CONVERSIA SPAȚIILOR SACRE ÎN SPAȚII LAICE [308229]

Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”

Facultatea de Arhitectură ”G.M. Cantacuzino” Iași, 2018

CONVERSIA SPAȚIILOR SACRE ÎN SPAȚII LAICE

Lucrare de disertație

Coordonator disertație: Andrei Radu

student: [anonimizat] 6

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE – 9

Argument;

Problematica sacrului în contemporaneitate:

-Spațiul sacru;

-Desacralizarea forțată a spațiilor de cult creștin;

-Spațiul sacru strămutat sau distrus; (Bucureștii anilor ‘80)

-Spațiul sacru abandonat;

CAPITOLUL 2. SPAȚIUL DE CULT CREȘTIN – 23

Preluarea modelelor Antichității. Tipologii planimetrice Elenistice și Romane;

Apariția bisericii ca spațiu de cult;

Tipologii planimetrice și spațiale : [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

CAPITOLUL 3. CONVERSIA ARHITECTURII DE CULT CREȘTIN – 38

De la Casa tuturor Zeilor la Casa lui Dumnezeu (Conversia dinaintea conversiei);

Argumente pentru conversie;

Semnificații din trecut și prezent:

-Calitățile intrinseci ale spațiului de cult creștin;

-Evaluarea stării fizice;

-Evaluarea calității de simbol;

Conversia funcțională;

Metode și mijloace de intervenție în spațiul de cult creștin;

CAPITOLUL 4. STUDII DE CAZ – 65

Intervenție: [anonimizat], Spania, autor conversie: AleaOlea architecture&landscape;

Inserție: St. Sebastian Kindergarten, Münster, autor conversie: BOLLES+WILSON;

Instalație arhitecturală: [anonimizat], Olanda, autor conversie: Merkx+ Girod Architecten;

Instalație de artă: Biserici ortodoxe rusești abandonate în 1917 [anonimizat]: Danila Tkachenko;

CAPITOLUL 5. CONCLUZII FINALE – 69

ANEXE – fișe de studiu

BIBLIOGRAFIE

WEBOGRAFIE

CUVINTE CHEIE: [anonimizat], conservare, conversie

PLAN DE IDEI

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Mircea Eliade consideră sacrul ”ca o modalitate de a fi în lume” și de descoperire a conștiinței religioase a sinelui.

Primul capitol face o [anonimizat]. Se încearcă aici o sondare a [anonimizat] a [anonimizat] – [anonimizat] a unui nou sistem de valori sau schimbări de paradigmă în societate.

CAPITOLUL 2. [anonimizat].

În continuare este prezentată o evoluție a [anonimizat].

CAPITOLUL 3. CONVERSIA ARHITECTURII DE CULT CREȘTIN

Fiind văzută ca o alternativă de salvare a [anonimizat], conversia arhitecturală reprezintă subiectul principal al lucrării de față.

[anonimizat]-[anonimizat], metode și mijloace de intervenție în contextul compatibilității funcționale care trebuie luată în considerare cu atât mai mult în urma unei asemenea conversii. Discuția privește deopotrivă intervențiile fizice asupra cadrului construit existent dar și o dinamică a semnificației spațiului. În același timp am realizat o clasificare a celor mai răspândite funcțiuni în care pot fi convertite spațiile religioase. De la spații expoziționale, la teatre, restaurante, discoteci, săli de sport, școli, până la birouri administrative. În cadrul acestui capitol se aduce în discuție subiectul funcțiunilor seculare care afectează memoria unui spațiu sacru, aceste funcțiuni fiind reprezentate de baruri și discoteci.

CAPITOLUL 4. STUDII DE CAZ

Dacă spațiile de cult creștin au calități arhitecturale intrinseci atunci reintegrarea lor în circuitul spațiului public, contribuie la păstrarea memoriei și identității spațiului respectiv dar și la o valorificare culturală, economică și socială.

În cadrul penultimului capitol sunt analizate patru studii de caz selectate pe criteriul celor trei metode și mijloace de intervenție, descrise de către Graeme Brooker și Sally Stone, în cartea ”Re-readings Interior Architecture and the Design Principles of Remodelling Existing Buildings”, acestea fiind: intervenția, inserția și instalația.

Studiile de caz ilustrează, într-o analiză critică, principiile teoretice discutate anterior.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII FINALE

Spațiile de cult creștin indiferent de dimensiune, complexitate sau tipologia lor, sunt mărturii istorice ale unor comunități, sate, orașe.

Dacă abandonarea lor este o constantă a civilizației contemporane profane, aflată mereu în grabă, conversia reprezintă soluția cea mai bună, pentru că păstrează caracterul inițial al unui loc și îl lasă să se întrepătrundă cu noua funcțiune, conversia redă un loc pierdut comunității sau orașului. Deoarece conversia spațiilor sacre în spații laice este o operație delicată adusă unei clădiri de cult creștin, sunt preferate intervențiile care sunt subordonate spațiului de cult și nu invers.

Valoarea arhitecturală a acestor spații de cult este incontestabilă, iar posibilitățile sunt mai limitate decât în cazul arhitecturii industriale spre exemplu, însă putem afirma că procedeul conversiei spațiilor sacre în spații laice aduce o viziune nouă asupra arhitecturii religioase, și reprezintă o soluție pentru salvarea de la uitare și conservarea patrimoniului arhitectural religios.

”Pentru a înțelege însemnătatea arhitecturii religioase trebuie admis acest principiu fundamental că, o biserică este materializarea unui act de credință (…) o rugăciune spusă în ritm arhitectural (…). Biserica nu este numai un adăpost pentru slujba religioasă. Prin forma și planul ei ea este simbolică până în cele mai mici amănunte ale sale. Ea este arhitectura pură, în care utilul rămâne pe un plan secund.”

G. M. Cantacuzino – articol din revista Simetria

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Alegerea subiectului de disertație ”Conversia spațiilor sacre în spații laice” a fost întemeiată pornind de la ideea generală că orice construcție, fie ea veche sau contemporană, realizată de arhitect sau nu, păstrează în ea o poveste despre un loc, o comunitate sau o civilizație dintr-o anumită perioadă. Având în vedere semnificația profundă a spațiilor de cult, cu rădăcini adânci la nivel individual și colectiv, scoaterea lor din zona de risc de depreciere și chiar distrugere este imperativă.

Un alt motiv pentru care am ales această temă a fost din dorința de a aprofunda cunoștințele mele despre sacru și despre începuturile arhitecturii de cult creștin, dar și din dorința de a afla mai multe despre conversia arhitecturală și cum poate fi aplicată în prezent.

Lumea contemporană este într-o continuă schimbare, în care totul se desfășoară alert, în viteză, transformările prezente ale societății se dezvoltă haotic și cu o rapiditate fără precedent. Suntem într-un așa-zis secol în care excesul de imagini și informații conduce la incapacitatea de a le interpreta sau, mai grav, la golirea acestora de sens.

Modernitatea și contemporaneitatea a fost lipsită de repere clare la care să se raporteze, progresul alert al tehnologiei din ultima sută de ani și în special cel din ultimele decade, au schimbat modalitatea de a privi și înțelege lumea. Cultura contemporană de duzină produce un asalt continuu de imagini irelevante care au condus la apariția unei falii între om și realitate.

Nietzsche anunța la sfârșitul secolului al XIX-lea, triumfător și apoteotic în cartea sa ”Așa grăit-a Zarathustra”, că ”Dumnezeu a murit”. Desigur viziunea sa asupra morții divinității era privită drept o nouă etapă în istoria omenirii, o înălțare a omului în supraom. Din nefericire, acea ”etapă nouă” a condiției umane s-a transformat chiar în opusul ei. Societatea occidentală s-a cufundat într-un dezinteres total pentru sacru.

Închei acest fragment cu un citat celebru atribuit lui André Malraux, care pune în discuție sacralitatea în felul următor: ”Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”.

1.1 Argument

Revoluția industrială începută la sfârșitul secolului al XVIII-lea aduce cu sine aerul nou al progresului și al noilor idei despre om și societate. Treptat atitudinea față de spațiile de cult creștin este schimbată, oamenii se concentrează mai mult spre grija față de ziua de mâine, spre locul de muncă din uzine care le ocupă mare parte din timp. Dacă înainte biserica era silueta cea mai impunătoare din cadrul urban, iar simbolic aceasta era un ”canal de comunicare” între om și divinitate. Odată cu revoluția industrială, silueta orașului este dominată de furnale și coșuri gigantice pentru evacuarea fumului.

Revoluția, dezvoltarea științelor și a tehnicii care o însoțesc, au marcat o falie abruptă dintre om și sacralitate.

Astăzi la o distanță de aproape 230 de ani, situația s-a schimbat, ba mai mult decât atât, se agravează în timp, problematica desacralizării, abandonării și demolării spațiilor de cult este mult mai accentuată în vestul Europei și în America de Nord.

În Europa de Est are loc chiar o manifestare inversă fenomenului, datorită celor aproape 50 de ani în care s-a aflat sub cortina grea de fier a comunismului, timp în care construcția de lăcașe de cult a fost sistată.

Cauze

Cauzele principale ale desacralizării spațiilor de cult creștin sunt legate de secularizarea societății prin schimbarea sistemului de valori datorată primatului rațiunii progresului științelor, prin scăderea încrederii în biserică datorată lipsei de adaptare a instituției bisericii la mersul societății de astăzi, ceea ce are ca rezultat neidentificarea populației locale cu o biserică anumită.

Alte motive ale abandonării spațiilor de cult sunt scăderea demografică, migrarea persoanelor de la sat la oraș, sau de la sat în afara țării, care duc la scăderea drastică a numărului de credincioși care frecventează lăcașele de cult și implicit la o abandonare a acestora. Conflictele militare sau revoluțiile care conduc la distrugerea parțială, totală sau la ocuparea temporară a spațiului din motive care țin de strategii militare.

Desacralizarea este și o stare de spirit a omului contemporan care nu își mai pune întrebări legate de propria sa existență pe acest pământ, pentru omul societății contemporane devin irelevante chiar și celebrele întrebări din tabloul pictorului francez Paul Gauguin: ”De unde venim? Ce suntem? Și încotro ne îndreptăm?”

Un alt aspect important al acestei lucrări este faptul că spațiile de cult creștin abandonate reprezintă un bun economic și simbolic care poate fi utilizat în contemporaneitate. Adaptarea bisericilor abandonate la funcțiunile prezentului poate contribui la păstrarea memoriei și identității unui loc, societăți, națiuni. Dacă mai sus se puncta faptul că biserica reprezintă centrul spiritual al unui loc sau comunități, pe lângă funcțiunea sa simbolică de loc al întâlnirii dintre om și divinitate, biserica formează și un puternic sentiment de apartenență în cadrul unei comunități.

Un exemplu personal este biserica din satul bunicii, care, fiind amplasată pe o înălțime mai mare, capătă o valoare de ”landmark” sau reper în cadrul satului, fiind un element dominant care impune o anumită ordine așezării.

Un alt aspect important este cum poate o comunitate să se dezvolte cu ajutorul unei biserici, acel ritual duminical, aduce comunitatea împreună în spațiul public al satului, întărind sentimentul de adeziune la comunitate, pentru că orice întâlnire în public reprezintă o formă de interacțiune dintre doi sau mai mulți oameni.

Prin urmare, pe lângă faptul că un spațiu de cult creștin reprezintă un reper într-un cadru urban sau rural, biserica contribuie la afirmarea și evoluția unei comunități.

O comunitate se naște și moare odată cu un spațiu de cult.

Odată cu moartea unui spațiu de cult, se naște o ruină, moartea unui obiect implică nașterea unei alte instanțe. Ruina este un document, un zapis tridimensional sau o dovadă istorică construită a trecutului.

Ruina ne spune ceva despre o comunitate, felul în care a fost construită, materialitatea folosită, inovația structurii, decorația exterioară ne povestește despre gusturile și modalitatea de a privi lumea a respectivei civilizații.

O ruină este în același timp și un portal spre trecut, care ne permite să accedem adevărurile simbolice și arhitecturale din el.

O ruină cu potențial arhitectural trebuie adaptată la o funcțiune asemănătoare cu starea de degradare.

Chiar dacă funcțiunea inițială este pierdută ea poate fi înlocuită de o altă funcțiune compatibilă, care îi poate asigura un parcurs stabil în timp.

Lucrarea de față abordează problematica pe care o impune conversia unui spațiu religios într-unul laic.

Conversia arhitecturală este văzută ca o alternativă de salvare a monumentelor de arhitectură cultă, abandonate sau în fază de ruină, deoarece conversia asigură o continuitate clădirii originale, mai mult decât atât conversia aduce sub un singur înveliș, două sau mai multe straturi istorice independente unul de altul. Conversia aduce beneficii la conservarea memoriei unui loc punând în valoare spațiul de cult și totodată răspunde prin noua funcțiune inserată la o nevoie a societății contemporane.

Scopul lucrării

Demonstrarea potențialului de reutilizare adaptivă ca resursă pentru un mediu construit sustenabil și bogat în istorie;

Identificarea principiilor de intervenție și conservarea arhitecturii religioase;

Propunerea unui set de reguli și principii operaționale sub care spațiile sacre pot fi convertite în spații ale profanului, fără a-și pierde din valoare;

Metode de cercetare

Analiza critică a evoluției arhitecturale a spațiilor sacre;

Analizarea exemplelor de conversie ale arhitecturii creștine;

Sinteza tipurilor de intervenție în conversie;

Realizarea unor studii de caz care să demonstreze validitatea teoriei;

”Dar, firește, pentru timpul de azi…care preferă lucrului existent imaginea, originalului – copia realității – reprezentarea esenței – aparența… Căci sacră pentru el este numai iluzia; profan este însă adevărul. Mai mult, sacrul crește în ochii lui în aceeași măsură în care descrește adevărul și sporește iluzia, în așa fel încât cel mai înalt grad al iluziei pentru el este și culmea sacrului”.

Ludwig Feuerbach – prefața din cartea Esența creștinismului

1.2 Problematica sacrului în contemporaneitate

Care mai este sensul sacrului astăzi, când societatea contemporană nu se mai identifică cu divinitatea ?

Înainte de a defini sacrul, trebuie să îi studiem etimologia, astfel încât: dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), definește cuvântul sacru ca fiind: ”SÁCRU^1, -Ă, sacri, -e, adj. 1. care privește la religie, care aparține religiei. ** Sfânt. * Foc sacru = vocație, talent. 2. Fig. Care inspiră sentimente de venerație; scump. – Din lat. sacer, -era, it. sacro.”

The Oxford Dictionary of English Etimology spune că ”sacrul provine din limba veche Franceză, unde ”sacrer” semnifică a consacra, a dedica, o altă formă a cuvântului provine din latină, ”sacrare” care reprezintă a consacra, a sfinți.”

Pentru a ne forma o idee mai amplă asupra sacrului voi menționa două lucrări fundamentale ale fenomenului. Ambele lucrări sunt redactate de către doi istorici ai religiilor, Rudolf Otto și Mircea Eliade.

Scriitorul de origine germană, Rudolf Otto, abordează subiectul sacrului în cartea sa „Sacrul. Despre numinos”.

Otto descrie sacrul drept o experiență ”înspăimântătoare și irațională”, experiențele religioase sunt explicate de către autor prin perspectiva ”numinosului”.

Sentimentul sacrului este descris de către Otto prin elaborarea termenului ”numinos”. Acesta realizează o analogie cu termenul de luminos care practic se manifestă prin lumină, tradusă simbolic prin cunoaștere și adevăr.

Numinosul este un termen format din ”numen” care provine din limba latină și înseamnă puterea de manifestare a absolutului și a luminosului.

Pentru Otto, a fi sacru reprezintă a fi uimit, fascinat și a avea un sentiment de nimicnicie în fața creatorului. Însă descrierea pe care o face scriitorul german este incompletă, deoarece el analizează sacrul prin prisma iraționalului, în timp ce Eliade încearcă să analizeze fenomenul în totalitatea sa. În cadrul cărții sale, ”Sacrul și profanul”, acesta propune termenul de ”hierofanie” (fig.4). Cuvântul hierofanie este format din grecescul hieros – ”sacru” + phaienein – ”a arăta” și desemnează diversele forme de manifestare a realității sacrului.

Eliade descrie sacrul și profanul ca fiind ”două modalități de a fi în lume”, prima stare de a fi a omului este realizată prin analogie cu omul religios, iar a doua prin omul profan sau nereligios.

Pentru omul religios, sacrul este adevărul, lumina, calea și realul, pentru acesta, spațiul sacru reprezintă un centru și este definit prin limite sau după cum spunea Eliade: ”În întinderea omogenă și nemărginită, unde nu există nici un punct de reper și nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un ”punct fix” absolut, un ”Centru”.”

Privit în sens invers, pentru omul nereligios, spațiul profan este un spațiu infinit care nu este reprezentat prin limite sau centru, ci este un spațiu amestecat, haotic în care omul nu poate să se orienteze.

În concluzie putem spune că autorii analizează fenomenul din două perspective diferite, cu toate că Rudolf Otto se oprește în a defini sacrul prin irațional, ideea este continuată de către Eliade într-un mod mai complex prin evidențierea contrastelor dintre sacru și profan.

Cu toate că societatea contemporană nu se mai identifică prin sacru, acesta nu poate să dispară complet din ritualul zilnic, sacrul încă este prezent, însă trebuie reactualizat și readus în sfera de importanță principală a societății, deoarece fără sacru, omul este aruncat într-un univers infinit în care nu-și poate găsi un scop, sau un sens în viață.

Spațiul sacru

Spațiul sacru, spune Augustin Ioan în cartea sa ”Întoarcerea în spațiul sacru”, este invizibil, nu poate fi perceput și descris prin limite reale. Singura modalitate prin care acesta se poate arăta celorlați este prin ritualuri de consacrare.

Consacrarea spațiului sacru spune acesta se poate face în trei moduri:” 1) prin evidențierea limitelor sale exterioare; 2) prin definirea centrului (omphalos, axă, arbore [al vieții], munte etc.); în fine, în formă concentrată 3) prin folosirea ambelor procedee.”

Spațiul sacru reprezintă locul de întâlnire dintre om și divinitate. Modalitatea de comunicare dintre cele două lumi, lumea văzută și cea nevăzută se realizează prin intermediul unei axe verticale, a unui ”axis mundi” (fig.6) după cum spunea Eliade.

Universul pornește de la un centru, de la o axă, un omphalos (buricul pământului) și se expandează spre cardo și decumanus, adică spre cele patru puncte cardinale. Centrul lumii creștine se află localizat în Ierusalim. Ierusalimul este o copie pământeană a Ierusalimului ceresc, a paradisului sau a lumii din cer.

Spațiile de cult creștin reprezintă o matriță a unui model aflat într-un plan cosmic, acest model primar provine după Vechiul Testament din momentul în care Dumnezeu se adresează lui Moise pe muntele Sinai. ”Să fie făcut așa cum ți s-a arătat pe munte”. Sunt menționate chiar și materialele din care trebuie realizat acel spațiu după cum spune Ioan: ”aur, argint și bronz, material albastru, purpuriu, pânză albă de in…”, este făcută până și referirea la separarea dintre locul Sfânt și cel Preasfânt, acest lucru ducându-ne cu gândul la alcătuirea spațiului de cult creștin răsăritean, unde altarul (Sfânta Sfintelor) este separat vizual de către iconostas.

În concluzie putem afirma următoarele: nașterea unui spațiu sacru este condiționată de către divinitate, prin manifestările ei asupra unui loc. Pentru a-l face palpabil oamenilor, locul este consacrat și marcat printr-un loc de reculegere, printr-un spațiu de cult, care leagă dimensiunea pământească, profană de cea cosmică, sacră.

Desacralizarea forțată a spațiilor de cult creștine (Schimbarea funcțiunii din motive de necesitate)

Istoria poate acționa în momentele ei critice cu forță negativă împotriva monumentelor arhitecturale.

De la revoluții, la războaie civile sau la războaie mondiale, desacralizarea forțată apare datorită necesității de moment a unei tabere pentru folosirea efemeră a ansamblului în scop strategic sau militar. Spațiul sacru inițial își pierde valoarea pentru scurtă vreme sau definitiv în funcție de amploarea distrugerilor și a duratei conflictului.

Dacă biserica a fost văzută de-a lungul timpului drept un loc pentru reculegerea sufletului, iată că în timpul conflictelor militare biserica capătă o dublă conotație, o funcțiune dublă, aceea de ”spital pentru suflete” și ”spital pentru răniți”. Sunt grăitoare imaginile realizate într-o biserică din Franța în timpul Primului Război Mondial când soldații se roagă înainte de a pleca la bătălie, iar cei muribunzi sau aflați în convalescență se odihnesc pe paturile de spital amplasate în biserică (fig.8).

Exemple concludente există și în țara noastră, spre exemplu mănăstirea Frumoasa din Iași a adăpostit regimente militare iar mai apoi un spital militar pentru bolnavii de ochi, aceste lucruri s-au întâmplat după cum spune Codina Dușoiu în ”Dinamica spațiului sacru creștin. Influența funcțiunii”, cu ocazia secularizării averilor mănăstirești de către reforma lui Cuza.

Un alt exemplu este mănăstirea Văcărești care din 1868 a fost transformată în închisoare, iar biserica drept spațiu de cult pentru deținuți (fig.10). În acest caz biserica nu a fost desacralizată complet, deoarece încă se realizau slujbe religioase, însă ansamblul mănăstirii a fost modificat pentru a adăposti funcțiunile proprii ale închisorii. Din păcate din indiferență pentru arhitectura spațiilor de cult, Ceaușescu ordonă în 1985 demolarea ansamblului Văcărești.

Putem concluziona că desacralizarea forțată a spațiilor de cult este un fapt istoric și nu putem interveni asupra lui, unele spații cad pradă războiului, altele supraviețuiesc dacă găzduiesc funcțiuni complementare războiului.

Spațiul sacru strămutat sau distrus (Bucureștii anilor ‘80)

Nu putem începe discuția despre spațiul sacru strămutat fără a puncta o scurtă evoluție a arhitecturii de cult ortodox în România.

Instaurarea administrației Imperiului Roman pe teritoriul țării noastre între anii 106 – 271 d.Hr., a contribuit major la ”hibridarea” celor două culturi diferite, cea băștinașă, reprezentată de către daci și cea stăpânitoare, romană.

Pe această cale a avut loc un schimb cultural între cele două civilizații, și au fost asimilate numeroase activități precum și limba latină, tot prin această cale a fost asimilat și creștinismul.

Desigur, până în anul 313, odată cu Edictul de la Milano, care marchează finalul persecuțiilor împotriva creștinilor, se cunoștea faptul că enoriașii își desfășurau ceremoniile religioase ascunse de văzul lumii, în casele proprii sau în catacombe.

Spațiul de cult românesc este situat în cadrul culturii bizantine, după cum afirma și arhitectul G.M. Cantacuzino, ”bizanțul este antichitatea noastră”. Deoarece Țările Române se află la cotitura dintre Orient și Occident, datorită mișcărilor de populații și schimbului de meșteri au avut loc numeroase apariții stilistice de factură estică, precum influențe din Grecia, Rusia, Armenia, Georgia, etc.

Mănăstirile Bucovinene, folosesc ferestre gotice de influență occidentală în cadrul lor, datorită schimbului de meșteri din Ardeal și Polonia. Proporția și înălțimea lor nu este comparabilă cu exemplele catedralelor gotice, însă acest lucru a creat un hibrid de elemente stilistice interesant între biserica răsăriteană și cea apuseană (fig. 12).

Arhitectul G.M. Cantacuzino afirma într-un articol pentru revista Simetria următoarele fapte legate de înfăptuirea lăcașelor de cult în perioada medievală: ”fiecare vreme, fiecare domnie, fiecare neam mai răsărit a lăsat pe pământul românesc o mărturie a credinței sale sub forma unui sfânt lăcaș.”

Războiul de Independență de la 1877 contribuie masiv la instituirea unei monarhii constituționale în țară, la ieșirea de sub autoritatea Otomană și totodată la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Bisericile de la început de secol XX au apărut ca răspuns la atmosfera întunecată din secolul al XIX-lea, marcată în special de ocupația Otomană și de îngrădirea unor drepturi. Războiul de Independență deschide practic calea către afirmarea unei noi arhitecturi de cult ortodox, nemaiîntâlnite până atunci, putem spune chiar o arhitectură împrumutată din Occident, datorită scării monumentale folosite.

Dimensiunea mare a construcțiilor a spart vechile canoane expresive și teoriile constructive, în felul acesta s-a deschis un drum către o nouă afirmare națională a credincioșilor ortodocși uniți între granițele lor istorice.

Printre cele mai importante proiecte la scară monumentală din perioada regalistă amintim: Catedrala Mitropolitană Timișoara (fig.13), Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca, Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Ploiești, etc.

Din păcate cel de-al Doilea Război Mondial închide linia evolutivă a arhitecturii lăcașurilor de cult pentru următorii 42 de ani.

Războiul se încheie cu înfrângerea Germaniei Naziste de către Aliați. Acest lucru conduce la o scindare a Europei în două, Rusia punând stăpânire pe zona centrală și estică a Europei.

România, din păcate este inclusă în cadrul Uniunii Sovietice timp de 42 de ani, acest lucru conducând la puternice repercusiuni asupra societății și monumentelor arhitecturale.

Propaganda marxistă, împrăștiată în popor de către sovietici, care promova idei precum ateismul și dispariția individualismului din societate au condus treptat la o dispariție a religiei creștine din societatea Românească.

Instituția bisericii a avut de suferit datorită politicii severe a partidului, care dorea să promoveze ”noul om” prin ideologia sa de bază marxistă.

Datorită ideologiei marxiste ateiste, partidul comunist a confiscat averile bisericii, a sistat construcția noilor lăcașe de cult sau a demolat spațiile de cult care stăteau în fața noilor bulevarde.

Biserica a supraviețuit regimului totalitar comunist, prin faptul că dorința de sacru se manifesta cu o forță interioară mult mai puternică în acele vremuri datorită faptului că era interzisă.

Soarta tragică a bisericilor și mănăstirilor din București a fost provocată fiind folosit pretextul marelui cutremur din 1977.

Demența cunoscută a dictatorului și-a pus amprenta asupra tuturor construcțiilor care îi stăteau în calea viziunii sale megalomane.

Numeroase biserici au fost translate și ascunse privirilor tocmai în spatele noilor fronturi construite, dintre care amintim: biserica Schitul Maicilor (fig.15), biserica Sfântul Ioan Nou, biserica Mihai Vodă, biserica Cuibu cu barză (fig.16), biserica Olari (fig.17) și multe altele.

Odată cu translarea bisericilor din contextul lor inițial ne putem întreba ce se întâmplă cu locul sacru după ce biserica a fost mutată din locul ei original.

Încă mai există un ”ax ceresc” în acel loc? sau axul s-a mutat și el împreună cu biserica?

Putem spune că deși s-a reușit salvarea unor biserici, valoarea lor intrinsecă de monumente istorice s-a pierdut datorită decontextualizării. Așezarea în noua configurație nu mai are nicio legătură cu ce a fost înainte, ci apare ca o problemă care a fost înlăturată din vechea așezare, pentru a face loc bulevardelor ce aveau să definească ”noul om”.

Cu toate acestea strămutarea spațiilor de cult reprezintă o etapă care spune un adevăr istoric despre sacralitatea locului și despre dispariția echilibrului inițial, când biserica ocupa un loc privilegiat în cadrul urban, iar acesta se dezvolta după ea și nu invers.

Spațiul sacru abandonat

Acest subcapitol abordează problematica spațiilor sacre abandonate din România, fie că vorbim despre bisericile de lemn din Transilvania sau Țara Românească, aceste spații dedicate sacrului sunt abandonate în primul rând datorită faptului că satele care le conțin au avut parte în ultima sută de ani de o scădere demografică continuă.

România deține un bogat patrimoniu religios medieval dedicat bisericilor de lemn. Însă datorită mișcărilor rapide din societate și a migrației masive din ultimii ani de la sat la oraș sau de la sat într-o altă țară străină, satele au rămas pustii, iar parohiile locale mici care își desfășurau activitatea în aceste biserici, au dispărut odată cu ele.

Întrebările care se nasc din acest subcapitol sunt: Cum poate o biserică de lemn să fie salvată de la distrugere?, Ce mijloace de restaurare se pot aplica? Este conversia o soluție în cazul bisericilor de lemn? pot oare suporta ele o funcțiune nouă chiar dacă se află în sate izolate, unde accesul auto este dificil? Intervenția nouă poate asigura o reînsușire a obiectului de arhitectură de către comunitate?

Pentru lumea satului, biserica a reprezentat dintotdeauna centrul comunității. Situarea sa în vatra satului, organiza localitatea după spațiul de cult și nu invers.

Din dorința de a fi în ton cu vremurile, aceste spații mici de cult au fost înlocuite cu unele mai mari străine locului. În acest fel bisericile de lemn din România au fost abandonate sau distruse de nepăsarea comunităților care și-au construit biserici de amploare mai mare, complet străine de locul în care au fost inserate.

Dispariția bisericilor de lemn este irecuperabilă iar comunitățile mici sau mari sunt transformate rând pe rând în comunități fără memorie și identitate, mereu în căutarea unei identități globale.

În momentul de față există două proiecte care încearcă să transforme bisericile de lemn în funcțiuni compatibile precum centre culturale, ateliere, etc. și cel mai important să le readucă în prim plan comunităților locale.

Unul dintre proiecte este intitulat ”60 de biserici de lemn” realizat de către fundația Pro Patrimonio, care încearcă să salveze și să readapteze, după cum spune și numele, 60 de biserici de lemn, monumente ale arhitecturii de cult creștin ortodox.

Ultimul proiect este intitulat ”Biserici înlemnite”, iar scopul lui este asemănător cu cel al proiectului anterior, doar că este concentrat pe patrimoniul lăcașelor de cult din lemn din zona Banatului.

Una dintre bisericile salvate este cea din Crivina de sus, jud. Timiș (fig.21). Intervenția este o instalație arhitecturală, deoarece noul înveliș nu atinge monumentul, ci îl protejează cu o coajă din material textil impermeabil care se mulează după forma bisericii. Scopul final al proiectului a fost conservarea monumentului și încercarea de a găsi o nouă funcțiune pentru a reda spațiul de cult comunității locale.

CAPITOLUL 2. SPAȚIUL DE CULT CREȘTIN

2.1 Preluarea modelelor Antichității. Tipologii planimetrice Elenistice și Romane;

Nu putem discuta despre apariția spațiului de cult creștin fără să punctăm principalele arhetipuri spațiale de factură Elenistică și Romană ale Antichității.

Tipologii Elenistice

În cazul Greciei Antice, templele formau cea mai importantă clasă de clădiri. Tipologia de bază a templului Grecesc se dezvoltă din megaronul Micenian, care era alcătuit dintr-o încăpere rectangulară cu o singură intrare aflată pe latura scurtă și marcată printr-un portic cu două coloane.

Cea mai simplă tipologie de templu era denumit templu distil în antis (fig.22). Acesta era alcătuit dintr-un spațiu intermediar flancat prin două coloane și un spațiu central de rugăciune (naos).

Templul cu dublu portic s-a numit prostil, din gruparea a două temple prostil a luat naștere amphiprostilul care era grupat în pronaos, naos și opistodomos – încăperea destinată tezaurului.

Tipologia peripterală (fig.23) era înconjurată pe toate laturile de un singur rând coloane, cel înconjurat de două rânduri de coloane se numea peripter dipter.

Templele cu coloanele angajate în zidurile laterale, se numeau pseudo-peripter, iar varianta circulară a templului se numea tholos.

Procesiunea religioasă era dinamică și se desfășura în exteriorul templului, acesta fiind așezat în așa fel încât putea fi perceput dinamic, cum este cazul Templului lui Apollo din Paestum (fig.24). Putem face o paralelă aici cu ritualul creștin din Vinerea Mare când biserica este înconjurată de trei ori, iar ritualul devine din static, dinamic.

Tipologii romane

Templele romane, sunt inspirate din cultura elenistică și etruscă.

Concepția și organizarea templelor romane se bazează pe faptul că ritualul sacru se desfășoară în mod diferit față de cel grecesc. Dacă în Grecia Antică ritualul este dinamic, în cadrul templelor romane, ritualul este static, toată atenția publicului fiind concentrată pe axialitatea fațadei principale.

Tipologia cea mai folosită în cadrul templelor romane este cea de pseudo-peripter cu coloanele laterale adosate pereților de sprijin.

Romanii împrumută de la greci tipologia pseudo-peripterală la care adaugă de la templele etrusce, un podium monumental de acces, care accentuează și mai tare axialitatea și importanța fațadei principale.

O altă tipologie de templu utilizată este cea circulară de tholos.

Ultima tipologie studiată este bazilica, care nu era un spațiu sacru ci un spațiu dedicat activităților publice, dintre care amintim funcțiunea de: judecată, comerț, întruniri. Pentru că era un spațiu public, menirea sa era să adăpostească o mulțime de oameni în interior, astfel încât bazilica se dezvoltă pe latura lungă, iar axul principal este diferențiat prin împărțirea în trei registre a spațiului, o navă centrală și două colaterale.

Acest tip de spațiu va fi arhetipul modelelor spațiale ale creștinismului.

2.2 Apariția bisericii ca spațiu de cult

În cadrul Imperiului Roman, religia oficială recunoscută era cea păgână.

Înainte de recunoașterea oficială a cultului creștin din anul 313, spațiile de cult, erau ascunse de către ochii administrației Romane, întâlnirile dintre creștini se petreceau în secret, în locuințe proprii, în catacombe sau peșteri.

Până la recunoașterea oficială a creștinismului, nu putem vorbi despre o arhitectură proprie specifică, singurii care aveau drept de construcție a spațiilor de cult, a templelor, erau membrii religiei oficiale păgâne.

Odată cu trecerea timpului o mare parte dintre populația păgână se convertește la creștinism. Descoperirea adunărilor dintre creștini, manifestarea credinței în public, sau înjosirea zeilor reprezenta o încălcare a sacralității religiei politeiste și era pedepsită prin persecuții asupra creștinilor.

Odată cu evoluția religiei creștine, spațiul de cult începe să evolueze și el, mai întâi prin separarea preoților de credincioși, apoi ”Sfânta Sfintelor” locul în care se oficiază procesiunea este separată de către spațiul care găzduiește credincioșii. Pentru că nu putem vorbi despre un spațiu de cult propriu-zis ci de unul improvizat într-o locuință, acestă tipologie va purta numele de ”domus ecclesiae” (fig.27).

Prin Edictul de la Milano din anul 313, înfăptuit de către împăratul Constantin cel Mare, religia creștină devine oficială în întreg Imperiul Roman, acest lucru va conduce la apariția bisericilor, care vor avea ca arhetip bazilica romană.

Biserica este un spațiu sacru, plin de simboluri și semnificații ale religiei creștine, totodată biserica este și un loc consacrat de întâlnire dintre om și Dumnezeu, este un loc de reculegere, un loc de întoarcere a sinelui la ”Ierusalimul Ceresc”.

Datorită Marei Schisme de la 1054, cele două ramuri importante ale creștinismului prezintă diferențe în cadrul lor.

Religia ortodoxă este plasată într-o continuitate directă cu tradiția creștină de la începuturi, deci cu ritualul din ”domus ecclesiae”.

Spațiul interior al bisericilor ortodoxe este gradat încă de la intrare. Din prag și până în altar spațiul este fragmentat simbolic în pronaos, naos și altar, de la întuneric la lumină, de la public la privat, de la profan la sacru.

Pronaosul este spațiul cel mai public al bisericii, dedicat celor nebotezați sau cei care nu pot lua parte la liturghie din cauză că nu fac parte din cult sau au fost pedepsiți. Naosul este spațiul semi-privat, locul dedicat credincioșilor botezați, iar altarul devine spațiul privat, aceea ”Sfânta Sfintelor”, precum în cazul templelor Egiptene, un loc învăluit de mister și accesibil doar preoților.

Catapeteasma bisericii răsăritene marchează un prag între naos (locul sfânt) și altar (sfânta sfintelor). Misterul din spatele procesiunii poate fi cunoscut doar de către preoți, vizualizarea ritualului de către credincioși ar implica desacralizarea spațiului.

Cu toate astea, altarul ”se deschide” către enoriași în anumite momente ale liturghiei sau în cazul sărbătorilor mari precum Învierea, când ”ușile împărătești” ale altarului rămân deschise pentru a semnala că împărăția cerească este deschisă către credincioși.

Odată cu Marea Schismă de la 1054, când biserica apuseană se separă de cea răsăriteană, apar diferențe în cadrul ritualului liturgic, precum și în cazul tipologiilor spațiale, aspecte pe care le vom aborda în următorul capitol.

Spre deosebire de bisericile ortodoxe, bisericile catolice nu oficiază ritualul religios într-un mod misterios sau ascuns privirilor. Altarul spațiilor de cult occidentale nu este delimitat fizic, iar credincioșii pot urmări procesiunea.

Lumina joacă un rol decisiv în cadrul arhitecturii creștine de cult răsăritean sau apusean. Spre deosebire de bisericile răsăritene, cele apusene abundă de lumină și cunoaștere.

Spațiul interior catolic datorită amplelor deschideri către exterior este un spațiu extrovertit (fig.28) pe când cel ortodox este introvertit și izolat de exterior prin folosirea unor goluri de dimensiuni mici (fig.29).

2.3 Tipologii planimetrice și spațiale : – tipul bazilical, tipul central, tipul bazilică cu cupolă, cruce greacă înscrisă, tipul trilobat, tipul bisericii sală, tipologii romanice, gotice, renascentiste, baroce, clasice și eclectice, tipologiile modernismului

Acest subcapitol abordează o evoluție planimetrică și spațială a principalelor tipologii de bază în arhitectura cultului creștin.

Modelul arhetipal al tuturor tipologiilor arhitecturale ale cultului creștin le regăsim în spațiul bazilical și spațiul central.

Spațiul bazilical marchează un parcurs dinamic, activ, de la apus spre răsărit, ritmat de către coloane și reprezintă o caracteristică comună a spațiilor de factură occidentală. Pe de altă parte spațiul central, după cum o spune și numele, este organizat în jurul unui centru, marcat evident printr-o cupolă. Acest tip de spațiu este caracteristic lumii orientale, răsăritene.

Tipul bazilical

Pentru a avea o idee mai clară a cuvântului ”bazilică” este necesar să îi studiem etimologia, astfel încât: conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ”cuvântul ”bazilică”, provine din latinescul, ”basilica”, care înseamnă: un ”BAZÍLICĂ s.f. 1. Edificiu public la romani, de formă dreptunghiulară, cu interiorul împărțit în trei sau cinci părți prin șiruri de coloane. 2. Biserică din primele secole ale creștinismului, construită după planul bazilicilor romane; (astăzi) biserică (catolică) de mari proporții; catedrală.”

Bazilica era o construcție larg răspândită în cadrul Imperiului Roman. Ulterior ea a fost modificată prin reducerea scării interioare, pentru a deveni mult mai legată de scara umană, astfel încât au fost eliminate coloanele de pe laturile scurte, accesul a fost mutat pe latura scurtă, devenind paralel cu axul longitudinal al dreptunghiului.

La nivel planimetric spațiul interior este compus dintr-o o navă principală și două colaterale separate printr-un ritm de coloane din piatră.

Locul cel mai important al bazilicii este reprezentat de către altar și este marcat constructiv printr-o absidă.

Dintre exemplele consacrate amintim :

Ansamblul Sf. Mormânt de la Ierusalim din faza inițială – bazilica Martirium

Bazilica Ravenna – Sant’Apollinare Nuovo (fig.30,31);

Tipul central

Apărut ca tipologie paralelă cu cea bazilicală, tipul central a fost folosit adesea în cadrul spațiilor religioase restrânse ca suprafață, precum: baptiserii, mausolee, martirioane, etc.

Tipologia planimetrică este de formă circulară, poligonală sau cruciformă. O caracteristică majoră al acestui tip de spațiu este axul vertical de compoziție, marcat printr-o cupolă. Cupola este un simbol religios, care reprezintă bolta cerească sau o materializare a cosmosului existent.

Acest tip de acoperire a apărut din rațiuni constructive, din cauza lipsei de material lemnos în regiunile secetoase, în special în lumea orientală.

Această tipologie spațială a fost folosită în perioada timpurie a arhitecturii bizantine, iar printre exemplele consacrate amintim:

San Vitale, Ravenna (fig.32);

Sf. Sergiu și Bachus din Constantinopol;

Bazilica cu cupolă

Reprezintă o combinație între bazilică și tipul central, cu scopul de a acomoda un număr mai mare de credincioși și de a desfășura ritualul după noile concepții spațiale bizantine.

În cadrul acestei tipologii sunt generate două axe compoziționale, una orizontală definită prin axul longitudinal și una verticală definită prin relația cupolă–cer–cosmos.

Ritualul nu mai are loc doar în altar ci se deplasează către naos datorită apariției axului vertical, marcat prin cupolă.

Modelul principal al acestui tip este reprezentat de către Sfânta Sofia din Istanbul (fig.34, 35).

Tipul cruce greacă înscrisă

Acestă tipologie de spațiu a cunoscut o largă răspândire datorită faptului că răspundea unor necesități ale cultului, unor nevoi de natură constructivă prin structura clară și ușor de realizat dar și pentru nevoia de dogmă legată de simbolistica crucii și a cupolei.

Centrul acestei tipologii este constituit dintr-un pătrat care are în mijlocul său o cupolă susținută de către un tambur cilindric, cupola descarcă încărcarea către patru bolți cilindrice care conduc mai departe încărcările către patru stâlpi de dimensiuni mari sau pile.

Forma propriu-zisă de cruce greacă este formată de către cele patru bolți cilindrice care formează un spațiu central accentuat prin înălțimea mare interioară.

În cazul acestui tip există trei axe compoziționale: prima, orizontală îndreptată către altar, a doua verticală, generată de către cupolă, iar a treia subordonată celor două pe direcția nord-sud, fiind formată de către brațele crucii.

Exemple ale tipologiei:

Sfânta Sofia din Salonic;

Sfinții Teodori;

Bisericile măn. Pantochratorului din Constantinopol;

Biserica Sfântul Nicolae Domnesc (fig.36);

Tipul trilobat

Această tipologie este asemănătoare cu tipul de cruce greacă înscrisă, fiind diferențiat prin prelungirea ”brațelor” crucii în trei abside.

Această tipologie este întâlnită îndeosebi la ansamblurile mănăstirești, deoarece cele două noi abside de pe latura nord-sud vor găzdui corul de călugări.

La nivel compozițional distingem trei axe de compoziție dintre care: un ax longitudinal dominant pe direcția est – vest => marcat prin relația altar – pronaos; un ax vertical în naos => marcat prin relația cupola – cer – cosmos; un ax longitudinal secundar pe direcția nord – sud => marcat prin cele două abside noi;

Exemple :

Hosios Elias din Salonic;

Marea Lavra – Tipul atonit: tipul trilobat combinat cu tipul cruce greacă înscrisă;

Biserica mănăstirii Cozia, 1388(fig.37,38);

Tipul bisericii-sală

Tipologia aceasta a fost folosită la construcțiile de amploare redusă, precum capele sau bisericile din mediul rural.

Compoziția planimetrică este este simplă, uninavată, iar acoperirea spațiului este realizată prin intermediul unei bolți cilindrice.

Ca materialitate folosită, amintim lemnul sau cărămida și piatra în cazul bolților cilindrice longitudinale.

Tipologia Romanică

Apariția stilului se face simțită în Franța și nordul Italiei, regiunea Lombardia, între secolele al VIII-lea și al IX-lea. Este primul stil propriu al bisericii occidentale.

Tipologia este caracterizată prin lipsa unității planimetrice, spațiile de cult romanice sunt variate începând de la: cruce latină, spațiu circular, spațiu treflat, etc.

Arhitectura Romanică este o arhitectură a plinului, a zidului. Structura bisericilor este masivă, continuă, interiorul nu este puternic iluminat, datorită limitărilor impuse de către structură.

Compoziția spațială este axială cu o axă longitudinală majoră care conduce privirea către spațiul major reprezentat de altar. Spațiul este ritmat prin folosirea stâlpilor cruciformi. Între altar și nava centrală apare o a doua axă longitudinală subordonată celei principale. Transeptul apare ca motiv simbolic și spre deosebire de spațiile de cult răsăritean el are doar rol de tranziție între nava centrală și zona sacră reprezentată de altar.

Organismul de bază al tipologiei este reprezentat prin altar, cor, deambulatoriu și capele radiale.

Exemple consacrate: Catedrala și baptiseriul din Pisa, St. Zenone, Verona (fig.39), St. Michele, Pavia, Abația Saint-Étienne (fig.40), Catedrala Speyer, Germania (fig.41).

Tipologia romanică reprezintă un hibrid cultural între Antichitate și Bizanț, această tipologie va fi un generator de idei pentru tipologia gotică.

Tipologia Gotică

Goticul apare în secolul al XII-lea. Structura romanică, de zid este înlocuită printr-un sistem structural nou, un schelet de piatră, prin care au putut fi puse în practică noi performanțe constructive și arhitecturale precum: creșterea înălțimii, a deschiderilor, iluminarea spațiilor interioare, economie de materiale și manoperă.

Apariția goticului marchează o nouă etapă în cadrul epocii medievale, goticul reprezintă un spirit al vremii respective, o dorință inefabilă de a ieși din întunericul evului mediu. Goticul reprezintă o expresie a conceptelor religioase și ale orășeanului liber. Principalele caracteristici constructive : arcul frânt, bolta pe ogive, contraforți, etc.

Pe lângă asta, spațiul gotic este un absorbitor de lumină, din acest motiv structura spațiului gotic este dematerializată, zveltă și adesea asociată unui schelet din piatră. Elementele sistemului constructiv sunt reliefate și accentuate și sunt folosite intenționat drept motive estetice interioare.

Eliberarea structurii din interior către exterior, a condus la realizarea unui spațiu zvelt și dezvoltat pe o înălțime foarte mare. Exteriorul însă este împânzit de arce butante și contraforți pentru a elibera efortul structural rezultat din încărcări.

Spațiul gotic este un spațiu dematerializat, compoziția interioară este alcătuită din două axe: una longitudinală, ce dezvoltă o direcție orizontală care conduce privirea către spațiul major și una verticală, care ne îndreaptă privirea către absolut, către inefabil. Spațiul este ritmat și modulat prin intermediul stâlpilor.

Percepția spațială este una unitară, spațiile nu se întrepătrund nu se ating, ci lasă percepția vizuală să fie maximă.

Goticul poate fi împărțit în patru tipuri spațiale, acestea sunt: tipul bazilical: cu trei nave (Chartres), cu cinci nave (Koln), cu trei nave și tribună (Laon), tipul spațial Hallenkirche: cu trei nave (Gmund), cu cinci nave (Erfurt), tipul spațial sală (La Sainte Chapelle) și tipul spațial central (Liebfrauenkirche).

Printre exemplele consacrate ale acestei tipologii, amintim:

Goticul timpuriu: Notre Dame (fig 42), Paris, abația Saint Denis, Catedralele din Wells și Lincoln;

Goticul pur: Chartres, Amiens, Catedrala din Salisbury (fig.43);

Goticul Rayonnant: Sainte Chapelle, Paris;

Goticul târziu sau Flamboyant: Saint Maclou, Rouen, Catedrala din Köln (fig.44);

Tipologia renascentistă

Curentul Renascentist apare în Italia în secolul al XV-lea cu ocazia descoperirii întâmplătoare a unor construcții ale Romei Antice.

Într-o propoziție, Renașterea a marcat o etapă istorică de reîntoarcere la principiile culturilor Antichității (Antichitatea Greacă și Antichitatea Romană).

Ideologia curentului Renascentist este Umanismul, acesta propunând poziția omului în societate, individul și studiul Antichității greco-romane.

Renașterea se desfășoară în trei etape: cea timpurie, la apogeu (clasică) și manieristă.

Dintre reprezentanții consacrați ai acestui curent, amintim:

Perioada timpurie:

Filippo Brunelleschi – domnul catedralei Santa Maria del Fiore, 1420-1434, Bazilica San Lorenzo, 1421, Capela Pazzi, 1430 (fig.45);

Leon Battista Alberti – biserica Sant Andrea, 1470 (fig 46);

Perioada de apogeu (clasică):

Donato Bramante – Santa Maria presso San Satiro (fig.32);

Perioada manieristă:

Giacomo Barozzi Vignola – biserica Il Gesù , 1568 (fig. 47);

Michelangelo Buonarotti – catedrala Sf. Petru, 1547;

Profesia de arhitect capătă un statut special, clădirile fiind realizate de personalitatea creatoare a arhitectului, nu a meșterilor cum era firesc în cazul catedralelor gotice.

Inovații arhitecturale în cadrul spațiilor de cult creștine: înlocuirea colateralelor prin capele, fațada este dezvoltată pe ideea arcului central.

Întoarcerea la vechiile principii ale Antichității Romane a fost atinsă în perioada de apogeu a curentului, în timpul Renașterii clasice prin: spațialitatea statică, plastica monumentală, solemnitatea construcției, compunerea armonioasă, claritatea spațială și geometrică, echilibrul formelor și proporțiilor.

Tipologia barocă

În secolul al XVII-lea în perioada Renascentistă târzie, apare o nouă tendință în arhitectură, manifestată prin curentul Baroc.

Etimologic vorbind, proveniența cuvântului este din limba spaniolă, iar semnificația sa reprezintă o perlă de formă neregulată, denumită ”barocco”.

Esența arhitecturii Baroce rezidă în respingerea totală a regulilor de compunere spațială și a canoanelor impuse de către Renaștere. Barocul respinge formele geometrice raționale pentru a face loc mișcării de linii, suprafețe curbe și contracurbe.

Inovația arhitecturală a Barocului este spațiul însuși, dacă în cazul bisericilor Renascentiste, spațiul rezultat era unul clar, static, fără rupturi și mistere, spațiul Baroc se află în opoziție totală, astfel încât, spațiul rezultat este unul dinamic, misterios și complex ca reprezentare.

Decorația bogată a spațiului împreună cu pictura realizează o scenografie interioară sintetizată prin două cuvinte: lux și abundență.

Formele curbe contribuie la dezvoltarea unor noi tipologii planimetrice și conferă dinamism spațiului interior. Forma eliptică devine promotorul ”scrierii” spațiului de cult creștin Baroc.

Curentul Baroc a fost promotorul definirii unui bogat spectacol ornamental și plastic prin: utilizarea pereților unduiți, contrastul dintre curbe și contracurbe, lumina văzută ca efect scenografic prin punerea în valoare a unor reprezentări picturale, utilizarea perspectivei false pentru accentuarea spațială sau tratarea sculpturală a maselor construite.

Dintre reprezentanții consacrați ai acestui curent, amintim:

arh. Francesco Borromini – San Carlo alle Quattro Fontane, 1641 (fig.48,49);

arh. Gianlorenzo Bernini – Biserica san Andreea al Quirinale, 1658 (fig.50);

arh. Carlo Maderna – Biserica Santa Susanna, 1597;

Tipologii ale clasicismului și neoclasicismului

Clasicismul a apărut în Franța în secolul al XVII-lea, în perioada de domnie a ”Regelui Soare” (Ludovic al XVI-lea), fiind influențat de către descoperirile arheologice din cadrul orașului Italian Pompei. Clasicismul este un curent de reîntoarcere la vechile valori ale artei clasice, apărut ca manifest sau răspuns la jocul complex de linii curbe și contracurbe ale Barocului.

Dacă Renașterea urmărea o reinterpretare a vocabularului de forme antice, Clasicismul a urmărit să reproducă fidel antichitatea.

Renașterea Antichității clasiciste a fost văzută ca un mod ideal de a schimba lumea înconjurătoare după principiile de gândire ale raționalismului și iluminismului.

Printre caracteristicile principale ale stilului amintim: simetria, echilibrul, ordinea, ritmul, claritatea, utilizarea liniilor drepte curate, raționalul precede sentimentalul, dogma academică;

Reprezentați consacrați ai Clasicismului:

-Jules Hardouin-Mansart – Cathédrale Saint-Louis-des-Invalides;

-Christopher Wren – Saint Paul Cathedral (fig.51);

-biserica Saint-Philippe-du-Roulle din Paris;

Neoclasicismul

Caracteristici : forme simple, reutilizarea modelelor primare antice: temple, arce de triumf; claritate expresivă, atemporalitate, suprafețe monocrome, curate;

Reprezentați consacrați ai Neoclasicismului:

Claude-Nicholas Ledoux, Jacques Germain Soufflot – Biserica Ste-Geneviève (Le Panthéon) (fig.52), Karl Friedrich Schinkel, Leo von Klenze.

Tipologiile modernismului

Descoperirea și punerea în practică a noilor materiale de construcții, deschide noi posibilități de afirmare a unei expresivități de factură modernistă în arhitectura spațiilor de cult.

Dacă până acum eram obișnuiți cu materiale care nu permiteau deschideri foarte mari, folosirea pe scară largă a noilor materiale, precum betonul armat și oțelul contribuie la împingerea limitelor constructive ale spațiilor de cult.

Modernismul poate fi privit ca o mișcare de respingere a vechiilor tradiții din arhitectură. Prin refuzul continuării tradiției, moderniștii realizează un limbaj nou, propriu, lipsit de dogmele Academismului Francez. Un limbaj nemaiîntâlnit până atunci care va schimba definitiv felul în care sunt proiectate și arată orașele noastre.

Dacă până în al Doilea Război Mondial, construcția de spații de cult creștine în spiritul epocii nu reușește să prindă rădăcini, odată cu terminarea conflictului are lor o asimilare a Stilului Internațional de către cele două culte occidentale reprezentate prin catolici și protestanți.

Prin celebra capelă Notre Dame du Haut din Ronchamp (fig. 53), arhitectul Le Corbusier putem spune că a realizat un spațiu sacru creștin nemaiîntâlnit. Acesta folosind o plastică și o expresivitate formală, bazată pe modelarea betonului armat. Le Corbusier își neagă propriile principii arhitecturale și modelează forma betonului după dorința sa proprie. Forma în sine a ansamblului, neregulată față de un spațiu de cult creștin tradițional, este pusă în valoare de atmosfera interioară bogată în întuneric și sacralitate.

În cazul mănăstirii la Tourette (fig.54), arhitectul va reveni la concepția arhitecturală bazată pe folosirea unghiului drept. Lumina este un generator de sacralitate în cadrul spațiilor de cult ale arhitectului Le Corbusier, mai mult decât atât în cazul bisericii din Firminy (fig. 55), lumina va prinde viață la propriu, fiind descompusă în fascicule prin golurile de mici dimensiuni utilizate.

Concepția spațiului de cult creștin a arhitectului Felix Candela își are esența în forma structurală. Acesta generează o arhitectură sacră nouă în care tradiția este esențializată iar betonul armat, materialul preferat al arhitecților moderniști este folosit într-o rigoare structurală (fig. 57).

Alvar Aalto fiind exponentul arhitecturii moderne nordice va utiliza în cadrul spațiilor sale de cult creștin motive organice ale naturii înconjurătoare.

Astfel încât în cadrul bisericii Riola din localitatea Grizzana, Italia (fig.58), arhitectul va mima cadrul înconjurător în structura de beton a bisericii.

Spațiul de cult creștin din perioada modernistă este exponentul unei noi deschideri a bisericii catolice și protestante către utilizarea de noi forme, materiale și principii evocatoare ale sacralității.

În principiu, spațiile de cult ale modernismului sunt definite prin simplitatea formelor. Spațiul interior este eliberat de un ornament încărcat. Sunt preferate formele organice, rezultate din natură sau din mâna arhitectului. Materialele utilizate sunt cele brute și nefinisate precum betonul armat aparent sau rugos, acesta fiind un motiv al apropierii către puritatea divinității.

Spațiile de cult rezultate sunt simple, lipsite de ornament, scara construcțiilor este mică spre medie, nu vom întâlni construcții de amploare precum cele din perioada gotică, probabil și datorită numărului scăzut de credincioși care frecventează biserica.

Putem spune că tipologiile modernismului au deschis drumul spre conceperea de forme și semnificații noi ale spațiilor de cult creștin occidental. Cu toate acestea spațiul de cult creștin răsăritean nu a beneficiat de către această deschidere, datorită restricțiilor impuse de către comuniștii atei, religiei creștine în Europa de Est.

Dacă majoritatea bisericilor ortodoxe, construite în perioada de tranziție sunt atemporale și nu reflectă epoca din care provin, există și exemple care reinterpretează tradiția ortodoxă și o aduc în contemporan, realizând o arhitectură specifică prezentului. Două dintre exemplele amintite, sunt capela din cimitirul Chiajna (fig.59), realizată de către arhitectul Florian Stanciu și biserica mănăstirii Râpa Robilor din Aiud, realizată de către arhitectul Radu Mihăilescu (fig.60).

”Istoria ne oferă frumoase exemple de arhitecturi reușite prin sedimentări, prin complementaritate. Demonstrația cea mai convingătoare, cu o dovadă uluitoare este poate cea a lui Carlo Scarpa. Prima întrebare politică va fi : ”Ce distrug ? Ce conserv ?, având în contrast amintirea a două epoci negre și caricaturale; cea a lui ”distrug totul”, anii șaizeci și șaptezeci, renovare, buldozer, urmată de cea a ”formolului”: ”Păstrez totul”, pastișez, încerc să fac economie de actul arhitectural.”

Jean Nouvel în conversație cu Jean Baudrillard, din cartea Obiecte singulare. Arhitectură și filosofie.

CAPITOLUL 3. CONVERSIA ARHITECTURII DE CULT CREȘTIN

3.1 De la Casa tuturor Zeilor la Casa lui Dumnezeu (Conversia dinaintea conversiei)

Deși conversia arhitecturală pare o idee născută în ultimele decade, istoria ne demonstrează contrariul, refolosirea obiectelor de arhitectură reprezenta o practică des întâlnită în Antichitate.

Conversia este până la urmă o stare firească a lucrurilor, este mult mai ușor, economic și ecologic a refolosi o construcție veche care a tasat și stabilizat terenul, decât a începe una nouă.

Reciclarea fondului construit nu a avut loc doar în cadrul Imperiului Roman, schimbări de funcțiuni au avut loc și în cadrul Greciei Antice. Temple ca Parthenonul și Erechteionul din Acropola Atenei au adăpostit biserici între secolele VII, respectiv XII.

De-a lungul timpului Acropola Atenei a avut o multitudine de funcțiuni în cadrul incintei sale, de la fortăreață în secolele XIII – XIV, la cetate sau garnizoană turcească mult mai târziu.

Conversia celor două temple celebre din cadrul Acropolei Atenei în biserici începând cu secolul VII a fost o șansă în plus acordată conservării lor, sau după cum spunea arhitectul de origine Irlandeză, Bernand Feilden în cartea sa Conservarea clădirilor istorice (Conservation of Historic Buildings) : ”Cea mai bună cale de a conserva clădirile (…) este menținerea lor în funcțiune” (…)

Transformarea Erechteionului în biserică a fost realizată prin adiția unei abside în vechea zonă de intrare a templului. Accesul în noua biserică se realiza pe latura opusă prin loggia cu cariatide care a devenit un exonartex. Organizarea spațială interioară era împărțită în trei nave (două nave colaterale și o navă centrală) (fig 62, 63). Un lucru interesant este faptul că biserica era consacrată fecioarei Maria, deci la nivel simbolistic păstra o anumită continuitate cu cariatidele templului.

Transformarea Parthenonului în biserică a fost realizată în secolul al XII-lea, spațiul de cult fiind dedicat tot Fecioarei Maria (fig 64, 65). Spațiul interior era organizat în trei nave, în vechiul pronaos al templului fiid amplasată absida altarului.

Odată cu Edictul de la Milano din anul 313 d.Hr., care prevedea recunoașterea oficială a cultului creștin în Imperiul Roman, numeroasele temple păgâne abandonate au fost transformate în biserici creștine.

Un exemplu principal din acea perioadă este Pantheonul din Roma (fig.66, 67), funcțiunea sa inițială fiind de templu dedicat tuturor zeilor. Acesta a rămas intact până în zilele noastre. Din punct de vedere constructiv, Pantheonul reprezintă un model arhitectural de referință consacrat datorită cupolei sale realizate integral din beton roman nearmat.

Transformarea Pantheonului din templu păgân în biserică creștină este atribuită împăratului Foca care în anul 608 d.Hr., dăruiește templul către Papa Bonifaciu al IV-lea, acesta ulterior convertește ”casa tuturor Zeilor, în casa lui Dumnezeu”.

Conservarea Pantheonului până în zilele noastre o putem atribui unui singur lucru, funcționarea sa neîntreruptă timp de 2000 de ani.

Un alt exemplu tot legat de orașul Roma, este conversia termelor lui Dioclețian în biserică creștină (fig.68,69,70).

Conversia a fost realizată în anul 1561 de către Papa Pius al IV-lea. Biserica este dedicată creștinilor care s-au sacrificat la construcția termelor lui Dioclețian din simplul fapt că erau de altă orientare religioasă.

Biserica poartă denumirea de ”Santa Maria degli Angeli e dei Martiri”, iar proiectul de ”conversie” este realizat de către Michelangelo.

Michelangelo păstrează în totalitate construcția existentă, proiectul desfășurându-se în fostele încăperi dedicate frigidarium-ului și tepidarium-ului.

Partea interesantă a acestei conversii este învelișul exterior, conservat precum în timpul domniei lui Dioclețian, mai mult decât atât, experimentarea pe viu a spațiului din înaintea intrării te face să te gândești că nu ești în fața unui monument impunător ci a unei simple intrări străvechi. Însă odată trecut de portalul celor două uși, percepția spațială este schimbată și amplificată prin desfășurarea vastă pe orizontală a bisericii.

Un alt exemplu interesant, de data asta aflat pe teritoriul țării noastre este biserica Densuș din județul Hunedoara (fig.71). Lăcașul de cult este considerat a fi unul dintre cele mai vechi biserici creștine românești care a funcționat fără întrerupere.

Construcția este practic o reciclare de fond construit a unor temple Romane transformate într-o biserică creștină, sau după cum spune Codina Dușoiu în lucrarea sa ” Dinamica spațiului sacru creștin. Influența funcțiunii”: ”În zidăria bisericii sunt incluse coloane și statui culese de la fosta colonie romană Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla la 10 kilometrii sud față de Densuș, acesta fiind poate cel mai sugestiv caz românesc de reimpiego dei materiali, un concept atât de răspândit în Italia.”

Se poate concluziona deci, că reutilizarea adaptivă a avut loc încă din cele mai vechi timpuri și a fost dictată în primul rând de necesitatea momentului și mai puțin de ideea în sine de conservare sau de punere în valoare a unui obiect de arhitectură, cu toate astea reciclarea fondului construit existent ne-a permis să ne putem bucura și astăzi de ceea ce vedeau cetățenii Romei acum 2000 de ani și exemplele pot continua.

3.2 Argumente pentru conversie

Dacă ar fi să ne uităm atent la ultimii 100 de ani, putem spune că strategiile urbane ale secolului XX, au fost focalizate în principal pe demolarea fondului construit existent și nu pe conservarea lui. Urmărind ideologiile curentului funcționalist modernist și ale Stilului Internațional, puterile de decizie încercau să înlăture vechiul oraș pentru a face loc unor clădiri noi și complet străine locului în care erau inserate. Ștergerea cu buretele a trecutului nu a însemnat un progres al cadrului urban, ci din contră a fost chiar opusul.

Demolarea fondului construit vechi, a reprezentat și încă este o formă inumană de acceptare a trecutului.

Din aceste observații trebuie să înțelegem un singur lucru, dacă orașele moderne din prezent sunt atât de reci, neutre și lipsite de farmec, atunci de ce orașele trecutului care au supraviețuit prezentului, orașe precum Roma, Genova, Veneția sau Paris sunt atât de pline de viață și atrag milioane de turiști anual?

Clădirile vechi conferă orașelor un caracter aparte și în același timp realizează o legătură tangibilă cu trecutul unui loc. În multe dintre cazuri însă, clădirile își consumă funcțiunea inițială datorită unor factori sociali, politici, economici, conflicte militare, etc. Aici intervine conversia.

Conversia nu reprezintă un concept nou al arhitecturii, ci a fost utilizată la scară largă din cele mai vechi timpuri ale umanității, fiind văzută drept o abordare firească de refolosire a fondului construit.

Conversia înseamnă trecerea de la o formă la alta, în același timp aceasta mai reprezintă și un proces de adaptare al clădirilor vechi unor noi funcțiuni.

Un alt termen al conversiei este cel de reutilizare adaptivă (adaptive reuse). Reutilizarea adaptivă a unei clădiri poate fi înțeleasă drept o schimbare de conținut, o schimbare de funcțiune fără ca forma originală să fie alterată.

Construcțiile care au supraviețuit trecerii timpului timp de mai multe secole pot fi comparate asemenea unor zapisuri tridimensionale, ele ne pot arăta nașterea unei civilizații, gradul de dezvoltare a societății respective, nivelul de înțelegere a lumii înconjurătoare, cultura, relația civilizației cu sacrul, declinul civilizației sau diversele intervenții și stiluri care s-au răsfrânt asupra clădirii într-o perioadă de timp.

În cursul istoriei, construcțiile au trecut prin diverse etape, păstrarea funcțiunii inițiale nu a fost soluția conservării lor, ci din contră a dus la pierderea multor clădiri de valoare arhitecturală. Schimbarea de funcțiune reprezintă o viziune ecologică și economică de a privi lumea. Reciclarea unei clădiri reflectă abordarea cea mai economică și ecologică cu mediul, în același timp este o soluție la extinderea urbană a orașelor spre periferie, deoarece centrele orașelor nu mai au terenuri libere pentru a putea găzdui construcții, însă există clădiri abandonate care pot fi refolosite.

Precum am menționat anterior, construcțiile asemeni oamenilor devin organisme vii care trec prin diferite etape și stări de-a lungul existenței lor.

Odată cu trecerea timpului, a schimbărilor politice, economice, sociale sau demografice pe care le-a suferit un popor, clădirile își pierd semnificația inițială.

Această pierdere poate fi înțeleasă ca o inadaptare a clădirii la mersul firesc al unei civilizații. Clădirile care au supraviețuit istoriei sunt cele care au avut activitate în cadrul lor, oamenii îmbogățesc și prelungesc durata de viață a unei clădiri. O clădire abandonată în care nu se întâmplă nimic este damnată dispariției.

Reutilizarea adaptivă este un răspuns inovativ și creativ la nevoile unei societăți care se schimbă de la zi la zi.

Arhitectul Șerban Cantacuzino spune în cartea sa ”Utilizări noi pentru clădiri vechi”: ”datorită faptului că structura lor tinde să trăiască mai mult decât funcțiunea, clădirile au fost tot timpul adaptate pentru noi utilizări, lucru ce a permis ca generații după generații să găsească sensul continuității și stabilității în mediul ambiant”.

Conversia aduce numeroase beneficii pe lângă conservarea structurii inițiale care va rezona cu o comunitate. Conversia promovează și dezvoltarea economică a unui loc (fig. 75), revitalizând zone urbane care nu beneficiază de funcțiuni publice care să le activeze.

Arhitectul Andrei Eugen Lakatoș evidențiază în cartea sa ”Conversia în context” următoarele: ”Clădirile vechi înmagazinează în zidurile lor o dublă valoare: cea afectivă și cea documentară; ele încorporează ideologiile, trăirile și gândirea celor care le-au conturat, lăsând să se citească din conformația lor stadiul civilizației care le-a creat” .

Mai mult decât atât conversia are capacitatea de a realiza un nou strat istoric specific contemporanului care va contribui la evoluția istorică a clădirii gazdă.

Construcțiile noi, reprezintă unul dintre cei mai mari poluatori și consumatori de energie ai planetei. Conversia este cea mai pură formă de ecologie, deoarece resursele necesare construirii au fost deja consumate într-o etapă veche, și aici mă refer strict la fundații, structură, închideri perimetrale, acoperiș.

Ruina reprezintă o altă variantă a conversiei, deoarece oferă locului un caracter special, prin rememorarea unui eveniment petrecut în trecut. Ruina reprezintă o înghețare în timp a obiectului respectiv.

De exemplu în cazul bisericii din Corbera d'Ebre (fig. 76), acoperișul original a fost bombardat în timpul Războiului Civil Spaniol în anul 1937. Intervenția de conservare a ruinei a constat consolidarea cu arce metalice și tiranți a structurii originale, precum și în acoperirea bisericii cu o membrană transparentă. Această alegere de conservare a fost argumentată în baza păstrării simbolului pe care l-a avut biserica în cadrul bătăliei din Ebro în timpul Războiului Civil Spaniol, care a condus la distrugerea și părăsirea a numeroase spații de cult din Spania.

Amplasarea bisericii într-un cadru urban rezidențial a fost un alt argument pentru care s-a ales acoperirea spațiului interior. Biserica devenind un spațiu multifuncțional, care poate găzdui evenimente multiple, chiar și slujbe religioase dedicate comunității. Un alt exemplu studiat este biserica Carmo din Lisabona (fig.77), care a fost conservată în starea inițială de ruină, arhitectul Alvaro Siza, concentrându-se pe amenajarea spațiului interior.

Acesta a amenajat un parcurs architectural (fig.78), neintervenind asupra bisericii, construcția a fost conservată drept o ruină pentru a spune o poveste despre cutremurul care a devastat-o.

Spațiul interior este deschis către cer și poate fi folosit la o multitudine de lucruri: de la conferințe, evenimente de gală, concerte, slujbe, contribuind la păstrarea memoriei locului.

Putem spune că ruina este o conversie realizată pe jumătate, deoarece este conservată doar construcția originală care este practic o mărturie a unui trecut. Din păcate din lipsa unei funcțiuni clare, aceasta își pierde rolul de catalizator urban, deoarece, atribuirea unei funcțiuni redă viața unui spațiu abandonat.

Prin conversie, clădirile pot dobândi funcțiuni noi, mixte și extinse. Valoarea lor economică crește datorită activităților care produc capital social, iar importanța lor istorico-culturală este amplificată.

Redeschiderea bisericilor închise sau cele aflate în stare de ruină, imprimă dinamici sociale noi contextului din care provin și contribuie la regenerarea și activarea urbană a zonei.

3.3 Semnificații din trecut și prezent ale conversiei spațiilor de cult creștine

De-a lungul timpului, istoria ne dovedește faptul că progresul a stat mână în mână cu biserica. Instituția Bisericii Occidentale s-a folosit adesea de afirmarea puterii sale prin obiective de arhitectură construite la o sacră monumentală.

Fiecare secol, fiecare modificare stilistică a adus practic un aport mai bogat de ordin tipologic, structural, estetic sau simbolic lumii noastre. Începând cu simplitatea bazilicii, la complexitatea spațiilor de cult baroce sau la încercările modernismului de a împinge la maximum noile materiale de construcție pentru a realiza forme și volume noi.

Bisericile sunt văzute ca repere în cadrul urban (fig. 79), datorită unor caracteristici evidente care le scot din anonimat. Aceste caracteristici sunt legate în primul rând de volum, amploarea sau restrângerea lui, înălțimea construcției, estetica fațadelor, simbolistica decorațiilor, diferența față de obiectele din jur, un program religios este în mod normal amplasat singular, sunt rare cazurile în care două biserici sunt amplasate în același context, din motive evidente ce țin de ierarhie, anulare reciprocă.

Biserica este un loc de reculegere prin excelență și cu toate astea ce se întâmplă când spațiul de cult capătă o altă funcțiune? Și cum vede publicul larg acest lucru?

La o primă vedere, transformarea unui spațiu sacru într-unul profan, pare a fi o denigrare adusă bisericii, însă adevăratele motive care stau în spatele argumentului pentru conversie sunt:

În primul rând motivele pentru care se recurge la această transformare, țin de faptul că respectiva construcție purtătoare de memorie colectivă, este abandonată și condamnată la uitare și distrugere.

În al doilea rând sunt invocate valențele sociale, o biserică aduce împreună o comunitate, dispariția ei ar duce la pierderea identității unei comunități.

În al treilea rând sunt invocate valențele afective, redobândirea accesului într-un astfel de spațiu contribuie la identificarea comunității cu spațiul respectiv și la menținerea continuității.

În al patrulea rând, o biserică este un purtător de calități estetice, constructive, structurale, decorative, păstrarea ei contribuind la conservarea specificului unui loc.

În al cincilea rând, noua funcțiune reactivează spațiul interior și contextul urban exterior, biserica redevine în centrul comunității.

Concluziile care se pot trage de aici sunt legate de faptul că acțiunea în sine de a converti, nu rezidă din dorința personală a arhitectului, ci din dorința de a conserva un document istoric tridimensional care poartă cu sine calități estetice desăvârșite și contribuie la păstrarea identității unui loc, comunități.

Desigur trebuie mereu urmărit publicul țintă, cui i se adresează conversia, pentru că el va aprecia în final dacă noua funcțiune este bine aleasă sau nu.

Calitățile intrinseci ale spațiului de cult creștin

Calități urbanistice

Situarea favorabilă în oraș constituie unul dintre elementele cele mai propice pentru conversia bisericilor abandonate, deoarece proximitatea unei construcții permite ca aceasta să fie vizitată și activată de către oameni.

De exemplu în cazul bisericilor de lemn din Transilvania, situarea lor în contextul rural (fig.80), le face dificil de vizitat și constituie o problemă în alegerea unei funcțiuni compatibile pentru bisericile de lemn abandonate.

Pentru biserica transformată în centru comunitar din orașul Santpedor, Spania (fig. 81), proximitatea urbană reprezintă unul din motivele alegerii funcțiunii respective.

Conversia bisericii londoneze Sf. Thomas într-un restaurant de lux (fig.82) a putut fi posibilă datorită situării favorabile în cadrul urban.

Existența unui amplasament racordat la sistemul de utilități al orașului poate fi o variabilă extrem de mare, deoarece bisericile nu au fost concepute ca să găzduiască funcțiuni anexe sau după cum spune Louis Kahn, spații servante, cu atât mai puțin să fie racordate la un sistem de apă curentă și canalizare.

De exemplu biserica din orașul Utrecht, Olanda a fost transformată în locuință (fig.83), spațiile servante au fost amplasate la parterul clădirii, etajul fiind lăsat să comunice în întregime cu spațiul total al bisericii.

Deci un sistem de utilități publice poate fi determinant în alegerea funcțiunii. Dacă biserica se află într-o zonă izolată atunci apar probleme de adaptare la funcțiunea propusă.

Situarea favorabilă față de o zonă sau un peisaj natural

Un spațiu de cult creștin poate atrage oameni și dacă este situat într-un cadru pitoresc, departe de zgomotul și aglomerația urbană.

De exemplu în cazul bisericilor abandonate din Rusia în timpul Revoluției de la 1917 (fig.84) și transformate în instalații de artă de către artistul Danila Tkachenko, contextul natural reprezintă o calitate în sine, deoarece permite o reîntoarcerea a omului la natura primordială. Conservarea și vizitarea acestor ruine reprezintă o acțiune de reculegere a omului cu sinele său și o modalitate de conexiune dintre trecut și prezent.

Calități constructive

Bisericile au reflectat adesea puterea unui cult religios. Biserica până la urmă este un rezultat comun, de gândire și realizare a unui spațiu dedicat divinității al unei epoci.

De la cel mai simplu sistem constructiv al spațiilor de cult, cum ar fi bazilica creștină și până la complexitatea structuralo-constructivă a goticului, putem spune că fiecare secol, fiecare popor a adus un aport construcțiilor creștine, testând limita materialelor și dezvoltând noi tipologii și moduri de a construi mai eficient.

Structura este un factor major care condiționează viitoarele funcțiuni, în special atunci când structura este o ruină și necesită consolidare.

Viitoarea funcțiune trebuie aleasă în funcție de amploarea structurii, pentru bisericile cu deschideri mari cum ar fi cele gotice, clasiciste, moderniste sunt adecvate funcțiunile ample precum funcțiuni culturale: muzeu, sală de concerte, centre comunitare.

Pentru structurile de amploare redusă sunt adecvate funcțiuni: rezidențiale, birouri, centre administrative, restaurante, etc.

Calități funcțional-spațiale

Tipologia planimetrică a bisericilor a avut diverse grade de evoluție în istorie, acestea depinzând de cultura occidentală sau răsăriteană.

În principiu biserica posedă calități spațiale intrinseci, deoarece ritualul are nevoie de o organizare spațială care să îi asigure o desfășurare clară și liberă.

Sigur că există și tipologii care s-au dezvoltat într-o perioadă mai lungă de timp și conțin mai multe urme istorice din perioade diferite.

Este de preferat ca noua funcțiune să se dezvolte în partea de acces și pronaos a bisericii pentru a nu intra în conflict cu spațiul cel mai important, reprezentat de către naos și altar.

În cazul bisericii St. Marien (fig. 85) din orașul Müncheberg, intervenția nouă se dezvoltă în pronaos, iar spațiul altarului și naosului (fig.86) a fost lăsat intact pentru a se putea organiza în continuare slujbe.

Calități estetice

Orice biserică posedă calități estetice de la bun început, bisericile sunt văzute ca repere în cadrul urban, datorită proporțiilor, înălțimii, scării și a elementelor simbolice pe care le posedă.

Calitățile estetice se reflectă atât în exterior, dar mai cu seamă la interior, iar aici avem o tratare diferită care depinde de cultul occidental sau răsăritean. Cel occidental fiind tratat mai auster, fără motive picturale, însă spațiile sunt bogat iluminate, iar pentru cele răsăritene tratarea interioară este mult mai bogată în registrul pictural, iar iluminarea este redusă datorită raportului intim dintre om și divinitate.

3.4 Conversia funcțională

Putem privi conversia funcțională a bisericilor abandonate ca pe o modalitate de salvare a acestora de la uitare și în cel mai rău caz demolare. Orice spațiu de cult are calități estetice și simbolistice intrinseci, deci este de preferat ca atitudinea arhitectului să pună pe primul loc spațiul în sine și nu intervenția sa, o atitudine pozitivă ar fi și folosirea unor funcțiuni complementare, nu opuse și a unor intervenții care nu distrug caracterul original al spațiului.

Un spațiu de cult creștin, nu se poate transforma într-o funcțiune care nu este propice contextului din care provine clădirea respectivă. Tot timpul situația trebuie analizată pornind din sens invers de la context la clădire, nu de la clădire la vecinătăți.

Biserica este formată din enoriași, care alcătuiesc la rândul lor o comunitate. Lipsa lor conduce evident la abandonarea spațiului de cult, deoarece conversia funcțională reprezintă o operație delicată care ar putea deranja mersul unei comunități sunt preferate funcțiunile complementare spațiilor de cult, care ar putea reapropia comunitatea de lăcaș.

Funcțiunea ideală la care facem referire este cea de centru comunitar, în care biserica este văzută drept un spațiu polivalent în care pot avea loc o serie de activități precum concerte de muzică, dezbateri, ateliere de creație, chiar și slujbe religioase.

Aceste funcțiuni în mod normal fac obiectul conversiei funcționale minimale, în care biserica este lăsată în forma inițială, iar spațiul își schimbă pielea în funcție de necesitate, acesta putând reveni oricând la forma inițială.

În cazul acestei conversii sunt preferate bisericile de dimensiuni mici, apropiate de scara umană.

Spații de cult transformate în funcțiuni culturale: muzeu, sală de concerte, bibliotecă

Când spațiile de cult posedă caracteristici structurale și constructive, precum și calități spațiale ample sunt preferate funcțiuni de tipul sălilor de concerte, teatru, muzee, biblioteci, etc.

Biserică transformată în muzeu

Muzeul este perceput ca fiind o funcțiune respectuoasă cu spațiul de cult creștin, singurele contradicții apar între obiectele expuse și spațiul în sine al bisericii.

Dacă modalitățile de expunere sunt incorect dozate ele pot duce la o contradicție ierarhică între spațiul sacru și cel al obiectului expus.

O altă discuție ar fi legată de lumină, muzeele rareori folosesc lumina naturală, deoarece lumina distruge obiectele de artă, astfel încât muzeul este conceput ca un spațiu protector, în care se folosește din abundență lumina zenitală sau cea artificială. Spațiile de cult occidentale sunt concepute pentru a absorbi lumina exterioară, lumina este gradată astfel încât să pună în valoare anumite particularități ale spațiului interior, în nici într-un caz obiecte.

Cu toate astea când biserica este transformată în muzeu, iar muzeul este dedicat bisericii, aceasta devine un reper pentru un areal urban. Compatibilitatea este mult mai favorabilă în acest caz.

Muzeul Kolumba din Koln (fig.89, 90, 91, 92), realizat de arhitectul Elvețian Peter Zumthor, se contopește pe ruina unei biserici gotice distruse de către bombardamentele Aliaților în anul 1943.

Discutăm despre o conversie prin fuziune, o contopire dintre două obiecte, unul vechi și unul nou, etapa nouă fiind diferită față de cea veche, folosindu-se de materialitate, volum și plastica arhitecturală, acesta înlocuind golurile prin perforații. Muzeul în cazul acesta este dedicat istoriei bisericii, ea însăși devine un exponat, datorită stării de ruină în care se afla, partea interesantă a proiectului este că formează un hibrid între religie și expunere.

Conversia este o reușită, deoarece ruina în sine nu mai păstra mult din forma inițială, iar acum noua intervenție înglobează vechea biserică și o aduce în prim plan datorită expoziției dedicate istoriei sale.

Biserică transformată în sală de concerte

Putem admite că muzica este foarte importantă în transmiterea mesajului religios, în cadrul bisericii catolice, orga este un instrument integrat în arhitectura sa și are un rol fundamental în cadrul serviciului religios. În zona răsăriteană vocea umană, toaca și clopotele fac parte din elementele de transmitere a mesajului. Putem admite că orice spațiu de cult creștin este construit pentru acustică, pentru rezonanța sunetului, deci acest tip de conversie este unul recomandat, deoarece pune în valoare calitatea acustică a bisericii.

Biserica din Seattle (fig.93), Washington State, este o biserică plan central din secolul al XIX-lea, care a fost transformată în sală de concerte, datorită acusticii pe care o posedă.

Spațiul major al bisericii este auditoriumul care are aceeași poziție cu vechiul altar. Configurația spațială a fost păstrată, intervenția în sine este una minimală, păstrând toate elementele importante ale bisericii, pardoseala originală a fost acoperită cu o mochetă de culoare roșie (fig.94).

Din punctul personal de vedere conversia este o reușită, deoarece păstrează toate elementele originale intacte, deviind doar sensul religios într-unul al spectacolului.

Spațiu de cult transformat în spațiu multifunctional

Văzută drept o intervenție minimală, conversia unei biserici în centru de întruniri are scopul de a transfera rolul polarizator al bisericii către o nouă comunitate. Funcțiunea religioasă este păstrată parțial și legată de activitățile de întrunire ale comunității.

Biserica St. Francesc din orașul Santpedor, Spania (fig. 95) a fost transformată într-un spațiu multifuncțional, datorită amplasării într-un cadru urban rezidențial. Astfel încât noua funcțiune ar urma să lege comunitatea de biserică.

Intervenția a fost realizată prin inserarea unor volume interioare în pronaosul bisericii, aflate în contrast formal și material cu spațiul bisericii (fig.96). Spațiul naosului și altarului a fost lăsat intact, pentru a nu intra în conflict cu sacralitatea locului, și pentru a putea găzdui conferințe, întruniri, spectacole dedicate comunității sau chiar slujbe comemorative.

Conversia este o reușită, deoarece prin noua funcțiune de centru comunitar, biserica este redată comunității, fiindu-i asigurată o continuitate în timp.

Spațiu de cult transformat în bibliotecă

Deoarece de-a lungul timpului în cadrul mănăstirilor exista și o funcțiune destinată lecturii și depozitării cărților religioase, putem spune că funcțiunea culturală de bibliotecă este un substitut ideal al funcțiunii religioase, caracterizată simbolic prin cunoaștere.

Abația d'Ardenne din orașul Caen, Franța (fig.97) a fost distrusă parțial în timpul bombardametelor de către Aliați.

Intervenția nouă a urmărit reconstruirea bisericii și realizarea unui volum nou menit să găzduiască arhiva orașului.

Volumul este amplasat în dreapta bisericii gotice (fig.98). Este vorba despre un volum de dimensiuni mici, subordonat clădirii originale, tratat printr-o materialitate diferită și care este conectat de către biserică prin intermediul unui pasaj subteran.

Spațiul central al bisericii a fost modificat astfel încât să poată adăposti rafturile cu peste 100.000 de cărți (fig.99).

La nivelul interiorului intervenția este marcată doar prin intermediul mobilierului central care găzduiește zona de studiu și al rafturilor cu volume, tratate în limbaj contemporan, pentru a diferenția etapele istorice.

Conversia este o reușită, deoarece pune în valoare vechea biserică gotică și nu se află în incompatibilitate funcțională cu funcțiunea religioasă.

Spațiu de cult transformat în funcțiune rezidențială

Funcțiunea rezidențială este o funcțiune neutră care nu intră în contradicție cu funcțiunea religioasă și dacă ne gândim mai bine la primele prototipuri ale spațiilor de cult creștine care se desfășurau în locuința proprie, în acel ”domus ecclesiae” din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor.

Exemplul analizat este o biserica gotică din orașul Utrecht, Olanda (fig.100), deoarece construcția este amplasată într-o zonă rezidențială, iar scara sa este apropiată de a construcțiilor din jur, s-a luat hotărârea de a converti biserica în locuință. Aspectul exterior a fost păstrat în totalitate, nu există intervenții exterioare, ci doar interioare. La nivelul parterului s-au amplasat planuri orizontale pentru funcțiunile servante ale locuinței, totodată aici sunt amplasate și dormitoarele cu spațiile anexe, în timp ce la etaj se află o zonă de zi care comunică cu verticalitatea construcției. Finisajele interioare au fost acoperite cu vopsea alba pentru a ilumina spațiul mai mult. Structura metalică care susține planșeul este independentă față de structura bisericii, iar etapa nouă este marcată prin folosirea materialelor contemporane.

Intervenția finală nu intră în contradicție cu memoria spațiului de cult, ci îl pune în valoare.

Spațiu de cult transformat în hotel

Datând din secolul al XV-lea, biserica gotică din orașul Maastricht a fost transformată, în anii 2000, în hotel de 5 stele.

La nivelul exterior, imaginea originală a fost conservată în totalitate, singurul element la care s-a intervenit a fost accesul, fiind marcat printr-o foaie subțire din cupru aflat în contrast cu imaginea originală, pentru a diferenția intervenția de construcția veche (fig.101).

Interiorul a fost modificat radical, pentru a putea găzdui funcțiunile hoteliere: cazare, restaurant, etc.

Inserțiile interioare au fost realizate din structuri metalice, pentru ca într-un viitor biserica să poată reveni la funcțiunea inițială (fig.102, 103). O adevărată provocare a fost zona de cazare, care a trebuit racordată la instalația de apa curentă și canalizare (fig.104).

Conversia este o reușită, deoarece biserica este pusă în valoare prin noua intervenție contemporană care nu atinge construcția, la nivel funcțional se poate spune că funcțiunea hotelieră și ar găsi un atribut în lumea creștină dacă ne gândim la chiliile mănăstirilor.

Spațiu de cult transformat în funcțiune de alimentație publică

Dacă în mănăstirile ortodoxe, masa este servită în trapeză și cuhnie, atunci de ce nu s-ar putea servi și în biserică?

A lua masa împreună are o simbolistică legată de începuturile creștinismului, deci transformarea bisericilor în restaurante poate fi văzută ca pe o practică bună fără a denatura sensul original al spațiului.

Exemplul studiat este o capelă din orașul Belgian Antwerp, transformată în restaurant.

Deoarece capela face parte dintr-un ansamblu arhitectural, nu se afla într-o stare de degradare, astfel încât conversia funcțională s-a desfășurat doar în interior, aspectul exterior al bisericii fiind păstrat în totalitate.

La nivelul interiorului arhitecții au păstrat elementele originale în totalitate, spațiul central al capelei găzduiește restaurantul, intervenția nouă constând în amplasarea mobilierului și în dispunerea unor sisteme de iluminat artificial, aflate în contrast cu spațiul original pentru a sublinia cele două etape de construcție (fig. 105). Un lucru interesant al acestui restaurant este bucătăria care a fost amplasată în zona altarului, practic masa de rugăciune servește drept masă de gătit (fig.106). Separarea fizică dintre cele două spații se realizează prin intermediul unui perete din sticlă. Un alt element care a fost schimbat este sticla vitraliilor originale care a fost înlocuită cu o sticlă nouă cu motive contemporane inspirate din pasaje biblice.

Spațiu de cult transformat în clădire administrativă

Biserica St. Alfons din Aachen, Germania (fig. 107, 108) datează din anul 1865 și a fost reconstruită în 1952, datorită faptului că a fost avariată în al Doilea Război Mondial. În anul 2005 biserica a fost vândută iar cumpărătorul a decis să o transforme în clădire de birouri.

Interiorul bisericii a fost modificat radical, chiar dacă spațiul central al navei principale încă se citește. Spațiul central al bisericii a devenit un hol de distribuție și un loc de relaxare. S-a recurs la fragmentarea orizontală a colateralelor, pentru a putea găzdui birourile individuale. Este de reținut că planșeele nu ating structura originală a clădirii (fig.109). Intervenția nouă este tratată diferit prin utilizarea materialelor contemporane. Pentru separarea birourilor s-au folosit pereți de compartimentare din sticlă. Intervenția este complet reversibilă.

La nivelul exteriorului completările ulterioare sunt tratate prin limbaj și materialitate diferită, cu toate că interiorul a fost modificat radical, din exterior, clădirea este conservată în totalitate și încă servește drept simbol religios al orașului.

Spațiu de cult transformat în teren de sport

Biserica Sf.Maximin din orașul german Trier (fig.110) datează din secolul al XVII-lea.

Astăzi biserica este folosită de două școli catolice drept sală multifuncțională pentru evenimente sportive, concerte și festivități școlare. Arhitecții care au realizat conversia funcțională sunt Dieter Baumewerd și Gottfried Böhm.

De pereții navei centrale au fost montate șine metalice pe care se pot agăța draperii gigantice servind drept compartimentări spațiale temporare, acestea pot închide anumite porțiuni din spațiu în funcție de eveniment (fig.110).

Podeaua originală a fost acoperită de una nouă din lemn (fig. 111) pentru a suporta noua funcțiune sportivă. Atât podeaua cât și șinele metalice pot fi scoase cu ușurință, biserica revenind la forma inițială.

Intervenția este una minimală și reușită deoarece comunitatea care folosește biserica este catolică, deci simbolic biserica nu este desacralizată, iar intervențiile se pot desface cu ușurință fără a afecta spațiul interior.

Spațiu de cult transformat în discotecă

Dacă exemplele de mai sus pot face casă bună cu simbolistica inițială, există și exemple radicale de conversie care, din punct de vedere personal, sunt duse la extrem.

Noua funcțiune inserată este atât de radicală, contrastantă și aflată într-un puternic dezechilibru cu funcțiunea inițială încât biserica nu mai este pusă în valoare ca spațiu arhitectural, ci doar noua funcțiune.

Analizând câteva cazuri de conversie de tipul sacru-laic pot afirma scepticismul societății în momentul dispariției caracterului religios.

Dacă funcțiunile enumerate mai sus pot fi luate în considerare datorită faptului că sunt apropiate de cultul creștin, transformarea unei biserici în discotecă se află în contradicție toatală cu religia creștină.

Pericolul pe care îl aduce această funcțiune este faptul că simbolismul inițial al bisericii este trecut în planul secundar, este subordonat noii funcțiuni, acest lucru aducând probleme în păstrarea memoriei colective (fig.113).

Desigur există astfel de exemple, însă după cum spuneam biserica devine doar un înveliș, un suport al noii funcțiuni, pentru că nu are posibilitatea să participe din cauza discrepanțelor mari dintre funcțiuni (fig.114).

În concluzie putem afirma că alegerea funcțiunii este foarte importantă în conversia spațiilor sacre în spații laice și nu trebuie neglijată, este foarte important ca noua funcțiune să fie subordonată funcțiunii religioase, deoarece o biserică este un loc consacrat până la urmă.

3.5 Metode și mijloace de intervenție

Graeme Brooker și Sally Stone, descriu în cartea lor ”Re-readings Interior Architecture and the Design Principles of Remodelling Existing Buildings” (Re-citirea : Arhitectură interioară și principii de proiectare și remodelare a clădirilor existente), despre faptul că reutilizarea adaptivă sau conversia este un proces de asigurare a unui echilibru între trecut și viitor. În cadrul acestui proces, trecutul are o importanță mai mare pentru că el este materialul care trebuie modificat și modelat.

Trecutul unei clădiri ne oferă deja pergamentul scris pe care noua intervenție își va găsi propriul loc. Astfel, trecutul devine important în sensul de a fi acceptat (menținut), transformat sau suprimat (refuzat).

Implementarea unei conversii se poate realiza prin trei moduri de abordare sau căi după cum spun autorii cărții, acestea sunt :

-intervenția;

-inserția;

-instalația;

Intervenția

Etimologia cuvântului intervenție derivă din latinescul ”interveniō”, compus la rândul lui din inter – ”între” și venire – ”a veni”. A veni între, deci, a se suprapune peste un strat inițial.

Intervenția reprezintă procesul de suprapunere peste un strat original, o alterare definitivă a unei clădiri originale, fără a mai putea să mai revină în viitor la forma inițială.

Intervenția presupune realizarea a două etape:

Prima este legată de îndepărtarea obiectelor care sunt străine de clădirea originală.

A doua etapă este legată de noile elemente care sunt proiectate să se potrivească doar cu clădirea gazdă.

Intervenția este atât de extremă încât contopește două obiecte diferite într-unul singur, dar asta nu scuză folosirea pastișei, din punct de vedere personal, pastișa ar fi o înjosire adusă clădirii vechi, deoarece nu respectă coordonatele timpului contemporan.

De exemplu în cazul intervenției din Vilanova de la Barca (fig.115), vechea biserică a fost distrusă parțial în timpul Războiului Civil Spaniol din 1937. Arhitecții AleaOlea au decis ca intervenția să completeze partea distrusă folosind materiale contemporane, vechea structură era alcătuită din zidărie de piatră, pentru a marca intervenția nouă, arhitecții au folosit o materialitate diferită contemporană, și anume blocuri ceramice cu goluri verticale zidite pe verticală (fig.116, 117). Acest lucru face ca biserica să găzduiască două ”piei diferite”, putându-se diferenția cu ușurință ce este vechi de ce este nou. Intervenția în acest caz este nereversibilă, deoarece noul strat istoric a condus la alterarea și schimbarea percepției spațiului original.

După ce și funcțiunea noua își va consuma existența, o reconversie va fi posibilă prin suprapunerea noii intervenții pe cele doua straturi existente.

Inserția este un procedeu care stabilește o relație strânsă între clădirea originală și intervenția propriu-zisă și cu toate astea permite ca fiecare parte să existe într-o manieră independentă. Inserția reprezintă adăugarea unui nou element între sau lângă o structură existentă. Obiectul nou poate fi văzut ca independent, un singur element care stabilește un dialog între el și volumul existent. Cazul cel mai recomandat este atunci când se poate face o diferență clară între obiectul de arhitectură contemporană și obiectul existent. În felul acesta se pot citi etapele de construcție din epocile trecutului sau ale prezentului.

Deși elementul adăugat este independent față de clădire, calitățile lui sunt derivate din clădirea originală.

Inserția întotdeauna are o relație directă cu spațiul existent. Elemente precum scara, dimensiunile, proporțiile, ritmul și structura clădirii existente influențează obiectul final. Uneori inserția poate fi văzută ca o interpretare a trecutului.

Noul element este proiectat să se potrivească cu originalul ”to fit exactly within or around the original” după cum spun autorii Graeme Brooker și Sally Stone.

De exemplu în cazul conversiei bisericii Sfântul Jakob din orașul Utrecht, Olanda (fig.111, 112, 113) în funcțiunea de locuință, s-a utilizat procedeul de inserție, pentru a sublinia caracterul arhitectural al spațiului în sine și pentru a încerca de a face din casa lui Dumnezeu, o casă de locuit.

Inserția este minimală și independentă față de structura originală, păstrând posibilitatea unei reveniri în viitor la funcțiunea religioasă. Volumul nou realizat este subordonat de către spațiul major existent al bisericii gotice. Singura compartimentare se află la nivelul parterului, în rest etajul este lăsat liber, să comunice vizual cu înălțimea spațiului, cu transcendentul (fig.114, 115).

Acest tip de inserție minimală păstrează caracterul original al locului, adiția nu se intersectează cu spațiul existent, ci îl potențează, îl amplifică, ulterior putându-se reveni la funcțiunea inițială religioasă.

Instalația reprezintă modalitatea cea mai economică și ușor de implementat asupra unei construcții.

O instalație este reversibilă, demontabilă, autoportantă, nu se folosește de structura existentă a clădirii și nu intră în contact cu originalul, nu îl atinge.

Chiar dacă instalația este individuală și nu are legătură neapărat cu spațiul gazdă, ea nu trebuie amplasată la întâmplare, ci va urmări să pună în valoare spațiul în sine sau se va folosi de contrast pentru a pune în valoare intervenția și noua funcțiune. Avantajul folosirii acestui tip de intervenție, rezidă în faptul că este economică, efemeră, reversibilă cu obiectul gazdă, instalația poate fi montată și demontată cu ușurință, iar spațiul poate reveni la forma inițială.

Din punct de vedere personal acest tip de conversie este cel mai plauzibil mod de a ”converti” un spațiu de cult creștin, deoarece intervenția este minimală iar spațiul nu este desacralizat în totalitate, instalația nu intră în contact fizic cu spațiul existent, ci îl potențează.

Instalația este compusă la rândul ei din două categorii: cea de artă și cea arhitecturală.

Pentru instalația de artă am ales mai multe exemple din Rusia, ale artistului Danila Tkachenko, care încearcă să spună o poveste despre un trecut tragic al bisericilor ortodoxe din Rusia care au fost abandonate sau distruse de către comuniștii veniți la putere în timpul Revoluției de la 1917 (fig. 116).

Instalațiile de artă ale artistului sunt realizate din materiale textile, bare metalice (fig. 117) sau chiar folii PVC, acestea nu pun în valoare negativă monumentul, ci încearcă să îl aducă în contemporan, subliniindu-le calitățile arhitecturale și funcțiunea pierdută odată cu abandonarea lor. Intervenția în sine este reversibilă, fără să aducă efecte negative monumentelor.

Pentru instalația arhitecturală am ales un exemplu din orașul Müncheberg, biserica St. Marien (fig. 118).

Biserica a fost transformată într-un spațiu comercial și cultural, librărie respectiv centru comunitar.

Instalația este amplasată în laterala stângă din pronaosul bisericii, deoarece în felul acesta nu distruge caracterul primar al spațiului sacru reprezentat prin naos și altar.

Intervenția a presupus amplasarea unui paralelipiped vertical restrâns la partea inferioară pentru a permite o perspectivă mai amplă asupra spațiului și evazat la partea superioară.

Ca materialitate s-au folosit pentru structura de rezistență profile metalice (fig.120), iar pentru închidere, fâșii de lemn orizontale dispuse în interspații pentru a da căldură locului.

Intervenția este reversibilă și nu intră în contact direct cu sacralitatea bisericii. Altarul a fost păstrat în totalitate, ceea ce înseamnă că se pot efectua slujbe în continuare fără ca cele două funcțiuni să se anuleze.

Din punctul meu de vedere această conversie este una foarte reușită deoarece pe lângă reversibilitatea sa, spațiul a rămas cu caracter sacru.

Instrumente ale conversiei

Efecte formal-spațiale ale operațiilor volumetrice

Arhitectura spațiilor de cult nu permite o diversitate atât de largă a instrumentelor conversiei. Deoarece arhitectura bisericilor are calități intrinseci estetice, structurale, formale, volumetrice și simbolice, majoritatea intervențiilor se dezvoltă în interior pentru a suplini noile funcțiuni. Doar în cazul în care bisericile abandonate sunt în stare de ruină se intervine asupra lor prin completare: fie contrast, continuitate, sau prin adiționarea volumetrică exterioară.

Substracții volumetrice

Substracția presupune înlăturarea unor părți din volumul original pentru a asigura legături între funcțiuni, curți sau a unor goluri la nivelul fațadei pentru a permite iluminarea și ventilarea naturală a spațiului.

Deoarece înlăturarea unor părți din volumele bisericilor ar conduce la neacceptarea lor de către comunitățile din care provin, această operațiune este rar sau deloc folosită.

Adiții volumetrice

Adiționarea sau inserția reprezintă adăugarea unui volum nou în cadrul clădirii originale cu scopul de a adăposti o nouă funcține. Volumetric această operație se poate realiza pe verticală sau orizontală în funcție de constrângerile terenului.

Adiționarea poate fi parțială, totală, pe verticală, pe orizontală, articulată, nearticulată, sau adiționarea volumetrică interioară.

Este de preferat ca noua extindere să poarte limbajul civilizației contemporane.

Adiția prin continuitate reprezintă o abordare greșită, deoarece nu se pot citi straturile istorice. Sunt preferate adițiile realizate prin contrast cu clădirea originală deoarece pot genera noi calități arhitecturale și simbolice ale clădirii sau un nou strat istoric.

Adiționarea articulată parțială este prezentă în cadrul grădiniței St. Sebastian din Münster (fig.121), unde corpul nou este subordonat și articulat clădirii gazdă prin intermediul unui volum din sticlă.

Adiționarea totală articulată pe orizontală este prezentă în cadrul bisericii din Lonate Ceppino transformate în bibliotecă (fig.122), unde corpul nou inserat, găzduiește o funcțiune comunitară și este de aceeași înălțime cu biserica, dar în același timp subordonat monumentului (fig. 123).

Un alt exemplu în care este prezentă adiționarea parțială articulată este în cazul bisericii Monique Corriveau din Quebec, Canada, (fig.124) care a fost transformată în librărie de către arhitectul Dan Hanganu.

În acest caz noile corpuri au fost inserate în față, respectiv în spatele bisericii, volumele sunt tratate într-un limbaj arhitectural diferit față de stilul brutalist al clădirii.

Operațiile planimetrice

Se recomandă ca majoritatea spațiilor de cult care trec prin procesul de conversie să nu fie compartimentate în interior, pentru că spațiul total al bisericii reflectă simbolismul creștinismului. Desigur când situația o impune percepția obiectului de arhitectură poate fi modificată folosind cele două operații planimetrice de bază.

Fragmentările orizontale, sunt operații care folosesc planuri verticale pentru a închide și definii spații.

În cazul bisericii din gotice din orașul Maastricht transformate în hotel de 5 stele, spațiul interior a fost fragmentat pe orizontală prin folosirea unor planuri verticale transparente, detașate de structura de piatră a bisericii (fig. 125).

Fragmentările verticale sunt operații care folosesc planuri orizontale: etaje noi totale sau etaje parțiale.

De exemplu în cazul grădiniței St. Sebastian din orașul german Münster (fig.126), spațiul interior al bisericii moderniste a fost fragmentat folosind planuri orizontale, pentru a putea găzdui noile funcțiuni complementare programului de învățământ preșcolar. Au luat naștere astfel trei niveluri, primul găzduind grupele și spațiile tehnice, următorul plan orizontal este decupat pentru a se putea realiza o percepție întreagă a spațiului, acest nivel găzduiește locul de joacă.

Un alt exemplu este cel al bisericii St. Alfons din Aachen, transformată în clădire de birouri, unde a fost folosit un plan orizontal detașat de structura originală a bisericii pentru a putea adăposti birourile individuale (fig. 127).

Percepția spațiului interior se poate realiza prin două moduri: fragmentări totale și parțiale.

Fragmentările totale reprezintă suprimarea perceperii spațiului liber inițial prin planuri opace.

De exemplu în cazul bibliotecii din Dublin (fig.130) s-au utilizat planuri verticale opace pentru a separa spațiul total al bisericii.

Fragmentările parțiale reprezintă suprimarea parțială a perceperii spațiului prin folosirea planurilor detașate de pereții clădirii, în majoritatea cazurilor se obțin prin planuri transparente precum sticla, riflaj din lemn sau plăci metalice cu perforații.

În cazul bisericii St. Alfons din Aachen, transformată în clădire de birouri au fost folosite partiții din sticlă pentru a separa fizic birourile individuale (fig. 127).

Efectele asupra formei spațiului

Orice inserție volumetrică în spațiul interior implică modificarea parametrilor originali. Dacă bisericile sunt concepute spațial în două moduri, axial și central, noua intervenție poate anula axialitatea, o poate amplifica sau poate fi subordonată de către ea. Un exemplu în care axele noi coexistă cu cele existente este în cazul bisericii transformate în librărie din orașul Maastricht, noua intervenție ocupă zona dreaptă a navei centrale, subordonându- se astfel axului principal care conduce privirea către altar și punând în evidență spațialitatea axială ritmată a bisericii gotice (fig. 128).

Un exemplu în care axialitatea spațiului original este subordonată intervenției sau anulată este în cazul bisericii transformate în bibliotecă din orașul Dublin (fig. 129, 130).

Modificări ale percepției spațiului prin noi puncte de perspectivă sau modificări ale ambianței interioare

Folosindu-se de inserție, prin adăugarea unor volume noi, arhitecții pot crea noi modalități de percepere a spațiului interior. Se pot introduce pasarele, supante sau trasee care propun punerea în valoare a unui monument.

De exemplu biserica Sant Francesc din Santpedor, Spania folosește pasarele (fig. 131), librăria Selexyz din Maastricht (fig. 132) folosește supante prin care se pot afișa și studia cărțile, biserica transformată în grădiniță din Munster, Germania a fost fragmentată pe verticală folosindu-se de un plan orizontal suplimentar pentru a favoriza jocul și parcursul copiilor.

Deoarece atmosfera interioară a bisericii moderniste era întunecoasă și obscură, specifică spațiilor de cult s-a recurs la înlocuirea acoperirii inițiale, pentru ventilarea și iluminarea naturală a spațiului interior. Acoperișul a fost înlocuit printr-o nouă rețea de grinzi glulam și două luminatoare amplasate pe toată lungimea clădirii. Atmosfera inițială s-a schimbat radical, noul spațiu fiind propice pentru creșterea și dezvoltarea copiilor.

Hibridizări ale spațiului

Reprezintă modificări ale limitelor spațiale. Spațiul interior al bisericilor se poate modifica radical prin schimbarea planurilor orizontale sau verticale.

Exemplele în favoarea modificării spațialității interioare a bisericilor sunt prezentate ulterior:

În primul caz este vorba despre biserica Sant Francesc din Santpedor, Spania, care fost abandonată în urmă cu 150 de ani, intervenția concentrându-se pe inserția unor volume exterioare și interioare. Spațiul boltitit care închidea planul superior al altarului nu mai exista (fig.133), astfel încât arhitecții au lăsat urma trecutului vizibilă pentru a spune povestea bisericii și în același timp pentru a deschide altarul către o nouă perspectivă, către lumină. Acoperirea propriu-zisă a altarului s-a realizat prin inserția unui volum exterior din sticlă (fig. 134).

Un alt exemplu abandonat din timpul războiului civil Spaniol este biserica Corbera d'Ebre din localitatea Terra Alta – Tarragona.

În acest caz acoperișul existent a fost distrus din timpul războiului, iar arhitecții au decis să intervină asupra monumentului prin procedeul de continuitate stilizată. Aceștia au refăcut acoperișul inițial, însă l-au realizat dintr-un material contemporan, transparent pentru a păstra povestea inițială (demolarea acoperișului în timpul războiului) și pentru a proteja biserica de intemperii și vânt (fig. 135).

Spațiul interior astfel rezultat, poate fi folosit în diverse ocazii, întâlniri ale comunității respective, expoziții, se pot oficia chiar și slujbe religioase, redând pentru scurt timp caracterul primar al spațiului.

Operații privind plastica arhitecturală

Elementele de finisaj

Intervențiile din cadrul spațiilor de cult creștin sunt marcate prin utilizarea unor elemente de finisaj contemporan care se află fie în ton cu spațiul original, fie în contrast cu spațiul bisericii.

La nivelul exteriorului, intervențiile privind fațadele existente, sunt destul de rare, datorită faptului că biserica posedă calități estetice și volumetrice intrinseci.

În marea majoritate a cazurilor se intervine minimal, mai ales în zona de acces a noului spațiu, prin contrast de forme, volume sau materiale.

De exemplu în cazul bisericii St. Francesc din Santpedor, Spania (fig. 136) s-a intervenit prin adiționarea unui volum exterior neregulat, aflat în contrast cu fațada exterioară. Materialitatea folosită este una contemporană, folosindu-se beton armat și sticlă. Noul volum de sticlă, marchează intrarea în centrul comunitar și evidențiază un nou strat din istoria bisericii.

În cazul bisericii din Vilanova de la Barca, arhitecții au dorit ca imaginea exterioară a bisericii să fie conservată în totalitate, astfel încât noua intervenție este integrată volumului original cu scopul de a păstra imaginea inițială (fig.137).

Biserica Monique Corriveau din Quebec, Canada, a fost unificată cromatic cu noua intervenție prin înlocuirea învelitoarei originale cu una de culoare alba (fig. 138).

În cadrul interiorului spațiilor de cult creștin, intervențiile la nivelul elementelor de finisaje sunt definite prin: curățarea, restaurarea și conservarea finisajelor originale, unificarea cromatică sau contrastul prim materialitate și culoare.

Intstalația de arhitectură din (fig. 139), a fost realizată în contrast cu atmosfera bisericii gotice, pentru a sublinia caracterul contemporan al intervenției și pentru a face diferența dintre materialitatea originală de piatră și materialitatea intervenției din structură metalică vopsită în culoarea neagră. A fost aleasă culoarea neagră pentru a evidenția sobrietatea spațiului de cult. Chiar dacă cele două etape istorice ale bisericii sunt în contrast una cu alta, ele funcționează împreună în cadrul noi funcțiuni comerciale.

Un alt exemplu de contrast interior prin elemente de finisaje, este cel al bisericii din orașul Coruño, Spania (fig. 140), transformate în skate park. În cadrul intervenției pe lângă inserarea pistei speciale care se mulează pe pereții bisericii. Pereții interiori au fost pictați în culori vii și contemporane cu motive antropomorfice geometrice.

Unificarea cromatică se realizează de cele mai multe ori folosind culoarea albă. În cazul bisericii Sf. Jakob din Utrecht (fig. 141) a fost folosită culoarea albă și din motivele alegerii funcțiunii rezidențiale, pentru iluminarea corespunzătoare a spațiilor interioare.

Cele două straturi, stratul istoric și cel contemporan sunt unificate prin culoarea folosită și cu toate astea elementele noi inserate se disting de cele originale prin formă și materialitate.

În cazul bisericii Monique Corriveau din Quebec, Canada, intervenția a fost unificată cu interiorul prin culoarea albă.

Deoarece funcțiunea nouă este una comercială, s-a optat pentru culoarea albă, pentru a ilumina spațiul interior și pentru a da impresia de spațialitate mărită (fig.142).

CAPITOLUL 4. STUDII DE CAZ

Studiu de caz nr.1

Intervenție: Vilanova de la Barca, Lleida, Spania, autor conversie: AleaOlea architecture&landscape;

Biserica gotică din orașul Vilanova de la Barca (fig. 143), a fost construită în secolul al XIII-lea. Războiul Civil Spaniol din 1937, oprește continuitatea funcțiuni religioase, biserica este supusă bombardamentelor, este abandonată și lăsată în stare de ruină.

Calitățile intrinseci ale spațiului original

Sunt legate de scara redusă a bisericii gotice, specifice arhitecturii Catalane, inserția într-o zonă urbană cu funcțiuni rezidențiale. O altă caracteristică este austeritatea stilului gotic spaniol, atmosfera interioară rezultată, precum și materialitatea folosită. Alte elemente luate în considerare au fost starea de ruină care practic spune o poveste despre trecutul bisericii, bombardarea sa în timpul Războiului Civil Spaniol.

Conversie funcțională: minimală, deoarece funcțiunea nouă nu modifică caracterul original al spațiului, iar prin funcțiunea de centru comunitar biserica este redată comunității

Operații formale și efecte spațial-volumetrice

Deoarece clădirea se afla într-o stare avansată de degradare arhitecții au luat hotărârea refacerii volumului avariat al bisericii, prin continuitate interpretată (stilizată) (fig.144). Această operație presupune continuarea pereților distruși, însă folosind o paletă contemporană de materiale, în acest caz blocuri de cărămidă cu goluri verticale zidite pe orizontală de culoare albă.

La nivelul interiorului nu a fost nevoie de fragmentarea spațiului, deoarece funcțiunea nouă este legată de un centru comunitar. Spațiul interior al bisericii a fost lăsat deschis, pentru a putea găzdui evenimente multiple.

Operații privind plastica arhitecturală

Elementele originale au fost curățate și restaurate, structura a fost completată pentru a se reveni la forma inițială, materialitatea folosită este contemporană pentru a marca noul strat al construcției.

A fost utilizată culoarea albă în cadrul completării pentru a egaliza cromatic spațiul interior (fig.146).

Concluzii finale

În concluzie putem spune că intervenția este una reușită deoarece, funcțiunea propusă de centru comunitar este una care activează comunitatea din jurul bisericii, intervenția nouă păstrează urmele etapelor inițiale, iar completările sunt diferențiate prin materialitate diferită.

Studiu de caz nr.2:

Inserție: St. Sebastian Kindergarten, Münster, autor conversie: BOLLES+WILSON;

Calitățile intrinseci ale spațiului original

Caracteristicile generale ale spațiului original sunt legate de folosirea la minimum a principiilor constructive și a materialelor, volumul este definit prin puritatea sa și scara redusă care o fac apropiată de zona rezidențială în care este inserată. Spațiul interior al bisericii este de tip central, de formă eliptică, iar nivelul de iluminare interioară se realiza prin intermediul unor goluri de formă pătrată de dimensiuni reduse, formând o atmosferă interioară ritmată și întunecoasă.

Conversie funcțională: Neutră

Funcțiune nouă: Grădiniță

Operații formale și efecte spațial-volumetrice

Adiționări volumetrice interioare și exterioare.

La nivelul exteriorului din motive ale programului ales, arhitecții au inserat un corp nou de formă triunghiulară (fig.147), subordonat celui major care găzduiește funcțiuni tehnice precum și o zonă polivalentă. Cele două spații sunt legate printr-un volum de sticlă, iar tratarea plastică a inserției este diferită de materialitatea bisericii, folosindu-se un limbaj contemporan.

La nivelul interiorului inserția a fost realizată pentru a se potrivi perfect formei eliptice, au fost realizate fragmentări totale obținute prin planurile orizontale noi, care sunt în număr de două. Parterul găzduiește grupele, și este acoperit complet, iar etajul 1 și 2 găzduiește locul de joacă și comunică vizual prin decuparea unui gol major al etajului 1 (fig. 150).

Operații cu planul anvelopantei

Anvelopanta originală a fost modificată pentru satisfacerea cerințelor de microclimat interior specifice funcțiunii alese.

Centralitatea spațiului a fost anulată prin realizarea unor planuri secundare orizontale.

Operații privind plastica arhitecturală

La exterior arhitecții au păstrat în totalitate finisajele, singurele inserții sunt realizate în zonele de acces sau de evacuare, prin volume noi realizate din materiale contemporane.

La nivelul spațiului interior, atmosfera inițială sobră a fost complet modificată prin vopsirea pereților în culoare alba și folosirea culorilor vii la nivelul pardoselii (fig.151).

Concluzii finale

Din punctul meu de vedere această conversie de tip inserție este una parțial reușită, deoarece spațiul interior a fost desacralizat în totalitate, iar intervenția asupra acoperișului nu mai permite o reîntoarcere la forma inițială. Cu toate astea funcțiunea aleasă este una pozitivă pentru zonă și comunitate, deoarece reactivează clădirea și contextul din jurul ei, salvând în același timp de la uitare și construcția religioasă.

Studiu de caz nr. 3:

Instalație arhitecturală: Librăria Selexyz, Maastricht, Olanda, autor conversie: Merkx+ Girod Architecten;

Biserica gotică din orașul olandez Maastricht (fig.152), datează din secolul al XIII-lea. Începând cu secolul al XIX-lea funcțiunea originală este schimbată în depozit, arhivă, depozit de biciclete, arenă de box și în final librărie.

Calitățile intrinseci ale spațiului original

Construcția posedă calitățile intrinseci ale unui spațiu de cult de factură gotică, precum: structură zveltă, dematerializare, lumină, înălțime, schelet din piatră, ritm, atmosferă cromatică prin tavanul pictat.

Pentru acest spațiu s-a ales funcțiunea de librărie cu spații de lectură și cafenea, deoarece acest tip de funcțiune este complementară cu biserica (cunoaștere, adevăr).

Conversie funcțională: Neutră

Funcțiune nouă: Librărie și cafenea

Operații formale și efecte spațial-volumetrice

Intervenția reprezintă o instalație arhitecturală, deoarece noul corp al librăriei este detașat de restul construcției, nu o atinge (fig.153, 154).

Operațiile volumetrice constau în adiționarea unui corp paralelipipedic interior.

Fragmentările parțiale sunt obținute cu ajutorul planurilor orizontale, cele două noi niveluri care găzduiesc rafturile librăriei.

Spațiul bisericii este perceput total.

Intervenția ocupă laterala dreaptă a bisericii fără a intra în contact cu altarul.

Axele existente coexistă cu cele noi create, intervenția nu suprimă axul principal de compoziție al navei centrale ci îl pune în valoare.

Operații privind plastica arhitecturală

Finisajele bisericii au fost conservate și restaurate, intervenția nouă este în contrast material și coloristic cu existentul, arhitecții dorind să dezvolte un limbaj contemporan pentru a face diferența dintre cele două straturi istorice (fig.155).

Concluzii finale

Din punctul meu de vedere această conversie arhitecturală este una dintre cele mai reușite, deoarece instalația arhitecturală pune în valoare calitățile bisericii, subordonându-se printr-un volum prismatic auster de culoare neagră care se potrivește de minune cu atmosfera interioară. Deoarece este vorba despre o instalație arhitecturală, intervenția este reversibilă, putând fi demontată iar spațiul poate să revină la forma lui inițială. Din punct de vedere al compatibilității funcționale este o reușită pentru că activează un spațiu urban, și până la urmă un spațiu damnat abandonării și uitării, din punctul acesta de vedere funcțiunea de librărie cu cafenea se potrivește de minune.

Studiu de caz nr. 4

Instalație de artă: Biserici ortodoxe rusești abandonate în 1917 și transformate în instalații de artă, autor conversie: Danila Tkachenko;

Calitățile intrinseci ale spațiului original

Spre deosebire de cultura occidentului, cea a răsăritului este concentrată pe cultul ortodox, bisericile răsăritului sunt reliefate în primul rând printr-o gradare spațială și printr-o separare vizuală a altarului de către naos. Alte calități ale bisericilor studiate sunt legate de volumetria exterioară, folosirea turlelor, etc.

Bisericile sunt un exemplu reprezentativ pentru cultura Rusiei Imperialiste și din nefericire au fost martorele unor evenimente istorice (Revoluția de la 1917) care le-a curmat continuitatea funcțiunii.

Conversie funcțională: Minimală

Operații formale și efecte spațial-volumetrice

Intervenția reprezintă o instalație de artă, astfel încât noile elemente inserate care fac parte din discursul artistului pot fi introduse și dezasamblate cu ușurință fără a lăsa urme vizibile asupra clădirilor originale.

Operații privind plastica arhitecturală

Instalațiile de artă ale artistului sunt realizate din materiale textile, bare metalice (fig. 159), folii PVC de culoare neagră (fig. 158) sau chiar baloane umplute cu heliu. Folosirea acestor materiale evidențiază un contrast formal,material și prin culoare între vechi și nou.

Chiar dacă bisericile sunt în stare avansată de degradare, ele emană o valoare estetică romantică, conservarea lor în această etapă poate să atragă turiști pentru conservarea memoriei locului sau poate în cazuri mai fericite, redobândirea funcțiunii inițiale.

Concluzie finală

În concluzie pot spune că acest tip de conversie efemeră este una reușită deoarece este reversibilă, intervenția nu desacralizează spațiul, ci îl pune în valoare prin elemente străine aflate în contrast cu clădirile originale.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII FINALE

Spațiul sacru beneficiază prin definiție de o arhitectură specială în care armonia, metafora sunt mijloace fizice de a sugera legătura cu divinul.

Limbajul arhitectural subliniază prin mijloace de expresie remarcabile o anume prestanță și solemnitate. Fie că este vorba de o punere în lumină a perfecțiunii formelor elementelor constructive și a detaliilor într-un spectacol vizual al grandorii, așa cum este ilustrat de spațiul catedralelor catolice, fie că este o metaforă a universului întunecat străpuns de lumina adevărului, arhitectura spațiului sacru creștin este o poveste a întruchipării frumuseții ca semn al divinității.

În acest context în care valoarea arhitecturală este mai mult decât evidentă, atitudinea în conversie exclude de la bun început pastișa. Mai mult decât atât, se impune după cum se vorbește în Carta de la Veneția din anul 1964, ”Înlocuirea (re-întregirea) părților lipsă trebuie să se integreze armonios cu întregul, dar în același timp trebuie să fie deosebită de original, astfel încât restaurarea să nu falsifice mărturia istorică”, se impune astfel necesitatea utilizării unor mijloace pentru diferențierea vizuală clară a intervențiilor noi față de spațiul existent.

Contrastul poate fi subliniat pe diverse paliere – contrastul de formă, contrast compozițional (prin introducerea unor reguli de compunere diferite – axe, asimetrii, etc.), contrastul cromatic, contrastul de material și tehnici de construcție, tratarea suprafețelor în contrast.

Contrastul astfel utilizat nu are doar rolul de a preveni confuzia stilistică prin marcarea perioadei intervenției, ci pune în valoare calitățile clădirii existente: lumina, configurația, proporția și scara spațiului, expresia volumetrică și a fațadelor.

De exemplul în cazul intervenției bisericii gotice transformate în librărie din orașul Utrecht (fig.160), instalația arhitecturală realizată din metal de culoare neagră, se subordonează axului principal care conduce privirea spre altar și totodată pune în valoare spațiul bisericii prin nașterea unor noi puncte de perspectivă, prin cele două noi niveluri parțiale.

În cazul conversiei ruinelor spațiilor de cult se observă o serie atitudini diferite în aparență, similare însă prin sublinierea caracterului inițial.

De exemplu în cazul bisericii gotice din orașul Koln (fig.161), grav avariată de către bombardamentele aliaților în 1943, s-a intervenit prin continuitate interpretată, prin fusionarea a două etape istorice într-o singură clădire. Rezultatul este spectaculos, deoarece de la nivelul exteriorului, a fost realizat un contrast formal și material prin realizarea unor volume contemporane, prismatice, care înglobează în cadrul lor părți din structura veche a bisericii.

O atitudine nuanțată intervine uneori la conversia în spații pentru locuințe, a căror scară si grad de intimitate impune modificări și fragmentări ale spațiului. Se poate vorbi despre o fuziune arhitecturală între nou și vechi, intervenția nu mai este atât de evident marcată, ci se recurge la unificarea cromatică a spațiului interior. Pe scurt intervenția și spațiul original sunt vopsite în aceeași culoare (în mod normal se recurge la culoarea alba, pentru că are rolul de a amplifica spațiul), pentru a funcționa împreună.

Dar componentele ce articulau spațiul inițial cum ar fi detaliile, forma golurilor, apar ca element de surpriză în noua configurație, care au rolul de a readuce fragmente din povestea de altădată.

Atitudinile în conversie sunt de două tipuri, contrast și continuitate.

Atitudinea prin contrast poate fi realizată prin volum, de exemplu adiția unui corp paralelipipedic aflat în contrast formal și material dar subordonat bisericii din Lonate Ceppino, (fig.162).

Material prin adăugarea unor materiale diferite, care nu ating clădirea, de exemplu în cazul instalației de artă din Rusia a artistului Danila Tkachenko (fig.163.).

Coloristic prin acoperirea pereților originali cu picturi murale sau folosind o cromatică contemporană, de exemplu în cazul bisericii Santa Barbara din Llanera, Spania transformate în skate park (fig.164).

Continuitatea se referă la păstrarea caracterului original și încercarea de a folosi unitatea de stil în cadrul noii intervenții.

Continuitate interpretată, acest procedeu este utilizat mai ales în cazul ruinelor, unde funcțiunea nouă impune consolidarea și refacerea integrală a structurii originale, aici arhitecții au liberul arbitru să interpreteze completarea pereților verticali originali distruși, folosind un limbaj contemporan și materiale specifice prezentului.

De exemplu în cazul bisericii din Vilanova de la Barca (fig 165.) arhitecții au completat structura bisericii avariate de Războiul Civil Spaniol, folosindu-se de un limbaj propriu contemporan.

Deoarece conversia spațiilor sacre în spații laice este o operație delicată adusă unei clădiri de cult creștin, se preferă ca intervențiile să fie subordonate spațiului de cult și nu invers. Un alt aspect important ar fi legat de compartimentarea bisericii.

Naosul și altarul reprezintă spațiile cu simbolistica cea mai importantă din cadrul unui spațiu de cult creștin. Noua funcțiune trebuie să se subordoneze spațiului original într-un mod în care nu s-ar contrazice cu spațiul sacru.

Un principiu important de reversibilitate a intervenției este legat de conștientizarea faptului că memoria locului este mai importantă decât prezentul, astfel încât este de preferat ca noile adiții sau intervenții să se realizeze în spatele bisericii, adică în zona pronaosului, șarpantei, etc, deoarece aceste spații, intermediază, fac legătura dintre lumea profană și cea sacră. În cazul în care intervenția este de așa o natură încât impune compartimentarea spațiului central, cum ar fi cazul bisericilor transformate în locuințe, se recomandă ca principiu de reversibilitate, pereții realizați din materiale ușoare, precum: sticlă, panouri de lemn, mdf, etc. care pot fi adăugați și îndepărtați cu ușurință fără a produce distrugeri clădirii gazdă.

Deci putem spune că sunt preferate instalațiile arhitecturale sau de artă în primul rând, deoarece ele sunt reversibile de la început.

Un alt principiu de reversibilitate a intervenției se realizează folosind structuri ușoare metalice sau din alte materiale care nu afectează structura clădirii, în acest caz instalațiile arhitecturale sau de artă sunt preferate deoarece ele sunt reversibile de la început, pot fi introduse și desfăcute în așa fel încât spațiul original revine la forma sa.

Noua funcțiune este recomandată să fie compatibilă cu contextul în care se află inserată clădirea, altfel există riscul ca biserica să fie abandonată din nou din lipsa publicului.

În concluzie spațiile de cult creștin indiferent de dimensiune, complexitate sau tipologia lor, sunt mărturii istorice ale unor comunități, sate, orașe. Ele reflectă mersul societății, statutul, deschiderea față de o idee sau un concept.

Abandonarea lor este o constantă a civilizației contemporane profane, aflată mereu în grabă, și din ce în ce mai distanțată față de sacru. Faptul că bisericile sunt abandonate, sau demolate, reprezintă un aspect negativ adus spațiului urban, din acest punct de vedere, conversia reprezintă soluția cea mai bună, pentru că păstrează caracterul inițial al unui loc și îl lasă să se întrepătrundă cu noua funcțiune, conversia redă un loc pierdut comunității sau orașului.

Subiectul lucrării de disertație, demonstrează faptul că spațiile de cult creștin abandonate sau aflate în stare de ruină, constituie în primul rând un document tridimensional care leagă prezentul de trecutul unei biserici care a fost martorul unor condiții economice, tehnice, constructive care nu mai pot fi reproduse în contemporaneitate.

Valoarea arhitecturală pe care o evocă aceste spații de cult este de necontestat, iar posibilitățile de intervenție asupra obiectului de arhitectură abandonat sunt mai limitate decât în cazul conversiei spațiilor industriale de exemplu.

Ce trebuie să învățăm din acest studiu este faptul că modificarea funcțională a bisericilor nu este un lucru care survine dintr-o idee conceptuală, ci ea se naște din starea curentă a unei comunități, societăți care nu se mai identifică cu spațiul respectiv. Este de datoria arhitectului, ca să scoată la lumină acele elemente sensibile ale sacrului și să încerce să le combine cu noua intervenție, cu noua funcțiune.

Văzută drept o alternativă la salvarea spațiilor de cult creștin, conversia reprezintă soluția optimă de salvarea a patrimoniului abandonat religios.

Contribuția personală adusă lucrării a constat în:

Analiza critică a evoluției arhitecturale a spațiilor sacre;

Analizarea exemplelor de conversie ale arhitecturii creștine;

Sinteza tipurilor de intervenție în conversie;

Realizarea unor studii de caz care să demonstreze validitatea teoriei;

Bibliografie

BERNEA, Ernest,-”Spațiu, timp și cauzalitate la poporul roman”, Editura Humanitas, București, 2006

BICA, Smaranda – ”Cer = Cupolă (Structura bisericii creștine), editura Paidea, 2000

BROOKER, Graeme & STONE, Sally, – ”Re readings 2: Interior Architecture and the Design Principles of Remodelling Existing Buildings”, Editura RIBA Publishing, Londra, 2018

BROTO, Charles – ”Rehabilitated Buildings”, Editura Charles Broto. Barcelona: LINKS International, 1997

CANTACUZINO, Șerban – ”Re-Architecture”, Editura Thames and Hudson, 1989

CHOAY, Francoise – ”Alegoria Patrimoniului”, Editura Simetria, București, 1998

CRIȘAN, Rodica – ”Reabilitarea locuirii urbane tradiționale, Editura Paidea, București, 2004

DONHEAD, Derek Latham – ”Creative Re-use of Buildings”, The Bath Press, Bath 2000

DUȘOIU, Codina – ” Dinamica spațiului sacru creștin. Influența funcțiunii”, Editura Universitară Ion Mincu, 2009

ELIADE, Mircea – ”Sacrul și profanul”, Editura Humanitas, 1995

FLETCHER, Sir Banister – ”A history of architecture on the comparative method”, Batsford-London, 1905

FOUCAULT, Michel -” Altfel de spații”, Editura Gallimard, 1994

GARNHAM, Trevor –” Architecture Re-assembled, Routledge, 2013

IOAN, Augustin – O (noua) "Estetica a reconstructiei", Editura Paidea, 2002

IOAN, Augustin – ”Întoarcerea în spațiul sacru”, Editura Paideia, București 2004

LAKATOS, Andrei Eugen – ”Conversia în context”, Editura Arhitext, 2017

LASCU, Nicolae – ”Funcțiune și formă”, Editura Meridiane, Bucuresti, 1989

KLANTEN, Robert, Lukas Feireiss, ”Build-on: Converted Architecture and Transformed Buildings”, Gestalten, Berlin, 2009

MANSBRIDGE, John – ” Graphic History of Architecture”, 1999

MANOLESCU, Anca – ” Locul călătorului. Simbolica spațiului in Răsăritul creștin”, Editura Paidea, 2002

MOSTAEDI, Arian (ed.) – ”Architectural design – new houses in old building”

MOSTAEDI, Arian –”Building Conversion&Renovation”, Barcelona, Filabo S.A, 2003

NEIL, Leach – ”Rethinking Architecture”, Routledge, London, 1997

NIESEWAND, Nonie – ”Converted Spaces”, Conran Octopus, London, 2002

ROBERT, Philippe – ”ADAPTATIONS. New uses for Old Buildings”, Princeton Architectural Press, 2003

POWELL, Kenneth, ”Architecture Reborn: The Conversion and Reconstruction of Old Buildings”, Rizzoli, 1999

VOICULESCU, Sanda – ”Istoria Arhitecturii Universale, Insitutul de Arhitectură ”Ion Mincu”,București, 1993

ZUMTHOR, Peter – ”Thinking architecture”, Birkhäuser Architecture, 2010

ZUMTHOR, Peter – ”A way of looking at things, Birkhäuser Architecture, Berlin 2007

Webografie

Biserici transformate în muzee

https://www.archdaily.com/72192/kolumba-musuem-peter-zumthor

https://www.archdaily.com/891516/san-pellegrino-church-restoration-and-outfitting-of-plaster-deposits-microscape-architecture-urban-design-aa

Biserică transformată în sală de concerte

http://xhurches.org/Daniels-Recital-Hall-1

Biserică transformată în spațiu multifunctional

https://www.metalocus.es/en/news/restoration-old-church-corbera-debre-ferran-vizoso-architecture

https://www.detail-online.com/article/spiritual-symbiosis-church-conversion-in-catalonia-30528/

https://www.archdaily.com/251389/convent-de-sant-francesc

http://www.ondiseno.com/proyecto_en.php?id=2105

https://www.archdaily.com/11989/garden-museum-dow-jones-architects

Biserici transformate în biblioteci

http://studioprzedmiotu.pl/secular-conversion-historic-chapel-turned-modern-library/

https://www.opus5.fr/filter/PROJETS/ST-GERMAIN-LA-BLANCHE-HERBE-Abbaye-d-Ardenne

Biserici transformate în instalații de artă

http://www.danilatkachenko.com/projects/monuments/

Biserici transformate în locuințe

https://www.yatzer.com/Church-conversion-into-a-residence-in-Utrecht-by-Zecc-Architects

https://www.zecc.nl/en/Projects/project/1/Converted-chapel-Utrecht

Biserică transformată în hotel

https://www.designhotels.com/hotels/netherlands/maastricht/kruisherenhotel-maastricht

Biserici transformate în funcțiuni de alimentație publică

Michaelis Boyd transforms London church into Cantonese restaurant Duddell’s

Military church in Antwerp reinvented as a restaurant by Piet Boon

Biserică transformată în funcțiune administrativă

http://www.glashaus-architekten.de/sb_sanktalfons.html

Biserici transformate în funcțiuni comerciale (librării și cafenele)

http://www.klausblock.de/bauten/sub/muencheberg/muencheberg.html

Quebec church transformed into a library by Dan Hanganu and Côté Leahy Cardas

Netherlands Church Converted to an Amazing Bookstore

https://mymodernmet.com/merkx-girod-selexyz-dominicanen-maastricht-bookstore-church/

Biserică transformată în grădiniță

https://www.detail-online.com/blog-article/kita-place-st-sebastian-church-munster-germany-by-bolles-wilson-24862/

Biserică transformată în teren de sport

https://inspiration.detail.de/umbau-eines-kirchenraumes-fuer-sportliche-und-kulturelle-nutzungen-107893.html?lang=en

Biserică transformată în skate park

A 100-Year-Old Church in Spain Transformed into a Skate Park Covered in Murals by Okuda San Miguel

Biserică transformată în discotecă

https://ny.curbed.com/2016/11/30/13769350/limelight-building-chelsea-nyc-history