CONVERSIA, O SOLUȚIE DE VALORIFICARE A PATRIMONIULUI INDUSTRIAL. [309260]

CONVERSIA, O SOLUȚIE DE VALORIFICARE A PATRIMONIULUI INDUSTRIAL.

Muzeu de artă contemporană la Uzina Eelectrică Filaret.

stud.arh.urb. Tudor George GHEORGHE

îndrumător: prof.dr.arh. Celia GHIKA

îndrumător proiect: prof.dr.arh. Mihai ENE

Anexă: Plan de idei

Introducere

Scop

Metodologie

I. [anonimizat]. [anonimizat]. Memoria colectivă

I.1.[anonimizat]

– Arheologia industrială

I.2 Evoluția siturilor industriale

I.2.1 [anonimizat]

– [anonimizat]

I.2.2 [anonimizat]

– Metode și criterii de diagnoză a [anonimizat]

I.2.3 Remediu

– Conștientizare

II. Conversia în arhitectură. [anonimizat].1 Definirea conceptelor

II.2 Fenomen (global)

II.2.1 Impact

II.2.2 Conversia ca mecanism de regenerare urbană

II.2.3 Sustenabilitate

II.2.4 Conceptul de dezvoltare durabilă

II.3 Aplicabilitate. Metode.

II.3.1 Condiții de intervenție în siturile industriale

II.3.2 Tipuri de intervenție în siturile industriale

II.3.2 Strategia de intervenție

II.4 [anonimizat]

– [anonimizat]

– [anonimizat]

– [anonimizat].5 [anonimizat] – [anonimizat]

– [anonimizat] – Make a Point, București

III. [anonimizat]

– Introducere

– Situația patrimoniului industrial în România

III.1 Istoric

– Evoluție

– Poziționare

III.2 Uzina Electrică Filaret

III.2.1 Context

– [anonimizat].2.2 Potențial

– [anonimizat]

– Regenerare urbană

III.4 Concluzii. Argumente pentru conversie

III.5 [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] o parte integrantă a orașului. Arhitectura industrială reprezintă o [anonimizat]-a lungul anilor. [anonimizat], prin componentele sale este o dovadă a [anonimizat], care transpune o istorie dispărută și un anumit mod de viață. Deși fenomenul de dezindustrializare a influențat viața economică și socială a teritoriului, specificul fostelor centre industriale poate fi recuperat.

[anonimizat]. Astfel se dorește folosirea conversiei funcționale ca mecanism de valorificare a patrimoniului industrial și propunerea sa ca model adaptabil de remediu pentru cazuri similare. [anonimizat].

Lucrarea de disertație, prin tema aleasă, constituie un demers teoretic ce are ca subiect studiul fenomenului de patrimoniu industrial, dar și al conversiei arhitecturii industriale ca proces de regenerare urbană. De asemenea, o bună înțelegere a conceputului de patrimoniu și a evoluției lui este esențială pentru a oferi răspunsuri si soluții la situația actuală a siturilor industriale dezafectate. Studiul istoric al arhitetcurii industriale locale, în acest caz Zona Industrială Filaret, este de altfel necesară pentru găsirea unei soluții integrate ca metodă de salvare și valorificare a arhitetcurii post-industriale românești, din păcate neglijată la scară națională.

METODOLOGIE

Analiza pleacă de la ideea abordării viabilității conversiei patrimoniului industrial și relația sa cu societatea post-industrială. Astfel lucrarea este compusă din trei părți

Prezentarea conceptului de patrimoniu industrial și definirea teoretică a acestuia, precum și noțiunea de arheologie industrială și metodele de protejare a acestuia. Se aprofundează subiectul patrimoniului ca instrument al memoriei colective și element de regenerare urbană și revitalizare economică în orașul post-industrial.

Prezentarea fenomenului de conversie și studiul intervenților în situri industriale, precum și înțelegerea criteriilor de evaluare ale patrimoniului industrial, metodele de intervenție și etapizarea unei strategii în vederea unei dezvoltări sustenabile.

Prezentarea unui studiu istoric al Zonei Industriale Filaret din București, dar și exemplificarea unor conversii de situri industriale locale.

Studiul a fost demarat printr-o analiză obietcivă la fața locului, prin documentare fotografică, participarea la worksop-uri reprezentative, consultarea unei bibliografii specifice, a imaginilor și reprezentărilor grafice sugestive, interpretarea planurilor istorice și corelarea datelor. Extragerea concluziilor derivă firesc din succesiunea ideilor subliniate anterior și implică o interpretare personală.

SCOP

Lucrarea prezentă aduce in discuție problema orașului post-industrial și cea a siturilor industriale a căror valorificare poate duce la ameliorarea cliamtului urban, creșterea calității vieții și la dezvoltarea turismului local. Incercând să înțeleg situația actuală, lucrarea sprijină teoretic proiectul de diplomă prin plasarea în context a câtorva studii de caz, pentru a se creea o fundamentare a procesului de conversie în cazul siturilor industriale. Astfel îmi propun abordarea temei de regenerare urbană prin valorificarea zonelor industriale aflate în proximitatea centurlui orașului. Scopul lucrării este găsirea unei rezolvări la una dintre problemele sensibile ale societății românești, precum și un plan de acțiune prin crearea unui precedent care să devină model de urmat la nivel național pentru revitalizarea zonelor industriale degradate. România este plină de astfel de zone industriale abandonate care merită o soartă mai bună. Puse în valoare prin intervenții de reabilitare și conversie funcțională, acestea pot deveni poli de interes cultural la nivel internațional și elemenrte generatoare în cadrul orașului.

I. Patrimoniul Industrial

PATRIMÓNIU, patrimonii, s. n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun moștenit prin lege de la părinți (sau de la rude); avere părintească.

Reprezintă rămășițe ale ale culturii industriale ce au valoare istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică. Acestea constau în situri industriale, clădiri și arhitectură, instalații, mașinării și echipamente, locuințe, așezări industriale, puțurile și abatajele minelor părăsite, docurile și șantierele navale, amenajări industriale, produse, procese și documentații, coșuri de fum, turnuri de apă etc.

Patrimoniul industrial este constituit de mărturiile industriale ce au rolul de a păstra, conserva și interpreta situația și rolul acestora. Astfel, chiar dacă acest proces de înțelegere și de conștientizare a importanței patrimoniului industrial nu se finalizează odată cu cercetările arheologice, este necesar să discutăm cadrul teoretic și practic al etapei următoare, în care de cele mai multe ori realitatea contemporană demonstrează faptul ca edificiile respective nu mai pot susține activități industriale, din cauza incompatibilității lor cu țesutul urban actual sau din cauza nesustenabilității economice.

În ziua de azi, conceptul de patrimoniu este important prin potențialul său de regenerare socială și economică, dar și datorită unei atitudini mult mai atente asupra construitului, a existentului. Adaptarea construcțiilor existente la nevoiile și problemele contemporane poate fi răspunsul la probleme precum creșterea populației, migrația, apariția noilor programe de arhitetcură. De altfel, atenția acordată patrimoniului se datorează și unei viziuni moderne asupra planificării urbanismului și a unei atitudini inteligente de a gestiona resursele existente cu scopul de a salva orașele si zonele intens populate. Modernitatea a recunoscut avantajele folosirii temporare ale spațiilor și urbanizării excesive, lucru de neînțeles înainte de anii 70. Mult timp, arhitecții au privit conversia și restaurarea ca pe un rău necesar. Acest lucru s-a întâmplat în special în perioada modernistă, când foarte puțină atenție era îndreptată către clădirile istorice. Dupa o politică internațională, care a avut la bază dezvoltarea extensivă, s-a ajuns în situația nefericită ori de a demola și reconstrui, ori de a ocupa suprafete verzi, cu noi construcții. Argumentul economic este usor cuantificabil, expunând cel mai pragmatic motivul pentru care e mai ușor sa optăm pentru refolosirea unor clădiri scoase din circulație, doar pentru că sunt vechi sau și-au pierdut funcțiunea.

Renovarea și conservarea sunt astăzi strategii eficiente pentru zonele urbane. Provocarea arhitecturii viitorului este adaptarea și conversia construitului în vederea satisfacerii nevoilor prezentului. Intervenția pe clădiri existente nu este doar o chestiune de conservare a unor monumente istorice, ci o necesitate economică și ecologică. Prin readucere în folosință a unei construcții uitate, această se naște a doua oară, și odată cu ea implică și o reconstrucție a orașului prin reciclarea fondului construit. Clădirile istorice joacă un rol important în stabilirea unor modele de revitalizare urbană, ce adaugă caracter și valoare unei zone și contribuie la păstrarea identității sale.

Păstrarea clădirilor istorice înseamnă conservarea memoriei locului, menținând astfel continuitatea și coerența morfologiei arhitecturale, iar acestea devin o bază pentru dezvoltări viitoare. Pe lângă avantajele urbanistice și economice pe care le înglobează, construcțiile existente reprezintă un testament al unei perioade istorice. Din păcate acestea sunt văzute ca obiecte în sine mai degrabă decât părți ale unui proces cultural-istoric. Ele trebuie conservate în vederea apartenenței la memoria colectivă a unei comunități, sunt mărturii ale istoriei de o valoare simbolică neprețuită. Ele fac parte din viețile noastre și nu trebuie neglijate. Din contră, trebuie îngrijite, protejate și studiate, asemeni unor cărți sau picturi vechi, pentru că fără acumularea trecutului nu am putea vorbi astăzi demodernitate. Valoarea clădirilor industriale dobândește o valență aproape patrimonială, prin toate amintirile colective, poveștile oamenilor care le-au locuit și prin redescoperirea caracterului specific al locului.

Ele au "[…]o valoare afectiva de aducere aminte pentru acei oameni pentru care, timp de generatii, ele au insemnat teritoriul si orizontul, si care cauta sa nu fie deposedati de ele."

Patrimoniul cultural face parte din cultura unui popor, a unei comunități, îl modelează, îl definește. Conceptul de ”tabula rasa” prezent și în România dupa 1990 este o crimă și o negare a istoriei. Nu putem șterge cu buretele o perioadă a poporului nostru a cărui recul este resimțit și astăzi. Trebuie să plecăm de la premisa că orice clădire existentă poate fi reabilitată și folosită în alte scopuri decât cele inițiale, să reconsiderăm opțiunile pe care le avem în interiorul orașului. Trebuie să găsim soluții inteligente de revalorificare a patrimoniul industrial și de reintegrare urbană a acestora din necesități economice, dar și în vederea conservării unei memorii a locului atât de importantă într-un context identitar dezbinat.

Nu în ultimul rând, este important de observat faptul că obiectele și structurile nu își mențin neapărat însemnatatea culturală originară. De exemplu, în Anglia secolului al XVIII-lea, marii proprietari de moșii au preluat abatii și castele ruinate pentru a le integra în noi amenajări ale peisajului și pentru a le pune în pune în valoare frumusețea printr-o abordare ce-i drept romantică, caracteristică perioadei istorice.

I.1 Definirea conceptelor

Patrimoniul industrial este definit, în urma congresului de la Moscova, din 2003, de către TICCIH (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage – Comisia Internațională de Conservare a Patrimoniului Industrial), împreună cu ICOMOS (International Council of Monuments and Sites) prin elaborarea Cartei Patrimoniului.

Patrimoniul cultural „transcende prin existența sa expresia valorilor unui singur creator, a unei singure colectivități, a unei comunități sau regiuni, pentru a le oferi națiunii ori chiar lumii intregi; din existența sa izvorăște un interes public general, național. Acest interes public general se transferă în protejarea si punerea în valoare a patrimoniului cultural și este sursa legitimității acțiunii normative, incitative sau coercitive, după caz, a autorităților publice, fie ele centrale sau locale, pe întreg teritoriul național.”

Ghidul UNESCO pentru listarea patrimoniului mondial ne oferă o definiție competentă a peisajului cultural: "Peisajele culturale sunt proprietăți culturale și reprezintă opera combinată a naturii și a omului. Ele ilustrează evoluția societății și așezărilor umane de-a lungul timpului, sub influența constrângerilor materiale și oportunităților oferite de mediul natural sau de forțele sociale, economice și culturale, atât externe cât și interne." (UNESCO, 2005, p 83).

Arheologia industrială se ocupă cu studiul patrimoniului industrial, al siturilor industrial, situri ce au deservit programe de arhitectură asociate proceselor industriale. Această domeniu analizează mărturii, materiale sau imateriale, documente, artefacte, a stratigrafii, așezări omenești și peisaje urbane și naturale, create pentru sau în urma proceselor industriale, arhitectura industrială are în primul rând scopul de a înțelege și aprofundare a trecutul industrial și a tehnicilor folosite.

Termenul de "arheologie industrială" începe să fie utilizat la jumătatea anilor ’50 în Anglia, unde stratificările industriei, începând cu jumătatea secolului XVIII-lea, marchează aproape tot teritoriul național. Se propune cercetarea urmelor revoluției industriale – fabrica, cu toate infrastructurile ei, căi ferate, poduri, gări, cartiere muncitorești, hale comerciale, lucrări care nu numai că au modificat teritoriul, dar au condiționat din ce în ce mai profund viața colectivității. La debutul său, arheologia industrială a pus accentul pe conservarea și pe statutul de monument al structurilor industriale, pentru a putea contracara distrugerile masive ale patrimoniului industrial și posiblilele pierderi irecuperabile în lipsa unor intervenții din partea autorităților. Palmer și Neaverson vorbesc despre conservare și prezervare ca fiind ”doar parte a arheologiei industriale, dar principala direcție trebuie să fie cea a precizării artefactelor și structurilor și apoi a prezentării contextului social-profesional al trecutului, a modului în care oamenii munceau și trăiau în epoca industrială.” Important pentru arheologia industrială este conștientizarea rolului individului în crearea unei culturi materiale prin faptul ca obiectele și structurile sunt un rezultat al alegerilor voite și nu al unui determinism al mediului.

De la prima definiție a domeniului, aparținând lui Michael Rix, care afirma că arheologia industrială se ocupă cu „descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială”, noțiunea evoluează până la definiții contemporane mai tehnice și cuprinzătoare. La debutul său, arheologia industrială a pus accentul pe conservarea și pe statutul de monument al structurilor industriale. Evoluția sa ca disciplină și teoretizarea metodologiilor a condus la o reconsiderare a domeniului și o mai mare complexitate a studiilor.

Charta patrimoniului industrial elaborată în 2003 la congresul TICCIH la Moscova, document de referință în domeniul relativ nou al protejării patrimoniului industrial, reprezintă rezultatul unei evoluții continue a arheologiei industriale în a doua jumatate a secolului al XX-lea, evoluție care a coincis, uneori, cu cu lupta pentru recunoașterea legitimității unui astfel de câmp de cercetare inedit. Conform Chartei Patrimoniului Industrial se recunoaște importanța fundamentală a clădirilor și structurilor construite pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite împreună cu acestea precum și localitățile și regiunile în care se găsesc. În concluzie, arheologia industrială trebuie nu numai să releve importanța siturilor industriale prin natura proceselor tehnologice și a calitatilor spațiale, ci să explice modul în care structurile pe care le analizează pot avea o contribuție importantă la înțelegerea dezvoltării societații umane.

I.2 Evoluția siturilor industriale

Odată cu abandonarea producției, siturile postindustriale încep să fie utilizate pentru industrii culturale, pentru proiecte sociale ori pentru economia serviciilor. Studii întreprinse în țările Europei occidentale indică faptul că fabricile abandonate pot fi folosite, de asemenea, pentru turism cultural ori industrial. Asemenea activități sunt surse ale revitalizării și regenerării urbane și o soluție structurală la problemele create de dezindustrializare. Alte situri pot sluji scopurilor sociale, devenind locuințe pentru categoriile defavorizate. O altă parte a siturilor postindustriale este folosită pentru activități economice diferite de cele industriale și care se regăsesc în principal în sfera serviciilor, aceste spații servind ca locuri de depozitare, birouri, centre comerciale sau magazine.

Zonele industriale au influențat dezvoltarea orașului. Siturile industriale au fost amplasate în general în zona gărilor sau a liniilor de transport feroviar pentru a facilita transportul materiilor prime sau a produselor finite. Totodată la nivelul parcelarului putem observa dimensiuni mari a parcelor alocate siturilor industriale, iar în cele mai multe cazuri, parcelele învecinate au fost folosite pentru programe de arhitectură relaționate industriilor sau cu caracter rezidențial, pentru a asigura locuințele muncitorilor. Trama stradălă a fost și ea prin urmare influențatăîn funcție de activitatea, specificul și necesitatea industriei pe care o deservea situl industrial.

Perioadele în care s-au dezvoltat siturile industriale au influențat semnificativ orașul în ceea ce priveștel planificarea și organizarea urbană, întrucât aceste situri aveau nevoie de suprafețe mari și de infrastructură, drumuri de acces pentru materie prima, cale ferată, depozite, locuințe pentru muncitori. Siturile industriale, construite odată la perfieria orașelor, au devenit azi zone centrale datorită dezvoltării urbane. Astfel rolul conversiei funcționale este cel de a reintegra zona respectivă în cadrul orașului. Un astfel de exemplu de conversie poate deveni un generator economic pentru zonele învecinate.

În țările Uniunii Europene și în alte economii postindustriale, astfel de spații sunt folosite pentru diverse proiecte culturale alternative. În New York, zonele SoHo și Chelsea, ce aveau funcții industriale și de depozitare înainte de 1950, găzduiesc în prezent artiști, galerii de artă și ateliere de creație. Ghirardelli Square din San Francisco, este considerată prima conversie de succes a unui complex industrial. Fabrica de ciocolată a fost cumpărată de familia Roth la în 1962, ca răspuns la zvonurile că blocul va fi demolat. În anul 1964, după o reabilitare complexă, fabrica este adusă la viață ca magazin universal având 176.000mp, curte pavată cu cărămidă și restaurante. New York City a exercitat fonduri pentru a revitaliza South Street Seaport într-o destinație pentru cumpărături, restaurante și activitați culturale. Pittsburgh, cândva unul dintre cele mai industrializate orașe din SUA, s-a transformat după închiderea uzinelor metalurgice în anii '80, într-un important centru de muzee de artă contemporană, de spitale și servicii medicale și de companii din domeniul IT. Renunțarea acționarilor de a mai investi în fabricile metalurgice a incurajat administrația orașului să prezinte Pittsburgh-ul ca aflându-se în tranziție de la "Orașul Oțelului" la "Orașul Renașterii". În mod similar, în timpul guvernării Thatcher de la începutul anilor '80, când subvențiile pentru industriile din proprietatea publică au început să scadă, orașe ca Londra, Glasgow și Newcastle au lansat strategii culturale noi, care au acordat artelor un rol important în politicile urbane.

Siturile post-insdustriale (denumite și Brown Areas) din România reprezintă un potențial urban nevalorificat și care se degradeaza de pe o zi pe alta în lipsa unui plan concret de reabilitare și reintegrare urbană din partea instituțiilor. Acestea au tipologii diferite în funcție de de tipul de așezare din care fac parte, de funcțiunea inițială sau de perioada în care ele au fost construite. Multe dintre aceste situri, au un statut incert, datorită faptului că nu au fost inventariate corect pe lista monumentelor istorice sau nu au fost inventariate deloc. În lipsa unor reglementări exacte și actualizate, multe din aceste situri au fost desființate în intregime, iar în locul lor au apărut ansambluri de birouri sau de locuințe de o valoare arhitecturală și urbanistică discutabilă. Asupra altora dintre ele a fost intervenit fără acordul unor instituții competente sau fără consultarea unor oameni avizați. Lipsa unor pârghii legale de control ale acestor situații, precum și prezența unor interese financiare au dus patrimoniul industrial din România în impasul în care se află astăzi.

I.2.1 Tipuri de valori ale patrimoniului industrial

Clădirile industriale constituie un capital cultural, social și economic cu valoare de utilizare contemporană, iar reintegrarea lor în viața cotidiană a orașelor, prin reutilizarea și adaptarea lor la noi funcțiuni, contribuie la amplificarea caracterului locului, la păstrarea memoriei și identității unei societăți. James Douet, în momentul în care definește valorile siturilor industriale, își pune întrebarea semnificației pe care le au aceste situri, care fac parte din istoria orașului.

Valoarea culturală a situlurilor industriale este dată de faptul că acesta sunt mărturii ale unei perioade istorice din dezvoltarea orașului. Se referă la semnificația culturală pe care siturile industriale o au și tratează „produsul arhitetcural”, ca pe un „produs cumulativ al cunoașterii și rezultat al unui proces de creație, integrat modului de viață al societății umane”. Aceste situri reprezintă puncte de reper șa nivel urban, și oferă o anumită imagine caracteristică a peisajului industrial local. Prin urmare se poate vorbi si de o valoare memorială a siturilor industriale. Construcțiile au de ele mai multe ori și o valoare arhitetcurală, printr-o anumită coerență și prin apartenența la un anumit stil sau curent în arhitectură, cu elemente de limbaj architectural de multe ori specifice zonei sau contextului istoric.

Valoarea arhitecturală se referă la caracteristile morfologice, constructive ale clădirilor industriale, ce le definesc tipologia, reprezentativitatea lor în raport cu alte construcții de același tip. O construcție industrială considerată valoroasă din punct de vedere arhitectural, marchează o etapă dintr-un curent sau dintr-un stil, prin elementele de vocabular arhitectural sau prin elemente ce țin de o specificitate a parcelarului și a modului în care siturile industriale amplasate într-un context urban influențează parcelarile învecinate acestora.

În cazul clădirilor ce deservesc funcțiuni industriale, forma este subordonată funcțiunii. În cazul unei conversii funcționale, această relație de subordonare se inversează, provocarea fiind identificarea unei funcțiuni sustenabile și adaptabile construcției existente.

Conversia funcțională reprezintă o soluție de conservare a unor elemente de arhitetcură industrială, construcția în sine considerată operă arhitecturală sau situl în totalitatea sa, întrucât introducerea unei noi funcțiuni înseamnă reabilitarea existentului și atragerea atenției colective, dar și a specialiștilor asupra unui monument de arhitectură. Astfel se diminuează riscul ca aceste ansambluri sa rămână neglijate. Pe de altă parte aceste situri, prin intervenșia propusă, pot redeveni valoroase, iar propunerea împreună cu noua funcțiune poate crea un nou reper arhitectural la nivel local, dar și global.

Siturile industriale reprezintă o investiție mare de energie, dar și de capital. Această investiție trebuie evaluată în funcție de valoarea economică, dar și în funcție de valoarea arhitecturală sau istorică a sitului. În situația în care acest situl studiat are o valoare, aceasta trebuie exploatată în noul proiect de arhitectură. Valoarea economică este reprezentată de cele mai multe ori de amplasamentul sitului în contextul actual al orașului. Cu cât acesta se află mai aproape de centru orașului sau de o zonă urbană în plină dezvoltare, potențialul său crește. Un avantaj al siturilor industriale este cel al parcelor de dimensiuni mari, pe care se regăsesc hale industriale ce pot fi ușor convertite din punct de vedere funcțional, deoarece majoritatea nu prezintă o arhitetcură deosebit de complexă sau o compartimentare interioară elaborată. Valoarea economică este prin urmare dată atât de construcțiile de pe sit și de posibilitatea facilă de intervenție asupra acestora, cât si de valoarea terenului pe care se află prin raportarea geografică la zonele de interes locale.

Sectorul industrial a devenit in ultimii 20 de ani un subiect neglijat în cadrul dezvoltării economice al capitalei, cu toate că multe din orașele mari ale lumii au înțeles potențialul și beneficiile siturilor industriale dezafectate la nivelul orașului. Construcțiile industriale, cândva motoare ale industiei româneși și piatra de temelie a bunăstarii omului de rând, sunt acum uitate. Ba mai mult, ele încurcă. Încurcă piața dezvoltatorilor imobiliari, care le vor pământul, dar nu și trecutul. La noi fenomenul dezindustrializarii s-a desfășurat, le fel ca cel al industrializarii, într-un ritm alert. Conform unui recensământ din 2007, o fabrică din cinci a fost demolată total/parțial și numai una din 3 mai funcționa. Astfel, între anii 1992 si 2002, numărul fabricilor a scăzut la aproape jumătate. În Romania, dezindustrializarea a avut loc după 1989, momentul trecerii de la regimul comunist la cel capitalist. Această dezindustrializare a creat dezechilibre sociale, economice și de mediu. Suprafețe mari aparținând industriiilor de toate tipurile nu mai sunt rentabile și sunt abandonate. Ba chiar multe sunt cumpărate pe nimic și apoi date la fier vechi. Zeci de hectare de teren au astăzi un peisaj dezolant, care dă fiori și ne amintește de neagra epocă ceaușistă, acesta fiind un alt motiv pentru care siturile industriale au fost abandonate sau demolate. Situația economică precară in care se află multe din societățile deținătoare ale patrimoniului industrial le determină pe acestea fie să abandoneze patrimoniul, transformându-l în sursă de materiale și materii prime pentru micii întreprinzători, fie sa-l "refuncționalizeze" cu investiții minime și de slabă calitate.

Absența activității în cadrul acestor structuri părăsite creează unele lacune urbane expuse la trecerea timpului și la pericolul uitării. Acest fenomen este prezent în toată țara, iar găsirea de funcțiuni noi pentru astfel de spații este uneori foarte dificilă, iar soluțiile pot fi diferite de la un sit la altul, în funcție de poziționarea acestora si de potențialul lor economic.

I.2.2 Patologie și Diagnoză

Revitalizarea centrelor industriale pune o serie de probleme legate mai cu seamă de o reîncadrare în actualitate și de depășire a problemelor obiectivelor industriale care de cele mai multe ori sunt improprii activităților umane de orice natură. Ele ocupă suprafețe întinse care adesea sunt poluate. De aceea există anumite modalități și direcții de reintegrare în actualitate ale acestora.

Decontaminări și ale solurilor și apelor contaminate cu agenți chimici rezultați din procesul industrial propriu-zis.

Abordarea unei atitudini de protejare și revitalizare a mediului natural înconjurător.

Asumarea existentului – funcțiunea nu poate fi întreținută artificial dacă ea nu mai este actuală.

Recorelarea infrastructurilor, reconfigurarea legăturilor cu căile de comunicații și transport sau a rețelelor edilitare.

Configurarea unei noi arhitecturi – în sensul coabitării dintre context și tradiție.

Recrearea unui fond emoțional afectiv, recuperarea componentei umane și a memoriei locului.

I.2.3. Remediu

Un aspect important ce definește patrimoniul industrial și trebuie luat în considerare în vederea reintegrării sale în viața urbană este contribuția industriilor în formarea identității locale și regionale. Există un număr mare de orașe rezultate în urma dezvoltării industriei în zone cu potențial industrial ridicat, însă, în prezent, siturile industriale sunt percepute ca fiind reziduuri ale unei perioade de mult apuse, în timp ce populația neagă prezența acestor valori.

Un punct de pornire ar fi conștientizarea valorii industriei și a activității din acea perioada cât și adoptarea unor legi prin care elementele de patrimoniu să poată fi integrate într-un sistem care să ia în considerație acceptarea, reabilitarea și valorificarea acestor spații.

II. Conversia în arhitectură. Intervenții in situri industriale

Conversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, ca o schimbare prin remodelare a conținutului (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui parcurs care pleacă de la funcțiunee veche către o funcțiunee nouă. În mod pragmatic, conversia înseamnă o reutilizare a unei clădiri, pentru a corespunde și a se adapta cerințelor contemporane, în contextul din care face parte. În ceea ce privește terminologia, conversie înseamnă o schimbare în natura unui lucru sau o schimbare în esența acelui lucru. În lingvistică, conversia este un proces de formare a cuvintelor, prin schimbarea unei categorii gramaticale în alta, fără a-i schimba forma. Conversia poate fi înțeleasă de asemenea ca o transformare, o schimbare prin remodelare, un proces care merge dincolo de forma existentă și care se dezvoltă pe o anumită cale.

Dezvoltarea economică din perioada industrială a atras după sine o mare importanță o urbanizare alertă. Atunci când funcțiunea inițială a unei clădiri nu mai este utilă, așa cum se întâmplă cu clădirile provenind din timpul erei industriale, apare oportunitatea de a-i schimba destinația, păstrând caracterul arhitectural. Deși există mai multe motive pentru reutilizarea siturilor industriale, estetica arhitetcurii industriale nu poate fi ignorată, iar în multe cazuri, este deosebit de importantă în procesul de conversie. De multe ori, arhitecții preferă să accentueze caracterul industrial al construcției prin punerea în evidență a unor elemente de arhitetcură sau structurale specifice erei industriale. Acestă abordare conferă noului spațiu un sentiment de istorie. Conversia spațiilor nu este un concept nou: în timpul revoluției franceze, catedrala din Brou a fost folosită ca hambar, catedrala din Villeneuve-les-Avignon a fost utilizată pentru locuințe și pentru ateliere, abația din Royaumont a fost transformată în filatură, iar cea din Fontenay în papetărie. În România, un exemplu în acest sens îl constituie folosirea Mânăstirii Văcărești ca penitenciar. Reutilizarea unui spațiu din punct de vedere funcțional, asociată cu păstrarea construcției originale, apare ca soluție, abia în secolul al XIX–lea, odată cu transformarea palatului de la Versailles în muzeu.

Reutilizarea vechilor clădiri industriale ca locuințele din New England, New York, în anii 1960 și începutul anilor 1970, a fost un punct de plecare pentru reciclarea clădirilor industriale. Spațiile interioare generoase, cu ferestre mari, au determinat mulți rezidenți, în mare parte artiști, să se stabilească în fostele case odată abandonate. Docul canalului din Camden Town, unul dintre districtele Londrei, a fost transformat in piață odată ce comerțul pe acest canal a încetat prin anii ’70. În anul 1991 a fost ridicată, pentru aceasta piață, o clădire proiectată de John Dickinson. Începand cu 2006 se construiesc, între docul canalului și fostele grajduri, diverse galerii comerciale. Pe ruinele unei foste fabrici de oțel din orașul austriac Hüttenberg, abandonată la începutul secolului al XX-lea, arhitectul Günter Domenig a propus în 1995 un centru cultural care conține o galerie de arta, o sală mare de conferințe și încă 10 sali mai mici.

La nivelul contextului (urban), conversia funcțională a unui sit industrial poate avea un impact major prin tipul de program de arhitectură, schimbarea specificului zonei sau modificarea traficul rutier sau/și pietonal. Totodată trebuie să punem accent și pe faptul că aceste situri, foste industriale vor deveni în situația conversiei funcționale, situri care vor păstra și proteja atât clădirile cât și peisajul din jur. Constatăm în ultimele decenii o densificare a construcțiilor în România și o creștere semnificativă a coeficientului de utilizare a terenului.

România păstrează încă importante resurse de patrimoniu industrial dintre cele mai vechi (sec. XVII chiar). Dupa al doilea război mondial, regimul comunist a confiscat dar nu a distrus grav aceste dotări din dorința de a le exploata cu investiții minime. De asemenea tot ce s-a construit în sub comunism în domeniul industriei reprezintă patrimoniu industrial și se regăsește pe întreg teritoriul României. Din nefericire preocupările pentru recuperarea acestui patrimoniu sunt aproape inexistente.

II.2 Fenomen

II.2.1 Impact

Conversia ca fenomen se regăsește pe toate planurile, fie ele fizice sau conceptuale, de multe ori legată strâns de supraviețuire, de perpetuare. Conversia oferă continuitate prin încercarea sa de a răspunde multor probleme actuale. În ideea asumării trecutului considerăm conversia ca fiind o tendință contemporană de natură morală, dar și eficient economică și ecologică de a face față dezvoltării urbane.

Prin conversie orașul și istoria sa sunt aduse în actualitate prin simpla reinventare a spațiului. Conversia poate fi considerată o formă de punere în comun a valorilor, de învestire într-o valoare care transmite un mesaj mai puternic, plin de semnificații, ce are ca scop principal conitnuitatea.

II.2.2 Conversia ca mecanism de regenerare urbană

Regenerarea urbană poate fi interpretata în mai multe moduri în funcție de gradul de dezvoltare al unei țari. În cele mai dezvoltate economii, scopul regenerării urbane este promovarea „întoarcerii la oraș" prin revitalizarea centrului orașului, restaurarea activităților și creșterea competitivității în contextul internațional și implementarea inițiativelor de îmbunătățire a calitații mediului, toate fiind orientate către o estetică urbană și o creștere a calității vieții. Deși definit abia la jumătatea anilor ’50, regenerarea urbană precede apariția fenomenului urban. Conceptul de regenerare urbană este definit de mai mulți factori, unul din ei fiind procesul tehnologic. Apariția betonului și utilizarea acestuia în domeniul construcțiilor a schimbat imaginea orașelor prin apariția unei noi arhitecturi. Conflictele globale și nevoia de a reconstrui, schimbarea cerințelor de spațiu și de confort, dispariția și apariția unor funcțiuni sunt alți factori importanți. Regenerarea urbană apare ca răspuns la adaptarea acestor cerințe la necesitățile orașului. Evoluția permenentă a raportului dintre necesități și relațiile dintre acestea este determinată de existența unor procese care au loc atît în interiorul ariei urbane, cât și în exteriorul acesteia.

De-a lungul mai multor decenii, orașele mari din țările dezvoltate ale UE s-au luptat cu provocările procesului de regenerare urbană, în unele cazuri determinate de declinul industriilor tradiționale, închiderii docurilor, a fabricilor și a magaziilor ca rezultat al schimbărilor tehnologice ducând la crearea unor oportunități pentru remodelarea orașelor. Au fost totuși lăsate în urmă probleme din domeniul economic și social și care au fost depășite de capacitatea comunităților locale de a se adapta și de a răspunde noilor provocări. Un domeniu prioritar al politicilor urbane de regenerare urbană este economia culturală prin care se urmărește singularizarea imaginii orașului, consolidarea identității locale și stimularea coeziunii sociale, asociindu-se unei politici intense de marketing, culturalul fiind instrumentalizat în beneficiul turismului. Acest lucru se realizează prin valorizarea patrimoniului, revitalizarea locurilor încărcate de istorie sau prin crearea de „capital cultural”.

Pentru revitalizarea zonelor cu valoare simbolică și istorică, operațiunile de regenerare urbană vizează sublinierea și valorificarea caracterului locului, prin redefinirea specificului local. Restructurarea țesutului urban nu trebuie să ignore clădirile valoroase dedicate arhitetcurii industriale, deoarece ele sunt instrumente-cheie în cadrul proiectelor de regenerare urbană.

În ciuda avantajelor concrete oferite de patrimoniul industrial, ca parte a proiectelor de regenerare urbană, un număr semnificativ de foste spații industriale sunt în mod constant amenințate de dispariție. Efectele negative ale dezindustrializării, împreună cu ignoranța continuă a calităților și a potențialului deținut de patrimoniul industrial, care conduc la acțiuni "tabula rasa", generând o pierdere ireversibilă a resurselor culturale. Aceste acțiuni îsi pot găsi de multe ori răspunsul în atitudinea societății față de moștenirea erei industriale.

II.2.3 Sustenabilitate

"Conversia edificiilor existente este un model de dezvoltare sustenabila, evitând fofosirea inutilă a resurselor, poate avea un un rol important in regenerarea economică și efect psihologic pozitiv asupra comunităților aflate in fața dispariției unor locuri de muncă de lungă durată."

Sustenabilitatea intervențiilor și proiectarea ecologică se poate realiza prin respectarea standardelor europene (Regulament European 305). Este recomandabil ca intervențiile să poată fi reversibile atât în situația în care situl este clasificat monument istoric sau nu, iar la finalul duratei de utilizare a noului program de arhitectură aceste produse și subansambluri să poată fi demontate și reutilizate. Reutilizarea se poate face atât prin demontare și montare, eventual adaptare în alt sit cât și prin reciclarea materialelor și subansamblurilor constructive.

Investiția într-un astfel de proiect trebuie pusă în raport cu valoarea economică și sustenabilitatea noului program de arhitectură, dar și cu importanța protejării valoarilor arhitecturale, stilistice și istorice a ansamblului. În situația în care acest sit sau părți din acest sit au o valoare aceasta trebuie păstrată și incorporate în noul proiect de arhitectură. Dacă părți din sit nu au valoare trebuie evaluat dacă este mai eficient ca acestea să fie demolate sau adaptate pentru noul program de arhitectură.

II.2.4 Conceptul de dezvoltare durabilă

Conversia siturilor industriale trebuie făcută în spiritul unei dezvoltări durabile privite în sens holistic, respectând atat mediul si peisajul cat si patrimoniul construit și contextul social. Astfel, proiectele de conversie trebuie să fie parte a unui proiect de regenerare urbană, o abordare integrată compusă din politici urbane care să negocieze conservarea patrimoniului cu nevoile dezvoltare socio-economică sustenabilă. În contextul dezvoltării durabile, orașele trebuie să se „construiască peste sine însele”, să se dezvolte inspre interior, având în vedere conservarea naturii care le înconjoară, un resort esențial al calității mediului în contextul dezvoltarii durabile, iar această dezvoltare către interior se poate baza pe reutilizarea siturilor industriale. În ziua de azi, recuperarea spațiilor abandonate este în mod justificat una dintre prioritățile strategice de dezvoltare urbană în prezent.

Principiile unei dezvoltări durabile impun buna gestiune a resurselor, astfel încât să satisfacă nevoile societății actuale și să creeze condiții bune de existența și dezvoltare pentru generațiile viitoare. Astfel, dezvoltarea durabilă în arhitectură presupune atât implemenatea de noi tehnologii mai economice si ecologice, cât și reciclarea materialelor existente. Este recomandabil ca mare parte din materialele și produse și subansambluri care au fost adăugate sitului industrial existent să poata fi reutilizate. Acestea pot fi reutilizate atât prin demontare și remontare și proiectarea acestora trebuie să faciliteze aceste lucruri, prin adaptare, modificări considerate acceptabile din punct de vedere a eficienței economice sau în cel mai rău caz prin reciclare.

II.3. Aplicabilitate. Metode.

II.3.1 Condiții de intervenție în siturile industriale

Carta patrimoniului industrial TICCIH din 2003 recomandă ca patrimoniul industrial să fie considerat parte integrantă a patrimoniului cultural și astfel integritatea sa să fie atent protejată, prin păstrarea elementelor și subansamblurilor care îl alcătuiesc, cum ar fi mașinile industriale și alte elemente ce au sustinut procesul tehnologic. Totodată siturile industriale considerate foarte valoroase și importante trebuiesc conservate fără intervenții ce ar putea altera autenticitatea sitului. În România, protejarea, clasificarea și inventarierea siturilor și clădirilor industriale considerate monumente istorice este reglementată prin lege conform normei metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice din 18.04.2008. Reglementarile privind protejarea patrimoniului sunt stabilite de Legea 422/2001, iar reglemetarile privind intervențiile în zonele protejate sunt stabilite in Legea 6/2008. Aceste reglementări sunt necesare în cazul siturilor clasate în Lista Monumentelor Istorice.

Siturile industriale care prezintă anumite elemente sau subansambluri valoroase din punct de vedere arhitectural sau cultural și care nu sunt listate în LMI ar trebui să respecte anumite norme de protejare și restaurare.

II.3.2 Tipuri de intervenție în siturile industriale

Clădirea, grupul de clădiri, site-ul sau peisajul industrial trebuie tratate separat, din cauza problemelor specifice impuse fiecărei categorii. Astfel, revitalizarea clădirilor industriale singulare, implică un proces dificil, determinarea metodei corespunzătoare de intervenție fiind influențată de caracteristicile obiectului construit.

Proiectele de reabilitare necesită adesea conservarea și / sau transformarea selectivă a elementelor valoroase. Unii susțin că conservarea selectivă a fragmentelor de istorie „convenabile” poate duce la o pierdere permanentă a autenticității și caracterului său. Pe de altă parte, menținerea neschimbată, integrală a ansamblului industrial limitează posibilitățile de reutilizare și dezvoltarea în continuare a obiectului patrimonial.

Intervențiile trebuie clasificate în funcție gradul de protecție al sitului industrial. Pot fi permise intervenții de cercetare, conservare, restaurare și conversie funcțională. Ansamblul industrial poate fi conservat ca ruină sau se poare restaura și păstra prin atribuirea unei funcțiuni noi. Dacă situl industrial nu este protejat prin apartenența sa la Lista Monumentelor Istorice, în urma unei cercetării prealabile trebuie stabilit ce este valoros și asupra căror elemente se poate interveni. În cazul acestor situri industriale, este necesară o documentare, astfel încât elementele importante să poată fi inventariate, conservate și restaurate. Trebuie evitate demolările, acestea fiind ultima soluție în situația în care nu se pot consolida sau în cazul în care anumite elemente sau subansambluri nu sunt valoroase în contextul sitului industrial. Inserțiile de corpuri de clădire trebuiesc făcute astfel încât să nu afecteze elementele considerate valoroase din cadrul sitului industrial și nici să afecteze prin scara și volumetria lor imaginea ansamblului istoric.

II.3.3 Strategia de intervenție

Conversia unei clădiri trebuie să țină cont de caracterul acesteia și sa nu-l altereze,

mai ales în situația în care vorbim de clădire de patrimoniu. Principalul interes într-o

conversie este reprezentată de refuncționalizarea adaptată imobilului, pentru a-i oferi o nouă

speranță de viață. Însă intervenția asupra acestuia trebuie să fie una flexibilă, astfel încât să se

atingă un nivel echilibrat între conservare și standardele funcționale. Ceea ce trebuie reținut în

practica conversie este că aproape întotdeauna este necesar un compromis între conservare și

îndeplinirea tuturor normelor de siguranță și confort în vigoare. Reutilizarea unor clădiri vechi, poate fi un proiect riscant pentru majoritatea investitorilor. Pentru realizarea unei intervenții de succes, în primul rând trebuie analizată calitatea constructivă și structurală a clădirii. Astfel se trasează principalele intervenții de reabilitare și lor de complexitate. În acest fel se poate estima valoarea inițială a investiției și dacă aceasta este profitabilă.

Un al doilea aspect important este amplasamentul, accesul pe sit și impactul intervenției pentru zonă. Pentru formularea unei viziuni trebuie luat în considerare un studiu al pieței, cerințele funcționale în zonă, oportunitațile și amenințările asupra proiectului și existența unui plan financiar. Nu în ultimul rând trebuie avută în vedere tipologia clădirii, așa cum aminteam în capitolul despre posibilitățile de utilizare. Capacitatea de refuncționalizare sau dimpotrivă restricționările unei clădiri trebuie analizate în funcție de volumetrie, regim de înălțime și suprafață construită. În acest fel se poate face propunerea cea mai adecvată pentru noua funcțiune. Aceasta poate include și o extindere, în funcție de spațiul necesar noii funcțiuni.

II.4. De la spațiu abandonat la spațiu public – Muzee și spații expoziționale în situri industriale

Caixa Forum, Madrid

Cu mai mult de un deceniu în urmă, arhitecții Herzog și De Meuron au început tranformarea unei centrale elecrice din cărămidă roșie pe malul Tamisei într-un muzeu de artă. Arhitecții elvețieni au realizat și în Madrid acest tip de lucrare, însă Caixa Forum este total diferită de Tate Modern.

Construită în 1900, centrala electrică Munoz a lui Jesus Carasco, nu oferea nici una dintre aceste specificații. În consecință, Herzog și De Meuron au avut mult mai mult de muncă și rezultatul e extraordinar, însă oarecum defectuos, după unii comentatori. Paseo del Prado, bulevardul spectaculos al Madridului , cu trei benzi de trafic intens, trece prin cea mai mare concentrare artistică din Europa. Unește muzeul Prado – unul dintre cele mai renumite muzee din lume – cu Thyssen-Boremisza și Regina Sofia. Caixa Forum este situată în afara acestei axe. Centru al artei și muzicii, fondat de una dintre cele mai mari bănci spaniole, e mult mai mică decât orice instituție din împrejurime și e singura dedicată artei contemporane. E o apariție surprinzătoare, pentru că este neașteptată în peisajul din care face parte. Înghesuită într-o străduță aglomerată, e conectată cu Paseo del Prado doar printr-o piață mică. Caixa apare ca un semnal: la început texturile îți atrag atenția: ziduri de cărămidă și fier ruginit și lângă, o grădină verticală a botanistului francez Patrik Blank. Există o tensiune reală în această clădire, între frumusețea cărămizii și a fierului, și înlăturarea crudă a parterului. În intervenția lor, Herzog and de Meuron au umplut ferestrele încercând să creeze un bloc monolitic. Precum un omagiu adus perioadei industriale ce își avea locul aici, cei doi arhitecți au extins în înălțime clădirea în fontă, acoperită de o pulbere cu rugină

Carcasa de cărămidă este singurul element păstrat din vechea clădire industrială, interiorul fiind integral demolat. Decizia să fie eliminat parterul a fost luată întrucât, clădirea era împrejmuită de blocuri de apartamente pe trei laturi și o stație de benzină pe partea Paseo del Prado. Se pare că Herzog și de Meuron au acceptat să preia acest proiect, cu condiția ca banca Caixa, finanțatorul proiectului, să cumpere stația de petrol și în locul ei să fie creată o mica piață publică – o zonă aerisită și care să facă legătura cu Paseo del Prado.

În timpul construcției, anexele ce găzduiesc transformatoarele electrice au luat foc și astfel o nouă piațetă a fost creată în nordul clădirii.

Clădirea în sine începe la etajul întâi, unde se găsește o scară metalică care include în interior o parte din intradosurile metalice. Aici se află o librărie și ghișeul de bilete, o fereastră mare ce dă înspre Paseo del Prado și Grădina Botanică. Astfel, se realizează în mod concret justificarea grădinii verticale pe partea opusă a bulevardului – o strategie ce se încadrează în masterplanul lui Alvaro de Siza pentru Paseo del Prado, care reduce traficul și facilitează trecerea pietonilor de pe o parte pe alta a pasajului. Există două nivele subterane cu săli de conferință și auditorium pentru concerte. Auditoriumul este îmbrăcat în panouri din plasă de metal presate într-un tipar care reflectă rugina acoperișului. Toate aceste nivele și cafeneaua de la etajul superior, sunt conectate de o scara de beton ceremonială. Această scară în spirală completeză bogăția senzorială a acestei clădiri.

Prin complexitatea sa, Caixa Forum este o experiența care copleșește senzorial vizitatorul.

Tate Modern, Londra

Clădirea impunătoare din tradiționala cărămidă roșie are o anumită nostalgie în imaginea Londrei, aliniându-se cu celelalte centrale de pe malul Tamisei, precum cea mai cunoscută dintre ele, Battersea. Bankside sigur nu era cea mai cunoscută clădire în zonă, însă era un reper pe malul sudic.

Prin propunerea lor, Herzong și deMeuron creat un adevărat simbol al Londrei, dar și un reper în arhitectură. Partea nordică a clădirii, ce privește spre sala turbinelor, a fost împărțită în cele 5 niveluri expoziționale. Încă există transformatorul electric în sala turbinelor pentru ca această parte a clădirii continuă să servească ca centrală electrică. Dimensiunile Sălii Turbinelor cer un obiect uriaș pentru a putea fi vizibil în acest spațiu. Louise Bourgeois a creat trei turnuri metalice de dimensiuni remarcabile care au fost poziționate în partea inferioară a sălii. Accesibile numai prin scări, aceste turnuri au platforme de vizionare cu oglinzi ce oferă diferite imagini ale întregului spațiu.

Dacă folosești intrarea pe rampa săpată în sala turbinelor efectul este uimitor, un spațiu vast la prima vedere gol. Mai departe, un pod populat care este la nivel cu intrarea dinspre Tamisa și care eventual formează un drum încrucișat, folosit ca rampă pentru a observa sculpturile în partea opusă. În partea stângă ai o viziune de-a lungul librăriei – mult mai mare decat orice librărie de muzeu însă devotată în principiu artei moderne. Deasupra sunt balcoane, de unde poți observa vizitatorii ce se relaxează după expozițiile individuale.

În timp ce exteriorul nu a fost schimbat foarte mult față de clădirea inițială, interiorul, de-a lungul turbinelor a fost cu totul schimbat pentru a se adapta galeriilor de artă. La acestea ajungi folosind scările rulante, deschise, spațiu social.

În timp ce Battersea – centrala aflată pe malul tamisei, nu departe de Tate – rămâne pe jumatate folosită și pe jumătate în paragină, Bankside a devenit o conversie de succes creând astfel una dinte cele mai renumite galerii de artă din lume.

La Piscine Roubaix, Roubaix

“La Piscine” (piscină în franceză) este o clădire unică în stil art-deco, care a fost realizată între 1927 și 1932 în Roubaix, Franța, la inițiativa primarului Jean-Baptise Lebas proiectat de arhitectul Albert Baert. Primarul i-a spus lui Baert sa construiască cea mai frumoasă piscină din Franța.

Piscina a fost un real succes și un templu al igienii și bunăstarii pentru mai bine de 50 de ani, fiind inchisă în 1985. Din fericire, Consiliul Local a avut grijă să-l păstreze exact așa cum a fost – balustradele art deco, gresia, plafoanele de sticlă, cu vitralii etc.

În 1990, arhitectul Jean-Paul Philippon a câștigat un concurs pentru a transforma piscina într-un muzeu. A început să lucreze la piscină în 1998 și a fost în cele din urmă finalizată în 2001. Philippon a fost atent în a păstra aspectul original al complexului. A făcut piscina mai îngustă și mai puțin adâncă creând o circulație perimetrală în jurul ei. Păstrarea piscinei creaza un efect deosebit al sculpturilor reflectate în apă.

Philippon a păstrat vestiarele pavate cu gresia originală. Unele dintre ele oferă accese la primul balcon etaj, iar altele au devenit zone de expoziție.

Băile și camerele pentru tratament pot fi vizitate, fotografii vechi surprind băile în perioada lor de glorie.

Colecțiile muzeului reflectă importanța orașului ca producătoar de textile. În 1835, producătorii de textile au comandat o colecție de textile fabricată în Roubaix, iar mostrele și registrele sunt ținute la La Piscine. Mostre de textile sunt ținute în sertare, iar vizitatorii sunt încurajați să le deschidă și să simtă materialele – este o experiență tactilă și vizuală aparte. O extraordinară colecție bogată în țesături datând din Egiptul Antic până astăzi este schimbată la fiecare 3 luni. Casa de modă Hermes a realizat un show aici, ceea ce a dus la creșterea popularității muzeului.

La Piscine Roubaix găzduiește o mare colecție de artă plastică de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la sfârșitul secolului XX. Muzeul mai are și un restaurant și o cafenea manageriate de faimoasa casa de ciocolata Meert, din Lille. Conversia piscinei s-a dovedit a fi un real succes, atrăgând vizitatori din întreaga zonă, și nu numai.

II.5 Fenomenul de conversie în România

The Ark, Bursa de valori, București

The Ark găzduieste în acest moment un cluster de companii și organizații independente din industriile creative. Clădirea a fost cunoscută sub numele de Vama Antrepozite sau Bursa Mărfurilor și a fost construită în 1898. Realizare a arhitectului italian Giulio Magni cu asistență din partea inginerului Anghel Saligny, este o clădire monument (clasa B) și este un exemplu deosebit de arhitectură industrială românească. În anul 1918 clădirea a ars într-un incendiu, iar la forma actuală s-a ajuns abia în anul 1945. După ce clădirea a fost naționalizată de comuniști, a fost folosită drept loc de întâlnire al muncitorilor care lucrau la construcția Casei Poporului. După anul 1990, un nou incendiu s-a abătut asupra acestei clădiri, rămânând abandonată pâna în jurul anului 2005. Noul nume al cladirii a devenit The Ark, fiind un spațiu dedicat creației și spiritului de afaceri. Reconstrucția clădirii a constat in conservarea fațadei originale și îmbinarea acestuia cu o nouă clădire cu elemente moderne. Acest lucru s-a realizat sub îndrumarea arhitectului Mario Kuibus. Astfel, clădirea a fost salvată de la degradare și acest monument de arhitectură industrială va rămâne în continuare un exemplu de conversie reușită.

Turnul de Apă, Postavăria Română – Make a Point, București

Turnul de apă al Postăvăriei Române, aflat chiar în curtea Make a Point, a fost transformat dintr-o relicvă industrială într-un reper al zonei Pantelimon din București.

Intervenția presupune o scară în spirală, care facilitează accesul vizitatorilor la o panoramă a orașului de la 30 de metri înălțime, iar bazinul din vârful turnului a fost pictat de către un artist vizual local, în urma unui concurs de idei.

Turnul de 37 metri are două platforme, una situată la 16 metri înălțime și cea de-a doua la 28 metri înălțime. De asemenea, cei care nu au curaj să urce până la ultimul nivel al turnului pentru a admira orașul de sus se pot opri oricând pe celelalte podețe situate la 2 metri, 5 metri, 6 metri, 9,5 metri, 13 metri, 16 metri, 20 metri, 23 metri și 28 metri înălțime.

La intrarea în Turnul de apă, un mesaj îi întâmpină pe curioși să descopere Room of Your Own, unde pot descoperi o instalație de lumini, sunete și imagini, special creată pentru vizitatori.

Montarea scării întregește proiectul Turnul de apă și artă și permite organizarea de evenimente și expoziții așa cum s-a plănuit de la început. Scara este rezulatul unei colaborări artistice româno-spaniole. A fost proiectată de o echipă mixtă de arhitecți – Miruna Stoicescu și Santos Garcia – și pusă în operă de o echipă de muncitori români din Craiova. Scara turnului are 170 de trepte și este o construcție unică în România și de altfel foarte spectaculoasă.

Înalt de 37 de metri, turnul de apă a fost într-un obiectiv turistic și cultural, care acum găzduiește expoziții de artă și alte evenimente destinate locuitorilor capitalei.

III. Arhitectura industrială în România – Zona Industrială Filaret

Teritoriul României este un veritabil colecționar de patrimoniu industrial. De-a lungul epocii industriale, dar și mai târziu în timpul regimului comunist, s-au ridicat numeroase ansambluri de arhitetcură industrială care cu timpul au fost uitate de istorie. Majoritatea siturilor industriale din Romînia a apărut odată cu industrializarea masivă din timpul comunismului. Dezovltarea industrială intensivă a dat naștere unei arhitecturi industriale de proporții imense, care de multe ori nu a asimilat-o pe cea veche. Multe din dotările tehnice remarcbaile de la sfârșitul sec. al XIX-lea funcționează și astăzi, și sunt adevărate piese de muzeu.

În lipsa unei preocupări reale pentru situația incertă a patrimoniului industrial românesc, majoritatea acestor ansambluri se degradează încet și sigur, iar soluțiile autorităților

sunt inexistente. Este revoltător cu câtă ușurință aceste construcții sunt modificate, înlocuite sau chiar demolate, în lipsa unei legislații stricte. Astfel, majoritatea ansamblurilor păstrate, au suferit transformări în timp, dictate de necesități tehnologice. Din păcate, de cele mai multe ori aceste intervenții sunt modificări ireversebile, iar pentru elementele pierdute în proces nu există relevee sau fotografii. Atitudinea indiferentă și comodă a proprietarilor duce în general la distrugerea integrității unui ansamblu industrial valoros. Datorită complexității unei intervenții corecte și supervizate asupra acestor clădiri, majoritatea preferă construcțiile noi.

O serie de factori au influențat situația patrimoniului industrial în România:

Distrugerea echipamentelor industrial

Diminuarea activităților industriale – închiderea multor situri industriale

Lipsa unui cadru legsilativ coeerent de inventariere și clasare a patrimoniului industrial, precum și existența unor norme de intervenție asupra acestuia

Lipsa preocupării autorităților și lipsa de interes al publicului, alienat de aceste valori

Susținerea opiniei publice, care nu este foarte receptivă cu privire la acest subiect, este foarte greu de obținut din păcate, iar cei mai mulți dintre români consideră „fabricile” ca fiind ceva urât, nedemne de a ne reprezenta istoria. Mai sunt cazuri în care unii proprietari iau inițiativă și preferă sa salveze memoria industrială și sa se folosească de ea în imaginea business-ului pe care îl conduc, cum ar fi Fabrica de Bere Timișoara și al său muzeu al berii sau Combinatul Siderurgic Reșița prin reconsolidarea ultimului furnal existent pe sit.

III.1 Istoric

Zona industrială Filaret este una dintre cele mai representative și un exemplu superb de patrimoniu industrial a cărui istorie se întinde de la mijloc secolului al XIX-lea, odată cu apariția primei gări din București, până la sârșitul anilor ’70.

Povestea Gării Filaret începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 13 septembrie 1865, compania fondată de inginerii britanici John Trevor Barkley și John Staniforth primea dreptul de a construi și de a exploata prima cale ferată din România, ce urma să lege Bucureștiul de Giurgiu. Primul tren a pornit din Gara Filaret la data de 7 septembrie 1869, avându-l ca pasager pe însuși principele Carol. La 13 septembrie 1872 s-a dat în exploatare circulația feroviară pe linia Roman – Galați – București – Pitești, iar Gara de Nord (numită inițial Gara Târgoviște) a devenit în timp principalul nod feroviar al Capitalei. Gara Filaret și-a pierdut treptat din însemnătate, iar în 1960 a fost transformată în autobază.

Clădirea este declarată monument istoric și a fost privatizată în anii ’90. În prezent, aici funcționează Autogara Filaret care se află într-o condiție bună comparativ cu multe alte construcții de patrimoniu industrial. Au existat inițiative din partea CFR de a recupera clădirea și a transforma-o în Muzeul Căilor Ferate, dar fără succes.

Vizavi de Gara Filaret se află fostele Uzine Wolff, ulterior Hesper, cunoscute și sub numele de Halele Carol. Aici se află astăzi Clubul Expirat, o conversie recentă de succes, care a transformat ansamblul industrial în reper urban. Fabrica de mașini Wolff a fost înființată în 1876 c aun atelier mic, cu 8 muncitori amplasată inițial în Ghencea, dar transferată ulterior în Carol în 1887. Fabrica se ocupa cu producția de focoase pentru Ministerul de Război. A fost construită de elvețianul Erhard Wolff, care se stabilise în România după 1877. În timpul războiului ruso-turc, fabrica vindea armatei mașini speciale din străinătate pentru producerea de focoase. De asemenea, fabrica lui Erhardt Wolff a furnizat și primele instalații din țară pentru alimentarea locomotivelor cu aburi. Pentru a acoperi și cererea de articole de feronerie, a fost dezvoltată și o turnătorie de alamă și bronz. După 1948, a primit denumirea de Steaua Roșie, iar producția a început să se concentreze pe mașini și utilaje ușoare pentru construcții și echipamente hidraulice.

În partea cealaltă a gării, se află Fabrica de Timbre și Chibrituri, construită în 1879 când a fost adoptată Legea timbrului și a înregistrării, prin intermediul căreia se reglementa folosirea timbrelor fiscale în România. Fabrica de chibirte conține un ansamblu arhitetcural remarcabil și bine întreținut, cu căi ferate Decauville și elemente ornamentale de sfârșit de secol XIX bine păstrate. Din 2000 produce ferestre si geamuri termopan. Fabrica de timbre a suferit totuși câteva lucrări de renovare în urma cărora tâmplăria originală a fost înlocuită, din nefericire, cu termopane. Podul cu grinzi de lemn, precum și scara ce duce spre acesta, dar și adăpostul antiaerian construit după standardele germane în 1937 (în prezent spațiu de depozitare) sunt câteva dintre elementele arhitecturale deosebite ale acestei clădiri. Fabrica de Timbre care continuă să funcționeze și în ziua de azi, însă în subordinea Poștei Române.

Pe Soșeaua Viilor a apărut, la sfârșitul anului 1889, Fabrica de cafea Franck (astăzi Cadbury), înființată ca o filială a concernului Heinrich Franck Sohne din Linz, ca urmare a introducerii unor tarife vamale pentru importul de surogat de cafea, în special cicoare. În apropiere, doi foști elevi ai lui Grigore Capșa au ridicat Fabrica de ciocolata Anghelescu, astăzi cunoscută sub numele Kandia Dulce. Lângă ele mai era Fabrica de ulei Phenix, înființată în 1897, una dintre cele mai mari fabrici construie în București în sec. XIX. A fost demolata complet în 2006.

Pe strada General Candiano Popescu, vizavi de Parcul Carol, se găsește, într-o stare bună de conservare, prima centrală electrică publică din Capitală, denumită Uzina Electrică Filaret și face obiectul de studiu al proiectului meu de diplomă. Este construită și pusă în funcțiune în septembrie 1908 de cătrae Societatea de Gaz și Electricitate, în colaborare cu Societé du Gaz pour la France et l’Etrangère și după proiectul inginerului francez Alin Lonay. Arhitectura a fost inspirată de cea a clădirilor franceze de patrimoniu tehnic din zona orașului Lille (Nord-Pas de Calais). La vremea respectivă, Uzina Electrică Filaret dispunea de motoare Diesel Carels de 675 CP (cele mai mari din lume pe atunci) și de generatoare Siemens-Schuckert de 420 kW și 5.000 V. În prezent, clădirea se află în patrimoniul SC Electrica SA și este trecută pe lista monumentelor istorice ale municipiului București. Această se află într-o stare relativ bună, iar din când în când clădirea găzduiește diverse evenimente. Se cere însă o intervenție asupra clădirii și o nouă destinație care să revitalizeze zona și sa ii redea uzinei gloria de altă dată.

III.2 Uzina Electrică Filaret

III.2.1. Context

Situl se află într-o zonă centrală a capitalei, și astăzi reprezintă o zonă cu funcțiuni mixte. Este o insulă urbană, delimitată de străzile: b-dul Mărășești, strada General Candiano Popescu și parcul Carol, strada Frigului, calea Șerban Vodă și strada Olimpului. Ocupă o suprafață totală importantă, care nu funcționează din punct de vedere urbanistic fiind o insulă destructurată în acest moment. Clădirile care constituie marginea incintei sunt locuințe colective, clădiri de birouri și locuințe individuale.

Analiza funcțiunilor arată că partea dinspre calea Șerban Vodă și strada Olimpului este mărginită de case, căsuțe individuale cu un regim de înălțime parter, parter și 1 etaj, sau parter și 2 etaje, în general. Dinspre bulevardul Mărășești însă, acest front devine discontinuu, lăsând locul unor inserții, a unor birouri și locuințe colective cu parter comercial, cu un regim de înălțime de P + 4E. Dinspre strada General Candiano Popescu și parcul Carol, nu mai regăsim acele locuințe individuale, frontul fiind caracterizat de discontinuitate. Este alcătuit din locuințe colective cu parter comercial, clădiri de birouri și o fostă fabrică care astăzi găzduiește birouri și parcări. În ceea ce privește valoarea acestor construcții, putem vorbi în general despre clădiri lipsite de valoare.

Interiorul incintei reprezintă un nucleu format din clădiri vechi degradate, nevaloroase, majoritatea lor putând fi demolate. Astfel, rezultă un teren degajat important, cu potențial de dezvoltare din punct de vedere urbanistic și arhitectural prin eblorarea unui masterplan. Analiza circulațiilor arată că insula este mărginită de străzi carosabile, zone pietonale fiind trotuarele asociate străzilor. Interiorul incintei este carosabil în sensul accesărilor parcărilor și garajelor.

III.2.2. Potențial

Uzina Electrică Filaret se regăsește la poziția 1769 în Lista Monumentelor Istorice din Municipiul București, având nr. de cod B-II-m-B-19461, ceea ce înseamnă că este un monument istoric de grupă B, reprezentativ pentru patrimoniul cultural local. Situl actual are o suprafața de 14.900mp și este înconjurat de diferite construcții, unele noi, cum ar fi noul bloc de locuințe de pe strada Frigului, altele dezafectate, precum și multe zone neconstruite. Inițial s-au construit două corpuri ale halei, compuse în formă de “L” împreună cu turnurile ce adăpostesc scările de acces. O intervenție mai recentă a introdus o clădire de legătură între corpul halei de început de secol XIX și o construcție nouă, care aparține de Enel. Aceasta a fost realizată în stilul halei vechi și adăpostea sala de mese. De asemenea clădirea Enel are o extensie care se lipește la latura nord-vestică a halei. În incinta ansamblului se mai aflau două turnuri de răcire a apei, însă acestea au fost demolate în anii ’90, odată cu începerea restructurării spațiilor industriale nefuncționale. O mare parte din clădirile industriale din același ansamblu au fost demolate, ele neprezentând însă vreo valoare din punct de vedere economic, cultural sau memorial. Practic acum a rămas hala, corpul de legătură, care nu are nicio valoare arhitecturală sau istorică, și mult spațiu liber destructurat. Starea fizică a acestor construcții nu este foarte bună, fiind necesare intervenții de restaurare și consolidare.

Situl se află în zona construită protejată numărul 63 – parcelarea Filaret, zonă care este însă considerată valoroasă mai ales datorită parcelării de locuințe situate în nordul Gării Filaret. Parțial, situl face parte și din zona protejată numărul 82 – Parcul Carol, suprapunere care subliniază importanța sitului la nivelul zonei, unde se intersectează mai multe zone protejate, dar și ca punct de reper în cadrul orașului. Situl relaționează cu orașul atât prin poziționarea sa favorabilă, cât și prin dezvoltarea economică a zonei în care se află. Parcul Carol și împrejurimile lui, au un potențial extraordinar de a deveni un pol urban deosebit de important prin apariția diferitelor funcțiuni și a evenimentelor culturale tot mai dese în ultima perioadă.

III.4 Concluzii. Argumente pentru conversie

Prin conversie, alături de restaurare și conservare se face legătura între trecut și viitor. Conversia este ca un liant ce înglobează toate etapele istorice. Trecutul nu trebuie în niciun caz uitat sau neglijat, iar prezența patrimoniului industrial în viețile noastre este un testament al altor vremuri. Aceste ansambluri istorice sunt deosebit de valoraose la nivelul conștientului colectiv, sunt fragmente vii de istorie care spun o poveste și merită un destin mai bun, prin simpla valoare memorială pe care au. Trebuie să învățăm să apreciem și sa valorificăm ce avem și să nu gonim într-o dezvoltare imobiliară necontrolată. Vestul a înțeles că această atitudine expansionistă nu este o soluție pe termen lung. Astăzi, conversia nu se mai rezumă doar la clădirile considerate monumente istorice, ci la orice structură existentă care prezintă interes pentru a se realiza o intervenție asupra sa, iar România are mii de construcții abandonate care ar putea fi readuse la viață în detrimentul ridicării unora noi. Poate printr-un efort comun al arhitecților, dar și printr-o educație în acest sens, care să fie susținută și implementată în facultațile de arhitetcură, prin diverse conferințe pe această temă, workshop-uri și chiar seminarii, generațiile viitoare vor fi mai conștiente de importanța patrimoniului industrial și de potențialul de regenerare a acestuia la nivelul orașului.

III.5 Propunere

Propunerea mea constă în primul rând în resaturarea și consolidarea halei vechi a uzinei și apoi conversia ei în muzeu de artă contemporană. Ideea unei funcțiuni culturale a venit în urma unei analize preliminare asupra zonei Filaret și a conștientizării potențialului său de element generator în oraș. Situl pe care se află uzina este deosebit de valoros la nivel urban, iar zona Filaret este într-o continuă dezvoltare, atrăgînd multe investiții și proiecte recent. O funcțiune culturală ar putea atrage capital social și economic în zonă.

În urma unei dezbateri publice la care am asistat anul trecut la MNAC, referitor la viitorul incert al muzeului și la variantele pe care le au la dispoziție aceștia de a transfera o parte din materiale în alte locații, a apărut în discuție și Uzina Filaret. Muzeul a mai încercat să mute o parte din expoziții în spațiul Sălii Dalles, însă acesta nu mai poate fi folosit deoarece blocul la parterul căruia se află are bulină. Prin urmare, varianta unui spațiu afiliat MNAC, în care să fie mutate o parte din expoziții mi s-a părut o idee bună și actuală în concordanță cu discuțiile recente la nivelul conducerii muzeului.

Spațiul expozițional propriu-zis se va afla în hala veche, unde se vor afla și recepția, casa de bilete și garderoba. Se va propune către demolare clădirea atașată halei vechi și care blochează fațada originală către curte. În locul ei, se va construi un corp nou care prin scara sa, nu va afecta în niciun fel imaginea sau integritatea uzinei. Acesta va fi ridicat la un P+1 și va avea o amprentă de 2.200mp. În noua clădire se vor afla birouri, spații de depozitare, săli de conferințe, un bistro, un magazin al muzeului, o sală multimedia și o sală multifuncțională.

Amprenta în “L” a corpului propus va închide parcela pe latura sud-estică și va creea un o curte interioară, care va permite halei vechi să respire, iar fațada ei să fie admirată de către vizitatori. Spațiul neconstruit rezultat va fi public având potențial de reper urban, prin puntea pe care o crează între țesutul de case și Parcul Carol. Accesul principal se va face de pe strada Frigului, pe unde se va accesa și parcarea subterană. Aceasta va avea și rol de aprovizionare. Va exista și un acces secundar prin curtea clădirii Enel, a cărui corp lipit de hală îl propun spre demolare întrucât agresează vizual și estetic arhitectura uzinei.

Prin arhitectura nouă propusă, dar și prin buna gestionare a noului spațiu, muzeul poate deveni un reper urban și cultural la nivel local și nu numai, prin atragerea unui număr mare de vizitatori și prin apartenența sa la un circuit turistic internațional.

Bibliografie generală

Cărți:

CRIȘAN, Rodica, “Analiza integrativă a valorii culturale și de utilizare a clădirilor existente” Editura Universitară „Ion Mincu", 2004

CRIȘAN, Rodica, “Conservation/Regenration: The modernist neighbourhood”, EAAE, București, 2013

ALEXANDRU, M. Sandu, “Sub semnul paradoxurilor” vol. I, Editura Arhitext, București, 2006

IONESCU, Grigore, “Istoria arhitecturii in Romania”, Editura Academiei, 1965, București

CHOAY, Françoise, “Alegoria Patrimoniului”, Editura Simetria, București, 1998

DOUET, James. “Industrial Heritage Re-Tooled” Carnegie Publishing, Londra, 2012

CHELCEA, Liviu “Bucureștiul post-industrial”, Editura Polirom, București, 2008

SCHLEIFEFR, Simone, “Converted Spaces” Editura Tachen, 2006, Koln

NEAVERSON, Peter, “Industrial Archeology – principles and practive”, 1998, Londra

BERENS, Carol, “Redeveloping Industrial Sites: A Guide for Architects, Planners and Developers”, Wiley, New Jersey, 2011

STRATTON, Michael, “Industrial Buildings – Conservation and Regeneration”, E&FN Spon, New York, 2000

GAUSA, Manuel, “The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture”, ACTAR, 2003, Barcelona

ZAHARIADE, Ana Maria, “Spațiul public și reinserția socială a proiectului artistic și arhitectural”, Editura Universitară „Ion Mincu", București, 2010

LAKATOS, Andrei, “Spațiile cu valență culturală în contextul conversiei funcționale a patrimoniului industrial”, Editura Universitară „Ion Mincu", București, 2013

Webografie:

http://urbology.ro/arhitectura-industriala-din-zona-filaret/

http://ovidiupogar.blogspot.ro/2016/12/conversia-functionala-sustenabila.html

http://www.artaurbana.ro/zonele-industriale-elemente-de-patrimoniu-si-potential-pentru-bucuresti/

http://punctedefuga.ro/2008/09/zone-industriale-bucuresti-1/

http://industrializarearomaniei.blogspot.ro/

Conversia constructiilor industriale

http://adaptivereuse.info/

http://www.icomos.ro/#

http://www.cultura-industriala.ro/

http://www.arhind.ro/

CaixaForum Madrid by Herzog & de Meuron

La Piscine, Roubaix, Northern France

http://www.archdaily.com/429700/ad-classics-the-tate-modern-herzog-and-de-meuron

http://www.b365.ro/cum-arata-bucurestiul-din-turnul-de-apa-din-pantelimon-galerie-foto_198751.html#n

Articole:

LAKATOS, Andrei, “Recovering the Memory: Conversion within the Context”, Acta Technica Napocensis: Civil Engineering & Architecture Vol. 58, Nr. 4, Cluj-Napoca, 2015

LAKATOS, Andrei, “Conversia funcțională – instrument al regenerării urbane”, Argument nr. 5, Editura Universitară Ion Mincu, 2013, p. 219

ANDREI, Radu, “Argumente pentru conversia cladirilor industriale” Revista Arhitectura Nr.4, 2013

MERCIU, George-Laurentiu, MERCIU, Florentina “Patrimoniul industrial românesc, trecut și prezent” “Urbanism. Arhitectură. Construcții” Vol 3, Nr. 3, 2012

IAMANDESCU, Irina, “Protecția patrimoniului industrial și arheologia industrială în România”, Revista Muzeelor, 2006

LOURES, Luis, “Industrial Heritage – the past in the future of the city”, WSEAS transactions on environment and development, nr. 8, vol. 4, University of Algavre, 2008

TARBUJARU, Dorina, “Conversia construcțiilor industriale”, Revista Construcțiilor Nr. 110-111, 2008

Conferințe:

BALAISIS, Nicholas, “Factory Nostalgia, Industrial Aesthetics in the Digital City”, Woodbury University, 2014

ILKOVIC, Jan, “Industrial Heritage Regeneration. Way of Old Inustry Identity”, Central Europe towards Sustainable Building, 2013

BONSIGNORI, Chiara, POST, Jouke, “Re-Architecture of Industrial Heritage”, CIB World Building Congress, 2007

JORDANOVIC, Marina, VASIC, Milanka, Aesthetics Of Industrial Architecture in the Context Of Industrial Buildings Conversion, PhlDAC, 2012

Disertații și lucrări de doctorat:

CANTELL, Sophie Francesca, The Adaptive Reuse of Historic Industrial Buildings

PRIETO, Marta Viera, Patrimonio Industrial y Museazilacion

CARACOSTEA, Dan Andrei, Conversia siturilor industriale cu tradiție în spații publice

Periodice:

– Catalogul concursului BUCUREȘTI 2000, Editura Simetria

– Contemporary American Architects, voi. III, Editura Taschen, 1997

– AMC nr. 75, 1996

– Arhitectura nr. 14, 2002

– Arhitectura nr. 78, 2009

– Arhitectura nr. 2, 2013

– Arhitext Design, nr. 3/1997

– Zeppelin, nr. 101, 2012

– Zeppelin, nr. 107, 2012