Conversia Siturilor Industriale

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU” BUCUREȘTI

BUCUREȘTI

Aprilie 2016

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

Argument

Terminologie

definirea termenilor cu care se operează: patrimoniu industrial, arheologie industrială, peisaj cultural, peisaj industrial, conversie, regenerare urbană, dezvoltare durabilă, sustenabilitate;

Scopul lucrării

– fundamentarea teoretică a domeniului patrimoniului industrial urban și evidențierea rolului esențial pe care îl are în operațiunile de regenerare urbană.

Metoda de lucru

delimitarea ariei studiate: patrimoniul industrial urban;

prezentarea ipotezelor: conversia patrimoniului industrial urban este unul dintre principalii piloni ai proiectului de regenerare urbană și regenerarea urbană prin conversia patrimoniului industrial poate fi o soluție pentru orașul București;

metoda de lucru;

PARTEA TEORETICĂ

Industria și impactul acesteia asupra orașului.

Capitolul prezintă o scurtă incursiune istorică în epoca industrială, pentru a facilita înțelegerea impactului pe care aceasta l-a avut asupra omenirii. Efectele spațiale ale amplasării industriei de-a lungul timpului în oraș și mai apoi ale dezindustrializării au generat orașul contemporan și problemele sale de adaptare la schimbări.

Epoca preindustrială

prezentarea contextului orașului european preindustrial; trecerea de la societatea preponderent agrară la societatea industrială;

Etapizarea epocii industriale.

incursiune istorică în epoca industrială; prezentarea principalelor trei etape ale epocii industriale și a trăsăturilor lor – revoluția industrială, fordismul, dezindustrializarea/neo-fordismul;

Amplasarea industriei în oraș și consecințele asupra morfologiei urbane.

prezentarea factorilor care au determinat amplasarea industriei în oraș și a consecințelor la nivelul morfologiei urbane – căile de transport, resursele, forța de muncă și alte condiționări specifice;

Dezindustrializarea. Factori și efecte.

prezentarea factorilor care au favorizat dezindustrializarea și a efectelor acesteia;

prezentarea principalelor consecințe spațiale ale dezindustrializării; fenomenul suburbanizării;

Patrimoniul industrial urban.

Capitolul prezintă un domeniu recent de cercetare, cel al arheologiei industriale, teoretizat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest domeniu operează cu patrimoniul industrial – atât material, cât și imaterial. În cadrul acestei categorii patrimoniale se distinge subiectul prezentei lucrări, patrimoniul industrial urban și valorile sale.

Arheologia industrială.

introducere în „noul” domeniu al arheologiei industriale – repere internaționale;

Patrimoniul industrial urban.

introducerea noii categorii patrimoniale – patrimoniul industrial urban; lucrarea vizează patrimoniul industrial al orașelor preexistente;

Valorile patrimoniului industrial urban.

prezentarea valorilor monumentului așa cum apar la Alois Riegl, aplicabile în cazul patrimoniului industrial;

prezentarea și explicitarea valorilor patrimoniului industrial urban, plecând de la valorile exprimate în Carta Patrimoniului Industrial: tehnologică-științifică, istorico-culturală, socială, arhitecturală, estetică, urbanistică, afectiv-memorială și economică; câteva dintre aceste valori vor fi reluate ulterior și dezvoltate sub forma unor calități ale arhitecturii industriale;

Conversia funcțională.

Capitolul argumentează oportunitatea intervenției de conversie a patrimoniului industrial urban ca soluție optimă pentru salvarea acestuia prin revalorificare si resemnificare. Conversia nu mai este considerată o intervenție romantică, ci o necesitate.

Introducere. Evoluția domeniului în context internațional.

scurtă incursiune istorică în domeniul conversiei funcționale; evidențierea motivațiilor inițial pragmatice ale conversiilor pre-moderne;

Tipuri de intervenții asupra patrimoniului industrial.

prezentarea principalelor modalități de intervenție asupra patrimoniului: conservare, restaurare, reabilitare, extindere;

Conversia.

dezvoltarea domeniului și prezentarea posibilităților de abordare a conversiei, funcție de nivelul de intervenție asupra construcției existente;

Argumente în favoarea conversiei patrimoniului industrial urban.

prezentarea calităților intrinseci și a valențelor arhitecturii industriale care pot fi exploatate într-un proiect de conversie; prezentarea principalelor argumente pentru care conversia funcțională a sitului industrial este soluția optimă pentru salvarea acestuia: argumente culturale, sociale, economice și ecologice;

Potențialul pentru conversie al patrimoniului industrial urban.

explorarea potențialului latent al patrimoniului industrial urban prin intermediul utilizărilor nou-introduse;

Conversia – soluție optimă între demolare și conservare

raportarea conversiei la conservare strictă și demolare ca soluție optimă pentru patrimoniul industrial urban;

Regenerarea urbană.

Capitolul prezintă operațiunea de regenerare urbană prin prisma obiectivelor urmărite și a modului de implementare. Este evidențiat rolul conversiei patrimoniului industrial urban în regenerarea zonelor urbane decăzute.

Introducere. Evoluția domeniului în context internațional.

scurtă incursiune istorică în domeniul regenerării urbane; repere internaționale;

Rațiuni pentru implementarea proiectului de regenerare urbană. Obiective urmărite.

unde și de ce se implementează proiecte de regenerare urbană; prezentarea obiectivelor urmărite – de ordin fizic-configurativ, economic, social și de mediu;

Principii directoare și modalități de implementare a proiectului de regenerare urbană.

prezentarea principiilor după care se ghidează un proiect de regenerare urbană, așa cum apar în literatura de specialitate; instrumente utilizate în proiectul de regenerare urbană; riscul gentrificării;

Rolul conversiei în regenerarea urbană a siturilor industriale.

argumentarea rolului central pe care îl are conversia funcțională a siturilor industriale urbane în regenerarea teritoriului polarizat;

Cazul Bucureștiului.

Capitolul prezintă industrializarea orașului București în contextul local, cu un decalaj de aproximativ un secol față de Revoluția Industrială. Patrimoniul industrial bucureștean, valoros, se află într-o situație critică.

Apariția industriei în oraș.

scurtă incursiune istorică a industrializării orașului și a factorilor acesteia;

Dezindustrializarea Bucureștiului.

schimbarea imaginii urbane în urma dezindustrializării;

Vulnerabilități ale patrimoniului industrial bucureștean.

prezentarea situației precare a patrimoniului industrial bucureștean;

Concluzii.

ANEXE

Anexa 1 – Cazul Buzești-Berzei | Prezentarea amplasamentului ales pentru proiectul de diplomă | Fosta fabrică de confecții Cehoslovaca | Potențial de valorizare și strategie

Anexa 2 – Studii de caz | Prezentarea unor exemple de conversii.

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

ARGUMENT

Subiectul a fost ales pentru a fundamenta teoretic domeniul patrimoniului industrial urban și rolul pe care îl are în regenerarea urbană. Studiul are rolul de a sprijini teoretic elaborarea proiectului de diplomă.

Siturile industriale au reprezentat în trecut centre polarizatoare pentru întregi comunități. Industria a influențat orașul din punct de vedere economic, social, cultural și mai ales morfologic și a introdus în oraș un peisaj architectural specific. În urma creșterii organice a orașului, de la periferie, ansamblurile și construcțiile industriale au ajuns să fie situate în prezent în interiorul țesutului. Adesea, acestea sunt în proximitatea centrului și, în multe cazuri, în incompatibilitate funcțională cu fondul construit din vecinătate. În mod paradoxal, una din cauzele uzurii morale a multor situri industriale este însuși progresul ethnic care a dus astfel la abandonarea acestora. În urma procesului dezindustrializării și a schimbării cadrului legislativ, construcțiile industriale rămase “captive” în oraș, multe dintre ele de patrimoniu, au fost neglijate sau chiar abandonate. Orașul a rămas cu cicatrici nereparate în țesut, siturile industriale fiind văzute de cele mai multe ori ca surse de poluare ecologică sau vizuală și lipsite de rentabilitate în forma lor actuală.

Patrimoniul industrial nu este suficient cercetat și documentat, putând cădea foarte ușor victimă schimbărilor climatului economic. Percepția generală negativă rezultă în principal din cauza faptului că siturile industriale sunt abandonate. Magnitudinea și complexitatea problemelor pe care siturile industriale le ridică și implicit a soluțiilor de conversie pot fi invocate printre motivele pentru care patrimoniul industrial cade victimă neglijenței.

Cum pot siturile de patrimoniu industrial să fie încă o dată structuri benefice orașului? Însemnătatea acestor situri în ceea ce privește suprafața și impactul pe care îl au asupra teritoriului, fac din ele un instrument cu potențial de dezvoltare în sensul regenerării urbane.

Incursiunea istorică în epoca industrială este menită să demonstreze amprenta incontestabilă a Revoluției Industriale asupra omenirii și implicit a orașului. Societatea modernă conștientizează noua categorie patrimonială – cea a patrimoniului industrial – și valorile acesteia. Sunt aduse argumente pentru care patrimoniul industrial urban reprezintă o importantă resursă, care exploatată prin proiecte de conversie integrate operațiunilor de regenerare urbană poate aduce beneficii majore orașului contemporan.

TERMINOLOGIE

Patrimoniu industrial. Conform Cartei Patrimoniului Industrial, acesta “este reprezentat de mărturii ale culturii industriale, de la primele manifestări preindustriale și până în prezent, având semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală sau științifică”. Aceste mărturii pot fi clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie cum ar fi locuințe, lăcașuri de cult, clădiri pentru educație.

Arheologie industrială. Termenul a fost introdus pentru prima oară de către Michael Rix în anul 1955, care afirma că “arheologia industrială se ocupă cu descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială.”

Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial (TICCIH) definește în 2003 arheologia industrială ca fiind “metoda interdisciplinară de studiu a tuturor dovezilor, materiale și imateriale, a documentelor, artefactelor, stratigrafiilor și structurilor, așezărilor umane și a peisajelor naturale și urbane, create pentru sau de către procese industriale.”

Peisaj cultural. Convenția Peisajului de la Florența (2000) definește peisajul cultural ca fiind “o parte de teritoriu perceput ca atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani”.

Peisajul industrial este un tip de peisaj natural sau urban care a fost modificat de către acțiunile antropice, acțiuni care în cazul nostru sunt activitățile de exploatare a resurselor, de prelucrare a acestora și cele de producție.

Conversie. În sens general, conversia definește transformarea. În domeniul arhitecturii, conversia reprezintă schimbarea destinației de folosință a unei construcții care și-a pierdut funcțiunea originară. Augustin Ioan definește conversia în articolul “Despre conversii”, astfel: “o schimbare de funcțiune, dar una în care există o tensiune, uneori chiar una acută, între funcțiunea-plecare și funcțiunea-sosire. Această schimbare de funcțiune aduce cu sine modificări importante ale partiului, ale organizării spațiului, uneori ale materialelor de finisaj sau a culorilor acestora. Ceea ce este esențial este că, în final, cele minimum două straturi ale clădirii sunt recognoscibile ca atare, sunt, așadar coprezente.”

Termenul de conversie funcțională poate fi tradus din limba engleză ca reutilizare adaptivă/adaptată (adaptive re-use, termen folosit în practica și teoria internațională) – proces de adaptare a unor structuri vechi la noi utilizări.

Un termen des utilizat în mod eronat este cel de reconversie. Etimologic, reconversia presupune întoarcerea la funcțiunea originară, după ce s-a trecut printr-o etapă intermediară (funcțiune nouă, diferită de cea originară) sau o dublă schimbare de funcțiune.

În prezenta lucrare vom utiliza termenul de conversie (funcțională).

Regenerare urbană. Dalia Liechfield definește regenerarea urbană ca fiind “o viziune și o acțiune comprehensivă și integrată care, împreună, duc spre o rezolvare a problemelor urbane, urmărindu-se o îmbunătățire clară a condițiilor economice, fizice, sociale și de mediu, într-o zonă care constituie subiectul unei schimbări.”

Dezvoltare durabilă. "Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care răspunde nevoilor actuale fără a periclita capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. […] Pentru ca dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protecția mediului va constitui parte integrată a procesului de dezvoltare și nu poate fi abordată indepedent de acesta.”

Dezvoltarea durabilă este definită de printre altele de următoarele aspecte: compatiblitatea dintre mediul antropic și mediul natural și de egalitatea de șanse între generații care coexistă și se succed în timp și spațiu.

Sustenabilitate. Calitate a unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, deci fără a compromite “posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare.”

SCOPUL LUCRĂRII

Lucrarea are scopul de a evidenția importanța culturală, economică și socială a patrimoniului industrial în contextul orașului contemporan și de a argumenta valabilitatea unei intervenții de conversie funcțională în cadrul unui sit industrial, ca parte integrantă a unei operațiuni de regenerare urbană. Totodată, lucrarea sprijină teoretic proiectul de diplomă cu titlul “Platformă pentru sprijinirea meșteșugarului contemporan. Conversie și extindere fabrica Cehoslovaca”.

METODA DE LUCRU

Această lucrare vizează studiul patrimoniului industrial urban (ca subcategorie a patrimoniului industrial).

Ipoteze. Vom urmări în ce măsură patrimoniul industrial urban este o resursă în regenerarea urbană prin intervenții de conversie funcțională și cum ar putea fi aceasta o soluție în cazul orașului București.

Metoda de lucru constă în:

cercetarea, analiza și sinteza critică a bibliografiei: lucrări internaționale în domeniile conversiei funcționale și al regenerării urbane, volume colective din literatura de specialitate, lucrări ale unor conferințe, documente cu caracter doctrinar, teze de doctorat, articole și cercetări publicate în România;

studii de caz ale unor proiecte de succes de conversii ale unor spații industriale – în context european – care au favorizat regenerarea urbană;

prezentarea industrializării și a situației actuale a patrimoniului industrial bucureștean;

încadrarea fostei fabrici de confecții Cehoslovaca în contextul bucureștean; concluzii decisive pentru proiectul de diplomă cu titlul “Platformă pentru sprijinirea meșteșugarului contemporan. Conversie și extindere fabrica Cehoslovaca”.

Lucrarea se structurează într-o parte teoretică, de extragere și comentare a informațiilor relevante pentru temă și extragerea unor concluzii valabile pentru acest tip de intervenții. Lucrarea este însoțită de prezentarea unor exemple relevante.

1. INDUSTRIA ȘI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA ORAȘULUI

Apariția industriei

Epoca preindustrială este definită de o societate preponderent rurală. Orașele medievale dense, dezvoltate în jurul unui centru, au cunoscut o creștere lentă. Primele teoretizări importante în domeniul construcției orașelor au apărut în Renaștere și au constat în elaborarea unor scheme de oraș ideal. Acesta avea contur poligonal și tramă stradală ortogonală sau radial-concentrică.

Din punct de vedere urbanistic, Barocul preia și elaborează preceptele urbanistice ale Renașterii. În același timp, evoluția armelor de foc conduce la o modificare a sistemelor de fortificații ale vremii, acestea fiind adaptate sistemului Vauban. Sistem cu amplă desfășurare în teritoriu, a necesitat desființarea multor suburbii, contribuind astfel la densificarea orașelor, prin mutarea populației către centru. În perioada antemergătoare Revoluției Industriale, multe orașe au suportat intervenții de realizare a unor axe majore. Atenția acordată acestor axe și compozițiilor urbanistice a omis articularea funcțională a cartierelor.

Procesul industrializării, inițiat în Anglia, s-a desfășurat în strânsă legătură cu progresul tehnico-științific al omenirii și a generat modificări radicale în structura societății, la nivelul economiei și în morfologia orașelor. Din spațiul anglo-saxon s-a răspândit în întreaga lume, cu diferite decalaje de timp, funcție de situația economică, politică, socială și de progresul tehnologic și științific ale fiecărei țări. Procesul de industrializare a Europei s-a desfășurat cu precădere începând cu finalul secolului al XVIII-lea și de-a lungul secolului al XIX-lea. Se pot distinge trei etape ale epocii industriale, individualizate de diverse caracteristici și a căror delimitare temporală este relativă, datorită decalajelor dintre țări mai sus-menționate.

Etapizarea epocii industriale

Prima etapă a industrializării s-a desfășurat începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea și poartă denumirea generică de Revoluția Industrială. Acest fapt este datorat transformărilor profunde prin care trec în această perioadă societatea, economia ș.a. În acest interval se face trecerea de la o societate agrară la societatea industrială. Catalizatorul Revoluției Industriale este considerat a fi motorul cu abur. Astfel, procesul industrializării Marii Britanii este inițiat în jurul anului 1760. Cu toate acestea, Helmuth Albrecht consideră că rolul de activator al industrializării ar trebui să fie roata hidraulică folosită la primele mașini moderne de prelucrare a bumbacului. Perioada se caracterizează prin:

utilizarea forței aburului ca sursă de energie și a cărbunelui drept combustibil determină un grad mare de independență a fabricii față de prezența apei (energia hidraulică scade în utilizare);

trecerea de la producția manufacturieră la producția mecanizată, fapt ce asigură creșterea productivității și centralizarea producției în fabrici și ansambluri de fabrici;

se mecanizează și dezvoltă tehnologiile prelucrării bumbacului, ale mineritului și implicit a prelucrării metalului;

dezvoltarea rapidă a primelor zone industriale urbane și apariția așezărilor urbane în jurul centrelor industriale – apar primele orașe industriale (ex.: Coalbrookdale – considerat locul de naștere al industriei, Crompton) – pentru început, în Marea Britanie;

dezvoltarea rețelelor de transport a materiilor prime și a produselor – canale navigabile și drumuri – determină creșterea producției și lărgirea piețelor de desfacere;

A doua etapă este cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și jumătatea secolului al XX-lea, numită de unii autori A doua Revoluție Industrială sau fordism. Principalele caracteristici ale acestei etape sunt:

noul procedeu de obținere a oțelului (procesul Bessemer) cu costuri reduse facilitează producția și utilizarea acestuia pe scară largă; se accelerează procesul industrializării;

se diversifică ramurile industriale (apar și se dezvoltă industriile chimică, de prelucrare a petrolului, de automobile, a electricității ș.a.);

utilizarea unor noi surse de energie – energia electrică, a combustibililor fosili lichizi;

dezvoltarea rețelelor de căi ferate și a transporturilor pe uscat;

introducerea liniei de asamblare pentru producerea unei cantități mari de produse standardizate (fig.2) are drept consecință preferința pentru fabrici pe orizontală;

dezvoltarea unei economii de scară;

apariția noilor mijloace de comunicare – telegraf, telefon, radio;

accelerarea urbanizării;

Cea de-a treia etapă se întinde de la jumătatea secolului al XX-lea până în zilele noastre și coincide cu perioada dezindustrializării. Cele mai importante trăsături ale acestei perioade sunt:

descoperirea și folosirea unor noi materiale performante – rășini sintetice, fibra de carbon, materiale compozite ș.a.;

dezvoltarea unor noi ramuri industriale – electronica, mecanica fină – ce duc la necesitatea miniaturizării producției și a dezvoltării unor tehnologii avansate – automatizare, robotizare și computerizare a producției;

dezvoltarea unor noi mijloace de comunicare și de transmitere a informației – fibra optică, comunicațiile satelitare – determină încă o dată scurtarea distanțelor fizice;

dezvoltarea sectorului serviciilor, care va lua locul industriei în economie;

Amplasarea industriei în oraș și consecințele asupra morfologiei urbane

În lucrarea Industrial Archaeology: Principles and Practice, Marilyn Palmer și Peter Neaverson consideră că în opțiunea de amplasare a clădirilor industriale, determinante sunt trei componente: prezența resurselor naturale, caracteristicile topografice și factorul uman. Acestora li se adaugă mijloacele de transport preexistente și sursele de energie folosite în producție. Radu Andrei identifică două categorii de condiționări referitoare la amplasarea industriei în teritoriu:

condiționări specifice, care reies din obiectul ramurii industriale, materialele prelucrate, produsele finite ale procesului industrial (ex. exploatările de minereu);

alte tipuri de condiționări – situarea resursei umane, evoluția pieței de desfacere, transporturile care fac legătura cu piața etc;

Amplasarea construcțiilor industriale în oraș a depins de mai mulți factori:

poziția avantajoasă față de căile de transport existente, care aprovizionau cu materii prime și combustibil fabricile și distribuiau produsele finite către piețele de desfacere. În timpul revoluției industriale, principalul mijloc de transport era pe apă, care reprezenta în multe cazuri și sursa de energie în procesele tehnologice. Transportul pe apă era eficient și ieftin, până la dezvoltarea transportului pe uscat, în special a căilor ferate. Iniția, canalele navigabile și porturile erau elemente polarizatoare ale industriei. Docurile și halele de depozitare au favorizat la rândul lor construirea de canale către interiorul orașelor (ex.: Londra, Rotterdam). În timp, gările și triajele devin elemente polarizatoare pentru amplasarea industriei în oraș, mai întâi în Marea Britanie, apoi în restul Europei. De la periferia orașelor, activitățile de producție ajung să ocupe poziții relativ centrale.

amplasarea activităților industriale în oraș era legată și de legătura cu piețele de desfacere și centrele de aprovizionare cu materii prime (amplasate în apropiere sau în vecinătatea nodurilor de circulație);

forța de muncă determină amplasarea fabricilor în orașe și invers;

În prima etapă a industrializării, gruparea activităților productive în zone industriale s-a petrecut în mod spontan, fiind determinată în principal de factorii menționați anterior. În plus, aceste zone industriale au favorizat apariția cartierelor muncitorești și a dotărilor specifice în apropiere.

Amplasarea industriilor în orașe, a influențat soluția adoptată pentru clădirile de producție, prin:

necesitatea dezvoltării pe verticală, datorită lipsei de terenuri sau a costurilor ridicate ale acestora în interiorul orașelor, construindu-se în această etapă fabrici cu mai multe niveluri (fapt care se va schimba mai tâziu, o dată cu dezvoltarea liniei sa asamblare);

adoptarea unor soluții planimetrice dezvoltate în jurul unor curți interioare, pentru siguranța proceselor industriale și realizarea unui circuit închis față de oraș;

tratarea specială a interfeței publice a clădirilor, determinată de cadrul urban construit în care erau amplasate, rezultând o expresie arhitecturală adaptată orașului;

În a doua etapă a industrializării, amplasarea industriei capătă independență de factorii menționați anterior, fiind realizată mai degrabă politic și în special strategic. În multe cazuri deciziile de amplasare și dezvoltare a industriei se iau la nivel guvernamental (ex. țările socialiste). „[…]acumularea unor bunuri materiale utile pentru dezvoltarea noului proiect economic, cel al economiei planificate și centralizate.” a fost unul dintre scopurile principale ale naționalizărilor. „Transformarea economiei românești într-o economie socialistă a însemnat începutul unui proces, bazat pe trei principii fundamentale, […]: naționalizarea, centralizarea și planificarea.”

Începând cu secolul al XX-lea, apar complexele industriale mari de la periferiile orașelor. Cererea în creștere și dezvoltarea transportului auto au generat apariția spațiilor industriale ample. Zonificarea funcțională a orașelor în zone de locuire, de birouri, industriale, de petrecere a timpului liber și comerciale, reprezintă obiectivul urbanismului modern din această perioadă. Cu toate acestea, acest mod de planificare se va dovedi falimentar. Amplasarea industriei în a doua jumătate a acestei perioade se va face în zone specializate (ex. platforme industriale), cu acces la rețelele de utilități și la infrastructură. Odată cu dezvoltarea suburbiilor și a orașelor-satelit, aceste zone vor ajunge să fie înglobate în oraș, precum s-a întâmplat cu fabricile primei etape a epocii industriale.

Principalele consecințe spațiale ale revoluției industriale au fost densificarea orașelor cauzată de migrarea populației către zonele urbane și dezvoltarea unor nuclee de întreprinderi industriale în zonele periferice. Acest lucru a atras după sine modernizarea și extinderea rețelelor de transport dinspre centru către limitele orașului. Ulterior, extinderea orașelor ca urmare a creșterii populației a avut drept efect înglobarea industriei în țesut. Este momentul în care noile clădiri industriale capătă un adevărat caracter urban.

Fordismul a fost caracterizat de producția industrială multiplicativă care a favorizat concentrarea spațială a activităților industriale, pentru eficientizarea producției și maximizarea profitului. Amplasarea fabricilor la marginea orașului și efectul asupra teritoriului din vecinătate evidențiază concentrarea spațială ca trăsătură definitorie a fordismului. În această etapă s-au dezvoltat mari zone industriale la periferiile orașelor, care au favorizat suburbanizarea, precum și dezvoltarea căilor de comunicație feroviare și mai ales rutiere cu scopul de a deservi aceste zone. Este o perioadă în care industria prosperă.

Transferul de la fordism la neo-fordism (sistem flexibil de producție) a fost favorizată de progresul tehnologic din domeniul productivității și al transporturilor. Din punct de vedere al orașului se remarcă accentuarea migrării activităților industriale din oraș către periferii. Consecința acestor procese este fenomenul de exurbanizare (redistribuirea de populație și activități în afara orașului datorită mai multor factori – infrastructura necorespunzătoare noilor tehnici de producție și depozitare, incompatibilitatea funcțională cu vecinătățile). Consecințele spațiale ale exurbanizării au fost înmulțirea zonelor industriale abandonate și marginalizarea spațiilor industriale, accentuarea fragmentării sociale a spațiului, mărirea fluxurilor de circulație între zonele rezidențiale și cele industriale cu efecte negative asupra mobilității urbane.

Dezindustrializarea. Factori și efecte

„Dezindustrializarea este procesul prin care o țară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informației.”

Începând cu anii ’60 ai secolului al XX-lea și cu dezvoltarea tehnologiilor (automatizarea și robotizarea producției, miniaturizarea și informatizarea componentelor mecanice și electronice) spațiul necesar producției se restrânge. Spațiile industriale (inclusiv cele datând din prima etapă a industrializării) moștenite în urma dezindustrializării devin redundante și ineficiente pentru industria vremii, iar tehnologiile învechite nu mai corespund noilor cerințe. Forța de muncă ajunge să nu mai fie necesară în proporție atât de mare, disponibilizările angajaților din sectorul industrial având efecte dramatice la nivel socio-economic.

Modelul de dezvoltare și producție neo-fordist se extinde până în anii ’90, având următoarele caracteristici:

inovația tehnologică;

subdivizarea activităților industriale; înmulțirea întreprinderilor mici și mijlocii;

fuzionarea unor companii cu activități similare;

Producția este supusă procesului de delocalizare, decizie strategică luată în vederea creșterii profitului și a reducerii costurilor de producție, prin mutarea activităților de producție (fie în afara orașului, fie chiar în alte țări, în urmărirea forței de muncă ieftină și a resurselor). Prin delocalizare, locul de producție este separat de locul de consum. Un alt aspect al procesului de delocalizare este creșterea preocupărilor pentru protecția mediului, datorită cărora industriile poluante sunt primele care fac subiectul mutării în zone cu legislații de mediu mai laxe.

Procesul de delocalizare a activităților de producție este susținut de valul de globalizare care are loc în această perioadă, având drept factor catalizator circulația informației. Principalele caracteristici ale globalizării care influențează direct dezindustrializarea sunt:

mobilitatea activităților economice (pentru reducerea costurilor);

sistemul just-in-time(JIT);

mobilitatea forței de muncă de înaltă calificare, a informației și a capitalului;

Industrializarea a fost cel mai însemnat motor al schimbării în istoria societății umane și a impus o nouă imagine orașelor. Complementar, orașele suferă schimbări ample odată cu declinul industriei, demararea galopantă a procesului dezindustrializării și trecerea în noua eră a serviciilor și a tehnologiilor informației. În acest context, viitorul orașului devine imprevizibil și mai dificil de planificat. În permanentă schimbare, orașul revine gradual la modelul premodern de mixitate funcțională, iar planificarea începe să acorde atenție sporită centrului orașului.

Odată cu dezindustrializarea s-a manifestat procesul de suburbanizare. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, suburbiile devin tot mai independente de oraș. Dilatarea orașelor și extinderea suburbiilor s-au petrecut în strânsă legătură cu dezvoltarea transportului în comun. Astfel, odată cu dezvoltarea lor, suburbiile capătă altă conotație (dacă în epoca preindustrială periferia era asociată unor categorii sociale stigmatizate, iar locuirea în centru era bine văzută, în secolul al XX-lea, conotațiile se schimbă).

Suburbanizarea a determinat reamplasarea industriei în afara orașelor. Principalul motiv a fost unul ergonomic – preferința pentru fabricile construite pe orizontală, adaptate noilor mijloace de producție, care le-au înlocuit pe cele construite pe verticală. Orașul devenise neîncăpător pentru a face față acestui demers, însă periferia era potrivită noii direcții.

În al doilea rând, gradul de specializare a muncii a determinat într-o oarecare măsură reamplasarea fabricilor în suburbiile orașelor. Existau companii care rămâneau în oraș pentru forța de muncă ieftină și calificată, iar pe de altă parte alte companii preferau personalul necalificat, orientându-se astfel către orașele-satelit și suburbiile marilor aglomerări urbane. Un alt factor care a contribuit la mutarea fabricilor în alte țări a fost creșterea mobilității forței de muncă de înaltă calificare. Toate aceste aspecte au avut influențe în structura socială a orașului.

Dezvoltarea orașelor a impus noi constrângeri zonelor industriale. Extinderea vechilor fabrici devine dificilă datorită prețurilor terenurilor și chiriilor. Astfel, interesul pentru relocare crește.

Imaginea orașului în urma dezindustrializării și a efectelor acesteia se schimbă, rămân în urmă zone și clădiri industriale abandonate, multe dintre ele foarte valoroase, în zone centrale, care intră rapid într-un proces de degradare. Ele reprezintă bariere fizice, funcționale și sociale, rup legăturile interne dintre zonele orașului sau dintre oraș și elementele naturale sau teritoriu.

Lipsa unei viziuni integratoare coerente și a unei strategii privitoare la (re)includerea în viața orașului a siturilor industriale dezafectate are consecințe negative pe palierele funcțional, social și fizic-configurativ.

PATRIMONIUL INDUSTRIAL URBAN

Arheologia industrială

Carta Patrimoniului Industrial adoptată de TICCIH (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage – organism internațional care urmărește creșterea gradului de conștientizare a valorilor patrimoniului industrial și protejarea acestora) la Moscova/Nizhny Tagil în 2003, reprezintă documentul de referință în ceea ce privește protejarea patrimoniului industrial.

Domeniul arheologiei industriale a apărut și s-a dezvoltat în Marea Britanie, în intervalul 1950-1960 din dorința de cercetare a urmelor materiale și imateriale ale Revoluției Industriale. Michael Rix utilizează pentru prima oară această denumire, în titlul unui articol în care definește arheologia industrială ca fiind domeniul care „se ocupă cu descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială”. Controversa rezidă în alăturarea unor termeni în aparență opuși – arheologie și industrial – rezultând un conflict semantic și temporal generat de obiectul de studiu consacrat al arheologiei – anticul și de relativa apropiere temporală de epoca industrială. Oficializarea termenului se face în 1959 de către CBA – Council for British Archaeology. Odată cu înființarea în 1973 a TICCIH, legitimitatea domeniului este consolidată. O definiție cuprinzătoare este dată de către Asociația pentru Arheologie Industrială din Marea Britanie care definește arheologia industrială ca fiind „studiul urmelor tangibile ale dezvoltării sociale, economice și tehnologice, de la începutul industrializării și până în trecutul recent.”

„Structurile și clădirile construite pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite în cadrul acestora, precum și orașele și locurile unde acestea sunt plasate, împreună cu toate celelalte manifestări ale acestora, tangibile și intangibile, sunt de o importanță fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria acestora trebuie cunoscută, înțelesul și semnificația lor trebuie explicate astfel încât să fie clare tuturor, iar cele mai semnificative și relevante exemple trebuie identificate, protejate și conservate în conformitate cu prevederile Cartei de la Veneția, spre beneficiul prezentului și viitorului.”

Domeniul face în prezent un mare pas înainte, luând în considerare puternica semnificație culturală a patrimoniului industrial ca „element determinant al evoluției societății umane”.

Patrimoniul industrial urban.

Patrimoniul industrial cuprinde rămășițele materiale și imateriale ale epocii industriale, care au semnificații arhitecturale, istorice, tehnico-științifice, sociale, reprezentate de ansambluri și clădiri industriale, echipamente, instalații și utilaje, situri de extracție și prelucrare a materiilor prime, locuințe muncitorești, documente și tot ce ține de modul de lucru și de viața din acea perioadă.

În zilele noastre, interesul pentru protejarea patrimoniului industrial a căpătat dimensiuni fără precedent. Françoise Choay evidențiază că preocuparările din ce în ce mai mari pentru domeniu au condus la o expansiune a câmpului cronologic, a ariei și a publicului patrimoniului. Astfel, se produce o lărgire a intervalului temporal pentru ceea ce este considerat monument istoric și o creștere spectaculoasă în volum a stocului patrimonial prin admiterea unor noi categorii patrimoniale. Patrimoniul industrial câștigă aceleași privilegii și drepturi la conservare precum operele și monumentele deja consacrate, încetând să mai fie o categorie marginalizată. Acestor noi categorii patrimoniale li se recunoaște valoarea semnificativă ca mărturii ale unor perioade istorice ireversibile, patrimoniul industrial având cel mai mare aport ca volum și importanță, datorită schimbărilor provocate în societate.

Neil Cossons afirmă că patrimoniul industrial constituie un discurs cultural unic, care presupune noi provocări, nemaiîntâlnite în alte sectoare patrimoniale, provocări care cer noi răspunsuri. Acesta trebuie tratat luând în considerare natura sa specifică, cercetând răspunsurile la problemele și întrebările ridicate: „protejarea și conservarea eficientă trebuie gândite într-o altă paradigmă decât cea cu care ne-am obișnuit”.

Patrimoniul industrial urban este o componentă a patrimoniului industrial care se găsește în așezările urbane. Astfel, se poate realiza următoarea clasificare a acestuia, funcție de contextul în care apare și se dezvoltă:

patrimoniul apărut și dezvoltat odată cu Revoluția Industrială în orașul preexistent;

patrimoniul orașelor indsutriale propriu-zise, orașe apărute datorită industriei;

Prezentul studiu vizează patrimoniul industrial urban al orașului preexistent.

Putem clasifica elementele de patrimoniu industrial urban în trei categorii, funcție de utilizare. Astfel, se poate vorbi fie despre clădirile de producție propriu-zise, în care se desfășoară activitățile principale (ex.: hale, fabrici, ateliere), despre construcțiile auxiliare, care adăpostesc diverse instalații și echipamente (ex.: centrale electrice) și nu în ultimul rând despre clădirile administrative ale ansamblului industrial.

Valori ale patrimoniului industrial urban

Vor fi prezentate în continuare valorile patrimoniale într-o scurtă incursiune istorică, începând de la primele definiri ale acestora, până la exemplificarea în documente internaționale cu caracter doctrinar, dezvoltate și comentate.

Dintre valorile monumentului, enunțate de Alois Riegl, următoarele trei sunt general valabile pentru construcțiile industriale.

Valoarea de vechime se manifestă „prin aspectul său ne-modern”, contrastant cu obiectele construite contemporane. Valoarea de vechime este subiectivă, fiind în strânsă legătură cu percepția umană, însă Riegl face clar faptul că aspectul ne-modern nu face neapărat referire la stil, acesta putând fi o imitație. Intervenția contemporană asupra monumentului nu trebuie să se confunde cu imaginea inițială, autenticitatea acestuia fiind un punct sensibil.

Valoarea istorică corespunde stadiului de dezvoltare al societății și al creației umane, transpus în edificarea monumentului. Se redau, astfel, informații despre apartenența la un stil sau o mișcare. „Valoarea istorică este cu atât mai mare cu cât ea dezvăluie cu o mai mare puritate starea originară în care s-a desăvârșit monumentul, așa cum se prezenta acesta în momentul creației sale”.

Valoarea de utilizare se referă la capacitatea monumentului de a satisface nevoile prezentului, fapt care intră în contradicție cu valoarea de vechime deoarece presupune deseori schimbarea aspectului. Pe lângă nevoia fizică de reînnoire, există și una de adaptare funcțională.

Valorile patrimoniului industrial, așa cum apar în Carta TICCIH de la Nizhny Tagil sunt următoarele:

Patrimoniul industrial este mărturia unor activități care au avut și continuă să aibă consecințe istorice profunde. Motivele pentru protejarea patrimoniului industrial sunt bazate pe valoarea universală a acestei mărturii.

Patrimoniul industrial are valoare socială, fiind parte din mărturia vieții cotidiene a oamenilor, în acest mod contribuind la întărirea sentimentului identitar. Are valoare tehnologică și științifică în istoria producției, a ingineriei și a construcțiilor și poate avea valențe estetice prin calitatea arhitecturală, a detaliului sau a planificării urbanistice.

Acestea sunt valori intrinseci ale sitului în sine, ale țesutului său, ale componentelor, mașinilor și ale peisajului industrial, în documentația scrisă și, de asemenea, în mărturiile intangibile ale industriei conținute în memoria colectivă și obiceiuri.

Raritatea, în ceea ce privește supraviețuirea anumitor procese, tipologii de sit sau peisaje, adaugă plus-valoare și trebuie evaluată cu atenție. Exemple timpurii sau de pionierat au o valoare specială.

Pornind de la ideile exprimate anterior, putem dezvolta valorile patrimoniului industrial urban ca fiind:

valoare tehnologică-științifică – oferă informații despre performanțele tehnice ale unei perioade, tehnici de producție, materiale folosite și metode de extracție;

valoare istorico-culturală – oferă o mărturie a unei perioade istorice irepetabile; mărturie a unei maniere de a construi, de a produce și a unui mod de viață specific; conservarea și perpetuarea patrimoniului industrial ca document este un act de cultură;

valoare socială – se pot extrage informații despre viața socială a lucrătorilor; patrimoniul industrial, ca parte a patrimoniului cultural, este moștenirea comună a unei societăți;

valoare arhitecturală – păstrarea vie a unei maniere de a construi strâns legată de programul de arhitectură; influențarea reciprocă (și preluarea unor elemente de structură și limbaj) între arhitectura industrială și arhitectura civilă. De exemplu, noile programe de arhitectură ale secolului al XIX-lea – hale comerciale, sere ș.a. – au preluat soluții arhitecturale din arhitectura industrială (ex. structura metalică din fontă, planul liber). Mai târziu, Le Corbusier susține o pledoarie pentru „a privi „industria drept semnul originar al modernității”. Totodată, din arhitectura civilă au fost preluate elemente de stil în decorația unor clădiri industriale importante (în special elemente art deco și expresioniste).

valoare estetică – rezidă în volumetrii și fațade expresive, materiale de construcție și punerea lor în operă, texturi și culori; expresivitate este dată de configurația spațial-volumetrică și configurația structurală a fabricilor;

valoare urbanistică – rezultată din raportul dintre siturile industriale și oraș, pentru care, de cele mai multe ori, reprezintă repere (volumetrice în primul rând, funcționale sau istorice în al doilea rând);

valoare afectiv-memorială – clădirile industriale conferă un sentiment de identitate comunităților formate din oamenii care au lucrat acolo sau care au locuit în cartierele și comunitățile muncitorești aferente fabricilor; persistența în memoria colectivă a unor configurații spațial-formale ale locului determină întărirea sentimentului identitar;

valoare economică – situarea favorabilă în oraș (ca poziție și ca acces la utilități și la mijloacele de transport în comun) conferă valoare pe piața imobiliară; potențialul ridicat al reutilizării; de asemenea, este evidentă economia de energie și materiale prin conversie funcțională;

CONVERSIA FUNCȚIONALĂ

Introducere. Evoluția fenomenului în context internațional

De-a lungul istoriei, clădirile au fost supuse permanent modificărilor, schimbarea funcțiunii unei construcții nefiind un lucru nou. Edificiile supraviețuitoare civilizațiilor, regimurilor politice succesive, schimbărilor climatului economic sau condițiilor religioase au fost dintotdeauna adaptate unor utilizări diferite de cele originale. Acest lucru a fost o consecință directă a faptului că „o structură tinde să trăiască mai mult decât funcțiunea pe care o deservește.” Cu excepția cataclismelor, a războaielor sau altor acțiuni antropice, schimbările în țesutul urban au fost greoaie, fapt ce a permis ca „generație după generație să își derive un simț al continuității și al stabilității din mediul construit.”. Reutilizarea clădirilor redundante, cum este cazul celor industriale, „este mai mult decât o idee romantică”.

Exemple nenumărate, precum templele grecești și romane devenite biserici creștine sau nava abației medievale de la Malmesbury, Wiltshire, divizată pentru a fi folosită ca fabrică de confecții, denotă că motivele conversiilor de până în secolul al XIX-lea erau de natură pragmatică. În epoca preindustrială conversia fondului construit existent era o necesitate economică. Efortul tehnic, timpul investit, ciclul lung de utilizare și valoarea unei clădiri impuneau construirea pe termen lung și cu grijă pentru materie.

Începând cu secolul al XIX-lea apar legislații cu rădăcini în filosofiile romantice și istoriciste, care au ca scop protejarea clădirilor vechi. Până în perioada modernă, conservarea, restaurarea și conversia erau intervenții luate în considerare doar pentru clădiri istorice, construite în unul din stilurile istorice, așa cum erau ele considerate la vremea respectivă.

Respectul relativ scăzut pentru clădirile vechi a rămas neschimbat până după cel de-Al Doilea Război Mondial, când noile concepte urbanistice erau proiectate în contrast deliberat cu orașul vechi. Odată cu eșecul proiectului modernist de a înțelege orașul istoric, atenția începe să fie din nou îndreptată către orașul preindustrial. Un moment de pionierat în această perioadă îl reprezintă cartea Moartea și Viața Marilor Orașe Americane, în care Jane Jacobs susține că planificarea modernă a orașului refuză ca oamenii să trăiască într-o comunitate caracterizată de “stratificare complexă și aparent haos”. Jacobs militează pentru păstrarea și reutilizarea clădirilor obișnuite ca generatoare de diversitate. Criza petrolului din anii ’70 a însemnat o înflorire a curentului ecologist care, printre altele, susținea și că demolările înseamnă risipă.

În prezent, conversia funcțională a fondului construit existent, fie că discutăm despre clădiri obișnuite sau despre construcții cu valoare patrimonială, este considerată a fi o intervenție justă și solid argumentată în concordanță cu principiile dezvoltării durabile. Dacă în trecut nu avea o trecere foarte mare în rândul arhitecților, în prezent conversia fondului construit este atractivă prin prisma provocărilor ridicate.

Tipuri de intervenții asupra patrimoniului industrial urban

Asupra fondului construit existent se poate interveni în mai multe modalități, funcție de condițiile impuse de context sau de necesitățile temei de proiectare. În cazul patrimoniului istoric, și implicit a celui industrial, Françoise Choay vorbește despre punerea în valoare a acestuia prin diverse modalități de intervenție. Dintre acestea, cele care au incidență directă asupra construcțiilor sunt următoarele:

Restaurarea – este o intervenție tehnică și artistică specializată de reabilitare istorică și estetică sub aspect funcțional, constructiv și plastic. „Scopul restaurării este de a păstra și de a revela valoarea estetică și istorică a clădirii și se bazează pe materialul original.”

Conservarea – este o intervenție tehnică de păstrare a unui obiect construit aflat într-un stadiu avansat de ruină sau cu integritatea știrbită într-o stare care să nu permită degradări ulterioare, prin lucrări de întreținere și consolidare temporară. Scopul conservării este de a stopa procesele de degradare. „Pentru conservarea unei clădiri este esențial ca ea să fie întreținută permanent.” Alături de restaurare, conservarea este fundamentală pentru punerea în valoare a oricărui element de patrimoniu, aceste două operațiuni fiind preferate reconstituirilor.

Reabilitarea – este o intervenție bazată pe principii de conservare, ce se aplică oricărei construcții sau ansamblu cu o anumită valoare arhitecturală sau istorică aflate într-o stare de degradare. Această intervenție are scopul de a îmbunătăți performanțele unei clădiri. Reabilitarea presupune „inserția prezentului în trecut, dar sub forma unui obiect construit și nu a unui spectacol”, miza unui proiect de reabilitare fiind de a nu compromite valorile clădirii.

Conversia este ramura activă a procesului de reabilitare, fiind o formă de reutilizare – reutilizarea adaptată. Conversia presupune o schimbare de funcțiune și poate implica o gamă amplă de modificări pentru adaptarea la noua utilizare. Françoise Choay afirmă despre conversie că „este fără îndoială forma cea mai paradoxală, îndrăzneață și dificilă de punere în valoare a patrimoniului”. Spre deosebire de conservare, conversia are printre obiective „smulgerea patrimoniului dintr-un destin muzeal.”

Extinderea – intervenție de construcție a unor clădiri sau corpuri de clădire noi, relaționate direct cu obiectul construit preexistent, în urma căreia rezultă un hibrid nou-vechi. Mai puțin uzual, extinderea poate fi înțeleasă și drept construire a unor clădiri noi într-un ansamblu, dar care să nu aibă o legătură fizică cu construcțiile preexistente.

Trebuie menționat că în general, limitele dintre restaurare, conversie și reabilitare sunt difuze, acestea suprapunându-se parțial.

Conversia

Conversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, ca o schimbare a conținutului (deci a funcțiunii) unei clădiri, fără schimbarea formei acesteia, de-a lungul unui traseu ce pleacă de la funcțiunea veche la cea nouă. Cheia oricărei intervenții de conversie funcțională constă în găsirea echilibrului între conservare și schimbare.

Pe măsură ce domeniul conversiei este definit și extins, și dată fiind disonanța intrinsecă dintre spațiul vechi și utilizarea nouă, principiile de proiectare sunt puse în discuție. Dictonul forma urmează funcțiunea nu este singurul care este chestionabil în acest context. Combinația dintre structuri vechi și noi utilizări cere soluții specifice în funcție de obiectul pe care se intervine și de cerințele temei. Cu alte cuvinte, „genius loci este revigorat prin conversie”, prin alăturarea stratului nou celui vechi. Arhitecții apelează la istorie și o reinterpretează individual. Ceea ce face conversia atractivă este integrarea diferitelor straturi istorice. Anvelopanta unei clădiri este întotdeauna proiectată pentru a răspunde unui anumit program și anumitor funcțiuni, iar provocarea constă în inversarea raportului tradițional dintre anvelopantă și funcțiune. Christian Schittich identifică trei modalități diferite de abordare și răspuns la această provocare, pe care le vom comenta.

O primă abordare a proiectelor de conversie constă în păstrarea materiei vechi în întregime și căutarea surselor de inspirație și a referințelor în obiectul original. Dorința de a păstra și proteja clădirile vechi este punctul de plecare al majorității proiectelor de conversie. Asociată în mod obișnuit cu protecția patrimoniului, această abordare caută să identifice o utilizare apropiată intențiilor originale, iar o posibilă soluție este apelul la funcțiuni culturale. Un exemplu concludent este conversia unui sit industrial în muzeu al industriei. Astfel, se obțin conservarea interioarelor în forma lor inițială, intervenția nu este foarte intruzivă, iar materia originală nu are de suferit.

Al doilea grup de strategii de proiectare [studii de caz 1, 2 – Tate Modern, Londra și Fondazione Prada, Milano] au ca bază a abordării ideea că vechiul și noul își descoperă expresia unul alături de celălalt în clădirea convertită, unde straturile istorice diferite sunt aduse împreună în corelație. Ideea de întreg omogen este înlocuită de un model multi-strat în care spațiul este compus din diferite fragmente care formulează un întreg nou ca rezultat al interacțiunii dintre ele. Noua componentă este o adiție în mod evident, clar lizibilă și fundamental diferită de materia existentă. Astfel, clădirea existentă este disecată în mai multe straturi istorice în cursul procesului de proiectare. Strategiile îndreptate către evidențierea diferențelor nu caută să revizuiască clădirea existentă. Din contră, structura istorică este văzută ca o oportunitate de reinterpretare. Această atitudine operează cu principiul colajului și este specifică proiectelor de conversie funcțională care au și o componentă de extindere (așa cum a fost definită anterior).

A treia manieră de abordare a conversiei [studiu de caz 3 – Caixa Forum, Madrid] consideră materia veche ca fiind suportul pe care crește noua entitate hibridă vechi-nou. Tranziția dintre structura existentă și extindere nu este evidentă, pragul dintre vechi și nou fiind fluid. Materia existentă poate fi manipulată și interpretată liber, neexistând constrângeri sau vreo cerință a autenticității. Clădirea convertită se prezintă ca un întreg omogen. Este foarte comună practica de a îndepărta cât mai mult din clădirea existentă pe cât este necesar, aceste proiecte fiind foarte dificil de a fi încadrate și identificate ca intervenții de conversie. Vechiul nu mai este văzut ca o scenă în care noul este pus în valoare, iar scopul intervenției este de a căuta un concept de coerență a proiectului dincolo de categoriile de vechi și nou.

Argumente în favoarea conversiei funcționale a patrimoniului industrial urban.

În orice intervenție de conversie funcțională a unui spațiu industrial se exploatează calități intrinseci ale acestuia, identificate parțial și în subcapitolul 1.5. sub forma unor valori patrimoniale. Prin prisma acestor calități și valențe, spațiile industriale sunt cu atât mai potrivite intervențiilor.

Calități constructive – structurile industriale au fost proiectate să primească încărcări utile mari, datorită mașinilor și proceselor tehnologice implicate în producție și a spațiilor de depozitare necesare proceselor industriale. Implicit, solicitările luate în calculul structurii de rezistență sunt mai mari decât cele care vor acționa după conversia clădirii industriale.

Calități estetice – rezultă la exterior din expresivitatea compoziției volumetrice și a fațadelor (tratarea finisajelor, registrede compoziție etc), iar la interior din configurația structurală și a spațiului. Aceste aspecte contribuie decisiv la creșterea interesului pentru conservarea construcțiilor industriale prin conversie, datorită expresiei și limbajului arhtiectural inedite ale obiectului construit.

Calități funcțional-spațiale – deschiderile ample și flexibilitatea spațiilor interioare reprezintă calități importante exploatate în conversii. Acestea asigură posibilitatea de adaptare la o plajă largă de utilizări și de reconsiderare a acestora în timp. Compatibilitatea dintre funcțiunea inițială și funcțiunea nouă este determinnată de proporțiile, dimensiunile și legăturile spațiale ale interioarelor clădirii.

Calități psihologice – se poate exploata atracția publicului larg pentru locuri aparte în oraș, deseori inaccesibile și prea puțin explorate. Conversia spațiilor industriale asigură umanizarea acestor spații. „Imaginația societății postindustriale poate fi stimulată de dimensiunea și imaginea inedită a arhitecturii industriale.”

Calități social-afective – spațiile industriale mari pot fi convertite în spații sociale ample pentru activități comune, contribuind la refacerea la un nivel calitativ superior a vieții unei comunități. Continuitatea în memoria colectivă a unor conformații spațial-urbanistice determină dorința respectivei comunități pentru conservarea acestora.

Pornind de la calitățile sus-menționate și de la valorile patrimoniului industrial urban enunțate în subcapitolul 1.5., vom formula argumente care să susțină conversia funcțională a siturilor industriale urbane, clasificate în patru categorii:

Argumente culturale

în cazul multor orașe care nu au fond construit de vechime considerabilă, clădirile industriale de sfârșit de secol XIX – început de secol XX reprezintă un capitol important în istoria edificării orașului (ex.: București);

salvgradarea unei maniere de a construi strâns legată de programul de arhitectură, cu un limbaj și o estetică specifice și care a influențat puternic orașele din punct de vedere morfologic este un act de cultură;

salvarea componentei imateriale a patrimoniului industrial urban – tehnici de producție, structura socială a populației unui teritoriu care a fost ocupată în domeniul industrial, procesul formativ al acestei populații; conversia patrimoniului industrial, ca moștenire comună a unei societăți asigură perpetuarea acestei moșteniri;

perpetuarea memoriei locului ca motor al dezvoltării socio-culturale;

Argumente economice

în ultimii ani perfecționarea metodelor de intervenție asupra fondului construit a demonstrat că este mai ieftin să folosim construcții existente și să le adaptăm noilor utilizări; valorificarea potențialului latent al acestor clădiri se bazează pe economia resurselor; spațiile industriale pot fi relative ușor adaptate altor funcțiuni;

scurtarea timpului de execuție, eliminarea etapei de autorizare a demolării, a costurilor de eliminare a deșeurilor și igienizare a sitului se reflect în costul total al proiectului;

susținerea vitalității și atractivității unui oraș constă și în fondul construit autentic;

situarea favorabilă într-un oraș, de multe ori în vecinătatea centrelor, constituie un punct forte al siturilor industriale urbane, care poate fi exploatat prin conversie funcțională, în beneficiul tuturor actorilor implicați;

se pun în discuție totodată funcțiunile conexe industriei, importante prezențe în oraș – dotări sociale și parcelări apărute datorită industriilor, cartiere care datorită calităților urbanistice și arhitecturale reprezintă și astăzi atracții pe piața imobiliară.

Argumente sociale

îmbunătățirea climatului social degradat, rezultat în urma procesului de dezindustrializare; susținerea valorilor locale ca avocat al autenticității;

îmbunătățirea fondului construit va avea ca efect ridicarea calității vieții locuitorilor;

populația are de beneficiat în urma (re)integrării în viața urbană a construcțiilor nefolosite prin prisma oportunităților economice pe care acestea le generează;

teritoriul polarizat de către situl industrial va cunoaște o scădere a infracționalității;

Argumente ecologice

construcția de clădiri noi este consumatoare de energie, în timp de conversiile sunt salvatoare de energie. Prin prisma eforturilor depuse în construcția unei clădiri, a mecanismelor angrenate, a materialelor folosite la construcție și a energiei consumate în procesul de producere a acestora, conversia se prezintă ca un demers sustenabil; păstrarea energiei înmagazinate în clădire în momentul în care aceasta a fost construită;

odată cu intervenția pe fondul construit se acordă atenție și aspectelor privitoare la ecologizarea sitului și la îndepărtarea efectelor negative ale industriilor poluante;

“Multe suprafețe ale ruinei industriale vor fi redate naturii. […] Siturile ruinei industriale din orașe pot fi locul regenerării acestora: regăsirea firească, fără gesturi eroice și exagerări estetice, prin integrare funcțională, ar trebui să fie punctul de plecare pentru reconstrucția ecologică și ambientală a orașelor. Acest lucru se poate realiza prin reconfigurarea identității locului și regăsirea normalității vieții.”

Potențialul pentru conversie al patrimoniului industrial urban

Asistăm la numeroase cazuri în care elemente de patrimoniu industrial cu valențe deosebite, lăsate pradă abandonului și degradării, se transformă treptat în ruine. Au fost prezentate anterior argumente bazate pe valorile patrimoniului industrial și pe calitățile intrinseci ale arhitecturii industriale pentru conversia acestor construcții și ansambluri.

Astfel, conversia devine demersul interdisciplinar îndreptat către valorificarea potențialului latent al clădirilor (industriale, în cazul nostru) sau al zonelor urbane degradate (siturilor industriale), care pot deveni puncte de interes local sau chiar regional. Conversia funcțională a devenit un subiect de interes în contextul abandonului și degradării patrimoniului industrial construit. Miza reabilitării prin conversie a clădirilor industriale este relația dintre intervenția pe aceste clădiri și regenerarea zonelor urbane destructurate pe care acestea le polarizează.

Conform lui Michael Stratton, proiectele de conversie funcțională a clădirilor industriale pot fi, în general, împărțite în două categorii. Pe de o parte sunt proiectele publice, susținute de obicei de inițiative publice și prin contribuția financiară a municipalității și care au în principal o utilizare culturală. Pe de altă parte sunt conversiile în care investiția este privată și de multe ori motivată de profit mai degrabă decât de dorința de a (re)aduce în contemporaneitate fondul construit. Acestea din urmă au funcțiuni din cele mai diverse. Dihotomia profit/nonprofit nu are legătură directă cu dinstincția utilizare culturală/comercială, ci cu natura și nivelul la care se face intervenția, în sensul conservării aspectului inițial și al materiei originale. Totodată, această categorisire poate fi un indicator al potențialului în ceea ce privește regenerarea urbană a zonei în care este situat proiectul. În studiile sale, Stratton identifică cinci categorii de funcțiuni care pot fi atribuite în conversia clădirilor industriale redundante: comerț, industrie, birouri, locuințe și cultură/divertisment. Aceste utilizări se pot resfrânge mai mult sau mai puțin asupra unui teritoriu mai larg, polarizându-l. De exemplu, o funcțiune culturală are șanse mai mari de a influența pozitiv și mai rapid teritoriul din vecinătate decât un proiect de reutilizare industrială, prin dinamismul pe care îl presupune.

Un aspect general valabil al conversiei siturilor industriale constă în faptul că majoritatea proiectelor de acest tip au mai multe funcțiuni integrate. În special în cazul ansamblurilor industriale de dimensiuni mari, clădirile necesită funcțiuni variate pentru reducerea riscului de eșec și pentru că „birourile, comerțul, locuințele și activitățile culturale (și de divertisment sau sportive) sunt complementare”.Așadar, se poate concluziona că mixul bine dozat de funcțiuni nou introduse prin proiectele de conversie poate asigura succesul acestora.

Prestigiul oricărui obiect considerat vechi sau istoric, aura de autenticitate ce planează în relația vechi-nou au devenit argumente puternice pentru inovație, imaginație, deschidere către nou și adaptabilitate.

În contextul dezvoltării durabile, dezvoltarea orașului pe straturi prin (re)utilizarea patrimoniului industrial existent este răspunsul poate cel mai adecvat nevoii de creștere urbană. Regenerarea urbană are la bază promovarea valorilor locale, printre care, foarte importantă este fondul construit existent. Situl industrial poate fi un teren preferabil pentru experimentarea de arhitectură în arhitectură, fiind în prezent un teren din ce în ce mai fertil.

Se poate trage așadar concluzia că siturile industriale urbane constituie o adevărată resursă pentru oraș, o rezervă urbanistică, o oportunitate și o șansă la o dezvoltare cu adevărat sustenabilă a orașului contemporan.

Conversia ca soluție optimă între conservare și demolare

„Acolo unde intenția originară a devenit complet de nerecunoscut sau unitatea acestei intenții a fost distrusă de prea multe alterări consecutive, clădirea însăși va deveni incomprehensibilă.”

Recuperarea patrimoniului industrial presupune direcții de intervenție asumate în ceea ce privește atitudinea față de materia clădirii existente și punerea acesteia în operă. Consecințele directe se observă în relația dintre stratul vechi și cel nou sau în modul în care mai multe straturi anterioare funcționează armonios împreună.

După cum am arătat anterior, printre opțiunile de intervenție se numără conservarea strictă și re-integrarea patrimoniului industrial construit în contemporaneitate prin reabilitare structurală, estetică și conversie funcțională.

Corelația dintre valoarea de utilizare și cea culturală ale unui sit industrial reprezintă una dintre mizele intervenției de conversie. Astfel, paradoxul rezidă în pretenția intervenției minime asupra edificiului, pentru a nu i se afecta autenticitatea, în paralel cu necesitatea de a adapta clădirile la cerințe contemporane, care necesită de cele mai multe ori schimbări majore.

Atitudinea de muzeificare, lipsită de orice alt act intervențional, nu oferă un răspuns viabil la problemele complexe ridicate de necesitatea salvgradării patrimoniului industrial, întrucât eludează aspectele de utilizare contemporană și latura pragmatică a conversiei. „Reintegrarea în circuitul cotidian activ este o atitudine echilibrată între opțiunea desființării clădirii și cea a muzeificării, văzută ca o înghețare a clădirii într-o anumită fază a evoluției ei.”

Fig. 3 Prelungirea ciclului de viață a patrimoniului. Conversia ca alternativă la demolare.

Putem concluziona că intervenția de conversie poate fi o soluție de revalorificare pentru patrimoniul construit. În cazul patrimoniului industrial putem spune că este soluția optimă, de echilibru, între conservarea strictă și suspendarea în timp a fondului construit valoros și demolarea acestuia. O conversie reușită este aceea care nu neglijează importanța conceptului de autenticitate și care nu se impune pe sine, având o atitudine sinceră în ceea ce privește situația preexistentă. O intervenție nouă aduce un strat nou în existența clădirii și în același timp permite descifrarea straturilor anterioare.

REGENERAREA URBANĂ

Introducere. Evoluția domeniului în context internațional

Pentru a facilita înțelegerea conceptului de regenerare urbană, vom apela la analogia între domeniul urbanismului și cel al biologiei. Întocmai cum în biologie regenerarea înseamnă refacerea unui țesut deteriorate sau pierdut, sau chiar refacerea unui sistem într-o stare de funcționare anterioară unei deteriorări, în urbanism regenerarea vizează refacerea în ansamblu a calității mediului, a cadrului urban, a activităților economice și a relațiilor sociale acolo unde au fost pierdute. Dacă în trecut orașul s-a adaptat schimbărilor în mod spontan, în prezent acest proces trebuie atent planificat, întrucât orașul și-a pierdut capacitatea de adaptare, de a răspunde la problemele apărute la nivel fizic-configurativ, economic, social, cultural și de mediu.

Dalia Lichfield definește regenerarea urbană ca fiind “o viziune și o acțiune comprehensivă și integrată care, împreună, duc spre o rezolvare a problemelor urbane, urmărindu-se o îmbunătățire clară a condițiilor economice, fizice, sociale și de mediu, într-o zonă care constituie subiectul unei schimbări.”

Evoluția căutărilor urbanistice începe în anii ’60, când operațiunile de revitalizare urbană vizau schimbări în țesutul, structura majoră și infrastructura orașelor. Aspectul social al acestor operațiuni era la un nivel neglijabil. Anii ’70 sunt caracterizați de intervenții de renovare urbană, aceste operațiuni concentrându-se pe reabilitarea siturilor abandonate, reconfigurarea vecinătăților acestora și dezvoltarea zonelor de la periferia orașelor. Următoarea decadă este importantă în evoluția conceptului, întrucât se acordă atenție conversiei unor zone urbane ample.

Regenerarea urbană în accepțiunea termenului din prezent, își are originea în anii ’90, când s-a făcut trecerea la conversia totală a spațiilor abandonate și degradate din vecinătatea centrelor orașelor. În cele mai multe cazuri este vorba despre (re)întoarcerea către centrul orașului, prin relansarea activităților care se găsesc aici. Ulterior, conceptul începe să vizeze ample areale industriale abandonate, foste stabilimente militare și alte tipuri de ansambluri.

Rațiuni pentru implementarea regenerării urbane. Obiective urmărite

Proiectul contemporan de regenerare urbană are ca scop creșterea economică, crearea de noi locuri de muncă, revitalizarea zonelor urbane decăzute, reconstruirea comunității locale prin crearea unei atmosfere vibrante. Conservarea nu mai este un țel în sine, ci este condiționată de atingerea altor obiective, care necesită medierea între interesele economice și protejarea valorilor istorice locale.

Mihaela Pelteacu identifică trei rațiuni pentru care se realizează regenerarea urbană:

regenerare urbană impusă de abandonul pe o perioadă îndelungată a unei zone din oraș sau o degradare severă a condițiilor de trai în zonă;

regenerare urbană ca oportunitate în care investitorii din sectorul public și privat caută terenuri adecvate pentru realizarea unor mari proiecte;

regenerarea urbană preventivă sau prospectivă în zonele în care țesătura socială și economică s-au deteriorat, iar ca urmare, și cea a fondului construit urmează să decadă, întrând într-un declin cu influențe asupra vecinătăților

După cum am arătat anterior, regenerarea urbană urmărește în ansamblu îmbunătățirea folosirii spațiului și a vieții urbane într-o zonă degradată. Așadar, se urmărește atingerea unor obiective de ordin:

fizic-configurativ – îmbunătățirea imaginii urbane și a utilizării spațiului prin reabilitarea fondului construit și a infrastructurii orașului;

economic – dezvoltarea economică a zonei vizate prin diversificarea funcțională, crearea de noi locuri de muncă prin atragerea investițiilor și susținerea economiei locale;

social – rezolvarea problemelor comunității, creșterea siguranței, susținerea coeziunii sociale prin promovarea valorilor locale;

de mediu – combaterea poluării, îmbunătățirea spațiilor verzi prin respectarea principiilor ecologice.

Efectele proiectului de regenerare urbană se pot manifesta la scări diferite: scara cartierului, sau a orașului, funcție de amploarea intervenției și de elementele asupra cărora se intervine. Unul dintre efectele principale constă în stimularea unor dezvoltări ulterioare în zona supusă intervenției, generându-se un șir de alte investiții și transformări la nivel teritorial. Acest lucru este posibil doar prin atingerea celor patru categorii de obiective mai sus menționate. Astfel, miza regenerării urbane devine posibilitatea de difuzie în teritoriu (fig.6) a efectelor pozitive de ordin fizic, economic, social și de mediu.

Fig. 4 Difuzia în teritoriu – dezvoltări ulterioare.

Regenerarea urbană se bazează astăzi pe utilizarea clădirilor vechi și a cartierelor deja configurate și integrate în țesutul urban, acesta fiind un mod de a evita extinderea orașului prin construirea de noi clădiri, în afara limitelor acestuia. Proiectele de regenerare urbană vin ca răspuns la nevoia schimbării și reintegrării în țesutul funcțional a zonelor degradate. Se urmărește astfel omogenitatea spațială, mixitatea funcțională și coeziunea socială. Putem concluziona că patrimoniul industrial urban abandonat, neglijat și decăzut în jurul căruia țesutul și imaginea urbană au fost afectate și comunitatea alterată sunt un teren fertil pentru proiectele de regenerare urbană integrată, iar prin intermediul lor se pot atinge obiectivele urmărite.

Principiile directoare și modul de implementare a proiectului de regenerare urbană.

Regenerarea urbană a evoluat într-o modalitate de a interveni asupra orașului bazată din ce în ce „mai puțin pe distrugere și demolare, și mai mult pe renovare și pe o reutilizare funcțională ce se adaptează cerințelor contemporane”.

Planificarea urbană tradițională urmărește modelul top-down, care stabilește o ierarhie în procesul decizional. Astfel, planul de ansamblu determină conținutul proiectului și modul în care este implementat. În proiectele de regenerare urbană procesul se petrece diferit, iar relația dintre planul de ansamblu și proiect nu mai este neapărat liniară. De multe ori, planul de ansamblu este adaptat când procesul de transformare a fost deja demarat.

Implementarea proiectelor de regenerare urbană este intermediată de operațiuni urbane precum restructurarea urbană și revitalizarea urbană. Acestea fac apel la instrumente ca renovare, reabilitare, restaurare și amenajare.

Restructurarea urbană este o operațiune care vizează rezolvarea sau ameliorarea disfuncțiilor spațiale și funcționale ale unor zone destructurate și/sau degradate. Restructurarea urbană poate implica intervenții în țesutul urban, modificări și/sau comasări de parcele și intervenții în infrastructura urbană. Revitalizarea urbană este o operațiune al cărei scop este de a îmbunătăți viața urbană. Revitalizarea nu presupune doar o intervenție la nivelul cadrului urban, ci vizează și aspecte economice și sociale. Revitalizarea urbană operează cu conservarea, reabilitarea sau restaurarea fondului construit și ameliorarea spațiului public. Revitalizarea urbană este o operațiune mai puțin intruzivă decât restructurarea în ceea ce privește fondul construit și țesutul.

Regenerarea urbană necesită o abordare interdisciplinară, rolul specialiștilor din domenii ca urbanismul, arhitectura, sociologia, economia ș.a. fiind indispensabil. Totodată, este obligatoriu ca regenerarea urbană să fie realizată integrat (toți factorii să fie integrați în proces). De asemenea este necesar să fie luat în considerare contextul istoric, economic, social, urban și cultural local. Astfel, nu pot exista soluții general valabile, ci soluții personalizate fiecărui caz în parte, care sunt bazate pe următoarele principii directoare:

regenerarea urbană trebuie să fie bazată pe o analiză detaliată a stării în care se găsește zona urbană supusă studiului;

trebuie să fie concentrată pe ameliorarea simultană a țesutului construit, a structurilor sociale, a climatului economic și a condițiilor de mediu;

trebuie să realizeze această ameliorare prin generarea și implementarea unei strategii integrate care să caute rezolvarea acestor probleme echilibrat și pozitiv;

trebuie să se asigure că strategia și rezultatele acesteia sunt în concordanță cu principiile dezvoltării durabile;

trebuie să utilizeze optim resursele naturale, economice și umane;

trebuie să asigure consens între toate părțile implicate care au un interes legitim in regenerarea unei zone urbane;

trebuie să accepte că diversele elemente ale strategiei vor progresa cu viteze diferite, lucru care va cauza necesitatea redirecționării resurselor sau chiar achiziționarea de noi resurse pentru a păstra echilibrul; adaptarea continuă a strategiilor și realocarea resurselor în vederea atingerii tuturor obiectivelor.

Am arătat că unul din obiectivele principale ale proiectelor de regenerare urbană, cel social, este generat de degradarea severă a condițiilor de trai din zona supusă studiului. Acest obiectiv constă în rezolvarea problemelor comunității direct afectate de degradarea zonei în care trăiește și își desfășoară activitatea.

Reversul medaliei este riscul ridicat al gentrificării în aceste teritorii. Îmbunătățirea infrastructurii, reabilitarea spațiului public, reabilitarea spațiilor industriale inedite, pentru care anumite profiluri sociale au apetență crescută și diversificarea funcțională cu utilizări culturale contemporane au capacitatea de a atrage populații complet diferite de cea existentă, defavorizată. Acești factori, coroborați cu creșterea valorii pe piața imobiliară a proprietăților și implicit a costului vieții pot duce la înlocuirea populației existente cu un grup de locuitori prosperi. Efectul imediat este de alterare a identității socio-economice a zonei. “Condiționarea la care a fost supus patrimoniul urban istoric în vederea consumului cultural, precum și investiția din partea pieței imobiliare de prestigiu, tind să excludă populațiile locale sau ne-privilegiate și, odată cu ele, activitățile lor tradiționale și modest cotidiene.”

Regenerarea urbană își propune ameliorarea climatului social, rezultat în cazul nostru în urma dezindustrializării unui teritoriu urban și are ca punct de plecare recuperarea memoriei locului, prin (re)valorificarea unor elemente locale. Acesta este motivul pentru care trebuie găsite modalități de a stimula populația existentă să locuiască în continuare în zonele în care se intervine, având ca scop încurajarea mixitatății sociale. „Așadar este de preferat păstrarea țesăturii sociale inițiale prin crearea unor facilități economice, educative și de sanatate.”

Astfel, “conservarea vie a ansamblurilor vechi este prezentată ca un mijloc de a lupta nu numai pentru salvgradarea particularităților etnice și locale, dar și împotriva procesului planetar de banalizare și normalizare a societăților și a mediului lor.”

Rolul conversiei în regenerarea urbană a siturilor industriale.

La nivel mondial, patrimoniul industrial nu mai este considerat inferior celui istoric consacrat, încurajându-se astfel considerarea lui ca verigă fundamentală a programelor de regenerare urbană, datorită semnificațiilor legate de aspecte culturale și identitare, precum și în ceea ce privește rentabilitatea economică.

Plecând de la întoarcerea către oraș, nevoia limitării extinderii orașului și a utilizării eficiente a spațiului existent în limitele sale, revitalizarea acestuia și creșterea competitivității urbane, proiectele de regenerare au ca obiect de lucru spațiile degradate, abandonate și comunitățile defavorizate care le utilizează sau care își desfășoară activitatea în vecinătatea lor. O pondere însemnată în aceste categorii o au siturile industriale.

Schimbările prin care a trecut orașul postindustrial au provocat apariția unor zone disfuncționale în cadrul țesutului. Conversia funcțională a patrimoniului industrial cu valori și calități certe este unul dintre elementele principale ale proiectelor de regenerare urbană și o componentă importantă în dezvoltarea durabilă a orașului, „ca parte integrantă a principiilor sustenabilității ecologice și economice.”

Adaptarea principiilor proiectării durabile la conversia funcțională a clădirilor și siturilor industriale constă în îndeplinirea următoarelor obiective:

reutilizarea clădirilor neutilizate sau subutilizate (redundante);

îmbunătățirea perfomanțelor în utilizare ale clădirilor existente prin reducerea consumului de energie; includerea cerințelor ecologice în tema proiectului de conversie și în strategia de mentenanță a clădirii; realizarea unei anvelope cu grad ridicat de eficiență energetică, perfect izolată și etanșă, dar ventilată adecvat;

reducerea și controlul utilizării materialelor poluante;

păstrarea oricărei vegetații majore sau importante din punct de vedere al ansamblului;

Atunci când un sit industrial face obiectul unui proiect de regenerare urbană, efectele pozitive ale acesteia sunt:

îmbunătățirea imaginii zonei, a orașului și a percepției publice asupra acestora, creșterea sentimentului de siguranță, prin (re)introducerea în circuitul vieții urbane;

readucerea la viață, redarea sitului comunității prin conversie;

consolidarea identității locale, încurajarea sentimentului de apartenență, redefinirea și revenirea la un specific al locului, prin punerea în valoare a patrimoniului industrial;

refacerea relațiilor în care s-au produs rupturi la nivelul țesutului urban prin conversia și asimilarea acestor zone-barieră netranzitabile;

îmbunătățirea economiei; prin noile funcțiuni se crează locuri de muncă, spații publice, se încurajează investițiile și turismul istoric și se diversifică profilul funcțional al zonei;

reîntoarcerea către oraș, prin intermediul regenerării spațiilor existente în limitele sale;

facilitarea unor investiții viitoare; percepția pozitivă se propagă asupra vecinătăților, al căror potențial de dezvoltare crește influențat fiind de noua intervenție;

Rolul proiectelor fanion a fost crucial pentru a demonstra că recuperarea clădirilor industriale nu este numai fezabilă, ci și profitabilă: siturile industriale reutilizate s-au dovedit în stare de a crea valoare adăugată, la un nivel greu de atins de o clădire nouă. Totodată, intervențiile de succes au calitatea de a difuza în teritoriu efecte pozitive, contribuind la procesul de regenerare.

Trecerea orașelor de la un model de administrare managerial la cel antreprenorial se face în contextul în care orașele se lansează în competiții pentru a atrage investiții și implicit turiști. Orașele devenite „marfă” pentru antreprenori, turiști și chiar locuitori își caută o imagine proprie și să se redescopere ca o combinație de valori particularizate fiecărui oraș în parte.

Promovând conversia integrată a patrimoniului industrial ca mod de a impulsiona dezvoltarea economiei orașului prin regenerare, de multe ori, se apelează la utilizări din sfera culturii. Sectorul cultural al orașelor „a ajuns mai recent să fie un substitut magic pentru toate fabricile și spațiile industriale și un mecanism care va crea o nouă imagine urbană, făcând orașul mai atractiv pentru capitalul mobil și pentru angajații mobili din sectorul de servicii.”

Succesul unei conversii nu este întotdeauna garantat, existând o serie de obstacole în acest proces. În unele cazuri este vorba despre un amestec nepotrivit sau insuficient de funcțiuni, iar în altele, derivă din limitele adaptabilității clădirilor în sine. Transformarea prin cultură nu funcționează în toate situațiile. De exemplu, în cazul unui oraș mic, monoindustrial, supus efectelor dezindustrializării, regenerarea urbană trebuie să introducă și activități economice. Astfel, este foarte important mixul de funcțiuni și mai ales dozajul acestora, cultura trebuind să aibă o pondere în orice proiect de conversie, însă nu neapărat cea mai mare. De asemenea, este preferabil ca aceste intervenții să aibă valențe de utilizare publică.

O altă categorie de risc o constituie succesul economic excesiv al intervenției de regenerare prin conversia patrimoniului construit. Astfel, o intervenție de succes poate avea ca efect creșterea valorii economice a proprietăților din jur, contribuind la demararea procesului de gentrificare și la înghețarea investițiilor pe o anumită perioadă de timp. Aceste aspecte se răsfrâng direct asupra bunului mers al proiectului de regenerare.

Zonele urbane abandonate și siturile industriale care fac subiectul unor regulamente de urbanism și norme de intervenție mai laxe, au un potențial ridicat de valorizare, dat de flexibilitate și costuri scăzute de operare. Această combinație de factori le face în mod particular atractive pentru companii start-up și întreprinderi în domeniul cultural și al industriilor creative, care au nevoie de spații pentru utilizare pe termen limitat, cu un nivel mai mic al investiției. Se poate spune că o dezvoltare mai lentă, neforțată este o dezvoltare firească și organică.

Putem concluziona că în cazul siturilor industriale urbane, soluția cea mai adecvată și pertinentă este de a le reutiliza inteligent, resemnificându-le în cadrul unor proiecte de regenerare urbană.

CAZUL BUCUREȘTIULUI.

Apariția industriei în oraș

Industrializarea Bucureștiului și a României a fost una târzie (cu unele excepții, de exemplu Moara lui Assan – 1853, Lemaître – 1864, Fabrica de cărămidă Max Tonolla – 1865). Se poate spune că acest proces s-a desfășurat în două etape: prima etapă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la finele primei jumătăți a secolului al XX-lea, iar a doua începând cu anii ‘50, până în anul 1989. Practic, aceste perioade corespund cu modernizarea României, respectiv cu perioada regimului comunist.

Arhitectura industrială a apărut pentru prima oară în oraș în perioada primei modernizări a acestuia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Industria s-a manifestat de-a lungul anilor în oraș sub mai multe forme spațiale: ca zone industriale (concentrări de fabrici), ca axe de dezvoltare și ca localizări periferice.

Diverse procese politice și economice au influențat înmulțirea fabricilor și creșterea ponderii industriei în oraș. Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea, sectorul industrial era slab reprezentat în teritoriu, iar ponderea populației care se ocupa cu activități industriale era redusă, spre sfârșitul secolului se accentuează caracterul industrial al orașului (pe lângă cel administrativ dobândit ulterior unirii principatelor și cel comercial, tradițional).

Prima etapă. Industrializarea orașului a fost influențată de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți au fost: statutul de capitală, armata, legislația cu caracter protecționist și Căile Ferate Române. Rolul de capitală primit în 1861 s-a reflectat incontestabil în creșterea și dezvoltarea industriei în anii imediat următori. Virgil Madgearu afirmă că la începutul secolului al XX-lea Bucureștii erau mai degrabă un oraș de consum, decât unul de producție.

Constantin Herbst prezintă în teza de doctorat repartizarea în teritoriu a industriei în Bucureștii sfârșitului de secol XIX ca luând formă sub două aspecte opuse: pe de o parte remarcă o localizare a mai multor întreprinderi într-un spațiu geografic restrâns, iar pe de altă parte o împrăștiere a activităților de producție în teritoriu, mai ales prin ateliere și fabrici de dimensiuni reduse. Această tendință își găsește continuitatea până în perioada interbelică și se încheie în anii ‘30-‘40, odată cu apariția fabricilor de dimensiuni mari.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, existau două areale industriale bine definite: Filaret – Șerban Vodă – Timpuri Noi și șoseaua Ștefan cel Mare – Colentina. Tendința de dezvoltare a zonelor industriale este dinspre vechea șosea de centură (Grozăvești, Orhideelor, Titulescu, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Bravu) spre centura de forturi realizată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ulterior, la începutul secolului al XX-lea, amplasarea fabricilor a urmărit arterele radiale dinspre centrul orașului spre centură: Calea Dudești, Șoseaua Olteniței, Șoseaua Giurgiului, Calea Rahovei, Calea Plevnei ș.a.

Armata a avut de asemenea un rol important în dezvoltarea industriei bucureștene, fie în cazul unor investiții directe cu scopul deschiderii unor fabrici (Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, Pirotehnica, Pulberăria, Manutanța Centrală), fie prin cererea de diverse produse realizate în serie mare (haine, încălțăminte ș.a.). De exemplu, una dintre primele fabrici din zona Filaret a fost Fabrica de încălțăminte militară. Reducerea prezenței militare în capitală a avut loc începând cu încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În al treilea rând, Căile Ferate Române a influențat industria bucureșteană pe trei paliere. Primul au fost contractele pe care Căile Ferate Române le-a avut cu diverse fabrici din oraș, care au prosperat de pe urma acestor contracte și s-au dezvoltat (în unele cazuri, fabricile s-au extins). De exemplu, fabrici precum Wolff (pompe), Malaxa (material rulant) sau Vulcan au prosperat. În plus, CFR a influențat însuși țesutul urban, fiind cel mai mare proprietar de terenuri (triaje, depouri, hale pentru mentenanță). Implicit, vecinătățile zonelor feroviare s-au dezvoltat în anumite direcții (comerț, servicii, locuire). În al treilea rând, CFR a contribuit la crearea de noi oportunități pentru industrie prin apariția liniilor ferate industriale. Astfel, în anii ‘60 existau în oraș aproximativ 300 de linii ferate industriale, însumând 270km. Gările au reprezentat pentru oraș poli de creștere industrială. Au fost înființate și gări speciale, cum ar fi gările Berceni (folosită începând cu 1967 pentru transportul de mărfuri), Popești-Leordeni, Dudești.

Un reper important în prima etapă de dezvoltare industrială a capitalei îl reprezintă intervalul 1890-1910, când a existat o serie politici economice cu caracter protecționist (în mai 1887 este adoptată Legea pentru protecția industriei naționale, prima lege care instituie sistemul de încurajare materială de către stat a industriei românești) care au stimulat producția autohtonă în defavoarea importurilor (prin avantaje fiscale și tarifare). În această perioadă se dezvoltă în special industriile ușoare – textile, alimentare (bere Bragadiru – 1894, conserve Staicovici, Grigore Alexandrescu – 1888).

Fig. 6 Planul industrial al Bucureștiului – 1928

A doua etapă a dezvoltării industriale a Bucureștiului începe odată cu încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România. Economia Bucureștiului nu mai este ghidată de piață, ci de plan. Astfel, are loc modernizarea fabricilor naționalizate în anul 1948. Unele fabrici au rămas de sine stătătoare, altele au fost comasate în întreprinderi integrate. Acest proces a afectat în mod special micile ateliere. Marile întreprinderi au atras forță de muncă din toată țara.

Legea Naționalizării din 1948, este actul care a stabilit trecerea României de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. O componentă principală a legii erau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăți, asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații etc. Practic, aproximativ 90% din economia țării era transferată în proprietatea Statului. Au fost naționalizate 1.060 de întreprinderi.

Pentru a doua etapă a industrializării țării, istoricul Dinu Giurescu identifică principiile directoare stabilite prin Congresele PMR și PCR pentru industrializarea organizată a capitalei:

gruparea întreprinderilor din același sector industrial pe cât posibil în platforme mari industriale situate spre periferiile orașului;

poziționarea strategică a obiectivelor în apropierea mijloacelor de transport, a surselor de energie și a forței de muncă;

protejarea de poluare a zonei centrale a orașului;

construirea de către stat a unor cartiere noi de locuințe, în apropierea noilor centre industriale, pentru obținerea cărora lucrătorii din unitățile industriale aveau prioritate (Militari, Balta Albă, Berceni ș.a.);

Dezindustrializarea Bucureștiului

Procesul de dezindustrializare a orașului începe în anul 1990, cu întârziere față de alte capitale europene, fapt datorat contextului politic al României la acea dată. Cel mai semnificativ efect al dezindustrializării orașului este cel de relocalizare (exurbanizare) a industriei. Astfel, aceasta se mută către periferii, în special în proximitatea principalelor puncte de acces în oraș (Voluntari, Popești-Leordeni, Cățelu, Chitila, Odăi ș.a.).

Cauzele dezindustrializării orașului sunt, în principal, aceleași cu cele internaționale: dezvoltarea tehnologiilor (automatizarea, miniaturizarea) și restrângerea spațiului necesar activităților de producție (spațiile industriale devin ineficiente), scăderea nevoii de forță de muncă (efecte la nivel socio-economic), necesitatea relocalizării producției, creșterea preocupărilor pentru protecția mediului ș.a. De asemenea, există și cauze datorate unei situații particulare a Bucureștiului și a contextului politico-social al anilor ‘90. Privatizările au adus cu sine dezmembrări ale întreprinderilor în diverse societăți comerciale cu proprietari diferiți. De asemenea, motivele economice (insolvența), uzura morală a echipamentelor, spațiile devenite brusc necorespunzătoare activităților de producție și diminuarea cererii pe piață pentru produsele respectivelor fabrici au contribuit la reducerea sau încetarea activității.

Vulnerabilități ale patrimoniului industrial bucureștean

Principalul efect al dezindustrializării a fost la nivelul imaginii si morfologiei urbane. Astfel, mari spații (în cazul industriei de sf. de secol XIX – început de secol XX, spații centrale) au rămas libere. Acestea sunt în prezent zone destructurate, aflate în așteptarea unor soluții integrate pentru regenerare. Patrimoniul industrial bucureștean este vulnerabil și în permanență amenințat de mai mulți factori:

privatizarea fabricilor, dezmembrarea acestora și împărțirea lor între diverși proprietari îngreunează orice demers de salvare a elementelor de patrimoniu, efect al unui statut juridic problematic (ex.: moara lui Assan);

presiunea imobiliară a dus la situații de abandonare și chiar distrugere pentru grăbirea eliberării terenurilor de construcții; în majoritatea cazurilor, siturile industriale sunt apreciate doar prin valoarea terenului pe care se află; dezvoltatorii imobiliari exclud posibilitatea restaurării și reutilizării acestor spați (ex.: moara Dâmbovița, demolată pentru a face loc unui ansamblu reizdențial);

situația economică precară care forțează proprietarii fie să abandoneze clădirile de patrimoniu pe care nu le pot întreține fie să le refuncționalizeze cu investiții de slabă calitate;

probleme strategice – lipsa unor strategii la nivel național pentru salvgradarea și valorificarea patrimoniului industrial;

lipsa unui cadru legislativ și fiscal coerent pentru protejarea și valorificarea patrimoniului industrial; cadrul fiscal nu încurajează intervențiile pe astfel de situri;

utilizarea necorespunzătoare a spațiilor a favorizat degradarea accentuată a acestora;

lipsa de receptivitate a opiniei publice la problematica patrimoniului industrial; decizii distructive ireversibile sunt luate sub acoperirea unor sintagme ca ecologizare, decontaminare, dezvoltare urbană;

CONCLUZII

Contextul orașului contemporan este definit în mare măsură de efectele dezindustrializării și de competiția interurbană acerbă lansată în anii ’80.

Se studiază modalitățile de revitalizare a orașelor prin promovarea unor imagini urbane noi, atractive, ale unor orașe din ce în ce mai dinamice. Printre domeniile fertile pentru dezvoltarea durabilă a orașului contemporan performant se numără serviciile și cultura, mai precis industria informațională și industriile creative. Acestea își găsesc un debușeu în reutilizarea fondului construit existent, în mod special a clădirilor industriale decăzute sau devenite redundante. Necesitatea utilizării responsabile a resurselor urbane disponibile poate orienta atenția investitorilor, antreprenorilor, specialiștilor din diverse domenii și nu în ultimul rând a locuitorilor către patrimoniul industrial urban. Valorile acestuia și calitățile intrinseci ale arhitecturii industriale nu mai pot fi ignorate, ci trebuie valorificate inteligent, în beneficiul tuturor și în cele din urmă al orașului.

Potențialul derivat din calitățile arhitecturii industriale, fezabilitatea economică a intervențiilor, recuperarea memoriei unei comunități și a unui bun imaterial colectiv, îmbunătățirea climatului social prin (re)aducerea în discuție a identității și a valorilor locale și aspectele ecologice sunt argumente cheie pentru conversia funcțională a patrimoniului industrial. Acesta trebuie să fie unul dintre principalele puncte de plecare în orice proiect de regenerare urbană în zone industriale. Incidența cazurilor de demolare în urma neglijării patrimoniului industrial bucureștean trebuie să scadă. (re)Integrarea patrimoniului industrial în circuitul urban va conduce la ameliorarea imaginii orașului, creștere economică, recuperarea identității și a memoriei locului și întărirea coeziunii sociale.

Siturile industriale urbane sunt o resursă importantă, care nu poate fi ignorată, a orașului. Orașele europene au oferit modele de succes în situații cu premise similare Bucureștiului. Clădiri industriale de patrimoniu, cu valori și calități certe au fost recuperate prin intervenții de conversie și au reprezentat catalizatorul unor procese spectaculoase de regenerare urbană, făcând de multe ori subiectul unor parteneriate public-private. Aceste modele, asociate unor adaptări la contextul local, demonstrează că regenerarea urbană prin conversia patrimoniului industrial urban este o soluție viabilă pentru o dezvoltare durabilă și coerentă a Bucureștiului contemporan.

ANEXE

ANEXA 1 Buzești – Berzei. Scurt istoric

Studiul planurilor istorice (fig.11) relevă o mare inerție a țesutului urban. Acesta are caracter organic, nefiind planificat ca atare. Majoritatea insulelor urbane incluse în zona de studiu există în forma actuală încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cu mici excepții, traseele străzilor nu au suferit rectificări importante, astfel încât să afecteze în mod considerabil forma și dimensiunea insulelor. Intervenții punctuale au vizat în intervalul 1895-1911 închiderea unor fundături. Singurele operațiuni majore întreprinse în intervalul 1911-1927 sunt realizarea bulevardului Dinicu Golescu și a străzii Horațiu în configurațiile din prezent.

Fig. 8 Evoluția tramei stradale în intervalul 1890-1927

Străzile Buzești și Berzei au avut dintotdeauna un caracter profund comercial, manifestat în forma urbană. Caracterul comercial a fost tangent unei locuiri individuale și semi-colective. Singurele activități de producție prezente în acest teritoriu au fost cele de meșteșug și producție de serie mică, respectiv reparații și întreținere. Insulele adiacente fostelor străzi Buzești și Berzei fac parte în totalitate sau parțial din zonele construite protejate Griviței, Occidentului, Temișana.

Fig. 9 Străzile Buzești și Berzei înainte de demolări

La finalul anului 2010, Primăria Municipiului București decide începerea lucrărilor la Diametrala Nord-Sud, având la bază planul urbanistic zonal omonim. Trasarea Diametralei a presupus lărgirea strazilor Buzești și Berzei, profilul transversal propus fiind de 24m, mult mai mare decât cel preexistent. Acest lucru a însemnat necesitatea demolării frontului vestic al celor două străzi pe segmentul cuprins între strada Sevastopol și bulevardul Dinicu Golescu, iar efectul a fost de frângere a țesutului urban. Consecințele negative pe plan funcțional, configurativ, social și economic au depășit beneficiile amenajării unei căi de tranzit Nord-Sud.

Premisele și prioritățile pe care s-a bazat proiectul au fost fluentizarea și creșterea traficului auto de tranzit. Implicațiile asupra vieții în cartierul Matache nu au fost analizate profund. Astfel, PUZ pentru Diametrala Buzești-Berzei-Uranus se dovedește a nu fi un proiect sustenabil, prin următoarele: promovarea traficului auto de tranzit și descurajarea traficului pietonal, ruperea legăturilor organice din țesutul urban parte a unor zone construite protejate, descurajarea activităților economice și alterarea profilului social al populației. În forma actuală, Diametrala îngreunează procesul de regenerare urbană prin tăierea relațiilor preexistente la nivel morfologic-configurativ, social, economic prin absența premiselor corecte. Un proiect alternativ de regenerare a cartierului Matache a fost propus în anul 2012 de către Arhitecții Voluntari, dar a rămas la stadiul de propunere, întrucât proiectul Diametralei a fost pus în aplicare de către PMB, tronsonul Buzești-Berzei fiind inaugurat în 2014.

În 2016, discuția despre Buzești-Berzei este de fapt discuția despre Bucureștiul contemporan și ipostazele sale de existență în acord cu principiile dezvoltării durabile.

Fosta fabrică de confecții Cehoslovaca. Potențial de valorizare

Proiectul fabricii de confecții Cehoslovaca (arh. Roger Bolomey) a reprezentat un punct de cotitură în destinul zonei Buzești-Berzei, întărind caracterul comercial al acesteia, dar și diversificând profilul funcțional cu activități de producție de serie, specifice vremurilor.

Autorizat la data de 14 martie 1935, proiectul inițial al fabricii Cehoslovaca a fost construit pe o parcelă pe care s-a aflat inițial o locuință cu parter. Terenul a rezultat în urma comasării – într-o primă fază – a două parcele. Proiectul prevedea construcția unei clădiri cu forma literei C în plan, cu subsol parțial, parter, mezanin parțial, patru etaje și pod, cu structura realizată din cadre de beton armat și închideri de zidărie de cărămidă. Cele două brațe ale clădirii au fost proiectate pentru a adăposti activitățile de producție, corpul central fiind un element de legătură între ele, care conținea circulația verticală și alte spații servante.

În anexa XII a Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 apare și fabrica Cehoslovaca București printre întreprinderile ce urmau a fi naționalizate. După naționalizare, fabrica a suferit mai multe modificări și extinderi, după comasarea în prealabil a terenului cu parcela învecinată la nord: un corp care se înscrie în volumetria fabricii, eliminarea și supraînălțarea spațiului amplu din centrul fabricii, modificarea fațadei în urma consolidării structurale și apariția celorlalte anexe pe teren.

Fig. 12 Cehoslovaca – 81 ani de istorie

Potențialul de valorizare al fabricii constă în adaptabilitatea crescută a acesteia la o plajă largă de noi utilizări dată de deschiderile mari între elementele de structură, lipsa compartimentărilor grele și justa dispunere a circulațiilor verticale. Totodată, prezența fabricii în vecinătatea centrului orașului îi asigură vizibilitatea necesară, vadul comercial și accesibilitate crescută dată de conexiunile cu orașul.

Printre argumentele salvării fabricii se numără și caracterul incontestabil al acesteia de reper la nivelul mezzo-peisajului urban. De-a lungul timpului, fabrica Cehoslovaca a devenit un adevărat simbol al cartierului, acest caracter întărindu-se după demolarea Halei Matache. O intervenție de resemnificare a acesteia poate contribui la ameliorarea situației sociale prin atragerea de noi investiții în zonă și prin crearea de locuri de muncă. Beneficiile pe care le-ar aduce un astfel de proiect au capacitatea de a se difuza în teritoriu, contribuind decisiv la regenerarea cartierului.

Având la bază aceste premise, strategia propune o intervenție etapizată, cu obiective pe termen mediu, care vizează în primă fază recuperarea fabricii și restaurarea acesteia în forma originală. Aceste obiective fac subiectul unui parteneriat public-privat, în contextul în care recent a fost lansat studiul “Sectoarele culturale și creative. Importanța economică și contextul competitiv”, iar Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic a format un grup de discuții privitoare la problema patrimoniului construit neutilizat. Noua utilizare a clădirii va fi de spații de lucru și de studiu pentru meșteșugarii contemporani – așa zișii makeri, iar scenariul de funcționare va fi unul deschis către publicul larg. Acest lucru presupune realizarea unor spații care să favorizeze coeziunea socială. Astfel, este vizată readucerea clădirii în atenția publicului prin mai mult decât simpla prezență fizică. O etapă ulterioară vizează eliminarea anexelor construite pe teren, lipsite de valoare, ecologizarea acestuia și construirea unor extinderi, adaptate scării umane a insulei urbane și a cartierului.

ANEXA 2 – STUDII DE CAZ

Următoarele exemple alese pentru studiu reprezintă proiecte de conversie funcțională a unor spații industriale. Toate cele trei exemple sunt situate în spațiul european și au avut un rol important în regenerarea urbană a teritoriului învecinat.

STUDIU DE CAZ 1

Centrala electrică Bankside din Londra a fost construită în intervalul 1947-1963, după planurile arhitectului Sir Giles Gilbert Scott. Aceasta a funcționat mai puțin de 40 de ani, fiind închisă în anul 1981. În 1992, proprietarii Tate Gallery anunță intenția de a crea o galerie separată de spațiul expozițional existent, destinată artei moderne și contemporane.

Fig. 14 Hala Turbinelor – înainte de intervenție Fig. 15 Hala Turbinelor – în prezent

Transformarea centralei a început în anul 1995, în urma unui concurs, cu îndepărtarea mașinilor și a celorlalte echipamente tehnologice, rămânând doar clădirea de cărămidă susținută de o structură metalică. Șantierul propriu-zis a început în 1997. Propunerea câștigătoare a fost selectată pentru sensibilitatea intervenției și pentru că păstra structura existentă, iar componenta nouă a proiectului se distinge în mod clar de construcția preexistentă.

Intervenția arhitecților a avut ca scop întărirea relației cu orașul și cu fluviul Tamisa. Astfel, proiectanții au propus o piațetă publică, un spațiu de onoare în fața clădirii. În plus, în anul 2000 sunt inaugurate podul pietonal Millenium Bridge (arh. Sir Norman Foster și Sir Anthony Caro) și o nouă linie de metrou care contribuie la accesibilizarea zonei.

Hala Turbinelor, spațiul principal al galeriei, este transformată în spațiu expozițional. Centura vitrată de la partea superioară a clădirii adăpostește cafenele, restaurante și funcționează ca punct de belvedere către Tamisa. Totodată, contribuie la iluminarea naturală a galeriei centrale.

În prezent se lucrează la o extindere a spațiului expozițional, care presupune construcția unui corp nou și conversia nivelului subteran în spații expoziționale și auditorium. Inaugurarea acestei extinderi este anunțată pentru data de 17 iunie 2016.

Fig. 16 Tate Modern, în prezent Fig. 17 Extinderea Tate Modern – inaugurare 17.06.2016

Impactul pozitiv pe care l-a avut conversia centralei electrice Bankside în galerie de artă contemporană este incontestabil. Practic, acesta a fost catalizatorul regenerării cartierului Southwark al Londrei și a malului neglijat al Tamisei, cel sudic. Conversia a antrenat revitalizarea zonei, integrarea ei în circuitul orașului, accesibilizarea malului fluviului și construirea unui pod pietonal și a unei linii de metrou. Au apărut noi centre de interes, iar influența acestora asupra vecinătăților a revigorat viața urbană și socială. Specificul industrial al zonei s-a transformat în unul cultural, prin păstrarea unui obiect de arhitectură industrială impresionant.

Aspectul pozitiv al conversiei constă diferențierea clară între vechi și nou și respectul acordat materiei și compoziției originale. Cu toate acestea, proiectului i se poate imputa înlăturarea mașinilor și echipamentelor centralei, care puteau fi introduse cu anumite mijloace în circuitul muzeal.

STUDIU DE CAZ 2

Fosta distilerie care face obiectul proiectului de conversie este situată într-o zonă cu țesut destructurat din orașul Milano, în imediata vecinătate a unei zone feroviare.

Fig. 18 Macheta proiectului

Proiectul biroului OMA prevede desfășurarea lucrărilor în două etape. Prima etapă a fost încheiată în mai 2015, după un șantier care a durat 10 ani și a constat în demolarea unor construcții irelevante pentru ansamblu și lipsite de valoare, reabilitarea clădirilor rămase și extinderea cu mai multe corpuri în incintă. A doua etapă prevede construcția unei clădiri înalte care să găzduiască tot spații expoziționale.

Ansamblul a devenit o legătură între centrul istoric al orașului Milano și zona industrială în care se află, jucând astfel rol de mediator în procesul de (re)integrare în circuitul urban a amplasamentului și a fondului construit din vecinătate.

Fondazione Prada nu este o galerie de artă convențională, ci mai degrabă o instituție culturală cu rol social care adăpostește activități ca workshop-uri pentru copii, rezidențe artistice, repetiții și spectacole de teatru, proiecții de filme. Astfel, pe lângă aspectele culturale, proiectul atinge și aspecte de ordin social.

Fig. 19 Fig. 20

Prin păstrarea imaginii arhitecturii industriale, Fondazione Prada întră în dialog cu vecinătățile. Dezvoltarea periferiei orașului va fi cel mai probabil impulsionată de noua prezență. Fundația este preocupată să dea orașului un reper într-un cartier periferic și un echipament cultural cu dotări inedite – un punct de belvedere și o bibliotecă non-stop.

Fig. 21 Fig. 22

STUDIU DE CAZ 3

Centrala electrică Mediodía a fost construită în anul 1899, după planurile arhitectului Jesús Carrasco și ale inginerului Encina y José María Hernández, însărcinat cu echipamentele tehnologice. Centrala este unul dintre puținele exemple de arhitectură industrială de sfârșit de secol XIX păstrate în Madrid.

Fig. 23 Centrala Mediodia – înainte de conversie Fig. 24 Centrala Mediodia și țesutul urban

Conversia centralei a fost pornită de Fundația “la Caixa”, cea mai mare bancă non-profit din Spania, care a transformat-o în noul său sediu social și cultural în Madrid. Intervenția amplă de transformare a centralei a fost realizată de biroul Herzog & deMeuron.

Clădirea a fost concepută ca un magnet urban, menit să atragă iubitorii de artă prin intervenția inedită. Astfel, gestul architectural cel mai pregnant a fost de tăiere a bazei clădirii și de creare a unei senzații de aparentă suspendare. Spațiul public din fața centralei a rezultat în urma demolării unei stații de gaz lipsită de valoare la nivelul ansamblului.

Singura materie care a fost păstrată din vechea centrală a fost anvelopanta de cărămidă a acesteia, care a fost separată de fundații cu precizie chirurgicală. Suspendarea clădirii a rezolvat mai multe probleme pe care amplasamentul le impunea: îngustimea străzilor, dificultatea poziționării accesului, identitatea arhitecturală a clădirii în contextul dat.

Fig. 25 Centrala Mediodia – înainte de intervenție Fig. 26 Centrala Mediodia – după intervenție

Proiectul poate fi considerat în urma celor prezentate în această lucrare, un exemplu de fațadism și falsă recuperare a patrimoniului industrial urban. Cu toate acestea caracterul de magnet urban a avut efecte pozitive asupra zonei în care se află, favorizând investiții ulterioare. Proiectul a fost avantajat și de amplasamentul situat pe artera Paseo del Prado și în apropierea muzeelor Prado, Reina Sofia și Thyssen-Bornemisza, devenind astfel un element important în acest traseu cultural.

Fig. 27 Piațeta din fața Caixa Forum Madrid Fig. 28 Spațiu public

IV. BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE AUTOR

ALFREY, Judith; PUTNAM, Tim, The industrial heritage. Managing resources and uses, Routledge, Londra, 1992

ANDREI, Radu, Spațiul industrial ca resursă arhitecturală, teză de doctorat, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, 2012

BERENS, Carol, Redeveloping Industrial Sites. A guide for architects, planners and developers, John Wiley & Sons, New Jersey, 2011

CANTACUZINO, Sherban, Re-Architecture. Old buildings/New uses, Thames&Hudson, Londra, 1989

CHELCEA, Liviu, Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare si regenerare urbană, Editura Polirom, Iași, 2008

CHOAY, Françoise, Alegoria Patrimoniului, trad. Kazmer Kovacs, Editura Simetria, Bucuresti, 1998, pp.1-16, pp.92-126, pp.152-183

COUCH, Chris; FRASER, Charles; PERCY, Susan, Urban Regeneration in Europe, Blackwell Science, Oxford, 2003

ELEY, Peter; WORTHINGTON, John, Industrial rehabilitation. The use of redundant buildings for small enterprises, The Architectural Press Limited, Londra, 1984

IOAN, Augustin, Khora, Editura Paideia, București, 1999, pp.47-65, pp.119-124

LAKATOȘ, Andrei Eugen, Spațiile cu valență culturală în contextul conversiei funcționale a patrimoniului industrial, București, Editura Universitară „Ion Mincu”, 2012

NEAVERSON, Peter; PALMER, Marilyn, Industrial Archaeology: Principles and Practice, Routledge, Londra, 1998, pp.1-20

OȚOIU, Anca Nicoleta, Arhitectura industrială urbană de la geometrie fizică la valoare arhitecturală, Editura Universitară „Ion Mincu”, 2002, pp.7-21, pp.50-54,

POWELL, Kenneth, Architecture Reborn. The Conversion and Reconstruction of Old Buildings, Lawrence King Publishing, 1999

ROBERTS, Peter; SYKES, Hugh, Urban regeneration: A Handbook, Sage, Londra, 2000

RIEGL, Alois, Cultul modern al monumentelor – esența și geneza sa, București, INPRESS, 1999

SANDU, Alexandru M., Sâmburele care face să crească, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2007, pp.121-127, pp.135-139, pp.147-183

SCHITTICH, Christian (ed.), Building in Existing Fabric. Refurbishment. Extensions. New Design, Birkhauser, München, 2003

STRATTON, Michael, Industrial Buildings. Conservation and Regeneration, Taylor and Francis e-Library, Londra, 2005

TULBURE, Irina, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Despre constrângere și experiment, teză de doctorat, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, pp.25-29, pp.51-57

LUCRĂRI COLECTIVE. VOLUME ALE UNOR CONFERINȚE

ARHITECȚII VOLUNTARI, Cui i-e frică de cartierul Matache? Principii de regenerare urbană pentru zona Matache – Gara de Nord din București, Pro Patrimonio, București, 2012

CONLIN CASELLA, Eleanor, SYMONDS, James (ed.), Industrial Archaeology. Future directions, Springer Science+Business Media, New York, 2005

DOUET, James (ed.), Industrial Heritage Re-tooled. The TICCIH guide to Industrial Heritage Conservation, Carnegie Publishing, Lancaster, 2012

KOMBINAT: Ruine industriale ale epocii de aur, Igloo, Seria PATRIMONIU (prefață Bruno ANDREȘOIU, texte: Augustin IOAN, Anca OȚOIU, Liviu CHELCEA, Gabriel SIMION), București, 2007

ARTICOLE

BĂRBUICĂ, Letiția, “Performativitatea spațiului public. Strategii legate de patrimoniul industrial” în Urbanism. Arhitectură. Construcții, vol. 3, nr. 4, 2012

CRĂCIUNESCU, Adrian, “Patrimoniul industrial între demolare și conversie” în Valorificarea patrimoniului architectural industrial ca factor de dezvoltare educational, cultural, social și economic în folosul comunității, Editura Fundației Transylvania Trust, Cluj, 2010

GIURESCU, Dinu, “Industrie bucureșteană: Ce a fost, câtă a mai rămas” în Cotidianul, iulie 2011

IAMANDESCU, Irina, “Arheologia industrială. Repere internaționale și contribuții românești”, București, 2005

IAMANDESCU, Irina, “Patrimoniul industrial ca motor al dezvoltării durabile” în Valorificarea patrimoniului architectural industrial ca factor de dezvoltare educational, cultural, social și economic în folosul comunității, Editura Fundației Transylvania Trust, Cluj, 2010

IAMANDESCU, Irina, “Protecția patrimoniului industrial și arheologia industrială în România – scurtă privire de ansamblu” editorial în Revista Muzeelor, nr. 2/2006, pp.5-9

KVORNING, Jens, “Re-use or new beginning” în Daylight&Arhitecture Magazine by VELUX, nr.10, 2008

LEMKEN, Thomas, “New glory for old sites” în Daylight&Arhitecture Magazine by VELUX, nr.10, 2008

NISTOR, Sergiu, “Patrimoniu architectural industrial din România:pentru o schimbare de paradigmă” în Valorificarea patrimoniului architectural industrial ca factor de dezvoltare educational, cultural, social și economic în folosul comunității, Editura Fundației Transylvania Trust, Cluj, 2010

RIX, Michael, “Industrial Archaeology” în The Amateur Historian, vol.2, nr.8, octombrie-noiembrie, 1955

CARTE, CONVENȚII, DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

*** Carta de la Veneția a restaurării, 1964

*** Convenția europeană a peisajului, Florența, 20 octombrie 2000

*** Declarația asupra Mediului și Dezvoltării, Rio de Janeiro, 1992

*** Joint ICOMOS-TICCIH principles for the Conservation of Industrial Heritage Sites, Structures Areas and Landscapes, Paris, 2011

*** TICCIH, Carta patrimoniului industrial, Moscova/Nizhny Tagil, iulie 2003

REVISTE, STUDII, PUBLICAȚII

Broșura de prezentare a Conceptului Strategic București 2035

Daylight&Architecture Magazine by VELUX, nr.10, 2008

Patrimoniul industrial ca resursă, broșură realizată în cadrul Festivalului Zeppelin, 2011

Revista Zeppelin, nr.140, dec.2015-ian.2016

Revista Arhitectura – arhitectură/industrie, nr.1/2000

Valorificarea patrimoniului architectural industrial ca factor de dezvoltare educational, cultural, social și economic în folosul comunității, Cluj, Editura Fundației Transylvania Trust, 2010

SURSE WEB

www.adaptivereuse.net/about–adaptive-reuse – consultat 12.01.2016

www.arcspace.com/features/herzog–de-meuron/caixa-forum/ – consultat 06.04.2016

www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/ – consultat 06.04.2016

www.atelier.liternet.ro/articol/9361/Augustin-Ioan/Despre-conversii.html – consultat 12.01.2016

www.dirt.asla.org/2014/09/26/is-urban-revitalization-without-gentrification-possible/ – consultat 22.02.2016

www.enciclopediaromaniei.ro/wiki/Legea_Na%C5%A3ionaliz%C4%83rii_din_1948 – consultat 10.12.2015

www.environment.gov.au/system/files/resources/3845f27a-ad2c-4d40-8827-18c643c7adcd/files/adaptive-reuse.pdf – consultat 12.01.2016

www.industrializarearomaniei.blogspot.ro/ – consultat 10.12.2015

www.issuu.com/zeppelin.magazine/docs/patrimoniu_issuu_f_small – consultat 25.02.2016

www.lovelymilano.wordpress.com/2015/08/27/fondazione-prada-prime-impressioni/ – consultat 06.04.2016

www.postprivatizare.ro/romana/delocalizarea-%E2%80%93-intre-concurenta-si-combativitatea-etica-2/ – consultat 28.01.2016

www.tate.org.uk/about/projects/constructing-tate-modern – consultat 06.04.2016

ALTE SURSE

Dosar de autorizare nr. 6B/14.03.1935 al fabricii Cehoslovaca, consultat la serviciul Arhivă din cadrul Primăriei Municipiului București în data de 03.02.2016.

SURSELE IMAGINILOR

Ilustrație copertă: arhivă personală

Fig.1 https://justinketterer.com/2009/05/01/the-henry-ford-museum/

Fig.2 http://hereandnow.wbur.org/2013/10/16/assembly-line-anniversary

Fig.3 Arhivă personală, după o idee de Tudor Elian

Fig.4 Arhivă personală

Fig.5 http://www.theguardian.com/artanddesign/gallery/2014/sep/12/grayson-perry-comic-art-world-jackson-pollock-damien-hirst-in-pictures

Fig.6 Arhivă personală

Fig.7 Arhivă personală

Fig.8 Arhivă personală

Fig.9 Imagistică Bing Maps

Fig.10 Imagistică Google Earth

Fig.11 http://armyuser.blogspot.ro/2010/03/cehoslovaca.html

Fig.12 Arhivă personală

Fig.13 Foto: Cristian Radu

Fig.14 https://twitter.com/tate/status/449127562048851968

Fig.15 https://en.wikipedia.org/wiki/Tate_Modern

Fig.16 http://www.tate.org.uk/about/projects/constructing-tate-modern

Fig.17 http://www.inexhibit.com/case-studies/tate-modern-expansion-herzog-de-meuron/

Fig.18 http://www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/

Fig.19 http://www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/

Fig.20 http://www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/

Fig.21 http://www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/

Fig.22 http://www.arcspace.com/features/oma/fondazione-prada/

Fig.23 http://www.dezeen.com/2008/05/22/caixaforum-madrid-by-herzog-de-meuron/

Fig.24 http://www.aq.upm.es/historiaetsam/ETSAM/directores3/lopez_otero.html

Fig.25 http://viajesarquitectura.blogspot.ro/2013/02/caixaforum-madrid-espana.html

Fig.26 http://www.arcspace.com/features/herzog–de-meuron/caixa-forum/

Fig.27 http://www.b-stylemagazine.com/caixaforum-madrid-vertical-garden-spanish-capital/

Fig.28 http://www.dezeen.com/2008/05/22/caixaforum-madrid-by-herzog-de-meuron/