Cooperare Europeana In Materie Penala

=== 1 ===

CUPRINS

Listă abrevieri …………………………………………………………………………………………………………….2

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………..3

Capitolul I – Principiul non bis in idem …………………………………………………………………………..4

1.1 Noțiune, reglementare, aplicare ……………………………………………………………………………….4

1.2 Jurisprudența instanțelor internaționale …………………………………………………………………….6

Capitolul II – Extrădarea ………………………………………………………………………………………………7

2.1 Noțiune, reglementare, forme ………………………………………………………………………………….7

2.2 Motive de refuz a extrădării cetățenilor străini din România ……………………………………….9

2.2.1 Motive obligatorii de refuz a extrădării ………………………………………………………………….9

2.2.2 Motive opționale de refuz a extrădării ………………………………………………………………….11

2.3 Motive de refuz a extrădării cetățenilor români ………………………………………………………..11

Capitolul III – Mandatul european de arestare ……………………………………………………………….12

3.1 Noțiune, reglementare …………………………………………………………………………………………..12

3.2 Motive de refuz a executării mandatului european de arestare ……………………………………13

Capitolul IV – Transferul persoanelor condamnate …………………………………………………………15

4.1 Noțiune. Reglementare ………………………………………………………………………………………….15

4.2 Refuzul opțional al transferării ………………………………………………………………………………16

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………….16

LISTĂ ABREVIERI

Alin. – alineat

Art. – articol

CAAS – Convenția de aplicare a Acordului Schengen

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

UE – Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura CH Beck, București, 2008;

Radu, Florin Răzvan, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală – îndrumar pentru practicieni, Editura Wolters Kluwer, București, 2008;

Neagu, Norel, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Universul Juridic, București, 2012

Acte normative:

Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenției europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale, din 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997;

Ordonanța Guvernului nr. 90/1999 pentru ratificarea Convenției europene privind valoarea internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011;

Jurisprudență internațională:

Cauza C-436/04, Leopold Henri van Esbroeck. ECR I/2006, pag. 2333;

Cauzele reunite C-187/01 și C-385/01, Huseyn Gozutok and Klaus Brugge, ECR I/2003, pag. 1345;

Cauza C-150/05, Jean Leon Von Straaten, ECR I/2006, pag. 9327;

Cauza nr. 14939/03 din 10 februarie 2009, Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei

Pagini internet:

1.http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E71269292E4A43FB91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf;

2.http://www.schengen.mai.gov.ro/Documente/utile/catutil/Conventia%20Schengen.pdf;

3.http://www.just.ro/Sectiuni/Cooperarejudiciar%C4%83interna%C5%A3ional%C4%83/Cooperarejudiciar%C4%83interna%C5%A3ional%C4%83_penala/Extr%C4%83dare1/tabid/610/Default.aspx

CAPITOLUL I

Principiul non bis in idem

1.1 Noțiune, reglementare, aplicare

Potrivit reglementărilor interne și internaționale legale în vigoare, esența principiului non bis in idem constă în faptul că nicio persoană nu poate fi judecată, condamnată sau obligată să execute o pedeapsă de două ori pentru aceeași faptă.

În ceea ce privește aplicarea principiului non bis in idem, potrivit prevederilor naționale, respectiv art. 8 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cooperarea judiciară internațională nu este admisibilă în cazul în care în România sau în orice alt stat s-a desfășurat un proces penal pentru aceeași faptă și dacă:

printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părții neexecutate.

Dispozițiile legale expuse mai sus nu se aplică în cazul în care asistența este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevazute de Codul de procedură penală al României . De asemenea, ele nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care România este parte conține dispoziții mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.

Datorită importanței acestui principiu, în special referitor la protejarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, el este recunoscut de toate statele cu regimuri politice democratice, fiind reglementat expres și într-un număr mare de acte internaționale, precum: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția europeană de extrădare, Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală, Convenția de aplicare a Acordului Schengen.

Astfel, confom prevederilor internaționale, respectiv art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intitulat Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, nicio persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acelui stat. Cu toate acestea, redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, nu este împiedicată dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sau de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

De asemenea, potrivit dispozițiilor Convenției europene privind valoarea internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, respectiv Titlul III intitulat Efectele internaționale ale hotărărilor represive europene, Secțiunea 1, art. 53, în conformitate cu care, o persoană care a făcut obiectul unei hotărâri represive europene nu poate, pentru aceeași faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executarii unei sancțiuni în alt stat contractant:

când a fost achitată;

când sancțiunea aplicată: a fost în întregime executată ori este în curs de executare, a făcut obiectul unei grațieri ori amnistii purtând asupra totalității sancțiunii sau părții neexecutate a acesteia sau nu mai poate fi executată din cauza prescripției;

când judecătorul a constatat vinovăția autorului infracțiunii fără să pronunțe vreo sancțiune.

Cu toate acestea, un stat contractant nu este obligat, în afara de cazul în care nu a cerut el însuși urmărirea, să recunoască efectul non bis in idem, dacă fapta care a determinat hotărârea a fost săvârșită împotriva unei persoane, unei instituții, unui bun care are statut public în acest stat sau dacă persoana care a format obiectul judecății avea ea însăși un statut public în acest stat.

În afară de acestea, orice stat contractant în care fapta a fost săvârșită sau este considerată ca atare potrivit legii acestui stat nu este obligat să recunoască efectul non bis in idem, dacă nu a cerut el însuși urmărirea.

În cazul în care începe o nouă urmărire împotriva unei persoane judecate pentru aceeași faptă într-un alt stat contractant, orice perioadă privativă de libertate suferită în executarea hotărârii trebuie redusă din sancțiunea care va fi eventual pronunțată.

Potrivit dispozițiilor art. 54-58 din Capitolul III intitulat apicarea principiului non bis in idem din Convenția de aplicare a Acordului Schengen, o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, dacă o pedeapsă a fost fixată, are putere de lucru judecat, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.

1.2 Jurisprudența instanțelor internaționale

Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, principiul non bis in idem a fost amplu analizat și discutat atât în practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Ca urmare, cele două instanțe internaționale au ajuns la un numitor comun, interpretând noțiunile de idem, hotărâre definitivă, executare care dau naștere limitării cooperării judiciare internaționale în materie penală.

Astfel, în cauza Van Esbroeck, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost solicitată să clarifice, printre altele, domeniul de aplicare al noțiunii de „aceleași fapte” din articolul 54 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen. S-a pus problema dacă „aceleași fapte” se referă doar la identitatea faptelor materiale, sau dacă se cere, în plus, ca faptele să fie clasificate ca infracțiuni identice în ambele sisteme penale naționale.

În această speță, Curtea a ales să interpreteze principiul non bis in idem în sens mai larg decât a făcut-o anterior în acest domeniu al legislației UE și a reținut că nu este necesară „unitatea interesului legitim protejat” pentru aplicarea art. 54 din CAAS. Astfel, potrivit Curții, „singurul criteriu relevant” în sensul art. 54 din CAAS este că ar trebui să existe o „identitate a faptelor materiale, înțeleasă în sensul existenței unui set de circumstanțe concrete care sunt indisolubil legate între ele”.

În ceea ce privește interpretarea principiului non bis in idem este necesară crearea unei priviri de ansamblu asupra constatărilor CJUE în ceea ce privește conceptul de „hotărâre definitivă”. Astfel, în cauza Gozutok și Brugge, Curtea a statuat că o cauză este soluționată „definitiv” în sensul art. 54 din CAAS dacă se realizează o tranzacție între procuror și acuzat, în urma căruia acesta din urmă va plăti o amendă, fără implicarea instanței care urma să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Curtea a dus mai departe noțiunea de „hotărâre definitivă” în cauza Van Straaten, statuând că intră în noțiunea de hotărâre definitivă, împiedicând, astfel, proceduri într-un alt stat membru, o hotărâre de achitare pronunțată pentru lipsă de probe. Hotărârea CJUE pune accentul pe libera circulație a persoanelor și sancționează în același timp statul care a declanșat procedurile fără a avea suficiente dovezi, împiedicând ararea unor proceduri ulterioare pentru aceleași fapte.

CJUE a analizat, de asemenea, sensul de „executare” în câteva dintre deciziile sale. Aceasta a considerat că, din moment ce inculpatul și-a îndeplinit obligațiile impuse de organul judiciar, pedeapsa ocazionată de procedura prin care continuarea urmăririi penale este interzisă trebuie considerată ca fiind ..executată” în sensul art. 54 din CAAS. Această decizie a fost luată de către Curte în cauza Gozutok și Brugge, în urma unei soluții de încetare a urmăririi penale dispusă de procuror ca urmare a încheierii unei tranzacții cu inculpatul în urma căreia s-a impus plata unei amenzi într-un stat membru, fără implicarea unei instanțe.

În ceea ce privește hotărârile prounțate în materie de către CEDO, în cauza Sergey Zolotukhin, aceasta a constatat că jurisprudența sa acumulată de-a lungul istoriei referitoare la aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 7 a demonstrat existența mai multor abordări a chestiunii dacă a existat identitate între infracțiunile pentru care reclamantul a fost urmărit. Căutând să pună capăt acestei incertitudini legale, Curtea a decis să furnizeze o interpretare armonizată a noțiunii de „aceeași infracțiune”, respectiv elementul idem din principiul non bis in idem. Ca urmare, CEDO a adoptat opinia că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea sau judecarea unei a doua „infracțiuni” în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau din fapte care sunt în mod considerabil aceleași.

CAPITOLUL II

Extrădarea

2.1 Noțiune, reglementare, forme

Extrădarea, astfel cum s-a afirmat în doctrina juridică de specialitate, este una din cele mai vechi forme de cooperare internațională. Instituția a fost cunoscută încă din Antichitate, dar nu ca o formă de luptă împotriva criminalității, ci ca o posibilitate de pedepsire a adversarilor politici, dușmanilor, trădătorilor.

Din reglementările legale în vigoare, interne și internaționale, rezultă faptul că extrădarea este procedura prin care un stat suveran – statul solicitat – acceptă să predea la cererea unui alt stat – statul solicitant – o persoană care se află pe teritoriul său și care este urmărită penal sau trimisă în judeactă pentru o infracțiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se poate solicita sau acorda în baza convențiilor multilaterale sau a unor tratate bilaterale, ori pe bază de reciprocitate, în lipsa unor asemenea instrumente juridice.

Convenția multilaterală cel mai frecvent utilizată de România este Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale, din 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978. Acest act internațional se aplică în relația cu celelalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, care sunt parte la acest instrument juridic multilateral, și prevalează asupra dispozițiilor privitoare la extrădare din tratatele bilaterale de extrădare încheiate de România cu oricare din aceste state.

De asemenea, există numeroase convenții multilaterale, adoptate fie sub egida Consiliului Europei, fie sub egida Organizației Națiunilor Unite, care conțin dispoziții privind extrădarea, între care menționăm: Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, Convenția europeană privind reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001, Convenția europeană privind area, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, adoptată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990, convențiile ONU împotriva terorismului.

Prevederile convențiilor internaționale sau ale tratatelor bilaterale menționate mai sus, sunt completate de dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, care constituie, de asemenea, baza legală, atunci când extrădarea se solicită sau se acordă pe bază de reciprocitate, în lipsa unei convenții sau tratat. De altfel, prevederile Titlului II din Legea nr. 302/2004 referitoare la extrădare constituie reproduceri fidele ale vederilor convențiilor internaționale ratificate de România.

De la 1 ianuarie 2007, dispozițiile referitoare la extrădare au fost înlocuite, în relația statele membre UE, de Decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale UE, transpuse în dreptul intern prin Titlul III din Legea nr. 302/2004, republicată.

În sistemul românesc de drept, extrădarea – ca procedură judiciară – se deosebește de alte măsuri cu efecte similare, precum deportarea, expulzarea, readmisia, predarea către un tribunal penal internațional.

În ceea ce privește natura juridică a extrădării, România a adoptat sistemul jurisdcțional – sistemul în care extrădarea este hotărâtă exclusiv de puterea judecătorească – astfel cum rezultă din prevederile art. 19 alin. (4) din Constiuția României, revizuită, și din cele ale Legii nr. 302/2004 potrivit cărora, extrădarea se hotărăște de justiție.

În ceea ce privește aplicarea Legii nr. 302/2004, republicată, există două criterii relevante de clasificare a extrădării: în funcție de criteriul poziției în care se află statele, precum și în raport cu procedura extrădării. Astfel, în funcție de criteriul poziției în care se află statele, se distinge între extrădarea activă și extrădarea pasivă. De altfel, procedura extrădării, așa cum este descrisă în Legea nr. 302/2004, se raportează exclusiv la acest criteriu de clasificare.

Extrădarea activă este procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant. În această situație, instanțele române, în baza unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a pedepsei, solicită autorităților competente ale unui stat străin (solicitat) să remită persoana care face obiectul mandatului în vederea urmăririi penale, judecății sau executării pedepsei.

Extrădarea pasivă este procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat și instanțele române sunt solicitate să se pronunțe în privința predării unei persoane aflate pe teritoriul României, la solicitarea autorităților competente ale unui stat străin (solicitant).

2.2 Motive de refuz a extrădării cetățenilor străini din România

2.2.1 Motive obligatorii de refuz a extrădării

Prevederile art. 21 din Legea nr. 302/2004, republicată, reglementează motivele obligatorii de refuz a extrădării pasive, respectiv în care România este statul solicitat. Ca urmare, extrădarea poate fi refuzată în următoarele cazuri:

– dacă nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției europene m apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat de România;

– există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social, ori situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre aceste motive;

– cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

– se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexă unei infracțiuni politice;

– se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun

De asemenea, Legea nr. 302/2004, republicată, menționează care sunt acele infracțiuni care nu sunt considerate infracțiuni de natură politică, și anume:

– atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale;

– crimele împotriva umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite; infracțiunile prevăzute la art. 50 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, la art. 51 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime, la art. 129 din Convenția de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război și la art. 147 din Convenția de la Geneva din 1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război;

– orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispozițiile din convențiile de la Geneva prevăzute mai sus;

– infracțiunile prevăzute la art. 1 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, și în alte instrumente internaționale pertinente;

– infracțiunile prevăzute în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;

– orice altă infracțiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convențiile sau acordurile internaționale la care România este parte.

Ca o particularitate la nivelul Uniunii Europene, în aplicarea Convenției privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracțiune nu poate fi considerată ca infracțiune politică.

2.2.2 Motive opționale de refuz a extrădării

Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România.

De asemenea, extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Totodată, refuzul extrădării propriului cetățean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiției din România dosarele, informațiile și obiectele privind infracțiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. Dacă România optează pentru soluția refuzului extrădării unui cetățean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracțiunile susceptibile de a duce la emiterea unui mandat de arestare fără verificarea dublei incriminări sau pentru orice altă infracțiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puțin 5 ani, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul, a acțiunii penale se fac din oficiu, fără excepție și fără întârziere. Autoritățile române solicitate hotărăsc, în aceleași condiții, ca și pentru orice infracțiune cu caracter grav prevăzută și pedepsită de legea română.

2.3 Motive de refuz a extrădării cetățenilor români

În ceea ce privește motivele de refuz a extrădării cetățenilor români, astfel cum rezultă din doctrina juridică și din legislația în vigoare, menționăm următoarele:

– motive referitoare la infracțiune și pedeapsă, respectiv atunci când există motive serioase să se creadă că extrădarea este cerută în scopul urmăririi sau pedepsirii cetățeanului român, pe motive de rasă, religie naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau de apartenență la un anumit grup social; când este vorba de o infracțiune militară, care nu constituie o infracțiune de drept comun; când se referă la o infracțiune de natură politică sau conexă unei asemenea infracțiuni; când fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită de legea statului solicitant cu pedeapsa cu moartea, iar acesta să nu dea asigurări considerate suficiente de statul român că, în cazul condamnării cetățeanului român la această pedeapsă, sancțiunea nu se va aplica sau va fi comutată; fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută atât în legea română, cât și a statului solicitant cu o pedeapsă privativă de libertate mai mică de un an.

– motive referitoare la persoane, și anume: când nu este îndeplinită cel puțin una din condițiile menționate anterior; când persoana extrădabilă nu îndeplinește condițiile generale cerute subiectului activ, referitoare la vârstă, responsabilitate, libertate de voință și acțiune; situația persoanei extrădabile riscă să se agraveze datorită faptului că a fost urmărită pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social; cetățeanul român nu mai are domiciliul în România sau nu se mai află în țară la momentul primirii cererii de extrădare, fiind dispărut de la domiciliu.

– motive referitoare la competență și de ordin procedural, respectiv: infracțiunea săvârșită este considerată ca fiind săvârșită în totul sau în pe teritoriul României; dacă persoana extrădabilă se află sub urmărirea autorităților judiciare pentru o faptă în legătură cu care se cere extrădarea sau oricare altă faptă; când, potrivit legislației ambelor state, acțiunea penală poate fi a numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării; în cazul în care persoana extrădabilă ar urma să fie judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a dreptului la apărare sau de un tribunal național instituit pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunțate de acel tribunal; când persoana reclamată a fost condamnată printr-o hotărâre j definitivă pentru fapta pentru care se cere extrădarea.

CAPITOLUL III

Mandatul european de arestare

3.1 Noțiune, reglementare

Unul din instrumentele recunoașterii reciproce în cooperarea judiciară penală la nivelul Uniunii Europene este considerat mandatul european de arestare, adoptarea sa fiind considerată prioritară după evenimentele din septembrie 2001, consensul politic privind adoptarea acestui instrument fiind atins atât la nivelul Consiliului European cât și la nivelul Parlamentului European.

Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, mandatul de arestare european constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European 1-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

Ca urmare, mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, cât și din legislația internațională în această materie, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

3.2 Motive de refuz a executării mandatului european de arestare

În ceea ce privește motivele obligatorii de refuz al executării mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea acestuia în următoarele cazuri:

– când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

– când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

– când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

Referitor la motivele facultative de refuz al executării mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea acestuia în următoarele cazuri:

– când nu există dubla incriminare; în mod excepțional, în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent;

– când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

– când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse u închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana licitată este cetățean român și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura e siguranță în statul membru emitent;

– când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

– când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

– când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

– când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

– când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie
încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunțat, față de
persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică
viitoare proceduri.

CAPITOLUL IV

Transferul persoanelor condamnate

4.1 Noțiune. Reglementare

Internaționalizarea dreptului penal național are ca și aspect semnificativ, în opinia autorilor de specialitate, posibilitatea, apărută în ultimii ani, de a transfera persoanele condamnate dintr-o țară în alta pentru a-și executa pedeapsa.

Având în vedere faptul că aceasta reprezintă o dezvoltare importantă a formelor de cooperare judiciară în materie penală, încercarea de a stabili mecanismele necesare pentru transferul persoanelor condamnate a arătat foarte clar diferențele în ceea ce privește politica penală între statele participante.

Transferarea persoanelor condamnate are loc în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, iar în absența acestora, pe bază de reciprocitate.

Dispozițiile legale referitoare la transferul persoanelor condamnate nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care decurg din normele internaționale privitoare la transferul în străinătate al deținuților, în scopul audierii acestora în calitate de martori sau al confruntarii.

În cuprinsul cererii de transferare a condamnatului, statul român va indica instrumentul internațional în temeiul căruia cererea este formulată.

În ceea ce privește condițiile în care transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc, menționăm:

– condamnatul este resortisant al statului de executare;

– hotărârea este definitivă;

– la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. Ca excepție, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni

– transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar;

– faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

– statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

4.2 Refuzul opțional al transferării

Referitor la cererea de transferare a persoanei condamnate, aceasta poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive:

– persoana a fost condamnată pentru infracțiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;

– pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanței române;

– există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;

– persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracțiune și nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române și nici nu a garantat plata despăgubirilor;

– dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității.

CONCLUZII

Ca urmare a celor expuse mai sus, există anumite limitări în ceea ce privește cooperarea judiciară internațională în materie penală, dintre care se distinge în mod evident principul non bis in idem, respectiv nimeni nu poate fi judecat, condamnat sau obligat să execute pedeapsa de două ori pentru aceeași faptă.

Datorită importanței sale, în special în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, acest principiu este universal recunoscut unanim de statele democratice.

=== 2 ===

CUPRINS

Listă abrevieri …………………………………………………………………………………………………………….2

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………..3

Capitolul I – Noțiuni generale ……………………………………………………………………………………….4

1.1 Definiție. Cadru legal …………………………………………………………………………………………….4

1.2 Principiul specialității …………………………………………………………………………………………….6

1.3 Data și locul comisiei rogatorii ………………………………………………………………………………..7

Capitolul II – Obiectul comisiei rogatorii ……………………………………………………………………….7

2.1 Percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul …………………………………………….7

2.2 Audierile prin videoconferință ………………………………………………………………………………..8

2.3 Transmiterea spontană de informații și efectuarea de livrări supravegheate …………………..9

2.4 Anchete sub acoperire și echipe comune de anchetă …………………………………………………10

2.5 Supravegherea transfrontalieră ………………………………………………………………………………11

2.6 Interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor ……………………………………..13

Capitolul III – Alte dispoziții privind comisia rogatorie internațională …………………………….14

3.1 Înfățișarea martorilor sau experților ………………………………………………………………………..14

3.2 Transferul temporar al persoanelor deținute……………………………………………………………..16

3.3 Comunicarea actelor de procedură ………………………………………………………………………….16

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………….17

LISTĂ ABREVIERI

Alin. – alineat

Art. – articol

CAAS – Convenția de aplicare a Acordului Schengen

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

UE – Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura CH Beck, București, 2008;

Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Universitară, București, 2008;

Radu, Florin Răzvan, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală – îndrumar pentru practicieni, Editura Wolters Kluwer, București, 2008;

Neagu, Norel, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Universul Juridic, București, 2012

Acte normative:

Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenției europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiționale, din 15 octombrie 1975 și 17 martie 1978, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997;

Ordonanța Guvernului nr. 90/1999 pentru ratificarea Convenției europene privind valoarea internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011;

CAPITOLUL I

Noțiuni generale

1.1 Definiție. Cadru legal

În doctrina juridică de specialitate, s-a afirmat faptul că prin procedura comisiei rogatorii internaționale, un organ de urmărire penală sau o instanță judecătorească dintr-un stat se poate adresa unui organ de urmărire penală sau unei instanțe judecătorești din alt stat în vederea efectuării unui anumit act procedural. Ca urmare, comisia rogatorie internațională în materie penală reprezintă o cerere adresată de autoritatea judiciară a unui stat, autorității judiciare a altui stat străin, de a îndeplini în numele său și pe seama sa, o măsură de instrucție.

Aceasta se înscrie într-un proces general de cooperare internațională care cunoaște diverse nivele, în funcție de sursele și structurile în cauză. Complexitatea acestei instituții, astfel cum au afirmat doctrinarii, rezultă din dubla sa natură, ea fiind o expresie a suveranității naționale și, reprezentând, totodată, un mecanism al cooperării internaționale, ceea ce are consecințe asupra caracteristicilor, executării si controlului său.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 173 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Comisia rogatorie internațională reprezintă una din modalitățile prevăzute de lege pentru realizarea asistenței judiciare internaționale în materie penală. Din punct de vedere istoric, comisia rogatorie internațională a fost folosită în relațiile dintre state, în planul asistenței judiciare internaționale, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind prevăzută în convențiile bilaterale de extrădare și nu în legislația internă.

Astfel, de exemplu, Convenția de extrădare dintre România și Olanda are o serie de prevederi concrete referitoare la comisia rogatorie. Potrivit prevederilor acestui document, „când în urmărirea unei afaceri penale nepolitice unul din guverne va găsi necesară ascultarea martorilor, ce s-ar găsi în celălalt Stat, o comisiune rogatorie va fi trimisă acest scop pe cale diplomatică și ea va fi executată observându-se legile țării în care martorii sunt invitați a se prezenta.”

În ceea ce privește procedura, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că organele de urmărire penală și instanțele de judecată îndeplinesc pe această lini atribuții specifice, fie în calitate de organisme care solicită efectuarea unei comisii rogatorii, fie în calitate de organe care sunt solocitate să execute o comisie rogatorie de către instituțiile competente ale altor state.

1.2 Principiul specialității

Obiectul cererii de comisie rogatorie internațională, astfel cum rezultă din doctrina și reglementările legale în vigoare, îl constituie cu precăde:

– localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; ascultarea inculpatului, ascultarea părții vătămate, a celorlalte părți, a martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptările și înregistrările audio-video, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură;

– transmiterea mijloacelor materiale de probă;

– comunicarea de documente sau dosare.

De asemenea, în cazul în care statul solicitant dorește ca martorii sau experții să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situațiile în care legea internă română nu se opune.

Potrivit prevederilor legii, la solicitarea statului străin, statul român va transmite numaii copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs. În măsura în care este posibil, acestei cereri.

Potrivit prevederilor legale în vigoare, respectiv art. 186 din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul comisiei rogatorii acționează principiul specialității, potrivit căruia statul român solicitant nu va folosi documentele și informațiile primite de la statul solicitat decât în scopul îndeplinirii obiectului comisiei rogatorii.

1.3 Data și locul comisiei rogatorii

Referitor la data și locul comisei rogatorii, legea prevede, conform art. 175, că dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data și locul îndeplinirii comisiei rcgatorii. Autoriitățile și persoanele în cauză, menționate de statul solicitant, vor putea să asiste și să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.

Dispozițiile menționate mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române.

CAPITOLUL II

Obiectul comisiei rogatorii

2.1 Percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul

Condițiile care se cer a fi îndeplinite în cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect perchezițiile, ridicarea de obiecte și înscrisuri și sechestrul, conform prevederilor art. 176 din Legea nr. 302/2004, republicată, sunt următoarele:

– infracțiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare în România, ca stat solicitat;

– îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român.

De asemenea, condițiile expuse mai sus pot să atragă aplicarea regulii reciprocității.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 177 din actul normativ mai sus menționat, statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.

La cererea statului solicitant, se pot lua măsurile provizorii dispuse de legea română pentru protejarea mijloacelor de probă, menținerii unei situații existente sau protejării intereselor amenințate.

Obiectele și originalele dosarelor și ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului solicitant, în afară de cazul în care statul român renunță la ele.

De asemenea, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, bunurile care provin din săvârșirea infracțiunii care face obiectul cererii de comisie rogatorie sunt confiscate confrom dispozițiilor legale în vigoare la acel moment.

2.2 Audierile prin videoconferință

În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință.

O astfel de cerere poate fi acceptată de statul român în cazul în care nu contravine principiilor sale fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferință.

Prevederile referitoare la această formă de asistență judiciară se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autorotățile judiciare române.

În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, în afară de informațiile generale cerute de orice formă de asistență internațională, și motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere.

Autoritățile judiciare competente pentru aplicarea acestei forme de asistență judiciară sunt curțile de apel, în cursul judecății, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cursul urmăririi penale.

Audierea prin videoconferință se desfășoară în conformitate cu unele reguli, respectiv:

– audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, de un interpret dacă este necesar; acesta verifică identitatea persoanei audiate și este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română;

– autoritățile judiciare române competente și cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului;

– audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;

– martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române și poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.

Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru proiecția martorilor, autoritatea judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat. Procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente din statul solicitant.

Dispozițiile referitoare la această formă de asistență juridică se pot aplica și în cazul audierii învinuiților sau inculpaților, dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant.

Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziție a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreților și indemnizațiile plătite martorilor și experților, precum și cheltuielile de deplasare în statul solicitat, vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunțat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parțial.

2.3 Transmiterea spontană de informații și efectuarea de livrări supravegheate

Conform prevederilor art. 179 din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritățile judiciare române pot, fară o cerere prealabilă, să transmită autorităților competente ale unui stat străin informațiile obținute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să inițieze o procedură penală sau când informațiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistență judiciară.

De asemenea, statul român poate impune anumite condiții privitoare la modul de utilizare a informațiilor transmise, potrivit prevederilor legii, iar statul destinatar este obligat să respecte condițiile impuse.

Totodată, autoritățile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condițiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracțiuni care pot da loc la extrădare. Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române.

Dispozițiile menționate mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române.

2.4 Anchete sub acoperire și echipe comune de anchetă

Un alt obiect al comisiei rogatorii internaționale poate fi constituit din anchetele sub acoperire, respectiv atunci când statul român convine cu un stat străin să își acorde asistență reciprocă în ceea ce privește desfășurarea unor anchete de către agenții sub acoperire. În acest sens, autoritățile române vor decide de la caz la caz, cu respectarea prevederilor legale românești.

De asemenea, modalitățile concrete de desfășurare a anchetei și statutul juridic al agenților, vor fi stabilite – în condițiile prevăzute de legislația internă – de către autoritățile judiciare române împreună cu cele străine.

În ceea ce privește echipele comune de anchetă, acestea sunt constituite în vederea facilitării soluționării unei cereri de comisie rogatorie, având un obiectiv precis și o durată limitată, aceasta putând fi prelungită prin acordul părților implicate.

Referitor la componența echipei comune de anchetă, aceasta este decisă prin acordul comun al statelor în cauză, și în cererea de formare a echipei sunt prevăzute propuneri în acest sens.

În ceea ce privește componenții echipei comune desemnați de autoritățile române, aceștia au calitatea de membri, în timp ce cei desemnați de un stat străin, au calitatea de membri detașati

Astfel cum rezultă din legislația în vigoare, și din doctrina de specialitate, echipele comune de anchetă pot fi create, în special, când:

– se impune efectuarea unor anchete dificile, în cadrul unei proceduri în curs de desfășurare în statul solicitant, și care implică importante mijloace umane și de altă natură, care privesc ambele state;

– mai multe state efectuează anchete care necesită o acțiune coordonată și concertată în statele respective.

Cererea referitoare la formarea unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa va fi formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată.

În ceea ce privește regulile generale după care se desfășoară activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român, menționăm următoarele:

– conducătorul echipei este un reprezentant al autorității judiciare române competente;

– acțiunile echipei se desfășoară cu respectarea prevederilor legale românești. Membrii echipei, și membrii detașați ai echipei, își execută sarcinile sub responsabilitatea conducătorului echipei.

Referitor la informațiile obținute de către un membru al echipei comune de anchetă sau de către un membru detașat al acesteia, și care nu pot fi obținute în alt mod ce către autoritățile competente ale statelor implicate, pot fi utilizate doar în anumite scopuri, respectiv:

– în scopul pentru care a fost constituită echipa sau pentru descoperirea, cercetarea sau urmărirea altor infracțiuni, cu consimțământul statului pe teritoriul căruia au fost obținute informațiile;

– pentru prevenirea unui pericol iminent și serios pentru securitatea publică, cu consimțământul statului pe teritoriul căruia au fost obținute informațiile;

– în alte scopuri, dar cu condiția ca acestea să fi fost convenite de către statele care au format echipa comună de anchetă.

Membrii detașați pe lângă echipa comună de anchetă au abilitarea de a participa la efectuarea oricăror acte procedurale, excepție făcând cazul în care conducătorul echipei decide contrariul.

Un membru detașat poate – cu respectarea prevederilor legale naționale și în limitele competențelor sale – să furnizeze echipei informațiile care sunt la dispoziția statului care l-a detașat în scopul derulării anchetelor penale efectuate în echipă.

În ceea ce privește echipele comune de anchetă care funcționează pe teritoriul României, membri detașați ai echipei sunt asimilați membrilor români în ceea ce privește infracțiunile săvârșite împotriva acestora sau de către aceștia.

2.5 Supravegherea transfrontalieră

Agenții unui stat străin care supraveghează pe teritoriul unui stat – în cadrul unei anchete judiciare – o persoană care se presupune că a participat la săvârșirea unei infracțiuni care permite extrădarea sau o persoană față de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menționate, sub rezerva existenței unei convenții aplicabile în relația cu acel stat, conținând dispoziții contrare, sunt autorizați să continue această supraveghere pe teritoriul statului român în baza unei cereri prealabile de asistență judiciară.

La cerere, autoritățile române competente pot exercita supravegherea.

În caz de urgență, când autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenții străini care acționează în cadrul unei anchete judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizați să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una din faptele pentru care s-a dispus această măsură, dar cu respectarea anumitor condiții, și anume:

– trecerea frontierei va fi imediat comunicată, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și structurii Poliției de frontieră de la punctul de trecere;

– cererea de asistență judiciară, în care să fie expuse motivele care justifică trecerea frontierei fără autorizație prealabilă, să fie transmisă neîntârziat.

Supravegherea va înceta în cazul în care autorizația nu a fost obținută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum și la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel cum rezultă din literatura de specialitate, supravegherea transfrontalieră în caz de urgență poate avea loc doar pentru următoarele fapte:

• omor, omor calificat și omor deosebit de grav;

• infracțiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul și abuzul sexual asupra minorilor;

• distrugere și distrugere calificată, săvârșită prin incendiere, explozie sau prin oricare asemenea mijloc, contrafacerea și falsificarea mijloacelor de plată;

• furt și tâlhărie în formă calificată, precum și primirea de bunuri furate, delapidare;

• infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane, lipsire de libertate în mod ilegal;

• infracțiuni privind traficul de droguri și precursori;

• infracțiuni referitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare și al altor materii radioactive;

• transport ilegal de deșeuri toxice și dăunătoare;

• trafic de imigranți, șantaj.

Referitor la condițiile în care poate fi desfășurată supravegherea, menționăm următoarele:

– agenții de supraveghere trebuie să respecte prevederile legislației române în materie;

– cu excepția cazurilor urgente, pe timpul supravegherii, agenții au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea în acest sens;

– agenții trebuie să fie în măsură să justifice calitatea lor oficială permanent;

– agenții de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepția cazului în care – prin autorizație – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a prevăzut altfel;

– este interzisă pătrunderea în domiciliul unei persoane și în alte locuri inaccsesibile publicului;

– persoana supravegheată nu poate fi arestată sau reținută de către agenții de supraveghere;

– referitor la fiecare acțiune de supraveghere se întocmește raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenților care au efectuat supravegherea;

– autoritatea statului căruia îi aparțin agenții de supraveghere – la cererea autorității competente române – pot asista la ancheta subsecventă operațiunii, inclusiv la procedurile judiciare;

– autoritatea statului căruia îi aparțin agenții de supraveghere – la cererea autorității competente române – contribuie la desfășurarea în bune condiții a anchetei care urmează operațiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare.

2.6 Interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor

Pentru soluționarea unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot să adreseze autorităților române o cerere de asistență judiciară având drept obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant. Aceasta se poate realiza cu respectarea următoarelor condiții în ceea ce privește persoana urmărită:

– aceasta se află pe teritoriul statului solicitant și statul are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă;

– persoana se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;

– se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.

În ceea ce privește condițiile pe care cererile prezentate în aplicarea acestei forme de asistență judiciară trebuie să le îndeplinească, menționăm următoarele:

– să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;

– să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării și să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;

– să menționeze durata interceptării și în cazul în care este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii.

Dacă persoana urmărită se află pe teritoriul statului român, cererea de asistență judiciară va trebui să conțină și o descriere a faptelor. Autoritățile judiciare române pot solicita orice alte informații suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată și într-o cauză națională similară.

CAPITOLUL III

Alte dispoziții privind comisia rogatorie internațională

3.1 Înfățișarea martorilor sau experților

Dacă este necesară înfățișarea în persoană a unui martor sau expert în fața autorităților judiciare române, autoritatea judiciară solicitantă, va face mențiune în acest sens prin cererea de înmânare a citației.

De asemenea, în cerere sau în citație se menționează cuantumul aproximativ al indemnizațiilor, precum și al cheltuielilor de călătorie și de ședere rambursabile. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

Dacă înfățișarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităților române de un stat străin, și martorul sau expertul declară că se va înfățișa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de călătorie și de ședere. Instanța va indica suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziția autorității judiciare române competente.

Indemnizațiile cuvenite și cheltuielile de transport și de ședere, rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant, vor fi calculate de la locul de reședință al acestuia și vor fi acordate la niveluri cel puțin egale cu cele prevăzute de tarifele și reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc.

În cazul în care martorul sau expertul nu s-a prezentat în urma primirii citației de înfățișare nu va putea fi supus, chiar dacă citația va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancțiuni sau măsuri de constrângere, cu excepția cazului în care el va reveni din propria inițiativă pe teritoriul statului român solicitant și dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.

În situația în care un martor dă curs citației și se prezintă în fața unei autorități judiciare române și ulterior refuză să depună mărturie, în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertății sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracțiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.

Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetățenia sa, care, în urma primirii unei citații, va consimți să se înfățișeze în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi urmărit, deținut, supus vreunei alte restricții a libertății sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.

Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârșit o infracțiune în legătură cu mărturia sa în fața autorităților judiciare a statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiției nu ar fi mai bine protejate prin încredințarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.

Nicio persoană, indiferent de cetățenia ei, citată în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracțiuni, nu va putea fi urmărită, deținută, supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertății în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat și care nu sunt menționate în citație.

Imunitatea încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezența sa nu mai este cerută de autoritățile judiciare române, va rămâne totuși pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce l-a părăsit.

3.2 Transferul temporar al persoanelor deținute

Persoana deținută, a cărei prezență în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autoritățile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiția reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată și sub rezerva imunității prevăzute de lege, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.

Transferul temporar se mai poate realiza și în cazul persoanelor deținute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunțate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfățișarea personală în scopul revizuirii judecății este cerută de către statul de condamnare.

Dacă obiectul cererii de asistență judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezența unei persoane deținute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, între autoritățile române și autoritățile statului solicitat existând un acord în acest sens. Modalitățile de transfer temporar al persoanei și termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României, vor fi stabilite prin acel acord.

Persoana transferată va rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitat și, eventual, teritoriul statului de tranzit, cu excepția cazului în care autoritățile judiciare române au cerut punerea sa în libertate.

Transferul temporar se mai poate realiza și în cazul persoanelor deținute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunțate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfățișarea personală în scopul revizuirii judecății este cerută de către statul de condamnare.

3.3 Comunicarea actelor de procedură

Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condițiile legislației în domeniu și în conformitate cu dispozițiile tratatelor internaționale pertinente, prin acte de procedură înțelegându-se, în principal, citațiile pentru părți sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătorești, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.

Cererile de asistență judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităților judiciare române se îndeplinesc, în faza de judecată, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază sau se află locul de detenție al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.

Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dovada comunicării se face printr-un document datat și semnat de destinatar sau printr-o declarație a autorității judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma și data efectuării comunicării. Actul sau declarația se transmite de îndată statului solicitant.

Citația pentru înfățișare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul mâniei, se transmite autorităților române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfățișare. De acest termen se ține seama la fixarea datei înfățișării și la transmiterea citației.

CONCLUZII

Datorită dezvoltării fără precedent a relațiilor internaționale, s-a impus o cooperare penală internațională strânsă, pentru a crește eficiența sistemelor de justiție penală. Ca urmare, s-a conturat conceptul de asistență judiciară internațională, prin care se înțelege, în sens larg, asistența oferită în lupta împotriva infracționalității, incluzând cooperarea organelor de poliție judiciară, comisiile rogatorii internaționale în materie penală, recunoașterea hotărârilor judecătorești penale, extrădarea.

Având în vedere cele expuse mai sus, rezultă faptul că, prin comisia rogatorie internațională în materie penală se realizează întrajutorarea judiciară internațională, respectiv delegarea de putere pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități de același fel din alt stat, mandatată să îndeplinească – în locul și în numele său – unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.