Conversiunea

CUPRINS

Argument……………………………………………………………………………………………………………………5

Cap. 1 Stadiul actual al cercetării …………………………………………………………………………………..7

1.1.Conceptul de conversiune………………………………………………………………………………………..7

1.2.Procedeul conversiunii (morfologic și sintactic) ………………………………………………………10

Cap. 2 Tipuri de conversiune……………………………………………………………………………………….13

2.1.Conversiunea substantivului…………………………………………………………………………………..14

2.1.1. Adjectivizarea substantivului…………………………………………………………………….15

2.1.2. Adverbializarea substantivului…………………………………………………………………..16

2.1.3. „Interjecționarea” substantivului………………………………………………………………..18

2.2 Conversiunea adjectivului……………………………………………………………………………………..21

2.2.1.Substantivizarea adjectivului……………………………………………………………………….23

2.2.2. Adverbializarea adjectivului……………………………………………………………………….29

2.3 Conversiunea verbului…………………………………………………………………………………………..31

2.3.1.Substantivizarea verbului……… …………………………………………………………………….33

2.3.2. Adjectivizarea verbului……………………………………………………………………………….35

2.3.3. Adverbializarea verbului……………………………………………………………………………..38

2.4. Conversiunea adverbului………………………………………………………………………………………38

2.4.1. Substantivizarea adverbului………………………………………………………………………..39

2.4.2.Adjectivizarea adverbului……………………………………………………………………………..40

2.5.Conversiunea numeralului……………………………………………………………………………………..41

2.5.1. Adjectivizarea numeralului…………………………………………………………………………41

2.5.2.Substantivizarea numeralului………………………………………………………………………..42

2.6.Conversiunea pronumelui…………………………………………………………………………………….43

2.6.1. Substantivizarea pronumelui…………………………………………………………………..43

2.6.2. Adjectvizarea pronumelui………………………………………………………………………..44

2.6.3. Adverbializarea pronumelui……………………………………………………………………..45

2.7.Conversiunea conjuncției……………………………………………………………………………………..46

2.8.Conversiunea prepoziției. ……………………………………………………………………………………..46

2.9.Conversiunea interjecției……………………………………………………………………………………….47

Cap. 3 Aspecte gramaticale ale conversiunii………………………………………………………………….49

3.1 Aspectele morfologice ale conversiunii…………………………………………………………51

3.2.Aspectele sintactice ale conversiunii…………………………………………………………….53

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..54

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….55

Argument

În cadrul acestei lucrări vom dezbate principalele aspecte ale definirii, clasificării și poziționării conversiunii din perspectiva principalelor caracteristici ale mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului, situațiilor de comunicare variate și punctarea aspectelor esențiale și a diferențelor specifice prezente la diferitele tipuri de conversiuni.

Definirea stadiului actual al cercetării realizată în cadrul primului capitol al lucrării conține aspectele principale ale conversiunii, o scurtă prezentare a trecerii de la termenii de schimbare a valorii gramaticale sau transpoziție lexico-gramaticală la cea de conversiune, considerațiile generale cu privire la modul de abordare a conversiunii din perspectiva gramaticilor tradiționale dar și a celor actuale, definirea conceptului de conversiune și modul în care acesta este organizată și funcționează în cadrul sistemului prin îmbinarea într-un tot unitar a caracteristicilor morfosintactice și comunicative. Vom insista pe tipurile de conversiune raportând fiecare tip de conversiune la celelalte clase morfologice și stabilind punctele comune sau a diferențelor față de formarea acestora.

Capitolul al doilea va cuprinde tipurile de conversiune – fiind subliniate principalele caracteristici care definesc și diferențiază modul în care acesta se individualizează, dar și importanța pe care acesta o are în cadrul comunicării, modul în care acesta se clasifică din punctul de vedere al gramaticilor moderne dar și din gramaticile actuale, diferențele și asemănările dintre aceste clasificări precum și diversitatea mult mai mare a situațiilor în care sunt prezente aceste tipuri de conversiuni, diferențele dintre ele și modul prin care se identifică în cadrul comunicării; vom sublinia și prezenta de asemenea importanța pe care o are conversiunea în dinamica și creativitatea vocabularului, sunt sortate astfel aspectele definitorii și tipurile de conversiune prin precizarea rolurilor pe care le îndeplinesc și modul în care interrelaționează cu celelalte tipuri de conversiune.

În capitolul al treilea sunt incluse date cu privire la aspectele gramaticale ale conversiunii: aspectele morfologice și sintactice, modul în care acestea sunt reflectate în cadrul conversiunii, sublinierea mărcilor specifice și a modului de formare a cuvintelor. În același timp sunt prezentate și informații referitoare la implicațiile sintactice ale conversiunii în funcție de principalele tipuri în care sunt clasificate. Un alt aspect important prezent în cadrul acestui capitol este cel referitor la caracteristicile esențiale pe care le implică această organizare a conversiunii din punct de vedere sintactic și morfologic, modalitățile care privesc ordonarea părților de propoziție din cadrul acestuia reflectate în funcție de tipurile sale.

Modul de organizare al acestei lucrări conține aspecte informaționale și teoretice însoțite de ilustrarea prin intermediul exemplelor referitoare la conversiune. Este o lucrare în care se prezintă treptat modul în care conversiunea se definește în gramatică, dar și în cadrul comunicării, trecerea de la general la particular, vizând aspecte legate de evoluție, clasificare și organizare a acesteia.

Așadar, scopul lucrării noastre este de a delimita și de a analiza modul de clasificare și organizare a conversiunii din perspectiva definirii rolului său în comunicare așa cum apare în gramaticile tradiționale și în cele moderne, în încercarea de a demonstra că acestea reprezintă aspecte ale emancipării societății contemporane și, concomitent, trepte inevitabile ale evoluției limbii române.

Capitolul I: Stadiul actual al cercetării

1.1.Conceptul de conversiune

Termenul conversiune este de origine latină: conversio,-onis (=rotire, schimbare, răsturnare, transformare). În limba română, acest lexem cunoaște o sferă relativ largă de utilizare deoarece tot mai multe domenii ale activității umane îl dețin în vocabularul specific. În lexicologie, conversiunea este considerată un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Se recurge deci la conversiune pentru a spori bogăția lexical-semantică a limbii. Prin acest procedeu de „expansiune internă” vocabularul românesc se îmbogățește cu noi cuvinte și sensuri. Așa se explică studierea conversiunii în cadrul lexicologiei. Dacă ținem însă seama de modul de definire și de echivalentul sinonimic al conversiunii – schimbarea valorii gramaticale a unui cuvânt – considerăm că este un procedeu, prin excelență, gramatical, deci morfosintactic. Trecerea unui cuvânt dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta este marcată atât morfologic (prin mărci flexionare proprii noii clase sau prin invariabilitate, de la caz la caz), cât și sintactic (prin crearea unor noi contexte și ocuparea altor pozitii sintactice).

Conversiunea este considerată a fi un fenomen morfologic, sintactic și lexical-semantic, deoarece implică o schimbare de ordin gramatical, dar și semantic. De aceea, definiția oferită de Dictionarul de termeni lingvistici: „schimbare a clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt, a valorii sale lexicale și gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice și sintactice); trecere a unui cuvânt de la o clasă de cuvinte la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) sensului, prin schimbarea clasei morfologice și a funcțiilor sintactice” surprinde principalele caracteristici ale conversiunii.

De-a lungul timpului au apărut mai multe sinonime ale acestui termen în lingvisticile tradiționale: schimbarea valorii gramaticale, schimbarea funcțiunii gramaticale, schimbarea clasei morfologice. Conversiunea este cunoscută și sub denumirea de „transpoziție lexico-gramaticală” sau „derivare improprie”. Luând în discuție cazul substantivizării, se presupune că, deși trecerea dintr-o clasă lexico-gramaticală în clasa substantivului nu se realizează cu ajutorul unui formativ / formant (afix), ci îndeosebi prin articulare, intervine reorganizarea sintagmatică a enunțului, ca și în cazul derivării propriu-zise. Așa se explică structura sinonimică derivare improprie. În limba franceză contemporană acest fenomen lingvistic este notat prin sintagmele „dérivation impropre” sau „le changement de la valeur grammaticale des mots”.

Transpoziția lexico-gramaticală, numită uneori și derivare improprie sau conversiune se referă la trecerea funcțională a unui termen dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta. Aceasta se poate realiza doar în cazul în care termenul este inserat într-un context specific, de obicei altul decât cel care definește clasa de distribuție respectivă. Limba română a preluat din limba franceză mulți termeni astfel obținuți (prin substantivizarea adjectivelor, de exemplu) dirijabil, impermeabil, fungicide, pesticide etc.- iar, pe teren românesc, modul acesta de îmbogățire a vocabularului nu este pare a fi deosebit de productiv în sfera tehnico-științifică.

În gramaticile moderne s-a fixat însă termenul de conversiune, iar celelalte sinonime utilizate de gramaticile tradiționale au ajutat la delimitarea unui sens, a unei modalități de analiză și a principalelor caracteristici ale acesteia.

Conversiunea (numită și schimbarea valorii gramaticale sau a clasei lexico-morfologice) este definită, în lucrările românești de lingvistică, drept un „procedeu gramatical (morfo-sintactic sau, în exclusivmodul în care conversiunea se definește în gramatică, dar și în cadrul comunicării, trecerea de la general la particular, vizând aspecte legate de evoluție, clasificare și organizare a acesteia.

Așadar, scopul lucrării noastre este de a delimita și de a analiza modul de clasificare și organizare a conversiunii din perspectiva definirii rolului său în comunicare așa cum apare în gramaticile tradiționale și în cele moderne, în încercarea de a demonstra că acestea reprezintă aspecte ale emancipării societății contemporane și, concomitent, trepte inevitabile ale evoluției limbii române.

Capitolul I: Stadiul actual al cercetării

1.1.Conceptul de conversiune

Termenul conversiune este de origine latină: conversio,-onis (=rotire, schimbare, răsturnare, transformare). În limba română, acest lexem cunoaște o sferă relativ largă de utilizare deoarece tot mai multe domenii ale activității umane îl dețin în vocabularul specific. În lexicologie, conversiunea este considerată un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Se recurge deci la conversiune pentru a spori bogăția lexical-semantică a limbii. Prin acest procedeu de „expansiune internă” vocabularul românesc se îmbogățește cu noi cuvinte și sensuri. Așa se explică studierea conversiunii în cadrul lexicologiei. Dacă ținem însă seama de modul de definire și de echivalentul sinonimic al conversiunii – schimbarea valorii gramaticale a unui cuvânt – considerăm că este un procedeu, prin excelență, gramatical, deci morfosintactic. Trecerea unui cuvânt dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta este marcată atât morfologic (prin mărci flexionare proprii noii clase sau prin invariabilitate, de la caz la caz), cât și sintactic (prin crearea unor noi contexte și ocuparea altor pozitii sintactice).

Conversiunea este considerată a fi un fenomen morfologic, sintactic și lexical-semantic, deoarece implică o schimbare de ordin gramatical, dar și semantic. De aceea, definiția oferită de Dictionarul de termeni lingvistici: „schimbare a clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt, a valorii sale lexicale și gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice și sintactice); trecere a unui cuvânt de la o clasă de cuvinte la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) sensului, prin schimbarea clasei morfologice și a funcțiilor sintactice” surprinde principalele caracteristici ale conversiunii.

De-a lungul timpului au apărut mai multe sinonime ale acestui termen în lingvisticile tradiționale: schimbarea valorii gramaticale, schimbarea funcțiunii gramaticale, schimbarea clasei morfologice. Conversiunea este cunoscută și sub denumirea de „transpoziție lexico-gramaticală” sau „derivare improprie”. Luând în discuție cazul substantivizării, se presupune că, deși trecerea dintr-o clasă lexico-gramaticală în clasa substantivului nu se realizează cu ajutorul unui formativ / formant (afix), ci îndeosebi prin articulare, intervine reorganizarea sintagmatică a enunțului, ca și în cazul derivării propriu-zise. Așa se explică structura sinonimică derivare improprie. În limba franceză contemporană acest fenomen lingvistic este notat prin sintagmele „dérivation impropre” sau „le changement de la valeur grammaticale des mots”.

Transpoziția lexico-gramaticală, numită uneori și derivare improprie sau conversiune se referă la trecerea funcțională a unui termen dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta. Aceasta se poate realiza doar în cazul în care termenul este inserat într-un context specific, de obicei altul decât cel care definește clasa de distribuție respectivă. Limba română a preluat din limba franceză mulți termeni astfel obținuți (prin substantivizarea adjectivelor, de exemplu) dirijabil, impermeabil, fungicide, pesticide etc.- iar, pe teren românesc, modul acesta de îmbogățire a vocabularului nu este pare a fi deosebit de productiv în sfera tehnico-științifică.

În gramaticile moderne s-a fixat însă termenul de conversiune, iar celelalte sinonime utilizate de gramaticile tradiționale au ajutat la delimitarea unui sens, a unei modalități de analiză și a principalelor caracteristici ale acesteia.

Conversiunea (numită și schimbarea valorii gramaticale sau a clasei lexico-morfologice) este definită, în lucrările românești de lingvistică, drept un „procedeu gramatical (morfo-sintactic sau, în exclusivitate, sintactic) de trecere a unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta, deci un procedeu gramatical de formare de cuvinte noi din cuvinte existente în limbă” (DȘL, 1997, 137), deosebindu-se de derivare, la care trecerea de la o clasă morfologică la alta se realizează prin atașarea de afixe derivative (DȘL, 1997, 137-138). Aceasta se poziționează astfel la granița dintre lexic deoarece contribuie la îmbogățirea vocabularului și morfo-sintaxă datorită implicarii aspectelor gramaticale. Conversiunea pare a fi într-o evoluție continuă, fiind prezentată în Gramatica Limbii Române din anul 2005 și în Gramatica de bază a limbii române din anul 2010, mai productivă decât celelalte mijloace de îmbogățire a vocabularului.

Într-o accepțiune mai largă, conversiunea reprezintă orice procedeu de trecere de la o clasă morfologică la alta, inclusiv derivarea sau chiar (în literatura lingvistică de limbă engleză) trecerea unui nume propriu în nume comun sau a unui nume abstract într-unul concret (DȘL, 1997, 138). Dicționarul de științe ale limbii precizează și faptul că „în operația de conversiune, trecerea la o nouă parte de vorbire este marcată, morfologic, prin „selecția mărcilor flexionare proprii noii clase (dacă este o clasă flexibilă) sau prin invariabilitate (dacă este o clasă neflexibilă), iar sintactic, prin apariția în contexte specifice noii clase și cu funcțiile acesteia”.

Principala clasificare a tipurilor de conversiune are în vedere clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt. Cele mai fracvente tipuri de conversiuni prezentate de-a lungul timpului sunt cele referitoare la:substantivizări, adjectivizări sau adverbializări ale unor părți de vorbire; dar nu singurele deoarece aproape orice parte de vorbire poate deveni substantiv, în primul rând prin acceptarea unui morfem de determinare (articol hotărât sau nehotărât), a unui articol demonstrativ (leneșul de acolo, oful tău, e un prost, i-am făcut un bine, cel mic a plâns toată ziua) sau prin acceptarea unui determinant adjectiv (acest tânăr, câțiva bătrâni etc.); de asemeni, majoritatea pronumelor, cu puține excepții, se adjectivizează; la fel se întâmplă cu cele mai multe verbe la partic ipiu; în sfârșit, la adverbializare se pot da exemple destul de numeroase ale unor adjective trecute la această clasă (m-a privit fix, se poartă ciudat, se îmbracă elegant, cântă frumos etc.).

Ținând cont de clasa morfologică de origine, se pot distinge conversiuni ale substantivului, ale adjectivului, ale pronumelui, ale verbului, ale numeralului, interjecțiilor, conjuncțiilor, prepozițiilor în diverse părți de vorbire. Din acest punct de vedere, fiecare clasificare propusă se nuanțează în cadrul gramaticilor fiind prezentate: substantivizarea adjectivului, a pronumelui, a verbelor la diferite moduri nepersonale, a adverbului, a interjecțiilor; despre utilizarea cu valoare adjectivală a substantivelor, a pronumelor, a unor verbe la moduri nepersonale; despre adverbializarea unor substantive, a unor adjective, a unor verbe, fiecare cu caracteristici distincte.

Se observă astfel o continuă ascensiune a conceptului de conversiune, precum și multiple posibilități de utilizare a acestuia în morfosintaxă. Conceptul de conversiune prezintă în noile gramatici multiple posibilități de combinare, orice parte de vorbire putând să îți schimbe valoarea gramaticală și să își lărgească astfel orizontul de utilizare a unităților lexico-gramaticale. Se pune accent tot mai mult pe contribuția importantă pe care o are conversiunea la îmbogățirea vocabularului, aceasta fiind considerată de gramaticile moderne aproape la fel de producțivă ca celelalte mijloace interne de îmbogățire a vocabularului (derivarea, compunerea).

1.2.Procedeul conversiunii ( morfologic și sintactic)

Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare și compunere. Acest procedeu constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără atașarea unor elemente derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcției sintactice și admiterea unor determinanți nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunț cuvântul bine este adverb (determină un verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplinește funcția de subiect).

Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcție de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. În gramatica tradițională procedeul intern dominant de îmbogățire a vocabularului era în limba română, derivarea, conversiunea se dovedește a fi, în numeroase situații, extrem de necesară și de productivă, unele dintre tipurile de realizare a acestui procedeu generalizându-se în timp: substantivizarea infinitivului lung, care, progresiv, a ajuns să fie asimilată cu derivarea (din cauza dispariției formelor și a construcțiilor verbale cu infinitivul lung, numeroase gramatici consideră că formele cu -re constituie derivate substantivale, iar -re este un sufix substantival), substantivizarea supinului, adjectivizarea participiului (unde morfemele -at, ut, -it / -ît sunt interpretate adesea ca sufixe adjectivale), utilizarea, cu valoare adverbială, a unor substantive etc.

Acest procedeu are o vechime mare în limba română; el poate fi întâlnit încă din primele texte românești, unde trecerea dintr-o clasă gramaticală la alta era impusă, de cele mai multe ori de anumite cerințe obiective, dintre care insuficiența vocabularului și sărăcia mijloacelor de exprimare în limba română veche. În prezentau apărut unele schimbări în ceea ce privește clasele lexico-morfologice care s-au gramaticalizat, acestea fiind frecvente în toate epocile de evoluție a limbii române, cea mai predominantă fiind substantivizarea supinului, în româna veche, față de substantivizarea infinitivului lung. Conversiunea nu este totuși un procedeu recent, acesta are o „tradiție” îndelungată în limba română și intrând de câteva ori în concurență cu derivarea, procedeul intern dominant de îmbogățire a vocabularului în gramaticile tradiționale.

În Gramatica limbii române din 1966 se prezintă caracteristicile lexicale și gramaticale care se modifică prin procedeul schimbării valorii gramaticale, se pune accentul pe faptul că părțile de vorbire sunt clase lexicale și gramaticale în același timp. Fiecare parte de vorbire se delimitează de alta prin anumite caracteristici lexicale (de sens) și gramaticale (morfologice sau sintactice). De exemplu adjectivul exprimă însușirea unui obiect (caracteristica lexicală), modificându-și forma după gen, caz, număr, grade de comparație (caracteristicile gramaticale). Astfel prin procedeul conversiunii, în anumite împrejurării contextuale, unele cuvinte pot trece de la clasa lor lexico-gramaticală firească la alta adică își pot schimba valoarea gramaticală.

Limba română a început să își rafineze tot mai mult mijloacele de expresie, îmbogățindu-se atât prin împrumutul masiv din alte limbi, dar și prin preluarea, în special din limbile romanice, a unor sufixe/sufixoide, prefixe/prefixoide, devenite, pe teren românesc, extrem de productive, iar conversiunea nu a pierdut deloc teren; dimpotrivă, ea a început să fie utilizată, uneori, ca modalitate de evitare, prin sinonimie, a repetiției; alteori pentru stabilirea unei diferențe semantice între cuvântul obținut prin schimbarea valorii gramaticale și unul derivat de la același radical; nu rareori tendința spre economie, spre o exprimare mai rapidă, stă la baza acestui fenomen; în sfârșit, o analiză atentă a frecvenței cuvintelor obținute prin acest procedeu în diverse stiluri / substiluri ale limbii sau situații de comunicare arată că adesea procedeul în discuție se dovedește a fi extrem de expresiv.

Procedeul conversiunii este în continuă ascensiune în limba română actuală în perioada postdecembristă în special.

Dicționarul limbii române (DLR) era până acum câțiva ani singurul care oferea o plasare în timp a genezei cuvintelor, dar nu a avut răgaz să înregistreze faptele recente de limbă care au stat la baza prezentului studiu; pe de altă parte, multe dintre cuvintele formate prin conversiune se situează oarecum la periferia vocabularului (fiind elemente de argou, termeni familiari ori vulgari sau, deși frecvent utilizați în limba vorbită și cu o vechime probabil mai mare, nu au fost cuprinși în dicționare); aceasta explică faptul că, deși unii dintre termenii în discuție existau, poate, și în deceniile precedente, lucrările lexicografice dinainte de 1989, supuse adesea cenzurii, nu i-au înregistrat. Există și situații în care datarea se poate face cu exactitate, cuvintele respective denumind noțiuni apărute după 1989. În aceste condiții, instrumentele de care am beneficiat au fost unele publicații postdecembriste, precum și câteva dicționare apărute în ultimii 13 ani, dintre care menționăm Dicționar de cuvinte recente, editia a II-a, al Floricăi Dimitrescu, 1997 (DCR2), reprezintă cea mai complexă și mai interesantă lucrare lexicografică din ultimii ani, și din care am preluat cele mai multe definiții, datări și trimiteri la unele articole din presă; Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române, scris de Anca Volceanov și George Volceanov, 1998 (DAEF).

Mioara Avram face referire în Gramatica pentru toți că majoritatea dicționarelor tratează în același articol valorile morfologice diferite dezvoltate de un cuvânt unic la origine, considerând astfel că este vorba de „omonime lexico-gramaticale” realizate prin procedeul de schimbare a valorii gramaticale.

În Gramatica de bază a limbii române (2010) se precizează că procedeul conversiunii este un „procedeu morfosintactic prin excelență” datorită faptului că acesta realizează trecerea între clase prin lipsa mărcilor derivative. Se precizeză de asemenea și câteva aspecte ale procedeului conversiunii din perspectivă morfologică – subliniidu-se preluarea prin conversiune a mărcilor flexionare ale noii clase; iar din perspectivă sintactică prin procedeul conversiunii se va prelua inventarul de distibuție (inventarul de regenți și de subordonați) ale noii clase.

Gramaticile tradiționale analizează procedeul conversiunii ca o transformare morfosintactică, subliniindu-se caracteristica lexico-gramaticală a fiecărei părți de vorbire, privită ca un tot unitar, impicațiile acestei schimbări fiind și de ordin morfologic și sintactic în același timp.

Spre deosebire de acestea Gramatica de bază a limbii române prezintă și o situație aparte se precizează faptul că procedeul conversiunii poate să fie „exclusiv sintactic”, precum în exemplele:

Toată viața mi-a făcut numai bine.

În acest caz se subliniază faptul că așezarea formei adverbiale în poziția de complement direct nu ar fi fost posibilă fără o recategorizare a acesteia ca substantiv

Acest ceva îi dă un farmec misterios.

În această situație se subliniază că așezarea formei pronominale în contextul unui determinant demonstrativ n-ar fi fost posibilă fără recategorizarea acesteia ca substantiv.

Sintetizând principalele caracteristici ale procedeului conversiunii putem concluziona că acesta se poate manifesta fie morfosintactic, fie exclusiv sintactic.

Capitolul 2: Tipuri de conversiune

În Gramatica limbii române din 1966 erau prezentate doar următoarele tipuri de conversiuni: conversiunea substantivului în adverb – „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară”; conversiunea adjectivului în substantiv – „Era un bătrân cărunt.”; conversiunea pronumelui personal neaccentuat în pronume reflexiv – „Îmi spuneam: să am eu o jimblă întreagă.”, conversiunea pronumelor posesive, demonstrative, interogative-relative și nehotărâte în adjective – cartea mea, cartea aceasta, care carte?, orice carte; conversiunea infinitivului lung sau a supinului în substantive – scriere corectă, scris corect, iar participiul se poate substantiviza – „Cel întrebat tace”; conversiunea adverbului în substantiv – „Binele ades vine pe urmele mâhnirii”, sau în adjectiv – om bine.

Procedeul conversiunii s-a extins treptat cuprinzând toate clasele lexico-gramaticale, existând conversiunea: substantivului, adjectivului, verbului, adverbului, pronumelui, numeralului, interjecțiilor, conjuncțiilor, prepozițiilor.

În Gramatica de bază a limbii române (2010) se precizează că unele conversiuni pot fi regulate sau curente: conversiunea adjectivului în adverb – scrie frumos, corect; conversiunea adjectivului în substantiv – albastrul cerului, frumoasa satului; conversiunea substantivului în adverb – singură cuc, beată turtă etc.. Alte conversiuni pot fi accidentale, fie sunt utilizări marcate stilistic, fie utilizări în metalimbaj – Un „nu pot” cinstit mă deranjeză mai puțin decât un „nu vreau” arogant . Unele treceri de la o clasă la alta pot fi complete dacă forma își pierde în totalitate caracteristicile vechii clase: Toată lumea mi-a făcut numai bine.; altele sunt parțiale, atunci când noua formă mai păstrează unele dintre trăsăturile vechii clase – Lucrează noaptea. (adverbializarea substantivului nu este completă căci forma păstrează trăsături de tip flexionar și poate apărea și la plural – Lucrează nopțile., iar sintactic poate să își atașeze determinanți și unele adjective – Lucrează noaptea întreagă.)

2.1.Conversiunea substantivului

Între clasa substantivului și celelalte clase lexico-gramaticale au loc numeroase transferuri de unități. În cadrul raprturilor cu celelalte clase lexico-gramaticale, unele substantive își pierd trăsaturile caracteristice, schimbându-și clasa lexico-gramaticală.

Conversiunea substantivului este relativ rară în limba română și se manifestă în grade diferite la nivel morfologic și semantic: cele mai multe și-au pierdut flexiunea -foc din construcția supărat foc; altele păstrează opoziția de număr- cad grămadă/grămezi; altele menținându-și sensul originar adesea figurat –a dormi colac; altele din cauza caracterului eliptic semantic au fost considerate „opace semantic” sau „desemantizate” – gol pușcă.

Conversiunea substantivului constituie o sursă de obținere a unor efecte stilistice inedite atât în literatura artistică, cât și în mass-media. Putem vorbi despre:

-adjectivizarea substantivului: "Zoe, fii bărbată!"

-adverbializarea substantivului: Toamna se coc fructele.

-interjecționarea substantivului: Atenție!, Liniște!

Conversiune substantivului în adjectiv, are rolul de a sugera însușirea obiectului determinat de substantiv. Cazurile de conversiune a substantivului în adjectiv este un fenomen rar în limba română.

E mai măgar decât credeam (= e mai lipsit de maniere).

Ea e foarte femeie (= feminină)

Adverbializarea substantivului cuprinde o gamă multiplă de substantive care se pot converti în adverbe: cele care denumesc părți ale zilei, zilele săptămânii, anotimpurile; substantivele cu sens modal, folosite invariabil pe lângă un verb devin adverbe de mod cu valoare de superlativ; substantivele care determină adjective ca adverbe cu valoare modală superlativă în unele expresii adjectivale (frumoasă foc ,gol pușcă, beat turtă).

Conversiune substantivului în interjecții cunoaște un inventar de termeni relativ bogat, acestea apărând frecvent în operele lui Ion Luca Caragiale: „Doamne,doamne! suspina el si cu dreapta-si face cruce.” (La conac) ; „Ce vîrsta sa aiba doamna Cutopolu?O, Doamne!” (O blana rara) având multiple semnificații.

2.1.1. Adjectivizarea substantivului

Substantivul exprimă noțiunea în conținut adică totalitatea însușirilor definitorii ale unui obiect, dar și în sferă prin totalitatea obiectelor caracterizate printr-o anumită însușire. Adjectivul actualizează substantivul printr-una sau mai multe trăsături semantice ocazionale sau definitorii în scopul individualizării lui. Sensul exprimat de adjectiv apare ca sens calificativ / caracterizant sau ca „sens-notă”.

Conversiunea unui substantiv în adjectiv presupune o restrângere semantică, fiind cunoscut în anumite cazuri si sub denumirea de antmetrie („figură de substitutie prin abatere”): „Și câni mai bărbați.” (Miorița); „Zoe! Zoe! fii bărbată…” (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută). Sinonimul acestor epitete adjectivale este curajos. Din parimiile: Muierea bărbată, avuția casei.; Muierea bărbată / Mult tort ne arată. se desprinde un alt sens – harnică.

Constituind fapte lingvistice rare, adjectivele de proveniență substantivală au funcția stilistică de epitet: „Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!” (Mihai Eminescu, Scrisoarea IV); „Porumbii prooroci își scaldă / aripile înnegrite de funingine / în ploile de sus.” (Lucian Blaga, Semne).

Prin acest tip de transfer lexico-gramatical, poezia lui Eminescu, mai ales cea de tinerețe, comunică o stare interioară specific romantică: „Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut, / Ce auzi odată copila-mi murmurare, / Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.” (Din străinătate); „(…) – privesc / În ochii tăi, în fața ta – în gura jună” (Iubită dulce, o, mă lasă…); „Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin” (Speranta); „Când în straturi luminoase basmele copile cresc.” (Memento mori); „Voi urmați cu răpejune cugetările regine” (Epigonii); „Pentru-o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales!” (Călin (file din poveste)); „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (Scrisoarea I); „Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin” (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!).

Și Macedonski recurge la adjectivul convertit copil(ă): „Ai dat tu oare viață la inima-mi copilă” (Noaptea de septembre), iar Blaga, la calificativul june: „Ne amăgesc cu mii de june guri” (Poveste). La Ion Heliade Rădulescu ne atrage atenția sintagma „pruncă vițelusă”, în care forma adjectivală cu desinența de feminin este mai putin obișnuită (Zburătorul). Poemul lui Mircea Dinescu Dodeskaden, exprimând revoltă și sarcasm, devine discurs rimat și ritmat prin actualizarea substantivului peiorativ târfă ca adjectiv: „Saci cu pâine, sudoare, țigări / și tăcerea complice și târfă.” Sintagma „ochiul sclav” este, la același poet, expresia freneziei senzoriale a tinereții (Sunt tânăr, Doamnă…).

Situațiile de adjectivizare a substantivului sunt destul de rare în limba română. Cele câteva exemple pe care le-am întâlnit în Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române, Volceanov, Anca, Volceanov, George Editura Arnina, Slobozia, 1996 se comportă ca niște adjective invariabile, se înscriu exclusiv în limbajul familiar și / sau argotic al adolescenților (și nu numai) sau aparțin, unele dintre ele, limbajului sportiv: beton – Mihai va da un chef beton..      

Unele substantive sunt folosite cu valoare adjectivală când însoțesc și determină un alt substantiv: o femeie bărbată – valoare adjectivală (femeie curajoasă), substantivul în acuzativ cu prepoziție poate deveni locuțiune adjectivală: lucru de căpetenie – locuțiune adjectivală (lucru principal).

Adjectivizarea este accidentală, încărcată de valori stilistice, în cazul substantivului:"Să mai privesc odata câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele copile și albe le-a țesut,/Ce-auzi odată copila-mi murmurare. " (Mihai Eminescu)

2.1.2.Adverbializarea substantivului

Limba română cunoaște situații standard (gramaticalizate) de utilizare, cu valoare adverbială, a unor substantive denumind momente ale zilei, anotimpuri sau zile ale săptămânii, care devin adverbe de timp; pe de altă parte, există o altă categorie, a substantivelor care devin adverbe de mod; la ambele clase transformarea se produce prin pierderea flexiunii și apariția acestora în contextele și cu funcțiile adverbului. Exemplele care ilustrează cea de a doua clasă sunt întâlnite aproape exclusiv în limbajul colocvial (termeni familiari, de argou sau în limba vorbită, populară), pentru expresivitatea lor: brici – Totul merge brici., utilizat și ca adjectiv, cu sensul de „excelent, formidabil”; lună –Să găsesc camera lună când vin!„foarte curată”; la substantivele cu sens modal, folosite invariabil pe lângă un verb devin adverbe de mod cu valoare de superlativ (a se îndrăgosti lulea, a dormi buștean); la substantivele care determină adjective ca adverbe cu valoare modală superlativă în unele expresii adjectivale (frumoasă foc, gol pușcă, beat turtă).

În Moromeții, Marin Preda folosește multiple adverbalizări ale substantivului:

„Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.” (vol. I, pag. 6), „Moromete se uita țintă  la vecinul sau, înțelegând pentru ce ieșise el la drum, și nu raspunse la întrebare.” (vol. I, pag. 7) „Și te pomenesti mâine-poimâine că mai vine și Jupuitu cu fonciirea!” (vol. I, pag. 25) „A zăcut o saptamâna si s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile.” (vol. I, pag. 28). „Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în colțuri întunecate, sau locuind împreuna cu țigani care îi spuneau lucruri murdare.” (vol. I, pag. 37) „Plecând furios de pe podișca lui Moromete, Tudor Bălosu simți nevoia – o simțea pentru întâia oară – să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el și vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului.”(vol. I, pag. 103)

„Eu zic că toată iarna o să manânce românii la pâine!” (vol. I, pag. 219)

„Vara muncea toata ziua pe câmp, cu muierea și cu copiii (copiii și muierea mai veneau acasă, dar el ramânea și noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi).” (vol. I, pag. 232). „Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boțoghină stătea în mica ei bătătura și trăgea pe războiul de țesut niște urzeală de cânepa.” (vol. I, pag. 251)

„Iarna au ei mai mulți bani.”(vol. I, pag. 258)

 Substantivele în acuzativ cu prepoziție pot deveni locuțiuni adverbiale: Maria vorbi cu blândețe.- locuțiune adverbiala (vorbi blând).

          Sunt convingatoare analizele realizate de Valeria Guțu Romalo și de Georgeta Ciompec unor secvențe ca: noapte, ziua, iarna, joia, cu sens temporal (Citește noaptea., Va pleca luni., S-a îmbolnavit toamna.) sau mănunchi, covrig, colac, țintă, tun, turtă, folie, unghie, carne, cu sens modal sau cantitativ intensiv (A strâns florile mănunchi., Doarme covrig., Privește țintă., Înghețat tun., Vine glonț., Este beat turtă, "cu care era prieten unghie și carne….pliniciucur de râie"), în care cuvintele își modifică statutul originar, devenind sau tinzând să devină adverbe.

           Invariabilitatea formei, ca și reducerea posibilității de combinare cu adjectivul, pâna la imposibilitatea acestui context, pentru unele dintre ele, sunt semnele morfosintactice ale acestei treceri la clasa adverbului.

           Așa cum preciza Valeria Guțu Romalo, încadrarea unui cuvânt la alta clasa morfologica ține de dinamica limbii, cu faze oscilante intermediare, când cuvântul păstrează atât caracteristici ale vechii clase cât si semnele clasei spre care se orienteaza. În acest caz, modalele au toate caracteristicile noii clase, în timp ce temporalele păstrează încă (chiar daca limitat) disponibilități combinatorii ale substantivului: combinarea cu unele adjective:

                   Învață noaptea toată/ întreagă;

                   S-a întâmplat joia trecută.

           Se observă că, în acest proces, mai conservatoare sunt particularitățile sintactice, cele morfologice fiind primele la care se renunță.

Conversunea substantivelor în adverbe nu este completă, deoarece acestea se află în stadii diferite de adverbializare dar au un sens generic iterativ: păstrează formal opozția de număr – Iarna/Iernile nu ies la plimbare.; prezența mărcilor de articulare – Seara plecăm de la servciu. Din punct de vedere sintactic, sunt distribuite în propoziție circumstanțial, în grupul verbal – Citește noaptea.; adjectival sau adverbial – Îmbrăcămintea potrivită seara este cea elegantă.; sau de atribut, într-un grup nominal cu centru al unui substantiv abstract – Mișcarea dimineața este benefică sănătății.

Substantivele cu sens cantitativ (ore, minute, kilograme) prezintă același comportament, având o formă de plural nearticulat – Învățatul ore în șir i-a provocat dureri de cap./ Periajul dentar minute bune este recomandat de stomatolog.

Procesul de adverbializare este complet, atunci când substantivele sunt utilizate în construcții fixe, își pierd caracteristicile morfologice și disponibilitățile sintactice, desemantizându-se: construcții eliptice pentru a explica forma (covrig, mănunchi, ciorchine, grămadă) – Doarme covrig./ „Norii…stau grămadă peste sat.” ; sau intenstatea, constituind mijloace lexicale de exprimare a superlativului (înghețat bocnă, legat cobză, frumoasă foc, singur cuc, negru corb, doarme buștean).

2.1.3. „Interjecționarea” substantivului

Trecerea din clasa substantiv în clasa interjecție este un fenomen care se întâlnește exclusiv în limbajul vorbit (Noroc!, Baftă!, Succes!, Atenție!, Liniște!, Prostii!, Sănătate!, Gura!); aceste substantive reprezintă elipse ale unor verbe din propoziții exclamative: (Să ai) noroc / baftă / succes / sănătate!; (Faceți / fă) liniște! (Ține-ți) gura!, (Acordați-mi) atenție! Motivul este, probabil, expresivitatea substantivelor în astfel de contexte, majoritatea cu rol de avertizare.

În Gramatica limbii române din 2005 se precizează că substantivele se pot converti în interjecții secundare prin gruparea lor în câteva clase semantice: numele de rudenie (mamă, măiculiță, tată, frate, soră), substantive care provin din sfera religioasă (Dumnezeu, Domn, drac, naiba, păcat), iar mai rar provenite din nume proprii (acestea intră în componența locuțiunilor interjecționale – scârț, Marițo și tronc, Marghioalo). Unele substantive își păstrează într-o măsură mai mare valoarea lor semantică primară, de aceea sunt uneori evitate chiar și în limbajul familiar (drac, naiba); iar unele sunt desemantizate total, având rolul de a exprima anumite stări psihice ale locutorului. Majoritatea interjecțiilor secundare sunt cuprinse în subgrupa interjecțiilor cu valoare emotivă sau expresivă deoarece pot să aibă multiple semnificații contextuale – „De fumat, mă mai lăsasem de vreo douăzeci de ori, așa încât….Așa încât puteam să încerc din nou, ce dracu!” .

De asemenea coversiunea substantivelor în interjecții secundare sunt considerate că au o formă morfologică fixă, par să fie „împietrite”: formă de nominativ nearticulat – drac; formă de dativ- dracului, naibii (acestea pot fi asemănate cu structurile dativului locativ – Du-te dracului!, Du-te naibii! sau Taci dracului/naibii!); formă de vocativ – mamă, frate, soro, nene, domnule, Doamne, Dumnezeule, drace.

Formele de vocativ ale interjecțiilor substantivale nu mai au rolul de chemare sau de adresare ca în situațiile în care substantivul este folosit cu sensul său propriu, ci exprimă o reacție afectivă. În anumite situații aceste interjecții pot fi intercalate în alte enunțuri sau pot fi utilizate în enunțuri independente:

„Jeff: E domnul Ștefan Valeriu.

Madame Vintilă: Tot el, frate?”

„Nu poți, dom'le, să te duci la pescuit cu o limuzină, îți trebuie o națională…”

Aceste formule de adresare au căpătat valoare interjecțională datorită unei frecvente folosiri și a unei accentuări afective în dauna celei denotative, acesta reprezentând chiar principalul procedeu prin ncare se pot forma interjecțiile secundare.

O altă formă frecventă a interjecțiilor se poate realiza prin intercalarea interjecțiilor drac, Dumnezeu, naiba, dracului între un adverb sau un pronume interogativ și un alt enunț interogativ:

Când Dumnezeu/dracu/naiba ai plecat?

Cum dracu ai făcut așa?

Cine naiba/naibii/dracu/dracului mi-a cerut bani?

Dar ce Dumnezeu mi-ați dat?

„Locuțiunile interjecționale ce dracu, ce Dumnezeu, ce naiba sunt resturi de propoziții” și se pot folosi pentru a exprima o atitudine de indignare sau de a sugera o surpriză neplăcută.

„Puțin loc, hei, ce Dumnezeu…Faceți-mi loc, băieți!” (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților)

„Chiar așa, ce dracu', e și el prim-ministru, nu ca mine, ziarist, să-l trimită nevastă-sa la redacție c-o sută de lei în buzunar.” (AC, 2003)

Cele mai multe exemple de interjecționări ale substantivului se regăsesc în Dicționarul de argou și expresii familiare ale limbii române, Editura Arnina, Slobozia, 1996 unde apar următoarele situații de interjecționare a substantivului:căruță!, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „fugi!”; măciuci!, care, pe lângă sensurile substantivale de :1.”contact sexual” și 2. „vorbărie neserioasă”, este utilizat și ca interjecție, exprimând neîncrederea sau dezacordul; mofturi!, cu sensurile de: 1. „Prostii, aiureli!”; 2. „Fleacuri! Nu contează!”; nas!, utilizat ca interjecție 1. rostit atunci când strănută cineva, cu sensul de „noroc! sănătate!”; 2. „fugi!”; neamule!, cuvânt de adresare folosit de infractori între ei; pârtie!, ca interjecție, cu sensul de „faceți loc! Dați-vă la o parte!”; roiu’! ca interjecție, cu mențiunea stilistică „vulgar”, apare cu sens de avertizare (fugi!, pleacă!); face parte din aceeași familie lexicală cu verbul a (o) roi („a se retrage în mare grabă; a fugi dintr-un loc”) și cu substantivul roială (cu sensul de „fugă, plecare precipitată, retragere efectuată în grabă”); spanac! are, pe lângă sensul substantival, propriu registrului familiar și argotic, de „lucru de calitate inferioară (referitor, mai ales, la producții de factură artistică sau intelectuală”, și unul de interjecție, exprimând neîncrederea (ei, aș!); sufletu’! are, ca interjecție, sensul de „ba deloc! ei aș! ioc!”; topeală! apare, în limbajul argotic, cu valoare substantivală, mai ales la plural (topeli, cu sensul de „fugă, retragere precipitată”, în aceeași familie cu verbul a (se) topi și derivat de la el); ca interjecție are un sens foarte apropiat de verbul și substantivul din aceeași familie: „fugi! șterge-o! dispari!”; ușcheală!, sinonim cu topeală, se întâlnește în condiții similare; valea!, cu sensul de „pleacă, fugi!”; și în varianta Valencia!, în care nu am reușit să ne dăm seama dacă s-a stabilit vreo legătură de sens cu numele propriu respectiv sau e vorba, mai degrabă, de o eufonie.

Interesante sunt, tot în registrul argotic, situațiile (izolate, de altfel), în care nume proprii apar utilizate cu valoare de interjecții: Cuba!, interjecție admirativă întâlnită în limbajul adolescenților cu sensul de „bravo, perfect”; Thailanda!, tot în limbajul adolescenților, cu sensul de „pleacă! dispari!”.

Locuțiunile interjecționale pot proveni și din grupuri nominale alcătuite din substantiv și un adjunct: mama dracului, păcatele mele/noastre, slavă Domnului etc.

Păcatele mele, ce ai mai făcut?

Ce mama dracului i-ai dat de s-a îmbolnăvit?

„Interesul pentru echilibru m-a adus la o concluzie simplă și perfect truistică: slavă Domnului, echilibru există!”

Conversiunea substantivului poate cuprinde chiar și interjecții adversative, de exemplu prin scurtarea substantivului fată s-a obținut interjecțiile fă sau fa, sau interjecția prin care se cheamă puii – pui-pui provenită din substantivul pui.

2.2.Conversiunea adjectivului

Conversiunea adjectivului este deosebit de productivă și constituie un mijloc de îmbogățire numerică a cuvintelor din clasele lexico gramaticale precum substantivul sau adverbul.

Adjectivul    își    poate     schimba    valoarea   morfologică în: 

substantiv – prin articulare  cu articol hotărât,   nehotărât sau demonstrativ, prin asocierea cu un cuvânt din clasa determinanților, prin plasarea adjectivelor care sunt precedate de prepoziții în anumite contexte substantivale, prin atașarea mărcilor de vocativ „-ule” și „-o”, prin elipsa termenului determinat dintr-o îmbinare fixă.

Conversiunea adjectivului în subtantiv este foarte productivă, deoarece din unul și același adjectiv se pot obține două substantive, unul masculin și altul feminin.

  Frumosul din  natură  este impresionant.  

El este un binevoitor. 

Cel harnic învață zilnic.

Trei brunete prezentau ținutele elegante.

Era cel mai renumit dintre silitori.

Dă-mi haina, drăguțule!

Zi-mi ceva, scumpo!

Nevertebratele sunt animale fără coloană vertebrală.

adverb – când  determină un verb (nu un verb copulativ personal)

Adverbializarea adjectivului este privită mai ales în funcție de context, deoarece trebuie să existe o compatibilitate semantică între adjectiv și verb, existând și situații în care conversiunea adjectivului în adverb nu este posibilă dacă nu există această potrivire semantică.

El scrie frumos. 

Este frumos să-i  ajuți pe ceilalți.

2.2.1.Substantivizarea adjectivului

Substantivul este considerat un cuvânt primar, datorită conținutului propriu, independent, foarte bogat și nuanțat, putând constitui cheia comunicării, în timp ce adjectivul este considerat un termen adjunct, un cuvânt secundar și chiar un „satelit al substantivului”. Acesta din urmă este contextul diagnostic și diferențiator al substantivului. Substantivul și adjectivul se află într-o relație de interdependență deoarece substantivul exprimă noțiuni, iar adjectivul, „note” ale noțiunii, scoțând substantivul din sfera generalului, introducând „diferențieri în interiorul clasei de obiecte denumite, la nivel noțional, de substantiv”. Unii lingviști consideră însă că adjectivul exprimă noțiuni, asemenea substantivului, verbului, pronumelui, numeralului sau adverbului.

Dacă substantivul denumește obiectul, evocând un complex de proprietăți, în general caracterizatoare, adjectivul exprimă însușiri care nu pot exista în afara unui obiect. Astfel, prin substantivarea adjectivului se ajunge la o detașare a însușirii de obiectul care o posedă și la transformarea ei într-un obiect independent.

O construcție în care se află un substantiv însoțit de un adjectiv poate fi simplificată prin înlăturarea substantivului: Omul înțelept să lase totdeauna să treacă adjectiv  de la sine./Înțeleptul să lase totdeauna să treacă de la sine.; Trandafirul cel roșu este mai proaspăt. /Cel roșu este mai proaspăt. În construcțiile simplificate, cuvintele înțeleptul și cel roșu nu mai însoțesc un substantiv, deci și-au pierdut valoarea de adjectiv și au câștigat valoarea de substantiv (s-au substantivizat). Substantivizarea adjectivului înțelept s-a făcut prin articularea lui cu articol hotărât enclitic –l. Adjectivul substantivizat cel roșu n-a avut nevoie de articolul hotărât enclitic pentru că el avea deja un articol hotărât cel. Adjectivele devenite substantive se comportă ca orice substantiv: pot fi însoțite de un adjectiv propriu-zis, de adjective pronominale sau de un numeral -marele înțelept, acest înțelept, doi înțelepți; pot fi însoțite de articol nehotărât (dacă nu sunt precedate de articol adjectival) – un înțelept, niște înțelepți; au în propoziție funcțiile sintactice ale substantivului- în propozițiile date, cuvintele înțeleptul și cel roșu au funcția de subiect, în propoziția : L-am ales pe cel roșu., pe cel roșu are funcția de complement.

Substantivizarea adjectivului, marcată prin articulare sau prin alte mijloace ale flexiunii substantivului, iar, sintactic, prin așezare într-un context propriu substantivului se evidențiază și prin următoarele exemple: „E un adînc asemene/Uitării celei oarbe” (Eminescu, p. 135); „Acest, cuvînt, Divino, mai zi-l o dată, zi-l.”(ib. 425); „Și apa unde-au fost căzut/În cercuri se rotește,/Și din adînc necunoscut/Un mîndru tînar crește”(ib. 128)- recunoașterea substantivului din versul al treilea se realizează în exclusivitate sintactic prin apariția în contextul unei prepoziții și legarea de un adjectiv subordonat; „Harap – Alb, dacă vedea reaua, i-aruncă pelea cea de urs și fuge cît poate. ”(Creangă, p.a. 111). În aceste exemple, se adaugă și criterii morfologice care permit identificarea adjectivelor substantivizate: articolul un, desinența -o de vocativ, articolul hotărât -a (reaua). Este absent substantivul regent pe care sa-l preceadă.

Este cunoscut procedeul substantivizării adjectivului la Ion Creangă în Amintiri din copilărie, implicând un tipar sintactic cu o inversiune a relațiilor: regentul devine subordonat;subordonatul (substantivat) devine regent-de exemplu: „…un drăguț de bicuișor…”; „… nici o chioară de babă nu mai dă pe al biserică!”; „…nebuna de mătușa Mărioara”.

Trecerea adjectivelor în clasa substantivului este însoțită uneori și de anumite mutații semantice. De exemplu, substantivul format prin conversiunea adjectivului înglobează în structura sa semantică și semnificația substantivului omis: om deștept – deșteptul, substanțe narcotice – narcotice. Fenomenul transferului semantic, când elementul determinant preia sensul termenului determinat, are loc, de obicei, în cazul elipsei: roșie, vânătă.

Prima constatare care se poate face este aceea că fenomenul se produce frecvent în situația în care adjectivul respectiv determină, inițial, un substantiv, pe care ajunge în cele din urmă să îl substituie; cauza o reprezintă „legea minimului efort”; o contribuție însemnată are, probabil, și faptul că adjectivul, astfel substantivizat, poartă o informație mai complexă decât substantivul pe care l-a substituit (de fapt, substantivul nou format cumulează, cel mai adesea, valorile semantice ale celor două cuvinte inițiale). Multe dintre acestea funcționează, în paralel, ca substantive și ca adjective și au intrat deja ca atare în uzul general. Câteva exemple: adițională, s.f. (telefon.), „convorbire telefonică suplimentară în raport cu numărul de convorbiri incluse în prețul fix al abonamentului”(1993) – din convorbire adițională; agravantă, s.f., „circumstanță cu caracter agravant”(1995) din circumstanță agravantă; anticipate(le), s.f., alegerile anticipate, utilizat exclusiv în forma de plural, frecvent, în ultima vreme, în emisiunile T.V. nu este înregistrat în DCR; audiovizual,-a, adjectiv la origine, „(despre mijloacele de comunicare și informare) care se adresează auzului și văzului”(Cont., 7. III. 1961, p. 4 s.a.), este utilizat frecvent, în ultima vreme, ca substantiv (prima atestare ca substantiv pe care o înregistrează DCR2 este din R.lit., 30. V. 1985, p. 20), dar în perioada postdecembristă apare din ce în ce mai mult cu această valoare; bucureșteană, s.f., (sport), „echipă sportivă cu sediul în București” (I.B., 28.III.1983, p. 7), explicat în DCR2 ca un derivat (București + -ean + -ă); apreciem că în acest caz avem de-a face cu o conversiune a adjectivului bucureștean, din echipă bucureșteană; celular,-ă / mobil,-ă, (1992), termeni utilizați, cu numai câțiva ani în urmă, doar ca adjective, în sintagma „telefonie (mobilă) celulară” (DCR2), ulterior în contextul (telefon) celular, și apoi folosiți aproape exclusiv ca substantive (neutre), cel puțin în limba vorbită (Mi-am uitat celularul acasă / Dacă nu sunt acasă, sună-mă pe mobil); handicapat, s.m., cu două sensuri: „infirm, invalid”(1993) și „om neputincios, nedescurcăreț și cam sărac cu duhul” (în argoul tinerilor și peiorativ) – DCR2; provenit din persoană / individ handicapat; întreprinzător,-oare, s.m.f., „persoană care creează și se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc.” (1991): din individ întreprinzător / persoană întreprinzătoare; oficial, s.m., de regulă la plural, cu sensul de reprezentant oficial: oficialii de la Ministerul Muncii; neînregistrat în Dicționar de cuvinte recente;

Adăugăm, la acestea, adjectivele substantivizate agravantă (din circumstanță agravantă), anticoncepțional (din pilulă anticoncepțională), antiglonț (din vestă antiglonț), deja semnalate de lucrările mai noi (Stoichițoiu-Ichim, 2001, 12).

De asemenea există și o serie de termeni, considerați de Dicționar de cuvinte recente 2 exclusiv adjective, au început să fie utilizați, în ultima vreme, ca substantive; astfel: aerobic,-ă, adj., „gimnastică la care mișcările și respirația se sincronizează pe ritmuri muzicale” (I.B., 18. II. 1984, p. 6); este foarte frecvent după 1989, atât ca adjectiv, cât și, în limba vorbită cel puțin, cu valoare substantivală („Mă duc la aerobic(ă)”); logistic,-ă, adj., „privitor la mijloacele de hrană, de cazare, de transport” etc. (1993, 1995), în contexte de tipul material logistic (1993), sprijin logistic (1993); în ultimii ani se întâlnește frecvent substantivul logistică; maidanez,-a, adj.(despre animale), „fără stăpân” (1992, 1993); în ultimii ani, utilizat preponderent ca substantiv; din câine maidanez; recent am auzit, cu același sens, și adjectivul comunitar, utilizat cu valoare substantivală (comunitarii lui Băsescu); prespălat,-ă, adj. (vest.), (mai ales despre blugi) „din material spălat înaintea croirii, astfel încât să rezulte degradeuri”; preuniversitar,-ă, adj. (înv.), „care precedă perioada studiilor universitare”; în sintagma „învățământ preuniversitar” (1994), dar și substantivizat: greva preuniverstarilor.

Dacă în exemplele de mai sus substantivizarea adjectivului este dictată mai ales de rațiuni de ordin practic (economia sau rapiditatea exprimării), altfel par să stea lucrurile în cazul registrului argotic, guvernat de metaforă, în care cuvintele formate prin conversiune sunt extrem de expresive; am extras, din Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române, scris de Anca Volceanov și George Volceanov, 1998, numeroase adjective utilizate cu valoare substantivală: activ, active, s.n., în limbajul lumii interlope, „cazier bogat”, intrat și în limbajul comun (are la activ mai multe furturi/spargeri); bărbos, bărboși, s.m., în limbajul cartoforilor, „rigă, popă”; bătrân, bătrâni, s.m., 1. „student din anii mari”, spre deosebire de bobocii din anul I-1995-DCR2; 2. (în argoul militarilor), cu un sens apropiat de acela din argoul studențesc: „cu vechime în armată” și destul de vechi în limba română; s.f. „bancnotă de zece mii de lei” sau „bancnotă de o sută de dolari”; buzat, buzați, s.m.(peior.), „țigan”; calmant, calmante, s.n., 1. „băutură spirtoasă”, „prostituată”; „femeie frumoasă / iubită, amantă”; ecologist, ecologiști, s.m., (termen glumeț) „vagabond”; precizăm că acest cuvânt circulă ca substantiv și în limbajul curent, cu sensul de „reprezentant al Partidului Ecologist” sau de „apărător al ecologiei”; extremă, s.f., termen existent și în limbajul standard, ca substantiv, este întâlnit, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „buzunar lateral”; golaș, golași, s.m. (eufem.) „homosexual”; hepatic, hepatică, hepatici, hepatice, s.m. și f., „persoană de rasă mongolă”; ilegalist, ilegalistă, ilegaliști, ilegaliste (termen glumeț și familiar), „infractor, delincvent”; indigo, utilizat și ca substantiv, în limbajul standard, ca nume de culoare, apare, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „infractor profilat pe același tip de delicte”.

Statistica făcută de Dicționarul limbii române moderne subliniază faptul că aproximativ o pătrime din numărul total al adjectivelor se substantivizează. Adjectivele din fondul lexical de cuvinte se substantivizează în cea mai mare parte, iar adjectivele derivate cu sufixe adjectivale (-esc, -os, -nic, -al, -bil) sau adjectivele noi sunt supuse mai rar substantivizării. Principala condiție de substantivizare a adjectivului este cea de ordin semantic: adjectivele care denumesc însușiri omenești negative se substantivizează mai ușor decât antonimele lor – cuminte și obraznic (se spune foarte frecvent Obraznicule!, Ești un obraznic! și nu cumintele sau un cuminte); din punct de vedere formal adjectivele la gradul pozitiv se substantivizează frecvent și doar în cazuri excepționale se pot substantiviza adjectivele la ale grade de intensitate, cel mai adesea fostele superlative absolute cu prea devenit prefix – preafericitul, preacurata, preacinstita, de asemenea și constructiile de tipul: (o) bunătate de om, (o) mândrețe de băiat, (o) minunăție de fată, (o) grozăvie de vreme, (o) frumusețe de copil etc. sunt mijloace de exprimare a „superlativului epitetic”. Substantivele: bunătate, mândrețe, minunăție, grozăvie, frumusețe sunt echivalente ale superlativului adjectivelor de la care s-au format. Repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat constituie superlativul ebraic (procesul de superlativizare se face după model oriental): frumoasa frumoaselor, isteț între isteți.

Limbajul poetic recurge la articolul definit pentru a crea anumite efecte stilistice. Fiind mijloc de substantivare a adjectivului, prin utilizarea sa, se ridică importanța calitătii la statutul de obiect independent. Procedeul caracterizează și limbajul paremiologic: Leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește.; Bate toba surdului,/Dă oglindă orbului.; Surdul n-aude, dar le potrivește.; Nu plătește bogatul, ci vinovatul.; Cele bune/ Să s-adune, /Cele rele/Să se spele.. Adjectivul bogat, de exemplu, poate crea substantivele bogăție și bogatul (un bogat), primul purtând marca semantică [+abstract], cel de-al doilea, mărcile [+uman] și [+concret].

Prin substantivizarea adjectivului se poate reproduce și o însușire, nu numai obiectul: „Scumpul sau lacomul ascunde avuțiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaște ca un domn.” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Exemplul este ilustrativ pentru a combate opinia conform căreia se substantivizează, de regulă, adjective ce exprimă defecte. De fapt, distincția calitate [+pozitiv] / defect [+negativ] privește modul specific vorbitorului de a percepe și de a prezenta realitatea.

Substantivele de proveniență adjectivală, transformând calitatea în obiect, proprietatea în substanță, devin deosebit de plastice. În exemplele următoare, trăsătura definitorie se identifică net cu posesorul ei. Posesorul devine întruchiparea însușirii respective: „Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase / Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă” (Mihai Eminescu, Împărat și proletar); „Împrejur cei mari ai țării și ai statului s-adună.” (Mihai Eminescu, Mănușa); „Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminți.” (Mihai Eminescu, Memento mori); „Deși sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag și străin…” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Substantizarea adjectivelor la vocativ are diverse conotații afective, vocativul constituind cazul ce se remarcă frecvent prin încărcătura afectivă maximă: „Nu așé, fățarnico, nu așé, (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie, (…) / Dar azi vălul cade, crudo! (…)” (Mihai Eminescu, Venere și Madonă); „Pe veci pierduto, vecinic adorato!” (Mihai Eminescu, Sonet III); „Deschide, dă drumu, – adorato” (George Bacovia, Note de toamnă); „<< – Răule, te-ai supărat? >>” (George Coșbuc, Supțirica din vecini); „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (Lucian Blaga, Lumina).

Vocativul ce deschide creația expresionistă blagiană Izvorul nopții identifică iubita cu ideea de frumusețe, depășind spațiul concretului, al materialității: „Frumoaso, / ți-s ochii-așa de negrii (…)”. Percepută cu ochii sufletului, frumusețea se identifică principiului luminii în noapte. Frumoasa deține sursele întunericului primordial, dar, în același timp, ea proiectează în jur lumină.

Prin articulare, adjectivele cromatice sau cele care trimit la semul [+culoare] devin substantive concrete, deosebit de pitorești. Procedeul este frecvent întâlnit la marii noștrii creatori: „Nădejdea domnului este ca săninul ceriului și ca încetul mării: acmu este senin și să face nuor, acmu este mare lină și să face fortună.” (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei); „E frumusețea. Nu – în seninul, / În liniștea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumusețe…/ (…) / S-între seninul blândei diminețe” (Mihai Eminescu, Odin și poetul); „Verde crud, verde crud…/ (…) / Vis de-albastru și de-azur.” (George Bacovia, Note de primăvară); „Negru profund, noian de negru…” (George Bacovia, Negru); „Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului / și cântă.” (Lucian Blaga, În lan). Există o cauzalitate externă și internă a faptului conversiunii adjectivului. Este vorba, pe de-o parte, de o realitate lingvistică, necesitând uneori schimbarea formei cuvântului, iar pe de altă parte, de o realitate ce priveste exteriorizarea unei stări interioare. Contactul dintre planul celest și cel spiritual se realizează prin puntea cromatică: „Privea-n ochii miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii).

Comportându-se ca un substantiv, fostul adjectiv cromatic își însușește caracteristicile clasei substantivale. Acesta poate apărea în enunț alături de un determinant adjectival (cromatic): „Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu, care, totuși, părea mai puțin întristătoare, ca violetul fumuriu din fundul parcului sălbatec.” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Albastrul este culoarea eterală, a infinitului, a detașării de realitatea terestră și a dorinței de ascensiune. Această culoare creează efectul subiectiv de liniștire, de rătăcire a privirii sau a gândului: „Privea-n ochii miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii); „L-a-ncântat un zbor de păsări, / Rotunjit pe-albastrul bolții –“ (Nicolae Labiș, Baladă obișnuită); „numai albastrul călătorește. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz” (Nichita Stănescu, A treia elegie); „unde mișună ai albastrului / viețuitori, înghesuiți unul într-altul.” (Nichita Stănescu, Elogiu); „hectare de albastru arendând” (Mircea Dinescu, Țăranii).

La Nichita Stănescu verdele este culoarea echilibrului, a calmării angoaselor, a vieții, în general: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben (…)” (A șaptea elegie); „(…) Din frunze-n jos, / verdele cade și se schimbă.” (Toamnă); „Sare verdele pe două frunze?” (Icoană pe sticlă).

Limbajul filozofic și al esteticii literare transformă adjective în substantive atunci când însușirea oarecare devine întruchiparea esenței sau categorie estetică (ex. frumosul, utilul, tragicul, sublimul etc.). Se ajunge astfel la o detașare totală și ireversibilă a adjectivului devenit substantiv. Și scriitorii recurg deseori la aceste forme substantivate: „<<Să reproduci frumosul în forme>> ne înveți” (Mihai Eminescu, Icoană și privaz); „Ce?…Se naște omu-ntr-însul cu a răului menire?” (Alexandru Macedonski, Ocnele).

În același text poetic, Alexandru Philippide folosește adjectivul și forma substantivată a acestuia: „Și sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul, / Să nu se surpe, copleșind pământul, / Atunci, când vântul / Prin golul mut se dă de-a rostogolul. / (…) / Și zâmbitori să stăm în preajma ta, și goi!” (Cântecul câtorva). Substantivizarea adjectivului gol adâncește sensul inițial, sugerând vidul, neantul.

În poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivizate pot avea sau nu determinanți substantivali sau adjectivali:

– fără determinanți (lexicali): „Pătrundeți nepătrunsul și spuneți-ne, unde / Ne ducem (…)” (Noaptea de noiembrie); „O! dar voi, care prin viața ce pe buni și răi adapă, / (…) / Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi” (Noaptea de ianuarie); „Cu clar obscur mască urâtul (…)” (Noaptea de mai);

– cu determinanți substantivali: „Unde scapi de scârba lumei și de-al traiului urât!” (Noaptea de aprilie); „Mai șters decât rozul de flori efemere” (Noaptea de decemvrie);

– cu determinanți adjectivali: „O! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite”; „Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit” (Noaptea de februarie).

În literatură semnalăm și cazuri rare de substantivizare a adjectivelor. De exemplu, George Coșbuc folosește adjectivul substantivizat viul, sinonim al vieții: „A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.” (Regina ostrogoților).

Antroponimia valorifică acest mecanism al substantivizării adjectivului. În stilul beletristic, substantivele proprii, nume de personaje, se apropie de statutul poreclelor: Spânul, Orbul (Chiorul), Lică (al) lui Răuț, Oprea Cătui Strâmbu, Liscu Stângaciu etc. Acestea se remarcă prin capacitatea inventivă a celor care le creează, ilustrând deseori profiluri caracterologice și provocând atitudini diverse. Ele devin semne de identificare, evidențiind doar notele particulare, individuale (note implicite), respingând numărul plural. Zoonimele apelează la substantivizarea adjectivului, indicând o particularitate fizică sau morală a necuvântătoarelor: Negruța, Vărgatul, Bălțata, Suran, Blânda etc.

Pe baza acestui procedeu, în terminologia lingvistică modernă s-au creat substantive de tipul: abstracte, argumentative, anaforice, antecedente, deictice, delocutive, demarcative, derivative, cauzative, clitice, conative, conective, deictice, delocutive, demarcative, derivative, directive, ergative, inergative, evaluative, evidențiale, expletive, factitive, fateme, flective, formative, functive, indiciale, interogative, jonctive, masive, nominale, performative, prezentative, relative, situative etc. Pe baza aceluiași procedeu, în terminologia farmaceutică modernă, s-au creat substantive ca: (apud DOOM2) antidepresive, anticoncepționale, antidiabetice, antigripale, antiluetice, antimalarice, antimitotice, antinevralgice, antipaludice, antipiretice, antireumatismale, antiseptice, antiscorbutice, antitermice, antitiroidiene, antitoxice, antitusive, antivirale, antivomitive; calmante, citostatice, coleretice, contraceptive, fortifiante, tranchilizante etc.

2.2.2. Adverbializarea adjectivului

Conversiunea adjectivelor în adverbe este un fenomen destul de frecvent în limba română, fiind adverbializate cu precădere adjectivele calificative utilizate în general – om frumos/ scrie frumos, dar sunt și unele adjectivele care din punct de vedere semantic nu sunt compatibile cu adverbializarea – singur, abordabil, mâncăcios, sărac etc. Prin adverbializare adjectivele pierd formele flexionare pentru gen, număr, caz: Elena se simte rău.

Adverbializarea adjectivelor este considerată a fi o problemă de context deoarece trebuie să existe o anumită compatibilitate semantică între adjectiv și verb – vorbește tare dar nu și desenează tare.

În Moromeții, Marin Preda folosește o serie de adjective adverbializate: „Calul sufla puternic pe nari, apoi, cu dispreț parcă se întoarse cu spatele și începu să se frece de ulucă.” (vol. I, pag. 7), „Una dintre ele, care stătea alături de baiat, freca pământul cu copita ei mică și se culca încet, suspinând.” (vol. I, pag. 8), „El era prieten cu fratii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel și mai ales cânta frumos.”(vol. I, pag. 13), „Moromete se ridica de pe prispă și, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picura liniștit și încet.” (vol. I, pag. 15), „Ajunseră la poarta grădinii și Moromete o deschise  încet.” (vol. I, pag. 26), „Îi venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea în cap, să scoată oile din obor și să plece cu ele pe izlaz.” (vol. I , pag. 27), „Se dezlipi de uluci și o lua încet spre spatele casei.”(vol. I, pag. 48), „Flăcăii începură să cânte gros, în marș.” (vol. I, pag. 60), „-Pe izlaz! răspunse feciorul scurt și, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încălecă și ieși din curte.” (vol. I, pag. 64), „Aici nu era ca la cârciumă și Țugurlan vorbise urât tocmai ca acolo.” (vol. I, pag. 88), „Vatica ieși din casă cu capul în jos și porni încet spre grajdul cailor.”(vol. I, pag. 105), „Costumul negru și cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alți flăcăi pe care hainele orășenești îi faceau de nerecunoscut.”(vol. I, pag. 113), „- Am onoarea, dom' le Moromete! spuse secretarul fără să se oprească din scris: scria nemaipomenit de repede și de frumos și izbutea să facă acest lucru fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat; am onoarea și toată stima, repeta el, cu ce te pot servi.” (vol. I, pag. 132), „Se întoarse încet spre Paraschiv și mormăi cu toata puterea, clipind des din ochi și strângând pumnii amenințător:/- Ce, bă, ce? Ce , ce? Ce vrei? Ce?” (vol. I, pag. 138), „În clipa aceea, femeia nu se mai putu stapâni și izbucni scurt într-un plâns deznădăjduit:/- Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile!”(vol. I, pag. 168), „Toderici trase un scaun și se așeza oftând agresiv.”(vol. I, pag. 182), „Traian era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac și cu niște ochi de asemenea mari, larg deschiși și nemișcați; stătea cuminte în brațele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.” (vol. I, pag. 222), „- Vorbește-i frumos și stai liniștită, răspunse mama.” (vol. II, pag. 111), „Oamenii se mișcau încet și toată febra aceasta politică și administrativă trecea pe lânga ei și pe lângă căruțele și vitele lor fără să-i atingă.” (vol. II, pag. 223)

Adverbializarea prin conversiune este regulată la adjectivele calificative, care, în context verbal, exceptând verbele copulative și poziția de element predicativ suplimentar, devin adverbe de mod. Semnul trecerii la adverb este în exclusivitate morfologic: invariabilitatea formei, deci lipsa flexiunii. Poziția sintactică este, de astă dată, neconcludentă, căci în context verbal -verb predicativ pot apărea și adjectivele cu functie de element predicativ suplimentar. O greșeală frecventă este confundarea celor doua situații. Astfel în: "Amintiri/Țîrîiesc încet ca greieri,/Printre negre, vechi ziduri, / Sau cad grele, mângâioase" (Eminescu, P. 18) determinantul verbal încet este adverb, deci complement de mod, căci este folosit invariabil, în timp ce grele, mîngîioase care presupun și ele  o determinare verbală, dar nu numai verbală (cad grele, mîngîioase) au o forma variabilă, adjectivală și funcționează ca elemente predicative suplimentare.

           Cele mai multe adjective pot fi folosite, însa, ca adverbe de mod, pentru a arata caracteristica unei acțiuni sau a unei însușiri, exprimate de alt adjectiv – "și bietul om slab, palid /Pășea trăgând piciorul încet."(V.Alecsandri, Sergentul) ; Seara omul adormea suspinând slab de tot. Avea penele frumos colorate.                                

Nu se adverbializeaza direct adjectivele în -esc, corespondentul adverbial fiind format cu -este (părintesc / părintește, frățesc / frățește). Nu devin adverbe, în general, adjectivele categoriale din stilul științific (cu un numar limitat de substantive regente: acetic, cloric, isoscel, paleolitic etc.), culoarea (numai cu sens figurat se pot adverbializa: Văd albastru, negru în fața ochilor.).

Adjectivele devenite adverbe sunt omonime cu forma de masculin singular a adjectivelor respective. Caracterul adverbial se manifestă prin indiferența față de categoriile de gen, numar și caz și prin dependența de un regent verbal sau adjectival.

Procedeul cel mai raspandit și cel mai productiv în limba română este adverbializarea adjectivelor, în special conversiunea formei de masculin singular a adjectivului, distingerea lor se realizează din punct de vedere sintactic, adjectivul determină un substantiv, iar adverbul determină un verb.

2.3 Conversiunea verbului

Conversiunile verbale sunt numeroase și se clasifică în mai multe tipuri: conversiuni sistematice (substantivizarea supinului și adjectivizarea participiului) sunt repetabile pentru aproximativ toate bazele verbale; conversiuni curente (adjectivizarea gerunziului, substantivizarea participiului, adverbializarea participiului, adverbializarea supinului, substantivizarea gerunziului, adverbializarea verbului, interjecționarea verbului, relația verbului cu prepoziția și conjuncția) sunt realizate prin aceleași procedee și cuprinzând numeroase forme verbale; conversiunile accidentale sunt rare și sunt folosite mai mult cu intenție stilistică.

Conversiunile accidentale sunt constituite din diverse substantivizări cu funcție stilistică ale formelor verbale personale. Substantivizările verbale accidentale sunt ușor de recunoscut datorită mărcilor morfosintactice de substantivizare – articol, desinențe specifice substantivului, vecinătatea și acordul cu un adjectiv – Un „știu” arogant este mai supărător decât un „nu știu” sincer. Alte conversiuni verbale accidentale sunt cu totul inedite, spectaculoase, pentru că apar în limbajul beletristic, poetic, cu o evidentă funcție stilistică: „Cu animale vii/ încăpute în a fi.”(Nichita Stănescu, Adunarea prin îndepărtare) și cu o clară deviere semantică: „Lângă fiecare «este», îngerul așază un «cum ar trebui să fie»”. (Andrei Pleșu, Despre îngeri). Chiar și în beletristică sau în poezie ele apar fie într-o sintaxă ca cea a lui Nichita Stănescu, ale cărui intenții constau în schimbarea regulilor sintactice ale limbii și înlocuirea cu reguli de natură subiectivă, fie în utilizări autonimice. De departe cel mai spectaculos  mod de substantivizare este cel al verbului, articulat, obligat să accepte flexiune sau caz, însoțit chiar de prepoziții, modificând forme de infinitiv scurt, de gerunziu sau forme ale indivativului, în special ale verbului „a fi”:), „Falstaff, ah, Falstaff/ […] ființare marcată la mijloc cu sunt” (Falstaff sau evitarea unui mit). Verbalizarea – cel mai des a substantivului – are ca efect stilistic un transfer semantic de la un cuvânt la altul. Aceste cazuri devin ușor de identificat când intră în structura modului conjunctiv sau a diatezei reflexive: „N-ai să vii și n-ai să morți,/ n-ai să șapte între sorți/ N-ai să iarnă, primăvară,/ n-ai să doamnă, domnișoară” (N-ai să vii), „Cum se măr, cum se mărită,/ se știe, desigur, se cam știe/ cum se ramură și se umbră/ și cum răsare, desigur/ se stie, se cam știe […] măr, nu se știe ce este/ măritare, – nu prea se știe ce este” (Ce este). Poetul explică: „Atunci când verbele îmi năpădesc starea de spirit, când mă aflu în mijlocul lor și eu insumi sunt un verb, mă interesează tensiunile lor. Când starea mea de spirit se odihnește în amplele jilțuri ale substantivelor, atunci mă gândesc tot la verbe, pentru că verbele sunt memoria substantivelor. Al meu suflet nu iubește substantivele, pentru că plăcerea cea mai mare e să creeze, nu să judece ce este creat.”

Verbalizarea adjectivului și cea a interjecției revin accidentelor ce își au sursa în asociațiile de tip morfologic și fonetic dintre cuvinte: „Duce-mă și dulce-mă/ naște-mă și moare-mă.” (Orație de nuntă), „Haideți vă rog și vă implor să haidem/ insuportabili stând și înțelepți” (Strigăt de fericire).

În Gramatica limbii române din 2005 se precizează că formele verbale nepersonale realizează conversiunile verbale, deoarece prin natura lor, se distanțează de caracteristicile verbului prototipic, neavând trăsătura predicativității. Trecerea de la o formă verbală personală la alte părți lexico gramaticale este anevoioasă, conversiunea fiind limitată doar la anumite situații de adverbializarea a verbelor de tip modal, fie la situații marcate stilistic de limbajul poetic.

2.3.1.Substantivizarea verbului

Lipsa categoriei persoanei la modurile: infinitiv, participiu, supin și gerunziu apropie verbul de alte clase morfologice. Substantivele de proveniență verbală pot crea impresia unei „substanțe” finite, încheiate, fiind prezente foarte des în expuneri teoretice (infinitiv lung), pot prezenta ideea sub aspect perfectiv (participiu), pot afirma un conținut dinamic ridicat, lăsând acțiunea în nedeterminare (supin) sau îi pot stabili obiectului o calitate unică, imprimându-i un caracter prezent și durativ (gerunziu).

Prin faptul că principala funcție a infinitivului este cea denominativă se poate explica de ce forma de infinitiv lung este întrebuințată substantival. Varianta substantivală, statică a infinitivului poartă marca „substanțialității”, în opoziție cu varianta verbală, dinamică, ilustrând ideea de procesualitate. Infinitivul lung în formă substantivală prezintă obiectul „sub înfățișarea permanenței”, în timp ce în ipostază verbală „lucrul” este arătat „ca o scurgere, ca o devenire”. De aceea, infinitivul a fost definit ca „forma (…) în care verbul se interferează cu substantivul”. Altfel spus, substantivele de proveniență infinitivală „constrâng ideea verbală în limitele unei <<substanțe>> finite, încheiate, percepute din afară și în întregimea manifestării sale, într-o manieră mai concretă deci decât o face verbul”.

În continuare vom încerca să demonstrăm afirmațiile de mai sus, apelând la limbajul operelor literare. Universul poetic al Pastelurilor lui Vasile Alescsandri este străbătut de euforie vitală și optimism cosmic, de armonie și echilibru. Aceste stări de spirit sunt exprimate printr-o serie de substantive infinitivale – semne ale renașterii naturii, ale exploziei de viață sub cerul însorit al primăverii: „vibrare, re-nviere, re-nnoire, cântare” (Lunca din Mircești); „ciripire, sperare, cântări” (Oaspeții primăverii). Poetul revarsă asupra naturii muzica senină a sufletului său, tradusă lexical prin: „sperare, plăcere, iubire” (Lunca din Mircești).

Supinul implică ideea de finalitate. Supinul convertit în substantiv primește categoria determinării minimale și nu admite morfeme-prepozitii specifice supinului verbal: „Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi;” (Mihai Eminescu, O, rămâi…); „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Și unde duce mersul, nu mai știm.” (Lucian Blaga, Poveste); „Drumeaguri ades ocolit-am prin liniști / după mersul albastru al lunii.” (Lucian Blaga, Satul minunilor); „Mai rămâi cu mersul tău” (Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic).

Substantivizarea supinului prezintă trăsături care se distanțează de caracteristicile verbale prototipice și cunoaște două aspecte: un supin cu manifestare mai verbală și unul cu manifestare mai nominală:Mersul pe jos este sănătos; statul în picioare este obositor.

Forma articulată poartă semnele morfologice clare ale trecerii la clasa substantivului. Supinul fără articulare are o situație ambiguă sub aspectul includerii în clasa verbului sau a numelui, deoarece forma este aceeași pentru verb și substantiv, iar contextul prepozițional, prezent în cazul amândurora, este nedezambiguizator.

În cazul supinului fără articulare, includerea în clasa verbului sau a numelui se realizează în exclusivitate sintactic, în funcție de restricțiile impuse determinanților. Are comportament nominal (fiind rezultat al conversiunii) supinul care apare în vecinatatea unui adjectiv, cu care se acordă: „cu ochii păinjeniți de-atâta uitat”(Eminescu) sau în vecinătatea unui determinant cu de : Am plecat la cules de mere, unde obiectul direct (la origine) ia forma prepozițională cu de, ca oriunde în vecinătatea unei forme verbale nominalizate are component verbal supinul cu regim de acuzativ, deci supinul care este determinat de un nominal cu funcție de obiect direct și căruia îi impune cazul acuzativ : „la o clacă de dres drumul” (I. Creangă, P.A. 183); „… l-am vazut umblînd prin tîrg, după cumpărat sumani”(ib. 216). Comportament verbal are și supinul cu regim de dativ sau nominativ, construit cu un obiect indirect sau cu un nume predicativ (ori element predicativ suplimentar) : „nici nu se gîndește la spus copiilor ceva”, „niște babalîci gribavi și ofticoși, numai buni de facut popi.” (Creanga, P.A. 260). Are situație incertă supinul fără determinanți: „așa ni era obiceiul să facem la scăldat.”; „avem grozavă ciudă pe dînsa, nu numai pentru pupat”(Creangă, Amintiri din copilărie).

             Sunt construcții în care nu exista nici un argument cert pentru închiderea într-o clasă sau alta, soluția fiind urmarea unei decizii subiective.

          În construcțiile de mai sus se pune, de asemenea, problema distingerii între supinele substantivizate și participiile substantivizate, distincție care se rezolva semantic: nu sunt abstracte participiile substantivizate; sunt abstracte supinele substantivizate.

Trebuie să se țină seama și de toate consecințele gramaticale care decurg din aceasta. Numai supinele substantivizate denumesc acțiunea, având sensul unor abstracte verbale și fiind deci sinonime cu infinitivele lungi sau cu alte derivate substantivale abstracte.

Prin articulare, forma participială se transformă în substantiv, trecând sau nu prin faza adjectivală. Este exprimată astfel nu acțiunea, ci starea rezultată în urma acțiunii: „Tot pățitu-i priceput.” (proverb); Rănitul a sosit tardiv la spital. Atunci când facem referire la sintagmele: „cântatul cocoșului” și „cântarea cocoșului”, diferențiem sensurile celor două substantive. În primul exemplu, sensul substantival este abstract, celălalt fiind înclinat spre concret. Trăsătura substantivizării participiului derivă din natura adjectivală a acestuia. De aceea, este legată nemijlocit de posibilitatea participiului de a se „adjectiviza”.

În registrul familiar și argotic am găsit în Dicționarul de argou și expreii familiare o serie de participii substantivizate: colorat, cu sensul de „țigan”; întărită, întărite, s.f. (în limbajul lumii interlope) „casă de bani”; învârtit, învârtiți, s.m. (peiorativ) 1. „persoană care s-a eschivat (prin favoritism, dare de mită etc.) de la obligațiile militare în timp de război”; 2. „persoană care a ajuns la o situație materială sau socială bună, prin mijloace dubioase”; mascat, mascați, s.m., „polițist care acționează cu cagula pe față, membru al unei brigăzi antiteroriste”; perpelit, perpeliți, s.m. (în limbajul lumii interlope) „hoț tânăr, fără experiență”; sonat, sonați, și cu valoare adjectivală, cu sensul de „nebun, smintit”; șezut, șezuturi, s.n. „fese”; trăsnit, ca substantiv și adjectiv, cu sensurile de: 1. „(individ) nebun”; 2. „(individ) excentric”..

Deși substantivele gerunziale au fost utilizate pe scară redusă de scriitorii secolului al XIX-lea, acestea s-au afirmat prin conținutul emoțional exprimat. În exemplul următor: „Murindului speranța, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure), murindul este o creație substantivală ce semnifică persoana care se află la răscrucea dintre viață și moarte.

Cu referire la opera poetică a lui Nichita Stănescu se invocă un paralelism între „structura limbii și structura atomică a materiei”. Substantivele corespund ideilor, noțiunilor, fiind statice, imobile, în timp ce verbele devin sentimente și mișcare. Stilul acestui mare scriitor este recunoscut prin cazurile de substantivare a verbului (în metalimbaj). Verbul a fi este deseori întrebuințat substantival, la forma afirmativă și/sau negativă, lirica stănesciană pendulând între polii contrariilor: „Astăzi eu mă mut din <<sunt>>. / (…) / Ce poveste ! / Este / a fost mâncat / de către nu este.”( Ziceți). Cuvântul aici se umanizează. George Bacovia folosește verbul a aiura la forma de prezent ca substantiv în metalimbaj: „De ce să ne temem / Despre un <<aiurez>>?” (Ca un vin).

2.3.2. Adjectivizarea verbului

Modurile verbale actualizează felul subiectiv în care vorbitorul consideră acțiunea. Faptul că modurile nepersonale sunt lipsite de categoria persoanei permite transformarea facilă a verbelor de acest tip în alte părți de vorbire, apropiind verbul de alte clase morfologice.

Adjectivizarea gerunziilor a reprezentat un procedeu productiv la marii creatori de limbă și literatură ai secolului al XIX-lea. Cu timpul însă a scăzut interesul scriitorilor români pentru aceste forme. Stridente sau armonioase, acestea rămân mărci ale muzicalității. Este de notorietate faptul că Eminescu a fost unul dintre marii creatori de limbă poetică ai neamului. Originalitatea artei sale include numeroase forme adjectivale gerunziale: „lira vibrândă”, „vibrânda a clopotelor jale”, „vinele vibrânde”, „cânturi răsunânde”, „plai râzând”, „râzândul tău delir”, „inime râzânde”, „zori râzânde”, „vocea-i vuindă”, „lumină pălindă”, „silfe sopotinde”, „apele lucinde”, „umbre suspinânde”, „notele murinde”, „mâna-ți tremurândă”, „furtuna descrescândă”, „gemândul uragan”, „turbarea lui fugindă”, „durerea lor mugindă”, „căzânde stele” etc.

Gerunziile acordate valorifică sensul verbal dinamic și durativ pe care îl au la origine: „Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „Născândele ei raze pieziș se strecurau…” (Alexandru Macedonski, Noaptea de noiembrie); „Răsunete suave, voioase sau murinde” (Alexandru Macedonski, Avânt); „Aceste cuvinte / Ți le trimit / De lângă lampa arzândă.” (George Bacovia, Nihil novi); „Vioarele în doliu, cu strunele plesnite, / Te cheamă tremurânde cu nota cea din urmă” (George Bacovia, Tu ai murit…).

Adjectivele gerunziale de la sfârșitul poemului Măiastră sunt atribute ale „privirii” care „a născut” în noapte „pasărea” (măiastră) – simbol al sufletului care încearcă să se elibereze, dar și simbol al stării de grație dinaintea actului artistic: „Mi-am lungit privirea lungă, / foarte ruptă, sângerândă, / foarte neagră, pururi blândă, / ocolindă și plângândă. / Dreaptă, totuși tremurândă…” (Nichita Stănescu).

În Moromeții, Marin Preda folosește adjectivizarea gerunziului: „Câinele statea în prag și îi era parca frig uitându-se la ei, bătând pe picioare și când femeia îi arunca un os nici nu se văzu ce se întâmpla cu el, nici nu căzu jos și câinele nu făcu decât un singur hap și îl trimise în el între coastele lui tremurânde.”(vol. II, pag. 151)

Când acțiunea verbală îmbracă marca însușirii calitative, participiul devine adjectiv. Prin articulare, forma participială se poate transforma în substantiv, trecând sau nu prin faza adjectivală. Adjectivul propriu-zis are sens static, în timp ce participiul adjectival păstrează o fărâmă din sensul dinamic, procesual al participiului verbal. Adjectivele formate prin conversiunea participiului alcătuiesc o clasă foarte bogată în limba noastră. Pentru exemplificare redăm doar fragmentele următoare: „În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite / De sânge putrezit / (…) / De brațele slăbite, puterea leșinată / A junelui cănit.” (Mihai Eminescu, Junii corupți); „Nainte de-a lăsa condeiul să zacă / Uscat, ruginit și frânt” (Tudor Arghezi, Epitaf). Însușirea este rezultatul unei acțiuni încheiate, prezentându-se deci în starea sa finală, după ce actul verbal propriu-zis a fost săvârșit.

La Macedonski, anotimpul renașterii și bucuria trăirii acestui moment sunt conturate cu ajutorul adjectivelor provenite, în mare parte, din participii verbale: „(natura) renăscută”, „(liliacul) înflorit”, „(cer) deschis”, „(aerul) îmbălsămit”, „(vederea) fermecată”, „(aeru)-mbătat” etc. (Noaptea de mai). Aceste adjective participiale sunt esteme în cadrul refrenului sufletesc pe tema primăverii, care apare de trei ori neschimbat: „Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.” și cu subtile și melodioase modificări, de patru ori: „În aer e parfum de roze. – Veniți: privighetoarea cântă.“ / „Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.” / „Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.” / „În aeru-mbătat de roze, veniți: privighetoarea cântă.“. Acest laitmotiv face din Noaptea de mai o adevărată poemă a simțurilor. Prin cântecul inconfundabil al privighetorii, simbol al katharsis-ului universal, teluricul se unește cu celestul. În contemplarea universului, eul liric își găsește liniștea și împlinirea, simțindu-se încă tânăr. Această tehnică a refrenului transformă o parte din Nopțile macedonskiene în adevărate poeme simfonice. În contrast cu această lume mirifică apare imaginea catastrofică a sfârșitului lumii din Noaptea de octombrie: „(dărmături) muiate”, „(Apollo) amuțit”, „(pământul) zguduit”.

În Moromeții, Marin Preda folosește o serie de adjectivizări ale participiului: „Avea fața roșie și obosită, iar nădușeala îi curgea șiroaie înnegrite peste obraji și gât.” (vol. I, pag. 7), „Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior, oaia nu se mișca, dar când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe baiat cu burta la pamânt.” (vol. I, pag. 9), „Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși cu gândul împrăștiat.” (vol. I, pag. 10); „Lângă vale se întindea un fel de grând lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului.”(vol. I, pag. 11); „Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatal său nemișcat, cu ochii pironiți pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte și de alta a creștetului.” (vol. I, pag. 16); „- Scoal' în sus! Zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat.” (vol. I, pag. 19); Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flacau. (vol. I, pag. 20); „Se pare că era și el uimit de amenințările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv și Achim, i le transmiteau la ureche pe cai ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu și prin Parizianul.”(vol. I, pag. 38); „De ce nu vreai, omule? a continuat ea și glasul omului legănat și domol de munteanca s-a facut dârz.”(vol. I, pag. 44); „Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.” (vol. I, pag. 54)

Nu toate participiile sunt adjectivizate, posibilitatea de adjectivizare este determinată de tipul semantico-sintactic de verb, fiind limitate la participiile provenite de la verbe tranzitive și de la majoritatea verbelor ergative: lucruri bine administrate, mâncare arsă, pachet ajuns la destinație. Nu pot fi adjectivizate participiile provenite din verbe intranzitive și inergative: copil tușit, strănutat, șchiopătat.

2.3.3. Adverbializarea verbului

Adverbializarea verbului are drept rezultat câteva adverbe modalizatoare, cu diverse valori de modalitate: poate, trebuie (că), parcă, cică, toate subordonate modalizatorilor de opinie. Majoritatea verbelor care se adverbializează au valoare modală – poate, trebuie; sau sunt formate prin încorporarea conjuncției de subordonare – parcă, cică.

Verbul la participiu devine destul de rar adverb; de fapt, dată fiind natura lui predominant adjectivală, putem considera că adverbe de tipul: mi-a vorbit deschis / răstit reprezintă adverbializări ale unor adjective; la fel și zis, regional, cu sensul de „adică” -DAEF.

2.4. Conversiunea adverbului

Substantivizarea adverbului: se substantivizează prin articulare: bine – un bine; rău – răul; se substantivizează când are un determinant adjectival: acest bine; mare bine;

Adjectivizarea adverbului specifică adverbelor de mod; are ca rezultat crearea unei serii de adjective adverbiale, care păstrează invariabilitatea adverbelor de la care provin; fac parte adverbele: astfel, altfel, așa, asemenea, atare, aparte, aieva, alene, anevoie, anume, anapoda, ad-hoc, bine, gata, deopotrivă, mai presus, mai prejos.

Prepoziționalizarea adverbului: se realizează fără schimbarea formei adverbelor: aidoma, asemenea, deasupră, pe deasupra; se realizează prin schimbarea formei adverbelor ca rezultat al adăugării particulei averbiale –a sau a formei –ul: înainte – înaintea; în jur – în jurul

Conjuncționalizarea adverbului: adverbele pot deveni conjuncții postadverbiale ce exprimă atât raporturi de coordonare (Mă întreabă ba una, ba alta), cât și raporturi de subordonare (Cum a văzut-o, a și întrebat-o de tine).

2.4.1. Substantivizarea adverbului

Substantivele de proveniență adverbială alături de cele de origine adjectivală au, de regulă, sensuri abstracte, fiind utilizate în expuneri teoretice, maxime, proverbe și zicători: „Binele cu bine se răsplătește.”; „Binele învinge întotdeauna răul!”; „Între un da și un nu al unei femei nu încape nici un vârf de ac.”

Substantivarea transformă adverbe abstracte în obiecte concrete: „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară,” (Mihai Eminescu, Junii corupți); „Binele și răul îi vorbeau cu deopotrivă putere.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de poștă); „Am văzut bogățiile de aur / Și mătase ale trecutului / Acum ale lui AZI!…” (George Bacovia, Festivă); „Acest târziu de tot, pe cristale de gheață, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăți de noapte); „(…) un mâine în care nu vor mai fi le va ajunge și pe ele.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de poștă). Adverbele devin substantive atunci când încearcă să exprime ele însele noțiuni: „Cu-un dor de <<mâine>>, sora lor” (George Bacovia, Trec zile); „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri.” (Lucian Blaga, Somn).

Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totuși ceva din sensul adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuințare substantivală, primește sensul de persoană apropiată sufletului altei persoane: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (proverb); „Eram mic / și singur socoteam: ea mi-e aproapele / și o iubeam.” (Lucian Blaga, Din copilăria mea).

În Moromeții, Marin Preda folosește o serie de adverbe substantivizate: „…Paraschiv, Nilă și Achim fuseseră învățați de tușa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găsește toata munca lor.” (vol. I, pag 295); „- Nu mi-a făcut nimic, dar omul are nevoie de o nouă religie a binelui și a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăcește când îi aduc aminte de el.” (vol. II, pag. 58); „Cu o mână ținând larg deschisă ușa mașinii, stătea Bila, cu aerul cel mai decis că le-a aranjat el pe toate, a vorbit el cu tovarășii ăștia, și ce era de spus  le-a spus el, pe-ai care i-au facut lui un bine i-a vorbit și el de bine, iar pe cei care s-au ridicat contra lui, n-or sa mai aibă ocazia să se ridice d-aici înainte fiindcă i-a zdrobit el pe toți.”(vol. II, pag. 149).

Adverbele substantivizate, destul de rar întâlnite în limba comună, sunt, în contextul creației stănesciene, articulate hotărât și nehotarât, transformate în centre de grup nominal sau plasate în preajma prepozițiilor: „Dar eu sunt tu/al altăieri cel de răsalaltăieri/ cel de niciodată.”(Cântec de încurajare pentru zeul Andia), „În „mai repede” sunt migrații/ În „mai încet” sunt palate” (Elogiu), „Un sus spre sus încolăcit/ rupând în tăcere dantura serii.” (Ideea cu gură).

În Gramatica limbii române din 2005 sunt considerate un caz special de substantivizare adverbele de tipul: românește, franțuzește, englezește, atunci când determină verbe tranzitive ca – a scrie, a învăța, a ști, fiind considerate echivalentele sintagmelor de tipul limba română, de exemplu – Îl învăț românește (limba română).

2.4.2.Adjectivizarea adverbului

În timp ce substantivul exprimă noțiuni, adjectivul, note ale noțiunii, adverbul exprimă „note ale notelor”. Din punct de vedere gramatical, adverbul de mod exprimă circumstanța (modală), calitatea unei acțiuni, iar adjectivul, calitatea obiectelor: „De s-au întâmplat acmu așè sminteală, de acmu să vă chivernisi într-altu chip, de n-a fi așè.” (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei); „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); „Pe atunci dormeam afară, într-un cerdac, și-i spuneam ei despre insomnii, pe asemenea nopți, (…)” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „că sunt cu putință și un asemenea foc, / și asemenea arderi.” (Lucian Blaga, Cântecul focului).

Obținând proprietatea de a se declina, adverbul trece în clasa adjectivului: „Apa lină face mult noroi, iar cea repede și pietrele le spală.” (proverb); „Că-n voie să ne ducă a mării unde repezi.” (Mihai Eminescu, Sarmis); „Și te iubesc, copilă, cum repedea junie / Iubește-n ochi de flăcări al zilelor noroc” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure); „Târâte de ridicol în repedele-i curs!” (Alexandru Macedonski, Destul); „Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.” (George Coșbuc, Regina ostrogoților); „În vaduri ape repezi curg” (George Coșbuc, Mama); „Sub zarea joasă și fără pățanii” (Lucian Blaga, Schimbarea zodiei). Fiecare formă aduce un adaos subiectiv mesajului artistic.

Uneori cele două clase lexico-gramaticale ajung să se confunde. Unele adverbe sunt percepute ca adjective, fapt ce reiese din utilizarea formei acordate: „Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!” (George Coșbuc, Nunta Zamfirei). Gheorghe N. Dragomirescu reține și întrebuințarea adjectivului în locul adverbului atunci când explică antmetria.

2.5.Conversiunea numeralului

Numeralele cardinale pot fi substantivizate prin modificarea sensului și dobândirea caracteristicilor substantivale prin articulare și prezența numărului, putând fi folosite singure sau asociate cu alte cantitative – fiecare milion, multe milioane; notele folosite la școală – Am luat un nouă.; bancnotele folosite la plata salariului – A primit salariul numai în sute.; în sport se folosesc grupări ale numeralului cardinal cu substantive – un șapte metri, un unsprezece metri. Majoritatea numeralelor substantivizate se datorează omiterii substantivului cu care este asociat numeralul – Am luat nota zece./Am luat un zece.

Conversiunea numeralului ordinal este mai restrânsă, limitându-se la numeralele întâi și prim – Întâi scrie apoi se joacă., Am prezentat melodia în primă audiție. Aceste pot intra și în componența unor numerale adverbiale – în primul rând, pentru prima dată.

În limbajul familiar, gruparea o dată, asociat cu un substantiv și rostit cu o anumită intonație poate exprima o apreciere superlativă, funcționând adjectival – odată băiat/fată/om desemnează o persoană cu calități deosebite. O dată intră în componența locuțiunilor odată ce, odată cu, dintr-odată sau a unor compuse sudate – deodată, totodată.

2.5.1. Adjectivizarea numeralului

Numeralele de la unul  pâna la nouasprezece (inclusiv) care însoțesc un substantiv au valoare adjectivală și funcția sintactică de atribut adjectival: „Locuia în doua odăițe joase, în fundul unei curți”(D. Zamfirescu, Spre Colțești); „În cetățuie se aflau optsprezece plăieși.” Numeralul cu valoare adjectivală care determina un substantiv la acuzativ cu prepoziție se așează între prepoziție și substantivul determinat. Este greșit să se ia prepoziția cu numeralul. Prepoziția se ia cu numeralul numai când acesta are valoare substantivală – și-a măritat o fata.; Povara sunt și cele trei fete, care nu se mai mărită. (o și cele trei – numerale cardinale cu valoare adjectivală.)

Ca și numeralele cardinale, numeralele colective, multiplicative, distributive și ordinale au valoare adjectivală, dacă însoțesc un substantiv și arată numărul obiectelor denumite prin substantiv: Amândoi copiii au plecat la școală.( numeral colectiv cu valoare adjectivală); Un câștig îndoit dă întotdeauna de  bănuit.(numeral  multiplicativ  cu valoare adjectivală); „Lăsau în urma câte un pâlc de oșteni.” (numeral  distributiv   cu valoare adjectivală); Camera a doua este mai încăpătoare. (numeral ordinal cu valoare  adjectivală); Aceasta este clasa a doua. (arată ordinea obiectului).

2.5.2.Substantivizarea numeralului

          Când nu însoțește un substantiv, numeralul are valoare substantivală și primește aceleași funcții sintactice ca și substantivul – subiect, nume predicativ, atribut genitival, complement: numerale ordinale cu valoare de substantiv –Al doilea a plecat., Meritele sunt ale celui de-al doilea., Lucrarea celui de-al doilea este mai buna., Îl aștept pe al doilea.; numerale cardinale cu valoare de substantiv –Cei doi au aflat., Au rămas doi. Îi aștept pe cei doi., Le-am comunicat  și celor doi., Hotărârea celor doi e nestrămutată., Locurile sunt ale celor doi.; numeralele colective au valoare substantivală când nu arată numărul obiectelor denumite printr-un substantiv –Au sosit amândoi.; numeralele distributive cu valoare substantivală -"Câte zece se sculau / să spuie cam pe unde trebuie să fie Pripasel."       

Este cunoscut că numeralul fracționar și numeralele zece, suta, mie, milion, miliard, funcționeaza în oricare context, ca substantive –„De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste?”(Eminescu, P. 44) – articolul și forma de plural sunt semnele clare ale utilizării substantivale (numeralele nu disting flexionar categoria numărului și sunt indiferente la determinare ). Nu se pot substantiviza numeralele adverbiale (de repetiție) și numeralele multiplicative, iar numeralele cardinale de la douazeci în sus au valoare substantivală și când sunt urmate de un substantiv.

2.6.Conversiunea pronumelui

Conversiunea lexico-gramaticală este caracterisitică, în special, pronumelor care pot determina un nominal, suplimentând astfel clasa adjectivului: acest om, care om, niciun om.

2.6.1. Substantivizarea pronumelui

Pronumele personal propriu-zis formează prin conversiune, câteva substantive: propriul eu(eu), eul poetic, un el, iele(ele). Pronumele de politețe participă, uneori, la construcții locuționale ocazionale, glumețe sau ironice, create prin antifraza: “întunecimea voastră”, “mârșăvia voastră”, “dobitocia voastră”(Ion Creangă).

Pronumele de întărire nu participă la procese lexicale de conversiune. Se poate vorbi doar de apariția frecventă a pronumelor de întărire în sintagme cvasilocuționale: eu însumi, stima de sine însuși, stima de tine însuți, însuși șeful.

Forma accentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ devine, prin conversiune, substantiv feminin (Și-a spus în sinea ei ca nu va mai greși niciodată.) sau masculin (Poetul și-a regăsit sinele în creație.). Alteori valoarea pronominală evoluează spre o valoare adjectivală/ adverbială(Lumea în sine nu este accesibilă omului. Lucrurile merg de la sine. A reușit prin sine însuși.).

Reflexivul apare în sintagme devenite, datorită frecvenței, clișee, alături de substantive sau verbe: stăpânire de sine, încredere în sine, uitare de sine, mulțumire de sine, vorbea cu sine, de la sine înțeles.

Unele îmbinări tind să devină locuțiuni în limba română actuală: de sine stătător, de sine, de la sine, a-și veni în sine, a-și ieși din sine.

Alte cele este o locuțiune substantivală folosită ca eufemism pentru a se evita numirea directă a unei boli grave (epilepsie, demență): E apucat de alte cele (de nebunie sau de epilepsie). Unele nehotărâte intră în adjectivele și substantivele compuse: atotștiutor, atotputernic, atotfăcătoare de minuni.

Pronumele nehotărâte își schimbă uneori clasa lexico-gramaticală devenind substantive cu sensul “persoană necunoscută”(Acel cineva era chiar tatăl meu. Este un oarecare, un băgător de seamă. Nu sunt un fieștecine.). Rar, pronumele nehotărâte pot deveni adjective calificative (E păcat pentru că e o fată frumoasă și oarecare.) sau adverbe (S-a muncit ceva până a ridicat casa.).

Substantivele care numesc litere capătă contextual semnificația pronumelor/ adjectivelor pronominale nehotărâte (persoană necunoscută, obiect necunoscut, cantitate necunoscută): x, y, z,n,t (Tu să-mi spui cine vine, x sau y sau z.)

Substantive, nume de litere capătă valoare de pronume/ adjective pronominale nehotărâte, substitute ale unor numerale cardinale sau ordinale în registrul familiar, glumeț (n/t creioane, al n-șpelea, a n-a oară, a n-sprezecea oară). Unele sintagme tind să devină legate: ceva de lucru, ceva de mâncare, ceva de băut; multe altele, tind spre statutul de pronume compuse(alte cele = altceva; toate cele = toate; unii și alții = toți).

Se pot substantiviza: nimic (Este un nimic. A cumpărat fel de fel de nimicuri.), nimeni (Se crede cineva, dar este un nimeni.)

Există formații ad-hoc, prin analogie cu pronumele nehotărât (Nu mă interesează averea nicicui.). Intră în structura unor locuțiuni pronominale expresive: nimeni pe lume, nimic în cer și pe pământ.Niciunele este folosit cu valoare neutră, cu semnificație de “lucruri, cunostințe”(N-are de niciunele. Nu știe de niciunele.).

2.6.2. Adjectivizarea pronumelui

Pronumele posesive, prin conversiune, devin adjective posesive(casa mea, copilul meu, jucăria ta, copiii mei, bunica sa).

“Posesia tare”, puțin frecventă, se realizează în special în grupul prepozițional (după părerea mea, în amintirea sa) în contexte relativ fixate de uz (A venit de rușinea ta. Mănâncă de frica mea. Nu mai pot de dorul tău. Ar fi făcut orice de dragul tău. Amintirea sa e dureroasă.); în structuri emfatice, corelate cu un contrast discursiv (Mă interesează problema mea, nu a ta.).

Ca trăsătură tipic adjectivală, posesivul a păstrat din latină acordul în gen, număr și caz cu nominalul determinat (fratele meu, sora mea, frații mei, surorile mele, fratelui meu, surorii mele, fraților mei, surorilor mele; al meu, a mea, ai mei, ale mele, alor mele, alor mei).

Pronumele demonstrativ se conversionează în adjectiv demonstrativ (Omul acesta mi-e prieten. Fata aceasta pleacă la Paris. Pe cel deal cresc castani.).

Pronumele și adjectivul demonstrativ intră în structura unor expresii cu statut locuțional, cu forma și topica fixă: astă-toamnă, astă-iarnă, astă-primăvară, astă-noapte/azi-noapte, astă-seară, afară de asta, vorba ceea, una și aceeași, multe cele, toate cele, în cele din urmă, Cel de Sus, cel din urmă, cel de pe urmă. Forma adjectivală învechită alalt se păstrează în compusele: alateieri, alaltăseară.

Aceea, acela intră în formații semnificând intensitatea maximă emfatică, adică în locuțiunile adjectivale: ca aceea, ca acela: o ploaie ca aceea, un ger ca acela.

Unitățile lexicale cu corp fonetic comun pronumelor/adjectivelor relative “care, cine, ce” sunt pronume/adjective nehotărâte dacă admit substituția cu unități de la clasa pronumelor/adjectivelor nehotărâte (Să spună cine ce-o vrea. → oricare – pronume nehotărât; Toți muncesc: care udă grădina, care adună frunzele. → unii, alții – pronume nehotărât; Care om te-o jigni acela are s-o pațească → oricare – adjectiv nehotărât). Împreună cu prepoziții (adjective pronominale/substantive) formează locuțiuni adjectivale (om de nimic) și adverbiale (pe nimic, cu nimic, întru nimic, pe nimica toată, în niciun caz). Alături de un cuantificator nehotărât formeaza o locuțiune pronominală negativă: A spus o nimica toată. Se ceartă dintr-o nimica toată. Numai pronumele negativ niciun se realizează și ca adjectiv pronominal (Niciun copil n-a venit. Nicio fată nu i-a plăcut.).

Pronumele interogative cunosc și realizare adjectivală (Ce băiat vine pe la noi? Care copil plânge? Câți copii sunt absenți? Al câtelea student a câștigat?). Locuțiunea interogativă „ce fel de?” cunoaște doar realizare adjectivală (Ce fel de flori îți plac?). Cu excepția pronumelui relativ „cine”, totdeauna substitut de persoană și a compuselor cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce, celelalte cuvinte din această clasă devin adjective relative (Nu știi care student va promova. Nu știi câți studenți vor promova.).

2.6.3. Adverbializarea pronumelui

Structurile de aceea, d-aia, de-asta, pentru aceea, pentru aia, pentru asta, atunci când aceea, aia, asta nu se substituie prin substantive feminine, se analizează ca locuțiuni/perifraze adverbiale de cauză –De aceea ne-am certat. sau de scop –De aceea te caut.

Adjectivele pronominale demonstrative pot apărea în diverse îmbinări stabile, cum ar fi perifrazele adverbiale (de ceea parte, în ceea parte), perifrazele prepoziționale (de ceea parte de, în ceea parte de).

Cuvântul “ce”, substituibil prin adverbele “cât de, foarte”, se analizează ca adverb de mod –Ce mare te-ai făcut – foarte sau ca adverb relativ, când introduce o propoziție subordonată –Am văzut ce mult ai mâncat! – cât de.

Pronumele relativ „cât” cu sensul adverbial de „mult, destul” se analizează ca adverb relativ sau interogativ –Cât ai mers! – mult, puțin; Nu știu cât o fi stat. Pronumele relative intră în structura unor îmbinări cu statut cvasilocuțional, rezultate prin elipsă, în care relativele exprimă un sens nehotărât (care mai de care, care pe care, care cu care, câte și mai câte). Unele îmbinări au sens adverbial (după care, drept care, pentru care). Altele intră în structura unor locuțiuni conjuncționale (după ce, pentru ce, până ce). Pronumele interogativ intră în structura unor locuțiuni pronominale nehotărâte (cine știe cine, cine știe ce). De asemenea, intră în structura unor sintagme cvasilocuționale, aflate la granița dintre pronumele interogativ cu prepoziția și locuțiunea adverbială interogativă: Pentru ce ai făcut asta? De ce vorbești fără să știi?. Unele sintagme având în componența lor pronume nehotărâte au dobândit, prin sudare, statut de locuțiuni pronominale nehotărâte: de una de alta (de diverse lucruri), cu una cu alta(cu diverse lucruri), care mai de care (fiecare), unul pe altul, cu toții (toți); locuțiuni adverbiale: toate ca toate, până una alta, cu totul și cu totul, cu totul (e cu totul străin de matematică), de tot(a plecat de tot; i le-am dat de tot); locuțiuni conjuncționale: cu toate că; locuțiuni prepoziționale: cu tot cu (a plecat cu tot cu haine).

2.7.Conversiunea conjuncției

În Gramatica limbii române din 2005, raportul conjuncției cu celelalte clase lexico-gramaticale este analizat pe baza schimbărilor morfologice ale unor părți de vorbire, care ajung să funcționeze asemenea unor elemente conjuncționale și tendința unor grupuri de cuvinte de a căpăta valoarea unor locuțiuni conjuncționale. Dacă unele părți de vorbire prin conversiune devin conjuncții, conjuncția nu își schimbă niciodată calitatea morfologică.

Singura excepție în care conjuncția își schimbă statutul se realizează ca orice unitate lingvistică, în metalimbaj, aceasta putându-se substantiviza – „Că” este o conjuncție subordonatoare; își pierd funcția de conjuncție, devenind mărci modale conjuncțiile de, dacă, din propoziții principale, optative, care la origine sunt de fapt, propoziții secundare – De-ar veni vacanța mai repede!, Dacă aș putea să plec!.

2.8.Conversiunea prepoziției

Prepoziția își poate schimba valoarea lexico-gramaticală în special în adverbe sau conjuncții, acest lucru putându-se distinge din punct de vedere morfosintactic și semantic în funcție de context.

Locuțunile prepoziționale – de-a lungul, de-a latul utilizate în absența unui nominal devin locuțiuni adverbiale: Au luat-o de-a lungul., S-a așezat de-a latul. Prepozițiile cât, ca, decât au un comportament de adverb relațional în construcțiile: Andrei este inteligent ca mine., Maria nu a lucrat cât tine., Elevii lucrează mai repede decât tine.

Există câteva cazuri în care statutul prepoziție sau de adverb este incert, singura diferență dintre acestea putându-se desprinde în funcție de context: aidoma, asemnenea, așijderea, conform, contrar, potrivit, referitor/relativ la. Sunt considerate prepoziții atunci când apar într-un grup verbal ca elemente invariabile, însoțite de un nominal.

Prepozițiile la, peste, sub au statut apropiat de al unor semiadverbe, putând exprima o aproximare atunci când sunt însoțite de numerale – Căpșunile costă peste/sub/la zece la sută față de prețul din supermarket. O situație asemănoatoare este și în cazul construcțiilor – A venit la lume!, A mâncat la sarmale!, la fiind considerată semantic echivalentă cu adjectivul mult.

Până este un cuvânt care exprimă limita extensiunii în timp și spațiu, are statut de prepoziție în combinație cu adeverbe, cu substantive folosite adverbial sau cu verbe la infinitiv, dar atunci când precedă un verb la modurile personale, până are statut de conjuncție subordonatoare, exprimând limita unei extensiunitemporale – S-a plimbat până s-a întunecat; cantitative – Laptele a fiert până a dat pe dinafara oalei.

După cum unitățile sintactice pe care le leagă se situează la nivelul propoziției sau al frazei, cuvântul de poate fi prepoziție – A întrebat de notă., adverb – Se întreabă de o să ajungeți la timp., pronume în limbajul popular – M-a anunțat unul de l-am cunoscut ieri.

2.9.Conversiunea interjecției

Substantivizarea interjecției se realizează frecvent prin corelarea particularităților sintactice (așezarea interjecției într-o anumită poziție sintactică) cu cele morfologice (articulare, forma flexionară de plural sau genitiv), ca în exemplele – Oful nostru era că nu reușim.; Se auzeau mii de ahuri și  ofuri. Substantivizarea fără indici morfologici, ca în –„Numai  scîrț uitase Pavel să puie.” este mai rară și producătoare posibil de confuzii. În cazul utilizării după verbele de informare, trecerea de la planul vorbirii directe la cel al vorbirii indirecte, ceea ce presupune substantivizarea interjecției este greu de tranșat: vorbire directă – Se auzea : tronc ! Hm! făcu el.;  vorbire indirectă – De se auzea numai chiu și vai în toate părțile. (Creanga, P.A. 187)

Grafic, un rol important revine aici semnelor de punctuație. Dacă ele marchează apartenența interjecției la vorbirea directă, atunci interjecția, nesubstantivizată, reprezintă în sine o principală incidența neanalizabilă.

Capitolul III: Aspecte gramaticale ale conversiunii

În limba română, date fiind particularitățile flexionare ale acestei  limbi  (flexiune  bogată,  categorii gramaticale specifice sau manifestări proprii ale acestor categorii pentru fiecare parte de vorbire, selecția unor mărci specifice), clasele morfologice (părțile de vorbire) se disting neechivoc prin indici morfologici, exceptând clasele mai puțin numeroase (prin numărul de clase și inventarul fiecarei clase) ale părților de vorbire neflexibile. Caracteristicilor morfologice de recunoaștere a claselor li se asociază, ca mijloace suplimentare, caracteristicile sintactice anumite disponibilități combinatorii (sau valente), ca și funcțiile sintactice caracteristice și chiar dacă unele posibilități combinatorii sunt comune mai multor clase, există și valențe proprii unei clase și, în aceeași măsură, funcții sintactice proprii unor clase sau unui grup și, mai adesea, apar incompatibilități de funcții: funcții imposibil de realizat de către o clasa morfologică sau un grup de clase. Astfel, adjectivul are ca funcții caracteristice pe cea de atribut adjectival, de nume predicativ și de element predicativ suplimentar și este imposibilă apariția în pozițiile sintactice de subiect și de complement direct. Adverbul are ca funcție caracteristica pe cea de complement circumstanțial, neputând apărea în poziția de subiect sau de complement necircumstanțial.

Puține sunt situațiile în limba româna în care criteriile sintactice sunt singurele relevante  în recunoașterea claselor. Ele intervin  pentru delimitarea claselor cu rol de instrumente sintactice (prepoziția și conjuncția), în anumite cazuri de conversiune sau pentru forme din paradigma cu statut dublu (de exemplu: forme de supin cu statut de verb sau nume), apartenența la clasa verbului sau numelui fiind evidențiată în exclusivitate sintactic. În cele mai multe situații, însă, criteriile sintactice se adaugă celor morfologice oferind mărci suplimentare de recunoaștere.

Conversiunea sau schimbarea clasei morfologice este un procedeu gramatical (morfologic și sintactic) de trecere de la o parte de vorbire la alta, deci un procedeu gramatical de formare de cuvinte noi din cuvinte existente în limba. Spre deosebire de derivare, unde este posibilă, de asemenea, trecerea la alta clasa morfologica, în cazul conversiunii, această  trecere se face în absența afixelor derivative.

În operația de conversiune, trecerea  la o noua parte de vorbire este marcată morfologic prin selecția mărcilor flexionare proprii clasei la care s-a trecut, iar sintactic prin ocurența în contextele specifice noii clase, contexte, în care realizeaza funcții caracteristice acestei clase. Astfel, dacă are loc trecerea de la clasa adverbului la substantiv, cuvântul nou format, devenit acum flexibil, primește desinențe și articol, ca mărci ale  numărului, cazului și determinării, iar sintactic poate apărea într-un context adjectival -ca regent pentru un adjectiv- și în pozițiile sintactice de subiect și de complement necircumstanțial (situații în care nu poate apărea adverbul). În mod curent, caracteristicile morfologice și sintactice ale noii clase se manifesta simultan -„Căci astăzi dacă mai ascult/Nimicurile-aceste.” (Eminescu, P.143); „Căci mie mi-a dat soarta amară mângâiere/ O piatră să ador./ Muribundului speranța, turbării răzbunarea.” (ib. 14), substantivizarea s-a realizat simultan prin particularități morfologice: includerea cuvântului în opozițiile substantivului de numar, caz, determinare și selecția mărcilor flexionare ale acestuia (articol, desinențe) și prin particularități sintactice: apariția într-o poziție sintactică proprie numelui, dar improprie gerunziului, de complement indirect în dativ; absența contextului negativ, specific pronumelui negativ.

          Mai rar, trecerea se realizeaza în exclusivitate sintactic: în absența unor mărci morfologice specifice, identitatea gramaticală a noului cuvânt se relevă prin apariția în contexte și cu funcții necunoscute clasei inițiale – „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viață dătător, /Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna/Căci unul erau toate și totul era una."(Eminescu, P. 88);  „Din sînul vecinicului ieri/Trăiește  azi ce moare,/Un soare de s-ar stinge-n cer/S-aprinde iarăși soare.”(ib. 137);  „Cînd e  o-namorare de tot ce e al tău,/ De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine și de rău." (ib. 172); „Averea sa le-o aperi, mărirea ș-al lor bine;/ E brațul tău înarmat ca să lovești în tine” (ib. 44); „Cît rău a făcut această concepție -nu se poate spune îndeajuns”(Iorga, P.A. 2, 130). Conversiunile apar în poziția de: subiect, atribut genitival,  apoziție acordată, complement direct. Apar poziții sintactice imposibile în cazul adverbului, constituind semne indiscutabile ale trecerii adverbului în clasa substantivului. Dificilă, în analiza gramaticală, este conversiunea exclusiv sintactică. Greșelile constau în nerecunoașterea noilor clase (confundarea cu clasa din care provine cuvântul) și, implicit nerecunoașterea determinantului acestor cuvinte. În unele cazuri unele substantive, primesc determinanti specifici noii clase –genitivul: a lor bine, adjectivul relativ cât (cât rău). Clasificarea lui cât ca adjectiv și, sintactic, ca atribut adjectival este total dependentă de recunoașterea corectă a calității substantivale a regentului (cât rău). După clasa morfologică în care se încadreaza noul cuvânt, se produc prin conversiune: substantivizări – trecerea la clasa substantivului,  adjectivizări – trecerea la clasa adjectivului, adverbializări – trecerea la clasa adverbului. Dupa clasa morfologică de origine, distingem mai multe tipuri de substantivizări: a adjectivului, a participiului, a gerunziului, a supinului, a pronumelui, a numeralului, a adverbului, a interjecției, mai multe tipuri de adverbializări, de adjectivizări etc.  

3.1 Aspectele morfologice ale conversiunii

Conversiunea înseamnă trecerea, în anumite condiții, a unei părți de vorbire în altă parte de vorbire, cu schimbarea totală sau parțială a categoriilor gramaticale (gen, număr, caz, diateză, conjugare, mod, timp, grad de comparație). În raport cu modul în care se produce această transformare, se poate vorbi de conversiune semantică, morfologică și prin scriere marcată.

Conversiunea semantică are loc atunci când o parte de vorbire își păstrează formal caracteristicile, dar într-un context dat are sensul unei alte părți de vorbire, eventual și categoriile gramaticale ale acesteia:

– adjective substantivizate semantic (forma de adjectiv și înțeles de substantiv):

Afară este cald/ rece/ frumos/ urât (adjectiv substantivizat semantic, singular, nominativ nearticulat, subiect; cald = căldura; rece = răcoare; frumos = frumusețe, soare, căldură; urât = frig, ploaie, lapoviță).

-adverbe substantivizate semantic (forma de adverb și înțeles de substantiv):

În încăpere se vorbea românește/ grecește. (adverb substantivizat semantic, nominativ, subiect; românește = limba română; grecește = limba greacă).

  Conversiune morfologică (realizată cu ajutorul părților de vorbire):

-părți de vorbire substantivizate cu ajutorul articolului:

Bătrânul/ Un bătrân/ Cel bătrân/ Al bătrân a căzut (adjectiv substantivizat).

Eul poetic era evident. Avea un eu exagerat (pronume personal substantivizat).

În sinea mea nu sunt mulțumit (pronume reflexiv substantivizat).

Ion e un ăla în care nu te poți încrede (pronume demonstrativ substantivizat).

Este un ce în intrebarea lui (pronume relativ-interogativ substantivizat).

O alta ca ea este greu de găsit (pronume nehotarat substantivizat).

În ochii mei, Vasile era un nimic (pronume negativ substantivizat).

Am luat un zece la fizică. Zecele luat m-a mulțumit (numeral cardinal substantivizat).

Scrierea cu majusculă a cuvântului era corecta (infinitiv lung substantivizat).

Rămăsese în intrândul/ ieșindul ușii (gerunziu substantivizat).

Răniții gemeau (participiu substantivizat; are forme distincte de gen și număr: rănitul, rănita).

Mersul pe jos îl obosea. Avea un mers ciudat (supin substantivizat; nu este diferențiat pe gen și număr).

Binele învinge răul. Mi-a făcut un bine. (adverb substantivizat).

La recopierea textului, am omis un ,,și”/ un ,,pe” (conjuncție/ prepoziție substantivizată prin articulare și scriere marcată).

Avusese un of la inimă. Acesta fusese oful lui (interjectie substantivizată).

– părți de vorbire substantivizate cu ajutorul prepoziției:

Se gândește toată ziua la frumoasa. Tabla aceasta este prelucrată la cald (adjective substantivizate).

Familia este alături de tine la bine și la rău (adverbe substantivizate).

-părți de vorbire substantivizate prin determinare adjectivală:

Palidul bătrân gemea usor. Acești tineri învață bine (adjective substantivizate).

Unicul ce din fraza era folosit cu rol adverbial (pronume relativ-interogativ substantivizat).

A cumpărat câteva nimicuri (pronume negativ substantivizat prin determinare adjectivală și prin desinența neutrelor).

Alt zece nu s-a mai acordat la examen (numeral substantivizat).

Acest și/ pe a fost incorect folosit (conjuncție/ prepoziție substantivizată).

Singurul lui of era examenul (interjecție substantivizată).

Conversiunea prin scrierea marcată a cuvântului (prin subliniere sau prin folosirea ghilimelelor, în scrierea de mână; prin alte procedee nerecomandate în lucrarea elevului: folosirea altui caracter/ corp de literă, scrierea spațiată; uneori, scrierea marcată a cuvântului apare alături de alte procedee) -,,Care” îndeplinește funcția sintactică de subiect (pronume relativ-interogativ substantivizat).; A lucra este un verb de conjugarea I (verb substantivizat).

3.2.Aspectele sintactice ale conversiunii

Mijloacele sintactice de conversiune includ așa-numitele „contexte diagnostice”, adică acele contexte (context-cuvânt, și nu context-morfem) precum: adjectivele demonstrative, în primul rând, și, cu unele limite, adjecti-vele propriu-zise (acel ceva, acest „de ce”, neliniștitorul „de ce”). Pozițiile curente pentru substantiv: subiect și complement necircumstanțial, deși pentru unele tipuri de conversiune sunt concludente (substantivizarea adjectivului, a adverbului, a interjecției, a instrumentelor gramaticale), în alte cazuri, sunt incerte, deoarece caracterizează și alte clase în afara substantivului (sunt neconcludente pentru substantivizarea pronumelui și a formelor verbale nepersonale, care pot și ele ocupa aceste poziții). În cazul acestor ultime clase, criteriul pozițiilor sintactice trebuie corelat cu celelalte criterii: cel morfologic și cel al contextului diagnostic (vezi: nimicurile acestea, „Ceva”-ul acesta mă sperie). O caracteristică sintactică a conversiunii numeralelor este folosirea construcției complementului direct cu pe – L-am omis pe doi/nouăsprezece.

Mărcile sintactice ale substantivizării presupun posibilitatea ca prin conversiunea unor părți lexico-gramaticale în substantive aceste să devină compatibile cu pozițiile sintactice ale acestuia precum cea de: subiect – Tânărul zâmbește., complement direct – Vizitez bienala., de complement indirect în dativ – Răspund bătrânului., de atribut genitival – Întrebarea tânărului m-a pus pe gânduri. Aceste procedee sintactice obținute prin conversiune dau posibilitatea părților de vorbire conversionate să fie compatibile cu contextele sintactice specifice substantivului, dar de cele mai multe ori nespecifice pentru clasa morfologică a bazei conversiunii, de obicei în funcțiile sintactice de subiect sau complement direct nespecifice adjectivului.

Mărcile sintactico-semantice sunt obligatorii și suficiente, mărcile afixale putând lipsi uneori.Conversiunile verbale păstrază în mare parte nastura verbală a bazei, paricularitățile sintactice și semantice sunt cele care apar și se manifestă de cele mai multe ori prin schimbarea sensului și funcției sintactice specifice verbelor. De exemplu în cazul supinului se pot distinge supine nominale care prezintă prin conversiune caracteristici morfosintactice specifice substantivului (prin articulare, forme de caz, determinanți –binefacerile mersului pe jos, acest așteptat în ploaie); iar în cazul supinului verbal ține exclusiv de mijloacele sintactice deoarece prezintă împreună cu verbul o actualizare a complementului direct – Se apucă de citit cartea. Mașină de tăiat iarba. Adjectivizarea participiului prezintă trăsături sintactice prin prezența în contexte și cu funcțiile sintactice specifice adjectivului, totuși având anumite vecinătăți verbale – pacienta examinată ieri.

Unele substantivizări sunt gramaticalizate, adică repetabile pentru cvasitotalitatea bazelor aparținând aceleiași părți de vorbire. Altele, fără să fie gramaticalizate, sunt totuși curente, fiind realizate cu aceleași procedee și caracterizând un număr mare de baze ale aceleiași clase morfologice. Altele sunt cu totul accidentale, având funcții stilistice și /sau metalingvistice.

Concluzii

Conversiunea denotă mobilitatea limbii române, evidențiază plurifuncționalitatea gramaticală a cuvintelor și corespondențele existente între diferite clase morfologice. Transferul dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin modificarea comportamentului gramatical al cuvântului transformat. Acesta își însusește, total sau parțial, caracteristicile morfologice și sintactice ale clasei de adopție. În general, cuvintele își păstrează intact corpul fonetic după transfer. Se întâmplă însă ca trecerea cuvântului în altă categorie morfologică să se realizeze prin schimbarea formei-tip (prin articulare, flexiune: declinare / conjugare, derivare sau acord).

Conversiunea detine un potențial stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpoziție lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta și reprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea și de a recrea universul prin imaginație. Pentru a releva numeroase valori expresiv-estetice ale conversiunii am apelat la exemple din operele unor personalități marcante ale literaturii noastre, aparținând mai multor generații. În anumite circumstanțe am folosit pentru exemplificare fapte de limbă specifice registrului uzual, popular sau familiar.

Trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta se face prin modificarea comportarii lui gramaticale pe fondul aceluiasi sens lexical ; cuvântul îsi însuseste, anume, caracteristici morfologice si sintactice ale partii de vorbire la care trece.

Am înregistrat aici exemple de schimbare a valorii gramaticale mai puțin obișnuite pentru limba română, pe care le întâlnim fie izolat, într-un singur sau doar în câteva contexte, sau care, chiar dacă sunt mai numeroase, caracterizează un singur registru verbal, de regulă periferic. Cele mai multe cuvinte pe care le-am discutat la acest capitol aparțin limbajului argotic și familiar și sunt extrase din Dicționarul de argou și expresii familiare ale limbii române.

Conversiunea, ca mijloc intern de îmbogățire a vocabularului, evoluează odată cu societatea și acest proces este mai rapid în condițiile extinderii relațiilor între popoare și intensificării circulației de idei – printre altele datorită dezvoltării mijloacelor de difuzare a informațiilor de-a lungul vremii.

În evoluția istorică a unei limbi (în funcție de raporturile complexe dintre limbă și societate), o serie de cuvinte capătă sensuri și conotații noi, conforme realității epocii respective sau, dispar complet din uz, fiind înlocuite treptat de alte forme ce denumesc mai bine noul concept.

Bibliografie

1). Avram, Mioara, 1986, "Gramatica pentru toți", Ed. Academiei (ediția a II-a: 1977, ediția a III-a: 2001, București, Humanitas)

2). Bejan, Dumitru, 1987, "Conversiunea părților de vorbire în opera lui Nichita Stănescu", în Limbă și Literatură, nr. 3

3). Bidu-Vrânceanu, Angela, Cristina, Călărasu, Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Mihaela Mâncaș, Gabriela Pană Dindelegan, 2001, "Dicționar de științe ale limbii"(DȘL), București, Editura Nemira

4) Braga Corina, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

5). Brăescu, Raluca, 2009, "Observații asupra substantivizarii adjectivului în limba română actuală", în Pană Dindelegan(coord.), (Pană Dindelegan, Gabriela(coord), 2009, "Dinamica limbii române actuale. Aspecte gramaticale și discursive", București, Editura Academiei Române)

6) Câmpeanu Eugen, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997

7). Chelaru-Murarus, Oana, 2000, "Nichita Stanescu. Subiectivitatea lirică", București, Editura Univers

8) Dicționarul de cuvinte recente – ediția a II-a, Editura Logos, Florica Dimitrescu

9) Dimitriu Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iasi, Institutul European, 1999

10) Dragomirescu Gheorghe, Dictionarul figurilor de stil, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1995

11) Drasoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1997

12) Găitănaru Mihaela, Adjectivul în limba română, Pitesti, Editura Universitătii, 2002

13)Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998

14). "Gramatica limbii române. I. Cuvântul"(GALR I), 2005(ediția a II-a:2008), București, Editura Academiei

15) Gramatica de bază a limbii române, Editura Academiei Române, București, 2010

16) Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1978

17) Irimia Dumitru, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997

18)Irimia Dumitru,Introducere în stilistică, Iasi, Editura Polirom, 1999

19) Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, București, Editura Babel, 1996

20). Stoichițescu-Ichim, Adriana, 2006, "Creativitate lexicală în limba română actuală", București, Editura Universității din București

21). Stoichițescu-Ichim, Adriana, 2001, "Vocabularul limbii române actuale. Dinamica. Influențe. Creativitate", București, Editura All

22).Todi, Aida, 2003, "Considerații asupra conversiunii în limba română actuală", în Pană Dindelegan (coord)p (Pană Dindelegan, Gabriela (coord), 2003, "Aspecte ale dinamicii limbii romane actuale. II. Actele Colocviului catedrei de limba romana, 27-28 noiembrie 2002", București, Editura Universității din București)

23). Tomescu, Domnița, 2006, "Aspecte ale conversiunii părților de vorbire", în Sala(coord), (Sala, Marius(coord), 2006, "Studii de gramatica și de formare a cuvintelor. în memoria Mioarei Avram", București, Editura Academiei Române)

24). Ușurelu, Camelia, 2001, "De la sintaxă la semantica", București, Editura Universității din București

25) Volceanov, Anca, Volceanov, George, Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române, Editura Arnina, Slobozia, 1996.