Convergenta U.e
Cuprins
Introducere
Capitolul 1 – Convergența, criterii, politica de coeziune
1.1. Conceptul de convergență europeană
1.1.1. Definiții și reglementări legislative europene
1.1.2. Tipuri de convergență
1.1.3. Forme ale convergenței reale
1.1.4. Ipoteze cu privire la convergența unei țări la o zonă monetară
1.2. Criterii de convergență
1.3. Politica de Coeziune Economică, Socială și Teritorială a Uniunii Europene
1.3.1. Conceptul de politică de coeziune
1.3.2. Scurt istoric al politicii de coeziune
1.3.3. Obiectivele tematice ale politicii de coeziune pentru perioada 2014-2020
1.3.4. Instrumente de finanțare a politicii de coeziune
Capitolul 2 – Convergența în cazul țărilor Central și Est Europene înainte și după aderare
2.1. Convergența instituțională înainte și după aderare
2.2. Convergența reală înainte și după aderare
2.3. Convergența nominală în cazul țărilor Central și Est Europene
Capitolul 3 – Convergența în cazul României înainte și după aderare
3.1. Convergența instituțională înainte și după aderare
3.2. Convergența reală înainte și după aderare
3.3. Convergența nominală în cazul României
3.4. Rolul fondurilor structurale și de coeziune în realizarea convergenței
Concluzii
Anexa 1 – Reglementări legislative europene privind politica de coeziune pentru perioada de programare 2014-2020
Anexa 2 – Principiile privind contribuția Uniunii la fondurile Europene Structurale și de Investiții 58
Bibliografie
Introducere
În 1951, când a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului prin Tratatul de la Paris, de către Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, principalul obiectiv de ordin politic al acestui demers a fost acela de a scăpa Europa de rivalitatea franco-germană, care a fost o sursă de conflict pentru multe generații, devenind forța motoare a integrării europene, iar din punct de vedere economic, se urmărea atât promovarea producției (limitată la cărbune și oțel), cât și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe ce urmau reguli și practici restrictive.
În urma eșecului Comunității Europene de Apărare (CEA) în 1954, dezvoltarea CECO s-a realizat în domeniul economic prin crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice, cunoscută și sub denumirea de Euratom. Aceste două Comunități au fost create prin faimoasele „Tratate de la Roma”, semnate în martie 1957. CEE a reunit cele șase state deja membre ale CECO și a avut drept scop integrarea prin intermediul schimburilor, în vederea dezvoltării economice. Aceasta instituia o piață comună, o uniune vamală și prevedea politici comune (agricultură, comerț și transporturi). Euratom avea aceleași state membre. Obiectivul său era de a contribui la formarea și dezvoltarea industriilor nucleare europene, de a garanta că toate statele membre pot profita de dezvoltarea energiei atomice și de a asigura securitatea aprovizionării cu energie. În același timp, tratatul garanta un nivel ridicat de securitate pentru populație și împiedica deturnarea materiilor nucleare către alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate.
După cum se poate observa din cele prezentate mai sus, inițial, Uniunea Europeană în forma sa incipientă cuprindea o asociere de state localizate geografic într-un spațiu compact și nu foarte extins, economiile acestora erau destul de similare, iar mentalitățile și valorile cetățenilor lor se situau pe un palier destul de comun, fiind cele specifice gândirii și culturii occidentale de la acel moment.
Prima extindere a CEE a avut loc în 1973, prin alăturarea la această organizație interstatală a unor state de un calibru economic și politic asemănător statelor fondatoare, și anume Marea Britanie, Danemarca și Irlanda. Începând cu 1980, prin aderarea la Comunități a Greciei, apoi în 1986 a Spaniei și Portugaliei, extinderea s-a realizat prin integrarea de această dată a unor state cu anumite dificultăți economice la acel moment, cu o mentalitate și cultură tipic mediteraneene, existând un potențial de incompatibilitate între valorile politice, economice și sociale ale vest-europenilor cu cele ale statelor nou-intrate.
În aprilie 1989 are loc publicarea Planului Delors pentru crearea Uniunii Economice și Monetare (UEM), incluzând o monedă unică europeană și o Bancă Centrală Europeană, iar în luna iunie a aceluiași an are loc summit-ul de la Madrid unde se stabilește data de 1 iulie 1990 drept începutul primei etape a UEM. Crearea monedei unice europene, concretizată în final prin adoptarea la 1 ianuarie 1999 a monedei euro, a avut la bază teoria economistului de origine canadiană Robert Mundell, laureat al premiului Nobel la categoria științe economice (primit în anul 1999), emisă în anul 1961, potrivit căreia o regiune caracterizată prin mișcarea liberă a forței de muncă și a comerțului poate susține o singură monedă.
Următoarea exindere a avut loc în anul 1995 prin intrarea în Uniunea Europeană, instituită în decembrie 1991 prin Tratatul de la Maastricht, a Austriei, Finlandei și Suediei. Cel mai mare val de extindere din istoria UE a avut loc în anul 2004 prin integrarea a 10 noi state europene, urmate de încă 2 în 2007, ultima intrată în Uniune fiind Croația, în iulie 2013.
Reunirea progresivă a atâtor țări cu niveluri diferite de dezvoltare economică și cu tradiții politice diferite, precum și în vederea realizării obiectivului de instituire a unei monede unice la nivelul întregii regiuni astfel integrate, a necesitat crearea unor concepte și instrumente care să stimuleze ajungerea statelor aflate în urmă la același nivel economic, social și politic (din punct de vedere al valorilor democratice și al respectării statului de drept) cu cele aflate deja într-un stadiu de stabilitate, fiind astfel introdusă noțiunea de convergență, precum și cea de politică de coeziune.
În cadrul lucrării de față, ce are tema Convergența în UE. Cazul țărilor central și est europene, voi proceda la o analiză a principalelor aspecte de ordin teoretic al conceptului de convergență europeană, printr-o explicare a criteriilor de convergență și a politicii de coeziune, (capitolul 1), prin tratarea la nivel de grup a modului în care acest concept a fost implementat în cazul țărilor central și est europene înainte și după aderare (capitolul 2), realizând în final și o detaliere a principalelor instrumente și rezultate în cazul României (capitolul 3). Concluziile lucrării de față vor evalua cât de stricte, dar și eficiente, au fost/sunt aceste instrumente de convergență în procesul de eliminare a disparităților de ordin economic, legislativ, politic și social dintre statele UE.
Capitolul 1 – Convergența, criterii, politica de coeziune
1.1. Conceptul de convergență europeană
1.1.1. Definiții și reglementări legislative europene
Potrivit definiției de dicționar, conceptul general de convergență se referă la o orientare către același scop, o tendință de contopire, iar din punct de vedere biologic, definiție ce poate fi adapată și la cazul de față, reprezintă apariția, în cursul evoluției, a unor caractere structurale sau funcționale aparent similare la specii înrudite, datorită adaptării la aceleași condiții de viață. Adaptând definiția convergenței privită din punct de vedere biologic la tema de față, putem defini convergența economică, politică și socială realizată la nivelul UE ca apariția, în cursul timpului, a unor caractere structurale sau funcționale aparent similare la nivelul statelor membre, datorită îndeplinirii acelorași criterii de convergență.
Convergența, termen apărut în literatura anilor 1990, are la bază cerința legală a Tratatului Uniunii Europene ca economiile statelor care vor să adere la Uniunea Economică și Monetară să îndeplinească o serie de criterii, numite criterii de convergență.
În general, noțiunea de convergență este frecvent utilizată în analizele economice comparative privind integrarea economică, în scopul identificării evoluțiilor unor entități (naționale, sectoriale, regionale) față de un reper considerat cel mai performant sau la nivel mediu. Studiile privind convergența au în vedere modul în care factorii implicați într-un anumit proces sau altul (integrare, globalizare, etc.) acționează pentru diminuarea disparităților între entitățile analizate. Reducerea disparităților presupune apropierea valorilor indicatorilor de performanță stabiliți și asigurarea diminuării decalajelor în nivelul de dezvoltare al entităților respective.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (1957) definește coeziunea economică și socială ca una dintre principalele priorități operaționale ale Uniunii. Coeziunea poate fi atinsă prin promovarea condițiilor de creștere și dezvoltare, precum și prin reducerea disparităților dintre stadiile de dezvoltare ale regiunilor UE și statelor membre, acestea fiind obiective ale Politicii Europene de Coeziune. Conform art. 2 din tratatul menționat, politica de coeziune trebuie să promoveze progresul economic și social, precum și un nivel înalt al ocupării forței de muncă, și să ducă la obținerea unei dezvoltări echilibrate și sustenabile.
Potrivit Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană, 1992), Uniunea își propune drept obiectiv, printre altele, promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând, în perspectivă, o monedă unică.
În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului privind consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, statele membre trebuie să prezinte anual proiecții macroeconomice și bugetare actualizate. Aceste actualizări se numesc programe de stabilitate, în cazul statelor care au adoptat moneda unică, și programe de convergență, în cazul acelor state care nu au adoptat-o încă. Regulamentul mai este denumit și „componenta preventivă” a Pactului de stabilitate și creștere.
Rapoartele de convergență, ce există încă din 1996, verifică dacă statele membre îndeplinesc condițiile necesare pentru a adopta moneda unică. În baza art. 122 alin. (2) din Tratatul CE, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului, cel puțin o dată la doi ani sau la cererea unui stat membru care face obiectul unei derogări, un raport privind progresele realizate în materie de convergență. Cadrul de analiză se bazează pe o serie de indicatori privind evoluția prețurilor, soldurilor bugetare, cursului de schimb, ratelor dobânzii, precum și pe alți indicatori anticipativi și retrospectivi considerați utili pentru analiza aprofundată a sustenabilității procesului de convergență. La baza cadrului de analiză privind convergența economică se află prevederile Tratatului, ce stipulează tratament egal de aplicare a criteriilor, utilizarea datelor efective, insistând pe caracterul sustenabil al convergenței, pe aplicarea criteriilor privind consecvența, transparența și simplicitatea. Un rol esențial pentru sprijinirea creșterii sustenabilității activității economice pe termen mediu și lung este atribuit existenței unei guvernanțe robuste și a unor instituții solide.
1.1.2. Tipuri de convergență
Convergența instituțională
Procesul de integrare în UE necesită măsuri ample de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația țărilor și de compatibilizare a instituțiilor naționale cu cele ale UE.
Analizând convergența economică prin prisma integrării în UE și acceptând ideea că instituțiile formează mediul care poate influența pozitiv sau negativ desfășurarea activităților economice și sociale ale unei țări, este pe deplin justificată cerința de a armoniza și compatibiliza instituțiile cu cele ale UE, prin transformările de rigoare și prin ridicarea calității și eficienței lor. În felul acesta, instituțiile pot deveni un factor și mai activ, și mai eficient serie de indicatori privind evoluția prețurilor, soldurilor bugetare, cursului de schimb, ratelor dobânzii, precum și pe alți indicatori anticipativi și retrospectivi considerați utili pentru analiza aprofundată a sustenabilității procesului de convergență. La baza cadrului de analiză privind convergența economică se află prevederile Tratatului, ce stipulează tratament egal de aplicare a criteriilor, utilizarea datelor efective, insistând pe caracterul sustenabil al convergenței, pe aplicarea criteriilor privind consecvența, transparența și simplicitatea. Un rol esențial pentru sprijinirea creșterii sustenabilității activității economice pe termen mediu și lung este atribuit existenței unei guvernanțe robuste și a unor instituții solide.
1.1.2. Tipuri de convergență
Convergența instituțională
Procesul de integrare în UE necesită măsuri ample de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația țărilor și de compatibilizare a instituțiilor naționale cu cele ale UE.
Analizând convergența economică prin prisma integrării în UE și acceptând ideea că instituțiile formează mediul care poate influența pozitiv sau negativ desfășurarea activităților economice și sociale ale unei țări, este pe deplin justificată cerința de a armoniza și compatibiliza instituțiile cu cele ale UE, prin transformările de rigoare și prin ridicarea calității și eficienței lor. În felul acesta, instituțiile pot deveni un factor și mai activ, și mai eficient în dezvoltarea economică, în înlăturarea decalajelor din domeniul economiei reale.
Potrivit teoriei instituționalității, elementul cheie al dezvoltării unei regiuni îl reprezintă instituțiile, care stabilesc frontierele tehnologice ale ierarhiilor funcțiilor economice. Motivul este dat de faptul că aceste instituții pot controla abilitatea economiei de a utiliza și dezvolta propriile
resurse într-un mod particular. Atunci când capacitatea instituțională este inegal distribuită în spațiu, factorul instituțional contribuie la aglomerarea activităților economice, consolidând concentrarea activităților mai avansate în zone cele mai dezvoltate. O particularitate importantă a acestor instituții este aceea că facilitează inovarea, cercetare-dezvoltarea, suportul afacerilor, toate acestea fiind cunoscute sub denumirea de „sisteme inovative”.
Conform teoriei neoinstituționalității, instituțiile nu joacă doar un rol formal, ci și unul informal, de modelare și constrângere a acțiunii umane sau a celei agenților economici, cuprinzând și sisteme de norme și valori morale, culturale, practici, precum și mentalitǎți. De aceea, impactul restrictiv al instituțiilor asupra actorilor sociali/economici nu se manifestǎ doar asupra strategiilor și posibilitǎților lor de acțiune, ci mai profund chiar, asupra preferințelor, valorilor, identitǎților și normelor pe care le îmbrǎțișeazǎ ei. Convergența instituțională este un proces destul de dificil deoarece, odată ce iau naștere, instituțiile capătă o anumită autonomie și este extrem de greu, dacǎ nu imposibil, sǎ schimbe traiectoria pe care deja s-au angajat.
Înlăturarea dificultăților integrării europene este posibilă numai prin crearea unor instituții puternice, care să consolideze statul de drept și să asigure domnia legii, o clasă politică morală, o justiție puternică, independentă și supusă controlului social, instituții politice reprezentative alese liber, sindicate cu lideri incoruptibili, parteneriate sociale, reprezentare instituționalizată a grupurilor de minorități. Prin aceste instituții, conflictele sociale și faptele antisociale pot fi înlăturate și, în locul lor, promovate relații de cooperare care economisesc resursele și permit dirijarea lor către activități utile, productive.
Mecanismele prin care este evaluat nivelul de convergență instituțională al statelor membre sunt: măsurarea gradului de concordanță a legislației (gradul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația țărilor vizate și gradul de compatibilitate a actelor normative ale statelor care transpun
acquis-ul comunitar) și evaluările privind starea și efectele capitalului instituțional.
În concluzie, instituțiile publice reprezintă un pilon al creșterii și competitivității economice, deoarece, chiar dacă într-o economie de piață activează într-o proporție covârșitoare firmele private, ele fie nu pot opera, fie operează cu costuri de tranzacție foarte ridicate într-o piață dezorganizată sau care este slab reglementată ori unde nu se respectă regulile formale stabilite (normele legale), fiind astfel necesară existența unor instituții puternice care să apere și să garanteze respectarea legislației, a contractelor și a drepturilor de proprietate; instituțiile țărilor în curs de aderare sau ale statelor membre pot deveni mai puternice doar prin folosirea modelului european.
Convergența reală
Studierea problemei convergenței economiei reale s-a realizat de-a lungul timpului din prespective multiple, mulți dintre marii economiști au tratat această problemă în mod implicit atunci când au analizat rolul factorilor de producție – capitalul, munca, resursele naturale, progresul tehnologic, capitalul uman – în dezvoltarea economică pe termen lung, pe de o parte, abordând și problematica evoluției anumitor categorii de activități sau/și ramuri economice complexe, cu mare impact economic și social (industriile bazate pe tehnologii medii și înalte, serviciile, tehnologia informației și comunicațiilor), precum și a instituțiilor și mecanismelor economice (structura piețelor, repartiția rezultatelor economice (renta, profitul, salariile, etc.) privite ca o formă de stimulare economică), pe de cealaltă parte.
Convergența reală are în vedere egalizarea standardului de viață și este mai larg definită de Comisia Europeană ca fiind “coeziunea economică și socială” din Uniunea Europeană. Nu există un criteriu de convergență clar stabilit de Tratate dar se are în vedere șomajul, structura balanței de plăți externe, venitul pe locuitor, nivelul cheltuielilor guvernamentale, inovarea, etc. O țară trebuie să facă eforturi să se apropie de țările din zona monetară în care dorește să se integreze și din acest punct de vedere. Alte variabile pentru măsurarea gradului de convergență reală pot fi și: cheltuielile de protecție socială ca procent din venitul național brut; stocul de capital uman; stocul de capital tehnologic; stocul de capital fizic; infrastructura de transport și comunicații, ca parte a capitalului fizic; indicatori ai calității instituționale. În opinia lui Mugur Isărescu, convergența reală poate fi cuantificată și prin evaluarea gradului de deschidere a economiei, calculat ca (exporturi + importuri)/PIB, precum și prin stabilirea ponderii comerțului bilateral al unui stat cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior.
Potrivit teoriilor elaborate de economiști, convergența reală poate fi privită din trei perspective distincte, și anume: ca proces natural, care se bazează exclusiv pe forțele pieței, potrivit căruia cu cât piața este mai mare, mai funcțională, mai puțin distorsionată, cu atât procesul de convergență este mai sigur și mai rapid; ca proces care, în condițiile pieței concurențiale actuale, nici măcar nu există, nefiind posibilă o convergență reală a țărilor sărace cu cele bogate, existând în schimb o tendință de polarizare sau de adâncire a divergențelor și inegalităților dintre centru și periferie; ca proces ce poate fi funcțional în condițiile pieței concurențiale numai prin aplicarea unor politici economice care să compenseze efectele negative ale inegalităților sau ale divergențelor, cel puțin până la maturizarea sistemelor economice, până când aceste sisteme ating așa-numita masă critică pentru autosusținerea procesului de convergență reală.
Convergența reală are mai multe accepțiuni. În sens larg, vorbim despre convergență atunci când există similarități ale tiparelor de performanță ale economiilor naționale pe termen lung, sau o anumită sincronicitate a ciclurilor economice ale acestora (business cycles). În sens îngust, convergența reală semnifică o reducere a decalajelor existente în dezvoltare și nivelul veniturilor diferitelor țări.
Convergența reală devine posibilă dacă: se susține un efort investițional consistent favorizat de o rată înaltă a economisirii și a investițiilor străine directe (ca pondere în PIB); crește nivelul de calificare și receptivitate la nou al forței de muncă; are loc sporirea competitivității și a productivității; crește coeziunea socială și se înregistrează o modernizare generală a țării.
Convergența nominală
Convergența nominală vizează o îndeplinire graduală a criteriilor Tratatului de la Maastricht, în vederea participării la cea de-a treia etapă a Uniunii Europene Monetare; este vorba, practic, de o convergență a variabilelor nominale care reflectă un anumit grad de stabilitate macroeconomică și reprezintă un criteriu obligatoriu pentru UEM.
Pregătirile necesare pentru realizarea convergenței nominale au o istorie relativ asemănătoare și strâns împletită cu istoria integrării economice. Pe linia acestor pregătiri, pot fi considerate, în primul rând, acțiunile privind înființarea unor instituții la nivel european, cum sunt: Uniunea Europeană de Plăți (1950), Sistemul Monetar European (1979), Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice și Monetare (1988), Fondul European de Cooperare Monetară (1973), Institutul
Monetar European (1994), Sistemul European al Băncilor Centrale (Banca Centrală Europeană, plus băncile centrale ale statelor membre), constituirea și actualizarea mecanismului ratei de schimb. Însă, actul de naștere al UEM și al conceptului privind convergența nominală este Tratatul de la Maastricht.
Convergența nominală prin integrarea monetară este un proces de durată. Acest proces se împletește strâns cu cel de convergență instituțională și reală și descrie trei faze principale:
preaderarea la UE, fază în care țările candidate își păstrează suveranitatea monetară, fapt ce le permite să aleagă regimul ratelor de schimb adecvat ca ancoră pentru asigurarea stabilității macroeconomice și trebuie să adopte acquis-ul comunitar, constând în asigurarea independenței băncii centrale, liberalizarea fluxurilor de capital, interdicția finanțării directe a guvernului de către banca centrală, interdicția privind accesul privilegiat al guvernului la instituțiile financiare.
postaderarea la UE se întinde de la aderarea oficială a țărilor la UE și până la intrarea lor în zona euro. Principala caracteristică a acestei faze constă în faptul că țările vizate își pierd în cea mai mare parte suveranitatea lor monetară, întrucât Banca Centrală Europeană preia cele mai importante prerogative ale băncilor centrale naționale în materie de politică monetară.
euroizarea – moneda națională, suveranitatea asupra politicii monetare, mecanismul ratei de schimb ș.a. se pierd ca obiect de activitate de către statele membre odată cu adoptarea euro.
Inițial, convergența nominală poate genera o reducere a performanțelor; însă îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în măsură să asigure o mai mare stabilitate macroeconomică, ceea ce va crea premisele unei rate de creștere economică superioare.
Criteriile de convergență nominală au o puternică motivație economică. Această motivație este legată de asigurarea stabilității economice și monetare și de ridicarea performanțelor economice la nivelul țărilor cu cele mai bune practici, acestea din urmă fiind luate ca repere la evaluarea criteriilor de convergență nominală.
1.1.3. Forme ale convergenței reale
Convergența reală, luată în sens restrâns ca reducere a decalajelor existente în dezvoltare și nivelul veniturilor diferitelor țări, prezintă trei forme principale, și anume convergență: beta, gama și sigma.
Convergența Beta – pe termen lung, economiile mai sărace cresc mai repede decât economiile mai bogate, ajungându-se astfel la o anumită aliniere a variabilelor macroeconomice. Testarea unei astfel de convergențe necesită o analiză a evoluției nivelurilor veniturilor pe cap de locuitor pentru țările în cauză (ecuații de regresie a creșterii veniturilor pe cap de locuitor față de un nivel inițial pentru un grup de țări analizat). Există o convergență beta absolută – toate economiile converg către aceeași stare de echilibru relativ la PIB-ul per locuitor sau rată de creștere, respectiv o convergență beta condiționată – tendința țărilor de a converge pe drumurile individuale de echilibru pe termen lung în funcție de un număr de precondiții sau variabile de condiționare.
Conceptul de convergență beta derivă direct din teoria neoclasică a creșterii (Solow, 1956), unde o ipoteză cheie constă în faptul că factorii de producție, în mod specific capitalul, sunt corelate cu un profit în scădere. Astfel, procesul de creștere ar trebui să conducă economiile la o stare de echilibru pe termen lung, caracterizată de o rată de creștere care depinde doar de rate (exogene) ascendente ale progresului tehnologic și ale forței de muncă. Reducerea profitului implică faptul că rata de creștere a economiilor sărace ar trebui să fie mai mare, iar indicatorii privind venitul și/sau PIB-ul per locuitor ar trebui să îi ajungă din urmă pe cei ai țărilor bogate.
Convergența Sigma – tendința dispersiei veniturilor pe cap de locuitor (măsurată de deviația standard) de a scădea în timp, pentru un anumit grup de țări. Pentru convergența sigma, convergența beta reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă; un progres în cazul convergenței sigma este funcție nu doar de ratele diferențiale de creștere dintre țările mai dezvoltate (bogate) și cele mai puțin dezvoltate (mai sărace), ci și de mărimea decalajului inițial dintre veniturile țărilor în cauză. Testarea convergenței sigma se bazează fie pe abaterile standard ale seriilor transversale, fie pe coeficienții de variație (abaterea standard pe baza mediei eșantionului analizat).
Între convergența beta absolută, convergența beta condiționată și convergența sigma există o legatură. De exemplu, pot coexista convergența beta și convergența sigma ca urmare a faptului că regiunile slab dezvoltate cresc mai repede decât cele dezvoltate, dar dispersia valorilor se menține. În general, convergența care arată dacă regiunile mai puțin dezvoltate evoluează către un standard mai ridicat de viață și bunăstare este convergența beta absolută. Convergența sigma indică o reducere în dispersia valorilor față de medie, fără ca totuși să existe un proces de dezvoltare de ansamblu. De aceea, convergența beta condițională este mai potrivită pentru identificarea obstacolelor structurale care încetinesc procesul de dezvoltare a zonelor rămase în urmă.
Convergența Gama – concept mai recent (Boyle și McCarthy, 1997 și 1999 – după Martin și Velazquez, 2001), care presupune utilizarea unui indice Kendall (Kendall index of rank concordance) în testarea pentru convergența beta, măsură considerată mai potrivită pentru a captura
potențiala mobilitate a țărilor (sau regiunilor în cadrul unei țări) în privința distribuției nivelurilor veniturilor în timp.
Indicele Kendall (sau coeficientul Kendall de corelare a rangurilor) reprezintă un coeficient de corelație pentru date neparametrice, dezvoltat de statisticianul englez Maurice Kendall în anul 1938. Procedurile de calcul al acestui coeficient diferă între ele, însă toate se bazează pe numărarea inversiunilor (cazul în care un element care are un rang mai mare pentru o variabilă se situează în fața unui element cu un rang mai mic, datele fiind ordonate după cealaltă variabilă) și a opusului acestora, numit și proversiuni.
Corelația rangurilor lui Kendall presupune un test de distribuție liberă a independenței și măsoară gradul de dependență dintre două variabile.
Acest indice (τk) are aceleași proprietãți cu coeficientul Spearman, fiind egal cu zero când cele douã variabile analizate sunt independente și cu +1 și -1 când dependența dintre cele douã variabile este maximã, pozitivã sau negativã. Relația de definiție este:
τk , unde
n – numãrul de perechi de valori ordonate;
S – suma concordantelor posibile, calculate prin consemnarea cu +1 a “consensului” și cu -1 a variației inverse.
1.1.4. Ipoteze cu privire la convergența unei țări la o zonă monetară
Ipoteza cu privire la Convergența Absolută (sau necondiționată) – venitul pe locuitor al țărilor converge unul către altul pe termen lung independent de condițiile inițiale din aceste țări. Dacă țările nu vor reuși să conveargă una către cealaltă atunci problema ține de un eșec al instituțiilor responsabile de acest proces.
Această ipoteză este susținută de către promotorii teoriilor neo-clasice, potrivit cărora convergența absolută este posibilă în special datorită faptului că inegalitatea veniturilor stimulează investițiile și dezvoltarea (aceste inegalități devin practic motoare de creștere).
Ipoteza Convergenței Condiționate – venitul pe locuitor va converge între țări care sunt identice din punct de vedere al caracteristicilor structurale fundamentale independent de condițiile inițiale din aceste țări. Convergența apare doar la țări asemănătoare din punct de vedere structural.
Potrivit teoriilor neo-liberale, care susțin ipoteza convergenței condiționate, inițial decalajele se adâncesc, apoi se îngustează, astfel încât de la o perioadă de divergență se ajunge la convergență; mai mult, este posibilă înregistrarea unor salturi tehnologice ale țărilor mai sărace (așa numitele leapfrog), care duc la ajungerea din urmă a țărilor mai bogate. În această categorie ar putea fi asimilate și unele teorii de tip new economy thought, care pun accent pe influențele factorilor de cerere asupra capitalului, având ca efect deplasarea acestuia spre țările mai sărace; din nou, convergența este posibilă și probabilă (așa s-ar explica adâncirea decalajelor din ultimele două secole și semnele de reducere a decalajelor din ultimii ani).
Ipoteza Convergenței “de Club” – venitul pe locuitor din diferite țări va converge pe termen lung doar dacă țările sunt identice din punct de vedere al caracteristicilor lor structurale fundamentale, dar și dacă pleacă de la condiții inițiale similare.
Teoriile neo-clasice îmbunătățite (augmented) sunt mai prudente în privința susținerii convergenței. Având drept motoare ale creșterii capitalul fizic și uman și progresul tehnologic exogen universal valabil, este posibilă obținerea convergenței, dar este vorba de o convergență extrem de lentă și mai ales condiționată, înregistrată în special în cadrul unor cluburi de țări cu structuri socio-economice similare; pentru a se ajunge la convergență, guvernele au un rol determinant, pentru formarea capitalului social, investiții în educație, rate înalte de economisire, stabilitate politică, minim de corupție.
De asemenea, privind din perspectivă pesimistă, există posibilitatea ca în cele din urmă să nu se ajungă niciodată la convergență, această ipoteză fiind susținută de teoriile de creștere endogenă. Astfel, potrivit primei grupe de teorii de creștere endogenă, ale capitalului endogen, investițiile de capital generează externalități, devenind motoare pentru o divergență cumulativă, posibil de modelat însă prin acțiuni ale guvernelor (cheltuieli guvernamentale și taxe), respectiv despre modele de tip „intentional human capital”, care subliniază rolul investițiilor în educație și formare, din partea agenților individuali, care duc la dezvoltare prin efecte de tip „learning by doing” și „knowledge spillovers”; aici, convergența este dependentă de rentabilitatea investițiilor, de politica publică și de tiparele de specializare industrială și comercială. În cealaltă grupă de teorii de creștere endogenă intră modelele de tip inovație endogenă schumpeteriană, ce susțin existența inovației tehnologice prin acțiunile producătorilor oligopoliști și existența unor procese de difuzie, transfer și imitație tehnologică. Rezultatul constă îm manifestarea probabilă a unor situații de divergență persistentă, fiind totuși posibile anumite cluburi de convergență și un oarecare efect de tip catching-up.
Mai mult, având la bază tot ipoteza pesimistă a nerealizării convergenței, modelele creșterii regionale susțin, la rândul lor, existența divergențelor pe termen lung, datorată unor pocese de concentrare cumulativă a capitalului, dezvoltarea regională fiind mai degrabă de tip auto-reîntărire (self-reinforcing).
De altfel, în ceea ce privește convergența nominală și reală, există și dilema Balassa – Samuelson, care pune în discuție faptul că, în cazul țărilor mai puțin dezvoltate care încearcă să le ajungă din urmă pe cele dezvoltate, creșterea rapidă a productivității determină un impact negativ asupra inflației, iar adoptarea rapidă a euro poate genera o rată a inflației superioară celei prevăzute prin criteriile de la Maastricht, ducând astfel la un conflict între obiectivele de atingere a convergenței reale și cele ce vizează obținerea convergenței nominale. În această situație, în care s-a regăsit și Estonia, șocurile negative, asociate unei politici monetare și fiscale foarte strânse, conform criteriilor de la Maastricht, pot fi extrem de puternice și, mai mult, cu efecte permanente, în special asupra regiunilor sărace, dincolo de cele produse de angajamentele asumate prin Pactul de Stabilitate și Creștere.
1.2. Criterii de convergență
Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht, vizează convergența nominală a țărilor UE, această convergență urmând a fi apreciată pentru fiecare țară de către Consiliul European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM, acestea fiind:
realizarea unui grad ridicat de stabilitate a prețurilor; inflația (evaluată pe baza evoluției prețurilor bunurilor de consum) atinsă într-un stat membru, într-o perioadă de un an înaintea examinării situației sale, să nu depășească cu mai mult de 1,5% pe aceea a celor trei țări membre care vor avea cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;
caracterul suportabil al situației finanțelor publice; respectarea acestui criteriu este apreciată pornind de la două valori de referință: deficitul public prevăzut sau efectiv nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB al respectivei țări, iar datoria publică să nu fie mai mare de 60% din același indicator;
respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute prin mecanismul ratelor de schimb al Sistemului Monetar European cel puțin timp de doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru;
caracterul durabil al convergenței atinse de către respectiva țară membră în condițiile participării sale la mecanismul cursurilor de schimb ale SME, reflectate prin nivelurile ratei dobânzii pe termen lung; în practică, o țară este considerată că îndeplinește acest criteriu atunci când în anul precedent examinării situației sale, rata nominală a dobânzii pe termen lung nu depășește cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii din cele trei țări membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor.
1.3. Politica de Coeziune Economică, Socială și Teritorială a Uniunii Europene
1.3.1. Conceptul de politică de coeziune
Politica de coeziune economică, socială și teritorială cuprinde toate acțiunile Uniunii Europene care vizează realizarea dezvoltării economice armonioase și echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii disparităților de dezvoltare între diferitele regiuni/state ale Uniunii Europene, a egalității șanselor și a dezvoltării durabile. Aceasta va conduce la creșterea competitivității Uniunii Europene și va genera creșterea veniturilor, aducând astfel beneficii pentru economia întregii Uniuni Europene mai ales prin crearea de locuri de muncă.
Aceasta se bazează în principal pe solidaritate financiară, respectiv redistribuirea unei părți din bugetul comunitar către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere.
În afară de diferențele privind PIB-ul per locuitor, există și alte inegalități complexe între statele membre și celelalte regiuni, cauzate de decalajele în ceea ce privește:
infrastructura;
calitatea mediului înconjurător;
șomajul și abilitățile forței de muncă relevante pentru dezvoltare;
mărimea și diversitatea afacerilor;
nivelurile de inovare și utilizarea tehnologiei în afaceri.
1.3.2. Scurt istoric al politicii de coeziune
Cu excepția unei referințe generale la necesitatea consolidării unității economice dintre statele membre, tratatul fondator de la Roma (1957) nu oferă un mandat explicit pentru adoptarea unei politici CE de coeziune. În anul 1957, țările semnatare ale Tratatului de la Roma se referă în
preambulul acestuia la necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferențelor existente între diversele regiuni și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate”. În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social European (FSE) și Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).
În 1975, după intrarea în Comunitate a Danemarcei, Irlandei și a Marii Britanii, s-a creat Fondul European de Dezvoltare Regională, fiind pentru prima dată când a apărut conceptul de redistribuire între zonele bogate și sărace ale Comunității.
În perioada 1986-1987, s-a introdus în Tratat conceptul de Coeziune socială și economică,
care a urmărit să ajute ultimele state intrate (Spania și Portugalia) pentru a face față provocărilor pieței unice. În 1988, la inițiativa lui Jacques Delors, președintele Comisiei Europene, s-au dublat resursele financiare pentru fondurile structurale pe următorii ani. Astfel, țările sărace au primit în nouă ani aproximativ 154 mld. Ecu. Din 1989, s-a revoluționat sistemul de acordare a fondurilor structurale, prin introducerea principiului programării multianuale, stabilirea obiectivelor prioritare și punerea la punct a sistemului de parteneriate între statele membre.
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind, împreună cu uniunea economică și monetară și piața unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii. De asemenea, acesta prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului și transporturilor în statele membre cel mai puțin prospere. Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) a hotărât alocarea a aproximativ 177 miliarde de ECU (la prețurile din 1999), adică o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune. Pe lângă
Fondurile Structurale s-a creat un nou Instrument Financiar de Orientare pentru Pescuit (IFOP). Consiliul European de la Berlin (martie 1999) a inițiat reforma Fondurilor Structurale și a ajustat funcționarea Fondului de Coeziune. Aceste Fonduri au primit peste 30 de miliarde de Euro pe an în perioada 2000-2006, adică 213 miliarde de Euro în decurs de șapte ani. Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) și Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (SAPARD) completează programul PHARE în vederea promovării dezvoltării economice și sociale a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.
Începând cu anul 1988, Uniunea Europeană a realizat o impresionantă convergență economică și socială. La nivel național, Grecia, Spania, Irlanda și Portugalia – cei mai mari beneficiari ai politicii de coeziune în ultimii ani – au înregistrat o creștere semnificativă. În perioada cuprinsă între 1995 și 2005, Grecia a redus decalajul față de celelalte 27 de state ale UE, ajungând de la 74% la 88% din media UE a produsului intern brut pe cap de locuitor. În același an, Spania a înregistrat o creștere de la 91% la 102%, iar Irlanda a atins 145% din media Uniunii Europene, plecând de la 102%.
Potrivit Strategiei Lisabona, adoptată în martie 2000, revizuită în 2005, obiectivul central este acela de a face din Uniune cea mai competitivă și dinamică economie din lume până în anul 2010 prin transformarea UE într-un spațiu mai atractiv pentru investiții și muncă, promovarea cunoașterii și inovării și crearea de locuri de muncă mai numeroase și mai bune.
Conceptul de coeziune teritorială, nu doar economică și socială, a fost introdus în 2007 prin Tratatul de la Lisabona, și vizează valorificarea punctelor forte ale fiecărui teritoriu astfel încât să poată contribui mai bine la dezvoltarea durabilă și armonioasă a UE în ansamblu, gestionarea aglomerărilor urbane, mai buna conectare a teritoriilor, dezvoltarea cooperării între țări și regiuni.
Pentru perioada 2007-2013, politicii de coeziune i-a fost atribuit un buget de 347 de miliarde de euro, adică peste o treime din întregul buget european. Principalul obiectiv al acestei perioade a constat în ameliorarea competitivității și potențialului de creștere la nivel local, regional și național.
Pentru perioada 2014-2020, s-a prevăzut alocarea pentru politica de coeziune a aproximativ 325 miliarde euro (în scădere cu aproximativ 35 miliarde euro față de perioada 2007-2013) reprezentând 34,24% din volumul total al cheltuielilor UE pentru următorii 7 ani.
Noua perspectivă financiară a UE 2014-2020 prevede o nouă abordare în materie de programare strategică pentru politica de coeziune, conform obiectivelor Strategiei Europa 2020, abordare care implică:
Cadrul Strategic Comun (CSC) adoptat de Comisie (Fondul de coeziune, Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit);
Contractul/Acordul de Parteneriat pentru dezvoltare și investiții aplicat politicii de coeziune, care este un document strategic național, elaborat de fiecare stat membru și negociat cu Comisia, ce fundamentează și stabilește obiectivele tematice de dezvoltare și alocarea indicativă a fondurilor europene în perioada 2014–2020;
Programe subsecvente, care vor transpune elementele prevăzute de Contractul/Acordul de Parteneriat și care vor conține angajamente ferme ale statului membru privind îndeplinirea obiectivelor UE prin programarea fondurilor comunitare.
1.3.3. Obiectivele tematice ale politicii de coeziune pentru perioada 2014-2020
În ceea ce privește perioada actuală de programare (2014-2020), conform art. 9 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, pentru a contribui la strategia Uniunii pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, precum și la misiunile specifice fondului în temeiul obiectivelor bazate pe tratate, inclusiv coeziunea economică, socială și teritorială, fiecare fond ESI (Fonduri Europene Structurale și de Investiții) sprijină următoarele obiective tematice:
consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării;
îmbunătățirea accesului și a utilizării și creșterea calității TIC;
îmbunătățirea competitivității IMM-urilor, a sectorului agricol (în cazul FEADR) și a sectorului pescuitului și acvaculturii (pentru FEPAM);
sprijinirea tranziției către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon în toate sectoarele;
promovarea adaptării la schimbările climatice, a prevenirii și a gestionării riscurilor;
conservarea și protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor;
promovarea sistemelor de transport durabile și eliminarea blocajelor din cadrul infrastructurilor rețelelor majore;
promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilității forței de muncă;
promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de discriminare;
investițiile în educație, formare și formare profesională pentru competențe și învățare pe tot parcursul vieții;
consolidarea capacității instituționale a autorităților publice și a părților interesate și o administrație publică eficientă.
1.3.4. Instrumente de finanțare a politicii de coeziune
Cele trei mari instrumente de finanțare a politicii de coeziune sunt: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR); Fondul Social European (FSE) și Fondul de Coeziune (FC).
A. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) urmărește consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea dezechilibrelor existente între regiunile acesteia și prin sprijinirea dezvoltării regionale și locale.
Conform art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 1301/2013, pentru a contribui la prioritățile de investiții, FEDR sprijină următoarele activități:
investițiile productive care contribuie la crearea și salvgardarea locurilor de muncă durabile, prin intermediul unor ajutoare directe pentru IMM-uri;
investițiile productive, indiferent de dimensiunea întreprinderii în cauză, care contribuie la prioritățile de investiții stabilite în regulament și, atunci când investițiile respective implică cooperarea dintre întreprinderi mari și IMM-uri;
investițiile în infrastructuri care le oferă servicii de bază cetățenilor în domeniul energiei, al mediului, al transportului și al TIC;
investițiile în infrastructurile din domeniul social, al sănătății, al cercetării, al inovării, al afacerilor și al educației;
investițiile în dezvoltarea potențialului endogen prin intermediul investițiilor fixe în echipamente și infrastructuri la scară mică, inclusiv infrastructuri culturale și infrastructuri turistice sustenabile la scară mică, servicii pentru întreprinderi, sprijin pentru organisme de cercetare și inovare și investițiile în tehnologie și în cercetare aplicată în întreprinderi;
constituirea de rețele, cooperarea și schimbul de experiență între autorități regionale, locale, urbane și alte autorități publice competente, parteneri economici și sociali și organisme relevante care reprezintă societatea civilă, studii, acțiuni pregătitoare și consolidarea capacității;
în cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană, FEDR poate sprijini și utilizarea în comun a instalațiilor și a resurselor umane, precum și a tuturor tipurilor de infrastructură, la nivel transfrontalier, în toate regiunile.
Consolidarea concentrării tematice – pentru a asigura concentrarea investițiilor la nivelul UE pe aceste priorități, se stabilesc alocări minime pentru un anumit număr de zone prioritare. De exemplu, în regiunile mai dezvoltate și de tranziție, cel puțin 80 % din resursele FEDR la nivel național ar trebui să fie alocate pentru eficiență energetică și energii regenerabile, inovare și sprijin pentru IMM-uri, din care cel puțin 20 % ar trebui să fie alocate pentru eficiență energetică și energii
regenerabile. Regiunile mai puțin dezvoltate ar trebui să dispună de o paletă mai largă de priorități de investiții, care să reflecte nevoile mai mari de dezvoltare ale acestora. Însă acestea vor trebui să aloce cel puțin 50 % din resursele FEDR pentru eficiență energetică și energii regenerabile, inovare și sprijin pentru IMM-uri.
Consolidarea coeziunii teritoriale – În cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană, FEDR sprijină următoarele componente:
cooperarea transfrontalieră între regiunile limitrofe pentru a promova o dezvoltare regională integrată între regiunile frontaliere terestre și maritime învecinate din două sau mai multe state membre sau între regiunile frontaliere învecinate din cel puțin un stat membru și o țară terță la frontierele externe ale Uniunii, altele decât cele vizate de programele din cadrul instrumentelor financiare externe ale Uniunii;
cooperarea transnațională pe teritorii transnaționale de dimensiuni mai mari, implicând parteneri naționali, regionali și locali și vizând, de asemenea, cooperarea transfrontalieră maritimă în cazurile care nu fac obiectul cooperării transfrontaliere, în vederea atingerii unui grad mai înalt de integrare teritorială a acestor teritorii.
cooperarea interregională pentru a spori eficacitatea politicii de coeziune prin promovarea: (a) schimbului de experiență concentrat pe obiectivele tematice între parteneri în întreaga Uniune, privind identificarea și difuzarea de bune practici, în vederea transferului acestora în principal către programele operaționale din cadrul obiectivului privind investițiile pentru creștere economică și locuri de muncă, dar și, dacă este cazul, asupra programelor de cooperare; (b) schimbului de experiență privind identificarea, transferul și difuzarea de bune practici în legătură cu dezvoltarea urbană durabilă, inclusiv legăturile de tip urban-rural; (c) schimbului de experiență privind identificarea, transferul și difuzarea de bune practici și de abordări inovatoare în ceea ce privește implementarea programelor și acțiunilor de cooperare, precum și utilizarea GECT (grupare europeană de cooperare teritorială); (d) analizei tendințelor de dezvoltare în ceea ce privește obiectivele coeziunii teritoriale, inclusiv aspecte teritoriale ale coeziunii economice și sociale, și dezvoltarea armonioasă a teritoriului Uniunii prin studii, colectarea datelor și alte măsuri.
B. Fondul Social European (FSE)
În timp ce contribuie la coeziunea economică, socială și teritorială, Fondul social european (FSE) reprezintă principalul instrument al Uniunii Europene destinat investirii în oameni. Acesta conferă cetățenilor europeni oportunități mai mari de angajare, promovează o educație mai bună și îmbunătățește situația persoanelor celor mai vulnerabile care se confruntă cu riscul de sărăcie.
Potrivit art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 1304/2013, FSE sprijină următoarele priorități de investiții:
pentru obiectivul tematic „Promovarea unor locuri de muncă durabile și de calitate și sprijinirea mobilității lucrătorilor”: (i) accesul la locuri de muncă pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă și pentru persoanele inactive, inclusiv pentru șomerii de lungă durată și pentru persoanele cu șanse mici de angajare, inclusiv prin inițiative locale de angajare și sprijin pentru mobilitatea forței de muncă; (ii) integrarea durabilă pe piața forțelor de muncă a tinerilor, în special a celor care nu au un loc de muncă, care nu urmează studii sau cursuri de formare, inclusiv a tinerilor care se confruntă cu riscul excluziunii sociale și a tinerilor din comunitățile marginalizate, inclusiv prin implementarea garanției pentru tineri; (iii) activități independente, antreprenoriat și înființare de întreprinderi, inclusiv a unor microîntreprinderi și a unor întreprinderi mici și mijlocii inovatoare; (iv) egalitate între femei și bărbați în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește accesul la piața forței de muncă, evoluția în carieră, reconcilierea vieții profesionale cu cea privată și promovarea unei remunerații egale pentru muncă egală; (v) adaptarea la schimbare a lucrătorilor, a întreprinderilor și a antreprenorilor; (vi) îmbătrânire activă și în condiții bune de sănătate; (vii) modernizarea instituțiilor pieței forțelor de muncă, precum serviciile publice și private de ocupare a forței de muncă și îmbunătățind satisfacerea nevoilor pieței forțelor de muncă, prin măsuri de stimulare a mobilității transnaționale a lucrătorilor și prin programe de mobilitate și printr-o mai bună cooperare între instituții și părțile interesate relevante;
pentru obiectivul tematic „Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de discriminare”: (i) incluziune activă, inclusiv în vederea promovării egalității de șanse, a participării active și a îmbunătățirii capacității de inserție profesională; (ii) integrarea socio-economică a comunităților marginalizate, cum ar fi romii; (iii) combaterea tuturor formelor de discriminare și promovarea egalității de șanse; (iv) creșterea accesului la servicii accesibile, durabile și de înaltă calitate, inclusiv asistență medicală și servicii sociale de interes general; (v) promovarea antreprenoriatului social și a integrării profesionale în întreprinderile sociale și promovarea economiei sociale și solidare pentru a facilita accesul la locuri de muncă; (vi) strategii de dezvoltare locală elaborate la nivelul comunității;
pentru obiectivul tematic „Efectuarea de investiții în domeniul educației, al formării și al formării profesionale în vederea dobândirii de competențe și a învățării pe tot parcursul vieții”: (i) reducerea și prevenirea abandonului școlar timpuriu și promovarea accesului egal la învățământul preșcolar, primar și secundar de calitate, inclusiv la parcursuri de învățare formale, nonformale și informale pentru reintegrarea în educație și formare; (ii) îmbunătățirea calității și a eficienței învățământului terțiar și a celui echivalent și a accesului la acestea, în vederea creșterii participării și a nivelului de educație, în special pentru grupurile defavorizate; (iii) creșterea accesului egal la învățarea pe tot parcursul vieții pentru toate grupele de vârstă în cadre formale, nonformale și informale, actualizarea cunoștințelor, a competențelor și a aptitudinilor forței de muncă și promovarea unor parcursuri de învățare flexibile, inclusiv prin orientarea profesională și validarea competențelor dobândite; (iv) sporirea relevanței pe piața forțelor de muncă a educației și a sistemelor de formare, facilitarea tranziției de la educație la piața forțelor de muncă și consolidarea formării și a sistemelor de formare profesională, precum și a calității lor, inclusiv prin mecanisme de anticipare a competențelor, adaptarea programelor de învățământ și instituirea și dezvoltarea unor sisteme de învățare la locul de muncă, inclusiv a unor sisteme de învățare duală și programe de ucenicie;
pentru obiectivul tematic „Creșterea capacității instituționale a autorităților și părților interesate publice și a eficienței administrației publice”: (i) efectuarea de investiții în capacitatea instituțională și în eficiența administrațiilor și a serviciilor publice la nivel național, regional și local în perspectiva realizării de reforme, a unei mai bune legiferări și a bunei guvernanțe; (ii) consolidarea capacităților pentru toate părțile interesate care își desfășoară activitatea în domeniul educației, al învățării pe tot parcursul vieții, al formării și al ocupării forței de muncă și al politicilor sociale, inclusiv prin pacte sectoriale și teritoriale în vederea mobilizării în favoarea realizării de reforme la nivel național, regional și local.
De asemenea, FSE contribuie la celelalte obiective tematice în principal prin:
sprijinirea trecerii la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, rezistentă la schimbările climatice, eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor și durabilă din punct de vedere ecologic, prin îmbunătățirea sistemelor de educație și de formare necesare pentru adaptarea competențelor și a calificărilor, perfecționarea forței de muncă și crearea de noi locuri de muncă în sectoarele legate de mediu și de energie;
îmbunătățirea accesibilității tehnologiilor informației și comunicațiilor, a utilizării și a calității acestora, prin dezvoltarea competențelor digitale și e-learning, precum și prin investiții în e-incluziune, e-competențe, precum și în competențe antreprenoriale conexe;
consolidarea cercetării, a dezvoltării tehnologice și a inovării prin dezvoltarea studiilor postuniversitare și a aptitudinilor antreprenoriale, formarea cercetărilor, activități de colaborare în rețea și parteneriate între instituții de învățământ superior, centre de cercetare și tehnologice și întreprinderi;
creșterea competitivității și a sustenabilității pe termen lung a IMM-urilor, prin promovarea adaptabilității întreprinderilor, a administratorilor și a lucrătorilor, sporirea investițiilor în capitalul uman și sprijinirea organismelor care oferă educație sau formare profesionale orientate către practică.
C. Fondul de Coeziune (FC)
Fondul de coeziune sprijină statele membre al căror venit național brut (VNB) pe cap de locuitor este mai mic de 90 % din media UE-28 pentru realizarea de investiții în rețelele de transport TEN-T și în domeniul mediului.
De asemenea, Fondul de coeziune și pentru alte obiective tematice, în principal pentru următoarele priorități:
tranziția către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon în toate sectoarele prin: (i) promovarea producției și distribuției de energie obținută din surse regenerabile; (ii) promovarea eficienței energetice și a utilizării energiei din surse regenerabile în cadrul întreprinderilor; (iii) sprijinirea eficienței energetice, a gestionării inteligente a energiei și a utilizării energiei din surse regenerabile în infrastructurile publice, inclusiv în clădirile publice, și în sectorul locuințelor; (iv) dezvoltarea și implementarea unor sisteme de distribuție inteligente care funcționează la niveluri de tensiune joasă și medie; v) promovarea unor strategii cu emisii scăzute de dioxid de carbon pentru toate tipurile de teritorii, în special pentru zonele urbane, inclusiv promovarea mobilității urbane multimodale sustenabile și a măsurilor de adaptare relevante pentru atenuarea impactului; (vi) promovarea utilizării cogenerării de energie termică și electrică cu randament ridicat, pe baza cererii de energie termică utilă;
promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea și gestionarea riscurilor prin: (i) sprijinirea investițiilor pentru adaptarea la schimbările climatice, inclusiv a abordărilor bazate pe ecosisteme; (ii) promovarea investițiilor pentru a face față unor riscuri specifice, asigurarea rezistenței în fața dezastrelor și dezvoltarea sistemelor de gestiune a dezastrelor;
conservarea și protecția mediului și promovarea eficienței utilizării resurselor prin: (i) investițiile în sectorul deșeurilor, pentru a îndeplini cerințele acquis-ului Uniunii în domeniul mediului și pentru a satisface nevoile, identificate de statele membre care depășesc aceste cerințe; (ii) investițiile în sectorul apelor, pentru a îndeplini cerințele acquis-ului Uniunii în domeniul medului și pentru a satisface nevoile, identificate de statele membre și care depășesc aceste cerințe; (iii) protejarea și refacerea biodiversității și a solurilor, precum și promovarea de servicii ecosistemice, inclusiv prin Natura 2000, și infrastructurile ecologice; (iv) realizarea de acțiuni destinate îmbunătățirii mediului urban, revitalizării orașelor, regenerării și decontaminării terenurilor industriale dezafectate (inclusiv a zonelor de conversie), reducerii poluării aerului și promovării măsurilor de reducere a zgomotului;
promovarea transportului sustenabil și eliminarea blocajelor din cadrul infrastructurilor esențiale ale rețelelor, prin: (i) sprijinirea unui spațiu unic european de transport multimodal prin investiții în TEN-T; (ii) dezvoltarea și îmbunătățirea sistemelor de transport care respectă mediul, inclusiv a celor cu zgomot redus, și care au emisii reduse de carbon, inclusiv a căilor navigabile interioare și a sistemelor de transport maritim, a porturilor, a legăturilor multimodale și infrastructurilor aeroportuare, cu scopul de a promova mobilitatea sustenabilă la nivel regional și local; (iii) dezvoltarea și reabilitarea unor sisteme feroviare complete, de înaltă calitate și interoperabile și promovarea măsurilor de reducere a zgomotului;
consolidarea capacității instituționale a autorităților publice și a părților interesate și o administrație publică eficientă prin acțiuni de consolidare a capacității instituționale și a eficienței administrațiilor și serviciilor publice legate de implementarea Fondului de coeziune.
Reduceti va rog la max 3 pagini ce este cu verde
Capitolul 2 – Convergența în cazul țărilor Central și Est Europene înainte și după aderare
Prezentul capitol tratează chestiunea convergenței înainte și după aderare în cazul țărilor Central și Est Europene care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, și anume: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, la care se adaugă și Bulgaria, care a intrat in UE în 2007. Cazul României va fi abordat separat în cadrul capitolului 3 al lucrării de față.
Pentru a intra în UE, statele central și est europene au trebuit să îndeplinească cele 4 seturi de criterii de aderare: politice, economice, absorbția acquis-ului comunitar, reforma administrației publice, ceea ce a implicat ajustări serioase ale politicilor și structurilor economice, dar și un proces de construcție și modernizare a instituțiilor publice. Prioritare au fost măsurile legate de asigurarea liberei circulații a mărfurilor și capitalului pentru a pregăti terenul integrării în piața unică europeană.
2.1. Convergența instituțională înainte și după aderare
După cum s-a discutat mai sus la capitolul 1, în cadrul Uniunii Europene, convergența instituțională se referă în principal la gradul de transpunere a acquis-ului comunitar.
În anul 2003, Comisia Europeană, în cadrul raportului de monitorizare a progresului înregistrat de cele 10 state candidate la aderare, considera că toate cele 8 state din Europa Centrală și de Est, analizate în secțiunea de față, au atins un grad înalt de aliniere a legislației interne cu prevederile acquis-ului comunitar, semnalând totodată domeniile de politică legislativă în care trebuiau remediate anumite deficiențe identificate de Comisie pentru fiecare țară în parte.
După aderare, țările membre sunt supuse monitorizării în ce privește îndeplinirea obligațiilor de transpunere a acquis-ului comunitar (directivelor) în legislația națională. Din rapoartele Comisiei (Internal Market Scoreboards), rezultă că în 2004 existau întârzieri în transpunerea acquis-ului chiar și la grupul statelor membre cu vechime în UE. De exemplu, la grupul UE 15, gradul de transpunere a fost de 97,8%, din care Franța 95,9%. În același an, la grupul lărgit UE 25 (UE 15 + cele 10 state noi membre), indicatorul privind gradul de transpunere a acquis-ului a fost în medie de 92,9%, din care la unele dintre țările nou intrate indicatorul a fost mult mai scăzut: Slovacia 72,1%, Polonia 83,2%, Republica Cehă 89,3%. După un an de la aderare (2005), țările respective au recuperat în mod spectaculos rămânerile în urmă, sporind astfel gradul de transpunere: UE 25 la 98,1%, din care noile țări membre (UE 10) la 98,3%, din care Slovacia 98,6%, Polonia 98,3%, Republica Cehă 96,4%.
2013 – incercati sa estimati macar pentru Romania
2.2. Convergența reală înainte și după aderare
Convergența reală este măsurată, așa cum am arătat în capitolul 1 al lucrării de față, prin folosirea unor indicatori de ordin economic, cum ar fi: creșterea economică (evoluția PIB-ului), PIB/locuitor, reducerea impozitului pe profitul corporațiilor, investițiile străine directe, inflația, șomajul, deficitul public, datoria publică, etc.
În ceea ce privește evoluția PIB-ului înainte de aderare, anul 2000 constituie un punct de inflexiune, cu începutul unei noi faze de dezvoltare accelerate a economiilor Central și Est Europene. Practic, ritmul mediu de creștere a PIB-ului pentru cele 8 țări vizate (intrate în UE în 2004) s-a dublat în 2000 comparativ cu anul anterior, atingând 4,7%, cu maxime înregistrate în Estonia (6,9%), Lituania (6,6%) și Ungaria (5,2%). Evenimentele internaționale de mare anvergură din anul 2001 – înrăutățirea climatului economic internațional, înjumătățirea creșterii economice globale din cauza creșterii prețurilor țițeiului și scăderii investițiilor, factori ce au fost amplificați de incertitudinea ce a urmat atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 în SUA – au exercitat ușoare influențe negative asupra țărilor Central și Est Europene, în sensul încetinirii ritmului de creștere economică. În pofida tendinței generale, multe dintre statele candidate au reușit să limiteze influența
încetinirii creșterii economice globale asupra economiilor lor, prin creșterea cererii interne. Ritmul creșterii economice în cele 8 țări Central și Est Europene a fost în medie de 4,35 % în 2001, cu valori maxime în statele baltice și valori minime în Polonia (1,1%), unde creșterea economică nu a fost sprijinită de cererea internă. Cu 2 ani înaintea lărgirii spre est a UE, a existat o conjunctură nefavorabilă pentru economiile europene, îndeosebi a Uniunii Europene, unde PIB-ul a înregistrat o creștere reală de numai 1,1%. În aceste condiții, s-a înregistrat încetinirea ritmului de creștere a PIB-ului grupei de 8 state Central și Est Europene. Cu toate că Estonia și Lituania au înregistrat pentru al doilea an consecutiv cele mai înalte ritmuri ale creșterii economice dintre țările Central și Est Europene candidate, acestea nu au putut compensa ritmul mai scăzut de creștere a PIB din Cehia, Ungaria și Letonia. Anul 2003, care a precedat momentul lărgirii spre est a UE, a marcat accelerarea creșterii economice a statelor candidate. Rata de creștere a PIB-ului a atins o medie de 5,2%, în pofida recesiunii economice din UE15 pentru al doilea an consecutiv. Statele baltice au continuat să înregistreze în 2003 cele mai importante creșteri economice (6,7-9,7%) dintre toate statele europene.
În cazul Bulgariei, în cei 4 ani de dinaintea aderării sale la UE (2003-2006), creșterea PIB-ului s-a situat în anul 2003 la 5,5%, crescând substanțial în anul 2004 la 6,7%, urmând ca în 2005 și 2006 să înregistreze o scădere ușoară, prezentând un indice de 6,4%, respectiv 6,5%. Pentru anul 2003, comparativ cu cele 8 state analizate mai sus, creșterea economică a Bulgariei a ocupat un loc de mijloc în clasament, înaintea Slovaciei (cu 4,8%) și în spatele Letoniei (cu 7,7%).
După aderare, cele 8 state Central și Est Europene (ECE) din grupul celor intrate în Uniune în anul 2004, până la momentul apariției crizei economice din 2008-2009, majoritatea au înregistrat creșteri economice importante, așa cum rezultă din tabelul de mai jos, economiile acestora începând să cunoască un trend descendent din 2007, urmând ca, pe fondul crizei, acești indici să înregistreze chiar valori negative pentru multe dintre statele vizate.
Chiar dacă în anul 2010, majoritatea statelor ECE au reușit să raporteze valori pozitive pentru creșterea PIB-ului real, , cu excepția Letoniei, în perioada 2011-2013, acestea s-a situat din nou pe o pantă descendentă, înregistrând scăderi destul de semnificative ale acestui indicator.
Tabelul 2.1. Creșterea PIB-ului real în perioada 2004-2013 în %
Sursa: Eurostat
În ceea ce o privește pe Bulgaria, aceasta, în primii ani după aderarea sa la UE, a înregistrat valori pozitive pentru indicele studiat, și anume 6,4% în 2007, 6,2% în 2008, cu un indice negativ în 2009 de -5,5%, pe fondul crizei economice mondiale, urmând ca din 2010 să se situeze pe o ușoară pantă ascendentă comparativ cu anii anteriori, cu 0,4% în 2010 și 1,8% în 2011. Însă, în 2012 și 2013, acest indicator a cunoscut doar valori subunitare, și anume 0,6% și, respectiv, 0,9%.
Tabelul 2.2. Evoluția ritmului mediu de creștere economică în perioada 1997-2012
Sursa: Vienna Institute for International Economic Studies, 2013
Relativ la indicatorul PIB pe cap de locuitor, înainte de aderare, la începutul anilor 2000, cele 8 state candidate din Centrul și Estul Europei înregistrau niveluri scăzute ale acestui indicator, ce reprezentau între 35% (Letonia) și 72% (Slovenia) din nivelul mediu al UE 25. Ținta țărilor candidate a fost ca la momentul aderării să atingă 70% din nivelul mediu al PIB/locuitor din Uniunea Europeană. În 2003, în baza unui trend general lent ascendent, țările ce pregăteau aderarea la UE în numai câteva luni, nu își atinseseră ținta, excepție făcând Slovenia (76%). Celelalte aveau
PIB/locuitor ce reprezenta între 40% (Letonia) și 68% (Cehia) din nivelul mediu al UE 25. În termeni absoluți, datele pentru anul 2003 indicau pentru cele 8 state o creștere semnificativă a acestui indicator, la nivelul mediu de 11.614 euro/locuitor (+8,5% față de 2003), ceea ce reprezintă atingerea a circa 46% din nivelul preliminar pentru UE 15, de 25.350 euro/locuitor (nivel îndepărtat față de ținta de 70%). Diferențele pe țări sunt însă semnificative: Slovenia înregistra un PIB/locuitor de peste 80% din nivelul UE15, urmată de Cehia (66%) și Ungaria (61%). Nivelul PIB/locuitor în fiecare dintre cele opt țări înregistra peste 10 000 euro, cu maxim în Slovenia (de 20.640 euro/locuitor) și minim în Letonia (10.310 euro/locuitor).
În ceea ce o privește pe Bulgaria, înainte de aderare, aceasta s-a situat în perioada 2003-2006 la un nivel mediu de 36% din media UE 25, fiind de mult timp pe ultima treaptă din clasamentul UE 28, inclusiv în perioada post-aderare
De altfel, în perioada post criză, 2010 – 2012, conform datelor raportate de către Eurostat, niciuna dintre statele ECE 8 nu a cunoscut scăderi ale acestui indicator, majoritatea înregistrând creșteri ușoare, cum ar fi cazul Poloniei (de la 63 în 2010 la 67 în 2012) și Slovaciei (de la 74 în 2010 la 76 în 2012), sau semnificative, cum ar fi cazul țărilor baltice. Cehia și Slovenia, cu toate că s-au menținut la un nivel constant satisfăcător în perioada analizată, nu au reușit să mai ajungă la pragul stabilit pentru anul 2009.
După aderare, situația celor 8 state analizate mai sus în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor este prezentată în tabelul 2.3 de mai jos, calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC).
2013…………………….
Tabelul 2.3. PIB-ul pe cap de locuitor în perioada 2004-2012 în PPC
Sursa: Eurostat
Figura 2.1. Creșterea reală și convergența
În privința reducerii impozitului pe profitul corporațiilor sunt câteva exemple notabile, astfel Cehia, Polonia și Slovacia au redus nivelul acestuia de la aproximativ 40% în 1995 la circa 19% în 2012, evident cu scopul de a încuraja investițiile străine directe (ISD). De fapt, la nivelul anului 2012, rata efectivă a impozitului corporativ pentru noile investiții varia între 4,6% în Bulgaria și 15,9% în Ungaria. Cu toate acestea, Slovacia este singura țară din grupul ECE 8 care a crescut cota de impozitare în 2013 comparativ cu anul anterior, de la 19 la 23%, în timp ce Slovenia este singura țară din grupa sa ce a redus cota unică de impozitare de la 18% în 2012 la 17% în 2013.
În ceea ce privește nivelul investițiilor, atât interne, cât și străine directe, în primul an de aderare, stimulate de condițiile de credit avantajoase, de atragerea sporită de capital din vechile țări membre ale UE, de comenzile interne și externe în creștere și de procesul de refacere a stocurilor, volumul investițiilor a înregistrat majorări însemnate în 2004 față de 2003 în cea mai mare parte din cele 8 țările analizate. Această puternică relansare a activității investiționale în 2004 față de 2003 s-a datorat și reducerii fiscalității în multe din aceste țări, fapt ce a condus la sporirea profitului firmelor și implicit la majorarea capitalului reinvestit.
Statele care au demarat mai devreme procesul de atragere a investitorilor străini, cum sunt Polonia, Ungaria, Cehia au beneficiat și de cele mai mari fluxuri de capital străin. Până în 2000, cu puține excepții printre care și România, aceste fluxuri au vizat privatizarea activelor statului, după care s-au remarcat investițiile green field, iar penetrarea capitalului străin nu a avut practic limite, spre deosebire de limitele existente în Asia, Japonia, China, Europa de Vest, unde de exemplu sectorul financiar a rămas unul autohton. Conform datelor OCDE, intrările de capital au fost mult mai mari decât ieșirile în statele Central și Est Europene comparativ cu statele membre ale OCDE unde situația a fost inversă, primele având un excedent de peste 50%, iar ultimele un deficit de 9,8%. Dacă ponderea ISD în PIB este de 28,7% pentru ansamblul țărilor OCDE, pentru statele Central și Est Europene ea depășește sensibil acest nivel, fiind în 2012 de peste 100% în Bulgaria, de 84% în Estonia, de 68,5% în Ungaria, de 67,8% în Cehia, de 58,1% în Slovacia, de 42,9% în Polonia, de 30,1% în Slovenia. În ce privește domeniile vizate de ISD sau structura acestora se poate menționa că în statele mai puternice, Polonia, Cehia, Slovacia, ele s-au orientat în principal spre sectorul industriei manufacturiere/prelucrătoare, în timp ce în statele baltice mai mult spre sectorul imobiliar și construcții. Investițiile din cadrul serviciilor care au reprezentat aproape jumătate din total au avut o trăsătură specifică de tip monopolistic/oligopolistic, permițând extracția unor mari rente de monopol, adică a unor profituri record, dar ele au avut și cea mai mare vulnerabilitate la criză, care a determinat unele ieșiri de capital.
Cu toate că la nivelul anului 2013 putem spune că țările ECE 9 au realizat convergența la acest capitol către un nivel asemănător, impactul este însă unul deosebit de negativ deoarece toate statele din această grupă au raportat scăderi ale intrărilor de ISD comparativ cu anul 2012.
Figura 2.2. Intrări ale fluxurilor de ISD în perioada 2002-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat
Practic, economia statelor Central și Est Europene a fost preluată în mare măsură prin privatizări și investiții green field de către firmele străine, dovadă ponderea deținută de acestea în PIB, venituri totale, profituri, forța de muncă, exporturi. Însă, după o dezindustrializare pronunțată, a urmat un proces lent de reindustrializare, corporațiile străine au relocalizat între timp o parte a activităților industriale în alte zone, în servicii au prevalat interesele firmelor mamă, la resursele naturale și utilități căutarea de rente a fost un proces evident, resursele umane nu au fost dezvoltate și valorificate corespunzător.
Relativ la rata inflației înainte de aderare, cele 9 state supuse analizei, ce au intrat în UE în 2004, respectiv 2007, au fost caracterizate de o inflație incontrolabilă, reprezentând un punct nevralgic al acestora, având în vedere faptul că inflația (calculată ca indice al prețurilor de consum) are repercursiuni directe atât asupra populației, cât și asupra mediului de afaceri și a fluxului de investiții străine directe. Potrivit datelor oficiale publicate de Uniunea Europeană, inflația în cele 15 state membre (înainte de 2004) a marcat o scădere cvasi continuă de la începutul anilor ’90, când indicele mediu al prețurilor de consum se situa la 5%, ajungând la 1,2-1,9% în anii1999-2000. În anii 2001-2004 nivelul inflației în UE a marcat o ușoară tendință de creștere, depășind 2%/an. De menționat că recordul de inflație în perioada 1992-2003 a fost deținut de Lituania (1161%) și Estonia (1076%) în 1992 și Bulgaria (1082%) în 1997. Restul țărilor vizate aveau fie inflație de 2 cifre (11-18%), fie chiar de o cifră: Cehia, Slovenia, Slovacia (sub 10%).
După aderare, inflația nu a mai atins cotele alarmante din anii 1990, majoritatea statelor analizate înregistrând o rată a inflației cu o singură cifră (a se vedea tabelul 2.4 de mai jos). De altfel, în perioada 2004-2013, cea mai mare inflație a fost atinsă de către Letonia cu un nivel de 15,3% în 2008, iar cea mai mică inflație a fost înregistrată tot de către Letonia cu -1,2% în 2010.
Chiar dacă în 2012 unele state din grupa ECE 9 au înregistrat creșteri ale ratei inflației comparativ cu anul anterior, cum ar fi Cehia, Slovenia și Ungaria, în 2013, toate statele supuse analizei de față au cunoscut o stabilitate a prețurilor, fiind raportate exclusiv rate ale inflației în scădere comparativ cu 2012.
La nivelul anului 2013, doar Estonia a înregistrat o rată a inflației de peste 3%, celelalte state din grupa ECE 9 au înregistrat valori ale acestui indicator între 0% și 1,9%, cele mai apropiate de media UE 28 (de 1,5%) la acest capitol fiind Slovacia (cu 1,5%) și Cehia (cu 1,4%).
Tabelul 2.4. Rata inflației în perioada 2004-2013 în %
Sursa: Eurostat
În ceea ce privește șomajul, acesta reprezintă un fenomen relativ nou în Europa Centrală și de Est, fiind consemnat oficial înainte de 1990 numai în Polonia (0,1% din forța de muncă activă), Ungaria (0,6%) și Slovenia (2,9%). Șomajul a crescut rapid după anul 1990, atingând în unele țări valori de 15-19% din totalul populației active. În Republica Cehă, Estonia, Letonia șomajul nu a depășit 10% în cei mai mulți ani ai perioadei 1992-2003. Șomajul a marcat o tendință de scădere în anii 2000 și 2001 în majoritatea statelor candidate, excepție făcând în 2000 Lituania, Polonia, iar în 2001 Lituania, Polonia și Slovacia. Comparațiile efectuate între cele 8 state candidate și statele membre ale Uniunii Europene au relevat o tendință de ușoară convergență a ratei șomajului începând cu anul 2002, prin reducerea acesteia în țările candidate (la circa 11% în 2003) și respectiv creșterea în UE15 (la 8%).
După aderare și înainte de izbucnirea crizei din 2008, dintre cele 8 state supuse analizei (fără Bulgaria), cel mai grav afectată de o rată ridicată a șomajului pe termen lung a fost Slovacia cu 11,9% șomeri în totalul populației active, iar cel mai bine la acest capitol a stat Lituania, cu o rată a șomajului pe termen lung de doar 1,3% în 2008. După cum se poate observa și din figura 2.3. de mai jos, în perioada 2004-2008, în afară de Slovacia și Polonia, restul statelor Central și Est Europene, au reușit să se mențină din acest punct de vedere la un nivel asemănător cu media UE 28, dovedind realizarea convergenței la acest capitol.
Chiar dacă în 2009 unele state din grupa ECE 8 au raportat ușoare descreșteri ale acestui indicator comparativ cu anul 2008, spre exemplu Cehia, Slovacia și Slovenia, trendul general pentru perioada 2009-2013 a fost unul de creștere a ratei șomajului pe termen lung, un ușor reviriment al gradului de ocupare fiind înregistrat doar de țările baltice (Estonia – de la 7,6% în 2010 la 3,8% în 2013; Letonia – de la 8,8% în 2011 la 5,8% în 2013 și Lituania – de la 8% în 2011 la 5,1% în 2013). De altfel, în 2013, cea mai mare rată a șomajului din grupa ECE 8 a fost raportată de Slovacia cu 10% din populația activă, în condițiile în care media UE 28 s-a situat la nivelul de 5,1%.
Figura 2.3. Rata șomajului pe termen lung în perioada 2004-2013 în % din populația activă
Sursa: Eurostat
În cazul Bulgariei, înainte și după aderare, singurii ani în care rata șomajului pe termen lung în această țară s-a apropiat foarte mult de media UE 28 au fost 2008 și 2009. În restul anilor din perioada 2004-2013, discrepanțele dintre valorile înregistrate de Bulgaria și cele ale mediei UE 28 au fost destul de consistente (a se vedea figura 2.4. de mai jos).
Figura 2.4. Rata șomajului pe termen lung în perioada 2004-2013 în Bulgaria
Sursa: Eurostat
În ceea ce privește deficitul public, din cele 8 state Central și Est Europene (ECE 8), ce au aderat la UE în anul 2004, Ungaria a înregistrat cele mai mari deficite bugetare, care au atins 9,2% și 7,1% din PIB în 1994, respectiv în 1998; în urma unor măsuri de austeritate în 1999, Ungaria a reușit să înregistreze un deficit bugetar de 2,9% din PIB. Anii 2000 și 2001 au marcat noi creșteri ale ponderii deficitului bugetar în PIB, la 5% în ultimul an de referință pentru această țară. Pe de altă parte, Polonia a menținut un nivel scăzut al ponderii deficitului bugetar în PIB în perioada 1994-
1999, după care s-a înregistrat o creștere a deficitului, atingând în 2001 peste 6% din PIB.
După aderare, în perioada 2004-2008, dintre cele 8 state Central și Est Europene vizate, Ungaria a înregistrat cel mai mare deficit bugetar cu 9,4% în 2006, iar pe surplus bugetar a fost doar Estonia pentru patru ani consecutivi (2004-2007), însă în 2008 și această țară a raportat un deficit de 3% din PIB. În perioada 2004-2007, doar Lituania, Letonia, Estonia și Cehia s-au apropiat cel mai mult de valorile UE 27, însă, începând cu 2008 și aceste țări au început să se îndepărteze de media europeană, înregistrând valori din ce în ce mai mari ale deficitului bugetar.
Pentru perioada 2009-2013, în anul de vârf al crizei economice – 2009, toate țările din grupul ECE 8, cu excepția Estoniei, au înregistrat creșteri alarmante ale deficitului public, dintre acestea, cel mai mare nivel fiind raportat de Lituania cu 9,4% din PIB, comparativ cu 6,9% media UE 27. În perioada imediat următoare, 2010-2013, majoritatea statelor din această grupă s-au încadrat pe o pantă descendentă, de reducere a deficitului guvernamental, notă discordantă în acest sens făcând doar Slovenia, țară ce în anul 2013 a atins pragul îngrijorător de 14,7% deficit.
Figura 2.4. Deficitul bugetar pentru perioada 2004-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat
În cazul Bulgariei, înainte de aderare, aceasta a înregistrat doar surplus bugetar (2004-2006), iar după aderare, această țară și-a menținut pentru doi ani situația de surplus bugetar, însă, începând cu anul 2009 a înregistrat un deficit de 4,3% din PIB, fiind și cel mai mare prag atins în perioada analizată 2004-2013. Comparativ cu media UE 27, Bulgaria nu a reușit să se apropie în niciun an de valorile europene, dovedind un grad scăzut de convergență la acest capitol.
Figura 2.5. Deficitul bugetar pentru perioada 2004-2013 ca % din PIB în Bulgaria
Sursa: Eurostat
În ceea ce privește nivelul datoriei publice, ca procent din PIB, Estonia a fost cea care a reușit să obțină cel mai mic nivel al acestui indicator dintre toate cele 8 țări analizate în perioada de pre-aderare (2001-2003), atingând pragul minim de 4,8% din PIB în anul 2001. Pe de cealaltă parte, Ungaria a fost țara cu cel mai mare nivel al datoriei publice în aceeași perioadă, atingând un nivel maxim de 58,6% în anul 2003. Cu toate acestea, nici măcar Ungaria nu a atins nivelul datoriei publice al mediei UE 27, acesta fiind undeva între 60-61% în perioada de referință. După aderare, Ungaria a continuat să fie țara cu cea mai mare datorie publică, apropiindu-se și chiar depășind media UE2 27, cu un prag de 73% din PIB în 2008 comparativ cu cei 62,2% ai mediei europene. De altfel, la capitolul valori minime, tot Estonia este cea care s-a menținut cu mult atât sub media UE 27, cât și sub cea a celor 8 state analizate în perioada 2004-2008.
În perioada 2009-2013, trendul general atât al mediei UE 27, cât și al celor 8 state din grupul ECE, a fost unul de creștere progresivă a nivelului datoriei publice. După anul 2009, Estonia a înregistrat valori ușor mai mari ale datoriei publice decât cele raportate anterior (2004-2008), însă nu a fost vorba de o creștere spectaculoasă, cel mai mare nivel fiind cel din anul 2013 de 10% din PIB. La cealaltă extremă s-a situat tot Ungaria, cu o datorie publică record de 82,2% în anul 2010. Pe de altă parte, țara care a raportat cea mai mare creștere anuală în perioada de referință 2009-2013 a fost Slovenia, ajungând de la 35,2% în 2009 la 71,7% în 2013. Cu toate acestea, având în vedere faptul că etalonul, și anume media UE 27, a fost atins (în 2011) și depășit (în 2009 și 2010) doar de către Ungaria, putem spune că la nivelul grupei ECE 8, oricât de eterogenă a fost situația cu privire la acest indicator, s-a reușit menținerea unui nivel relativ stabil al datoriei publice.
Figura 2.6. Datoria publică pentru perioada 2004-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat
În cazul Bulgariei, atât înainte, cât și după aderare, această țară s-a menținut cu mult sub nivelul mediei UE-27, cea mai mare valoare a datoriei publice fiind raportată pentru anul 2004 de 37% din PIB, iar cea mai mică fiind înregistrată în anul 2008 cu 13,7% din PIB.
Figura 2.7. Datoria publică pentru perioada 2004-2013 în Bulgaria
Sursa: Eurostat
Din analiza tuturor datelor prezentate mai sus rezultă că, din cele 9 state vizate, Țările Baltice (Estonia, Lituania, Letonia) sunt cele care au reușit să le ofere cetățenilor lor stabilitate economică și chiar prosperitate, înainte, dar mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, obținând un control bun al inflației și al ratei șomajului și menținând un deficit bugetar și o datorie publică reduse. Însă și Bulgaria a înregistrat progrese notabile, mai ales în ceea ce privește atragerea de investiții străine directe (2007), precum și prin practicarea unei datorii publice sub nivelul mediei UE 27, chiar dacă la nivel de PIB pe cap de locuitor a înregistrat și continuă să raporteze cele mai nesatisfăcătoare rezultate din Uniune.
Pe de cealaltă parte, în cadrul grupei celor 8 state ce au aderat la UE în 2004 (ECE 8), este greu de stabilit care dintre aceste țări a înregistrat cele mai proaste performanțe, având în vedere faptul că țări diferite au ajuns ultimele în clasament la indicatori diferiți. Spre exemplu, Ungaria este codașă atât în ceea ce privește datoria publică (având o datorie chiar peste media UE 27), cât și în privința creșterii economice, Slovenia a atras cele mai puține investiții străine directe, pe când Slovacia a avut un șomaj ridicat și un deficit bugetar consistent, iar Letonia a raportat cel mai mic PIB/locuitor din această grupă (cu toate că a înregistrat creșteri de la an la an).
Pentru a vedea gradul în care s-a realizat convergența economică în ultimul deceniu al statelor membre UE din Europa Centrală și de Est către statele din zona Euro, unii autori au calculat indicele de convergență economică, pe care îl redăm în tabelul 2.5. de mai jos.
Tabelul 2.5. Diminuarea decalajelor de convergență economică față de zona euro
Sursa: Cristina Tatomir și Ileana Alexe, op. cit., p. 40
Din analiza datelor prezentate în tabelul de mai sus, rezultă că în anii 2000, 2008 și 2010, cel mai mare grad de convergență economică a fost atins de către Slovenia, urmată de Ungaria și Estonia, iar cea mai mare reducere a decalajelor față de zona euro a fost înregistrată de Estonia pentru perioada 2000-2008, respectiv Slovacia pentru perioada 2000-2010.
2010-2013 incercati sa estimati
2.3. Convergența nominală în cazul țărilor Central și Est Europene
În ce privește convergența nominală sau aderarea la Zona euro, îndeplinirea criteriilor stabilite la Maastricht, legate de principalii indicatori macro, s-a dovedit insuficientă prin prisma efectelor crizei financiare. Odată cu aderarea la UE, statele est europene s-au angajat să intre în Zona euro cu condiția îndeplinirii criteriilor de convergență nominală de la Maastricht.
Statele din ECE (Europa Centrală și de Est ) nu beneficiază de o clauză de „opt-out” privind aderarea la UEM, precum Marea Britanie și Danemarca, motiv pentru care sunt obligate să facă eforturi de îndeplinire a condițiilor de convergență nominală în vederea adoptării monedei euro. Până în prezent, patru state din ECE au aderat la zona euro, și anume Estonia, Slovenia, Slovacia și Letonia. Adoptarea monedei unice rămâne principala provocare cu care se confruntă Bulgaria, Cehia, Lituania, Polonia, România și Ungaria în procesul de integrare europeană.
Beneficiile adoptării monedei comune păreau evidente prin prisma apartenenței la o zonă valutară optimă și a umbrelei asigurate de politica Băncii Centrale Europene, dar a venit criza datoriilor suverane, care a arătat nu numai că o economie mai puțin competitivă nu este avantajată de o monedă puternică ci dimpotrivă, pe când statele care nu au adoptat euro au avantajele mari ale propriei monede și propriului curs de schimb, care permit ajustările necesare în cazul unor șocuri externe, în pofida pericolului reprezentat de atacurile speculative, care se produc din când în când. Statele mai mari din estul și centrul Europei ce au propria monedă, care de regulă flotează liber sau ușor controlat, au o oarecare pârghie de control asupra politicii lor monetare naționale și asupra inflației: băncile lor centrale pot avea o anumită influență asupra ratelor dobânzilor pe piața internă și asupra cursurilor de schimb valutar. Deși țintirea inflației este strategia aplicată de băncile centrale din afara Zonei euro, ele sunt atente și în privința intrărilor mari de capital, care pot antrena aprecierea cursului de schimb, dar și creșterea costului forței de muncă și pierderi de competitivitate externă, putând recurge la instrumentele politicii monetare, cum ar fi nivelul dobânzilor.
DACA NU GASITI DATE NOI, EXPLICATI LA MODUL GENERAL FARA A MENTIONA TABELUL SAU GRAFICUL
DACA VA INTREABA CUM ATI CALCULAT, ESTE DIFICIL SA RASPUNDETI.
Vorbiti la modul general.
Tabelul 2.6. Indicele convergenței nominale pentru perioada 2004-2007
Sursa: Cristian Păun, op. cit., p. 53-54
Din analiza datelor prezentate în tabelul 2.6. de mai sus, rezultă că din cele 6 state Central și Est Europene supuse analizei de față, ce nu au adoptat moneda euro până în anul 2013, cel mai mare grad de convergență nominală pentru perioada 2004-2007 l-a avut Letonia (care a adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2014), urmată de Lituania și, în mod surprinzător, Bulgaria.
În cele din urmă, adoptarea monedei unice euro este condiționată în mod obligatoriu de îndeplinirea criteriilor de la Maastricht, însă depinde foarte mult și de dorința unui stat membru de a face acest pas important, prin punerea în balanță a avantajelor și dezavantajelor realizării acestui demers, având drept ghid de orientare experiența statelor ce au adoptat de mult timp moneda euro.
Figura 2.8 Convergența nominală potrivit criteriilor de la Maastricht – distanțe Euclidiene
Sursa: Cristian Păun, op. cit., p. 41.
Capitolul 3 – Convergența în cazul României înainte și după aderare
3.1. Convergența instituțională înainte și după aderare
Deși România, începând încă din primii ani ai deceniului 1990, și-a îndreptat atenția spre integrarea în UE prin încheierea Tratatului de asociere, în materie instituțională, ea a adoptat însă politica unor transformări graduale experimentale. De abia începând din 1996, România a trecut efectiv și cu un ritm alert la adoptarea instituțiilor europene, conform acquis-ului comunitar.
Transpunerea acquis-ului este rezultatul unui proces legislativ destul de complicat, mai ales într-un regim parlamentar bicameral, când există interese de grup transpartinice și când corupția s-a instalat la nivel înalt. De exemplu, chiar și sub amenințarea amânării primirii României în UE sau/și sub amenințarea aplicării unor clauze de salvgardare, proiectele unor legi privind înființarea Parchetului Național Anticorupție, integritatea morală, controlul averilor ș.a. au întâmpinat mari dificultăți în procesul de aprobare. Dificultăți, poate și mai mari, apar și în fazele de aplicare a legilor promulgate, mai ales când acestea afectează anumite interese individuale sau de grup și când necesită expertiză și fonduri pentru aplicare, precum și modificări sau noi construcții instituționale.
În faza pregătirilor pentru aderare au fost introduse diferite instrumente de susținere și monitorizare, cum sunt programe de asistență tehnică, canale de comunicare formale și informale stabilite între Comisie și administrațiile țărilor candidate, informațiile culese și analizele efectuate de Comisie pentru întocmirea rapoartelor anuale, planurile naționale privind adoptarea acquis-ului, rapoartele și documentele pregătite pentru întâlnirile în cadrul rundelor de negocieri pentru aderare. Toate acestea au fost însoțite de identificarea punctelor critice, precum și de elaborarea unor planuri de acțiune pentru atingerea unor obiective concrete de construcție instituțională și pentru întărirea capacității administrative și judiciare de transpunere și aplicare a acquis-ului. Aderarea statelor la UE este strict legată de îndeplinirea criteriilor prestabilite și de transpunerea și aplicarea acquis-ului.
Înainte de aderare, o echipă de cercetători, din cadrul Programului de cercetare Pre-accession impact studies II (PAIS II) al Institutului European din România, a calculat gradul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația internă și gradul de compatibilitate a actelor normative ale statului care transpune acquis-ul comunitar prin raportare la economia României, luând în considerare acquis-ul comunitar din anul 2002 și legislația română din primele luni ale anului 2004. Calculele privind gradul de concordanță ilustrat prin cei doi indicatori au fost efectuate pe fiecare capitol de negociere și pe total economie, în condițiile în care la o parte din capitole se încheiaseră negocierile (se închiseseră provizoriu), iar restul capitolelor se aflau în curs de negociere (erau deschise). Conform acestor calcule, pentru capitolele închise provizoriu (28 la număr), a reieșit un grad mediu de transpunere de 82,6% și un grad de compatibilitate de 78,6%, iar pentru capitolele care la acea dată se aflau încă în curs de negociere (6 capitole), a rezultat un grad mediu de transpunere de 68,33% și un grad de compatibilitate de 71,32%. Din corborarea celor două categorii de capitole (închise și deschise), a rezultat un grad total de transpunere de 75,5% și un grad de compatibilitate de 75%.
După aderare, conform Comisiei Europene, România a atins la sfârșitul anului 2008 un grad de transpunere a legislației europene (directive) de 99,6%, situându-se sub pragul de 1% deficit de transpunere stabilit de UE, fiind al doilea an consecutiv când țara noastră a obținut o astfel de performanță. La sfârșitul anului 2009, România și-a îmbunătățit gradul de transpunere ajungând la 99,7%, aflându-se astfel pe o poziția mult mai bună la acest capitol decât cele mai multe state membre, printre care și Germania, Franța și Marea Britanie. Potrivit datelor disponibile pentru anul 2010, România și-a diminuat gradul de transpunere ajungând la 99,5%, iar în 2012, acesta a crescut din nou la 99,6%, chiar dacă în 2011 țara noastră a ratat ținta de 1% deficit de transpunere.
Cu toate acestea, deși putem considera convergența instituțională drept un real succes în cazul României, potrivit unor opinii, acest lucru nu reflectă în practică și calitatea instituțională a mediului de afaceri românesc. De altfel, România, în cadrul grupei statelor membre din Europa Centrală și de Est, a înregistrat rezultate modeste la acest capitol în intervalul 2005-2011, dovedind prezența unor decalaje instituționale între România și celelalte țări. Din cele opt variabile instituționale luate în considerare de către specialiști, cele mai apăsătoare decalaje se manifestă pentru corupție, plata impozitelor și protejarea proprietății private.
3.2. Convergența reală înainte și după aderare
În analiza gradului de convergență reală înainte și după aderare, în cazul României, vom utiliza aceiași indicatori economici folosiți și în situația țărilor Central și Est Europene discutate în cadrul capitolului 2 de mai sus, și anume: creșterea economică (evoluția PIB-ului), PIB/locuitor, reducerea impozitului pe profitul corporațiilor, investițiile străine directe, inflația, șomajul, deficitul public, datoria publică.
În ceea ce privește creșterea economică, în perioada 2002-2013, România a înregistrat niște rezultate extraordinare în primii 7 ani ai intervalului, raportând o creștere economică de 8,5% pentru 2004 și 7,3% pentru 2008, însă criza și-a făcut simțită prezența din anul 2009, fiind vorba de valori negative pentru anii 2009 și 2010. Comparativ cu media europeană, se poate observa o creștere economică mult mai mare a României atât față de UE 27, cât și de Zona euro 17, în intervalul 2002-2008, însă și căderea din anul 2009 a fost mult mai abruptă față de media europeană.
Figura 3.1. Creșterea PIB-ului real în perioada 2002-2013
Sursa: Eurostat
Relativ la PIB-ul pe cap de locuitor, România se află mult sub media europeană, fiind, alături de Bulgaria, în coada clasamentului UE. Comparativ cu media UE 27 (stabililită la 100 PPC – paritatea puterii de cumpărare), pentru perioada 2002-2012, România se află undeva în intervalul 29 PPC (minim atins în 2002) și 50 PPC (maxim atins în 2012). Chiar dacă începând cu anul aderării România a înregistrat un trend ascendent mult mai consistent față de perioada de dinainte de aderare, aceasta nu a reușit să recupereze decalajele la acest capitol nici măcar față de ultima țară din grupa ECE (Europa Centrală și de Est), care se află în fața sa în clasament, și anume Letonia, care în majoritatea timpului s-a aflat la o distanță de cel puțin 7 puncte PPC față de țara noastră.
Figura 3.2. Evoluția PIB-ului pe cap de locuitor în intervalul 2002-2012 în statele ECE
2013………………..
Sursa: Eurostat.
În raport cu reducerea impozitului pe profitul corporațiilor, din 2005, în țara noastră se practică o cotă unică de 16% aplicată asupra profitului impozabil, fiind diminuată de la 25% cât era această cotă înainte de 2005, rezultând așadar o reducere semnificativă a acestui impozit direct. Comparativ cu statele membre din Europa Centrală și de Est, România se află pe locul patru în clasamentul celor mai mici cote de impozitare pe profit (a se vedea figura 3.3. de mai jos).
Figura 3.3. Cota de impozit pe profit în 2013 în grupul ECE (în %)
Sursa: http://www.kpmg.com/Global/en/services/Tax/tax-tools-and-resources/Pages/corporate-tax-rates-table.aspx.
Relativ la investițiile străine directe, la nivelul anului 2003, intrările nete de investiții străine directe au fost de 1.946 milioane euro, crescând în 2004 de 2,66 ori față de 2003 ajungând la 5.183 milioane euro, înregistrând o ușoară creștere în 2005 față de anul anterior până la 5.213 milioane euro, urmând ca în 2006, chiar înainte de aderare, să atingă valoarea de 9.059 milioane euro. După aderare, în primul an de viață ca stat membru al UE, România a raportat o valoare a ISD de 7.250 milioane euro, mult mai mică față de anul anterior, cunoscând o creștere serioasă în 2008 până la 9.496 milioane euro. În următorii 4 ani, pe fondul crizei economice mondiale, valoarea ISD a înregistrat o scădere accentuată în țara noastră, după cum urmează: 3.488 milioane euro în 2009 (la 36% față de 2008), 2.220 milioane euro în 2010 (la 23% față de 2008), 1.815 milioane euro în 2011 (la 19% față de 2008), cunoscând o ușoară creștere în 2012, până la 2.138 milioane euro (dar la doar 22,5% față de 2008).
Ca pondere în PIB-ul total al țării, în intervalul 2002-2013, România a raportat cea mai mare pondere a ISD în PIB în anul 2006 cu 9,2%, și cea mai mică în anul 2011 cu 1,4%. Comparativ cu Bulgaria, după cum se poate observa și în figura 3.4. de mai jos, în perioada 2002-2004, cele două țări au avut evoluții similare, însă începând cu 2005 Bulgaria a cunoscut o creștere spectaculoasă până în 2007. Din 2008 și Bulgaria a înregistrat scăderi, însă de abia din 2010 a ajuns la nivelul la care se afla România. În comparație cu Slovenia, țara din grupul ECE care a avut cea mai proastă performanță la acest capitol, România a cunoscut ponderi ale ISD în PIB sensibil mai mari pe tot parcursul intervalului 2002-2013, România fiind întrecută de Slovenia doar în anii 2002 și 2011. Raportat la media ECE, putem spune că România a realizat o convergență destul de mare în acest sens, având un parcurs aproape comun în intervalul analizat.
Figura 3.4. Intrări ale fluxurilor de ISD în perioada 2002-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat.
În ceea ce privește inflația, înainte de aderare, țara noastră a avut o inflație destul de mare, cea mai mare fiind înregistrată în anul 2002 de 22,5% pentru intervalul 2002-2006, iar cea mai mică din acest interval a fost cea raportată pentru anul 2006 de 6,6%. După aderare, inflația s-a mai stabilizat, atingând o valoare maximă de 7,9% în anul 2008 și o minimă de 3,2% în 2013, pentru intervalul 2007-2013. Comparativ cu țara Central și Est Europeană din grupul celor care au aderat la UE în 2004 și care a raportat cea mai mare inflație din grupa sa, și anume Letonia, România a raportat o inflație mult mai mare decât această țară în intervalul 2002-2005, în 2006 ratele inflației celor două țări au fost identice, urmând ca în 2007 și 2008, Letonia să înregistreze o inflație mai mare, iar din 2009, România să raporteze din nou o inflație mai mare decât cea a Letoniei. În comparație cu media ECE, se poate observa realizarea convergenței țării noastre doar pentru anii 2007 și 2008, iar comparativ cu media UE 27, nu se poate spune că România a realizat o astfel de convergență în niciunul dintre anii intervalului 2002-2013.
Figura 3.5. Evoluția inflației în perioada 2002-2013 în România
Sursa: Eurostat.
Relativ la șomajul pe termen lung, înainte de aderare, România se situa undeva în jurul valorii de 4,3% șomeri din populația activă (media pentru intervalul 2004-2006), la un nivel similar cu media UE 27 (4,1% media pentru intervalul 2004-2006), și mult sub țara din grupa ECE 10 care a înregistrat cel mai mare șomaj în același interval, și anume Slovacia, cu o media pe cei trei ani de referință de 11,3%. După aderare, în intervalul 2007-2013, șomajul pe termen lung în România nu a mai depășit pragul de 3,4% (în 2013), iar cel mai mic nivel a fost cel raportat pentru anul 2009 de 2,2%. După aderare, România s-a situat la acest capitol imediat sub media atât UE 27, cât și ECE 10, și cu mult sub pragul raportat de către Slovacia (a se vedea figura 3.6. de mai jos).
Figura 3.6. Evoluția șomajului în perioada 2004-2013 în România
Sursa: Eurostat.
Relativ la deficitul public, înainte de aderare, în intervalul 2004-2006, România a raportat un deficit public mai mic decât Slovacia (țara ECE 8 cu cel mai mare deficit public, a se vedea capitolul 2), și, pentru anii 2004 și 2005, chiar mai mic și decât media UE 27. Din 2007, deficitul public al României a început să urce într-un ritm alarmant, ajungând în 2009 să depășească atât media UE 27, cât și valoarea înregistrată de Slovacia. Începând cu 2010, se poate observa o ușoară convergență a României relativ la acest indicator cu media UE 27.
Figura 3.7. Deficitul bugetar în România în perioada 2004-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat
În ceea ce privește datoria publică, înainte de aderare, în intervalul 2004-2006, țara noastră a înregistrat un nivel scăzut al acestui indicator, pe fondul unei medii UE 27 destul de ridicate, coroborat cu valorile enorme raportate de vecina noastră, Ungaria, fiind și destul de aproape ca valori de cele raportate de Estonia (țara din grupa ECE cu cel mai mic nivel al datoriei publice). După aderare, în intervalul 2007-2008, datoria publică s-a menținut la un nivel similar cu cel din perioada de pre-aderare, însă aceasta a început să crească din 2009, ajungând în 2013 la 38,4% din PIB, îndepărtându-se foarte mult față de Estonia, dar fără să atingă pragurile raportate de media UE 27 și Ungaria.
Figura 3.8. Datoria publică în România în perioada 2004-2013 ca % din PIB
Sursa: Eurostat.
Din analiza datelor prezentate mai sus, putem concluziona că, deși țara noastră a raportat după aderare o creștere a datoriei publice (ca pondere în PIB) și o scădere a investițiilor străine directe (menținându-se totuși în trendul general al mediei ECE 10), evoluția economică a României a fost una destul de pozitivă, luând în considerare: creșterea constantă a PIB-ului pe cap de locuitor; înregistrarea unei creșteri economice destul de bune și a unui deficit bugetar în scădere după anul 2009; precum și realizarea unui control mai bun al inflației, comparativ cu perioada de pre-aderare, și al ratei șomajului pe termen lung (situată sub media UE 27 și ECE 10).
Potrivit calculelor unor autori, la capitolul convergență economică, România se situează mult sub cele trei țări ECE 10 care au înregistrat cele mai bune rezultate, însă în perioada 2000-2008 a avut o bună reducere a decalajelor față de zona euro.
Tabelul 3.1. Diminuarea decalajelor de convergență economică față de zona euro
Sursa: Cristina Tatomir și Ileana Alexe, op. cit., p. 40
3.3. Convergența nominală în cazul României
În ceea ce privește convergența nominală, conform calculelor unor specialiști, țara noastră se încadra în limitele convergenței nominale stabilite de tratatul de la Maastricht încă din perioada de pre-aderare, fiind în situația ca în anii 2004 și 2005 să înregistreze rezultate ale principalilor indicatori macroeconomici care au consolidat progresele obținute începând cu anul 2000 pe linia stabilizării macroeconomice și au contribuit la obținerea de către România a statutului de economie de piață funcțională, acordat de Comisia Europeană.
De asemenea, potrivit calculelor altor autori, România a avut o foarte bună convergență nominală încă din anul 1999, însă aceasta a început să scadă din anul 2002 (a se vedea tabelul 3.2 de mai jos).
Tabelul 3.2. Convergența nominală în cazul României înainte de aderare
Sursa: Cristian Păun, op. cit., p. 54.
În prezent, potrivit unui raport al guvernului, România îndeplinește în 2014 toate criteriile de convergență nominală pentru aderarea la zona euro. Ținta de aderare la zona euro este acum anul 2019, obiectivul urmărit până atunci fiind creșterea convergenței reale. În această zonă, România îndeplinește țintele pentru 11 din cele 12 criterii ale grilei.
Care sunt punctele din grila? Ar trebui sa le mentionati. La fel cu tabelul. Taiati-l dar povestiti despre el.
Rolul fondurilor structurale și de coeziune în realizarea convergenței
GRAFICE SI TABELE CU GRADUL DE ABSORBTIE. SUNT FOARTE IMPORTANTE. DACA NU GASITI, CONTACTATI-MA
În perioada de pre-aderare, sprijinul economic din partea UE pentru țara noastră s-a manifestat prin intermediul unor programe speciale pregătitoare (PHARE, ISPA, SAPARD, ș.a.). În perioada postaderare, prin aplicarea noilor programe, sprijinul financiar a devenit mai consistent ca obiective fixate și mecanisme de aplicare, precum și ca mărime a fondurilor alocate prin bugetul multianual UE.
Pentru perioada 2007-2013, resursele alocate politicii de coeziune (primite de țările cu un nivel al PIB pe locuitor sub 90% față de media UE27) au reprezentat 336,1 miliarde de euro, adică o treime din bugetul total al UE și circa 4% din PIB-ul total al UE, la aceste fonduri se mai pot adăuga fondurile structurale (competitivitate pentru creștere și ocupare) de 132,77 miliarde de euro.
Obiectivul convergență, din care face parte și fondul de Coeziune, vizează să stimuleze creșterea și ocuparea forței de muncă în regiunile mai puțin dezvoltate. Pune accentul în special pe inovație și societatea cunoașterii, pe adaptabilitatea la schimbările economice și sociale și pe calitatea mediului și eficacitatea administrativă, României fiindu-i alocate, în perioada de programare 2007-2013, 6.552 milioane euro pentru coeziune și 12.661 milioane de euro pentru convergență.
Conform cifrelor disponibile la 21 decembrie 2012, România a absorbit efectiv 4 miliarde de Euro din cele 20 de miliarde puse la dispoziție în perioada 2007-2013, cu o rată a plăților intermediare de doar 9,7%. Cifrele plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană.
Însă, la data de 30 decembrie 2013, rata de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune a ajuns la 33,47%. Astfel, rata de absorbție pentru 2013 a fost de patru ori mai mare decât la începutul lunii mai 2012, când era de doar 8,53%. Suma solicitată Comisiei Europene pentru a fi rambursată României a ajuns la aproximativ 6,43 miliarde de euro la data de 30 decembrie 2013. În perioada 1 ianuarie – 30 decembrie 2013 a fost solicitată Comisiei Europene rambursarea a peste 3,56 miliarde de euro, sumă mai mare decât cea cerută în întreaga perioadă 2007-2012. România a încasat 5,09 miliarde de euro din fondurile structurale și de coeziune alocate în perioadă de programare 2007-2013.
Potrivit prognozelor Guvernului României, în baza Programului de convergență al României pentru perioada 2013‐2016, se așteaptă o creștere medie a PIB de 2,5 % anual, un deficit de cont curent situat în intervalul 5,4 – 6,9 miliarde euro, o inflație în scădere atingând 2,3 % în 2016, cu o medie anuală de 2,5 %, o creștere a ocupării forței de muncă cu o rată medie anuală de 1,2 % și a numărului de angajați cu 0,9 %, toate acestea fiind posibile doar pe fondul creșterii ratei de absorbție a fondurilor structurale și de investiții pentru perioada de programare 2014-2020.
Fondurile structurale și de coeziune sunt în opinia experților printre singurele instrumente de dezvoltare ale României pentru perioada următoare și singurul suport real de recuperare a decalajelor de dezvoltare și așa accentuate, mai ales în contextul crizei și pe fondul reducerilor investițiilor străine sau a condiționalităților teribile impuse de către acordul cu FMI.
Concluzii
Convergența are un rol bine definit în buna funcționare a Uniunii Europene ca structură multistatală formată din entități cu grade de dezvoltare economică, socială și culturală diferite. Necesitatea reducerii decalajelor economice între diferitele regiuni sau state ale UE rezultă atât din nevoia stringentă a egalizării nivelului de trai pentru toți cetățenii europeni de pe întreg cuprinsul Uniunii, cât și din imperativul ca statele bogate să nu mai fie cele care atrag în mod exclusiv forța de muncă a statelor membre sărace, creând în cele din urmă o povară uriașă pe umerii acestora atât din punct de vedere al programelor lor de asistență socială, cât și la nivel de comunitate, prin respingerea de către populația autohtonă a noilor veniți din cauza diferențelor culturale de nedepășit. În opinia mea, conceptele de convergență și coeziune ar trebui traduse în practică în primul rând printr-un grad de informare și civilizare mult mai crescut a populațiilor din statele membre sărace, prin eliminarea corupției și a mentalității actuale defectuoase.
Concluzia pe care o putem extrage din analiza datelor prezentate în cadrul capitolului 2 – convergența în cazul statelor Central și Est Europene (cele 8 state ce au aderat la Uniune în anul 2004, la care se adaugă și Bulgaria) – este aceea că la nivel de grup aceste state dau impresia mai degrabă de dispersie, iar nu de îndreptare către un scop comun, acela al reducerii decalajelor dintre ele și statele mai prospere ale Uniunii, fapt evidențiat și de rezultatele economice obținute de cele 9 țări în cauză după aderare, cu sau fără criză economică mondială.
În cazul României, putem spune că țara noastră mai are de parcurs un lung drum în vederea atingerii stabilității economice, obiectiv ce poate fi atins într-o măsură covârșitoare doar prin mai buna gestionare și atragere a fondurilor europene, prin creșterea ratei de absorbție a acestora și prin asigurarea faptului că aceste fonduri chiar sunt folosite pentru proiecte care garantează progresul întregii societății și nu sunt deturnate pe uși dosnice către conturile unui grup restrâns de privați.
Din păcate, nu există rețete miraculoase nici pentru relansarea economică rapidă, nici pentru accelerarea procesului de convergență din statele central și est-europene, în pofida anumitor eforturi depuse la nivel guvernamental. Doar prin eliminarea marelui obstacol din calea convergenței, și anume întârzierea convergenței instituționale, prin lipsa de dezvoltare (și modernizare) a structurilor instituționale și printr-o calitate precară a administrației publice caracterizată prin corupție, incompetență, clientelism, etc., țara noastră se poate înscrie cu adevărat, la un nivel care poate fi resimțit de fiecare cetățean obișnuit, pe calea progresului economic, social și cultural.
Anexa 1 – Reglementări legislative europene privind politica de coeziune pentru perioada de programare 2014-2020
Cadrul legislativ european adoptat pentru perioada 2014-2020 cuprinde următoarele regulamente:
Regulamentul (UE, EURATOM) nr. 1311/2013 al Consiliului din 02.12.2013 de stabilire a cadrului financiar multianual pentru perioada 2014 – 2020;
Regulamentul (UE) nr. 1299/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind dispoziții specifice pentru sprijinul din partea Fondului european de dezvoltare regională pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană;
Regulamentul (UE) nr. 1300/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1084/2006;
Regulamentul (UE) nr. 1301/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind Fondul european de dezvoltare regională și dispozițiile specifice aplicabile obiectivului referitor la investițiile pentru creștere economică și locuri de muncă și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006;
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului;
Regulamentul (UE) nr. 1304/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind Fondul social european și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1081/2006 al Consiliului;
Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului;
Regulamentul (UE) nr. 1302/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1082/2006 privind o grupare europeană de cooperare teritorială (GECT) în ceea ce privește clarificarea, simplificarea și îmbunătățirea constituirii și funcționării unor astfel de grupări;
Regulamentul (UE) nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 352/78, (CE) nr. 165/94, (CE) nr. 2799/98, (CE) nr. 814/2000, (CE) nr. 1290/2005 și (CE) nr. 485/2008 ale Consiliului;
Regulamentul (UE) nr. 1310/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17.12.2013 de stabilire a anumitor dispoziții tranzitorii privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește resursele și repartizarea acestora pentru anul 2014 și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului și a Regulamentelor (UE) nr. 1307/2013, (UE) nr. 1306/2013 și (UE) nr. 1308/2013 ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce privește aplicarea acestora în anul 2014;
Regulamentul (UE) nr. 1288/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 de instituire a acțiunii „Erasmus +”: Programul Uniunii pentru educație, formare, tineret și sport și de abrogare a Deciziilor nr. 1719/2006/CE, nr. 1720/2006/CE și nr. 1298/2008/CE;
Regulamentul (UE) nr. 1291/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 de instituire a Programului-cadru pentru cercetare și inovare (2014-2020) – Orizont 2020 și de abrogare a Deciziei nr. 1982/2006/CE;
Regulamentul (UE) nr. 1290/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 de stabilire a normelor de participare și diseminare pentru „Programul-cadru pentru cercetare și inovare (2014-2020) – „Orizont 2020” și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1906/2006;
Regulamentul (UE) nr. 1293/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 privind instituirea unui program pentru mediu și politici climatice (LIFE) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 614/2007;
Regulamentul (UE) nr. 1295/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 privind instituirea programului „Europa creativă” (2014-2020) și de abrogare a Deciziilor nr. 1718/2006/CE, nr. 1855/2006/CE și nr. 1041/2009/CE;
Regulamentul (UE) nr. 1296/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 privind Programul Uniunii Europene pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială („EaSI”) și de abrogare a Deciziei nr. 283/2010/UE de instituire a unui instrument european de microfinanțare Progress pentru ocuparea forței de muncă și incluziune socială;
Regulamentul (UE) nr. 1316/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 de instituire a Mecanismului pentru Interconectarea Europei, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 913/2010 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 680/2007 și (CE) nr. 67/2010;
Regulamentul (UE) nr. 1287/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.12.2013 de instituire a unui program pentru competitivitatea întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (COSME) (2014 – 2020) și de abrogare a Deciziei nr. 1639/2006/CE.
Anexa 2 – Principiile privind contribuția Uniunii la fondurile Europene Structurale și de Investiții
Potrivit Regulamentului (UE) nr. 1303/2013, art. 4-8, principiile privind contribuția Uniunii la fondurile Europene Structurale și de Investiții (ESI) sunt:
A. Principii generale:
Fondurile ESI oferă sprijin, prin programe multianuale, venind în completarea intervențiilor de la nivel național, regional și local, pentru a îndeplini strategia Uniunii pentru creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, precum și prin misiuni specifice fondurilor, în conformitate cu obiectivele lor stabilite prin tratate, inclusiv coeziunea economică, socială și teritorială, ținând seama de Orientările integrate privind Europa 2020 relevante și de recomandările specifice relevante adresate fiecărei țări și adoptate în conformitate cu prevederile TFUE și, acolo unde este cazul, la nivel național, cu programul național de reformă.
Ținând cont de contextul specific al fiecărui stat membru, Comisia și statele membre se asigură că sprijinul din partea fondurilor ESI este consecvent cu politicile relevante, cu principiile orizontale și cu prioritățile Uniunii și că acesta este complementar altor instrumente ale Uniunii.
Sprijinul din partea fondurilor ESI este aplicat în strânsă cooperare între Comisie și statele membre, în conformitate cu principiului subsidiarității.
Statele membre, la nivelul teritorial corespunzător, în conformitate cu cadrul lor instituțional, juridic și financiar, și organismele desemnate de ele în acest scop sunt responsabile pentru pregătirea și implementarea programelor și îndeplinirea sarcinilor care le revin.
Măsurile pentru implementarea și utilizarea fondurilor ESI, și în special resursele financiare și administrative necesare pentru pregătirea și implementarea de programe, în ceea ce privește monitorizarea, raportarea, evaluarea, gestiunea și controlul respectă principiul proporționalității, având în vedere nivelul contribuției alocate și țin seama de obiectivul general de reducere a sarcinii administrative pentru organismele implicate în managementul și controlul programelor.
În conformitate cu responsabilitățile lor, Comisia și statele membre asigură coordonarea dintre fondurile ESI, precum și dintre fondurile ESI și alte politici, strategii și instrumente relevante ale Uniunii, inclusiv cele din cadrul acțiunii externe a Uniunii.
Partea din bugetul Uniunii alocată fondurilor ESI este executată în cadrul gestiunii partajate între statele membre și Comisie.
Comisia și statele membre respectă principiul bunei gestiuni financiare.
Comisia și statele membre asigură eficacitatea fondurilor ESI în cursul pregătirii și implementării, în legătură cu monitorizarea, raportarea și evaluarea.
Comisia și statele membre își îndeplinesc rolurile care le revin în legătură cu fondurile ESI, urmărind reducerea sarcinii administrative a beneficiarilor.
B. Principii orizontale:
Parteneriat și guvernanță pe mai multe niveluri – pentru acordul de parteneriat și pentru fiecare program, fiecare stat membru încheie un parteneriat cu autoritățile regionale și locale competente, în conformitate cu cadrul său instituțional și juridic.
Conformitatea cu dreptul Uniunii și legislația națională – operațiunile sprijinite de fondurile ESI sunt conforme cu dreptul Uniunii și cu legislația națională care vizează punerea sa în aplicare.
Promovarea egalității între bărbați și femei și nediscriminarea – statele membre și Comisia asigură luarea în considerare și promovarea egalității dintre bărbați și femei și a integrării perspectivei egalității de gen pe toată durata pregătirii și implementării a programelor, inclusiv în ceea ce privește monitorizarea, raportarea și evaluarea.
Dezvoltarea durabilă – obiectivele fondurilor ESI sunt urmărite în concordanță cu principiul dezvoltării durabile și al promovării de către Uniune a obiectivului de conservare, protecție și îmbunătățire a calității mediului, având în vedere principiul „poluatorul plătește”.
Bibliografie
Literatură de specialitate
Antonescu, D., Identificarea disparităților și convergenței economice regionale în Uniunea Europeană și în România, Studii Economice, Institutul Național de Cercetări Economice, 2012
Boștinaru, V. (coord.), Ultimii pași: Absorbția Fondurilor Structurale și de Coeziune 2007-2013, Martie 2013
Ciupagea, C., (coord.), Analiza și evaluarea evoluțiilor în plan economic, social, legislativ și instituțional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene, Studiu de impact al Institutului European din România, PAIS 3 – Pre-Accession Impact Studies III, 2005
Cristian Păun, Convergența nominală și reală, suport de curs, București, 2011
Enciclopedia Universală Britannica, Editura Litera, vol. 11, 2010
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iași, 2004
Iancu, A., Convergența nominală. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența reală și integrarea. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența instituțională și integrarea în UE. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența reală. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Idu, P., Instrumentele structurale și convergența statelor în Uniunea Europeană, Revista OEconomica.- Societatea Română de Economie – SOREC, 2006
Iețcu-Fairclough, I., Europenizarea câmpului universitar: o analizǎ de discurs din perspectivǎ neoinstituționalǎ, Revista Română de Sociologie, nr. 3–4, p. 333–349, București, 2009
Isărescu, M., Probleme ale politicii monetare într-o țară emergentă. Cazul României, Discurs susținut la Academia Regală de Științe Economice și Financiare, la data de 21 februarie 2008
Isărescu, M., România: drumul către euro, Prezentare la conferința organizată de Colegiul Academic al Universității Babeș Bolyai, 2004, versiune actualizată martie 2007
Marinaș, M. C., Economie Europeană, suport de curs, București, 2010
Martin, A. și Fîrțescu, B., Convergența Nominală și Reală a Economiei Românești în contextul Integrării în UE, Științe Economice, Analele Universității din Oradea, Tom XV, 2006, Vol. II
Monfort, P., Convergence of EU Regions – Measures and Evolution, European Union Regional Policy, nr. 01/2008
Prisecaru, P., Procesul de Convergență Economică și Instituțională a Țărilor Central și Est Europene, în stdiul IEM Economiile țărilor din Europa centrală și de est. Deficiențe structurale, Academia Română, 2013, coordonator drd. Ionela Bălțătescu
Tatomir, C. și Alexe, I., Codași sau performeri? Statele ECE vs. PIIGS în procesul de „catching-up” cu zona euro în ultimul deceniu, Economie teoretică și aplicată, Vol. XIX (2012), Nr. 9 (574)
Zaiț, A., Convergență, divergență și coeziune la nivelul UE: delimitări conceptuale și literature review, Jurnalul de Management Intercultural, vol. VIII, nr. 15/2006
Site-uri:
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/trezorerie/Nota_Rap_convergBCE.pdf
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/publications/guide2007_ro.pdf
http://ec.europa.eu/romania/news/evaluarea_programelor_de_stabilitate_si_convergenta_hu_lt_mt_pl_ro_ro.htm
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/
http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_introduction_ro.htm
http://www.adrvest.ro/attach_files/Scurt%20Istoric%20Pol%20Coez.pdf
http://www.europeana.ro/euro/criteriile%20de%20convergenta.htm
http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/09/comunitatea-europeana-a-carbunelui-si-otelului/
http://www.fonduricomunitare.ro/TRAINING/suport%20curs%20fonduri%20structurale.pdf
http://www.fonduri-structurale.ro/detaliu.aspx?eID=74&t=docutile
http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files//fs2014-2020/00010115/e1tie_Brosura%20de%20prezentare%20PC%202014%20-%202020.pdf
http://www.luhan.ro/docs/Politica%20de%20coeziune%20-%20provocari%20si%20aspecte.pdf
http://www.mae.ro/node/1623
Bibliografie
Literatură de specialitate
Antonescu, D., Identificarea disparităților și convergenței economice regionale în Uniunea Europeană și în România, Studii Economice, Institutul Național de Cercetări Economice, 2012
Boștinaru, V. (coord.), Ultimii pași: Absorbția Fondurilor Structurale și de Coeziune 2007-2013, Martie 2013
Ciupagea, C., (coord.), Analiza și evaluarea evoluțiilor în plan economic, social, legislativ și instituțional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene, Studiu de impact al Institutului European din România, PAIS 3 – Pre-Accession Impact Studies III, 2005
Cristian Păun, Convergența nominală și reală, suport de curs, București, 2011
Enciclopedia Universală Britannica, Editura Litera, vol. 11, 2010
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iași, 2004
Iancu, A., Convergența nominală. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența reală și integrarea. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența instituțională și integrarea în UE. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Iancu, A., Convergența reală. Studiu realizat în cadrul Programului CEEX – Proiect nr. 220/2006, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE
Idu, P., Instrumentele structurale și convergența statelor în Uniunea Europeană, Revista OEconomica.- Societatea Română de Economie – SOREC, 2006
Iețcu-Fairclough, I., Europenizarea câmpului universitar: o analizǎ de discurs din perspectivǎ neoinstituționalǎ, Revista Română de Sociologie, nr. 3–4, p. 333–349, București, 2009
Isărescu, M., Probleme ale politicii monetare într-o țară emergentă. Cazul României, Discurs susținut la Academia Regală de Științe Economice și Financiare, la data de 21 februarie 2008
Isărescu, M., România: drumul către euro, Prezentare la conferința organizată de Colegiul Academic al Universității Babeș Bolyai, 2004, versiune actualizată martie 2007
Marinaș, M. C., Economie Europeană, suport de curs, București, 2010
Martin, A. și Fîrțescu, B., Convergența Nominală și Reală a Economiei Românești în contextul Integrării în UE, Științe Economice, Analele Universității din Oradea, Tom XV, 2006, Vol. II
Monfort, P., Convergence of EU Regions – Measures and Evolution, European Union Regional Policy, nr. 01/2008
Prisecaru, P., Procesul de Convergență Economică și Instituțională a Țărilor Central și Est Europene, în stdiul IEM Economiile țărilor din Europa centrală și de est. Deficiențe structurale, Academia Română, 2013, coordonator drd. Ionela Bălțătescu
Tatomir, C. și Alexe, I., Codași sau performeri? Statele ECE vs. PIIGS în procesul de „catching-up” cu zona euro în ultimul deceniu, Economie teoretică și aplicată, Vol. XIX (2012), Nr. 9 (574)
Zaiț, A., Convergență, divergență și coeziune la nivelul UE: delimitări conceptuale și literature review, Jurnalul de Management Intercultural, vol. VIII, nr. 15/2006
Site-uri:
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/trezorerie/Nota_Rap_convergBCE.pdf
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2007/publications/guide2007_ro.pdf
http://ec.europa.eu/romania/news/evaluarea_programelor_de_stabilitate_si_convergenta_hu_lt_mt_pl_ro_ro.htm
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/
http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_introduction_ro.htm
http://www.adrvest.ro/attach_files/Scurt%20Istoric%20Pol%20Coez.pdf
http://www.europeana.ro/euro/criteriile%20de%20convergenta.htm
http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/09/comunitatea-europeana-a-carbunelui-si-otelului/
http://www.fonduricomunitare.ro/TRAINING/suport%20curs%20fonduri%20structurale.pdf
http://www.fonduri-structurale.ro/detaliu.aspx?eID=74&t=docutile
http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files//fs2014-2020/00010115/e1tie_Brosura%20de%20prezentare%20PC%202014%20-%202020.pdf
http://www.luhan.ro/docs/Politica%20de%20coeziune%20-%20provocari%20si%20aspecte.pdf
http://www.mae.ro/node/1623
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Convergenta U.e (ID: 106535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.