeași cu plata pentru cooperarea reciprocă: 4 +(- 7)+ 6 = 3, iar rezultatul final al învinsului va fi unul dezastruos, implicând riscuri foarte ridicate: 1+ (- 7)+ (- 6) = – 12, la care este foarte posibil să se adauge și “reparațiile de război” datorate învingătorului, astfel încât totalul pierderilor va fi de (- 12)+ (- 7)= – 19. În aceste condiții, niciun jucător cât de cât rațional nu va fi incitat să “atace”, chiar dacă ar avea asigurate încă din prima rundă de joc agresiv șanse de câștig relativ. Chiar siguri fiind de victorie (ceea ce, mai întotdeauna, nu este decât o proiecție a dorințelor lor), actorii vor evita să se angajeze într-o agresiune care aduce câștiguri finale pe care le poate oferi și cooperarea reciprocă.
Pentru a susține cooperarea reciprocă în prima rundă de joc, un actor va trebui să joace cooperant unilateral în prima rundă (oricum, să nu atace), pentru ca apoi, eventual, să joace D în a doua rundă, în acest fel obținându-se un echilibru stabil pe ansamblul celor două runde. Dacă un actor deviază de la strategia cooperantă C încă din prima rundă (sau chiar atacă, dar “războiul” se încheie nedecis), atunci celălalt actor va sancționa devierea partenerului prin adoptarea în a doua rundă a strategiei “dure” de tip I. Avem de-a face și aici cu un echilibru strategic de anasamblu, capabil să susțină starea cooperantă CC în prima rundă de joc.
Astfel, dacă ambii actori joacă C în prima rundă și D în cea de-a doua, vor obține fiecare un venit de echilibru agregat de 3+2=5 puncte. Dacă actorul A deviază de la C în prima rundă, va obține 4 puncte, dar va trebui să se decidă dacă se angajează sau nu într-un “război”. Am văzut ca dacă ia decizia să se angajeze într-un “război” costisitor, atunci nu va obține mai mult de 3 puncte (desigur, dacă învinge !). acest scor fiind inferior celui oferit de prima decizie strategică (să joace C în prima rundă și eventual D în cea de-a doua), care i-a oferit 5 puncte.
Actorul A nu are niciun motiv rațional să joace D în prima rundă, dacă această decizie îl obligă să atace în cea de-a doua rundă. Câtă vreme agresiunea este prea costisitoare, el va încerca să nu atace în runda a doua. Dar, oricum, dacă el a jucat D în prima rundă, actorul B va replica prin strategia I, ca răspuns la devierea lui A de la strategia C. în acest caz, scorul obținut de A pe ansamblul celor două runde va fi de 4+ 0 = 4 puncte, inferior lui 3+ 2=5 puncte, ceea ce înseamnă, încă o dată, că nu merită să devieze de la strategia C în prima rundă.
În concluzie, un cost ridicat al “războiului” induce motivații puternice în favoarea cooperării reciproce, cel puțin în faza inițială a interacțiunii strategice. Într-un anume fel, deși simplificat, tocmai acesta a fost cazul “echilibrului fricii” din timpul războiului rece, datorat costurilor evaluat insuportabile ale utilizării armamentului neclasic.
19. COOPERARE ȘI ANARHIE
O idee socio-politică bine înrădăcinată în conștiința publică (și destul de întâlnită și în reflexia sistematică asupra fenomenului socio-politic) este aceea potrivit căreia lipsa unui centru de putere (eventual, a unor centre de putere), adică anarhia, este de la sine înțeles un fapt negativ, întrucât conduce la disfuncții atât de grave încât sistemul nu le poate supraviețui. Pe de altă parte, anarhia este nu de puține ori asociată (câteodată, chiar generată) prezenței în societate a unei “libertăți exagerate”. Niciun susținător al acestui punct de vedere nu a reușit însă să ofere o definiție cât de cât satisfăcătoare a susamintitei “exagerări” a libertății, definiție care ne-ar permite și o importantă distincție pragmatică: aceea dintre libertatea “bună” (care ar trebui să fie “permisă”) și libertatea “rea”.
Cu toată această insuficiență teoretică cronică, gânditorii care privesc cu suspiciune libertatea și progresele ei nu par să fie foarte prudenți atunci când propun modele de ordine (ordonare) socio-politică, intuind probabil că ele vor găsi întotdeauna o anumită aderență publică. Și, dacă în ce privește publicul larg (massa, poporul, opinia publică etc.) această adeziune “naturală” la “ordine” este mereu problematică, fiind contracarată de mișcarea opozitivă, a “dragostei de libertate”, succesul teoriilor nonlibertare este garantat în mediile mai restrânse (uneori foarte selective) ale acelui public care se află la putere.
Progresul semnificativ realizat de lumea modernă ca urmare a inventării opoziției instituționalizate (a celei de-a doua clase politice) nu a diminuat foarte mult apetența clasei de sus a societății pentru discursul “partidului ordinii”. Orice libertate reală (efectuală), chiar și atunci când este inițiată de clasa de sus (inițiativa nefiind atunci, de cele mai multe ori, decât o concesie făcută sub presiunile de jos), este privită cu suspiciune, rezervă etc., fiind tematizată explicit și insistent ca potențială sursă de disfuncționalități socio-politice și, câteodată, demonizată public, mai ales atunci când o anumită libertate – să zicem, a presei – are o efectivitate publică ridicată.
Până la un punct, eforturile făcute de puterea instituționalizată pentru încadrarea socio-juridică a libertății “anarhice” (așa-numitul drept pozitiv) sunt explicabile și justificabile funcțional, dată fiind mai ales complexitatea unor societăți massificate. Cum însă nimeni n-a reușit să definească măcar teoretic “pragul critic” dincolo de care libertatea (sau, mai bine zis, libertățile) devine disfuncțională, acțiunea definirii pragmatico-juridice a libertății rămâne sub semnul conjuncturilor competiției pentru putere și, ca urmare, într-un regim de provizorat și arbitrar.
S-a considerat pe de altă parte, și tot în lumea modernă, că soluția cea mai “firească” în fața acestui arbitrar instituționalizat ar fi modelul “libertății naturale” neîngrădite, modelul anarhico-libertar. Din cauze ușor detectabile, modelul a fost (începând din epoca lui Etienne de la Boetie – secolul al XVI-lea) unul recesiv în cultura politică europeană, fiind susținut cu oarecare fereală, din pricina consecințelor sale de logică socio-politică cu totul dezagreabile publicului larg și cu totul abhorabile publicului restrâns al “marilor saloane”. Puseurile periodice ale anarhismului teoretic au fost receptate cel mult cu îngăduința amuzată pe care o acordăm unor exerciții de gândire copilărești sau, mai general, unor bizarerii exotice.
Boema libertară și-a propus însă de câteva ori pe parcursul istorie moderne și să iasă în stradă pentru a oferi publicului ”oprimat” realitatea libertății sale. Prestațiile din forum au fost însă pe măsura unui sentiment nedecantat în retortele rațiunii pragmatice. Atunci când n-au fost violente (“binemeritând” indignarea, oprobiul publicului larg, dar și rigorile violenței oficiale, instrumentate de publicul elitar), mișcările libertar-anarhice au fost percepute cu simpatia pe care “oamenii serioși” o acordă saltimbancilor care ne distrează. Astfel, libertatea a tins să devină în lumea modernă nu atât un obiect de idolatrie publică (precum a pretins sloganul Revoluției Franceze), cât un divertisment “duminical”, rezervat celor “neduși la biserică”.
Simplificând poate excesiv analiza fenomenului ideologic al libertarismului anarhic, este de remarcat că “naivitatea” sa emoțională a fost concomitent un motiv de atracție, dar și de respingere din partea unui public alcătuit din actori pragmatico-raționali (ba chiar, potrivit punctului de vedere al lui Max Weber, tot mai raționali pe măsura progreselor întru birocrație ale modernității). Și totuși, dincolo de considerentele rațiunii pragmatice, care constrâng actorii socio-politici moderni să accepte limitele libertății (fie și atunci când aceste limite nu pot fi trasate în mod satisfăcător), o anume “nostalgie a originilor” bântuie civilizația modernă și sub forma redescoperirii a ceea ce nu a fost niciodată descoperit: libertatea naturală.
Amuzamentul și simpatia, ca și indignarea pioasă cu care omul modern se raportează la “clownul” ori “teroristul” libertar sunt formule de decompensare psiho-socială, sub care trebuie citită marea “neliniște (neodihnă) a civilizației” moderne: cine are, la urma urmei, dreptul să-mi impună limitele libertății sale ? de ce, pentru a fi cetățean, trebuie să renunț la o parte a umanității mele, sacrificându-mă pe altarul unui “bine comun” mai mereu vag definit etc. ?
Exercițiu “infantil” de stil, modelul libertar rămâne endemic în cultura politică modernă, având cel puțin semnificația unui avertisment: acela că un suflet “chinuit” poate oricând trece de la voioșia civilizată a spectatorului rațional (sau “raționalizat”) la grimasa clownului și, din păcate, la rânjetul sinistru al “barbariei cu chip uman”. Civilizația modernă nu este mai “bolnavă” decât alte civilizații trecute ori depărtate în spațiu. Ea este însă “bolnavă” într-un mod special, deoarece adaugă la boală conștiința că boala este mai gravă decât apare. Ceea ce rămâne de sperat este ca, date fiind potențele ei operațional-tehnologice excepționale, nemaiîntâlnite în devenirea umanității, tot ea să-și găsească remediul.
Este, de altfel, un fapt cu totul nou acela că modelul socio-economic și politic inaugurat în Occidentul european acum câteva sute de ani nu are nici alternativă superioară funcțional, nici (deocamdată, cel puțin) adversar pe măsură. Dar, tot pentru întâia oară în istoria universală, avem de-a face cu o civilizație autocritică, capabilă să-și refacă din mers mecanismele deteriorate, să producă mai mult decât consumă și, mai ales, să se autoproducă de manieră proteică.
Cu alte cuvinte, speranța continuității civilizatorii pare să fie pentru întâia dată în istorie solid întemeiată instrumental. Curios din punct de vedere teoretic, și îngrijorător din punct de vedere pragmatic-existențial, este însă tocmai excesul de instrumentar aflat la îndemâna actorilor moderni. Temperarea "entuziasmelor tehnologice” pare să fie principala sarcină a viitorului pentru civilizația euroatlantică. Printre altele, așa cum am încercat să schițăm mai sus, rezolvarea binomului “libertate-ordine” poate fi situată în regiunea superioară a topului problematic.
Având la dispoziție mijloace de inginerie socio-politică de o eficiență excepțională, societățile și guvernele moderne sunt puse în situația cu totul nouă de a nu le putea utiliza decât incomplet – și nu din rațiuni de ordin moral (s-a cerut întotdeauna guvernanților să fie moderați în exercitarea puterii), ci din rațiuni de ordin funcțional. Modul în care dictatorii moderni, cu deosebire cei totalitari, au ajuns în situația de a distruge propria lor societate și de se autodistruge indică empiric potențialul disfuncțional al instrumentelor ordinii în raport cu o libertate pe cât de largă, pe atât de fragilă.
Revenind la modelarea formală a interacțiunilor strategice, trebuie subliniat faptul că această opțiune teoretică nu este o soluție universală (un panaceu) pentru dilemele socio-politice ale modernității, ci doar o încercare de precizare a termenilor ecuației, o preliminare teoretico-formală a întreprinderilor pragmatice care vizează rezolvarea acestei ecuații în planul acțiunii efective.
Evident, realitatea conjuncturată a interacțiunilor socio-politice introduce în numita ecuație variabile cărora analiza formală nu are cum să le precizeze poziția și efectele, ceea ce nu scade prea mult din potențialul său metodologico-teoretic și nici din relevanța sa pragmatică. În plus, modelarea formală, destul de sumar prezentată în paginile anterioare, reprezintă o șansă de transcendere a competiției ideologice dintre partizanii “ordinii” și cei ai “libertății”, înțelese ca termeni “metafizici” ai condiției umane sau, mai specificat, ai condiției noastre de “animale politice”.
Așezată într-un cadru tehnic de discuție, competiția pasională își modifică trăsăturile, rămânând însă recognoscibilă: realismul și liberalismul, fără a-și da "frățește” mâinile”, sunt reformulate într-un mod pe care îl sperăm a fi mai inteligibil din perspectiva rațiunii pragmatice. Și, totodată, aceeași competiție toretico-ideologică modernă (cu un debut relativ ferm în operele lui Machiavelli și Etienne de la Boetie, în secolul al XVI-lea) poate fi moderată prin apelul la acest limbaj tehnic, doar aparent greu accesibil.
Așa cum s-a văzut în cele de mai sus, discuția privind binomul “libertate-ordine” poate fi reformulată în termenii următoarelor interogații majore:
cum poate fi realizată cooperarea în condiții de anarhie ?
ce efecte au asupra cooperării incitația spre câștiguri relative și apelul la forță ?
cum poate fi instrumentată instituțional interacțiunea liberă, astfel încât creativitatea strategică a actorilor să nu fie excesiv inhibată (problema sancțiunilor și a regimului de joc centralizat) ?
Câteva răspunsuri au putut fi, sperăm, desprinse din cele anterior expuse. Sintetic, și oarecum concluziv, este util să reamintim că analizele formale, fie și cele ale unor interacțiuni strategice cu doar doi actori (mai expuse dezordinii anarhice) indică faptul că nu anarhia (tradusă în termeni tehnici, nonemoționali, ca “absență a puterii, a controlului, a regimului impus de joc”) este cauza lipsei cooperării, și, în consecință, cooperarea reciprocă apare ca fiind fezabilă și în condiții de joc liber. Ceea ce nu implică însă această analiză este ideea-speranță “naivă” că întotdeauna și în mod “natural” cooperarea este posibilă în absența oricărui regim centralizat de joc.
Ceea ce rezultă ca fiind decisiv în privința instituirii și menținerii cooperării, fie în condiții de anarhie, fie în condiții de regim instituit, este prezența setului de constrângeri care definesc marja de acțiune liberă a actorilor, dincolo de care intersectarea traiectoriilor strategice conduce la rezultate defectuoase ("închideri fatale", ”război al tuturor împotriva tuturor”, “noncoordonare”).
Or, contrângerea cea mai evidentă (și, de multe ori, calculabilă) este costul pe care îl aduce cu sine apelul la forță (incluzând aici atât brutalitatea Leului, cât și viclenia Vulpii).
Când uzul forței este la îndemâna actorilor, fiind relativ puțin costisitor, incitația spre câștiguri relative crește în intensitate, dând câștig de cauză strategului “machiavellic”. Calculul de șanse modelat formal atribuie în atari condiții strategiei “exploatative” virtuți pragmatice superioare celor ale strategiei “binevoitoare”-cooperante, devreme ce actorii care o adoptă pe cea dintâi vor fi în mod cert avantajați în raport cu cei din urmă. Cât timp poate însă rezista o comunitate actorială acestui tip de confruntare strategică ? cât timp poate continua un joc în aceste condiții conflictuale ? Nu este un răspuns ușor de dat în termeni formali. Tot ceea ce se poate spune este că, mai devreme sau mai târziu, jocul nu va putea fi reluat decât dacă se acceptă necesitatea unui regim de joc centralizat (a unei “autorități” sau “puteri”) care să apară ca exterioară în raport cu interesele definite ale actorilor individuali. Altfel, cooperarea se prăbușește din cel puțin două cauze:
costurile scăzute ale “agresivității” creează oportunități promițătoare pentru orice actor dispus să utilizeze câștigurile relative în avantajul său și în dezavantajul partenerilor, până în momentul în care perdanții vor fi atât de slăbiți încât cooperarea cu ei nu mai are sens pragmatic (“spolierea” care ajunge “să ia pielea de pe om” este autodistructivă);
inexistența unui regim centralizat de joc (a unei “guvernări”) determină ca până și actorii cei mai avantajați să se perceapă la un moment dat ca fiind în pericol (costurile necooperării, deși mici pe fiecare rundă de joc, tind să se acumuleze pe ansamblul jocului). Ca urmare, și jucătorii câștigători vor deveni tot mai suspicioși, tot mai fricoși, tot mai “prizonieri” într-o dilemă irezolvabilă în termenii libertății “naturale” neîngrădite.
În schimb, dacă costurile “agresiunii” sunt relativ ridicate, atunci modelul liberal are șanse sporite să fie acoperit pragmatic. Constrângerile care permit definirea interacțiunii strategice în termeni liberali sunt (trebuie să fie) de așa natură încât niciun actor (sau foarte puțini actori) să nu poată exploata un câștig relativ, dacă acesta a fost totuși posibil. Modelul liberal nu este necesar să invoce existența unor jucători de o idealitate morală fără sincope (etern și fără fisuri “binevoitori”, “cinstiți” etc.) sau a unor condiții de joc care să nu permită, în regim descentralizat, obținerea unor câștiguri relative. Este suficient să avem definite constrângeri de joc atât de severe în ce privește costurile defecțiunii (“agresiunii”) încât actorii să evite în mod rațional apelul la forță (sau să realizeze acest apel doar episodic, fără “program” etc.).
Evident, în asemenea contexte strategice, actorii vor fi obligați să se concentreze asupra câștigurilor absolute, care, așa cum s-a văzut, oferă în majoritatea structurilor de joc șanse maxime de cîștig agregat doar în condiții de cooperare reciprocă. Rațiuni de ordin utilitar interzic însă orice iluzie libertară: orice actor va încerca și în situații de joc cu câștiguri absolute foarte propice obținerii de câștiguri individuale mari să obțină și câștiguri relative. Tot ce se poate spera este ca un actor rațional să fie cât mai prudent-rezervat, cât mai temperat și mai moderat atunci când are ocazia să uzeze de mijloacele Leului ori ale Vulpii.
În cele din urmă, este limpede că anarhia libertară nu are cum să dureze indefinit, fie și în structuri de joc puternic cooperante (cum ar fi mai ales “armonia”). Instituționalizarea unor reguli, fie ele cât de liberale, pare să fie soluția validă și în cadrul modelului nonautoritar – altfel, care ar fi constrângerile de joc de natură a impune costurile prohibitive în vederea evitării hobbesianului “bellum omnium contra omnes” ?
BIBLIOGRAFIE
1. AXELROD, R. – The Evolution of Cooperation, Basic Books, 1984
2.AXELROD, R. – The Complexity of the Cooperation. Agent-Based Models, Princeton University Press, 1997
3.AXELROD,R.; KEOHANE,R.O. – Achieving Cooperation under Anarchy: Strategies and Institutions, in Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, D.Baldwin ed., New York, Columbia Universitary Press
4. BINMORE,K. – Game Theory and the Social Contract (v. 1): Playing Fair, Cambridge, MA: MIT Press, 1994
5. BINMORE,K. – Game Theory and the Social Contract (v. 2): Just Playing, Cambridge, MA: MIT Press, 1998
6. CAMERER,C. – Behavioral Game Theory: Experiments in Strategic Interaction, Princeton, Princeton University Press, 2003
7. DIXIT,A.; NALEBUFF,B. – Thinking Strategically, New York, Norton, 1991
8. FRANK,R. – Passions Within Reason, New York, Norton, 1988
9. GINTIS,H. – On Binmore’s Natural Justice. Politics, Philosophy and Economics, 2005
10. HARDIN,R. – One For All, Princeton, Princeton University Press, 1995
11.HOLLIS,M. – Trust Within Reason, Cambridge, Cambridge University Press, 1998
12.LEWIS,D. – Convention, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1969
13.MAYNARD SMITH,J. – Evolution and the Theory of Games, Cambridge, Cambridge University Press, 1982
14.OYE,K.A. – Explaining Cooperation Under Anarchy, Princeton, Princeton University Press, 1986
15.POUNDSTONE,W. – Prisoner’s Dilemma, New York, Doubleday, 1992
16.RAWLS,J. – A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971
17.SIGMUND,K. – Games of Life, Oxford, Oxford University Press, 1993
18.SKYRMS,B. – Evolution of the Social Contract, Cambridge, Cambridge University Press, 1996
19.STERELNY,K. – Thought in a Hostile World, Oxford, Blackwell, 2004
20.VALLENTYNE,P. (ed.) – Contractarianism and Rational Choice, Cambridge, Cambridge University Press, 1991
21.WALTZ,K.N. – Theory of International Politics, McGraw-Hill, 1979
22.WEIBULL,J. – Evolutionary Game Theory, Cambridge, MA: MIT Press, 1995
23.YOUNG,H.P. – Individual Strategy and Social Structure, Princeton, Princeton University Press,1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperare Si Anarhie (ID: 138514)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.