Convertibilitatea Monetara. Evolutie Si Rol In Prezent

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONVERTIBILITATE MONETARĂ,

EVOLUȚIE ȘI ROL ÎN PREZENT

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Prezentarea convertibilității monetare

I.1. Conceptul de convertibilitate monetară

I.2. De ce este important ca o monedă să fie convertibilă?

I.3.Convertibilitatea în cadrul diferitelor sisteme monetare

Capitolul II.Convertibilitatea monetară și evoluția ei

II.1 Evoluția convertibilității

Capitolul III.Convertibilite monetară.Regimul cursurilor de

schimb

III.1. Regimul cursurilor de schimb

III.2. Convertibilitatea și regimul cursului de schimb în țările din Europa Centrală și de Est

III.3. Convertibilitatea și cursul de schimb în România

III.4. Aderarea la Uniunea Europeană

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea este dedicată prezentării convertibilității monetare, atât evoluția ei cât și rolul în present.

În primul capitol ne este prezentată convertibilitatea monetară ca fiind o noțiune cu o circulație tot mai redusă și cu înțelesuri tot mai diversificate, o monedă fiind convertibilă când poate fi schimbată, liber și nelimitat, cu o altă monedă.Tot în acest capitol un rol foarte important il are importanța convertibilității, nu doar din punct de vedere economic, ci și social-politic, convertibilitatea permițând, alături de alte condiții, opțiunea de mișcare a factorilor de producție, inclusiv a populației.

Ca urmare s-a ajuns la convertibilitatea și regimul cursului de schimb atât in țările din Europa Centrală și de Est cât și în România, unde problema convertibilității leului a fost ridicată încă din 1982, iar în noiembrie 1991 moneda naționala, leul, devine monedă convertibilă.

Cap. I. Prezentarea convertibilității monetare

Convertibilitatea monetară este o noțiune cu o circulație tot mai redusă și cu înțelesuri tot mai diversificate.

De fapt, o monedă este convertibilă când poate fi shimbată, liber și nelimitat, cu o altă monedă. De altfel, circulația monedei este o neântreruptă convertibilitate a ei în mărfuri și servicii numeroase și extrem de variate și în alte monede.

În sens concret și limitat, convertibiltatea unei monede se efectua în aur și argint. În sistemele monetare dinainte de 1914, bazate pe etaloane metalice, băncile de emisiune erau obligate să schimbe, la cerere, bancnotele prezentate, în monede de aur sau argint, corespunzătoare cu valoarea nomială legală a bancnotelor respective. Totodată, monedele naționale erau convertibile în valute ale altor țări, la cursul rezultat din raportul între conținutul în aur al monedelor avute în vedere. Astăzi, nici o monedă nu mai este convertibilă, nelimitat, in aur.

Trecerea la convertibilitate este posibiă numai când se împlinesc câteva condiții de fond și anume: unitatea monetară națională să aibă un conținut în aur corespunzător cu puterea de cumpărare a unității respective, producția de mărfuri să satisfacă atât consumul intern cât și cerințele de export, nivelul prețurilor interne să fie apropiat de acela al prețurilor mondiale, să existe rezerve de aur și valute pentru eventualitatea convertirii și pentru susținerea monedei proprii la bursele externe, o balanță de plați ehilibrată sau excedentară.

Moneda națională poate fi schimbată în aur sau devize convertibile fără nici o restricție, atunci avem o convertibilitate integrală, în caz contrar, convertibilitatea e parțială.

Convertibilitatea monetară înlesnește și stimulează schimburile de tot felul. Trecerea lesnicioasă și necontrolată de capitaluri peste frontiere poate duce la deficite ale balanțelor de plăți.

Pretutindeni, regimul monetar generalizat este acela al monedei de hârtie, neconvertibilă liber in aur, decât în reglări reciproc internaționale de solduri ale balanțelor comerciale și de plăți. Rezultă de aici că valoarea reală a bancnotelor emise depinde mai ales de cantitatea lor pusă în circulație și mai puțin de aceea a aurului pe care ele îl înlocuiesc, e ușor de înțeles că în o asemenea situație – când moneda de hîrtie are curs forțat – devine posibilă inițierea și dezvoltarea inflației.

Prin inflație, se pune la dispoziția statului o parte din puterea de cumpărare a monedei de care, beneficiau deținătorii acesteia, crescând inflația.Moneda e folosită tot mai puțin ca mijloc de acumulare și de schimb, revenindu-se la îndepărtatul schimb în natură.

Cât timp S.U.A. au mnținut arbitrar prețul aurului la 35 dolari uncia – oricât ar fi fluctuat valoarea dolarului de hârtie american – rolul aurului a fost denaturat în funcția lui de monedă internațională: beneficiarele acestei situații au fost S.U.A.

,, În măsura in care balanțele-dolari deținute în afara S.U.A. nu mai sunt covertibile în aur (în urma deciziilor din 17.III.1968, n.n.), substractul comun al tuturor monedelor convertibile nu mai este aurul,ci dolarul “. S-a întâmplat, de atunci, un fenomen semnificativ: stocul de aur al S.U.A. a încetat să mai scadă și a început să crească, se trecuse de la etalonul de scimb aur la etalonul dolar și la un regim de convertibilitate supravegheată. Convertibilitatea monetară e o condiție necesară a libertății economice.

Scrisul – dealtfel pertinent și argumentat al lui J. Rueff- este adjectivat pană la exagerări inoportune.

Convrtibilitatea monedei – afirmă Rueff – e o chestiune de civilizație, deoarece ea comandă statutul persoanei umane…Moneda e o instituție contingentă și arbitrară…Cât timp convertibilitatea monedei nu va fi restabilită, lumea va suferi de toate dezordinele pe care le aduc ignoranța oamenilor și slabiliunea instituțiilor.

Deși moneda este de mulți ani, cu convertibilitatea suspendată, civilizația și statutul persoanei umane n-au înctat în a exista, moneda nu este o instituție contingentă și aritrară, deoarece dacă ar fi fost așa n-ar fi exitat, ca instituție deosbit de utilă, cîtiva mii de ani, iar cât privște dezordinele, ele nu pot fi atribuite, cu exclusivitate și nici cu precădere, inconvertibilității monetare.

,, În cazul exercitării drepturilor lor de convertibilitate, scrie R. Triffin, sistemul valutar actual al capitalismului s-ar prăbusii inevitabil, întrucât datoriile S.U.A. și ale Angliei la F.M.I.și la băncile entrale din celelalte țări depășesc cu mult rezervele lor în aur.

Cât timp a existat o convertibilitate a monedelor europene se asigură, într-o oarecare măsură, o unificare monetară prin menținerea părților între diverse monede europene. Se pare că după acest răstimp politicile monetare naționale nu au mai reușit să mențină stabilitatea puterii de cumpărare a monedelor europene. Ele nu au putut evita paradoxul țărilor europene care se zbăteau între afluxul și penuria de capitaluri.

Din 15 august 1971, prin hotărârea guvrnului S.U.A., dolarul devine neconvertibil, nici în aur, nici în devize, nici în D.T.S., instuindu-se totodată o supra taxă asupra importurilor (10%), anulată ultrior, ceea ce echivalează cu o devalorizare comercială de fapt, s-a hotărât și ,,înghețarea’’ pe trei luni a prețurilor și a salariilor.

Deciziile unilatrale ale S.U.A. au produs impas și neliniște, și au provocat închiderea pentru o săptămână a celor mai multe piețe de schimb capitaliste.

Franța a fost singura țară care pentru aproape totalitatea tranzacțiilor ei cu străinătatea a păstrat, pentru moneda sa, paritatea cu dolarul, s-a ajuns la ,,francul comercial’’ care, concomitant cu dolarul s-a devalorizat pe piețele schimburilor.

Mai multe luni s-a încercat să se afirme o atitudine comună a țărilor occidentale în problemele monetare . Țările membre ale C.E.E. au reacționat în moduri diferite și solidaritatea monetară a acestei organizații a fost pusă la grea încercare, S.U.A. vroiau ca statele industrializate, cu balanțe de plăți excedentare, să-și reevalueze monedele, fără ca paritatea oficială a dolarului să se modifice.

Afirmând ferm idea convertibilității, V. Giscard d’Estaing spunea: ,, Franța și partenrii ei din piața comună consideră că convertibilitatea reală a tuturor monedelor trebuie să fie unul din elementele principale ale reformei monetare viitoare și aceasta pentru a evita în viitor întoarcerea la acumulările de monede de rezervă care au dezechilibrat sistemul monetar.’’

După puține luni, V. Giscard d’Estaing a declarat într-o conferință: ,,Guvernul francez va propune ca rolul aurului, considerat de el ca ,,o materie primă cu întrebuințare monetară” să fie ,,banalizat”, ceea ce înseamnă ,, să i se ridice caracterul quasisacru care se traduce printr-un preț oficial fără raportare la acela care este practicat pe piețele libere”.

Cu aurul ,,banalizat” se poate realiza ,,convertibilitatea monetară a tuturor monedelor”, cum preconizează V.G. d’Estaing în discursul său din 8 iunie 1973.

Generalizarea convertibilității a implicat existența unui stoc mondial extraordinar de aur și o repartizare justă și proporțională a acestuia.

În 1971, constatând că inconvertibilitatea este o caracteristică a sistemului monetar intrnațional, J. Rueff aprecia, în epilogul cărții sale, că ,,echilibrul mondial nu mai depinde decât de știința, de ințelepciunea și de independența autorităților monetare”.

Desigur că sunt necesare și știința, și înțelepciunea și independența, dar necesitatea supremă și presantă e reprezentată de soluțiile monetare practice, eficiente și durabile, fără de care eșafodajul litraturii monetariste nu este nici științific și nici înțelept.

La 15.VIII.1971 s-a genralizat inconvertibilitatea monedei, pe care J. Rueff consideră generatoare de inflație. Rueff afirmă că ,,restabilirea simultană a convrtibilității principalelor monede din Occident, inclusiv dolarul, ar pune capăt imediat inflației care bântuie”.

Rueff – care a manifestat o rezervă față de introducerea D.T.S.- nu crede în succesul unei convertibilități fondată de D.T.S., în vederea eliminării inflației. Convertibilitatea, nu poate fi stabilită decât pe aur și pe devize efectiv convertibile în aur. Natura, funciunile și garanțiile oferite de D.T.S., acceptate de aproape 120 sate membre ale F.M.I., solicită o apreciere obiectivă a lor.

Mai întâi, o operațiune de importanța convertibilității monetare trebuie să fie posibilă și necesară. Monedele se convertesc neântrerupt prin operațiunile de schimb pe care le mijlocesc în interior și cu lumea din afară. Moedele – nu toate – poartă în ponderea lor și în masa solicitărilor pe care le satisfac, acel coeficient de ,,convertibilitate” care nu trebuie să ducă, neaparat, la înlocuiri prin aur sau devize convertibile.

Țările socialiste, deși au realizat reforme însemnate în sectorul monetar, nu au adoptat principiul convertibilității.

Între cele două războaie mondiale moneda națională a României a fost liber convrtibilă numai în anii 1929 – 1932.

Prin legea monetară din 7 februarie 1929, biletele Băncii Naționale a României au fost declarate convertibile la purtător și la vedere, la sediul central al băncii, fie în monede de aur, în lingouri de aur sau în devize străine convertibile în aur. Nu se puteau prezenta la convertire mai puțin de 100 mii lei deodată, deci, o convertibilitate limitată celor cu sume mari.

Obligativitatea legală a convertibilității impunea Băncii Naționale sarcini importante și precise: o acoperire de unei convertibilități fondată de D.T.S., în vederea eliminării inflației. Convertibilitatea, nu poate fi stabilită decât pe aur și pe devize efectiv convertibile în aur. Natura, funciunile și garanțiile oferite de D.T.S., acceptate de aproape 120 sate membre ale F.M.I., solicită o apreciere obiectivă a lor.

Mai întâi, o operațiune de importanța convertibilității monetare trebuie să fie posibilă și necesară. Monedele se convertesc neântrerupt prin operațiunile de schimb pe care le mijlocesc în interior și cu lumea din afară. Moedele – nu toate – poartă în ponderea lor și în masa solicitărilor pe care le satisfac, acel coeficient de ,,convertibilitate” care nu trebuie să ducă, neaparat, la înlocuiri prin aur sau devize convertibile.

Țările socialiste, deși au realizat reforme însemnate în sectorul monetar, nu au adoptat principiul convertibilității.

Între cele două războaie mondiale moneda națională a României a fost liber convrtibilă numai în anii 1929 – 1932.

Prin legea monetară din 7 februarie 1929, biletele Băncii Naționale a României au fost declarate convertibile la purtător și la vedere, la sediul central al băncii, fie în monede de aur, în lingouri de aur sau în devize străine convertibile în aur. Nu se puteau prezenta la convertire mai puțin de 100 mii lei deodată, deci, o convertibilitate limitată celor cu sume mari.

Obligativitatea legală a convertibilității impunea Băncii Naționale sarcini importante și precise: o acoperire de nivel ridicat și constant în aur și în devize convertibile și o vigilență statornică asupra pieței devizelor, cu intervenții oportune și eficiente.

S-au produs cereri masive de devize străine, B.N.R. fiind obligată legal să le satisfacă. Numai în cursul lunii aprilie 1929 B.N.R. a plătit 3 005 257 173 lei în devize, micșorându-și substanțial stocul ei de devize.

Creșterea continuă a producției de bunuri materiale, acumularea de stocuri importante de aur și devize și consolidarea statornică a cursului leului în interior și pe plan internațional vor înlesni României – dacă se va considera necesar – eventuala luare, în perspectivă, în examinare a problemei convertibilității leului în raport cu alte monede. Introducerea unei convertibilități durabile se face și cu luarea de angajamente precise economico-monetare internaționale și aplicarea lor riguroasă.

Convertibilitatea este o importantă operațiune monetară a cărei realizare se ia în considerare și în exclusivul interes prezent și de viitor al eonomiei naționale, se tine seama și de condițiile și tendințele generale ale economiei internaționale.

Legăturile între sistemele monetare se bazează pe convertibilitatea monedelor între ele. Se creează o solidaritate între sistemele monetare, care însă nu funcționează usor.

I.1. Conceptul de convertibilitate monetară

Pentru a se dezvolta comerțul între țări, are nevoie, la fel ca și comerțul intern, de un instrument de plată, adică de bani acceptați de către ceilalți parteneri. Deoarece nu există, cel puțin deocamdată, o singură monedă posibil de folosit, atât pentru plățile intrne, cât și pentru cele externe, se pune problema transformării, preschimbării sumelor exprimate în monedă națională, și invers. Această operațiune este cunoscută sub denumirea de convertibilitate.

Convertibilitatea, în sensul cel mai larg, se definește prin ,,însușirea legală a unei monede de a fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare și cumpărare pe piață, în sensul că nu există restricții nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăți pentru tranzacții curente sau mișcări de capital – și nici cu privire la calitatea celui care efectuează preschimbarea – rezident al țării în care se efectuează operația sau nerezident” (Kirițescu, 1982, p.100). Această definiție reprezintă un fel de ,,normă abstractă”, un maximum din punct de vedere teoretic, o expresie a libertății depline de a folosi sau schimba orice sumă de monedă (Gold, 1971, p.58).

Definiția ne prezintă convertibilitatea în legătură cu ansamblul relațiilor economice dintre țări, indiferent de forma sub care acestea se prezintă: plăți sau încasări cash,mișcări de capital. Cu alte cuvinte, întreaga balanță de plăți este implicată în convertibilitatea monetară, deoarece fluxurile pe care le înregistrează au, obligatoriu, o componentă monetară. În felul acesta, convertibilitatea leagă sistemele monetare naționle într-un sistm montar internațional, sistem ce presupune existența, totodată, a unui ,,ansamblu de acorduri, reguli, de practici și de instituții în cadrul cărora se efectuează plățile corespunzătoare tranzacțiilor care traversează frontierele. Sistemul monetar internațional nu se ocupă numai de oferta internațională de monedă, ci și de relațiile balanțelor de plăți și de modul în care acestea se stabilesc și se ajustează” (Bassoni, 1989, p. 51). Sistemul este internațional în sensul că pune în contact – afirmă aceiași autori – sisteme montare naționale după reguli stabilite în comun.

Față de această definiție, pot fi evidențiate variante ale regimului convertibilității, în funcție de categoriile de operațiuni admise la convertire – numai operațiuni economice curente, în cazul convertibilității parțiale, sau orice tip de oprațiuni, inclusiv cele privitoare la mișcările de capital, în cazul convertibilității depline, totale. În funcție de categoriile de solicitanți admiși să ceară preschimbarea – rezidenți sau nerezidenți – se folosesc noțiunile de convertibilitate internă și extenă, iar în funcție de mărimea sumei,cele de convertibilitate limitată și nelimitată. În funcție de tipul raporturilor valoric care se are în vedere la stabilirea echivalentului intr-o altă monedă, avem convertibilitate oficială, care se bazează pe curs fix, și convertibilitate ,,de piață”, care se realizează cu ajutorul diferitelor variante de cursuri flotante.În funcție de restricțiile și limitările impuse , combinând diferite elemente de convertibilitate parțială, limitată sau o convertibilitate totală, integrală.

Adevărata convrtibilitate este cea externă, care presupune utilizarea monedei repective în relațiile economice dintre țări, atât de către rezidenți cât și de către nerezidenți. Convertibilitatea internă este limitată, deoarece vizează accesul diferitelor categorii de reidenți la o sumă limitată în monede străine , iar în cazul nerezidenților, numai pentru operațiuni nominalizate în mod expres, așa cum sunt, de exemplu, profiturile investitorilor străini în vederea repatrierii acestora.

Când moneda unei țări nu este pe deplin convertibilă, se dezvoltă una sau mai multe piețe paralele celei oficiale, cum sunt: așa-numita ,,piață neagră”, aflată în afara instituțiilor și controlului guvernului, sau/și o ,,piață gri”, care se derulează prin intermediul unor oficii sau case de schimb decât cele oficiale.

O monedă cu valoare solidă, puternică este, de obicei, o monedă deplin convertibilă și relativ stabile în comparatie cu alte monede, este o monedă preferată pentru eliberarea titlurilor și alte active.

Trecerea la convertibilitatea extremă a unei monede este, de cele mai multe ori, un proces gradual, începându-se cu dreptul de convertire pentru operațiuni care, prin frecvența și importanța lor, au cel mai mult nevoie de convertibilitate, trecându-se treptat, la înlăturarea restricțiilor și la realizarea convertibilității integrale. De altfel, însuși Fondul Monetar Internațional, al cărui scop declarat este și acela de a contribui la desfințarea restricțiilor și discriminărilor în domeniul plăților și transferurilor internaționale, de a elimina restricțiile valutare, se referă la convertibilitate, prin art. VIII, secțiunea 4 din textul Statutului, în felul următor: ,,Fiecare țară este obligată să cumpere soldul din propria-i monedă preentat de o altă țară, dacă aceasta din urmă cerând preschimbarea, arată că:

Soldul de cumpărat a fost dobândit ca rezultat al tranzacțiilor curente;

Convertirea lor este necesară pentru a face plăți rferitoare la tranzacțiile curente “ ( I.M.F., 1985, p. 30).

Reiese clar că, în viziunea F.M.I., conceptul de convertibilitate se referă în mod exclusiv la tranzacții curente, atât pentru rezidenți, cât și pentru nerezidenți, deci la o convertibilitate parțială. Limitarea conținutului convertibilității prin definiția menționată decurge și din neincluderea obligativității statelor de a liberaliza comerțul cu mărfuri, deci de a înlătura restricții precum contingentele și interdicțiile, ceea ce unii autori numesc convertibilitate-marfă. Ideea este următoarea: convertibilitatea, deși esențialmente un concept financiar, în sensul absenței limitărilor guvernamentale în efectuarea plăților și tranzacțiilor, pentru a fi deplină și reală trebuie însoțită de liberalizarea comerțului, plăților și a altor tranzacții internaționale. În caz contrar, se reduce corespunzător gradul de convertibilitate al monedelor respectve. Așa se întâmplă și când o anumită țară introduce obligativitatea pentru exportatori de a ceda valuta încasată la un curs prestabilit, banca centrală urmând să o vândă, de asemenea, la un curs fixat, celor care au obținut licență de import pentru bunuri considerate esențiale.

Restricții asupra convertibilității există și atunci când se menține un sistem de cursuri multiple: un curs oficial, menținut la o anumită mărime de către banca centrală, aplicat numai anumitor categorii de operațiuni sau/ și agenți economici, și un curs fluctuant, de piață, în funcție de cerere și ofertă, pentru alte operațiuni sau/ și categorii de solicitanți.

Alte forme de restricții valutare se referă la obigativitatea constituirii unor depozite valutare prealabile la import, în general, sau numai pentru importul anumitor categorii de bunuri. Multe țări în curs de dezvoltare au recurs la această metodă pentru descurajarea importurilor. De asemenea, foarte frecvent s-a apelat la limitarea sumei în valută, admisă la convertire, pentru turiști.

F.M.I. admite, pentru membrii săi, în împrejurări specifice, anumite restricții de preschimbare. Acestea se referă la penuria generală dintr-o anumită monedă (Art. XIV, secț. 2), situație pe care Fondul o va analiza și va intocmi un raport, arătând cauzele penuriei și recomandările pentru eliminarea acestei situații. Anumite restricții de convertire privind plățile pentru tranzacțiile Fondului, se pot menține o prioadă tranzitorie, fără ca prin aceasta să contravină altor prevederi ale Statului Fondului. Respectivlele țări trebuie, însă,să înlăture restricțiile menținute sub prevederile acestui articol și acestei secțiuni, îndată ce sunt capabile să reglze balanța lor de plăți intr-un alt mod, de natură să nu impovăreze accesul lor la resursele generale ale Fondului.

Restricții la convertire se admit și în cazul în care soldurile s-au acumulat înainte de hotărârea privind înlăturarea restricțiilor sau când soldurile au fost dobândite contrar reglementărilor valutare ale țării respective.

În sensul abordări graduale a convertibilității, admiterea la preschimbare a unor sume în monedă națională, pentru a obține moneda străină necesară plății anumitor operațiuni economice cu străinătatea, prestate de către agenții economici (importuri de mărfur, servicii etc.) este primul și cel mai necesar pas. Deci, convertibilitatea se referă, în primul rând, la agenții economici și la operațiunile curente. Persoanele fizice pot avea acces la convertibilitate pentru sume limitate, în funție de posibilitățile existente la un moment dat, sau nelimitat, intr-o fază mai avansată a convertibilității.

În ceea ce privește nerezidenții, și aici caracterul gradual este greu de evitat. Astfel, așa cum recomandă și F.M.I., cererile de convertire din moneda națională a țării care a hotărât trecerea la un asemenea regim valutar intr-o monedă străină se admit numai cu îndeplinirea anumitor condiții referitoare la proveniența sumelor. Pentru ca agenții economici străini să dețină sume în moneda națională, se presupune că aceștia au admis să fie plătiți în respectiva monedă națională.Ori, aceasta se întâmplă numai când moneda acelei țări dobândește o recunoaștere practică, prin utilizarea ei în operațiuni de încasări și plăți cu străinătatea, deci când participanții la operațiuni economice externe (bănci, agenți economici etc.) consideră că moneda acelei țări, avînd în vedere situația economică a țării, în special realizările ei in domenul comerțului exterior, poate fi utilizată pentru plăți.

Se poate spune că nu este suficient să se declare oficial trecerea la convertibilitate, în sensul că autoritățile monetare anunță acest angajament, respectiv, în calitate de membri ai F.M.I., anunță că sunt gata să accepte și să respecte obligațiile decurgând din Art. VIII, secț. 2, 3 și 4 ale Statutului. Dovadă faptul că există cazuri în care țările, deși nu anunță acest angajament, nu aplică, în practică, nici un fel de restricții asupra plăților și transferurilor pentru tranzacții curente, evită practicile monetare multiple și angajamentele care afectează acele tranzacții. Este ceea ce se numește convertibilitate ,,de facto” (Gold, 1971, p. 24). Există deci, o convertibilitate practică, chiar dacă moneda nu este declarată convertibilă în condițiile Art. VIII. Deci, o monedă este cu adevărat convertibilă atunci când străinii sunt liberi să o utilizeze oriunde și să o preschimbe în orice altă monedă.

O variantă de convertibilitate ,,de facto” există pentru țările member ale F.M.I., în legătură cu tranzacțiile cu D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere), atunci când o țară hotărăște să apeleze la aceste dețineri, pentru acoperirea nevoilor sale privind balanța de plăți și trebuie să transforme aceste dețineri către un alt membru desemnat de către Fond. Aceasta este, de fapt, o practică a Fondului de a vinde monedele membrilor săi care se află în situația de balanță de plăți excedentară și cu rezerve valutare importante. Evident, intr-o asemenea situație se află doar un număr limitat și rezervele valutare internationale, pentru care Fondul folosește nu doar denumirea de monede convertibile, ci și pe cea de valute ,,larg utilizabile”. Aceasta, pentru a sugera că nu este vorba de o convertibilitate sui-generis, la nivelul autorităților monetare ale țărilor F.M.I.

În privința capitalului, liberalizarea circulației acestuia, în primul rând din partea țărilor celor mai dezvoltate, va face să fie caducă delimitarea între rezidenți și nerezidenți, și sub acest aspect. Chiar și țările care nu pot să proceseze la liberalizarea capitalului, în sensul ieșirii de sume în monedă convertibilă pentru a fi investite în străinătate, procedează la acordarea anumitor facilități de convertire, pentru repatrierea parțială sau integral nu doar a profitului, ci și a capitalului, dacă aceasta se impune, la un moment dat, pentru atragerea capitalului străin.

Se poate spune, fără echivoc, că există diferite grade de convertibilitate, în funcție de posibilitățile practice ale țărilor care adoptă acest regim, dar și în funcție de obiectivele politicii economice, convertibilitatea fiind un instrument al acestei politici.

I.2. De ce este important ca o monedă să fie convertibilă?

J. Rueff spunea că, de fapt, convertibilitatea este o chestiune de civilizație, o expresie a libertății (a se vedea Jinga, 1981, p. 16). O asemenea afirmație sintetizează importanța convertibilității, nu doar din punct de vedere economic, ci și social-politic, convertibilitatea permițând, alături de alte condiții, opțiunea de mișcare a factorilor de producție, inclusiv a populației. În acest context, însă ne intresează argumentele de ordin economic în favoarea convertibilității, care, trebuie să recunoaștem, le susțin și pe celelalte.

Așa cum am arătat,operațiunile economice dintre țări, respectiv comerțul cu mărfuri, servicii și fluxurile financiare, presupun existența unor instrumente și mijloace de plată acceptate de către participanți. Disponibilitățile unei țări în asemnea mijloace de plată, destinate acoperirii obligațiilor sale de plată scadente, sunt cunoscute sub denumirea de lichiditate internațională a acelei țări. În această noțiune se includ, în primul rând, activele băncilor particulare, formate din drepturi și încasări în valuta convertibilă și în instrumnte de plată exprimate în monede convertibile, destinate plăților curente, acordării de credite, etc. Aceste active au ponderea cea mai mare în totalul lichidităților internationale. La acestea se adaugă activele din rezerva oficială, numite și lichiditate oficială, având următoarea structură:

stocul de aur, aflat la trezoreria statului sau la alți deținători. Deținerile mondiale de aur-rezervă se referă atât la stocul fizic, a cărui mărime se ridică la cca 30 mii tone, cantitate cvasiconstantă, începând cu 1972, cât și la expresia valorică, a cărei dimensiune a fluctuat o dată cu prețul aurului. Ponderea componentei-aur a rezervelor valutare se află, în prezent, între 25% și 30% din totalul rezervelor.

devize convertibile, din categoria celor larg utilizabile. Principalele monede de rezervă sunt: dolarul, care deține cca 60% din totalul rezervelor în devize; marca, cu cca 29%; yenul, cu cca 9%; lira sterlină, cu cca 4%; francul francez, cu cca 2%; fancul elvețian, cu cca 1,5% și guldenul olandez, cu cca 1%.

Se observă o tendință de diversificare a structurii în devize a rezervelor, explicabilă prin nevoia de protejare contra consecințelor instabilității cursurilor monedelor. De altfel, pentru ca o monedă să intre în rezervele valutare, trebuie să îndeplinească anumite condiții, esențiale fiind larga utilizare a acesteia și relativ stabilitate, înțelegând prin această din urmă condiție nu o fixitate a cursurilor, ci suportul oferit respectivei monede de o economie puternică, stabile a țării emitente, precum și o largă participare a acesteia la comerțul mondial.

Deținerea unei părți din rezerve în devize este avantajoasă, în raport cu aurul, deoarece devizele pot fi plasate și fructificate, în timp ce deținerea aurului este costisitoare, fiind necesar cheltuieli de depozitare și asigurare. Cu toate acestea, valoarea intrinsecă a aurului face ca țările să nu renunțe la rezervele lor în aur.

Se pune întrebarea: ce avantaje prezintă pentru o țară acceptarea monedei sale ca monedă de rezervă?

Țările ale căror monede intră în rezervele valutare pot utiliza propria lor monedă pentru a achita mărfuri și servicii, fără a fi obligate la prestații, neavantajoase, care să le permită obținerea mijloacelor de plată necesare. Astfe, celelalte țări trebuie să dea bunuri reale și servicii, pentru a obține valuta de care au nevoie. Aceasta înseamnă că țara emițătoare a monedei de rezervă are, prin poziția sa, un fel de ,,seignorage” asupra celorlalte țări deținătoare a unor sume în moneda sa. De asemenea, țările ale căror monede intră în rezervele valutare pot avea deficite prelungite în balanța de plăți,deficite reprezentând o sursă de alimentare a presiunilor inflaționiste în țările partenere. În sistemul monetar de la Bretton Woods, rezervele valutare cuprindeau, alături de aur, dolari. Acești dolari se întorceau pentru a fi depuși la băncile americane și a obține, astfel, dobânzi.

Dezavantajul major pentru o țară a cărei monedă este folosită drept monedă de rezervă este faptul că cererea din moneda respectivă poate fi supusă unei mari fluctuații.

Constituirea rezervelor valutare presupune existența unor surse de alimentare ale acestora. Sursa principală o reprezintă excedentul încasărilor peste plățile externe, excedent care se plasează, pe termen scurt, în vederea obținerii unor venituri. Tipurile de plasamente la care se apelează aparțin cateoriei plasamentelor de portofoliu, hârtii de valoare cum sunt bonurile de tezaur, obligațiunile cu scadență fixă etc., astfel încât să poată servi acoperirii unor nevoi acute de lichidități. De asemenea, riscul acestor plasamente trebuie să fie minim.

Poziția de rezervă la F.M.I. – componentă a cărei mărime depinde de mărimea cotei cu care participă fiecare țară-membru al organizației. O parte din cotă, respectiv așa-numita tranșă de rezervă, egală cu 25% din cotă, exprimată în valută convertibilă, face parte din rezervele acelei țări, dar aflate la F.M.I., pentru realizarea scopurilor sale. Această componentă a rezervelor nu depășește 3% din totalul rezervelor internaționale.

Deținerile țărilor în D.S.T. și ECU. Se referă la cele două monede scriptural emise, prima, de către F.M.I., cu scopul sporirii lichidităților internaționale, iar a doua, de către Fondul European de Cooperare Monetară, pentru țările participante la Sistemul Monetar European. De menționat că ECU a fost emis în schimbul unei anumite cantități de aur, cedată de către țările participante la S.M.E. Cursul celor doua monede scripturale, raportat la dolarul S.U.A., cunoaște, însă, variații datorate atît structurii, compoziției acestora, cât și specificul pieței valutare. În componența rezervelor intră nu numai deținerile în ECU-oficial, ci și cele în ECU-privat, F.M.I. nefăcând distincție, din punct de vedere statistic, între cele doua forme ale ECU-ului.

Care sunt utilizările rezervelor valutare oficiale?

Activele în instrumente de plată ale băncilor se utilizează pentru operațiuni curente, rezervele valutare oficiale sau destinații specifice, cum sunt: echilibrarea plăților în cazuri deosebite, garantarea solvabilității externe, apărarea cursului monedei naționale etc.

În ceea ce privește plățile externe, balanța, prin însăși natura ei, trebuie să ajungă la echilibrare. Problema care se pune este doar aceea a modului în care se poate echlibra. Dacă ieșirile, plățile, depășesc intrările, încasările, echilibrarea se poate face, în absența altor surse, cum sunt creditele, numai pe seama rezervelor valutare. Prin urmare, rezervele trebuie să aibă o anumită mărime, pentru a permite, în caz de necesitate, acoperirea importurilor, obligatorii. Totodată, având în vedere rolul rezervelor valutare în crearea monedei în sistemul cururilor fixe, trebuie stabilită o limită superioară a mărimii acestora , care să nu provoace presiune inflaționstă în economie printr-un exces de masă monetară. Altfel spus, rezervele trebuie să aibă o dimensiune optimă, care să permită respectarea celor doua condiții. Mărimea rezervelor necesare depinde de dimensiunea estimată a dezechilibrului plăților externe, de costul ajustării și al imobilizării unor resurse sub formă de rezerve. Important este faptul că rezervele nu eludează nevoia ajustării balanței de plăți prin măsuri în domeniul politicilor macroeconomice, ci doar rezolvă o situație de moment.

În ceea ce privește garantarea solvabilității externe a unei țări, aceasta este necesară atunci când o țară apelează la împrumuturi externe pentru acoperirea unor nevoi de plăți scadente, dorind sa-și menajeze rezervele.

Apărarea cursului monedei naționale prin intervenții pe piața valutară se impune în regimul cursurilor fixe,care nu pot fi menținute în afara intervenției. O penurie de rezrve poate avea consecințe foarte severe, într-un regim de cursuri fixe, în sensul că obligă la măsuri drastice pentru anularea deficitului plăților externe, cum sunt reducerea importurilor prin politici restrictive, reducerea veniturilor populației și a firmelor, printr-o politică fiscală și monetară corespunzătoare. Toate acestea au drept consecință o puternică inclinație deflaționistă, o adevărată recesiune, care se poate transmite și asupra altor țări.

Rolul rezervelor valutare pierde din importanță, în special cu privire la intervenția pe piața valutară, sistemul presupunând cursuri rezultate exclusiv din condițiile pieței. În realitate, intervențiile nu sunt excluse, deoarece fiecare țară este interesată în a influența evoluția cursului monedei sale intr-o anumită direcție.

Convertibilitatea unei monede este importantă nu numai pentru că aceasta ii permite utilizarea în plățile externe, în special dacă aparține, asa cum am arătat, categoriei monedelor de rezervă, ci și pentru că îndeplinește un rol de liant cu celelalte monede și prin aceasta, cu prețurile interne și externe ale mărfurilor și serviciilor. Numai o monedă convertibilă va permite o exprimare corectă a mărimii prețurilor., înlăturarea distorsiunii acestora. Care este echivalentul în lei al unui produs X care pe piața mondială, să spunem, costă 10 dolari? Cursul la care se schimbă dolarul va permite un asemnea calcul. În continuare, prin intermediul prețurilor, se poate aprecia corect rezultatul operațiunilor economice cu străinătatea, ceea ce va contribui la o mai bună alocare a resurselor, la o orientare a producției și în funcție de competitivitatea la export. Acesta este un aspect deosebit de important pentru țările cu potențial economic mic, obligate, mai mult decât țările mari și foarte mari, să se spcializeze în context internațional. Prin intermediul comerțului internațional, se va realiza o apropiere a structurii prețurilor mondiale. Convertibilitatea este, deci, parte a procesului de integrare în economia mondială, deoarece creează condiții de concurență între produse similare, cu efecte benefice asupra calității produselor.

Se poate spune că pentru țările care doresc să profite din participarea la economia mondială, convertibilitatea monedei este o condiție sine qua non. Va fi facilitat comerțul exterior și orientarea acestuia în funcție de criteriul eficinței, în locul forțării exportului în scopul obținerii de valută convertibilă cu orice preț și în orice condiții. Convertiilitatea facilitează, de asemenea, investițiile capital străine, contribuind astfel la suplinirea capitalului indigen.

În vederea trecerii la convertibilitate sunt, însă, necesare anumite condiții.

Eșecul unor încercări de trecere la convertibilitate, așa cum s-a întâmplat cu lira sterlină în 21 august 1947, dovedește că o asemenea deschidere spre economia mondială presupune, datorită marilor implicații pe care aceasta le are, anumite precondiții, ținând de tipul economiei și de starea aesteia.

Spunem că o asemenea măsură este incompatibilă cu o economie hipercentralizată, cel puțin în varianta ,,de piață” a convertibilități, adică pe baza unui curs de schimb de piață, flotant. Aceasta deoarece structurile economiei hipercentralizate au fost stabilite pe baza unor scheme de dezvoltare care au ignorat piața internă și externă, care nu aveau flexibilitatea necesară pentru ajustare în funcție de un asemenea element aparținând exclusiv mecanismului pieței. O eventuală convertibilitate limitată și dirijată administrativ, pe baza unui curs fixat în același mod, dublată de măsuri de politică comercială care să susțină structurile economice constituite, așa cum am arătat, după modele neviabile, ar reprezenta un surogat de convertibilitate, niciodată posibil de extins până la forma integrală a acesteia. De aceea, în cele ce urmează ne vom referi numai la convertibilitatea monetară în economiile de piață, de altfel, singura formă care a existat și există. Economiile foste centralizate au dispus doar de planuri și intenții în acest sens, neaplicate în practică în nici unul dintre aceste state.

O condiție obigatorie pentru a garanta convertibilitatea este ca țara respectivă să dispună de resurse valutare suficiente pentu a interveni pe piața valutară, dacă se dorește menținerea cursului de schimb în jurul unei anumite mărimi. Dacă nu dispune de asemenea resurse, eventual apelează la resurse F.M.I., dacă acestea îi sunt accesibile, sau, așa cum se întâmplă în cazul aranjamentului numit Sistem Monetar European, utilizează credite interbancare, acordate de către autoritățile monetare naționale (băncile centrale), pentru a menține cursurile între anumite limite. Modalitatea aceasta este, evident, costisitoare pentru țara care îsi propune apărarea unei anumite mărimi a cursului, fiind nevoită, în anumite cazuri, să procedeze la modificarea acestuia în mod oficial sau, dacă presiunea pieței este prea puternică, la liberalizarea cursului,deci la acceptarea fluctuării acestuia, în funcție de condițiile pieței, cu toate consecințele care decurg de aici asupra mărimii respectivului curs. De obicei, în conditii de inflație internă accentuată și deficit al balanței plăților externe, cursul nu poate fi menținut și este lăsat să se deprecieze până la nivelul de echilibru dat de condițiile pieței.

Revenind la condiția menționată, aceea a dispuneri de sume în valută de rezervă, acestea pot fi obținute dacă țara respectivă face exporturi de mărfuri și servicii către străinătate, încasează venituri din diverse operațiuni, astfel încât să realizeze excedente în balanța de plăți externe. De asemenea, având o economie competitivă, se presupune că mărfurile acelei țări sunt cerute pe piața externă, moneda națională fiind astfel utilizată și pentru a cumpăra și plăti mărfuri provenind din țara în cauză, nu doar pentru a fi preschimbată în monedă străină. Aceasta este doar prima latură a problemei. Devenind convertibilă, moneda, așa cum am arătat, va contribui ea insăși la o mai bună participare la schimburi, prin orientarea acestora spre produsele cele mai competitive. O asemenea influență nu trebuie, totuși, absolutizată, deoarece aceasta este numai o latură a competitivității sau, mai bine spus, factorul care semnalează orientarea competitivității din punct de vedere al structurii pe produse. Se presupune că, din punct de vedere al parametrilor calitativi, produsele corespund cererii. Convetibilitatea va contribui la cunoașterea exactă a diferențelor competitive dintre produse, prin intermediul rezultatelor financiare realizate.

Pentru ca prin convertibilitate să fie posibilă o apreciere corectă a situației, se impune înlăturarea practicii cursurilor multiple, trecerea la un singur curs de schimb, care trebuie să fie realist, adică un curs credibil în condiții de piață. Acesta este un aspect mult mai complicat al problemei, care face trimitere la ceea ce determină mărimea reală a cursului. Deocamdată, este important de subliniat că piața valutară, în condiții de absență a factorilor perturbatori, cum sunt supralicitarea artificială a unei monede sau înțelegerile oculte privind orientarea cursului intr-o anumită direcție, poate crea condițiile necesare unui curs de echilibru. În vederea stabilizării pentru o anumită perioadă a cursului, stabilizare care să facă posibilă reașezarea unor structuri economice, sunt necesare și anumite politici macroeconomice monetare și fiscale, potrivite situației economice a țării ratei inflației, lichidității monetare, situației cererii interne și a balanței de plăți, astfel încât să fie promovat un echilibru macroeconomic.

I.3.Convertibilitatea în cadrul diferitelor sisteme monetare

Convertibilitatea unei monede are un conținut concret , care acoperă, total sau parțial, definiția în sensul cel mai larg al acestei noțiuni. Conținutul exprimă, de fapt, caracteristicile unui anumit sistem monetar. Pentru a înțelege convertibiltatea în condițiile actuale, o scurtă prezentare a evoluției acesteia este strict necesară.

În condițiile sistemului monetar care a funționat în sec. al XIX-lea și la începutul se. al XX-lea, respectiv până la primul război mondial, numit sistem al etalonului-aur (gold standard), unitatea monetară avea un conținut în aur, iar pe baza acestuia se stabileau paritățile între monedele diferitelor țări. Se practica batere liberă a monedelor de aur și circulația liberă a acestora, atât în interior, cât și între țări. Ca urmare, convertibilitatea bancnotelor se făcea în monede de aur, iar schimul intermonetar era liber (Kirițescu,1982, p. 101). Convertibilitatea în aur a bancnotelor se putea realiza pe seama acoperirii în aur a acestora, cu ocazia emisiunii, intr-o măsură suficientă pentru garantarea preschimbării lor, la cerere. Exista, deci, o reală convertibilitate internă și externă, indiferent de operațiuni și de deținători. Astfel, în Anglia, după o perioadă dificilă din punct de vedere economic, din jurul anului 1800, când se enunțase la convertibilitate, s-a reintrodus convertibilitatea în aur, începând cu 1821. Totodată, Banca Angliei, prin Legea de reorganizare monetară din 1819, numită Peel’s Act, a introdus reguli severe privind emisiunea monetară și acoperirea acesteia, astfel încât convertibilitatea aur să fie asigurată. Aceasta nu însemna o acoperire în aur în proporție de 100%, ceea ce nu a existat niciodată și în nici o țară, ci că era o acoperire suficientă, pornind de la principiul verificat practic că nu toți deținătorii de bancnote se prezintă, în condiții normale, la preschimbare în același timp. Băncile de emisiune aveau nevoie, de fapt, de o rezervă-aur de cca 40% din suma biletelor aflate în circulație. Alte țări au trecut la convertibilitate-aur în jurul anului 1880, astfel că se poate vorbi de funcționarea extinsă a sistemului etalonului-aur doar pentru o perioadă scurtă, cuprinsă între 1880 și 1914.

Pe plan extern, raporturile dintre monedele diferitelor țări se stabileau pe baza conținutului în aur al fiecărei monede, iar convertirea dintr-o monedă în alta avea loc la un raport foarte apropiat de paritatea metalică. Abaterea față de paritatea metalică avea loc numai în limitele costului remiterii aurului peste hotare. Un exemplu, în acest sens, va lămuri mecanismul.

Între lira sterlină și dolar, raportul pe baza conținutului aur era o liră = 4,87 dolari. Dacă, față de această paritate metalică, abaterea la piață era de ieftinire a dolarului până la 4,90 dolari/liră, un exportator din Marea Britanie către S.U.A. cerea să fie plătit în aur, nu în dolari, deoarece dolarul apărea depreciat cu mai mult de 1% față de paritate. Mărimea respectivă a cursului se numea ,,punct de intrare al aurului”. La un raport de 1 liră = 4,84 dolari, dolarul fiind mai scump, un importator din Marea britanie prefera să plătească în aur, costul remiterii aurului (transport, asigurare etc.) fiind mai mic decât 1% față de prețul aurului. Acesta este ,,punct de ieșire al aurulu”.

Grafic, aceasta se poate reprezenta astfel:

+ 1 %

Punct de ieșire al aurului

Curs valutar pe

baza parității metalice

Punct de intrare al aurului

-1%

Cele două puncte – de intrare și de ieșire – ale aurului, numite și arbitraj-aur, asigurau stabilitatea raportului dintre monede, fără nici o intervenție de corecție. În perioada la care ne referim, Londra era cel mai important centru comercial și financiar. Aici se păstrau fonduri, aici se luau decizii care influențau mișcările de capital. Fiecare țară era obligată să respecte regulile jocului, adică să lase liberă oferta și cererea de monedă, fluxurile de aur și capital, mișcările interne ale prețurilor, ceea ce făcea ca raporturile dintre monedele diferitelor țări să intre între punctele aurului.

Astfel, primul război mondial a provocat anularea convertibilității în aur a monedelor, o dată cu instituire de restricții asupra fluxurilor de aur. S-au produs schimbări și în ceea ce privește poziția diferitelor țări în ierarhia mondială, cea mai importantă fiind pierderea de către Londra a poziției sale de principal centru comercial și financiar, în favoarea S.U.A.

După această perioadă, s-au făcut mai multe încercări de revenire la sistemul etalonului-aur, dar, urmare a inflației provocate de război, paritățile monetare s-au modificat față de perioada de dinainte de război, iar monedele de aur nu mai circulau liber. Mai mult, convertibilitatea în aur a devenit deosebit de restrictivă, admițându-se doar dreptul preschimbării în lingouri de aur, de o anumită greutate, a unor sume de o anumită mărime. De aici, și denumirea sistemului de aur-lingouri (Bullion standard). Deci, nu orice deținător de monedă avea acces la convertire în aur, ci numai marii deținători.

În aceeași perioadă, pe baza recomandărilor Conferinței Montare Internaționale de la Genova, din 1922, au fost adoptate și au început să se aplice principiile unui nou sistem monetar, în cadrul căruia definirea monedelor se făcea prin aur sau în funcție de o anumită monedă puternică, aurul fiind însă exclus din circulația monetară internă. Convertibilitatea urma să se facă în aur sau în valute-aur, la un preț oficial, de unde și denumirea sistemului de etalon aur-devize. Ca urmare, rezervele valutare urmau să fie compuse nu doar din aur, ci și din valute, pe baza cărora se emitea monedă națională. Transferabilitatea capitalurilor între țări se făcea liber sau cu anumite restricții.

Anii 1930, cei ai marii crize economice, însoțită de instabilitatea monetară, constând în mișcări speculative, devalorizări, măsuri de protejare a rezervelor aur și, în general, de repliere spre interior a statelor, au făcut ca sistemul monetar să nu mai funcționeze ca un adevărat sistem internațional, care, prin condiții de convertibilitate, să susțină dezvoltarea comerțului internațional.

Reorganizarea Sistemului Monetar Internațional s-a realizat în urma Conferinței Monetare Internaționale de la Bretton Woods, statul New Hampshire, S.U.A., în perioada 1-22 iulie 1944 cu participarea unui număr de 44 de state și a unui observator sovietic. Treptat, în noul sistem au intrat și alte state, în lgătură cu participarea acestora la Fondul Monetar Internațional, instituție creată cu aceeași ocazie, având drept scop sprijinirea membrilor săi în legătură cu dificultățile balanței de plăți.

Noul sistem monetar internațional s-a organizat sub formă de sistem al etalonului aur-devize. Aceasta înseamnă că monedele se defineau prin aur, fără a fi, însă, convertibile în interior în aur, ci în dolari, ceea ce va provoca o adevărată ‚’’foame de dolari’’, într-o anumită perioadă. Țările participante la sistem și-au legat monedele lor de dolar și mențineau paritatea față de acesta, cumpărând și vânzând dolari în schimbul propriilor lor monede. Raporturile valorice dintre monede se stabileau, însă, în funcție de definirea metalică. Menținerea fixității raportului dintre monede nu se realiza, de data aceasta, în mod automat, ci , așa cum am arătat, prin intervențiile autorităților monetare pe piața valutară, pe seama rezervelor valutare proprii. Moneda centrală a sistemului era dolarul, ca urmare a faptului că S.U.A. s-au angajat să genereze convertirea în aur a sumelor deținute de către băncile centrale străine, la cererea acestora, la un preț fix de 35 dolari/uncie, corespunzător conținutului în aur al dolarului, de 0,888671 gr. Deci, nu s-a pus problema convertirii în aur a dolarilor deținuți de către cetățenii americani care, de altminteri, nu mai aveau acest drept încă din 1933, și nici a convertirii în aur a dolarilor aflați la cetățenii străini. Este vizibil caracterul oficial și, totodată, parțial al convertibilității-aur astfel adoptate. Totuși, prin acest sistem se atribuia dolarului rolul clar de monedă de rezervă, alături de aur. Ca urmare, emisiunea de monedă națională în țările care dețineau dolari în rezervele lor se făcea nu doar pe seama aurului din propria rezervă, ci și pe seama unei părți din deținerile în aur ale trezoreriei S.U.A., deținri care, în felul acesta, serveau unei duble emisiuni monetare: mai întâi,emisiune de monedă națională în diferite țări. De aici, vor decurge o serie de consecințe negative pentru sistemul monetar internațional și vor fi create premisele propriei subminări.

Practic, foarte bine, atâta timp cât băncile centrale străine au continuat să accepte dolarii americani și să nu ceară convertirea lor în aur, așa cum ar fi fost îndreptățite conform celor stabilite la Bretton Woods. Deținerea de dolari era avantajoasă, în comparație cu deținerea de aur, atât pentru că plățile în dolari se fac mult mai ușor, cât și pentru că rezervele în dolari puteau fi valorificate sub formă de plasamente pe termen scurt, în timp ce, așa cum se știe, stocul de aur nu numai că nu produce, nefiind plasabil, dar presupune cheltuieli însemnate privind păstrarea, asigurarea, etc. În plus, conținutul oficial în aur al dolarului era menținut neschimbat, fiind obligatorie apărarea prețului aurului la mărimea de 35 dolari/uncie. Un asemenea preț era nerealist, atât pentru că în cele două decenii de după război prețurile tuturor mărfurilor crescuseră, cât și pentru că dolarul se depreciase, în realitate, ca urmare a deteriorării comparative a situaíei economiei americane. Ca urmare a imenselor cheltuieli făcute în străinătate,mai ales cu angajarea lor în războiul din Vietnam, deficitul american sporise, iar S.U.A. nu mai dețineau decât intr-o mică proporție aurul necesar unei evntuale cereri de convertire din partea băncilor centrale străine. S-a estimat că, în a doua jumătate a anilor ’60, S.U.A. nu mai aveau aur decât pentru acoperirea a cca 12 miliarde dolari, în timp ce în afara S.U.A. se aflau cca 90 miliarde dolari. Simpli bani de hârtie. Panica provocată de amenințarea Franței, în 1968, că va cere trezoreriei americane să-și respecte angajamentul de convertire a dolarilor în aur este o dovadă clară că S.U.A. nu se mai aflau în situația din momentul Bretton Woods, când dețineau ¾ din rezervele mondiale de aur. De ce, totuși, nu s-a recurs la convertirea în aur a dolarilor deținuți de băncile centrale străine? Mai mult, băncile centrale, cu excepția celei a Franței, s-au angajat, în 1968, să nu ceară convertirea dolarilor lor în aur, contrar celor convenite în 1944. Răspunsul este simplu. Dolarul s-ar fi prăbușit și, o dată cu el,ar fi fost lovite toate monedele care au fost emise pe baza dolarului. Ori, aceasta ar fi însemnat un adevărat colaps, nu numai pentru dolar. Soluția a fost găsită de către cei care au inițiat sistemul, adică de către autoritățile S.U.A., care, la 15 august 1971, au aununțat anularea angajamentului de convertire în aur a dolarilor aflați la băncile centrale străine și, deci, a oricăror dolari. Cu aceasta, ultima formă de convertibilitate-aur a ieșit de pe scena monetară. Mergând mai departe, amendamentele aduse Statului F.M.I. prin acordul din Jamaica, din 1976, elimină complet aurul din Sistemul Monetar Internațional, prin interzicerea definirii monedelor în aur, deci prin demonetizarea acestuia.

Ce s-a întâmplat cu convertibilitatea celorlalte monede?

Pentru acestea, înțelegerea de la Bretton Woods a prevăzut să treacă la convertibilitate reciprocă, îndată ce vor fi create condițiile pentru un asemenea pas. Deci, conștiente de dificultățile care vor urma războiului, țările occidentale au avut în vedere abordarea graduală a convertibilității. O perioadă de câțiva ani, au existat restricții, aâtt în dmeniul comercial, cât și în cel al plăților, s-au practicat cursuri multiple. Devalorizările care au avut loc în 1949 au permis o anumită corecție a prețurilor relative. O anumită relaxare a restricțiilor și o dezvoltare a schimburilor comerciale s-au realizat în Europa Occidentală ca urmare a înființării Uniunii Europene de Plăți (1950-1958). Ca urmare, au sporit deținerile în aur și dolari ale respectivei. Ca urmare, în 1968, monedele a 14 țări occidentale, altele decât dolarul, au reușit să treacă la convertibilitatea externă reciprocă și față de dolar, pe baza unui curs fix, stabilit în funcție de conținutul în aur al fiecărei monede, cu o marjă admisă de abatere în jurul acestui raport de ± 1%. Aceste țări erau: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, R.F.G., Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Marea Britanie, iar Grecia, în mai 1959 (Garritsen de Vries, 1986, p. 33). Menținerea cursurilor fixe în limitele a ± 1% față de paritatea metalică se realiza prin intervenții ale băncilor centrale. Raporturile valorice și punctele de intervenție ale principalelor monede se prezentau astfel:

Tabel.1 Privind raporturile valorice și punctele de intervenție ale principalelor monede se prezentau astfel:

Deci, băncile cntrale practicau vânzarea și cumpărarea de monede străine, în special de dolari. Dacă, în ciuda intervențiilor respective, presiunea pieței valutare continua să se exercite asupra unei anumite monede, arătând că moneda nu are un curs valutar oficial real, autoritățile, cu informarea F:M.I., procedau la modificarea parităților numai pentru a corecta un dezechilibru fundamental al balanței de plăți. Asemenea modificări de parități au avut loc, în perioada 1946-1973, de mai multe ori. Astfel, în 1949, un număr de 13 țări- Marea Britanie, Africa de Sud, Australia, Norvegia, India, Danemarca, Egipt, Islanda, Olanda, Canada, Belgia, Irak și Luxemburg (Garritsen de Vries, 1986, p. 31) – au devalorizat monedele lor cu 30,5%, în medie. Alte exemple de devalorizări, în perioada respectivă, au fost: coroana daneză, în nov. 1967, cu 7,9%, lira sterlină, în 1977, cu 14,3%. Pentru un număr de 62 de țări, mărimea devalorizării în primele două decenii de după război a depășit 40%, cca 39 de țări au devalorizat între 40 și 75%, printre acestea aflându-se M. Britanie, Irlanda, Austria, Finlanda, Noua Zeelandă, Peru, Filipine, Turcia. Pentru un număr de 23 de țări, devalorizarea în perioada 1948-1967 a depășit 75%, incluzându-se aici Grecia, Iugoslavia, Spania, Islanda. Revealorizarea a înregistrat marca, în octombrie 1969. În cele din urmă, însuși dolarul, moneda centrală a sistemului, a fost devalorizat de două ori, mărindu-se prețul oficial al aurului, de care acesta era legat, de la 35 dolari/uncie la 38 dolari/uncie și apoi la 42,2 dolari/uncie. Încercând să păstreze cursurile fixe, statele F.M.I. au convenit, în cadrul așa-numitului Acord Smithonian din 1972, să lărgească marjele de fluctuare la ± 2,25%.

Sistemul convertibilității pe bază de cursuri fixe a funcționat până în martie 1973, când, ca urmare a imposibilității apărării vechilor cursuri, principalele monede occidentale au trecut la sistmul de cursuri flotante. O dată cu aceasta, convertibilitatea devine exclusiv „de piață”, ceea ce înseamnă că preschimbarea dintr-o monedă în alta se realizează la cursul variabil al pieței valutare,fără un angajament al autoritîților monetare privind menținerea cursului.

Cap. II. Convertibilitatea monetară și evoluția ei

Convertibilitate – însușire legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare și cumpărare pe piață, în sensul că nu există restricții nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăți pentru tranzacții curente sau mișcări de capital – și nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea: rezident al țării în care se efectuează operația sau nerezident.

Monedă – piesă de metal (aur, argint, cupru etc) care se prezintă în general sub formă de disc plat și serveăte ca mijloc de circulație, de plată și eventual de tezaurizare. Spre deosebire de bani, nu este un termen generic, ci se referă la un anumit fel de bani și anume la piesele de metal cu valoare proprie deplină sau inferioară valorii nominale.

Piața trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii și ofertei și să comunice cu piețele străine. Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:

prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte a eficienței comerțului exterior în ansamblu și a fiecărei tranzacții în parte și pe plan mai general, a întregii producții a țării.

ca urmare a convertibilității, produsele țării se află într-o concurență reală cu produsele celorlalte țări, îmbunătățirea activității de producție, creșterea productivității muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ și estetic al produselor sînt stimulate.

convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea producției sectoarelor și produselor celor mai eficiente cerute la export.

din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar, moneda națională putînd fi utilizată – desigur vremelnic și în anumite limite – pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balanțelor plăților.

cursurile valutare în general și valoarea monedei națioale în special sunt puse pe o bază economică, ele rezultînd din cererea și oferta de pe piața valutară. Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare și eficiență economică și totodată ca un instrument de perfecționare a relațiilor comerciale și financiare internaționale în scopul lărgirii și diversificării schimburilor economice.

Convertibilitatea înlesnește comerțul cu străinătatea și creșterea eficienței acestuia. O țară cu monedă convertibilă poate face comerț cu toate celelalte țări, pe piețele unde obține cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puține țări au putut introduce convertibilitatea liberă. În perioada interbelică, numeroase țări au trebuit să renunțe la convertibilitate din cauza condițiilor economice potrivnice. România nu a avut monedă convertibilă decît 3 ani: 1929-1932. După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale sistemului monetar internațional din 1944. Cele mai importante state vest-europene au trecut însă la convertibilitate de-abia în 1958.

În viața economică și în vocabularul de specialitate, convertibilitatea și-a făcut apariția odată cu crearea bancnotelor.

Întrucât la origine bancnota a derivat din chitanța eliberată de bancher clientului care depunea la el o cantitate de aur din motive de securitate și comoditate, acest instrument a păstrat multă vreme caracterul de angajament subscris de banca emitentă de a plăti la cerere, în monede de aur, suma înscrisă pe bilet, deoarece biletul nu era altceva decît un reprezentant al aurului. Această însușire a bancnotei de a fi oricînd transformabilă în aur a fost denumită convertibilitate. Ea a emanat deci din concepția că bancnota este emisă și circulă în locul aurului.

În accepția clasică, convertibilitatea s-a efectuat prin urmare în aur (sau argint în cazul etalonului argint). Sistemele monetare bazate pe aur sau argint, precum și pe bimetalism, așa cum funcționau înainte de 1914, prevedeau obligația necondiționată a băncii de emisiune de a achita prezentatorilor de bancnote, oricare ar fi fost ei – rezidenți sau nerezidenți – suma în metal corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor prezentate și conținutului de metal prețios stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă.

La acest capitol, putem menționa faptul că convertibilitatea face parte din noțiunile și instituțiile care au cunoscut importante modificări de conținut. Astfel: pe vremea cînd sistemele monetare naționale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism, convertibilitatea însemna dreptul deținătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur (argint) corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor și conținutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă. Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire (aur, valută) deținut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanție a emisiunii, alături de garanția principală a portofoliului de scont.

Este de la sine înțeles că în condițiile etalonului aur, moneda națională era convertibilă și în valute în sensul că deținătorul putea obține preschimbarea ei în valuta oricărei alte țări la cursul oficial, paritar, adică la raportul dintre conținuturile de aur ale monendelor în cauză. Această convertibilitate în valută era însă subsidiară: ea deriva în mod logic din convertibilitatea în aur, singura care avea un caracter definitoriu pentru moneda națională a unei țări.

Pentru a face față operațiilor de convertire, băncile de emisiune erau obligate prin legea lor constitutivă să-și formeze și să mențină o rezervă de aur, a cărei mărime fusese stabilită, pe baza experienței, la 25-40% din suma bancnotelor aflate în circulație. Rezerva era denumită stocul de acoperire a bancnotelor. În unele legi monetare, în rezervă erau cuprinse și valute.

În România, legea “pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune” din 17/29 aprilie 1880 a stabilit că “Banca Națională a României” are privilegiul de a ”emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulațiune va fi reprezentată prin valori lesne de realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise”. Într-un alt articol al legii de înființare se arată că “biletele vor fi plătite la prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă națională de argint”.

Așadar, bancnotele Băncii Naționale erau convertibile în aur sau argint, banca fiind obligată în acest scop să aibă o rezervă metalică echivalentă cu o treime din suma bancnotelor emise.

La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se realiza prin păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanț, în timp ce moneda de hîrtie reprezenta o obligație a băncii față de viitorii posesori de bilete de bancă. În această perioadă s-a menținut convertibilitatea, moneda de hîrtie fiind preschimbată la cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hîrtie este limitată și după 1933 este exclusă definitiv, moneda de hîrtie și moneda de cont rămînînd singurele forme de monedă în circulație.

II.1 Evoluția convertibilității

Fiind la început un mecanism intern al economiei, prin care se echilibra cantitatea de monedă de hârtie cu moneda-marfă (aurul), convertibilitatea a devenit în prezent o verigă de pătrundere a monedei naționale în circuitul internațional, parcurgînd un proces de transformări succesive, căpătînd în fiecare fază a evoluției trăsături specifice.

Convertibilitatea în condițiile etalonului aur

Banca emitentă are obligația să achite la prezentarea bancnotelor suma în aur monedă corespunzătoare atât în valori nominale, cât și conținutului de metal prețios (valoare paritară).

Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura menținerea echilibrelor între nevoile economiei și bancnotele puse în circulație.

Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale (25-40% din valoarea bancnotelor în circulație), trecîndu-se la convertibilitatea limitată și apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor care dispuneau de sume mari de bancnote.

Convertibilitatea aur-devize

Dispariția convertibilității aur, în condițiile sistemului aur-devize, a imprimat mecanismului convertibilității un nou conținut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:

convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rândul ei în aur;

banca de emisiune deține în depozitul său valuta de rezervă accesibilă deținătorului de monedă națională, la cursul oficial;

aurul aparține băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea oficială între autoritățile publice);

cursurile sunt supuse unor fluctuații continue și multiple, în funcție de cererea și oferta pe piață (dispar punctele aurului).

Convertibilitatea actuală a monedelor naționale

Trecerea la cursurile flotante, renunțarea la convertibilitatea oficială, nu dispensează decît parțial băncile de obligația de convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piață pentru a susține cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel puțin potențial, dreptul general de procurare de valută de pe piață și de folosire liberă a acesteia pentru a efectua plăți și tranzacții cu partenerii străini.

În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor monede de a circula liber pe plan internațional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri și servicii ce poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă.

În principiu, fiecare îară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare care protejează interesele naționale, manifestîndu-se printre altele, ca un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relațiile de curs de schimb, moneda națională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susținerea cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în funcție de raportul valoric între export și import este utilizată valuta de rezervă sau valuta vizată de interesele statale.

Dacă se consideră optim un anumit curs al unor moede străine față de moneda națională, fie acesta Cs, vor exista două situații:

dacă E < I => I = E + valută

dacă E > I => I + valută = E.

Mecanismele de echilibrare se circumscriu deci relațiilor dintre cererea și oferta de valută, fiind o reeditare a mecanismelor specifice existenței punctelor aurului. Convertibilitatea în condițiile etalonului aur-monedă

Ca noțiune și ca operațiune bancară, convertibilitatea a apărut deci în condițiile etalonului aur, mai precis în condițiile etalonului aur-monedă. În această etapă, convertibilitatea a fost de tip individualist, în sensul că ea reprezenta mijlocul prin care un deținător de bancnote putea verifica în permanență capacitatea băncii de emisiune de a face dovada concretă a caracterului reprezentativ al bancnotei. Totodată, convertibilitatea constituia o posibilitate de obținere de la această bancă a aurului sau a anumitor valute ca mijloc de plată în străinătate.

În cadrul sistemului bănesc bazat pe etalonul aur, convertibilitatea nu avea însă numai scopul de a dovedi populației că bancnota este echivalentă cu aurul, deci că aurul poate fi obținut oricînd în schimbul ei, sau de a procura anumite instrumente de plată. Ea mai deținea o funcție deosebit de importantă, aceea de a menține echilibrul dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei. Dacă masa banilor depășea la un moment dat aceste nevoi, bancnotele începeau să se deprecieze, provocînd o pagubă deținătorilor. Pentru evitarea pagubei, o parte din deținătorii de bancnote le converteau în aur, singura marfă care avea preț fix (banca de emisiune era obligată să efectueze oricînd convertirea potrivit conținutului legal de aur al unitîății monetare). Prin convertire, o cantitate de bancnote se înapoia la bancă, degrevînd circulația, iar aurul era tezaurizat. Invers, dacă numerarul în circulație se rărea, o parte din aurul tezaurizat era scos din tezaur și predat băncii pentru a se obține bancnote, deoarece puterea de cumpărare a bancnotelor, prin rărirea lor, crescuse. Aceste bancnote reintrau în circulație, completînd nevoile de numerar.

Importanța convertibilității în regimul etalonului aur mai era determinată și de rolul acesteia în formarea cursurilor valutare. Debitorul putea plăti în aur sau în valute nu numai în funcție de cele stabilite cu creditorul, dar și în funcție de conveniență. Același privilegiu avea și creditorul. Atunci când cursul valutar creștea din cauza unei cereri masive de valute la un moment dat, pentru debitor putea deveni mai avantajos să convertească moneda națională în aur și să expedieze aurul creditorului străin. În felul acesta, cursul valutelor nu putea crește peste paritatea legală plus cheltuielile de ambalare, asigurare și transport necesitate de plata în aur. Această limită superioară a fluctuației cursului valutar, determinată de convertibilitate, a fost numită punctul de aur superior, de la care plata nu mai avea sens să se facă în valută, ci se efectua prin ieăire de aur din țară. Invers, cursul valutar nu putea scădea sub limita de intrare a aurului în țară, deci sub punctul de aur inferior, de la care beneficiarul intern al unei plăți din străinătate prefera să ceară să i se facă plata în aur, suportînd el cheltuielile accesorii. Mecanismul spontan al “punctelor de aur” a asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare până în anul 1914, adică până la declanăarea primului război mondial.

În condițiile capitalismului monopolist, convertibilitatea liberă și nelimitată a bancnotelor în aur a încetat să mai funcționeze. Convertibilitatea, evident, nu poate fi asigurată de băncile de emisiune decît în proporția stocului de aur de care acestea dispun. Dacă semnele valorii circulă în cantități superioare nevoilor economiei, semnele valorii se depreciază față de aur, potrivit legii circulației bănești, astfel încât posesorii lor au interesul să le convertească în aur. Dacă principiul convertibilității ar rămîne în vigoare, rezervele de aur ale băncii de emisiune s-ar epuiza repede, constrîngînd banca să înceteze operațiile de convertire.

În capitalismul monopolist, resursele de emisiune ale băncilor centrale sunt însă folosite pe scară largă pentru acoperirea uriașelor cheltuieli militare. Aceste cheltuieli, îndeosebi cele determinate de marile comenzi de stat făcute la organizațiile monopoliste pentru furnituri militare, plătite cu prețuri ridicate, constituie un factor esențial de dezechilibru bugetar. Deficitele bugetare devenite cronice sunt acoperite prin diferite expediente financiare, între care și împrumuturile la banca centrală. Bancnotele emise pentru nevoile statului depășesc mult nevoile curente ale economiei și, ca atare, se depreciază, îndemnînd pe deținători să ceară convertirea la banca de emisiune. Pentru a evita epuizarea rezervelor lor de aur, băncile suspendă sau limitează, cu acordul statului, convertibilitatea bancnotelor.

În România, la începutul primului război mondial, convertibilitatea nu a fost suspendată de drept, cu toate emisiunile Băncii Naționale efectuate pentru finanțarea nevoilor de război ale statului, pentru a nu se provoca o reacțiune nefavorabilă pe piață. Atunci însă cînd, la două zile după declararea mobilizării generale, un cetățean s-a prezentat la bancă și a solicitat preschimbarea unei bancnote în aur, banca a refuzat. Adresîndu-se tribunalului, Ministerul Justiției a dat instanței ordin să respingă acțiunea. Acest ordin a constituit prima măsură a guvernului în sensul suspendării convertibilității. În 1917, printr-o convenție încheiată între Ministerul Finanțelor și Banca Națională, banca a fost autorizată să suspende convertibilitatea.

Convertibilitatea în condițiile etalonului aur-lingouri

După primul război mondial a apărut – așa cum s-a arătat – o altă formă de etalon aur, etalonul aur-lingouri (engl. gold bullion standard). În aceste condiții, aurul nu mai circulă efectiv, ci este ținut ca rezervă în tezaurul emitentului de bancnote, sub formă de lingouri. Bancnotele sunt convertibile în aur, însă numai în aceste lingouri, ceea ce limitează în practică dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai deținătorii de sume mari, suficiente pentru a acoperi cel puțin prețul unui lingou (un lingou de aur de uz curent cîntărește circa 400 de uncii troy, adică 12,4144 kg). Convertibilitatea în lingouri a fost practicată de Anglia și Franța în perioada 1928-1936, iar România a înscris-o în legea d stabilizare monetară din anul 1929, împreună cu alte forme de convertire.

Convertibilitatea în condițiile etalonului aur-devize

O altă formă de etalon aur care a apărut după primul război mondial a fost etalonul aur-devize (engl. gold exchange standard). Bazele acestui etalon au fost puse la Conferința monetară internațională de la Genova (1922), la care au participat reprezentanți a 33 de state. Una din rezoluțiile Conferinței recomanda “încheierea unei convenții internaționale prin care să se limiteze utilizarea aurului, prin păstrarea de disponibilități (valutare, n.n.) în conturile din străinătate”.

Etalonul aur-devize, creat – după cum se vede – în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcția de mijloc de plată internațional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada interbelică și după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societății Națiunilor sub a cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situației lor financiare după primul război mondial.

În cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulație și aurul deținut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensată de obligația deținerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să convertească bancnotele în aur. În structura circulației bănești se află numai semne bănești: bancnote și bani divizionari confecționați din metale ieftine. Convertirea se efectuează în valute, convertibile la rîndul lor în aur. Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existența cel puțin a unei monede naționale convertibile în aur, care să servească la convertirea celorlalte monede.

Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conținutul noțiunii de convertibilitate s-a modificat, în sensul că prin el s-a înțeles de atunci înainte numai dreptul deținătorului de bancnote de a cere băncii emitente valuta străină la cursul oficial, precum și de a dispune în mod liber de valuta astfel obținută.

Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operație de verificare a rambursabilității în aur a bancnotelor, un prilej de alegere între o formă de plată și alta, un mecanism de echilibrare a masei monetare față de nevoile de monedă ale economiei, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii față de străinătate își procură la scadență, în schimbul sumei corespunzătoare în moneda națională, valuta străină necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil: cursul oficial (convertibilitatea “reciprocă”).

Etalonul aur-devize constituie o soluție pentru situația în care producția și rezervele de aur nu țin pasul cu dezvoltarea economică.

Această formă obligă băncile de emisiune să-și constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are de obicei aurul, ci valutele și devizele convertibile în aur (lira sterlină și dolarul SUA).

Modificarea conținutului noțiunii de convertibilitate a fost însoțită de precizarea rațiunii pentru care aceasta este adoptată. O țară cu monedă convertibilă se presupune că are o monedă stabilă, ținînd seama de faptul că banca efectuează convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix (sau în cel mai rău caz la un curs cunoscut). O țară cu o asemenea monedă va putea face comerț cu toate celelalte țări, avînd capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci de a cumpăra și vinde pe orice piață, mai precis pe acea piață pe care obține cel mai mare avantaj.

Concomitent, convertibilitatea s-a restrîns atât din punct de vedere geografic, cât și în timp, din cauza dificultății crescînde de menținere a stabilității monetare. Astfel, în perioada interbelică, numeroase țări au renunțat la convertibilitate.

Trebuie de observat că în condițiile etalonului aur-devize:

– caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care se efectuează eventual convertirea finală nu mai aparține băncii emitente, ci unei bănci străine (s-a arătat că în cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea are loc în valute străine convertibile la rîndul lor în aur);

– din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă, dispar limitele de fluctuație a cursurilor valutare între cele două “puncte ale aurului”. Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variații infinite, în funcție de evoluția la rîndul ei infinită a cererii și ofertei de pe piață. În aceste condiții, convertibilitatea reciprocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decât atunci când cursul pieței este sensibil apropiat de cursul oficial. În asemenea cazuri, solicitantul de valută străină nici nu are nevoie să efectueze operația de convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obține valuta, la același curs, de la oricare bancă autorizată să efectueze vînzări-cumpărări de valute.

În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piață al valutelor are tendința să depășească nivelul cursului oficial, regimul convertibilității propriu-zise impune băncii de emisiune să intervină pe piață, vînzînd valutele prea solicitate sau cumpărînd pe cele prea mult oferite, în scopul echilibrării cererii și ofertei și al menținerii pe această cale a cursului pieței aproximativ la nivelul cursului oficial.

Dacă posibilitățile băncii nu-i permit să facă față situației, statul respectiv suspendă convertibilitatea oficială a monedei naționale. Există în continuare două posibilități: sau va fi introdus un regim restrictiv al plăților în străinătate, în cadrul căruia echilibrul între vînzări și cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau tranzacțiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieței (curs flotant), fără nici o influență exterioară. În acest ultim caz, echilibrul între cererea și oferta de valute se va stabili pe piață prin realizarea unui curs de echilibru.

Restabilirea convertibilității în practică: cadru general

După cum se poate constata , restabilirea convertibilității după cel de-al doilea război mondial, în cadrul trasat prin sistemul monetar internațional din 1944, a fost caracterizată printr-o serie de limitări, atât din punctul de vedere național, cât și din cel geografic, sl beneficiarilor și al destinației sumelor de converit.

În practică, dacă facem abstracție de dolarul SUA, a cărui evoluție sub aspectul convertibilității va fi examinată mai departe, monedele principalelor țări capitaliste au devenit reciproc convertibile abia la sfîrșitul anului 1958, dpo perioadă de tranziție de mai mult de un deceniu de la intrarea în vigoare a sistemului monetar internațional. În această perioadă, principalii indicatori economici au arătat o îmbunătățire a condițiilor necesare pentru trecerea la convertibilitate.

Trecerea la convertibilitate a fost însoțită, firește, de desființarea restricțiilor comerciale și reducerea restricțiilor valutare.

Prima monedă europeană care a încercat să treacă – fără succes – la convertibilitate după cel de-al doilea război mondial a fost lira sterlină (15 iulie 1947), în aplicarea unei clauze a acordului prin care SUA acordau un împrumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a lirei sterline a durat foarte puțin: la 21 august 1947, operațiile au fost suspendate. Principala cauză a insuccesului a constat în neîndeplinirea de către Marea Britanie a condițiilor economice și financiare cerute pentru restabilirea deplină a convertibilității în tranzacțiile curente. Învățămintele trase de pe urma acestei nereușite au fost că trecerea la convertibilitate nu poate avea ca singură bază un act normativ, ci ea trebuie să constituie “o măsură firească, răspunzînd realităților situației”.

Înainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar internațional, în 1971, numai circa o treime din statele membre ale FMI aveau monedă convertibilă, ceea ce înseamnă că două treimi încă se mai prevalau de dispozițiile art. 14 al statutului Fondului.

Dintre principalele state capitaliste, numai patru practicau o convertibilitate generală (în sensul larg al termenului), adică atât pentru rezidenți, cât și pentru nerezidenți, precum și pentru orice fel de plăți curente și de capital: SUA, Canada, Elveția și RF Germania. Alte țări (Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de convertibilitate la deținătorii nerezidenți de sume în monedă națională (convertibilitate externă), însă pentru orice fel de plăți. În Franța, Belgia și Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern și era valabilă numai pentru plățile curente. Acelaăi regim, cu unele diferențe de nuanță, a existat și în Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia și Japonia. Din această multitudine de situații rezultă că principiul renunțării la restricții și discriminări nu a putut fi aplicat pe plan general.

În ce privește convertibilitatea oficială, între autoritățile monetare, aceasta are ca scop reglarea multilaterală a soldurilor balanței de plăți, deci echilibrarea financiară a balanței. În practică, această modalitate de corectare a dezechilibrelor de balanță a fost folosită destul de rar, dezechilibrele fiind lichidate în general prin transferul de disponibilități particulare și convertirea lor pe piață.

Convertibilitatea celorlalte sume, după cum s-a arătat, nu a mai fost efectuată de banca centrală – așa cum se întîmpla în cadrul convertibilității “clasice” –, ci de piața valutară, compusă din băncile care efectuează în mod curent vînzări și cumpărări libere de valută, la vedere și la termen. Intervenția băncii centrale pe piața valutară se reducea în această situație la momentele în care ea devenea necesară pentru menținerea cursuluivalutar înăuntrul limitelor admise de statutul FMI peste și sub paritatea monetară (inițial, plus sau minus 1%, iar începînd cu 18 decembrie 1971, plus sau minus 2,25%) și consta în vînzarea de valută străină atunci când cursul ei pe piață avea tendința să crească, precum și în cumpărarea de valută atunci când acest curs avea tendința să scadă.

Pentru a putea interveni pe piața valutară, fiecare bancă centrală dispunea de o rezervă de mijloace de plată internaționale, compusă din aur, valute (îndeosebi dolari SUA, aceștia fiind “valuta de rezervă” a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.

Cap. III. Convertibilitate monetară. Regimul cursurilor de schimb.

Convertibilitatea este legată de emisiunea și punerea în circulație a bancnotelor , de lângă monedele de aur și argint. În prezent convertibilitatea monetară se definește ca fiind însușirea legală a unei monede de a fi schimbată pe o altă monedă fără restricții în ce privește persoana (rezident sau nerezident), în ce privește suma sau scopul schimbului.

Ca sens și ca forme de manifestare, convertibilitatea monetară a cunoscut o diversitate de aspecte strict legate de sistemele monetare în care s-au manifestat. În condițiile etalonului aur vorbim de o convertibilitate a bancnotei în aur, nelimitată în cazul etalonului aur-monedă și limitată ca sumă necesară procurării unui întreg lingou de aur în cazul etalonului aur-lingou. În contextul etalonului aur-devize a dispărut legătura directă între bancnote și metalul monetar, adică bancnotele ca monede ale diverselor țări erau convertibile în dolar iar dolarul era convertibil în aur, putem vorbi deci de o convertibilitate limitată la activele în dolari deținute de băncile centrale străine ( Sistemul Federal de Rezerve – banca centrală a S.U.A.). În contextul etalonului puterii de cumpărare nu mai vorbim de convertibilitatea în aur nici măcar a dolarului, ci doar de convertibilitatea valutară.

Fondul Monetar Internațional definește convertibilitatea monetară valutară ca fiind desființarea restricțiilor și discriminărilor privind plățile și transferurile internaționale, evitarea practicilor valutare discriminatorii. Totodată Fondul Monetar Internațional stabilește o serie de recomandări pentru țările care doresc să-și declare moneda convertibilă:

Să aibă o economie care să asigure necesarul intern de mărfuri și să asigure în acelși timp un export satisfăcător,cu o structură a prețurilor asemănătoare cu cea a pieței mondiale.

Eliminarea controlului prețurilor (liberalizarea acestora).

Echilibrarea balanței de plăți.

Crearea unei rezerve valutare capabile să asigure susținerea cursului de schimb.

Stabilirea unui curs real fundamentat din punct de vedere economic.

Limitarea inflației și realizarea stabilității monetare.

Majoritatea monedelor naționale prezintă încă restricții fie privind persoana, fie suma, și din acest punct de vedere avem mai multe tipuri e monede:

Monede liber convertibile sau liber utilizabile, o categorie de valute creată prin decizia Fondului Monetar Internațional din anul 1978, care cuprindea la acea dată: dolarul american,lira sterlină, marca germană, francul francez, yenul, iar în prezent francul francez și marca germană au fost înlocuite de Euro (€). Sunt larg folosite pntru efectuarea plăților în tranzacțiile internaționale și larg negociate pe piețele valutare. Se caracterizează prin eliminarea în totalitate a restricțiilor privind utilizarea lor, convertibilitatea este deplină.

Monede cu o convertibilitate externă, adică convertibilitate de cont curent, nu și pentru transferurile de capital, monedele cu convertibilitate externă se numesc valute convertibile (129 de țări aveau monedă convertibilă în anul 1996),

Monedă cu o convertibilitate internă, care prezintă restricții atât pentru convertibilitatea de cont curent, cât și pentru convertibilitatea transferurilor de capital,

Monede neconvertibile,care sunt recunoscute de statul emitent doar în interiorul granițelor sale. Pot fi utilizate în relațiile de plăți internaționale numai în cadrul acordurilor bilaterale, în limitele și condițiile acestora,

Monede transferabile (virabile), monede de cont, reprezintă monede care fără a fi convertibile, pot fi utilizate ca instrument de plată internațional prin încrederea acordată de către un grup de state (de exemplu, rubla în cadrul CAER).

Dacă contul curent înregistrează un sold negativ, adică balanța de plăți curente este deficitară, se încearcă finanțarea acestui deficit prin transferuri de capital, investiții directe, de portofoliu sau alte investiții și mai puțin prin utilizarea rezervei valutare.

De exemplu, în anul 2001, finanțarea deficitului de cont curent în sumă de 2.223 milioane dolari S.U.A. s-a realizat în proporție de 78% de investiții directe 1.174 milioane dolari și investiții de portofoliu 575 milioane dolari. În anul 2002 tot investițiile (directe, de portofoliu și alte) au fost sursa principală de acoperire a deficitului de cont curent în sumă de 1573 milioane dolari.

Tabel 2. Surse de finanțare a deficitului de cont curent

Milioane dolari S.U.A.-

Sursa: Raport anual BNR 2002, acțiunea statistică, p. 11

După cum indică tabelul, activele de rezervă ale BNR (și este vorba în principal de devize convertibile) nu numai că au fost utilizate pentru finanțarea deficitului de cont curent, ci dimpotrivă au înregistrat o creștere: cu 1484 miloane dolari în anul 2001 și cu 1802 milioane dolari în anul 2002. Este o politică de consolidare a rezervei valutare a băncii centrale. Deși principala funcție a activelor de rezervă este de a asigura finanțarea, absorbția sau reglarea amplitudini dezechilibrelor prin intervenția autoritșții monetare pe piața valutară, pentru a influența cursul de schimb al monedei naționale, utiliarea excesivă a rezervelor nu este o practică anuală a băncilor centrale, deoarece activele de rezervă reprezintă o garanție pentru împrumuturile de pe piața financiară internațională și un semnal al solvabilității țării.

Volumul deținerilor de rezervă este analizat în raport cu importul de bunuri, respectiv perioada în care importul poate fi acoperit de activele de rezervă. În cazul trecerii la convertibiltate, experții F.M.I. apreciază că volumul acestor rezerve trebuie să reprezinte echivalentul valoric al importului unei țări pe o perioadă de 3-5 luni.

III.1. Regimul cursurilor de schimb

Alături de convertibilitate și balanța de plăți, cursul de schimb reflectă poziția economiei naționale în cadrul economiei mondiale. Un atribut ce dă credibilitate sistemului monetar național este regimul de curs de schimb.

Regimul cursurilor de schimb poate fi împărțit în două categorii principale: cursuri de schimb flotante și cursuri de schimb fixe.

Opțiunea asupra regimului de schimb se bazează pe analiza costuri-avantaje, luându-se în considerare mobilitatea factorilor de producție, gradul de deschidere a economiei, mobilitatea capitalurilor, gradul de diversificare a exportului, orintarea geografică a comerțului, rata inflației în țara respectivă față de rata inflației în țările partenere (pe plan comercial).

În cazul unui curs de schimb flotant, acesta este determinat liber pe piață, prin confruntarea cererii cu oferta de valută, autoritatea monetară nu intervine pe piața valutară, de fapt nu putem vorbi de politică valutară. Această flotare, numită pură (liberă, este mai mult un model teoretic, în prezent există 20 de state, între care S.U.A. si Japonia, a căror monedă flotează liber. Experiența istorică ne-a condus către un alt regim de flotare administrativă, în cazul căruia autoritatea monetară intervine pe piața valutară, însă nu este obligată la această intervenție.

În cazul unui curs de schimb fix, acesta este menținut o perioadă îndelungată de timp și poate fi modificat în situații excepționale. A funcționat practic în perioada sistemului monetar bazat pe etalonul aur (1880-1914).

În prezent, banca centrală determină un curs de schimb oficial față de un etalon internațional (o monedă puternică) și intervine pe piața valutară dacă cursul de schimb de pe piață se îndepărtează de cel oficial. Există și formula atașării monedei naționale față de un coș valutar de referință format din mai multe monede puternice, ce are ca principiu orientarea exportului și importului, a relațiilor comerciale. Asemeni flotării care nu este pură, și cursul de schimb fix fluctuează în cadrul unei limite. Vorbim mai degrabă de un curs de schimb fixat (pegged excenge rate).

Fig.1. Regimul cursului de schimb fix – fluctuația limitată

u.m. națională

u. m. străină

Limita superioară

Limita inferioară

Timp

Exemplul clasic al regimului de cursuri de schimb fixe este primul Sistem Monetar Internațional de la Bretton- Woods (1944). Cursurile de schimb ale monedelor țărilor participante la acest sistem fluctuau într-o marjă de ± 1% față de dolar, moneda etalon a sistemului. Sistemul Monetar European creat în 1979 avea, de asemenea, la bază un regim al cursurilor de schimb fixe, monedele țărilor participante la sistem fluctuau intr-o marjă de ± 2,25% față de cursul de schimb pivot.

Destrămarea sistemului Monetar Internațional de la Bretton- Woods a însemnat și trecerea la regimul cursurilor de schimb flotante, care impune o constrângere mai redusă în ce privește rata inflației și creează premisele mișcărilor speculative, riscul este deci mai ridicat. Spre deosebire de cursurile flotante, regimul cursurilor fixe exercită o puternică constrângere în ce privește rata inflației, aceasta nu poate fi mult diferită de a partenerilor, favorizând cooperarea între țări, în condiții de risc de schimb minim.

Ancorarea monedei naționale față de o monedă puternică (a unei țări cu inflație redusă) reprezintă o variantă a sistemului de cursuri de schimb fixe. Este practicată de țări cu inflație foarte ridicată cu scopul de a obține o reducere rapidă a acesteia, până la nivelul inflației din țara față de a cărei monedă se realizează ancorarea, dar a fost practicată cu succes și de țări dezvoltate precum Franța și Marea Britanie, ambele legându-și moneda față de marca germană.

Modalitatea practică de ancorare poate presupune inființarea unui Consiliu Monetar, care va prelua conducerea politicii monetare și va emite monedă națională doar în schimbul monedei străine puternice față de care s-a legat cursul de schimb. Pierderea independenței politicii monetare se justifică prin reducerea ratei inflației, doar dacă este foarte mare: exemplul cel mai elocvent este cel al Argentinei (1991) care a reușit prin ancorarea monedei naționale reducerea inflației care a scăzut de la 3200% în 1989 la 4% în 1994. Pentru ca efectele ancorării să fie cele scontate, acoprirea monedei naționale trebuie să fie deplină: Aregentina a beneficiat în 1996 de un sprijin al instituțiilor financiare internaționale de 5 miliarde de dolari.

III.2. Convertibilitatea și regimul cursului de schimb în țările din Europa Centrală și de Est.

Regimul valutar, ca mecanism vital al economiei, a constituit preocuparea țărilor aflate în perioada de țranziție de la economia planificată la economia de piață, din Europa Centrală și de Est, după 1989, perioadă caracterizată de reforme economice (dar și de transformări politice,legislative, sociale.).

Fără îndoială că privatizarea este cea care distinge o schimbare sistematică originală de „prestroika” sau reformă, însă există și alte condiții ale înfăptuirii reformelor în aceste țări, printre care convertibilitatea monedei și regimul cursului de schimb.

Țările central și est europene trebuie să îndeplinească o serie de condiții specifice pentru a-și declara moneda convertibilă, și anume:

-liberalizarea comerțului exterior;

-stimularea exportului prin acordarea unor drepturi sau chiar facilității acestora (dreptul asupra valutei obținute din export);

-crearea unui mecanism de intervenție asupra cursului de schimb în vederea asigurării stabilității monedei naționale;

-crearea unei rezerve valutare până la echivalentul valoric al importului pe o perioadă de 3-5 luni, care să acopere solicitările de schimb valutar ale nerezidenților;

-eliminarea subvențiilor.

Declararea convertibilității interne, limitate din punct de vedere al scopului, sumei și persoanei care solicită preschimbarea, concretizată în posibilitatea cumpărării unei sume limitate de valută de către rezidenți,a declanșat așa-numitul fenomen al dolarizării acestor economii, la începutul anilor ’90. Dolarizarea este de fapt manifestarea legii „moneda rea alungă pe cea bună”: populația dorea să dețină valută, cumpăra valută (în limita stabilită de lege), aruncând astfel în circulație monedă națională. Desigur că, dolarizarea economiei s-a manifestat pe fondul inflației ridicate ce a caracterizat țările din Estul și Centrul Europei, deci a instabilității monedei naționale, a unei rate a dobânzii reale negative pentru depozitele în monedă națională, fenomene sesizate de rezidenți.

În acest context, țările foste socialiste au încercat, prin regimul cursului de schimb, să asigure stabilitatea monedei lor naționale. Avantajele ancorării monedei naționale au fost luate în considereare și de Centrul de Studii de Politică Europeană din Bruxelles, atunci când a recomandat țărilor în tranziție această ancorare față de o monedă puternică.

Adoptarea unui anumit regim valutar a presupus opțiunea politică a factorilor de decizie din țara respectivă, existența unor condiții economico-financiare specifice și aplicarea unui set de politici economice în concordanță cu regimul valutar adoptat. Diferențele existente în privința regimului valutar din țările Europei Centrale și Răsăritene – concretizate ca atare și în acordurile cu Fondul Monetar Internațional – reflectau tocmai condițiile diferite din fiecare țară. Raportul Fondului Monetar Internațional clasifică regimurile de curs de schimb ale acestor țări în cinci categorii:

Țări cu regim de curs de schimb fix

Cursuri de schimb fixate față de o valută puternică sau un coș de valute (pegged exchange rate)

Țări cu o raportare a monedei naționale față de un coș de valute – specific țărilor cu un comerț exterior diversificat , alcătuirea coșului depinzând de importanța tranzacțiilor externe cu fiecare țară.

Țări cu regim de curs de schimb cu flotare administrată (dirijată).

Țări cu un regim de curs de schimb cu flotare independentă.

III.3. Convertibilitatea și cursul de schimb în România

În România problema convertibilității leului a fost ridicată încă din 1982 întrucât nu erau îndeplinite condițiile cerute de F.M.I., nu s-a reușit declararea convertibilității monedei naționale. Până în 1989, în România exista un monopol al statului asupra valutei, în strânsă legătură cu monopolul statului asupra comerțului exterior;Banca Română de Comerț Exterior era singura autorizată să efectueze cumpărări și vânzări de valute (până în mai 1991 Ministerul de Finanțe , Banca Națională și Banca Română de Comerț Exterior au exercitat politica valutară).

În anul 1989, balanța comercială era excedentară (+2,000 mil. USD). România nu avea datorii externe și dispunea de o rezervă valutară de aproximativ 1,500 mil. dolari; această situație era menținută prin măsuri administrative, exportul și importul erau dirijate. Abandonarea măsurilor administrative s-a reflectat imediat în deteriorarea balanței de plăți (soldul balanței comerciale deficitare a depășit 3,000 mil. USD) și consumul rezervelor valutare.

Piața valutară interbancară a început să funcționeze în februarie 1991, având ca participanți exportatorii – deținători de valută – și importatorii- cumpărători de valută; cursul stabilit pe această piață era cu mult mai mare decât cel oficial însă volumul tranzacțiilor era redus. Existau, așadar, două cursuri considerându-se că decontarea tuturor importurilor la un curs unic ar fi declanșat un șoc inflaționist. Practic, însă, a crescut cererea de valută pentru efectuarea de importuri la cursul oficial, față de oferta de valută la acest curs, adică se importa mai mult decât se exporta, nu numai cantitativ, ci și prin cursul de schimb care avantaja importatorii și dezavantaja exportatorii. Mai mult, au apărut și alte fenomene negative: evitarea sau întârzierea repatrierii încasărilor valutare, proliferarea braterului, care au adâncit dezechilibrele. Au fost deschise casele de schimb valutare, permițând accesul persoanelor fizice la cumpărarea de valută ( iulie 1991).

Moneda națională, leul, devine monedă convertibilă – cu convertibilitate internă de cont curent la sfârșitul aceluiași an ( noiembrie 1991) prin instituirea unui nou regim valutar; tot atunci s-a trecut la un curs unic, stabilit prin licitație zilnică de Banca Națională, determinat de piață. De fapt a fost unificat cursul interbancar ajuns la 294,42 lei cu cursul oficial de 59,54 lei. Mecanismul nou introdus prevedea vânzarea integrală către bănci a încasărilor în valută ale agenților eonomici. Piața valutară nu a funcționat însă normal din două cauze: întârzâierea finanțării externe și inflația ridicată, ce au determinat o depreciere accelerată a leului și intrarea într-o spirală inflaționistă. De fapt nu era o piață cu adevărat liberă pentru că licitația se adjudeca centralizat (la B.N.R.). La recomandarea guvernului, cursul de schimb a fost „înghețat”, mai mult din rațiuni sociale și cu consecințe economice dezastruoase, în primul rând prin presiunea asupra balanței de plăți ( încurajarea exporturilor și descurajarea importurilor).

În luna mai 1992 mecanismul valutar a fost modificat într-un punct esențial: agenții economici au dreptul să păstreze integral încasările valutare. Această prevedere care nu a fost modificată ulterior, precum și resursele valutare proenind din credite externe, au constituit pași importanți în constituirea unei piețe valutare autentice. Astfel, în luna aprilie 1994 au fost simplificate normele de organizare și funcționare a licitației valutare și putem vorbi de liberalizarea de facto a mecanismului de formare a cursului valutar, însă doar patru bănci: Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare și Banca Ion Țiriac acționează ca dealeri „făcătoare de curs”, „făcătoare de piață”, restul băncilor acționează ca brokeri, executând ordinele clienților lor. Persoanele fizice rzidente aveau dreptul să cumpere valută în limita a 500 dolari S.U.A. pe an în scop turistic ( valuta se elibera pe bază de pașaport).

Menținerea restricțiilor a determinat funcționarea unor piețe paralele față de piața oficială: „piața neagră” în afara oricărui control și „piața gri” a caselor de schimb valutar ce puteau practica un alt curs de schimb decât cel oficial, apropiat de cursul de pe „piața neagră”.

Actualul regim valutar este creat de Regulamentul 3/1997, prin care se declară convertibilitatea externă a leului și sunt eliminate restricțiile la cumpărarea valutei de către populație . Piața valutară devine cu adevărat liberă, fiind deschisă tuturor băncilor: 28 de bănci comerciale devin dealeri pe piața valutară. Cursurile de schimb informative ale leului, ce trebuie afișate permanent de intermdiarii autorizați să participe pe piața valutară, se raportează obligatoriu la următoarele valute (cel puțin): dolarul S.U.A., euro, lira sterlină, francul elvețian.

Cu o convertibilitate de cont curent din 1997, Consiliul de Administrație al BNR a luat decizia liberalizării contului de capital în anul 1999 proces desfășurat în trei etape. Într-o primă etapă au fost liberalizate creditele și împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare de un an, garanțiile, avalurile și facilitățile financiare auxiliare. De la 1 ianuarie 2002 au fost liberalizate total:

Tranzacțiile privind investițiile directe și investițiile imobiliare ( cu excepția terenurilor agricole și forestiere);

Creditele legate de comerțul internațional la care participă un rezident;

Transferurile aferente derulării contractelor de asigurare de viață și de credit.

Putem vorbi de continuarea liberalizării contului de capital în conformitate cu programul convenit cu Uniunea Europeană privind capitolul 4 „Libera circulație a capitalurilor”.

Având în vedere că B.N.R. intervine pe piața valutară numai atunci când moneda națională înregistrează o depreciere puternică, raportându-se la un cosș valutar începând cu anul 2003 (60% euro, 40% dolari) și fără a stabili o marjă de fluctuație a leului, putem caracteriza regimul valutar al țării noastre ca un regim de curs de shimb cu flotare administrată fără fixarea unor marje de fluctuație sunt cele mai slabe în comparație cu celelalte țări din centrul și estul Europei care, începând cu 1999 au o rată a inflației în jur de 10% sau sub 10% în 2001-2002.

Concluzii

Lucrarea este dedicată prezentării convertibilității monetare, atât evoluția ei cât și rolul în present.

Convertibilitatea este o importantă operațiune monetară a cărei realizare se ia în considerare și în exclusivul interes prezent și de viitor al eonomiei naționale, ținându-se seama și de condițiile și tendințele generale ale economiei internaționale.

Convertibilitatea unei monede este importantă nu numai pentru că aceasta ii permite utilizarea în plățile externe, ci și pentru că îndeplinește un rol de liant cu celelalte monede și prin aceasta, cu prețurile interne și externe ale mărfurilor și serviciilor.

Trecerea la convertibilitate e posibiă numai dacă se împlinesc câteva condiții de fond și anume: unitatea monetară națională să aibă un conținut în aur corespunzător cu puterea de cumpărare a unității respective, producția de mărfuri să satisfacă atât consumul intern cât și cerințele de export, nivelul prețurilor interne să fie apropiat de acela al prețurilor mondiale, să existe rezerve de aur și valute pentru eventualitatea convertirii și pentru susținerea monedei proprii la bursele externe, o balanță de plați ehilibrată sau excedentară.

Convertibilitatea fiind la început un mecanism intern al economiei, prin care se echilibra cantitatea de monedă de hârtie cu moneda-marfă (aurul), a devenit în prezent o verigă de pătrundere a monedei naționale în circuitul internațional, parcurgînd un proces de transformări succesive, căpătînd în fiecare fază a evoluției trăsături specifice. Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura menținerea echilibrelor între nevoile economiei și bancnotele puse în circulație.

În principiu, fiecare țară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare care protejează interesele naționale, manifestîndu-se printre altele, ca un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relațiile de curs de schimb, moneda națională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susținerea cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în funcție de raportul valoric între export și import este utilizată valuta de rezervă sau valuta vizată de interesele statale

Biblografie:

Bassoni, 1989

Constantin Kirițescu – “Moneda – mică enciclopedie”,Editura Enciclopedica 1998,Bucureșto

Constantin Kirițescu – “Relații valutar-financiare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Costin C. Kirițescu – Moneda, Editura Științifică și Enciclopedică 1982

Daniela Zăpodeanu – Monedă și Credit.Instituții monetare și de credit 2005, Editura Universității din Oradea, Oradea 2003

Emil Ioța Ghizari, Formularea politicii monetare. Opțiuni și constrângeri, în Caiete de studii B.N.R

Garritsen de Vries, 1986

Gheorghe Manolescu – “Moneda și ipostazele ei”, București, 1996

Gold, 1971

I.M.F., 1985

J. Rueff, Le Peche monetary

Jean-Louis Guglielmi, Politiqus monetaires actuelles et condition d’une unification montaire, ]n ,,Revue d’ec. pol.’’ , nr. 4, 1970

Ligia Georgescu – Goloșoiu, Mecanisme valutare, Ed. ASE, București, 2001

Maria Bîrsan – Convertibilitatea și riscul valutar, Editura Biblioteca Apostrof Cluj 1995.

R. Triffin, Les perspectives actuelles d’evolution et de reforme du systeme monetaire international, în ,, Revue d’ec. pol.’’ 3, 1969

Silviu Cerna – “Sistem monetar și politică monetară”, Editura Enciclopedică, 1996

Sursa: EUROSTAT, Institutul Națonal de Statistică, Banca Națională a României

Teodor Roșca

V. Giscard d’Estaing, discurs ținut la O.C.D.E., la 7. VI. 1973, în ,,Le Figaro” din 8.VI.1973

Vasile Turliuc, Vasile Cocriș – “Monedă și credit”, Iași, 1997

Victor Slăvescu, curs de monedă

Victor Jinga – Moneda și problemele ei contemporane vol. II., Editura Dacia Cluj-Napoca 1981.

www.bnr.ro consultat la 08.05.2014 și 03.06.2014

Ziarul ,, Le monede’’ din 28. XII. 1971

Biblografie:

Bassoni, 1989

Constantin Kirițescu – “Moneda – mică enciclopedie”,Editura Enciclopedica 1998,Bucureșto

Constantin Kirițescu – “Relații valutar-financiare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Costin C. Kirițescu – Moneda, Editura Științifică și Enciclopedică 1982

Daniela Zăpodeanu – Monedă și Credit.Instituții monetare și de credit 2005, Editura Universității din Oradea, Oradea 2003

Emil Ioța Ghizari, Formularea politicii monetare. Opțiuni și constrângeri, în Caiete de studii B.N.R

Garritsen de Vries, 1986

Gheorghe Manolescu – “Moneda și ipostazele ei”, București, 1996

Gold, 1971

I.M.F., 1985

J. Rueff, Le Peche monetary

Jean-Louis Guglielmi, Politiqus monetaires actuelles et condition d’une unification montaire, ]n ,,Revue d’ec. pol.’’ , nr. 4, 1970

Ligia Georgescu – Goloșoiu, Mecanisme valutare, Ed. ASE, București, 2001

Maria Bîrsan – Convertibilitatea și riscul valutar, Editura Biblioteca Apostrof Cluj 1995.

R. Triffin, Les perspectives actuelles d’evolution et de reforme du systeme monetaire international, în ,, Revue d’ec. pol.’’ 3, 1969

Silviu Cerna – “Sistem monetar și politică monetară”, Editura Enciclopedică, 1996

Sursa: EUROSTAT, Institutul Națonal de Statistică, Banca Națională a României

Teodor Roșca

V. Giscard d’Estaing, discurs ținut la O.C.D.E., la 7. VI. 1973, în ,,Le Figaro” din 8.VI.1973

Vasile Turliuc, Vasile Cocriș – “Monedă și credit”, Iași, 1997

Victor Slăvescu, curs de monedă

Victor Jinga – Moneda și problemele ei contemporane vol. II., Editura Dacia Cluj-Napoca 1981.

www.bnr.ro consultat la 08.05.2014 și 03.06.2014

Ziarul ,, Le monede’’ din 28. XII. 1971