Convergența Economică Într O Țară Emergentă. Cazul Romaniei
CUPRINS
Capitolul 1. Convergența economică – definiții, teorii și tehnici
1.1. Disparitățile și spațiul
1.2. Abordări teoretice ale convergenței regionale
1.3. Factori de influență
Indicatori și tehnici de analiză
Capitolul 2. Analiza convergenței regionale la nivelul Uniunii Europene
Contextul regional de analiză
2.2.Analiza convergenței performanțelor economice
Capitolul 3. Necesitatea convergenței României către un model economic eficient
Capitolul 4. Studiu al guvernanței corporative în economiile emergente: cazul României
4.1. Sinteza literaturii pe tema guvernanței corporative în economiile emergente
4.2. Guvernanța corporativă în România
4.3. Aspecte metodologice: selectarea eșantionului și rezultate
4.4. Concluzii și direcții viitoare de cercetare
Capitolul 1
Convergența economică – definiții, teorii și tehnici
În condițiile unei lupte continue și asidue pentru supremație și recunoaștere internațională, economiile contemporane se află în postura deloc privilegiată de a surprinde noi tehnici, instrumente sau metode care să le asigure un avantaj considerabil în fața principalilor competitori. Obiectivul primordial al fiecărei economii este asigurarea unei stabilități în ceea ce privește mediul economic, care datorită interconexiunii extrem de ridicate cu alte componente ale sistemul global conduce la performanță.
Performanța, fie că ne referim la cea economică, financiară sau instituțională este un indicator absolut al abilității de adaptare la schimbările macroeconomice frecvente, iar odată îndeplinit acest indicator următorul pas firesc este cel al creșterii economice și al convergenței.
Una dintre cele mai importante sarcini ale statelor nou integrate este găsirea unui mix optim de politici care să asigure un ritm rapid de creștere și de aliniere la standardele impuse de către Uniune. Cel de-al doilea pas extrem de important îl reprezintă aderarea la Uniunea Economică și Monetară și în final adoptarea unei monede unice. Aceasta presupune o serie de etape ce trebuie îndeplinite pentru a se asigura o trecere lină înspre realizarea unei convergențe depline.
Teoriile macroeconomice de creștere economică au încercat în decursul timpului surprinderea unui răspuns la întrebarea ce anume determină o economie să se dezvolte într-un ritm mai rapid decât alta sau dacă nivelul veniturilor din diferite țări vor înregistra tendințe asemănătoare în următorii ani. Cu toate că acest subiect a căpătat atenția economiștilor cu mult timp înainte, de abia la șfârșitul anilor 1980 acesta a devenit un subiect dezbătut în cadrul modelelor econometrice și al teoriilor macroeconomice.
Creșterea economică acompaniată de un grad înalt de convergență reprezintă una din principalele provocări ale arhitecturii mondiale moderne. Complementaritatea celor două procese continuă să suscite interesul economiștilor, politicienilor, sociologilor, oamenilor de afaceri sau a simplilor cetățeni, fiind omniprezentă în cadrul activității economice curente.
Pentru o întelegere cât mai clară a acestui concept și o raportare cât mai obiectivă la ultimele trenduri în ceea ce privește evoluția acestuia este necesar utilizarea unei clasificări care să permită delimitarea teoriilor cu privire la acest aspect. O astfel de clasificare este cea propusă de către Islam, care distinge între următoarele categorii în ceea ce privește noțiunea b#%l!^+a?de convergență:
1. Convergența în cadrul unei economii vs. convergența la nivelul economiilor;
2. Convergența în termeni privind ratele de creștere vs. convergența privind nivelul veniturilor;
3. Convergența Beta (β) vs. convergența Sigma (σ);
4. Convergența absolută vs. convergența condițională;
5. Convergența globală vs. convergența regională;
6. Convergența veniturilor vs. convergența factorilor de producție;
7. Convergența deterministică vs. convergența stohastică.
Extinderea repetată a Uniunii Europene a reprezentat doar primul pas pe care noile state membre trebuie să îl realizeze înspre atingerea unui obiectiv extrem de important și anume adoptarea monedei euro. Pentru a se putea evalua cu precizie costurile și beneficiile integrării unei țări în cadrul Uniunii Economice și Monetare trebuie evaluată situația fiecărei țări în parte.
Recenta criză economico-financiară, care a determinat o reconstrucție a întregului sistem economic, financiar și nu în ultimul rând social contribuie la o sporire a importanței acordată acestui subiect în cadrul teoriilor economice.
În literatura de specialitate, convergența economică este definită sub forma unui proces de reducere a decalajelor existente între țări cu niveluri de dezvoltare diferite. În acest sens, au fost relevate două tipuri de convergență: nominală și reală. Convergența nominală este reprezentată de evoluția unei serii de indicatori (rata inflației, rata dobânzii, cursul valutar, deficitul bugetar, datoria publică) în direcția valorilor prefigurate de Tratatul de la Maastricht, considerate ca fiind optime pentru adoptarea monedei unice.
Convergența reală se evidențiază ca un proces de apropiere a standardelor de viață din țările emergente de standardele caracteristice țărilor dezvoltate, respectiv existența unei similarități la nivelul producției, veniturilor, ratei de ocupare, productivității etc. În general, gradul de convergență reală se reflectă în indicatorul PIB/cap de locuitor, exprimat în paritatea puterilor de cumpărare, precum și în alți indicatori corelați cu nivelul de dezvoltare economică, de competitivitate, dar și cu piața muncii.
Teoria neoclasică a creșterii economice evidențiază faptul că economiile caracterizate prin aceeași funcție de producție vor atinge același nivel de dezvoltare, indiferent de poziția lor inițială. Din această perspectivă, au fost fundamentate trei ipoteze de convergență reală:
ipoteza convergenței absolute (necondiționate) – nivelul venitului pe cap de locuitor în diferite țări converge pe termen lung, indiferent de condițiile lor inițiale;
ipoteza convergenței condiționate – nivelul venitului pe cap de locuitor din țări care au structuri fundamentale identice converge pe termen lung, independent de condițiile inițiale. Acest tip de convergență apare când se poate observa o corelație negativă între creșterea PIB-ului și PIB-ul inițial;
ipoteza “convergenței de club” – nivelul venitului pe cap de locuitor din țări care au structuri fundamentale identice converge pe termen lung, în cazul în care condițiile inițiale sunt similare.
Pe baza testelor aplicate la nivelul acestor ipoteze, s-au definit cele două tipuri de convergență reală, amintite mai sus:
convergența de tip β, care relevă că, pe termen lung, în contextul ipotezei convergenței absolute, economiile sărace tind să crească mai repede decât cele mai bogate, iar în contextul ipotezei convergenței condiționate, se produce același fenomen în funcție de anumiți factori determinanți;
convergența de tip σ, care evidențiază o variație descrescătoare a nivelului venitului pe cap de locuitor într-un grup de țări.
1.1. Disparitățile și spațiul
Evoluția conceptului de creștere economică a suferit de-a lungul timpului o serie de interpretări care nu fac altceva decât să confirme dinamizarea economiei globale.
Interdependența conceptelor de creștere economică, dezvoltare economică sau progres economic evidențiază gradul sporit de complexitate pe care analiza acestui proces îl presupune, complexitate care poate fi extrapolată și în aria instrumentelor de cuantificare sau a canalelor de transmisie și care poate fi analizată atât la nivel regional, național și global.
Dacă ar fi să rezumăm principalele tendințe care pot fi desprinse din analiza istorică a evoluției creșterii economice acestea pot fi sintetizate în următoarele categorii și anume:
1. Populația și forța de muncă au înregistrat ritmuri de creștere pozitive, însă la rate mult mai reduse decât stocul de capital. b#%l!^+a?
2. Ratele reale ale salariilor au înregistrat puternice tendințe de creștere.
3. Ponderea salariilor în raport cu randamentul total s-a majorat cu o proporție foarte
mică pe un orizont îndelungat de timp.
4. În schimbul reducerii ratei de rentabilitate a capitalului sau a ratei dobânzii, se pot
observa oscilații majore ale profiturilor în diferite cicluri de afaceri.
5. În locul unei creșteri constante a ratei capital/output datorită aprofundării capitalului, aceasta s-a diminuat începând cu anul 1900, foarte puține schimbări având loc în
decursul anilor 1950.
6. Se constată o scădere masivă a ratelor naționale de economisire caracteristică secolului XX.
În cadrul abordărilor economice, conceptul de convergență, ca urmare a creșterii importanței sale, a generat o explozie de studii științifice elaborate la nivel internațional, național, subnațional, urban.
Alte studii din domeniul economiei, geografiei, istoriei, sociologiei, științei politice au încercat să ofere răspunsuri cu privire la apariția, persistența și accentuarea dezechilibrelor spațiale în domeniul veniturilor.
Existența unei convergențe la nivelul economiilor a fost testată în vederea validării teoriilor moderne de creștere economică. De asemenea testarea vitezei de convergență în cadrul economiilor este considerată ca fiind un indicator cheie al teoriilor de creștere economică.
Analiza gradului de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală precum și a strategiilor dezvoltate de către fiecare economie în parte în vederea adoptării monedei euro constituie principalul obiectiv al prezentului capitol urmărindu-se în același timp construirea unei baze ce poate fi utilizată drept punct de referință în conturarea strategiilor de urmat pentru țările aflate în curs de adoptare a monedei comune.
Problemele privind inegalitățile, convergența și dinamica distribuției spațiale dețin un loc important în literatura economică actuală, cu toate că abordarea acestor subiecte rămâne încă insuficient explorată. Astfel, pot fi identificate trei tipuri de convergență specifice unor domenii de aplicații: convergența reală, nominală și instituțională.
În anul 2004 un grup format din zece state a decis alăturarea la structura supranațională a Uniunii Europene. Dintre acestea, cinci state au adoptat până în prezent moneda euro reușind îndeplinirea criteriilor impuse de aderarea la zona euro.
Concluziile ce pot fi desprinse în urma analizei gradului de îndeplinire a criteriilor de convergență de către noile state membre pot fi sintetizate astfel:
• Experiența Sloveniei în adoptarea monedei euro poate fi caracterizată ca fiind o strategie de succes – singura țară din blocul ex-iugloslav care este membră atât a UE cât și a zonei euro.
• Estonia s-a bazat pe o convergență ce avizat un orizont scurt de timp a cărei efecte sau resimțit odată cu izbucnirea recentei crize financiare.
• În cazul particular al Maltei coordonare politicilor privind convergența nominală a permis reducerea ratei inflației și a deficitul bugetar, menținerea stabilității cursului de schimb din momentul întrării în MRS II precum și un trend descendent în ceea ce privește rata dobânzilor pe termen lung.
• Experienața economiei Slovaciei poate fi caracterizată ca fiind una extrem de dinamică cu o serie de evenimente care au marcat profund evoluția indicatorilor macroeconomici din această țară.
• Traseul parcurs de Cipru înspre îndeplinirea criteriilor de convergență de la Maastricht a reprezentat întrepătrunderea unui set de politici care au vizat mai multe sectoare și anume: politici monetare extrem de eficient coordonate alăturate unui palier diversificat de reforme structurale.
Performanțele reduse ale economiilor CEE pe durata crizei au reprezentat un semnal de alarmă asupra noii configurări a modelelor de creștere economică, dar și asupra proceselor de convergență dintre aceste economii. Becker at al (2010) identifică ca și posibile elemente declanșatoare gradul extrem de ridicat în ceea ce privește integrarea finaciară precum și dependența crescută de fluxurile de capital net. Acestora li se adaugă faptul că în cazul economiilor de mici dimensiuni, cum ar fi Malta sau Cipru cu grade de deschidere ale economiei relativ ridicate, orice modificare în comportamentul investitorilor de pe piețele externe este percepută mult mai intens și datorită insuficienței unor resurse interne care să acționeze ca și ancore spre restabilirea echilibrelor.
Impactul crizei financiare actuale a tras un semnal de alarmă asupra necesității stringente de reconsiderare a criteriilor de aderare la zona euro. Darvas (2010) propune ca b#%l!^+a?și modalitate de soluționare a acestor vicisitudini o recalculare a valorilor corespunzătoare acestor indicatori în concordanță cu evoluțiile recente la nivelul zonei euro precum și extinderea perioadei de evaluare a gradului de îndeplinire a acestor criterii de statele aspirante.
Concluzia care poate fi însă desprinsă este aceea că elementul central al oricărei economii ar trebui să fie determinat de calitatea și sustenabilitatea proceselor de convergență economică. Cu toate acestea îndeplinirea acestui obiectiv pare greu realizabil, în special pentru economiile din Europa Centrală și de Est care și-au bazat ratele de creștere economică din ultimii ani în special pe creșterea cererii în cadrul sectorului bunurilor necomercializabile.
Pentru România, în actualul context al integrării, toate cele trei tipuri de convergență constituie un interes special, având în vedere decalajul important față de celelalte state membre ale UE.
În general, conceptul de disparitate (discrepanță, inegalitate, dezechilibru etc.) este utilizat deopotrivă de analiști, teoreticieni și practicieni, pentru a exprima diferențele identificate cu ajutorul unor tehnici matematice adecvate, folosind indicatori sau indici specifici.
Raportat la un anumit context, conceptul prezintă mai multe fațete, fiind însoțit și de alte elemente care îl susțin: convergență, polarizare, aglomerare, concentrare, dispersare etc. De regulă, modalitatea de evaluare a nivelului sau gradului de disparitate este determinată de:
dimensiunea teritorială la care se face raportarea (regional, subregional, național, supranațional etc.);
perioada de timp a analizei regionale.
În timp ce abordările teoretice privind disparitățile regionale tind să se concentreze pe analize detaliate asupra naturii diferențelor de venituri în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp, literatura privind convergența are în vedere procesul de prindere din urmă (catch-up) a țărilor bogate de către cele sărace.
Rolul spațiului (teritoriului) este recunoscut relativ recent în literatura privind convergența regională, în timp ce abordările mai vechi asupra dezechilibrelor teritoriale s-au caracterizat printr-o relativă tăcere asupra complicațiilor pe care nivelul regional îl poate avea.
Analiza disparităților regionale a devenit cu adevărat importantă în special în ultimele două decade, acest lucru fiind vizibil cu precădere în creșterea numărului de studii empirice privind convergența (S. Rey, M. Janikas, 2005).
Studiile empirice asupra convergenței și creșterii economice se pot diviza în două mari categorii distincte:
1. Studii de confirmare a unor teorii de creștere, care conduc la construirea ecuațiilor econometrice estimate pe baza observării economiei la diferite niveluri, inclusiv la cel regional.
2. Studii exploratorii ce aplică tehnici inovative în scopul generării unor ipoteze legate de dinamica sistemului economic.
Prezentăm în continuare, sintetic, principalele abordări teoretice care au avut drept obiectiv principal analiza dinamicii dezechilibrelor și convergenței regionale.
1.2. Abordări teoretice ale convergenței regionale
În general, noțiunea de convergență este frecvent utilizată în analizele economice comparative privind integrarea economică, în scopul identificării evoluțiilor unor entități (naționale, sectoriale, regionale) față de un reper considerat cel mai performant sau la nivel mediu.
Fixarea unei date de aderare la statutul de membru al zonei euro depinde în mod exclusiv de către statele în cauză și de capacitatea acestora de a îndeplini criteriile de aderare.
Nivelul de îndeplinire a criteriilor poate fi evaluat din perspectiva alinierii economice precum și a similitudinilor structurale care există între respectivele economii și economia Uniunii Europene în ansamblu. Pe lângă toate aceste aspecte este deosebit de important a se evalua abilitatea de absorbție a șocurilor de orice tip de către aceste economii. Noile modificări ale cadrului economic dar și a celui politic al zonei euro precum și a mecanismelor de intervenție a instituțiilor comunitare pe diferite piețe pot avea ca și efect introducerea unor noi cerințe neprevăzute pentru statele în cauză. Situația actuală din cadrul zonei euro a fost puternic influențată de impactul crizei financiare și de asemenea de criza datoriilor existentă pe piețele europene.
Ca și consecință, economiile din cadrul zonei euro, dar nu numai, au intrat în faza de recesiune înregistrând o deterioare semnificativă a poziției fiscale guvernamentale. Toate restricțiile fiscale impuse de autorități nu fac altceva decât să încetinească procesele de b#%l!^+a?relansare economică, lucru valabil atât pentru zona euro cât și pentru celelalte state membre ale Uniunii Europene.
Studiile privind convergența au în vedere modul în care factorii implicați într-un anumit proces (integrare, globalizare etc.) acționează pentru diminuarea disparităților între entitățile analizate. Reducerea disparităților presupune apropierea valorilor indicatorilor de performanță stabiliți și asigurarea diminuării decalajelor în nivelul de dezvoltare al entităților respective.
În literatura de specialitate (A. Iancu, 2008, 2009), pot fi identificate trei tipuri de convergență specifice unor domenii de aplicații:
1. Convergența reală urmărește eliminarea decalajelor dintre țări sau regiuni în nivelul de dezvoltare dat de venitul pe locuitor și productivitatea muncii.
2. Convergența nominală se aplică în domeniul politicii monetare și se referă la obținerea stabilității economice și la trecerea la moneda unică europeană.
3. Convergența instituțională presupune compatibilizarea din punctul de vedere al structurilor și al funcționării instituțiilor.
Pentru România, toate cele trei tipuri de convergență prezentate mai sus constituie un interes special, ținând seama de decalajul important față de celelalte state membre ale UE. În studiul de față, ne limităm aria de abordare la câteva aspecte esențiale ale convergenței reale la nivelul regiunilor de dezvoltare (statistice sau de planificare).
În general, abordările teoretice privind convergența regională și-au concentrat atenția asupra procesului de catching-up (prindere din urmă): regiunile mai puțin dezvoltate depun eforturi însemnate să ajungă din urmă regiunile bogate.
Principalele tendințe ale procesului actual de convergență – aglomerarea și dispersia – sunt analizate și interpretate în cadrul unor abordări recente ale teoriei regionale:
1. teoria creșterii endogene (R. Lucas, P. Romer, P. Nijkamp);
2. noua geografie economică (P. Krugman);
3. teoria instituțională (W.R. Scott, P. Dimaggio, W. Powell).
1. Teoria creșterii endogene își îndreaptă atenția asupra gradului de concentrare a unor activități economice ca urmare a efectului de creștere a profitului de scară din investițiile realizate în capitalul uman și în cercetare- dezvoltare. Potrivit teoriei, concentrarea factorilor amintiți anterior în zonele centrale, și nu în cele periferice, reprezintă rezultatul unui proces de integrare economică. Modelele propuse, inclusiv cele bazate pe inovare (teoria de creștere a lui Schumpeter), au în vedere schimbările eficiente, de adaptare, și mai puțin ajustarea alocărilor optime dintre anumite locații, fiind concentrate pe integrare și comerț. Creșterea economică la nivel regional are loc pe baza amplificării procesului de inovare-învățare-cunoaștere-asimilare aferent forței de muncă. Acest proces prezintă implicații spațiale importante până în momentul în care costurile de tranzacție aferente transmiterii elementelor cunoașterii rămân foarte ridicate (P. Romer, 1986; R. Lucas, 1988; L. Fontagne, M. Freudenberg, D. Ünal-Kesenci, 1999; G.M. Grossman, E. Helpman, 1991; P. Aghion, P. Howitt, 2005).
2. Teoria noii geografii economice are în vedere următoarea ipoteză: clusterele regionale reprezintă efectul fenomenelor de aglomerare a unor forțe pe anumite domenii între care există relații importante. În acord cu această teorie, costurile mari de transport protejează firmele de pe piețele mici. Odată cu scăderea costurilor de transport, are loc creșterea concurenței între firme și, în final, scăderea dispersării forțelor. Teoria accentuează, în mod special, integrarea pieței, economiile de scară, costurile de transport și piețele locale, promovând efectele combinate ale concentrării economice în centrul regiunii cu avantajele obținute pe piața forței de muncă și din localizarea tehnologiilor avansate (P. Krugman, 1991; M. Fujita, A. Venables, 1999).
3. În teoria instituțională, elementul-cheie al dezvoltării unei regiuni îl reprezintă instituțiile, care stabilesc frontierele tehnologice ale ierarhiilor funcțiilor economice. Motivul este dat de faptul că aceste instituții pot controla abilitatea economiei de a utiliza și dezvolta propriile resurse într-un mod particular. Atunci când capacitatea instituțională este inegal distribuită în spațiu, factorul instituțional contribuie la aglomerarea activităților economice, consolidând concentrarea activităților mai avansate în zonele cele mai dezvoltate. O particularitate importantă a acestor instituții este aceea că facilitează inovarea, cercetarea-dezvoltarea, suportul afacerilor, toate acestea cunoscute sub denumirea de „sisteme inovative” (B. Lundvall, 1992; R. Nelson, 1993).
În cadrul abordărilor teoretice amintite mai sus, polarizarea activităților economice reprezintă un proces lent, inevitabil și convergent în termeni ai PIB pe locuitor. La nivel regional, se recunoaște importanța măsurilor și a acțiunilor politice necesare asigurării echilibrului între forțele și tendințele de aglomerare (concentrare).
G. Myrdal (1957) este primul care propune și promovează, în cadrul teoriei regionale, conceptul privind cauza circulară și cumulativă a proceselor economice, care explică b#%l!^+a?creșterea diferențelor internaționale în nivelul de dezvoltare față de condiții inițiale similare. Prin mișcările de capital, migrație și prin schimburile comerciale de bunuri și servicii, sunt perpetuate și chiar sporite inegalitățile internaționale și regionale. Prin liberalizarea comerțului, regiunile mai puțin dezvoltate, lipsite de capital uman și tehnologii inovative, sunt obligate să se specializeze în producția de bunuri, în special bunuri primare cu cerere inelastică (elasticitate scăzută) în raport cu prețul și cu venitul. Regiunile dezvoltate devin poli de atracție și absorb cantități tot mai mari de capital și forță de muncă de la regiunile mai puțin dezvoltate.
Teoriile neoclasice, chiar dacă au anticipat procesul de convergență necondiționată pe termen lung (clubul convergenței), nu au reușit să clarifice condițiile de bază ce pot influența reducerea disparităților regionale (inclusiv cele din perioadele de criză, recesiune etc.). Cu toate eforturile realizate pe linia reformelor propuse în cadrul procesului de integrare, se constată totuși o tendință naturală, universal valabilă, de polarizare a proceselor, care conduce, în final, la adâncirea divergențelor regionale.
Încă din anul 1956, J. Williamson considera că, în procesul de convergență, relațiile interregionale, factorii mișcării și politicile publice interacționează în favoarea principalelor aglomerări. Astfel, o creștere mai rapidă în cadrul polilor de creștere (de exemplu, regiunile-capitală) determină o creștere a nivelului disparităților la nivel regional. Într-un stadiu mai avansat al dezvoltării, disparitățile regionale se pot reduce la un nivel de agregare mai ridicat comparativ cu veniturile. Efectul de distribuție constă în apariția diseconomiilor de aglomerare (costul ridicat al forței de muncă sau efectul de congestie) și poate continua cu polii de creștere.
Astfel, regiunile rămase în urmă din unele țări pot beneficia de pe urma difuziunii tehnologiilor. Există mulți economiști care consideră că noile state membre pot fi încadrate în procesul intitulat „catching-up” (prindere din urmă).
Relațiile dintre creșterea economiilor naționale și dezechilibrele regionale pot fi redate grafic cu ajutorul unei curbe sub forma unui U inversat (curba lui Williamson). Noile state membre ale Uniunii Europene își găsesc locul pe partea ascendentă a curbei, în timp ce vechile state membre sunt plasate pe partea aplatizată
Pe curba trasată de Williamson, această categorie de țări înregistrează creșteri ale disparităților regionale, fapt ce le face să fie reprezentate în partea stângă a venitului Y din figura 1.
Figură 1. Curba lui Williamson
Sursa: Béla Szörfi, (2007) Development and Regional Disparities – Testing the Williamson Curve Hypothesis in the European Union, p. 2, http://www.oenb.at/en/img/feei_2007_2_szoerfi_tcm16-79074.pdf.
În concluzie, noile abordări privind convergența la nivel regional au în centrul atenției următoarele aspecte:
Creșterea importanței factorilor intangibili (inclusiv politicile economice) în procesul de accentuare a disparităților regionale; de asemenea, procesul investițional asociat cu inovarea, cercetarea și dezvoltarea capacităților și abilităților capitalului uman reprezintă surse de creștere a disparităților dintre regiuni.
Noile abordări aduc completări și actualizări vechilor metode propuse de teoria neoclasică, prin extinderea ariei obiectului de cercetare, a metodelor și tehnicilor utilizate și, în special, prin metodele moderne de calcul și prelucrare cu ajutorul informaticii și programării.
Se poate observa, de asemenea, o interpretare mult mai ancorată în realitate a economiilor regionale, care se înscriu în procesul de convergență (atât din punctul de vedere al vitezei, cât și din punctul de vedere al ratelor de creștere).
Sintetizând, se constată că, din punctul de vedere al abordărilor teoretice, convergența regională a atras după sine comentarii și critici deopotrivă, care au contribuit la dezvoltarea b#%l!^+a?acestui domeniu de larg interes. Totuși, cu toate dezvoltările aduse, nu se poate încă vorbi de o formulă magică pentru a preciza cu exactitate soluția sau soluțiile prin care să se asigure convergența unor structuri regionale, caracterizate de o diversitate ridicată atât din punctul de vedere al condițiilor diferite de dezvoltare (naturale, umane, infrastructură, structuri inovative etc.), tradiții, mentalități, cât și al ratelor diferite de creștere economică.
1.3. Factori de influență
În ultimele decade și în special după apariția unor mari zone de putere politică și economică, disparitățile și convergența regională sunt două concepte care captează atenția tuturor celor implicați sau interesați de proces, din următoarele considerente:
din perspectivă academică – studiile privind disparitățile regionale și, în particular, cele privind convergența reprezintă metode indirecte de a testa validitatea diferitelor teorii și abordări cu privire la creșterea economică și la comerțul internațional;
din punct de vedere practic – cunoașterea disparităților regionale reprezintă o prioritate politică în majoritatea schemelor de integrare supranațională, cu atât mai mult cu cât persistența lor este considerată un factor cu impact negativ asupra procesului de integrare în sine.
Abordările regionale s-au concentrat cu preponderență asupra disparităților existente în nivelul veniturilor (PIB total și pe locuitor), încercând să ofere răspunsuri viabile în legătură cu procesul și tendințele de creștere economică la nivel spațial. Din această perspectivă, este foarte important modul în care sunt selectate și prelucrate variabilele (seriile) teritoriale și nivelul spațial la care se face referire.
Scopul abordărilor teoretice este acela de a oferi răspunsuri și soluții optime la problemele identificate, indiferent de instrumentul propus și tehnica utilizată. Interesul acordat unor astfel de cercetări a început să obțină vizibilitate după anii ´80, importanța lor practică fiind corelată cu necesitatea asigurării unei dezvoltări echilibrate la nivel teritorial și atingerea convergenței regionale.
Perioada de timp pentru care se realizează analiza disparităților este foarte importantă, deoarece dezvoltarea teritorială diferă pe termen scurt (în perioada unui ciclu sau ca răspuns la o serie de evenimente neașteptate) de cea pe termen lung, care este influențată de fenomene ce pot afecta întreaga capacitate de dezvoltare regională.
Dezvoltarea economică, în general, este un proces complex, cu implicații diferite de la un sector la altul sau de la o regiune la alta, fiind influențat de factori cu impact mai mare sau mai mic. În ceea ce privește dezvoltarea regională, aceasta poate fi afectată de o serie de factori pe care o să-i prezentăm, sintetic, în continuare.
Un factor important care poate influența nivelul de dezvoltare al unei regiuni este gradul de specializare regională. Astfel, s-a constatat că, prin specializare, se obțin avantaje competitive care, la rândul lor, determină pozitiv dezvoltarea anumitor zone. Există totuși opinii potrivit cărora specializarea regională contribuie într-o măsură mai mică la apariția și accentuarea disparităților economice, în special a celor existente în venitul pe locuitor, care sunt determinate de diferențele în productivitate, și nu neapărat în specializare.
Un alt factor de influență al dezvoltării unei regiuni îl reprezintă structura producției sale (profilul economic). Diferențele în structura producției conduc la răspunsuri și reacții diferite de la o zonă la alta și chiar de la un sector la altul. Spre exemplu, în situația în care o regiune are un caracter pronunțat agricol, este foarte probabil ca dezvoltarea ei să fie afectată de evenimente neașteptate (în special naturale), fiind mai puțin sensibilă la schimbările ciclice ale cererii. Predominanța unui sector sau a altuia poate cauza fluctuații la nivel macroeconomic sau la nivelul altor regiuni cu specializări diferite. Variațiile prezente în formarea veniturilor agricole determină modificări în cererea sau consumul altor activități industriale sau în sectorul terțiar.
De asemenea, natura sau tipul regiunii analizate constituie un factor care contribuie la dezvoltarea regională sau la apariția unor disparități economice. În zonele în care sunt predominante industriile consumatoare, se va observa declinul în nivelul veniturilor și al ocupării, ca efect al obiectivelor de politică națională. Pe de altă parte, regiunile specializate în producția de bunuri de capital sunt mai vulnerabile în perioadele de recesiune prelungită, care atrag după ele reducerea așteptărilor și a intențiilor de investire.
Exportul este considerat un important factor care contribuie la apariția disparităților regionale, indiferent de piața la care se face trimitere (externă sau internațională). Astfel, regiunile orientate spre export (potrivit tradiției, mărimii sau formei lor de organizare) sunt mai vulnerabile la fluctuațiile cererii de pe piața mondială sau la concurența internațională comparativ cu cele orientate către piața internă.
O sursă de apariție și accentuare a discrepanțelor teritoriale o constituie costurile necesare obținerii producției regionale, precum și nivelul eficienței economice. În situația în care cererea scade, regiunile în care firmele înregistrează o eficiență redusă a producției sunt confruntate cu o serie de fenomene negative, rezultate din poziția submarginală a firmelor. Firmele care utilizează intensiv forța de muncă tind să își adapteze mai rapid oferta în funcție de fluctuațiile pieței. Caracterizate printr-o mai mare competitivitate, aceste firme b#%l!^+a?își pot menține sau crește cota de piață pe o perioadă mai mare de timp.
Pe de altă parte, firmele supracapitalizate vor crește competitivitatea ca efect al presiunii costurilor, fiind mai puțin capabile să se adapteze rapid la fluctuațiile cererii de piață.
„Vârsta” sau vechimea procesului de industrializare reprezintă, de asemenea, un factor important care conduce la accentuarea unor categorii de disparități regionale. Este cunoscut faptul că activitățile economice se localizează în sectoare favorabile inițiativelor antreprenoriale, în regiunile industrializate treptat sau acolo unde există o structură diversificată a industriei. Astfel de regiuni sunt mai puțin afectate de factorii internaționali, în special datorită cotei de piață mai mică deținute de sectorul industrial respectiv, dar pot fi influențate de alte sectoare industriale cu probleme.
În ultima perioadă, un factor cert care stă la baza apariției disparităților regionale este determinat de potențialul inovator al regiunii respective, de capacitatea acesteia de a crea plusvaloare în special pe baza activităților de cercetare-dezvoltare-inovare. Acest lucru presupune existența unei tradiții locale legate de procesul inovator sau prezența unor resurse financiare importante care să susțină activitatea inovativă.
În concluzie, pot fi identificați următorii factori generali de influență ai dezvoltării mai accentuate a unor regiuni comparativ cu altele:
factorii fizici – în această categorie sunt incluse elementele de infrastructură care conferă regiunii accesibilitate. Un potențial scăzut al factorilor fizici încadrează regiunea în grupa „dezavantajată structural”; exemple de astfel de regiuni: munții, zonele insulare și de coastă etc. Rețelele de transport favorizează, la rândul lor, apariția și dezvoltarea factorilor economici. Acești factori pot explica diferențele mari în dezvoltarea zonelor de vest comparativ cu cele din estul Europei;
factorii economici – acești factori sunt analizați și evaluați prin prisma indicatorului PIB regional sau PIB regional pe locuitor, distribuția inegală determinând caracteristicile structurale la nivel regional. Transformarea noilor state membre din economii planificate în economii de piață, concomitent cu integrarea în structurile UE, a condus la crearea unui nou model spațial al disparităților economice în aceste țări. În sistemul socialist, industrializarea rapidă a fost asociată cu urbanizarea regiunilor mai puțin dezvoltate și cu efectul de „împrăștiere” a creșterii între zonele urbane și rurale. Mai mult, cota ridicată a forței de muncă ocupate în agricultură și industrie a înregistrat o cădere dramatică, fapt ce a determinat creșterea șomajului, migrație etc.;
factorii sociali – printre acești factori, putem aminti: cantitatea și calitatea forței de muncă, antreprenoriatul, activitatea de CDI, mediul politic instabil, migrarea forței de muncă calificată din regiunile mai puțin dezvoltate spre cele dezvoltate. Analiza disparităților la această grupă de factori se realizează relativ cu dificultate.
Identificarea factorilor care au influență asupra dezvoltării regionale și reducerii discrepanțelor economice contribuie în mod hotărâtor la stabilirea măsurilor optime de politică regională și la găsirea unor pârghii eficiente de acțiune.
1.4. Indicatori și tehnici de analiză
La baza analizei disparităților regionale stau o serie de metode și indicatori care fundamentează, într-o manieră științifică, ipotezele și concluziile prezentate în cadrul cercetării spațiale. Aceste metode de analiză spațială se concentrează asupra seriilor teritoriale, care sunt formate din șirul de valori ale unei caracteristici, ordonate în raport cu unitățile administrativ-teritoriale (UAT) de care aparțin. Seriile teritoriale operează cu unități complexe, precum: localitățile, orașele, municipiile, județele, regiunile, țările etc.
Caracteristicile seriilor teritoriale sunt următoarele:
independența termenilor – nivelurile specifice ale diferitelor UAT nu se condiționează reciproc; această trăsătură permite caracterizarea separată a fiecărei unități prin compararea cu altă unitate sau prin includerea ei în nivelul total al seriei;
omogenitatea seriei – toți termenii trebuie să aibă același conținut economic și social, aceeași definiție statistică a sferei de cuprindere;
similitudinea termenilor – existența unui moment identic al observării sau a unei perioade de înregistrare;
variabilitatea termenilor – combinarea factorilor esențiali este determinată de specificul întregii serii teritoriale, cu mulțimea factorilor întâmplători care produc diferențierea de la o unitate la alta;
reprezentarea grafică – se realizează cu ajutorul cartogramei sau al cartodiagramei, pe fondul unor hărți ale UAT. Fiecare unitate este reprezentată distinct, în acord cu tipurile calitative.
În prezent, realizarea analizelor comparative la nivel teritorial și a unor clasificări b#%l!^+a?ale UAT are o importanță deosebită pentru nivelul național, comunitar și internațional, din perspectiva măsurării diferențelor de dezvoltare între regiuni și a realizării unor strategii adecvate.
Indicatori
Analiza disparităților la nivel regional utilizând tehnici statistice de analiză teritorială are la bază un sistem de indicatori specifici, corespunzători cu natura termenilor și scopul urmărit.
În Uniunea Europeană a celor 27 de state membre, aspectele privind convergența au determinat stabilirea unui set de indicatori și criterii comune care pot contribui la realizarea unei viziuni unitare asupra evaluării impactului anumitor intervenții comunitare. Indicatorii selectați pentru evaluarea politicii de coeziune și dezvoltare regională sunt următorii: PIB pe locuitor, rata șomajului, speranța de viață la naștere și nivelul educațional. Utilizarea lor este afectată de disponibilitatea datelor la nivel subnațional (regional) în cadrul UE.
În scopul obținerii unei imagini satisfăcătoare asupra performanțelor regionale, utilizarea unor metode se poate realiza prin combinarea indicatorilor structurali:
1. indicatori ai disparităților fizice (climat, distanța centru-periferie, accesibilitatea și densitatea populației),
2. indicatori privind disparitățile economice (veniturile, structura activității industriale, perspectivele economice etc.) și
3. indicatori privind disparitățile sociale (șomajul, structura forței de muncă, populația activă, calificarea și standardul de viață).
Analiza și interpretarea grupelor de indicatori menționate mai sus oferă o imagine globală asupra situației existente la nivel teritorial și, prin comparație, evidențierea unor disparități regionale.
Tehnici de analiză
În general, se poate afirma că știința regională a „împrumutat” de la statistică acele tehnici care pot contribui la fundamentarea științifică a unor rezultate.
În studiile regionale, parametrii dispersiei (varianța) sunt cei mai utilizați, deoarece pot sintetiza, într-un mod scalar, informațiile cu privire la inegalitățile în distribuție. Acest fapt presupune ca fiecare evaluare a inegalităților agregate să conțină informații legate de distribuție, lucru ce conduce uneori la rezultate diferite (din acest motiv, este important ca, pentru analizele empirice, să se verifice robustețea concluziilor).
În ceea ce privește analiza convergenței regionale, există o serie de restricții cu privire la utilizarea tehnicilor statistice, care sunt determinate de utilizarea unor serii neomogene de calcul și care pot conduce la rezultate nerealiste și la afectarea percepției asupra tendințelor de convergență (G. Petrakos, 2005). Alternativa este aceea de a atașa valori diferite fiecărei observații în parte, care să reflecte contribuția lor relativă. De exemplu, în cazul în care avem drept variabilă venitul regional (PIB), indicatorul poate fi ponderat cu numărul populației din teritoriul respectiv. În unele situații, datele și informațiile statistice pot fi asimetrice, fapt ce conduce la dificultăți în calcularea indicilor respectivi.
Tendințele prezentate în analizele regionale sunt bazate pe utilizarea tehnicilor de estimare a mediilor nonparametrilor, care permit prezentarea unor particularități funcționale. În acest caz, există o serie de avantaje determinate de generalitățile sau flexibilitatea asociată parametrilor abordați. Evaluarea dezechilibrelor regionale se realizează prin definirea valorilor statistice corespunzătoare formulelor de calcul. Din acest punct de vedere, luarea în considerare a unor diferențe de mărime între nivelurile teritoriale
poate conduce la o serie de concluzii cu privire la tendințele existente.
În concluzie, se poate afirma că există o preocupare permanentă a științei economice pentru estimarea și evaluarea dinamicii entităților teritoriale, avându-se în vedere condițiile existente și perioadele de timp raportate. Modelele de analiză regională urmăresc în special explicarea cauzelor care conduc la apariția disparităților economice și sociale între regiuni și în cadrul acestora, în scopul identificării celor mai bune acțiuni de contracarare a efectelor apariției sau accentuării lor.
Utilizat deopotrivă de analiști, teoreticieni și practicieni, conceptul de disparitate exprimă diferențele identificate cu ajutorul unor tehnici matematice adecvate, folosind indicatori sau indici specifici. Acest concept prezintă mai multe fațete, fiind însoțit și de alte elemente care îl susțin: convergență, polarizare, aglomerare, concentrare, dispersare etc.
În general, abordările teoretice privind convergența regională și-au concentrat atenția asupra procesului de catch-up (prindere din urmă): regiunile mai puțin dezvoltate depun eforturi însemnate să ajungă din urmă regiunile bogate. Principalele tendințe identificate în cadrul acestui proces – aglomerarea și dispersia – sunt analizate și interpretate în cadrul b#%l!^+a?unor abordări regionale recente: teoria creșterii endogene, noua geografie economică și teoria instituțională (W.R. Scott, P. Dimaggio, W. Powell).
Teoriile cu privire la disparitățile regionale și convergență indică o varietate relativă de tehnici și analize care pot reflecta acest lucru. Integrarea metodelor economice în analizele spațiale evidențiază efectele dependenței spațiale și ale eterogenității asupra convergenței. Se poate afirma că știința regională a „împrumutat” de la statistică acele tehnici care pot contribui la fundamentarea științifică a unor rezultate și în special la identificarea tendințelor înregistrate în procesul de convergență în cadrul unor comunități de state.
Capitolul 2
Analiza convergenței regionale la nivelul Uniunii Europene
În Uniunea Europeană, principiul coeziunii și reforma fondurilor structurale (1989) reprezintă elementele centrale care au susținut permanent dezvoltarea echilibrată la nivel regional. În acest sens, fondurile structurale alocate pentru coeziune sunt numeroase și în continuă și constantă creștere (practic, s-a produs o dublare a acestora, în termeni reali, după anul 1980).
În actuala perioadă de programare, alocările aferente coeziunii reprezintă 347 miliarde euro (prețuri curente), din care sumele destinate promovării convergenței reprezintă 81,5% din total. Mai mult, existența unui compromis între eficiență și echitate a condus la ideea unei posibile maximizări a creșterii generale, în paralel cu atingerea convergenței rezultatelor și productivității la nivel regional.
Contextul regional de analiză
Cadrul de analiză al studiului este format din regiunile NUTS 2, sistem statistic reglementat în Uniunea Europeană de către Direcția de Statistică Eurostat. NUTS (Nomenclature Unites for Territorial Statistics) este un sistem unitar de statistică și informare publică, utilizat la elaborarea și evaluarea politicii de coeziune și dezvoltare regională (după anii ´80).
Importanța nivelului NUTS 2 a devenit cu adevărat relevantă după reformarea fondurilor structurale, acest nivel devenind baza proiectării și implementării acțiunilor specifice destinate zonelor cu probleme de dezvoltare. În cadrul politicii de coeziune, regiunile NUTS 2 sunt eligibile pentru accesarea fondurilor structurale prin obiectivul 1, considerat a fi nivelul cel mai apropiat la care se poate acționa comunitar și la care se poate aplica eficient și eficace principiul subsidiarității.
actualul sistem NUTS prezintă următoarea structură: 27 de state membre, 97 de regiuni NUTS 1, 271 de regiuni NUTS 2 și 1303 regiuni NUTS 3, (figura 2).
Figură 2. Cadrul de analiză a disparităților la nivelul regiunilor din UE-27
Sursa: Eurostat. Statele membre in UE-27 (membre state) sunt în număr de 27 (plus 10 state din Europa Centrală și de Est – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria). Țările candidate sunt (candidate countries): Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia. Țările EFTa sunt: Norvegia, Elvetia (state fondatoare din 1960), Islanda (1970), Liechtenstein (1991), Norvegia și Islanda (1994) și Liechtenstein (1995) sunt state ale European Economic area (EEa)
Regiunile NUTS 2 acoperă o populație totală cuprinsă între 800.000 și 3 milioane de locuitori, numărul lor fiind diferit de la o țară la alta (Germania – 38 de regiuni NUTS 2, Franța – 26 de regiuni, Italia – 20 de regiuni).
2.2.Analiza convergenței performanțelor economice
analiza convergenței regionale în UE s-a realizat cu ajutorul metodei dispersiei, care poate să ne ofere informații cu privire la mărimea și evoluția concentrării PIB (PPC) în jurul valorii medii, la nivelul celor 271 de regiuni NUTS 2, în perioada 1999-2008, completată cu reprezentarea grafică – histograma și curba Lorenz-Gini.
Din interpretarea datelor obținute, am constatat că majoritatea statelor membre (în special cele vechi) prezintă, la nivel regional, o tendință de scădere a valorii dispersiei PIB (scăderea dispersiei presupune un proces de convergență între regiunile supuse analizei), excepția fiind dată de grupul noilor state membre, care au prezentat anumite creșteri ale valorii indicatorului, astfel:
pe ansamblul UE, la nivel regional, se constată o scădere a valorii dispersiei de la 32,4% la 27,5%, ceea ce se poate traduce printr-o tendință de creștere a convergenței regionale;
în ceea ce privește regiunile din noile state membre, se constată o tendință de divergență, dată de creșterea dispersiei: în Ungaria: de la 30,8% la 39,8%, în Bulgaria: de la 21,9% la 39,6;
în România, se constată o creștere a dispersiei PIB la nivel regional, deci o accentuare a discrepanțelor față de media UE, de la 20,8% la 30,4%;
de asemenea, au fost identificate creșteri în nivelul discrepanțelor regionale atât în noile state membre, cât și în cele cu statut comunitar mai vechi: Cehia, Slovacia, Portugalia, dar și Marea Britanie (de la 20,4% la 24,9%);
în perioada analizată, Olanda a înregistrat cea mai mică valoare a dispersiei regionale a PIB, de numai 10,6%, diferența față de anul de bază (1999) fiind relativ scăzută (de numai 1%), dar în ușoară creștere.
O tendință de scădere a valorii dispersiei presupune creșterea nivelului de convergență între statele membre ale Uniunii Europene: cea mai mare scădere a dispersiei PIB regional a înregistrat-o Finlanda, urmată de austria și Spania.
În mod contrar, creșterea valorii acestui indicator presupune o scădere a convergenței: cea mai mare creștere a valorii dispersiei s-a înregistrat în Bulgaria, urmată de România și Ungaria.
Reducerea valorii dispersiei la nivelul UE-27, în perioada 1999-2008, cu aproximativ 5% arată o tendință clară de convergență, susținută puternic atât din fondurile structurale și de coeziune, dar și din eforturi financiare proprii fiecărui stat membru în parte, deoarece dezvoltarea regională presupune un complex de măsuri și resurse integrate și corelate local, regional, național și comunitar (figura 3).
Figură 3. Evoluția dispersiei PIB regional la nivel NUTS 2, în UE-27 (%)
Sursa: EUROSTaT
Un proces similar de convergență, dar la o scară mai mică, se manifestă și în ceea ce privește indicatorul dispersia populației ocupate, a cărei valoare înregistrează o tendință relativă, dar evidentă de diminuare, cu aproximativ 1% (calculată atât pentru UE-27, cât și pentru UE-15).
La nivelul statelor membre, situația se prezintă astfel: o creștere a dispersiei populației ocupate în România, austria, Belgia, Portugalia, Italia și o scădere a valorii dispersiei în Germania, Finlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania etc. (figura 4).
Figură 4. Evoluția dispersiei populației ocupate la nivel regional, în UE-27 (1999, 2010) (%)
Sursa: EUROSTaT
O altă tehnică de analiză regională utilizată pentru a evalua tendințele procesului de convergență la nivelul UE-27 este histograma, aplicată evoluției indicatorului PIB/locuitor (PPC). În urma prelucrării datelor la nivelul regiunilor NUTS 2 și a prezentării lor sub formă grafică, au rezultat câteva aspecte prezentate în cele ce urmează.
astfel, în anul 1997, din cele 271 de regiuni ale UE, 145 înregistrau un PIB/locuitor plasat peste media comunitară (53,5% din total), în timp ce numărul regiunilor aflate sub medie era de 126 (46,5% din total). De asemenea, numărul regiunilor neeligibile pentru asistență comunitară (peste 75% din media PIB/locuitor) era de 202 regiuni (74,5% din total). Valoarea medie a PIB/locuitor în anul 1997 era de 15.265 euro/locuitor, înregistrată în 176 de regiuni ale UE-27 (64,9%), în timp ce valoarea maximă a PIB/locuitor era de 49.300 euro/locuitor. Raportul dintre valoarea maximă a PIB/locuitor (Londra) și cea minimă de 3200 euro/locuitor (Severozapaden) era de 15:1. Din numărul total de regiuni, circa 25% necesitau asistență din fondurile comunitare.
La nivelul UE-27, cele mai bogate regiuni (cu valoarea cea mai ridicată a PIB/locuitor) erau desemnate Londra (49.300 euro/locuitor) și Bruxelles (41.100 euro/locuitor). La polul opus, regiunile cu cel mai mic PIB/locuitor (de circa 3200 euro/locuitor) se găseau în Bulgaria (Severozapaden) și România (Nord-Est cu 3600 euro/locuitor, Sud Muntenia cu 4300 euro/locuitor, Nord-Vest cu 4400 euro/locuitor, Sud-Vest cu 4400 euro/locuitor). Numărul regiunilor care raportau valori medii ale PIB/locuitor ajungea la 171, diferența între cea mai mare și cea mai mică valoare înregistrată de PIB/locuitor în anul 1997 fiind de 15,4 ori.
În anul 2002, analizând evoluția PIB/locuitor (PPC), se constată o tendință de creștere a numărului regiunilor plasate peste media UE-27 (de la 145 la 148 de regiuni), concomitent cu scăderea numărului regiunilor sub media comunitară (de la 126 la 123). În același timp, a scăzut numărul regiunilor susținute din politica de coeziune de la 69 la 64 de regiuni (23,6%). au crescut atât valorile minime, cât și valorile maxime ale PIB/locuitor la nivel regional, ceea ce s-ar putea traduce prin creșterea, într-o anumită măsură, a bunăstării locuitorilor din anumite zone. Regiunea cea mai bogată rămâne în continuare Londra, în timp ce regiunea cea mai puțin dezvoltată devine Regiunea Nord-Est (România).
Ceea ce poate fi remarcat în perioada 1997-2002 este faptul că a crescut semnificativ valoarea maximă a PIB/locuitor (de la 49.300 euro/locuitor la 66.500 euro/locuitor – creștere de 34%), urmată de o creștere a valorii minime a acestui indicator (de la 3.200 euro/locuitor la 4.400 euro/locuitor – creștere de 37,5%). Diferența între cea mai mare și cea mai mică valoare înregistrată de PIB/locuitor regional este asemănătoare cu cea înregistrată în anul 1997, adică de 15 la 1 (figura 5).
Figură 5. Evoluția PIB/loc. la nivel regional în UE-27, în perioada 1997-2002 (euro/loc.)
Sursa: EUROSTaT
În anul 2009, din cele 271 de regiuni NUTS 2, numărul regiunilor peste media comunitară a scăzut (de la 145 la 136), în timp ce numărul regiunilor sub medie a crescut (de la 126 la 135). Tendința de echilibrare la nivel regional a fost însoțită de o tendință de scădere a numărului regiunilor foarte bogate (cu peste 75% din medie) – de la 202 la 199 – și o creștere a numărului de regiuni cu sub 75% din media comunitară (de la 69 la 72). Valoarea medie a PIB/locuitor are o tendință de creștere până în anul 2008, după care efectele crizei resimțite la nivel regional s-au concretizat în reducerea acestui indicator cu circa -6,3% (anul 2009 comparativ cu 2008) (figura 6).
Figură 6. Evoluția PIB/loc. la nivel regional, în perioada 2004-2009 (euro/loc.)
Sursa: EUROSTaT
Diferența între valoarea maximă și valoarea minimă înregistrată de PIB/locuitor în perioada 1999-2008 a scăzut de la 15:1 la 12:1, după care, în anul 2009, aceasta a ajuns la 26:1. Valoarea maximă a PIB regional a înregistrat o scădere de 11,5%, în timp ce valoarea minimă a indicatorului a scăzut cu circa 59%. Se poate concluziona că regiunile bogate au făcut mai bine față consecințelor crizei actuale, în timp ce regiunile foarte sărace au înregistrat o valoare a PIB/locuitor mai mică decât cea existentă la începutul perioadei de analiză (anul 1997). Practic, efectele crizei financiare și economice au anulat întreg procesul de creștere înregistrat de regiunile mai puțin dezvoltate din ultimii ani. Chiar dacă diferențele între regiunile cele mai dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate s-au redus, ele rămân încă foarte mari (figura 7).
Figură 7. Evoluția diferențelor între valoarea maximă și minimă a PIB/loc. (PPC) la nivel regional, în UE-27, în perioada 1997-2009 (euro/loc.)
Sursa: EUROSTaT
Din analizele prezentate mai sus, se pot identifica următoarele tendințe:
se constată o tendință de creștere a valorii PIB regional/locuitor (atât a valorii medii, cât și a celei maxime), conducând la ideea că, pe ansamblu, nivelul de dezvoltare în plan regional a crescut semnificativ;
se observă o scădere a numărului regiunilor care au atins o valoare a PIB/locuitor peste media comunitară (de la 145 în anul 1997 la 136 în anul 2009). Raportul între regiunile cu PIB/locuitor maxim și cele cu PIB/locuitor minim a scăzut de la 15 la 1 în anul 1997 la 12 la 1 (anul 2008), ceea ce se traduce prin existența unei tendințe de reducere a discrepanțelor la nivelul regiunilor NUTS 2 în cadrul UE-27.
Din prezentările grafice de mai jos (figura 8, figura 9), se poate observa tendința de reducere a diferențelor între regiunile NUTS 2 din UE- 27, numărul regiunilor aflate în imediata apropiere a mediei PIB/locuitor fiind în creștere.
Figură 8. Histograma corespunzătoare PIB-ului regional pe locuitor (PPC) corespunzătoare anului 1997
Sursa: EUROSTaT
Figură 9. Histograma corespunzătoare PIB-ului regional pe locuitor (PPC) corespunzătoare anului 2009
Sursa: EUROSTaT
Tendința relativă de convergență la nivelul celor 271 de regiuni din UE-27 este susținută de valoarea curbei de concentrare Lorenz-Gini. astfel, se poate observa că există o ușoară apropiere a curbei Lorenz-Gini (anul 2009) față de prima bisectoare a ariei pătratului, ceea ce înseamnă o reducere a discrepanțelor regionale, determinată de scăderea concentrării performanțelor economice, deci o tendință manifestă de convergență la nivel regional (figura 10).
Figură 10. Curba Lorenz-Gini calculată pentru PIB regional total, în cadrul UE-27, în perioada 1997-2009
Sursa: EUROSTaT
De asemenea, valorile coeficienților Gini confirmă această tendință de scădere a concentrării la nivel regional a performanțelor economice exprimate cu ajutorul PIB/locuitor, de la valoarea de 0,431 în anul 1997 la 0,403 în anul 2009 (figura 11).
Figură 11. Evoluția coeficienților Gini la nivel regional, în perioada 1997-2009
Sursa: EUROSTaT
Din analiza datelor existente la nivelul celor 271 de regiuni NUTS 2 din Uniunea Europeană, rezultă că, în ultimii 10 ani, se poate vorbi de o tendință de convergență, cu „viteze” diferite între statele membre. Totuși, diferențele între regiunile bogate și cele sărace rămân foarte mari, în ciuda eforturilor Uniunii Europene de a echilibra dezvoltarea la nivel teritorial și de a promova coeziunea între statele membre.
În majoritatea studiilor regionale, analizele realizate reflectă dezechilibrele teritoriale evaluate cu ajutorul tehnicilor și metodelor econometrice, care pot reda evoluțiile și tendințele principalilor indicatori economici, sociali, de mediu etc. cu un grad ridicat de relevanță și acuratețe.
analiza convergenței regionale la nivelul UE s-a realizat cu ajutorul parametrilor dispersiei, al histogramei, al coeficienților Gini și al curbei Lorenz-Gini, pentru perioada 1997-2009. Rezultatele obținute relevă faptul că, în perioada analizată, s-a constatat o ușoară tendință de convergență la nivelul regiunilor din statele membre ale UE. astfel, diferența dintre valoarea maximă și minimă a PIB/locuitor (PPC) s-a diminuat până în anul 2008 (raportul a scăzut de la 15:1 la 12:1). După acest an, discrepanțele între regiunile foarte dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate se adâncesc, principalul motiv fiind actuala criză care își pune amprenta în special pe zonele mai puțin pregătite să facă față unei adaptări din mers la noile condiții (dificultățile apărute pe piața forței de muncă, creșterea șomajului, scăderea cererii etc.).
În perioada 2000-2008, se observă o scădere a diferențelor între valoarea maximă și cea minimă a indicatorului PIB/locuitor (PPC), apropierea fiind evidentă. Totuși, diferențele regionale apar și mai mari începând cu anul 2009, în ciuda eforturilor naționale și comunitare de a contracara efectele globalizate ale crizei.
Capitolul 3
Necesitatea convergenței României către un model economic eficient
În prezent, rolul statului în economie este privit disparat, raportat la categoriile de agenți economici pe care îi asistă sau cu care dezvoltă relații parteneriale. De asemenea, statul influențează condițiile economice și sociale prin sistemul legislativ, prin acțiunile pe care le promovează, generând atitudini și comportamente sistemice, la nivelul întregii colectivități societale. Statul este direct implicat în realizarea bunăstării societății, dacă privim acest aspect prin prisma factorilor promotori ai bunăstării, respectiv înzestrarea cu factori de producției, accesul la educație, sistem legislativ care să încurajeze dreptul la muncă, investiții în infrastructură care să accelereze procesul de compatibilizare a economiilor, având ca obiectiv subsidiar crearea de locuri de muncă dar și trecerea la o etapă superioară de dezvoltare în consens cu principiile dezvoltării durabile.
Statul națiune are în vederea crearea unui cadru holistic prin care să se răspundă următoarelor nevoi:
– de suveranitate în raport cu celelalte state, prin care să se asigure: securitatea teritorială a cetățenilor, securitatea alimentară, funcția de apărare;
– de bunăstare a cetățenilor, prin buna gestionare a resurselor economice și politici de antrenare a procesului economic în ansamblul său;
– de utilizare eficientă a resurselor economice convenționale și creștere a gradului de atragere în procesul economic a resurselor economice neconvenționale;
– de stimulare și protecție a sistemului economic, pentru a nu periclita dezvoltarea economică și socială de perspectivă a țării.
Din această perspectivă, România se află pe un parcurs european presărat cu multe nereușite în plan social și mai ales economic, aflată la confluența unor practici economice (le numesc practici, deoarece ele nu pot fi asimilate unor modele economice din simplul fapt că nu au definită sau definitivată o paradigmă) care nu prezintă avantajul unei viziuni unitare asupra pieței. astfel, influențele care se resimt în spațiul economic românesc țin mai mult de urmărirea cu prioritate a unor interese fie, ele și strategice, venite pe filieră rusească (cum ar fi perpetuarea poziției de monopol asupra resurselor energetice), americană (luări de poziții în privința politicii de securitate națională), vest-europeană (concentrarea pe investiții în domenii strategice și imobiliare ca urmare a unor costuri unitare mai scăzute ori obținerii unor facilități fiscale), ori a dezvoltării unor comunități bine ancorate în spațiul public și de afaceri românesc, de diferite naționalități (arabe, chineze), care contribuie la cristalizarea unor caracteristici specifice pieței (economiei) românești: diferențierea mediilor de afaceri, în funcție de interese particulare și specifice prin crearea de caste de afaceri bine organizate, relativ independente, interesul scăzut vis-a-vis de ideea de comunitate în sens social, popular al termenului, interesul scăzut față de ideea de națiune și naționalitate, manifestate prin lipsa lucrărilor de anvergură în ceea ce privește infrastructura, modernizarea satelor și a mediului rural, creșterea nivelului de confort al populației, preocuparea față de valorile societății românești, față de cultură ori față de oamenii de cultură.
Modelul economic necesar societății românești trebuie să surprindă specificitatea spațiului românesc și a cetățenilor săi. Faliile culturale, sociale și economice existente în România conduc spre găsirea unui numitor comun care să nu uniformizeze, ci din contră, să surprindă elementele de specificitate. Cu toate aceste, se resimte nevoia unei manifestări comune prin prisma intereselor naționale, coroborate cu interesele marii familii europene la care am aderat.
Modelul socio-economic de dezvoltare care se dorește a fi aplicabil în România urmează modelul social european, în linii generale. acesta din urmă stimulează o creștere integrată care să se bazeze pe cercetare-inovare, pe folosirea eficientă a resurselor și prezervarea acestora, pe stimularea nivelului de ocupare a forței de muncă.
Modelul social european reprezintă mai mult decât un model de politică socială, el făcând de fapt referire la caracteristici ale statului, economiei și societății, în ansamblu. Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit inițial de Jacques Delors la mijlocul anilor ’903, pentru a defini o alternativă la forma americană a capitalismului pur de piață. Ideea fundamentală a MSE este că progresul economic și social trebuie să se sincronizeze, respectiv creșterea economică ar trebui combinată cu coeziunea socială. Modelul social european – caracterizat în particular de un sistem care oferă un nivel ridicat al protecției sociale, de importanța dialogului social și de serviciile de interes general care acoperă activitățile vitale pentru coeziunea socială – se bazează, în ciuda diversității sistemelor sociale ale Statelor Membre, pe un fundament comun de valori1.
O abordare mai nouă a MSE avansează ideea unei politici sociale productive aplicată diverselor modele sociale din Europa, care să promoveze flexicuritatea, parteneriatul, atragerea forței de muncă în activitate, etc. Un astfel de concept implică orientarea politicii sociale mai degrabă spre încurajarea capacității individului de a supraviețui în cadrul unei economii devenite tot mai dinamice, decât spre a folosi această capacitate a individului drept motiv de acțiune pentru corectarea forțelor pieței.
În loc să fie un corector al pieței, politica socială devine, în cadrul acestui nou discurs European, un instrument de optimizare pentru adaptarea sistemului de protecție socială la forțele pieței.
această nouă abordare a MSE pornește tot de la ideea unui Proiect Politic European care are ca scop construirea unei Identități Europene, nu atât prin intermediul instituțiilor și a valorilor comune, ci mai precis prin înseși soluțiile comune de politică socială.
În condițiile în care constrângerile economice devin tot mai evidente, se impune o adaptare – favorabilă activității și inovării – la un nou model capitalist. Ideea principală este că solidaritatea a fost atât de mult instituționalizată, încât diminuează dorința oamenilor de adaptare a comportamentului lor la cerințele economice. În acest sens se impune trecerea de la suportul pasiv către cel activ, pentru implicarea oamenilor în procesul de modernizare a societății. Rolul instituțiilor în acest context este de a furniza instrumente (capacitatea de a atrage forța de muncă pe piața muncii, flexicuritatea), care să permită indivizilor să găsească modalități de adaptare la schimbarea condițiilor economice și sociale.
Tot mai mulți specialiști sunt de acord cu înlocuirea regulilor exacte cu diverse instrumente post-regulatorii, tocmai pentru a putea face față varietății, dinamicii și complexității societății postmoderne. Un exemplu în acest sens – care se bucură de popularitate – este un nou tip de abordare a problemelor societății europene, cu ajutorul Metodei Deschise de Coordonare. aceasta constituie modelul de reglementare de tip „soft” pentru coordonarea politicilor de pe piața muncii, ale pensiilor și de sănătate de către instituțiile UE care face uz mai degrabă de un cadru flexibil decât de „un sistem rigid obligatoriu”, ca o manifestare a europenizării relațiilor industriale.
În acest context trebuie menționat că MSE a ajuns într-o nouă etapă de dezvoltare. Respectiv de la stadiul de „welfare” la cel de „workfare”.
Pentru a face distincția dintre cele două categorii, trebuie menționat că prin „welfare”/bunăstare se înțelege protecția împotriva riscului, în acest sistem urmărindu-se asigurarea resurselor care garantează securitatea și stabilitatea.
În cazul „workfare”/primordialitatea muncii, se urmărește, dimpotrivă, furnizarea instrumentelor către individ pentru ca acesta să facă față riscului.
Tot printre cele mai noi abordări ale termenului de MSE, se enumără și aceea potrivit căreia discursul european se bazează pe un Model de Societate Europeană sau altfel exprimat, pe un model socio-economic, atât timp cât modelele și reformele sunt legate nu numai de aspectele sociale, ci și de reglementare, stimulente și sistem de inovație. autorii unei astfel de abordări înțeleg prin model socio-economic responsabilitatea societății pentru bunăstarea individului. Cele trei caracteristici – responsabilitate, reglementare și redistribuire – reflectă faptul că Modelul European este mai mult decât un model social în sens strict. La scara economiei, Europa încearcă să combine dinamica creșterii economiei de piață cu coordonarea dialogului social dintre partenerii colectivi. La scara statului, țările Europene nu reprezintă doar democrații libere ci și state ale redistribuirii, adică state ale bunăstării, în care se încearcă să fie ajutate persoanele dezavantajate – care și-au pierdut capacitatea de a muncii, din diferite motive: boală, șomaj, etc. La scara societății, pe lângă oferirea oportunităților individuale de atingere a împlinirii (fericirii), societățile Europene promovează solidaritatea dintre indivizi care întărește de altfel, coeziunea socială. Esența obiectivelor Europene (care denotă, în opinia multor specialiști, însăși superioritatea societății Europene) a fost surprinsă de anthony Giddens (2005), când a afirmat că „modelul social European combină dinamica economică cu justiția socială”.
În condițiile globalizării, nu se poate însă vorbi de virtuți absolute ale modelului social european. astfel, există o serie de specialiști care chiar contestă sau pun la îndoială realitatea modelului social european (Marzinotto, 2006). În pofida acestora, însă, modelul social european există sub diverse forme, și își caută noi modalități de expresie. Deși, în cadrul a ceea ce se înțelege astăzi prin modelul social european, sistemele sociale diferă relativ larg, în ceea ce privește structura și volumul cheltuielilor sociale, dar și grupurile țintă ale transferurilor de venituri, se poate vorbi totuși despre coexistența a patru grupe de țări distincte, cu practici sociale relativ apropiate (Ferrera, 1998, Bertola et al., 2001), care justifică prezentarea în literatura economică a următoarelor Modele Europene de Societate:
– Modelul Scandinav, denumit adesea și Modelul Nordic, definit de experiențele din Danemarca, Finlanda, Suedia, țări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative și acordă beneficiile sociale pe principiul cetățeniei. acestea practică totodată impuneri publice relativ ridicate și utilizează o varietate largă de instrumente și politici sociale active;
– Modelul anglo-saxon sau Modelul Liberal, regăsit în Marea Britanie și Irlanda, care au adoptat modelul Beveridge, în cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajați în muncă (de vârstă activă), care realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existența unei plase de ultim resort social, sub forma unei scheme de asistență socială relativ dezvoltată; este vorba de o abordare liberală a bunăstării, de un minim model social practicat pe lângă Marea Britanie și Irlanda, într-o anumită măsură și de Italia (care în mod tradițional face parte însă, din modelul mediteranean) și de Estonia și Slovacia;
– Modelul Continental – cunoscut și sub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul Renan, regăsit în austria, Belgia, Franța, Germania, care au adoptat modelul Bismark, bazat extensiv pe scheme de asigurări sociale, finanțate prin contribuțiile celor angajați în muncă, care au dezvoltat o puternică protecție socială; dintre noile membre ale UE, adepte ale acestui «puternic model social european» se numără Ungaria, Cehia sau Polonia;
– Modelul mediteranean, regăsit în țările sud-europene – Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigurări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor țări se practică cheltuieli sociale reduse combinate cu rețele de sprijin obținut prin intermediul familiei. acest lucru este posibil în opinia specialiștilor, ca urmare a păstrării în această zonă a Europei a caracteristicilor societății agrare.
– Olanda și Luxemburg nu aparțin în mod special vreunui grup din cele menționate. astfel, în cazul Olandei nu există o părere unanimă în literatura comparată asupra statului bunăstării referitor la apartenența țării față de o anumită grupare; există o serie de autori care opinează că Olanda – ca reprezentantă a Social-democrației – s-ar regăsi mai degrabă în tipul Scandinav de stat al bunăstării (de ex. Goodin, Heady, Muffels, Dirven 1999, Sapir 2005), în timp ce alții consideră Olanda o reprezentantă a democrației creștine, încadrându-se astfel în modelul statului bunăstării continentale (van Kersbergen 1995 ; Hay 2006), situație destul de asemănătoare cu cea a Sloveniei.
Luxemburgul nu a fost afiliat, de majoritatea analiștilor, familiei statelor bunăstării de tip continental, datorită rolului său de Centru al adoptării politicilor Europene și al tranzacțiilor financiare, ceea ce a conferit țării o creștere dinamică deosebită, care nu ar putea fi împrumutată niciunei alte națiuni și care, datorită dimensiunii sale teritoriale reduse, nu oferă date concludente comparative măcar cu o medie europeană.
– Modelul «catching-up» se referă la caracteristicile noilor state membre ale UE, care au aderat după 2004. În aceste țări au fost înființate unele instituții sociale abia după perioada de tranziție. Eforturile acestor țări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o serie de dificultăți financiare, ceea ce însă nu le oprește să aspire la o atingere a nivelului de viață din vechile membre UE (prindere din urmă), prin diverse metode (menționăm de pildă atragerea investițiilor străine). Tocmai datorită acestor eforturi, s-a născut și această denumire de model «catching-up».
Complementar Modelului Social European, Uniunea Europeană a inițiat o Strategie Europa 2020 pentru a accentua nevoia de cooperare și coordonare între statele membre, în condițiile unei interdependențe crescute și a unor divergențe între membrii UE. Comisia a stabilit cinci indicatori de referință, pe care statele UE trebuie sa le implementeze.
Miza Strategiei Europa 2020 este legată de ceea ce ar trebui întreprins pentru a reașeza economia UE pe panta ascendentă a ciclului economic. Criza economică actuală a identificat probleme fundamentale ale relației piață-stat, în sensul necoordonării politicilor economice pentru promovarea creșterii și dezvoltării economice durabile, precum și a acestora în ansamblul lor cu realizarea unui echilibru social. Strategia 2020 vine în completarea Strategiei Lisabona și are scopul de a scoate Europa din criză și de a pregăti economia UE pentru deceniul următor, pentru a putea face față concurenței pe plan mondial și a „rămâne în joc".
Documentul Comisiei Europene subliniază necesitatea coordonării și colaborării economice între statele membre, în condițiile în care economiile UE sunt puternic interdependente. astfel, Comisia a identificat trei domenii prioritare pe care să se axeze politicile europene:
• creșterea economică inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare
• creșterea economică durabilă – promovarea unei economii competitive, cu emisii scăzute de carbon și o utilizare eficientă a resurselor
• creșterea economică inclusivă – promovarea unei economii cu grad ridicat de ocupare a forței de muncă, generatoare de coeziune socială și teritorială.
Pentru a măsura aceste obiective largi, Comisia a stabilit cinci indicatori de referință la nivel UE, care trebuie urmați de statele membre:
1. 75% din populația în vârstă de 20-64 de ani trebuie să fie angajată.
2. 3% din PIB-ul UE trebuie să fie investit în cercetare și dezvoltare.
3. Obiectivele climatice și energetice „20/20/20” trebuie să fie îndeplinite – reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu 20% față de nivelul din 1990, consumul energetic scăzut cu 20% și 20% din energie să fie produsă din surse regenerabile.
4. Ponderea abandonului școlar timpuriu trebuie să fie sub 10%, iar cel puțin 40% din generația tânără trebuie sa aibă studii universitare.
5. Trebuie redus cu 20 de milioane numărul persoanelor expuse riscului sărăciei.
Comisia propune inițiative-pilot care devin o prioritate pentru organizațiile la nivelul UE, pentru statele membre, autoritățile locale și regionale. astfel:
• O uniune a inovării – reorientarea cercetării și dezvoltării și a politicii de inovare către provocările majore, reducând în același timp distanța dintre știință și lansarea pe piață, astfel încât invențiile să fie transformate în produse. Drept exemplu, brevetul comunitar ar putea permite întreprinderilor să economisească 289 de milioane EUR în fiecare an.
• Tineretul în mișcare – creșterea calității și a atractivității internaționale a sistemului european de învățământ superior, prin promovarea mobilității studenților și a tinerilor profesioniști. Ca acțiune concretă, posturile vacante în toate statele membre ar trebui să fie mai accesibile la nivelul întregii Europe, iar calificările profesionale și experiența să fie recunoscute în mod corespunzător.
• O agendă digitală pentru Europa – asigurarea unor avantaje economice și sociale durabile printr-o piață unică digitală bazată pe internet ultra rapid; toți europenii trebuie să aibă acces la internet de mare viteză.
• O Europă care își utilizează eficient resursele – sprijinirea tranziției către o economie care utilizează eficient resursele, cu emisii reduse de carbon. Europa trebuie să își mențină obiectivele 2020 în ceea ce privește producția și consumul de energie și eficiență energetică. acest lucru ar reduce cu 60 de miliarde EUR importurile de petrol și de gaze până în 2020.
• O politică industrială pentru o creștere economică verde – sprijinirea competitivității bazei industriale a UE în lumea de după criză, prin promovarea spiritului antreprenorial și dezvoltarea de noi competențe. acest lucru ar crea milioane de noi locuri de muncă.
• O agendă pentru noi competențe și locuri de muncă – crearea condițiilor pentru modernizarea piețelor forței de muncă, în scopul creșterii gradului de ocupare al forței de muncă și asigurării durabilității modelelor noastre sociale, în condițiile ieșirii la pensie a generației baby-boom.
• Platforma europeană împotriva sărăciei – asigurarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, ajutând persoanele sărace și excluse social și permițându-le să joace un rol activ în societate.
Uniunea Europeană, prin politicile sale și prin strategiile de politici economice, încearcă să creeze oportunități de dezvoltare pe termen lung, ignorând parcă constrângerile curente, de natură economică și socială, manifestate pe scară largă într-o serie de țări cu tradiție în economia de piață. Pe lângă eforturile comune de estompare a dificultăților socio-economice din aceste țări (Grecia, Spania, Portugalia, unde rata șomajului a atins cote alarmante, iar deprecierea puterii de cumpărare pune în gardă producătorii, piețele financiare), se are în vedere concentrarea priorităților de creștere și dezvoltare pe inițierea de activități economice care să conducă la raționalizarea și eficientizarea consumului de resurse, exploatarea potențialului energetic din surse regenerabile, atât pentru crearea de noi locuri de muncă, cât și pentru scăderea importurilor de energie, respectiv reducerea dependenței energetice față de exterior.
Uniunea Europeană se află în fața unor manifestări de forțe din mai multe puncte de vedere:
slăbirea forței economice per ansamblu, cauzată recesiunea economică severă care a urmat crizei financiare mondiale, manifestată prin mari mișcări de protest, greve și manifestații de stradă în urma concedierilor masive;
lipsa unei voințe convergente de susținere a acelor economii afectate sever de recesiune, ca urmare a intensificării efectului de conservare din partea economiilor afectate de criză, dar care, prin eforturi concentrate și a unor măsuri de politică economică eficiente și coerente, au reușit să se stabilizeze din punct de vedere economic;
incidența crescută a factorului politic în susținerea unor sectoare prioritate ale economiei europene, pe fondul scăderii cererii;
intensificarea concurenței între polii economici mondiali, ceea ce a crescut interesul pentru conturarea unor strategii de creștere și dezvoltare pe termen mediu și lung în vederea reducerii decalajelor existente, în special în ceea ce privește domenii ca educația, cercetarea și inovarea;
conturarea unui nou raport de forțe între stat și piață, din punct de vedere al susținerii etatiste a eforturilor de creștere și dezvoltare, pe seama intensificării investițiilor publice.
Pe fondul acestor realități, Uniunea Europeană se concentrează, așa cum arată Strategia Europa 2020, pe stabilirea sau recalibrarea unor direcții de acțiune considerate necesare și oportune.
În acest context, România are nevoie de forța și inteligența de a surprinde antreprenoriatul european prin oportunități de dezvoltare în domenii cu un pronunțat avantaj relativ pentru România: agricultură, industria meșteșugărească și artizanală, industria casnică cu puternice reverberații naturiste, etnografice, turism, servicii. Pentru implementarea unei strategii de dezvoltare în România, care să fie complementară cu înclinația de investire a comunității oamenilor de afaceri, statul trebuie să orienteze sistemul economic în ansamblul său prin măsuri de ordin legislativ, social, economic care, coroborate, să contribuie la obținerea unor rezultate pozitive, bazate pe cooperare, competiție, inovare și în final, prosperitate.
Capitolul 4
Studiu al guvernanței corporative în economiile emergente: cazul României
În România, guvernanța a apărut, din punct de vedere conceptual și reglementar, abia la începutul anilor 2000. Întârzierea are ca explicație pașii anevoioși făcuți pe linia reformelor politice, juridice, economice și sociale.
În ultimii ani însă, contextul guvernanței corporative din România s-a schimbat. Responsabilitatea și transparența au devenit factori cheie nu doar pentru acționari, ci și pentru investitori, creditori, furnizori și alte părți participante.
În acest context, merită să se analizeze, pe baza datelor statistice, gradul de dezvoltare a guvernanței corporative în România. Indicatorii reținuți sunt legați de atributele bordului, în special structura bordului, mărimea, independența, frecvența întâlnirilor și alți factori. Sursa o reprezintă datele publicate oficial de către companiile listate la Bursa de Valori București (BVB). Rezultatele obținute urmează a fi comparate cu rezultatele altor studii realizate pe cazul țărilor emergente precum și cu media europeană.
Guvernanța corporativă reprezintă un ansamblu de „reguli ale jocului”aprin care companiilea sunt gestionate intern și supervizate de consiliul directorilor, în scopul de a proteja interesele tuturor părților participante. Ea „specifică repartizarea drepturilor și responsabilităților între diferiții participanți într-o companie precum consiliul, managerii, acționarii și alte părți participante, și precizează regulile și procedurile pentru luarea deciziilor referitoare la afacerile companiei. În acest fel, ea furnizează structura prin care sunt stabilite obiectivele companiei și mijloacele de atingere a acestora și se monitorizează performanța”.
Termenul de guvernanață înseamnă conducere și implică toate activitățile din cadrul unei entități care intră în sfera managementului. În consecință, putem afirma că acest concept guvernanață corporativă- înseamnă conducerea în ansamblu a întregii organizații prin acceptarea tuturor componentelor interne, care funcționează împreună, dar care în final vor fi integrate conducerii și implementării managementului riscurilor din cadrul organizatiei, precum si a sistemului de management financiar și de control intern, inclusiv a auditului intern.
La nivel național, autoritatile din fiecare țară au libertatea de a impune companiilor să se conformeze cu toate cerințele codului de guvernanță național sau pot lăsa la latitudinea fiecăreia dintre acestea dacă adoptă în totalitate codul. Unele țări au dezvoltat un sistem de tipul ”comply or explain”(“aplică sau explică”), companiile având obligația ca, în cazul în care nu aplică una sau mai multe din cerințe, din diverse motive, să întocmească o declarație în care să explice motivele care au deteminat-o să se abată de la prevederile legale.
La nivel internațional, conceptul a apărut în limbajul comun în anii ’70 în SUa în plin scandal Watergate, când s-a descoperit implicarea companiilor americane în politică, prin contribuții acordate diferitelor partide politice. Putem spune că în țările dezvoltate GC a apărut și s-a dezvoltat ca răspuns la o serie spectaculoasă de eșecuri din domeniul privat, într-un timp scurt, ceea ce a dus la pierderea încrederii investitorilor în capacitatea managerilor de a conduce marile corporații sau chiar instituțiile publice.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a lansat în 1999 un set de principii considerate necesare de urmat pentru un sistem de guvernanță corporativă eficient. Rolul declarat al acestor principii este de a îmbunătăți cadrul legal de la nivelul fiecărei țări pentru ghidarea investitorilor, a managementului companiilor, prin dezvoltarea unui sistem optim de guvernanță corporatistă. Principiile OCDE menționează, de asemenea, că un cod de guvernanță corporativă ar trebui să traseze direcții strategice pentru companii, să determine responsabilizarea boardului de directori în fața investitorilor, dar și mecansimele prin care directorii trebuie să monitorizeze activitatea managerilor.
Economiile emergente au început să fie considerate în ultimii ani “motorul” creșterii economice globale, iar o consecință a fost necesitatea implementării unor coduri de “bună practică” în afaceri pentru a crește atractivitatea investitorilor, dar și pentru a se alinia la cerințele instituțiilor.
În schimb, falimentele spectaculoase, crizele financiare și prăpastia dintre compensațiile acordate directorilor și performanța corporației din ultimele trei decenii au demonstrat că instituirea guvernanței corporative nu reprezintă doar un mijloc de supraviețuire în zilele noastre, ci o strategie de a prospera.
Guvernanța ajută companiile să atragă investiții și să își crească performanțele economice și competitivitatea, pe termen lung. acest ajutor se realizează, în special, prin faptul că guvernanța corporativă impune transparență asupra tuturor tranzacțiilor și adoptarea de standarde de transparență în relația cu investitorii și creditorii. În plus, guvernanța corporativă ameliorează managementul firmei prin faptul că limitează abuzul de putere al celor din interior asupra resurselor companiei și furnizează mijloacele de a monitoriza comportamentul managerilor, pentru a asigura responsabilitatea companiei.
Deoarece instituirea guvernanței corporative este în mod clar benefică pentru companii, în țările dezvoltate, s-au făcut eforturi substanțiale pentru ameliorarea acesteia. Schimbările sistemelor de guvernanță au devenit evidente, printre altele, odată cu adoptarea codurilor de bună conduită. Traducerea regulilor de bună conduită, promulgate în coduri de practici efective, de către întreprinderi, relevă o alegere neobligatorie, cu toate că ar putea să fie vorba și despre unele presiuni în favoarea conformării. actualmente, pot fi identificate aproximativ 180 de coduri, la nivel mondial, coduri caracterizate printr-un grad
ridicat de convergență din punct de vedere al conținutului lor.
Născute în contextul țărilor dezvoltate, recomandările „celor mai bune practici” de guvernanță au fost diseminate dincolo de frontierele acestora. Țările emergente s-au aflat printre cei interesați. Pentru ca măsurile de guvernanță corporativă să aibă însă impact într-o economie, trebuie să existe un set de instituții democratice ale economiei de piață. Ca urmare, instituirea guvernanței corporative în țările emergente necesită mai mult decât preluarea unor modele bine concepute care funcționează în economiile dezvoltate. Trebuie să se realizeze tranziția de la instituții de guvernanță bazate pe relații la instituții ce se fondează pe reguli. Această tranziție este dificilă din cauza unor posibile exproprieri ce ar afecta persoanele și grupurile angajate în conflicte pentru putere în plan economic și politic.
Modele privind evoluția și dezvoltarea sistemelor de guvernanță corporativă. În anii ´30 și´60 în Statele Unite s-a bucurat de un oarecare succes Modelul orientat către manager (Manager-oriented Model) potrivit căruia managerii companiilor erau considerați tehnocrați de încredere care conduceau corporațiile în armonie cu interesele generale ale publicului. Începând cu anii ´70 și´80 , atractivitatea normativă privind importanța acordată managerilor marilor corporații este distrusă de declinul erei conglomeratelor. astăzi, consensul este că managerii își urmăresc satisfacerea propriilor interese oricât de bine ar fi intenționați.
Modelul orientat către salariați (Labour- oriented Model) consideră că angajații trebuie implicați direct în guvernanță, prin alegerea lor ca membri în consiliul de administrație. acest model are ca punct de plecare Germania, în anii´52 și´76 , când angajații aveau dreptul să aleagă jumătate din membrii consilului de administrație în marile firme germane. Acest model a fost încercat și in alte țări europene la scară mai modestă, un stimulent în acest sens fiind proiectul de lege a celei de-a cincea Directivă a dreptului companiilor, realizat de către Comunitatea Europeană. În prezent, se consideră că participarea semnificativă la vot a muncitorilor conduce la consilii de administrație ineficiente care generează costuri care depășec potențialele avantaje legate de perfecționarea contractelor de muncă.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Modelul orientat către stat (State –oriented Model ) este adoptat la scară extinsă în Franța și Japonia. Performanțele înregistrate de economia japoneză și de alte economii asiatice conduse de stat au conferit credibilitate acestui model până în anii ´80. Ascensiunea Thatcherismului în anglia, brusca prăbușire a comunismului sunt principalii factori care au contribuit la declinul acestui model. Se consideră, că în prezent , sunt puțini la număr cei care ar accepta intervenția liberă a statului în afacerile corporative.
Cele trei modele prezentate mai sus, ca alternative ale modelului orientat către acționari, urmăresc să deservească interesele constituienților care nu dețin acțiuni.
Modelul orientat către acționari (Shareholder Model) are la bază principiul de a apăra interesele tuturor acționarilor, inclusiv ale celor minoritari care nu au drept de control. Fără o protecție credibilă a acționarilor minoritari, corporațiile ar avea dificultăți privind finanțarea acestora de către pițele de capital. Supremația intereselor acționarilor nu exclude interesele părților interesate ale corporației(muncitori, creditori, public etc). Concluziile studiilor teoretice și empirice existente în literatura de specialitate converg către afirmația că cea mai buna metodă de guvernanță corporativă prin care poate fi urmărită bunăstarea socială generală este aceea prin care managerii corporațiilor sunt responsabili în mod direct pentru satisfacerea intereselor acționarilor. Modelul supremației acționarilor nu privilegiază nici o formă de proprietate.
Modelul părților interesate (Stakeholder Model) este o alternativă normativă atractivă în comparative cu modelele orientate puternic către acționari. Dreptul corporațiilor trebuie șă asigure faptul că managerii vor fi responsabili și în fața părților interesate (angajați, creditori, client, beneficiarii unui mediu bine protejat etc.) Modelul părților interesate combină elemente ale modelelor tradiționale orientate spre manager și muncă. Se consideră că includerea obligatorie a reprezentanților părților interesate în consiliul de administrație poate submina modelul părților interesate ca alternative viabilă a modelului orientat către acționari.
Cercetarea noastră își propune să analizeze principiile de guvernanță corporativă utilizate de companiile din economiile emergente, unde competitivitatea, în contextul economiei globale actuale, este mai dificilă. accentul se va pune pe cazul României.
Restul studiului este organizat astfel. Subcapitolul 1 prezintă o sinteză a literaturii asupra guvernanței corporative în economiile emergente. Subcapitolul 2 prezintă contextul guvernanței corporative în România. Subcapitolul 3 descrie metoda de cercetare cantitativă și prezintă rezultatele. În secțiunea finală, subcapitolul 4 , concluziile sunt acompaniate de o descriere a direcțiilor viitoare de cercetare.
4.1. Sinteza literaturii pe tema guvernanței corporative în economiile
emergente
În această secțiune, vom încerca o scurtă trecere în revistă a literaturii teoretice și empirice pe tema implementării principiilor de guvernanță corporativă în economiile emergente. Literatura pe această temă este extrem de bogată. Unele studii analizează guvernanța corporativă într-o singură țară emergentă (Black, 2001, în Rusia, Jandik, Rennie, 2005, în Republica Cehă, Sarkar, Sarkar, 2005, în India, Black, Jang, Kim, 2006, în Coreea, Vitezić, 2006, în Croația, Siddiqui, 2010, în Bangladesh). altele sunt însă studii realizate pe mai multe țări (Faccio et al., 2001), Lefort, Walker, 2003, Klapper, Love, 2004, allen, 2005, Durnev, Kim, 2005, Driffield et al., 2005, Love, Rachinsky, 2007).
Abordarea tematică este variată. Unele studii au avut în vedere faptul că multe companii din economiile emergente sunt legate de un grup sau conglomerat economic care exercită control asupra lor și dețin o cotă importantă din acțiunile acestora. Conglomeratele s-au dezvoltat și și-au întins aria de acoperire prin practici de intermediere internă, chiar și în perioade de reformă economică și dereglementare. Ca urmare, s-a încercat să se aprecieze în ce măsură afilierea la un conglomerat reprezintă un lucru bun pentru investitori. astfel, Khanna & Palepuau constatat că în Chile și India afilierea la grup a condus la creșterea performanței economice și că gradul de diversificare a conglomeratelor conduce la o creștere a performanței numai după ce s-a atins un anumit nivel. Tot pe cazul societăților chiliene, Lefort & Walker au evidențiat că afilierea la grup tinde să descrească valoarea firmei și acest efect este parțial redus atunci când există o separare între fluxul de trezorerie și drepturile de control.
Alte studii realizate pe economiile emergente au analizat impactul implementării principiilor de guvernanță asupra performanței întreprinderilor.
Astfel, în 2001, Credit Lyonnais Securities asia (CLSa) a realizat clasamente privind guvernanța corporativă pentru 495 companii din 25 de țări emergente. Raportul a evidențiat că companiile cu un index al guvernanței mai ridicat au înregistrat o performanță operațională și randamente bursiere superioare.
Klapper & Love au utilizat clasamentul produs de CLSa pentru a investiga, cu ajutorul regresiilor multivariate, relația dintre guvernanța corporativă și performanță. Testele lor au arătat că o guvernanță corporativă mai bună este puternic corelată cu o performanță operațională și o valoare de piață mai bune. Mai mult, cei doi cercetători au evidențiat că firmele cu o guvernanță de bună calitate pot compensa existența unui cadru reglementar ineficient și pot să ofere protecție investitorilor, în ciuda unui mediu economic ostil.
Studiul realizat de Black pe un eșantion de firmele rusești, pentru anul 1999, a arătat o puternică corelație între un indice de guvernanță corporativă și valoarea de piață. În mod similar, pentru perioada 1999-2004, s-a constatat o importantă corelație economică și statistică între guvernanță și valoarea de piață. În domeniul financiar însă există doar câteva relații semnificative, dar slabe în plan economic, între calitatea guvernanței și performanța operațională, dacă aceste două variabile sunt măsurate în aceeași perioadă; intensitatea legăturii scade și mai mult dacă performanța operațională este măsurată într-o perioadă ulterioară.
Numeroase alte cercetări s-au axat pe rolul datoriei în guvernanța corporativă din economiile emergente. Datoriile reprezintă un mecanism important de rezolvare a problemelor în corporațiile în care există o separare între proprietate și control. Este evident că managerii au interesul să extindă mărimea companiei dincolo de pragul impus de maximizarea profitului, deoarece cu cât compania pe care o conduc este mai mare cu atât ei își măresc puterea, prestigiul și remunerația. În aceste condiții, datoriile sunt utilizate ca un mecanism de disciplinare pentru reducerea costurilor de agenție, prin alinierea intereselor acționarilor și managerilor, conform „ipotezei controlului” prin creșterea datoriilor. Astfel, Faccio et al. (2001, p. 2) au constat că în societățile din țările est-asiatice, acționarul majoritar deținea control asupra mai multor resurse pe care putea să le exproprieze, majorând în același timp și nivelul datoriilor firmei. Tian nu a identificat nicio evidență privind rolul disciplinar al datoriilor, în cazul companiilor chineze.
Studiu realizat de Harvey et al. (2004, p. 24) pe 18 economii emergente a evidențiat un efect disciplinar limitat al datoriilor, acesta fiind dependent de natura capitalului împrumutat. Astfel, studiul indică faptul că beneficiul marginal al contractării de datorii este caracteristic acelor firme unde există costuri de agenție mai ridicate. În astfel de firme, există și o problemă de suprainvestire, corelată cu un nivel ridicat al valorii activelor și cu posibilități de creștere limitate a activității economice. Împrumuturile pe termen lung pe piețele internaționale sunt îndeosebi de eficiente în vederea creării de valoare pentru aceste firme.
Driffield et al. (2005, pp. 23-27) au evidențiat, pe un eșantion de societăți din Coreea și Indonezia, că nivele mai ridicate de concentrare a deținerilor sunt asociate cu nivele mai ridicate de îndatorare, indiferent dacă o firmă este deținută de o singură familie sau nu. Totuși, efectele drepturilor de control asupra gradului de îndatorare și a profitului marginal depind de faptul că o firmă este deținută de o singură familie și de existența unui manager care deține un pachet majoritar de acțiuni.
La rândul lor, Sarkar & Sarkar (2005) au examinat pe un eșantion de societăți indiene efectul schimbărilor instituționale pentru întărirea efectului de disciplinare a managerilor și de reducere a efectului negativ al îndatorării. Rezultatele au indicat că, în primii ani de schimbări instituționale, îndatorarea nu are niciun efect asupra firmelor separate sau în cadrul grupurilor. acest efect apare însă pe măsură ce schimbările instituționale se adâncesc, iar firmele devin tot mai orientate spre piețele financiare. De asemenea, ei au constatat că există câteva dovezi ale rolului negativ al îndatorării în societățile de grup care sunt vulnerabile la astfel de fenomene de ineficiență.
Există și cercetări care au încercat să identifice modele de guvernanță corporativă adoptate în economiile emergente.
Așa cum am mentionat mai sus, în țările dezvoltate există două modele de guvernanță corporativă: modelul shareholder și modelul stakeholder.
În timp ce modelul shareholder are ca obiectiv maximizarea valorii pentru acționari, pentru modelul stakeholder obiectivul de atins este mai degrabă apărarea interesului ansamblului părților implicate, într-un fel sau altul, în viața întreprinderii (salariați, parteneri comerciali, acționari, manageri etc.).
Rezultatele au evidențiat că unele economii emergente tind să adopte modelul shareholder, în ciuda faptului că acest model se bazează pe ipotezele de piețe eficiente și pe finanțarea bursieră (Mukherjee-Reed, 2002, în India, Reed, 2002, în Coreea de Sud, West, 2006, în africa de Sud). Multe dintre aceste economii sunt foste colonii britanice și au un sistem de drept cutumiar. Alte economii emergente au adoptat sistemul stakeholder (Rwegasira, 2000, în Africa, Vitezić, 2006, în Croația, Feleagă, 2008, în România, Siddiqui, 2010, în Bangladesh).
În economiile emergente, organizațiile sunt puțin motivate să acționeze într-un mod etic din punct de vedere social, dacă acțiunile lor nu sunt relaționate cu resursele. acest lucru justifică de ce modelul stakeholder este mai adecvat pentru țările respective.
4.2. Guvernanța corporativă în România
Guvernanța întreprinderilor apare în țara noastră, din punct de vedere conceptual și reglementar, abia la începutul anilor 2000. Întârzierea are ca explicație pașii anevoioși făcuți pe linia reformelor politice, juridice, economice și sociale. Politicile guvernamentale de liberalizare a economiei după revoluția anticomunistă tărăgănează încă după un deceniu de semicapitalism. Este cvasiabsentă o strategie privind dezvoltarea sectoarelor care să valorifice tradițiile, resursele umane și cele tehnologice ale societății românești. Bursa de valori de la București marchează primele tranzacționări începând cu 1995.
Comisia de Valori Mobiliare își îndeplinește îndoielnic misiunea de supraveghere a circulației valorilor. Pentru a nu analiza în detaliu și neimplicarea „de facto” în controlul calității informațiilor publicate de societățile cotate în rapoartele lor financiare, în ton cu ceea ce reprezintă politicile moderne de recunoaștere și evaluare a diferitelor investiții financiare.
Pe de altă parte, dificultățile cu care s-a confruntat sectorul bancar, în deceniul trecut, a condus la o implicare minoră a acestuia în sistemul de finanțare și la lipsa de încredere pe care au manifestat-o partenerii acestora, la care se adaugă cea a acționarilor minoritari, în cazul unor instituții financiare românești și cu capital străin. În consecință, este greu să acceptăm că atributul de economie funcțională de piață poate fi asociat României, fără a admite doza de toleranță a partenerilor europeni și internaționali.
Acesta este contextul în care, în 2001, BSE a creat, pentru admitere la Cota Bursei, Categoria Plus („a plusului de transparență”) și a adoptat primul Cod de guvernanță corporativă. Societățile cotate puteau să promoveze în Categoria Plus numai după ce preluau integral în actele lor constitutive prevederile Codului de guvernanță corporativă. acest demers nu a avut succesul scontat, o singură societate solicitând promovarea în Categoria Plus. În anii următori, BSE a creat Institutul de Guvernanță Corporativă, care s-a angajat în educarea emitenților cotați în ceea ce privește promovarea unor standarde de guvernanță corporativă adecvate, și a fost un participant activ în descoperirea celor mai bune practici de guvernanță corporativă, contribuind la adoptarea Cartei albe a Guvernanței Corporative în țările din Sud-Estul Europei. Cu toate acestea, implementarea guvernanței corporative în România nu este lipsită de unele inconsecvențe fundamentale (Feleagă, 2008, p. 44):
lipsa unei analize de detaliu privind raporturile între proprietari și manageri;
slaba implicare a celorlalte părți participante în procesul de luare a deciziilor;
lipsa unui cadru conceptual pentru o piață eficientă și implicațiile sale societale;
implicarea discutabilă a auditorilor în promovarea guvernanței întreprinderilor;
eșecul reformelor de implementare a unui sistem contabil în acord cu evoluțiile internaționale;
slăbiciunea mecanismelor de control pentru o informare financiară sinceră, relevantă, fiabilă, inteligibilă, comparabilă și semnificativă.
În 2008, BSE a adoptat un nou Cod de Guvernanță Corporativă, care are la bază principiile OCDE ale guvernanței corporative. Codul a intrat în vigoare începând cu anul fiscal 2009 și este aplicat în mod voluntar de către companiile tranzacționate pe piața reglementată operată de BSE. Societățile care decid adoptarea totală sau parțială a acestuia au obligația să transmită anual către BSE o Declarație de conformare sau neconformare cu prevederile codului de guvernanță corporativă (Declarația „aplici sau explici”), în care se specifică recomandări de care au fost efectiv implementate, precum și modalitatea de implementare.
Codul de Guvernanță Corporativă al BSE este asemănător celor adoptate de celelalte state membre UE și prevede recomandări noi de conformare, importante pentru directori și pentru consiliile de administrație aflate la conducerea companiilor românești.
BSE consideră prevederile codului ca având caracter supletiv față de alte acte normative din România, aplicabile companiilor tranzacționate pe piața reglementată (de exemplu, Legea societățile comerciale, Legea contabilității, Legea privind piața de capital etc.).
Acest cod de guvernanță cuprinde 19 principii iar în cadrul acestora mai multe recomandări. Concret, Codul de guvernanță emis de BVB cuprinde următoarele secțiuni: a) Drepturile acționarilor:
– Principiul I: ”Societățile comerciale tranzacționate pe piața reglementată a BVB au obligația de a respecta drepturile acționarilor lor și de a le asigura acestora un tratament echitabil”;
– Principiul II: “Societățile comerciale tranzacționate pe piața reglementată a BVB vor depune toate eforturile pentru a realiza o comunicare efectivă și activă cu acționarii lor.” b) Rolul și obligațiile Consilului de administrație:
– Principiul III:” Societățile comerciale admise la tranzacționare pe piața reglementată a BVB sunt conduse de un Consiliu de administrație care se întrunește la interval regulate și adoptă decizii care ii permit să-și îndeplinească atribuțiile de o manieră efectivă și eficientă”;
– Principiul IV:”Consiliul de administrație va acționa în interesul societății și va proteja interesele generale ale acționarilor prin asigurarea unei dezvoltări sustenabile a societății comerciale respective”.
c) Structura Consilului de administrație:
– Principiul V: ”Structura Consilului de administrație (Ca) va asigura un echilibru între membrii executive și ne-executivi (și în mod deosebit administratorii ne-executivi independent) astfel încât nicio persoană sau grup restrîns de personae să poată domina procesul decisional;
– Principiul VI: ”Un număr corespunzător de membri ai Ca vor fi administratori independent,, în sensul că aceștia nu au sau nu au avut recent, direct sau indirect, nicio relație de afaceri cu emitentul sau persoane implicatecu acesta, de o asemenea importanță încât să influențeze obiectivitatea opiniilor”;
– Principiul VII: ”Consiliul de administrație are un număr de membri care garantează eficiența capacității sale de a supraveghea, analiza și evalua activitatea directorilor executive, precum și tratamentul echitabil al acționarilor”.
d) Numirea membrilor Consilului de administrație:
– Principiul VIII: “ Numirea membrilor Ca se va constitui intr-o procedură oficială,riguroasă și transparentă”;
– Principiul IX: “Consiliul de administrație va evalua dacă este posibilă alcătuirea unui Comitet de nominalizare, format din membrii sai, alcătuit, în principal din administrator independent”.
e) Remunerarea membrilor Consilului de administrație:
– Principiul X: ”Societățile comerciale tranzacționate pe piața reglementată a BVB se vor asigura de serviciile unor administratori și directori executivi de bună calitate printr-o politică de remunerare corespunzătoare, compatibilă cu strategia și interesele pe termen lung ale acestor societăți”.
f) Tranparența, raportarea financiară, controlul intern și administrarea riscului:
– Principiul XI: ”Structurile de guvernanță corporativă trebuie să asigure efectuarea unei raportări periodice și adecvate asupra tuturor evenimentelor importante referitoare la societate, inclusive situația financiară, performanța, proprietatea și conducerea acesteia”;
-Principiul XII: ”Consiliul de administrație va adopta reguli stricte, menite să protejeze interesele societății, în domeniile raportării financiare, controlului intern și administrării riscului”.
g) Conflictul de interese și tranzacțiile cu persoanele implicate(“Tranzacțiile cu sine”): -Principiul XIII:”Consiliul de administrație va adopta soluții operaționale corespunzătoare pentru a facilita identificarea și soluționarea adecvată a situațiilor în care un administrator are un interes material în nume propriu sau în numele unor terți”;
-Principiul XIV:”Membrii CA vor lua decizii în interesul societății și nu vor lua parte la dezbaterile sau deciziile care crează un conflict între interesele lor personale și cele ale societății sau ale unor subsidiare controlate de societate”
-Principiul XV:”CA va stabili, după consultarea cu structurile de control intern, procedure de aprobare și implementare pentru tranzacțiile încheiate de emitent, sau subsidiarele acestuia, cu părțile implicate”
h) Regimul informației corporative:
-Principiul XVI:”Administratorii și directorii vor păstra confidențialitatea documentelor și informațiilor primite pe perioada mandatului lor și se vor conforma cu procedura adoptată de emitent privind circuitul intern și dezvăluirea către terți a respectivelor documente și informații”.
i) Responsabilitatea socială a corporației:
-Principiul XVII:”Structurile de guvernanță corporativă trebuie să recunoască drepturile legale ale persoanelor interesate-stakeholders-și să încurajeze cooperarea între societatea comercială și aceasta în crearea prosperității, locurilor de muncă și sustenabilității unor întreprinderi solide din punct de vedere financiar”.
j) Structuri de guvernanță corporativă:
-Principiul XVIII:”Societățile comerciale tranzacționate pe piața reglementată a BVB vor adopta structure clare și transparente de guvernare corporativă pe care le vor dezvălui în mod adecvat publicului larg”.
k) Sistemul dual și unitar de conducere și control
-Principiul XIX:”În cazul în care se va adopta un sistem de conducere și control dual sau unitar, articolele de mai susse aplică în mod corespunzător, adaptând prevederile unitare la sistemul adoptat, în deplină concordanță cu obiectivele unei bune guvernanțe corporative, transparenței informației și protecției investitorilor și a pieței, urmărite de Cod și în conformitate cu acest articol.”
Implementarea tuturor acestor principii de guvernanță corporativă este o necessitate obiectivă pentru întreprinderile românești rezultate în urma unui proces de privatizare îndelungat și incomplet și în care controlul managerial este unul precaut sau chiar inexistent. Principiile de guvernanță corporativă formează criteriile de bază pentru măsurarea guvernanței corporative
4.3. Aspecte metodologice: selectarea eșantionului și rezultate
Obiectivul cercetării noastre este să investigheze, pe baza datelor statistice, nivelul de importanță acordat principiilor de guvernanță corporativă în România. Sursa o reprezintă datele publicate oficial de către companiile listate la BSE.
La sfârșitul anului 2013, la BSE erau înscrise 101 companii, clasificate pe patru categorii: categoria I (25), categoria II (49), categoria III (1) și nelistate (26). Pentru realizarea prezentului studiu au fost reținute doar companiile din categoria I, deoarece am considerat că este mai probabil ca aceste companii să fi adoptat și să se fi conformat, în mod voluntar, prevederilor codului de guvernanță al BSB. Pentru a obține date omogene, am decis să excludem din analiză 10 societăți care desfășoară activități financiare.
Eșantionul nostru final cuprinde 15 societăți și este prezentat în figura 12.
Figură 12. Companiile din eșantion
Indicatorii reținuți sunt legați de atributele consiliului de administrație: mărimea, structura, frecvența întâlnirilor, independența, distincția între președintele consiliului de administrație și directorul executive precum și divulgarea de informații.
Mărimea consiliului de administrație
Numărul de membri ai consiliului de administrație depinde, în principiu, de reglementările din fiecare țară, de mărimea întreprinderii și de sectorul căreia îi aparține întreprinderea. analiza realizată de Maier evidențiază o mare diversitate în ceea ce privește mărimea consiliului de administrație, numărul mediu de membri variind de la 7,2 în Noua Zeelandă la 22,8 în Germania.
Codul de guvernanță al BVB prevede că consiliul de administrație trebuie să aibă un număr de membri care garantează eficiența capacității sale de a supraveghea, analiza și evalua activitatea directorilor, precum și tratamentul echitabil al acționarilor. În cazul societăților din eșantionul analizat, numărul mediu de membri ai consiliului de administrație este de șase. această medie este în acord cu legea societăților comerciale care prevede un număr minim de trei și un număr maxim de 11 membri. Media românească este mai mică decât media europeană de 12,5 membri (Albert-Roulhac, Breen, 2005, pp. 19-29), rezultat care poate fi explicat prin mărimea întreprinderilor și structura acționariatului.
Structura consiliului de administrație
Pentru a analiza structura consiliului de administrație s-a făcut apel la trei indicatori:
internaționalizarea,
vârsta și
diversitatea membrilor.
Rezultatele au evidențiat că, în România, ponderea membrilor străini în consiliul de administrație este de 16 %. Deși valoarea este identică cu media europeană , trebuie precizat că doar trei dintre cele 15 societăți din eșantion au membrii străini. Mai mult, pentru două dintre acestea procentajul membrilor străini este peste 70% și se explică prin ponderea pe care îl are capitalul străin în aceste societăți.
Media de vârstă a membrilor consiliului de administrație este de 51 de ani. Vârsta medie a membrilor consiliului în Europa este de 55 de ani. În medie, administratorii au servit în același consiliu timp de 5,6 ani, ceea ce reprezintă mai mult decât în România (în jur de patru ani).
In consiliile europene, numărul de femei a crescut de la 6% la 7%. În România, acest procentaj este mult mai mare, reprezentând aproximativ 16%.
Frecvența întâlnirilor
Codul de guvernanță al BSE stabilește frecvența minimă a întâlnirilor consiliului de administrație. acestea trebuie să se întrunească ori de câte ori este necesar pentru îndeplinirea eficientă a responsabilităților sale, dar este recomandabilă cel puțin o întrunire pe trimestru. Media întâlnirilor pentru societățile din eșantionul nostru este șase. Media întâlnirilor în țările europene care au un consiliu de administrație dualist este de 6,7 ședințe, iar în cele care au un consiliu unitar de 9,3 ședințe.
Independența
Codul de guvernanță al BSE prevede că structura consiliului de administrație trebuie să asigure un echilibru între membrii executivi și neexecutivi astfel încât nicio persoană sau grup restrâns de persoane să nu poată domina, în general, procesul decizional al Consiliului. Mai mult, un număr suficient de membri ai consiliului de administrație trebuie să fie administratori independenți, în sensul că aceștia nu au sau nu au avut recent, direct sau indirect, nicio relație de afaceri cu emitentul sau persoane implicate cu acesta, de o asemenea importanță încât să le influențeze obiectivitatea opiniilor.
Analiza realizată asupra companiilor listate la BVB a evidențiat că pentru 27% dintre acestea este asigurată independența consiliului de administrație, iar pentru 53%, nu. În cadrul eșantionului, 20% dintre societăți nu au furnizat informații privind independența consiliului de administrație. Analiza realizată de Maier (2005, pp. 9-10) a evidențiat procentaje medii privind independența consiliului de administrație care au variat pe o scară de la 1,5% în Germania la 81,3% în Elveția.
Conform codului de guvernanță al BSE, consiliul de administrație trebuie să înființeze un comitet de audit, pentru a-l asista în îndeplinirea responsabilităților sale în domeniul raportării financiare. acest comitet trebuie să fie alcătuit exclusiv din administratori neexecutivi și să conțină un număr suficient de administratori independenți.
În cazul eșantionului nostru, pentru 80% dintre societăți nu se asigură independența comitetului de audit. Celelalte societăți nu oferă informații relevante pentru a realiza o analiză obiectivă cu privire la independența membrilor comitetului de audit. Studiul realizat de Maier (2005, p. 10) a evidențiat, în medie, o independență a comitetului de audit de 64,5%, aceasta variind de la 4% în Japonia la 95% în Canada, US, Irlanda, UK, Luxembourg și Olanda.
Distincția între președintele consiliului de administrație și directorul executiv
Conform recomandărilor „celor mai bune practici” de guvernanță din economiile dezvoltate, consiliul de administrație numește președintele, dintre persoanele care nu fac parte din managementul companiei. Pentru eșantionul analizat s-a constatat că la 67% dintre societăți funcțiile de președinte al consiliului de administrație și cea de director executiv sunt deținute de aceeași persoană. La restul societăților, cele două funcții sunt deținute de persoane diferite.
Divulgarea de informații privind remunerarea membrilor Ca și directorilor
Utilizatorii externi sunt interesați, pe lângă numeroase alte informații despre companie, de politica de remunerare a membrilor consiliului de administrație și a directorilor. Nivelul remunerației are influență asupra interesului pe care administratorii și directorii îl manifestă în activitatea desfășurată în cadrul companiei. Codul de guvernanță al BSE prevede că societățile trebuie să se asigure de serviciile unor administratori și directori cu o bună pregătire profesională și un profil etic ireproșabil printr-o politică de remunerare corespunzătoare, compatibilă cu strategia și interesele pe termen lung ale entităților respective. Studiul realizat de Maier (2005, p. 11) pe un eșantion de întreprinderi din 24 de țări a evidențiat că media divulgării de informații privind remunerarea membrilor consiliului de administrație și directorilor este de 84%. Niciuna dintre societățile românești analizate nu a divulgat însă informații privind remunerarea. În lipsa acestor informații nu se poate compara remunerarea cu frecvența întâlnirilor pentru a calcula compensația medie pe întâlnire. În Europa, indemnizația medie acordată unui administrator pentru fiecare ședință era în 2005 de 7,301 euro.
Existența unui cod de etică
Dacă se au în vedere „cele mai bune practici” de guvernanță din economiile dezvoltate, implementarea unui cod de etică este absolut necesară.
În Europa, în medie, 73% dintre companii au un cod de etică semnificativ. În România, doar 47% dintre companii prezintă informații privind existența unui cod de etică.
4.4. Concluzii și direcții viitoare de cercetare
Guvernanța corporativă este recunoscută ca un element cheie în atragerea investițiilor și în creșterea performanței economice și competitivității, pe termen lung.
Globalizarea piețelor financiare a contribuit la reducerea diferențelor dintre economiile avansate și economiile emergente, în ceea ce privește implementarea guvernanței. Totuși, datorită factorilor culturali, economici și sociali din economiile emergente nu se poate vorbi încă de o abordare exhaustivă, mai ales atunci când se face comparație cu economiile dezvoltate.
În România, guvernanța corporativă a apărut din punct de vedere conceptual și reglementar la începutul anilor 2000. Primul cod de guvernanță corporativă a fost adoptat în 2001. În 2008, el a fost înlocuit cu un nou cod de guvernanță corporativă, care are la bază principiile OCDE. Noul cod este aplicat în mod voluntar de către companiile tranzacționate pe piața reglementată operată de BSE.
În acest context, cercetarea noastră și-a propus să analizeze, pe un eșantion de societăți cotate la BSE, gradul de conștientizare a importanței principiilor de guvernanță în România. Indicatorii reținuți au fost legați de atributele consiliului de administrație: mărimea, structura, frecvența întâlnirilor, independența, distincția între președintele consiliului de administrație și directorul executive, precum și divulgarea de informații.
Rezultatele au evidențiat că majoritatea societăților din eșantion nu îndeplinesc recomandările codului de guvernanță în ceea ce privește independența administratorilor și a membrilor comitetului de audit. În plus, pentru majoritatea societăților analizate, gradul lor de transparență este incomparabil mai mic decât cel al altor societăți europene.
Astfel, există suficiente posibilități de dezvoltare a cercetării în această arie. Astfel, eșantionul ar putea să fie extins la societăți din sectorul bancar și s-ar putea verifica dacă o variabilă reprezentând grupul de firme produce rezultate semnificative. În plus, s-ar putea explora complexul motivațional pentru companiile românești care decid să implementeze recomandările codului de guvernanță, impactul guvernanței corporative asupra performanței lor dar și contribuția cantitativă a altor variabile contextuale (economice, politice, sociale,
culturale) asupra acestei performanțe.
Bibliografie
1. Aghion, P., Boustan,L., Hoxby, C., Vandenbussche, J., (2005), “Exploiting States' Mistakes to Identify the Causal Impact of Higher Education on Growth” Manuscript, Harvard University.
2. Agnès Bénassy-Quéré, Benoît Coeuré, Pierre Jacquet, Jean Pisani-Ferry (2010), ”Economic policy: theory and practice”, Oxford University Press.
albert-Roulhac, C., Breen, P., „Corporate governance in Europe: current status and future trends”, Journal of Business Strategy, 28 (6), 2005, pp. 19-29
3. Balestra, P. (1967), ”The Demand for Natural Gas in the United States: A Dynamic Approach for the Residentialand Commercial Market”, Amsterdam: North-Holland Publishing.
4. Baltagi, B.H., (2005), ”Econometric Analysis of Panel data”, Chichester John Wiley & Sons, Ltd, 3Rd.Ed.
5. Baltagi, B., Sadka, E., (2011), ” The United States of Europe: European Union and the Euro Revolution”, Bradford : Emerald Group Publishing Limited.
6. Barro, R., (1997), ”Determinants of Economic Growth,” Cambridge: MIT Press.
7. Barro, R.; Sala-i-Martin, X. (1991), ” Economic Growth”, Boston.
8. Barro, R., (1997), ”Determinants of Economic Growth (The Lionel Robbins Lectures” Cambridge, MA, The MIT Press, Second Printing.
9. Bartkowska, Monika, Riedl Aleksandra (2009), ” Regional convergence clubs in Europe: Identification and conditioning factors”, Institute for Economic Geography and GIScience, Vienna University of Economics and Business.
10. Beblavy, M., Cobham D., L'udovít O., (2011), ” The euro area and the financial crisis” , Cambridge University Press.
11. Begg, Iain, (2006), ”Is full participation in the EMU likely to favour or slow real convergence”, publicat în ”Living Standards and the Wealth of Nations-Successes and failures in real convergence”, MIT press, Cambridge, London.
12. Black, B., „The Corporate Governance Behavior and Market Value of Russian Firms”, Emerging Markets Review, 2, 2001
13. Black, B., Love, I., Rachinsky, a., „Corporate Governance Indices and Firms' Market Values: Time Series Evidence from Russia”, Emerging Markets Review, 7 (4), 2006, pp. 361-379
14. Brooks, Chris (2008), ”Introductory – Econometrics for Finance”, Cambridge University Press.
15. Codul de guvernanță corporativă al Bursei de Valori București Retrieved from http://www.bvb.ro/info/Rapoarte/Diverse
16. Dăianu, Daniel (1993), "Echilibrul economic și moneda: keynesism si monetarism" , Ed. Humanitas, București.
17. De Grauwe, Paul (1992), "The Economics of Monetary Integration" Oxford: Oxford University Press.
18. Druker, Peter (1993), "Inovație și spiritul antreprenorial ", Editura Economica, București.
19. Faccio, M., Lang, L.H.P., Young, L., „Debt and Corporate Governance”, Working Paper, 2001, http://www2.owen.vanderbilt.edu/fmrc/activity/paper/Faccio_Paper_Debt.pdf
20. Gerschenkron, A., (1962), ”Economic backwardness in historical perspective: A book of essay”, Cambridge Mass: Harvard University Press.
21. Greene, W. H., (2003), ”Econometric analysis”, Prentice Hall.
22. Harvey, C.R., Lins, K.V., Roper, a.H., „The Effect of Capital Structure when Expected agency Costs are Extreme”, The Journal of Financial Economics, 74, 2004, pp. 3-30
23. Hanlon, Joseph.; Barrientos, Armando; Hulme, David (2010), ”Just Give Money to the Poor: The Development Revolution from the Global South”. Sterling VA, Kumarian Press, ISBN 978-1-56549- 334-6.
24. Heckscher, E.F.,Ohlin, B., (1991),” Heckscher- Ohlin trade theory”, Cambridge, MIT Press.
25. Howitt, Peter, David N. Weil, (2008), ”The New Palgrave Dictionary of Economics”, Second Edition. Eds. Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume. Palgrave Macmillan.
26. Jensen, M.C., „agency Costs of Free Cash Flow, Corporate Finance, and Takeovers”, american Economic Review, 76(2), 1986, pp. 323-329
27. Krugman, P. (1991), ”Geography and Trade” MIT Press Cambridge. England.
28. Klapper, L.F., Love, I., „Corporate Governance, Investor Protection, and Performance in Emerging Markets”, Journal of Corporate Finance. 10, 2004
29. Landes, D., (2000), "Culture Makes Almost All the Difference". In Lawrence EH and Samuel P. Huntington eds.
30. Love, I., Rachinsky, a., "Corporate Governance, Ownership and Bank Performance in Emerging Markets: Evidence from Russia and Ukraine”, Working Paper 2007, p. 17, http://siteresources.worldbank.org/DEC/Resources/Corporate_Governnace_Ownership_and_Bank_Performance.pdf
b#%l!^+a?
31. Malthus, T., R., (1992), ”Eseu asupra principiului populației”, Editura Științifică, București.
32. Marcel Ghiță, “Guvernanță corporativă”, Editura Economică ,București, 2008
33. Marcel Ghiță, “Guvernanță corporativă”, Editura Economică ,București, 2012, – adaptare dupa “Guvernanță corporativă și managemntul riscurilor”, ediția a II-a, Institutul auditorilor Interni din Marea Britanie și Irlanda
34. Maier, S., „How Global is Good Governance? Ethical Investment Research Services”, 2005, http://www.eiris.org/publications_request.html
35. McClelland, David, (1961), "The Achieving Society", Harvard University.
36. McTaggart, D., Findaly, C., Parkin, M., (2013), ”Economics”, 7th. Edition, Pearson Publishing
37. Michael, P.,(1994)- "Economic Development"-Toparo fifth edition, Longman, London.
38. Myrdal, G., (1957), ”Economic Theory and Underdeveloped Regions” Duckworth, London.
39. Nestić, D., (2005), ” Price Level Convergence: Croatia, Transition Countries and the EU.” Croatian National Bank, Croatian National Bank Working Papers W. 13.
40. Nolling, W., (1993), " Monetary policy in Europe after Maastricht" , Palgrave Macmillan.
41. Oman, C., Fries, S., Buiter, W., „Corporate Governance in Developing, Transition and Emerging–Market Economies”, Policy Brief , No. 23, 2003, OECD
42. OECD, 1999, Principles of Corporate Governance, http://www.oecd.org
43. Popescu, Gheorge, (2004), ” Evoluția gandirii economice”, Editia a treia, Editura Academiei Romane , Editura Cartimpex.
44. Postelnicu, Gheorghe (2000), Economie Politică, Creștere și dezvoltare economică, vol 2.
45. Presley, John R. ,Geoffrey E.J. Dennis, (1976), " Theory and Practice" MacMillan Press.
46. Reuber, G., L., (1973), ”Private foreign investment development”, Clarendon Press, Oxford.
47. Rostow, W., W., (1960) ,"The Stages of Economic Growth", Cambridge: Cambridge University Press.
48. Samuelson, Paul, Nordhaus William (1989), ”Economics”, Thirteenth Edition,McGraw-Hill Internationl Edition, Economic Series.
49. Sarkar, J., Sarkar, S., „Debt and Corporate Governance in Emerging Economies: Evidence from India”, Working Paper, 2005, http://www.igidr.ac.in/pub/pdf/WP-2005-007.pdf
50. Smith, A., (2011) , ”Avuția Națiunilor”, Editura Publica.
51. Thirlwall, A., P., (2006), "Growth and development, with special reference to developing economies", Eigth Edition, Palgrave Macmillan.
52. Tian, L., „Bank Lending, Corporate Governance, and Government Ownership in China”, Working Paper, 2005, http://www.ccfr.org.cn/cicf2005/paper/20050129102155.PDF
53. Trenca Ioan, Balogh, Peter, (2013), ” Macroprudențialitate bancară”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
=== Bibliоgrɑfie ===
Bibliografie
1. Aghion, P., Boustan,L., Hoxby, C., Vandenbussche, J., (2005), “Exploiting States' Mistakes to Identify the Causal Impact of Higher Education on Growth” Manuscript, Harvard University.
2. Agnès Bénassy-Quéré, Benoît Coeuré, Pierre Jacquet, Jean Pisani-Ferry (2010), ”Economic policy: theory and practice”, Oxford University Press.
albert-Roulhac, C., Breen, P., „Corporate governance in Europe: current status and future trends”, Journal of Business Strategy, 28 (6), 2005, pp. 19-29
3. Balestra, P. (1967), ”The Demand for Natural Gas in the United States: A Dynamic Approach for the Residentialand Commercial Market”, Amsterdam: North-Holland Publishing.
4. Baltagi, B.H., (2005), ”Econometric Analysis of Panel data”, Chichester John Wiley & Sons, Ltd, 3Rd.Ed.
5. Baltagi, B., Sadka, E., (2011), ” The United States of Europe: European Union and the Euro Revolution”, Bradford : Emerald Group Publishing Limited.
6. Barro, R., (1997), ”Determinants of Economic Growth,” Cambridge: MIT Press.
7. Barro, R.; Sala-i-Martin, X. (1991), ” Economic Growth”, Boston.
8. Barro, R., (1997), ”Determinants of Economic Growth (The Lionel Robbins Lectures” Cambridge, MA, The MIT Press, Second Printing.
9. Bartkowska, Monika, Riedl Aleksandra (2009), ” Regional convergence clubs in Europe: Identification and conditioning factors”, Institute for Economic Geography and GIScience, Vienna University of Economics and Business.
10. Beblavy, M., Cobham D., L'udovít O., (2011), ” The euro area and the financial crisis” , Cambridge University Press.
11. Begg, Iain, (2006), ”Is full participation in the EMU likely to favour or slow real convergence”, publicat în ”Living Standards and the Wealth of Nations-Successes and failures in real convergence”, MIT press, Cambridge, London.
12. Black, B., „The Corporate Governance Behavior and Market Value of Russian Firms”, Emerging Markets Review, 2, 2001
13. Black, B., Love, I., Rachinsky, a., „Corporate Governance Indices and Firms' Market Values: Time Series Evidence from Russia”, Emerging Markets Review, 7 (4), 2006, pp. 361-379
14. Brooks, Chris (2008), ”Introductory – Econometrics for Finance”, Cambridge University Press.
15. Codul de guvernanță corporativă al Bursei de Valori București Retrieved from http://www.bvb.ro/info/Rapoarte/Diverse
16. Dăianu, Daniel (1993), "Echilibrul economic și moneda: keynesism si monetarism" , Ed. Humanitas, București.
17. De Grauwe, Paul (1992), "The Economics of Monetary Integration" Oxford: Oxford University Press.
18. Druker, Peter (1993), "Inovație și spiritul antreprenorial ", Editura Economica, București.
19. Faccio, M., Lang, L.H.P., Young, L., „Debt and Corporate Governance”, Working Paper, 2001, http://www2.owen.vanderbilt.edu/fmrc/activity/paper/Faccio_Paper_Debt.pdf
20. Gerschenkron, A., (1962), ”Economic backwardness in historical perspective: A book of essay”, Cambridge Mass: Harvard University Press.
21. Greene, W. H., (2003), ”Econometric analysis”, Prentice Hall.
22. Harvey, C.R., Lins, K.V., Roper, a.H., „The Effect of Capital Structure when Expected agency Costs are Extreme”, The Journal of Financial Economics, 74, 2004, pp. 3-30
23. Hanlon, Joseph.; Barrientos, Armando; Hulme, David (2010), ”Just Give Money to the Poor: The Development Revolution from the Global South”. Sterling VA, Kumarian Press, ISBN 978-1-56549- 334-6.
24. Heckscher, E.F.,Ohlin, B., (1991),” Heckscher- Ohlin trade theory”, Cambridge, MIT Press.
25. Howitt, Peter, David N. Weil, (2008), ”The New Palgrave Dictionary of Economics”, Second Edition. Eds. Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume. Palgrave Macmillan.
26. Jensen, M.C., „agency Costs of Free Cash Flow, Corporate Finance, and Takeovers”, american Economic Review, 76(2), 1986, pp. 323-329
27. Krugman, P. (1991), ”Geography and Trade” MIT Press Cambridge. England.
28. Klapper, L.F., Love, I., „Corporate Governance, Investor Protection, and Performance in Emerging Markets”, Journal of Corporate Finance. 10, 2004
29. Landes, D., (2000), "Culture Makes Almost All the Difference". In Lawrence EH and Samuel P. Huntington eds.
30. Love, I., Rachinsky, a., "Corporate Governance, Ownership and Bank Performance in Emerging Markets: Evidence from Russia and Ukraine”, Working Paper 2007, p. 17, http://siteresources.worldbank.org/DEC/Resources/Corporate_Governnace_Ownership_and_Bank_Performance.pdf
b#%l!^+a?
31. Malthus, T., R., (1992), ”Eseu asupra principiului populației”, Editura Științifică, București.
32. Marcel Ghiță, “Guvernanță corporativă”, Editura Economică ,București, 2008
33. Marcel Ghiță, “Guvernanță corporativă”, Editura Economică ,București, 2012, – adaptare dupa “Guvernanță corporativă și managemntul riscurilor”, ediția a II-a, Institutul auditorilor Interni din Marea Britanie și Irlanda
34. Maier, S., „How Global is Good Governance? Ethical Investment Research Services”, 2005, http://www.eiris.org/publications_request.html
35. McClelland, David, (1961), "The Achieving Society", Harvard University.
36. McTaggart, D., Findaly, C., Parkin, M., (2013), ”Economics”, 7th. Edition, Pearson Publishing
37. Michael, P.,(1994)- "Economic Development"-Toparo fifth edition, Longman, London.
38. Myrdal, G., (1957), ”Economic Theory and Underdeveloped Regions” Duckworth, London.
39. Nestić, D., (2005), ” Price Level Convergence: Croatia, Transition Countries and the EU.” Croatian National Bank, Croatian National Bank Working Papers W. 13.
40. Nolling, W., (1993), " Monetary policy in Europe after Maastricht" , Palgrave Macmillan.
41. Oman, C., Fries, S., Buiter, W., „Corporate Governance in Developing, Transition and Emerging–Market Economies”, Policy Brief , No. 23, 2003, OECD
42. OECD, 1999, Principles of Corporate Governance, http://www.oecd.org
43. Popescu, Gheorge, (2004), ” Evoluția gandirii economice”, Editia a treia, Editura Academiei Romane , Editura Cartimpex.
44. Postelnicu, Gheorghe (2000), Economie Politică, Creștere și dezvoltare economică, vol 2.
45. Presley, John R. ,Geoffrey E.J. Dennis, (1976), " Theory and Practice" MacMillan Press.
46. Reuber, G., L., (1973), ”Private foreign investment development”, Clarendon Press, Oxford.
47. Rostow, W., W., (1960) ,"The Stages of Economic Growth", Cambridge: Cambridge University Press.
48. Samuelson, Paul, Nordhaus William (1989), ”Economics”, Thirteenth Edition,McGraw-Hill Internationl Edition, Economic Series.
49. Sarkar, J., Sarkar, S., „Debt and Corporate Governance in Emerging Economies: Evidence from India”, Working Paper, 2005, http://www.igidr.ac.in/pub/pdf/WP-2005-007.pdf
50. Smith, A., (2011) , ”Avuția Națiunilor”, Editura Publica.
51. Thirlwall, A., P., (2006), "Growth and development, with special reference to developing economies", Eigth Edition, Palgrave Macmillan.
52. Tian, L., „Bank Lending, Corporate Governance, and Government Ownership in China”, Working Paper, 2005, http://www.ccfr.org.cn/cicf2005/paper/20050129102155.PDF
53. Trenca Ioan, Balogh, Peter, (2013), ” Macroprudențialitate bancară”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
=== ϹUPRIΝЅ ===
CUPRINS
Capitolul 1. Convergența economică – definiții, teorii și tehnici
1.1. Disparitățile și spațiul
1.2. Abordări teoretice ale convergenței regionale
1.3. Factori de influență
Indicatori și tehnici de analiză
Capitolul 2. Analiza convergenței regionale la nivelul Uniunii Europene
Contextul regional de analiză
2.2.Analiza convergenței performanțelor economice
Capitolul 3. Necesitatea convergenței României către un model economic eficient
Capitolul 4. Studiu al guvernanței corporative în economiile emergente: cazul României
4.1. Sinteza literaturii pe tema guvernanței corporative în economiile emergente
4.2. Guvernanța corporativă în România
4.3. Aspecte metodologice: selectarea eșantionului și rezultate
4.4. Concluzii și direcții viitoare de cercetare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Convergența Economică Într O Țară Emergentă. Cazul Romaniei (ID: 138507)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.