Conventia Matrimoniala Obiect Si Limite

Convenția matrimonială

–

obiect și limite

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Noțiuni introductive privind convenția matrimonială

Secțiunea 1. Repere istorice

Secțiunea a 2-a. Noțiunea de convenție matrimonială

Secțiunea a 3-a. Principiile convenției matrimoniale

3.1. Principiul libertății convenției matrimoniale

3.2. Principiul accesorialității convenției matrimoniale

3.3. Principiul mutabilității convenției matrimoniale

Secțiunea a 4-a. Caracterele juridice ale convenției

4.1. Act complex

4.2. Act cauzal special

4.3. Act juridic personal

4.4. Act juridic solemn

4.5. Act juridic public

4.6. Act juridic susceptibil de modalități

4.7. Act juridic sinalagmatic

Capitolul II. Condițiile de validitate la încheierea convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Condiții de fond

1.1. Capacitatea de a încheia convenția matrimonială

1.2. Consimțământul la încheierea căsătoriei

1.3. Obiectul convenției matrimoniale

1.4. Cauza convenției matrimoniale

Secțiunea a 2-a. Încheierea convenției de către minor

Secțiunea a 3-a. Condiții de formă

3.1. Forma cerută de lege

3.2. Realizarea publicității

3.3. Inopozabilitatea convenției

Capitolul III. Obiectul convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Clauzele ce pot compune convenția

1.1. Extinderea comunității

1.2. Restrângerea comunității

1.3. Actele încheiate între soți

1.4. Clauza de preciput

1.5. Modalități de lichidare

Secțiunea a 2-a. Simulația convenției matrimoniale

Capitolul IV. Limitele convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Regimul matrimonial primar

Secțiunea a 2-a. Regimul matrimonial ales

Capitolul V. Efectele și sancțiunea convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Alegerea regimului matrimonial

Secțiunea 2. Modificarea convențională a regimului matrimonial

Secțiunea a 3-a. Nulitatea convenției

Anexe

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față abordează reglementarea convenției matrimoniale din prisma noului Cod civl, prin intermediul căreia, soții sau viitorii soți își pot alege un alt regim matrimonial decât regimul comunității legale, respectiv regimul comunității convenționale sau regimul separației de bunuri.

În cuprinsul lucrării sunt analizate principiile, caracterele juridice și condițiile de validitate ale acestei instituții. De asemenea, este prezentat obiectul și limitele convenției matrimoniale, precum și efectele și sancțiunile sale. Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare tratând un subiect diferit în ansamblul său, astfel : primul capitol, intitulat „Noțiuni introductive privind convenția matrimonială”, cuprinde aspecte privind reperele istorice ale convenției matrimoniale, sunt prezentate principiile și caracterele juridice aplicabile convenției matrimoniale.

În cel de-al doilea capitol denumit „Condițiile de validitate la încheierea convențiilor matrimoniale”, sunt examinate condițiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească convenția matrimonială, condiții specifice oricărui contract, respectiv condiții de fond și de formă, precum și aspecte privind încheierea convenției de către minor.

Capitolul al treilea, „Obiectul convenției matrimoniale”, prezintă clauzele ce pot compune convenția, clauze referitoare la extinderea sau restrângerea comunității, actele încheiate între soți, clauza de preciput precum și simulația convenției matrimoniale. „Limitele convenției matrimoniale” sunt prezentate în capitolul al patrulea, acestea constând în regimul matrimonial primar și regimul matrimonial ales.

Ultimul capitol, denumit „Efectele și sancțiunea convenției matrimoniale”, analizează posibilitatea modificării pe cale convențională a regimurilor matrimoniale, precum și nulitatea convenției.

Capitolul I. Noțiuni introductive privind convenția matrimonială

Secțiunea 1. Repere istorice

Tradiția încheierii convențiilor matrimoniale a apărut relativ recent, abia pe la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, cand se afirmă tendința de a se considera ca regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, putându-se deroga prin convențiile particulare. Cu timpul, aceste convenții devin din ce în ce mai frecvente și astfel contractul de căsătorie se transmite dreptului modern.Dreptul roman nu a cunoscut aceasta formă a actului juridic, regimul matrimonial era doar legal, soții neputând încheia convenții în acest sens. După apariția obiceiului de a deroga prin convenție de la regimul legal, convenția matrimonială a cunoscut o relativă dezvoltare, fiind preluată și în vechiul Cod civil român, care consacra libertatea convențiilor matrimoniale, cu condiția de a nu cuprinde clauze contrarii ordinii publice si bunelor moravuri.

Codul Civil de la 1864, reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotal, dota fiind, potrivit dispozițiilor art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Soții il puteau adopta, cu sau fara modificări, prin convenție matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și în folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce îl priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă, imprescriptibilă. Femeia măritată îsi păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale.

Secțiunea a 2-a. Noțiunea de convenție matrimonială

„Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii pentru a desemna, in realitate, aceeași noțiune : convenție matrimonială, contract matrimonial, contract de căsătorie sau convenție de căsătorie. Codul civil din 1864 a folosit denumirea de „convenție matrimonială” (art. 1224) și „convenție de maritagiu” (art. 932). Codul civil utilizează tot noțiunea de „convenție matrimonială”, fără însă a o defini.”

Noțiunea de convenție matrimonială a fost definită de autori în mod diferit. Astfel, este definită ca fiind „actul juridic prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc, prin acordul lor, regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”. Printr-o altă definiție, convenția matrimonială este considerată ca fiind „actul prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial aplicabil in principiu pentru toata durata căsătoriei”

„Nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Opțiunea viitorilor soți pentru regimul matrimonial legal al comunității nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale, acesta fiind direct aplicabil chiar în lipsa unei asemenea convenții.” Potrivit art. 312 alin. (1) C. civ., viitorii soți pot alege ca regim matrimonial : comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională, iar art. 329 stabilește că alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Secțiunea a 3-a. Principiile convenției matrimoniale

Convenția matrimonială, fiind un contract, va fi guvernată de principii specifice aplicabile oricarui act juridic : a) principiul libertății convenției matrimoniale ; b) principiul accesorialității convenției matrimoniale ; c) principiul mutabilității convenției matrimoniale.

3.1. Principiul libertății convenției matrimoniale.

Acest principiu al libertății convenției matrimoniale, permite viitorilor soți sau, după caz, soților, să opteze pentru unul din cele două regimuri matrimoniale alternative, respectiv pentru regimul separației de bunuri sau pentru regimul comunității convenționale. Încheierea unei astfel de convenții nu este necesară decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal, sau doresc să deroge de la regimul legal. Prin urmare, nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale, în lipsa acesteia regimul legal al comunității de bunuri fiind aplicabil ope legis.

Libertatea specifică convenției matrimoniale se reflectă asupra condițiilor de contractare si capacității de exercițiu. Convenția matrimonială se întemeiază pe regula potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate încheia valid și un contract matrimonial (habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia). Astfel, potrivit art. 337 C. civ., minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială, dar numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.

În ceea ce privește conținutul libertății convențiilor matrimoniale, în afară de forma strictă, deoarece convenția matrimonială este un act solemn, părțile pot, în principiu, dispune cum doresc de obiectul contractului.

„Limitele libertății contractuale în privința convenției matrimoniale prespun si urmatoarele aspecte : părțile nu pot înlocui prin convenția lor matrimonială regulile regimului primar imperativ, și nu se pot abate de la acesta ; viitorii soți nu pot stipula clauze care să nege principiul egalității în drepturi, instituind incapacități convenționale pentru unul dintre soți ; nu se poate degreva ex nunc unul dintre soți de puterile sale parintești și nu se pot modifica efectele legale extrapatrimoniale ale căsătoriei ; nu se pot modifica regulile devoluțiunii succesorale ; clauzele cu efect de indisponibilizare a bunurilor comune sau proprii afectate familiei se pot aplica numai în limita dreptului comun ; dacă sistemul regimurilor matrimoniale se ghidează dupa regula imutabilității, viitorii soți nu vor putea deroga de la acestea nici direct, nici mijlocit, prin mecanismele pe care convenția matrimonială le prevede.”

3.2. Principiul accesorialității convenției matrimoniale. Limitele specifice încheierii convenției matrimoniale sunt prevăzute și de principiul accesorialității sale la căsătorie. Efectele și cauza juridică specială (animus coniugalis) ale unei convenții matrimoniale sunt strâns legate de căsătorie. Orice abatere de la regulă va atrage nulitatea convenției matrimoniale. Efectele specifice nu privesc decât crearea unui regim matrimonial concret aplicabil între soți.

Accesorialitatea urmăreste și întinderea în timp a efectelor convenției matrimoniale. Efectele convenției nu ar putea să își facă simțită prezența înaintea încheierii căsătoriei și nici după încetarea sau desfacerea căsătoriei. În funcție de specificul convenției, regimul matrimonial convențional poate presupune și lichidarea sa, cu determinarea juridică a bunurilor și obligațiilor care, anterior, au făcut obiectul regimului matrimonial.

Potrivit art. 333 alin. (4) C. civ.: „Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.”

În cazul în care convenția este anulată, efectele convenției nu se vor mai produce nici ele, astfel vom avea de-a face cu caducitatea convenției matrimoniale. În situația în care convenția matrimonială a fost încheiată anterior celebrării căsătoriei, iar căsătoria nu mai are loc, actul patrimonial nu mai produce niciun efect. În cazul în care convenția a fost încheiată în toate formele cerute de lege înaintea încheierii căsătoriei, ea își produce efectele doar de la data celebrării căsătoriei, evidențiindu-se prin acest fapt accesorialitatea convenției față de căsătorie.

3.3. Principiul mutabilității convenției matrimoniale. Pe masură ce s-a renunțat la ideea de indisolubilitate viageră a căsătoriei și a fost admis divorțul ca măsură și procedură ordinară, a fost firesc ca mutabilitatea convenției matrimoniale să fie prevăzută de către legiuitor. Noul Cod civil consacră principiul mutabilității convenției matrimoniale, caracterizat ca fiind o prelungire a principiului libertății de regim matrimonial concret aplicabil între soți.

Accesorialitatea urmăreste și întinderea în timp a efectelor convenției matrimoniale. Efectele convenției nu ar putea să își facă simțită prezența înaintea încheierii căsătoriei și nici după încetarea sau desfacerea căsătoriei. În funcție de specificul convenției, regimul matrimonial convențional poate presupune și lichidarea sa, cu determinarea juridică a bunurilor și obligațiilor care, anterior, au făcut obiectul regimului matrimonial.

Potrivit art. 333 alin. (4) C. civ.: „Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.”

În cazul în care convenția este anulată, efectele convenției nu se vor mai produce nici ele, astfel vom avea de-a face cu caducitatea convenției matrimoniale. În situația în care convenția matrimonială a fost încheiată anterior celebrării căsătoriei, iar căsătoria nu mai are loc, actul patrimonial nu mai produce niciun efect. În cazul în care convenția a fost încheiată în toate formele cerute de lege înaintea încheierii căsătoriei, ea își produce efectele doar de la data celebrării căsătoriei, evidențiindu-se prin acest fapt accesorialitatea convenției față de căsătorie.

3.3. Principiul mutabilității convenției matrimoniale. Pe masură ce s-a renunțat la ideea de indisolubilitate viageră a căsătoriei și a fost admis divorțul ca măsură și procedură ordinară, a fost firesc ca mutabilitatea convenției matrimoniale să fie prevăzută de către legiuitor. Noul Cod civil consacră principiul mutabilității convenției matrimoniale, caracterizat ca fiind o prelungire a principiului libertății de alegere a regimului matrimonial. Amploarea și celeritatea raporturilor sociale ; perfecționarea sistemelor de lege care pot asigura o protecție sporită intereselor țării ; autonomia economică a persoanei sunt argumentele aduse în acest sens.

Potrivit art. 312 noul Cod civil, se stabileste regula libertății de alegere a regimului matrimonial, sancționând prin art. 332 alin. (1) noul Cod civil, cu nulitate absolută derogarea de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales. Modificarea convențională a regimului matrimonial existent cu un alt regim matrimonial se poate realiza, potrivit art. 369 NCC, ori de câte ori soții doresc, prin act autentic notarial, cu respectarea condițiilor prevăzute pentru încheierea convențiilor matrimoniale, dar numai după trecerea a cel puțin un an de la încheierea căsătoriei.

Dispozițiile art. 336 NCC privesc modificarea convenției matrimoniale, astfel : „Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 sunt aplicabile”

Secțiunea a 4-a. Caracterele juridice ale convenției

Convenția matrimonială prezintă urmatoarele caractere juridice : a) este un act complex ; b) este un act cauzal special ; c)are caracter personal ; d) este un act juridic solemn ; e) este un act juridic public ; f) este un act juridic pur și simplu ; g) are un caracter sinalagmatic.

4.1. Act complex. Convenția matrimonială este un act complex deoarece are ca scop reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți. Convenția matrimonială este un contract, un act juridic de formație bilaterală. În literatura juridică s-a arătat că, dacă se iau în considerare scopul ei și poziția autorilor săi, se poate ajunge și la concluzia că aceasta ar putea fi un act juridic statutar.

În acest sens, convenția matrimonială poate fi asemănată unui „contract de societate”, ca act constitutiv. Convenția matrimonială nu se reduce însă la crearea de drepturi și obligații între soți, asemenea unui contract obișnuit, ci stabilește însuși statutul patrimonial al familiei pe care se va întemeia căsătoria celor care încheie convenția, prestabilind regimul juridic al bunurilor, modelul de gestiune a acestora și, implicit, soarta actelor juridice pe care soții le vor încheia cu terții în timpul căsătoriei.

4.2. Act cauzal special. Convenția matrimonială este un act juridic special deoarece are la bază o cauză juridică specifică (affectio conjugalis). Prin convenția matrimonială încheiată, raporturile patrimoniale generate de aceasta sunt menite să susțină căsătoria și realizarea cadrului pecuniar adecvat întemeierii unei familii.

Potrivit art. 333 C. civ., pentru a putea fi acceptată simulația în convenția matrimonială, trebuie să fie îndeplinite condițiile privind îndeplinirea formalitățiilor de publicitate prevăzute de lege a actului prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial existent, produce efecte doar între soți și nu poate fi opusă terților de bună-credință.

4.3. Act juridic personal. Convenția matrimonială are un caracter personal, fiind încheiată și în considerarea persoanei, astfel, amplitudinea și complexitatea raporturilor patrimoniale dintre soți presupun mai mult decât evaluarea pecuniară a situației.

Abordarea ad personam a convenției matrimoniale rezultă și din aceea că un anumit regim matrimonial este stabilit în concret între soți deoarece acesta ar corespunde mai bine modalităților și ideilor lor despre ce ar trebui să fie căsătoria și efectele sale patrimoniale. Caracterul personal al convenției se completează și cu specificul său de act juridic intuitu personae propriu-zis.

Potrivit art. 330 alin. (1) C. civ., convenția matrimonială poate fi încheiată și prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

4.4. Act juridic solemn. Pentru a fi valabilă, convenția matrimonială prin care soții își aleg un regim matrimonial sau prin care modifică regimul inițial ales, trebuie să imbrace forma autentică notarială cerută așa cum prevede art. 330 alin. (1) C. civ. Nerespectarea acestei condiții atrage sancțiunea nulitatății absolute, sancțiune stabilită expres de art. 330 C. civ.

Autentificarea convenției matrimoniale are ca scop și rezultat furnizarea unui suport operațiunii juridice. De asemenea, convenția matrimonială va folosi ca înscris pentru a constitui suportul necesar în vederea realizării ulterioare a publicității convenției matrimoniale.

4.5. Act juridic public. Convenția matrimonială este un act supus unor forme de publicitate speciale pentru a deveni opozabilă terților, publicitate ce se realizeaza în principiu prin înscrierea convenției matrimoniale în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, reglementare prevăzută de art. 334 C. civ.

Prin opozabilitatea convenției se urmărește ca persoanele străine de regimul matrimonial ales de soți să respecte starea de drept existentă între soți. Convenția matrimonială este o stare de iure și astfel trebuie receptată și de cei străini de încheierea și de efectele ei.

În ceea ce privește inopozabilitatea convenției, art. 335 alin. (1) C. civ.., prevede că aceasta nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți daca au fost îndeplinite formalitățiile de publicitate cerute de lege, sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale, iar potrivit alin. (2), convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.

4.6. Act juridic susceptibil de modalități. Prin dispozițiile referitoare la convenția matrimonială, noul Cod civil dispune mutabilitatea acesteia, condiția și termenul pot fi compatibile cu acest act juridic. Astfel, trebuie observate următoarele aspecte : respectarea regulii accesorialității, prin care convenția nu va putea să își producă efectele juridice decât pe perioada căsătoriei ; observarea dreptului comun în materie, fiind inadmisibilă o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă ; trebuie avute în vedere regulile ce se aplică în cazul donațiilor ; respectarea normelor cuprinse în regimul primar imperativ ; o convenție matrimonială încheiată înainte de celebrarea căsătoriei nu îsi produce efectele decât odata cu oficierea ei ; prin termenele și condițiile stipulate, regimul matrimonial nu va putea să aibă o durată mai mare decât căsătoria.

4.7. Act juridic sinalagmatic. Convenția matrimonială este un act juridic sinalagmatic, prin încheierea căruia se nasc drepturi și obligații în sarcina ambelor părți contractante, neexistând posibilitatea ca toate obligațiile să îi revină doar unuia dintre soți. Acest caracter nu este afectat nici de faptul că în convenție se pot cuprinde și acte unilaterale. Astfel, contractul de căsătorie, ca și testamenul, reprezintă o formă care poate conține mai multe acte juridice, cu caractere distincte și cu existență de sine-stătătoare.

Capitolul II. Condițiile de validitate la încheierea convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Condiții de fond

Pentru încheierea valabilă a convenției matrimoniale trebuie îndeplinite anumite condiții de fond și de formă. Potrivit art. 1179 C. civ, condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt : capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit și o cauză licită și morală.

1.1. Capacitatea de a încheia convenția matrimonială. În privința capacității de a încheia o convenție matrimonială se aplica regula potrivit căreia orice persoana care se poate căsători în mod valabil, poate încheia și o convenție matrimonială (habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia).Astfel, potrivit art. 272 alin. (1) C. civ., capacitatea matrimonială se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani, atât de bărbat cât și de femeie, existând în mod excepțional posibilitatea încheierii căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.

Potrivit dispozițiilor art. 337 alin. (1), minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială doar cu încuviințarea ocrotitorului său legal dar și cu autorizarea instanței de tutelă.

1.2. Consimțământul la încheierea căsătoriei. Consimțământul persoanelor chemate să participe la încheierea convenției matrimoniale trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate pentru încheierea actelor juridice. Potrivit art. 330 C. civ., încheierea convenției matrimoniale presupune consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

Existența consimțământului la încheierea convenției matrimoniale a viitorilor soți este cerința fundamentală, indispensabilă a actului juridic, nu și suficientă, pentru că acesta mai trebuie să fie liber, adică netulburat în manifestarea sa, precum și actual.

Datorită specificului său patrimonial, legiuitorul a prevăzut însă că o convenție matrimonială poate fi încheiată și prin mandatar, prin aceasta, încheierea convenției matrimoniale deosebindu-se de încheierea căsătoriei care presupune întotdeauna consimțământul personal al viitorilor soți. Este necesar ca procura să fie autentică, specială și să aibă conținut predeterminat, cuprinzând în detaliu ansamblul clauzelor proiectului de convenție matrimonială.

În principiu, consimțământul mutual al viitorilor soți este suficient, însă există și situații în care legea impune întervenția altor persoane care participă la încheierea convenției matrimoniale, spre exemplu, persoanele care dispun în favoarea căsătoriei, cum ar fi un terț care face o donație soților sau doar unuia dintre ei, în vederea căsătoriei, și cele al căror consimțământ este necesar daca unul dintre soți este minor. De asemenea, caracterul simultan al consimțământului trebuie să existe și în persoana mandatarilor sau acelora care sunt chemați să consimtă la încheierea convenției matrimoniale.

În ceea ce privește viciile de consimțământ, în lipsa unor prevederi legale speciale aplicabile în materia convenției matrimoniale, legiuitorul a prevăzut că este pe deplin aplicabil dreptul comun al contractelor, adaptat însă particularităților convenției matrimoniale. Prin urmare, eroarea, dolul și violența vor putea constitui viciu de consimțământ în condițiile dreptului comun, potrivit art. 1207-1220 C. civ. Se poate aplica și viciul de consimțământ al leziunii, deoarece suntem în prezența unui act cu un conținut patrimonial, iar leziunea se aplică și la încheierea contractelor între majori, în condițiie art. 1221-1224 C. civ.

1.3. Obiectul convenției matrimoniale. Potrivit art. 332 C. civ., prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales, decât în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel, din dispozițiile art. 332 C. civ., reiese că obiectul convenției matrimoniale îl constituie regimul matrimonial voluntar și concret pe care viitorii soți îl aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal, respectiv separația de bunuri sau comunitatea convențională.

De asemenea, convenția matrimonială se supune dispozițiilor legale privind regimul matrimonial ales, cu excepția cazurilor speciale prevăzute de lege. În caz contrar, convenția matrimonială devine nulă în mod absolut.

Convenția matrimonială poate cuprinde și alte clauze aflate într-o legătură mai strânsă sau mai îndepărtată cu regimul matrimonial. Libertatea viitorilor soți de a stabili regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei nu este absolută, existând atât limite generale, cât și limite speciale care îngrădesc această libertate.

Legiuitorul a înțeles să îngrădească libertatea de a contracta a soților, din mai multe puncte de vedere. Astfel, ei nu pot alege decât între cele trei regimuri matrimoniale, nefiind posibilă crearea unui regim sui generis prin combinarea regulilor specifice celorlalte sau prin voința soților. De asemenea, soții nu pot deroga prin convenția lor de la regulile de ordine publică ce guvernează domeniul contractual și cel matrimonial.

1.4. Cauza convenției matrimoniale. Cauza convenției matrimoniale (affectio conjugalis) o constituie intenția viitorilor soți de a stabili între ei raporturi patrimoniale de natură să asigure cadrul necesar realizării vieții de familie. Convenția matrimonială reprezentând o veritabilă „cartă patrimonială a familiei”.

Căsătoria este ghidată de o cauză juridică proprie și specifică (animus coniugalis), în timp ce convenția matrimonială, depinzând juridic de această instituție, va trebui ca și prin scopul ei să nu depășească marginile firești impuse de efectele căsătoriei. Chiar dacă efectele convenției matrimoniale sunt de factură patrimonială, acestea nu trebuie să se depărteze de la realitatea că nu se produc decât în măsura în care părțile sale au starea civilă de căsătoriți. Locul comun al efectelor contractului matrimonial este doar secund în economia familiei. Dacă nu se va întâmpla astfel, convenția matrimonială va fi deturnată de scopurile ei firești, putând constitui o simulație.

În dreptul civil român s-a stabilit că sunt două elemente ce compun cauza uni contract, anume : scopul imediat și scopul mediat. Astfel, potrivit art. 329 C. civ., în convențiile matrimoniale, scopul imediat îl reprezintă alegerea unui regim matrimonial, altul decât cel al comunității legale. În ceea ce privește scopul mediat, în cazul convențiilor matrimoniale, soții au același motiv subiectiv, deci aceeași cauză juridică specifică (affectio coniugalis), ce constă în stabilirea în concret a tipului de regim matrimonial și a modului în care vor afecta bunurile lor în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar destinat realizării vieții de familie.

Scopul mediat al soților este comun, nu diferit pentru fiecare în parte, deoarece regulile regimului matrimonial sunt aplicabile ambilor soți în mod egal. Astfel, soții, prin convenția lor matrimonială pot prevedea o clauză de preciput al cărei beneficiar nu se cunoaște în momentul încheierii convenției, deoarece calitatea de beneficiar o va decide hazardul, când unul dintre soți va deceda, iar soțul supraviețuitor va deveni, ca urmare a acestui eveniment, beneficiarul clauzei.

De asemenea, orice altă clauză specială ar insera soții în convenția matrimonială, aceasta se va aplica fiecăruia dintre ei în același mod, indiferent de atitudinea lor personală referitoare la anumite situații patrimoniale care ar putea exista în viitor.

Secțiunea a 2-a. Încheierea convenției de către minor

Capacitatea viitorilor soți de a încheia o convenție matrimonială este cerută de lege în aceleași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei, conform principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia.

Ca urmare, pe lângă condițiile de fond și de formă, încheierea sau modificarea unei convenții matrimoniale de către minor trebuie încuviințată de ocrotitorul său legal și autorizată de instanța de tutelă. Dacă ambii părinți ai minorului sunt în viață, chiar dacă nu sunt sau nu mai sunt căsătoriți, este necesar consimțământul ambilor, așa cum reiese din dispozițiile art. 503 C. civ., care prevede exercitarea împreună și în mod egal a autorității părintești. Părintele decăzt din drepturile părintești nu mai are dreptul de a consimți la căsătoria copilului său minor, cu excepția situației în care s-a pronunțat decăderea parțială, în condițiile art. 509 alin. (2) C. civ. De asemenea, dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și exprima voința, este suficientă încuviințarea celuilalt părinte. În cazul în care, instanța hotărăște la divorț, pentru motive temeinice, ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte, încuviințarea acestuia este suficientă, potrivit art. 272 alin. (4) raportat la art. 398 C. civ. Iar dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuvințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumpscripție minorul își are domiciliul, are ca scop protejarea interesului superior al copilului, care, uneori poate să nu fie în concordanță cu interesul părinților săi.

Întrucât are capacitate de exercițiu restrânsă, minorul se află sub protecția celor obligați să îi asigure ocrotire anume, sub protecția părinților, a tutorelui, a persoanei la care minorul se află în plasament, sau autorități care a preluat sarcina ocrotirii. Autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă este menită să asigure verificarea seriozității și temeiniciei motivelor invocate de către minor, cum ar fi starea de graviditate a tinerei, precum și a îndeplinirii celorlalte condiții speciale, precum, azivul medical și, existența încuvințării ocrotitorului. Așadar, nu s-ar putea admite ca minorul de 14 ani sau 15 ani împliniți, care, are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit dreptului comun în materie, să încheie o convenție matrimonială în vederea unei căsătorii pe care nu ar putea să o încheie decât după împlinirea vârstei matrimoniale.

Întrucât textul legal prevede expres că minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială, rezultă că minorul nu poate încheia sau modifica o astfel de convenție înainte de încheierea căsătoriei, ci numai în timpul acesteia, întrucăt, posterior acestui moment, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu, potrivit art. 39 C. civ. O soluție coerentă ar fi fost încheierea convenției matrimoniale înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, cu condițiile suplimentare amintite, sau încheierea ei după căsătorie, fără încuvințarea părinților și fără autorizarea instanței de tutelă. În lipsa încuvințării sau autorizării instanței de tutelă, convenția matrimonială încheiată de minor poate fi anulată la cererea minorului, a reprezentantului legal a cărui încuvințare a lipsit sau a procurorului sesizat de instanța de tutelă, daca actul a fost încheiat fără autorizarea acesteia.

Articolul 337 alin. (2) C. civ., consacră expres sancțiunea nulității relative pentru lipsa încuvințării ocrotitorului legal sau a autorizării instanței de tutelă, convenția încheiată în absența acestor abilitări legale poate fi anulată în condițiile art. 46 C. civ., care se aplică în mod corespunzător. Astfel, acțiunea în anulare poate fi formulată de minorul care a încheiat convenția matrimonială sau de ocrotitorul său legal ; dacă instanța de tutelă constată existența unei convenții matrimoniale încheiate fără autorizare, va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare, deoarece instanța nu se poate considera învestită din oficiu cu o asemenea acțiune ; minorul poate invoca singur, în apărare, nulitatea convenției matrimoniale pentru lipsa încuviințării sau autorizării prevăzute de lege.

Potrivit art. 337 alin. (3), pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil și a nu menține mult timp incertitudinea asupra regimului matrimonial aplicabil, prevede că acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei. Termenul special de un an este, în realitate un termen de decădere, iar nu un termen de prescripție, stabilit pentru exercitarea dreptului însuși de a cere anularea convenției matrimoniale și care se calculează în raport cu momentul obiectiv al încheierii căsătoriei.

Acțiunea în anularea convenției pentru lipsa încuvințării reprezentantului legal sau a autorizării instanței de tutelă se prescrie în termen de un an de la încheierea căsătoriei.

De asemenea, dispozițiile art. 337 nu prevăd expres care este sancțiunea în cazul în care minorul încheie o convenție matrimonială cu nerespectarea regulilor privitoare la capacitate, mai exact fără să fi îndeplinit condiția vârstei matrimoniale minime cerute de lege. Având în vedere că legea nu prevede expres sancțiunea nulității absolute a convenției matrimoniale pentru lipsa vârstei matrimoniale, sancțiunea aplicabilă ar fi nulitatea relativă, prevăzută de lege pentru actele încheiate de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 44 C. civ. Altfel, ar putea fi avasată și soluția nulității absolute, justificate pe considerentul că este vorba de o veritabilă îngrădire specială a capacității de folosință a minorului care nu a împlinit 16 ani.

Secțiunea a 3-a. Condiții de formă

Condițiile de formă necesare încheierii convenției matrimoniale se referă la procedura de încheiere a convenției prin care se urmărește, atât asigurarea respectării condițiilor de fond prescrise de lege, dar și garantarea recunoașterii publice a convenției matrimoniale.

3.1. Forma cerută de lege. Convenția matrimonială este un act juridic solemn, pentru a cărui valabilitate este necesară încheierea în formă autentică notarială. Astfel, potrivit art. 330 alin. (1) C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

Înscrisul autentic este definit de art. 269 C. pr. civ., ca fiind înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Legiuitorul a ales ca autentificarea convenției matrimoniale să fie făcută numai de către notarul public, pentru a putea fi astfel înlăturate sau restrânse cazurile de viciere a consimțământului, totodată, notarul public având obligația profesională de a consilia părțile în privința actului pe care îl autentifică. În cazul în care nu se pot prezenta personal, părțile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură autentică, specială și având caracter predeterminat, ceea ce înseamnă că procura trebuie să cuprindă și regimul matrimonial agreat de soțul mandant, respectiv clauzele pe care mandatarul este împuternicit să le accepte.

În privința consimțământului, acesta trebuie sa fie serios, liber, neviciat și exprimat în cunoștiință de cauză, notarul public va lua consimțământul viitorilor soți verificând totodată dacă sunt îndeplinite condițiile de fond pentru încheierea convenției matrimoniale. Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei, ceea ce înseamnă că poate fi modificată până în momentul celebrării căsătoriei, cu respectarea acelorași condiții de formă. În cazul în care căsătoria nu se mai încheie sau se desființează fără îndeplinirea condițiilor de putativitate, convenția devine caducă, inclusiv donațiile făcute în vederea căsătoriei, rămânând valabile actele juridice cuprinse în convenția matrimonială, cu existență de sine-stătătoare, precum recunoașterile de filiație.

Forma autentică a convenției matrimoniale este cerută din următoarele motive, astfel : autenticitatea actului asigură menținerea neschimbată a clauzelor convențiilor matrimoniale, astfel ca părțile nu pot schimba conținutul originalului pe care îl dețin, deoarece unul dintre aceste originale rămâne în arhiva notarului ; părțile sau reprezentanții lor nu pot anula efectele convenției prin contestarea semnăturilor ; convențiile matrimoniale cuprind deseori liberalități făcute de viitorii soți între ei, sau de terți viitorilor soți, iar asemenea liberalități sunt făcute numai în formă autentică.

3.2. Realizarea publicității. În cadrul condițiilor de formă cerute pentru opozabilitatea convenției matrimoniale sunt incluse și formele de publicitate generale, care sunt direct legate de căsătorie, și formele speciale, pentru anumite categorii de persoane sau bunuri, prevăzute de art. 334 C. civ. Convenția matrimonială vizează relațiile patrimoniale dintre soți, ei fiind interesați să păstreze secretul acestui act juridic ce conține referiri la averea, bunurile, respectiv veniturile și datoriile lor. Legiuitorul a ignorat acest interes al soților de a beneficia de dreptul la intimitate și de a evita birocrația instituțiilor abilitate pentru a îndeplini formele de publicitate cu scopul de a proteja interesele terților cu care soții intră în raporturi juridice, pentru ca aceștia să cunoască întinderea puterilor pe care soții le au asupra bunurilor de care dispun sau întinderea gajului general, în cazul în care este vorba despre un creditor chirografar al soților sau al unuia dintre ei.

În vederea protejării propriilor interese, terții care intentionează să stabilească raporturi juridice cu soții sau cu unul dintrei ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște statutul patrimonial al familiei, în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri. În cazul regimurilor matrimoniale convenționale, formele de publicitate prescrise de lege trebuie rspectate atât pentru convenția matrimonială inițială, cât și pentru eventualele modificări ulterioare ale convenției. Formalitățile de publicitate se clasifică în două categorii : formalități generale, care sunt direct legate de căsătorie și formalități speciale, pentru anumite categorii de persoane (profesioniști).

Potrivit art. 313 alin. (2) C. civ., față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul când aceștia l-au cunoscut pe altă cale. Alineatul (3) prevede că neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale. Rezultă că obiectul publicității este regimul matrimonial, neavând importanță dacă acesta este convențional sau legal. Publicitatea prezintă interes practic în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce înseamnă că principala rațiune a publicității este dată de necesitatea de a asigura opozabilitatea față de terți a convenției matrimoniale. În cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al comunității legale, se aplică prvederile art. 313 alin. (3) C. civ., potrivit cărora neîndeplinirea formalităților de publicitate face oricum aplicabil regimul matrimonial al comunității legale, în raport cu terții. Altfel ar însemna ca soții să fie tratați ca și concubinii, ceea ce ar contraveni principiului potrivit căruia căsătoria implică existența unui regim matrimonial. Art. 313 alin. (2) consacră expres sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă a regimului matrimonial de către terți.

Legiuitorul instituie o dublă cerință de publicitate generală a regimului matrimonial, respectiv a convențiilor matrimoniale, care se realizează atât prin mențiune pe actul de căsătorie cât și prin înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. În principiu, cele două formalități trebuie îndeplinite cumulativ, dar dacă s-a îndeplinit numai înscrierea în registrul special, convenția va fi opozabilă terților. În schimb, simpla mențiune pe actul de căsătorie este ineficientă și nu atrage opozabilitatea convenției față de terți, dacă aceștia nu au aflat pe altă cale de existența convenției.

Mențiunea pe actul de căsătorie se face și în cazul în care regimul matrimonial ales este cel al comunității legale, ofițerul de stare civilă comunicând la Registrul național notarial o copie de pe actul de căsătorie. Dacă însă regimul ales este unul convențional, ofițerul de stare civilă comunică notarului public care a autentificat convenția o copie de pe actul de căsătorie, iar notarul public, la rândul lui, comunică un exemplar al convenției pentru a se efectua publicitatea convenției matrimoniale prin înscriere în Registrul național notarial. Deși formalitățile de publicitate se realizează din oficiu, tocmai pentru a asigura o publicitate completă a regimului matrimonial, respectiv a conențiilor matrimoniale, potrivit dispozițiilor alin. (2) oricare dintre soți are dreptul de a solicita îndeplinirea acestor formalități.

Publicitatea regimului matrimonial pe actul de căsătorie are următoarele caracteristici : a) mențiunea despre regimul matrimonial se face de ofițerul de stare civilă de la seviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei ; b) mențiunea se face chiar și atunci când nu s-a încheiat o convenție matrimonială, părțile optând pentru regimul matrimonial al comunității legale ; c) procedura de publicitate depinde de data încheierii convenției matrimoniale. Dacă aceasta se încheie înainte de căsătorie, se aplică prevederile art. 291 C. civ., dacă însă convenția matrimonială se încheie în timpul căsătoriei, după autentificarea acesteia, notarul public expediază din oficiu un exemplar al convenției matrimoniale la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor competent, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie ; d) procedura de publicitate se îndeplinește din oficiu de ofițerul de stare civilă competent și de notarul public, după caz.

Potrivit art. 334 alin. (1) C. civ., pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii. În ceea ce privește procedura înscrierii, se distinge după cum obiectul înscrierii îl constituie convenția matrimonială sau regimul comunității legale. a) înscrierea convenției matrimoniale se face din oficiu de către notarul public care expediază din oficiu un exemplar la RNNRM. Oricare dintre soți poate solicita îndeplinirea formalităților de publicitate, caz în care cererea de înscriere poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului ; b) înscrierea regimului matrimonial. În cazul în care la încheierea căsătoriei, soții au optat pentru regimul comunității legale, înscrierea acestuia în RNNRM se face pe baza comunicării unei copii de pe actul de căsătorie de către ofițerul de stare civilă care a celebrat căsătoria. Dacă însă regimul comunității legale devine aplicabil ca urmare a unei convenții încheiate în timpul căsătoriei prin care soții îl substituie regimului matrimonial convențional aplicabil până la acea dată, sunt aplicabile prevederile art. 334 alin. (2) ; c) rectificarea sau anularea unor înscrieri. Se face la cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane interesate sau din oficiu.

Potrivit art. 313 alin. (3) C. civ., neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale. Această dispoziție, coroborată cu art. 335 C. civ., cuprinde sancțiunea care intervine în cazul nerespectării formelor de publicitate, anume inopozabilitatea convenției matrimoniale față de terți. Ca urmare, deși convenția este valabilă și produce efecte între soți, față de terți ei vor fi considerați căsătoriți sub regimul comunității legale, astfel că în lipsa publicității are relevanță numai în cazul în care prin convenția matrimonială soții au ales regimul separației sau regimul comunității convenționale.

În afară de publicitatea convenției matrimoniale prin Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, care este o publicitate generală a regimului matrimonial ales, este necesară și respectarea formalitățiilor speciale de publicitate instituite de lege, ținându-se seama de calitatea persoanei sau de natura bunurilor. Astfel, potrivit art. 334 alin. (4) C. civ., ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în Registrul național român al regimurilor matrimoniale, ca și aplicație a principiului consacrat în art. 22 C. civ., privind concursul dintre formele de publicitate pentru opozabilitatea față de terți. Formalitățiile speciale sunt, în general, prevăzute pentru profesioniști, prin mențiune în registrul comerțului cu privire la regimul matrimonial adoptat. De asemenea, publicitatea convenției matrimoniale nu exclude respectarea și a celorlalte formalități de publicitate imobiliară sau mobiliară, dacă este cazul.

Formalitățile speciale nu au un caracter subsidiar, ci trebuie îndeplinite alături de formalitățile generale. Legiuitorul a exagerat în grija de a da eficiență convenției și în raport cu terții, astfel că toate aceste formalități, chiar dacă revin notarului public, pot avea ca urmare renunțarea la încheierea unei convenții matrimoniale. Astfel, de exemplu, dacă un soț are calitatea de comerciant, iar în patrimoniul său există și bunuri imobile, situație destul de frecventă în practică, trebuie îndeplinite patru operațiuni pentru asigurarea publicității : înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, pe marginea actului de căsătorie, în cartea funciară și la registrul comerțului. Orice persoană, fără a justifica vreun interes, poate cerceta Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate. Accesul liber la informațiile din Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este firesc, în condițiile în care terții cu care soții urmează să contracteze trebuie să cunoască situația exactă a acestora din urmă.

Publicitatea în registrul comerțului. Potrivit art. 21 lit. d) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, în registrul comerțului se înscriu mențiuni referitoare la convenția matrimonială, încheiată înainte asau în timpul căsătoriei, inclusiv modificare acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acțiunea sau hotărârea în constatarea ori declarare a nulității convenției matrimoniale, precum și acțiunea sau hotărârea de divorț pronunțate în cursul exercitării activității economice.

Publicitatea imobiliară. Anumite particularități sunt legate de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. În concepția Codului civil este consacrat așa-numitul efect constitutiv al înscrierilor în Cartea funciară. Publicitatea imobiliară nu mai are doar un efect de opozabilitate față de terți. Astfel, atunci când prin convenția matrimonială se face și donația unui imobil, este necesară înscrierea în Cartea funciară a dreptului astfel dobândit și aceasta nu doar pentru opozabilitatea față de terți, ci ca o condiție de care depinde transferul însuși al dreptului de proprietate. Art. 334 alin. (4) C. civ., se referă nu la bunurile privite ut singuli, ci la notarea convenției matrimoniale în aceste registre speciale de publicitate, sub sancțiunea inopozabilității convenției. Prin urmare, deși s-a făcut publicitatea convenției matrimoniale în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, dacă însă convenția matrimonială nu este notată în cartea funciară, ea nu va fi opozabilă terților care sunt îndreptățiți să se bazeze doar pe înscrierile și notările din cartea funciară atunci când contractează cu unul dintre soți. De exemplu, dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul unei comunități lărgite, care presupune că sunt bunuri comune și cele dobandite în timpul căsătoriei de unul dintre soți prin moștenire, iar în cartea funciară imobilul este înscris doar pe numele soțului moștenitor, fără a fi notată convenția matrimonială, terțul contractant este îndreptățit să considere că numai soțul înscris în cartea funciară este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dacă, prin convenție matrimonială, soții au inclus în comunitate și bunurile dobandite înainte de căsătorie, dar nu au notat convenția matrimonială în cartea funciară, față de terși va fi considerat proprietar exclusiv doar soțul pe numele căruia este înscris dreptul în cartea funciară. Și aceasta independent de faptul că au fost îndeplinite formalitățile de publicitate în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale.

Prin urmare, deși s-a făcut publicitatea convenției matrimoniale în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, dacă însă convenția nu este notată în cartea funciară, ea nu va fi opozabilă terșilor care sunt îndreptățiți să se bazeze doar pe înscrisurile și notările în cartea funciară atunci când contractează cu unul dintre soți. Totuși, chiar în lipsa notării convenției matrimoniale în cartea funciară, opozabilitatea față de terți poate fi asigurată în condițiile art. 902 alin. (1), dacă se dovedește că terțul a cunoscut existența convenției matrimoniale, respectiv a regimului matrimonial pe altă cale.

Având în vedere faptul că transmisiunile și constituirile de drepturi reale se fac prin acte încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute, notarul public poate consilia părțile, procedând, în vederea încheierii actului, la verificarea stării civile, precum și, în cazul persoanelor căsătorite, a regimului matrimonial, situație în care poate fi adusă la cunoștința terțului existența convenției matrimoniale, pentru ca actul încheiat să fie în concordanță cu statutul patrimonial al soțului contractant.

3.3. Inopozabilitatea convenției. Sancțiunea neîndeplinirii formelor de publicitate menționate este inopozabilitatea convenției matrimoniale față de terți cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți. Inopozabilitatea este limitată la actele juridice încheiate în aceste condiții și este un beneficiu instituit în favoarea terților de bună-credință care intră în raporturi juridice cu terții. El nu poate fi invocat de terțul care a cunoscut pe orice cale existența convenției matrimoniale nepublice și nici de către soți unul împotriva celuilalt sau împotriva terților.

Neîndeplinirea acestor formalități prevăzute de lege nu atrage sancțiunea nulității convenției matrimoniale, neputând fi vorba de o nulitate relativă și, cu atât mai puțin, de una absolută. În privința sferei persoanelor care sunt îndreptățite să invoce sancțiunea inopozabilității, atât în doctrina clasică cât și în cea contemporană, s-a arătat că, formalitățile de publicitate a convenției matrimoniale fiind instituite numai în vederea protejării intereselor terților, doar aceștia sunt în măsură să invoce față de soți neîndeplinirea respectivelor formalități de publicitate, nu și un soț față de celălalt soț ori soții în contra terților. În cazuri speciale, neîndeplinirea formalităților de publicitate prescrise de lege nu atrage inopozabilitatea față de terți a acelei convenții matrimoniale, dacă se face dovada că prin actele încheiate cu terții, soții au adus la cunoștință acestora existența convenției matrimoniale.

Potrivit art. 335 C. civ., convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale. De asemenea, convenția nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheiarea căsătoriei. Potrivit art. 19 alin. (4) C. civ., publicitatea convenției matrimoniale prin RNNRM și celelalte registre speciale asigură opozabilitatea acesteia față de terți, consecința fiind că nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut-o dacă aceste formalități a fost legal îndeplinite.

Lipsa formalităților de publicitate atrage inopozabilitatea față de terți a regimului matrimonial instituit prin convenția matrimonială, soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal. De remarcat este faptul că lipsa formalităților de publicitate nu poate fi invocată decât de terți față de soți, iar nu de către un soț față de celălalt soț sau de către soți în contra terților.

Potrivit art. 313 alin. (3) C. civ., neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale. Textul are în vedere pe terții de bună-credință, care nu au cunoscut existența, pe altă cale a convenției matrimoniale. Având în vedere faptul că în ipoteza în care nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate a convenției matrimoniale, se aplică regimul comunității legale, în realitate, funcția publicității acestui regim în RNNRM nu este aceea de a asigura opozabilitatea față de terți, ci doar de informare a acestora. Așadar, chiar dacă, printr-o omisiune a ofițerului de stare civilă, nu se transmite la RNNRM o copie de pe actul de căsătorie și nu se face înscrierea regimului comunității legale, acesta oricum este aplicabil ca regim matrimonial legal și este opozabil terților.

Pe de altă parte, chiar și atunci când sunt îndeplinite formalitățile de publicitate, convenția matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre soți, cu privire la actele încheiate înainte de căsătorie. Această dispoziție are un caracter imperativ, nefiind admise derogări pe calea unor stipulații convenționale. Gajul general al creditorilor chirografari ai fiecăruia dintre soți pentru creanțele născute înainte de căsătorie nu poate fi, așadar restrâns prin convenție matrimonială, ei fiind îndreptățiți să urmărească bunurile soțului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin efectul convenției matrimoniale. Norma juridică prezintă un pronunțat caracter de protecție a creditorilor, intenția legiuitorului fiind aceea de a împiedica lezarea intereselor acestora printr-un comportament abuziv și fraudulos al soților.

În cazul neîndeplinirii formalităților de publicitate din vina notarului public care nu și-a îndeplinit obligația de a comunica actul încheiat de soți în vederea înscrierii în registrele prevăzute de lege, sancțiunea inopozabilității va acționa și în această situație, pentru că formele de publicitate sunt instituite cu scopul protejării terților de bună-credință, iar sancțiunea are aceeași finalitate obiectivă, nefiind dependentă de culpa soților.

De asemenea, convenția matrimonială este inopozabilă față de terți cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei. Ca urmare, convenția matrimonială, chiar supusă tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege, nu poate afecta drepturilor câștigate de terți asupra bunurilor sau patrimoniului unuia dintre soți. Drepturile creditorilor personali ai unui soț nu vor putea fi limitate prin includerea unor bunuri proprii ale soțului debitor în comunitate sau prin donații între soți, așa încât creditorii care au creanțe anterioare căsătoriei vor putea urmări bunurile soțului debitor și după încheierea convenției matrimoniale, indiferent de natura juridică pe care aceste bunuri au donbândit-o.

Capitolul III. Obiectul convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Clauzele ce pot compune convenția

În reglementarea regimurilor matrimoniale, Codul civil nu a dat deplină libertate de acțiune soților. La încheierea căsătoriei sau ulterior, aceștia pot alege între regimul comunității legale, care nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale, regimul separației de bunuri, cu varianta participării la achiziții, și regimul comunității convenționale. Regulile regimului comunității convenționale se completează cu dispozițiile regimului comunității legale, căruia soții, prin convenția matrimonială, îi pot aduce derogări, în condițiile și limitele prevăzute de art. 367 C. civ. Derogările pe care soții le pot aduce prin convenția matrimonială sunt limitate, ei trebuind să respecte și dispozițiile impuse prin regimul primar imperativ.

Articolul 367 C. civ., prevede în conținutul său normativ o listă cu caracter limitativ a stipulațiilor posibile, acest caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza art. 366 C. civ., unde se stipulează clar că derogările de la regimul legal sunt permise „în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune”. Prin această tehnică de reglementare libertatea de acțiune a soților este astfel îngrădită, stipulațiile convenționale trebuind a se circumscrie perimetrului trasat de legiuitor. Totuși, în funcție de interesele concrete, opțiunea soților poate viza una sau mai multe dintre clauzele prevăzute la art. 367 lit. a)-e) C. civ., fiind permisă așadar cumularea lor, după cum rezultă expres din partea introductivă a aceluiași articol. Clauzele unei comunități convenționale pe care soții le pot combina în limitele permise de art. 367 C. civ., vizează compoziția comunității, gestiunea sa, precum și lichidarea și partajul bunurilor comune.

Dacă în cazul regimului comunității legale determinarea activului și pasivului matrimonial se realizează prin înseși normele juridice, care intră în structura regimului, în cazul comunității convenționale legiuitorul le oferă soților posibilitatea de a configura, în anumite limite, compoziția patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcție de interesele pecuniare concrete, de aspirațiile, mentalitățile ori alte circumstanțe particulare, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală.

1.1. Extinderea comunității. Articolul 367 lit. a) C. civ., permite soților includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c). Aceasta înseamnă că, în afara bunurilor dobândite de oricare dintre soțI în timpul regimului comunității, care fac parte în mod tradițional din comunitatea devălmașă, soții pot să includă în aceasta o parte sau toate bunurile sau datoriile prezente sau viitoare, indiferent de modul în care au fost dobândite.

În ceea ce privește compoziția activului matrimonial, pe lângă bunurile considerate comune (în devălmășie) sub imperiul regimului legal, se vor regăsi acele bunuri dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei care, în regimul comunității legale ar fi bunuri proprii. Extinderea comunității legale se poate realiza parțial sau total, până la o comunitate universală.

Rezultă că soții pot opta pentru o comunitate universală, formă care există și în alte sisteme de drept și care reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, dobândite de soți cu titlu gratuit sau oneros. Comunitatea universală a fost deschisă opțiunii soților numai după adoptarea Legii de punere în aplicare, în forma sa inițială textul referindu-se la posibilitatea includerii în comunitate a „unor” bunuri și nefăcând nicio referire la datorii. Nu pot fi incluse in comunitate bunurile de uz personal și bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri. Menținerea lor în afara comunității are ca scop păstrarea unui minim de independență, în special profesională, a soților și nu afectează existența regimului comunității universale.

Împrejurarea că aceste două categorii de bunuri proprii nu pot face parte din comunitate nu alterează cu nimic calificarea regimului ca fiind unul de comunitate universală, aceasta nefiind incompatibilă cu noțiunea de „bunuri proprii”. Existența celor două categorii de bunuri proprii se justifică și în cadrul comunității universale de bunuri prin aceea că asigură, în cadrul unei simbioze aproape totale, o minimă independență patrimonială a soților, necesară ca o garanție a independenței lor personale, care s-ar vedea altfel sacrificată total pe altarul comunității.

În cazul liberalităților, nu vor putea face parte din activul comunitar, acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut că vor fi proprietatea exclusivă a soțului gratificat. Chiar dacă nu există o dispoziție în acest sens, soluția se impune pentru a respecta astfel voința dispunătorului, care nu ar putea fi anihilată de acordul în sens contrar al soților. Este îndeobște cunoscut că liberalitățile sunt acte juridice intuitu personae, făcute în considerarea persoanei gratificate, iar în aceste condiții nu este admis ca împotriva voinței dispunătorului și celălalt soț să beneficieze indirect de acea liberalitate.

Lărgirea comunității se poate realiza și tacit, prin prezumția de comunitate instituită de pentru bunurile mobile prin art. 343 alin. (3) C. civ. Astfel, dacă bunurile dobândite de un soț înainte de căsătorie nu au fost inventariate la intrarea în regimul matrimonial, iar soțul proprietar nu dorește sau nu poate să facă dovada proprietății sale exclusive, bunul este prezumat comun. Extinderea comunității prin astfel de mijloace este permisă dacă nu se face în frauda creditorilor personali ai soțului proprietar.

În ce privește pasivul comunitar- corelativul și totodată dimensiunea negativă a activului matrimonial- s-a prevăzut expres posibilitatea extinderii acestuia prin convenție matrimonială. Astfel, în noua redactare, în cadrul comunității pot fi incluse, în tot sau în parte, datoriile proprii ale unuia dintre soți născute înainte ori după încheierea căsătoriei. Dacă, de exemplu, soții au optat pentru regimul comunității universale, în baza acestui text este permisă stipularea confuziunii totale a elementelor de pasiv matrimonial. Practic, în această ipoteză, orice datorie asumată de unul dintre soți înainte sau în timpul funcționării regimului este considerată datorie comună și, prin urmare, creanța corelativă urmează a fi satisfăcută din masa bunurilor comune. Potrivit art. 335 alin. (2) C. civ., „convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.” Fiind o dispoziție imperativă, presupune că orice clauze din cuprinsul convenției matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea în cadrul pasivului comunitar a unei datorii proprii a unuia dintre soți, anterioare căsătoriei, sunt inopozabile creditorilor soțului respectiv.

Această soluție realizează simetria de regim juridic între activ și pasiv, pentru că a permite doar extinderea activului ar însemna o îngreunare a situației creditorilor proprii ai soților, care văd cum bunuri proprii ale soților trec în comunitate, fără a avea posibilitatea unei urmăriri directe, ci doar prin împărțirea bunurilor comune, soluție costisitoare și de durată.

1.2. Restrângerea comunității. Cea de-a doua clauză pe care soții o pot formula în procesul de modelare a comunității convenționale se referă la restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite sau, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei.

Dacă în reglementarea din Codul familiei opiniile exprimate în literatura de specialitate erau unanime în sensul că nu se pot încheia convenții având ca obiect suprimarea sau micșorarea comunității de bunuri, art. 367 lit. b) C. civ., permite soților stipularea unor clauze convenționale vizând restrângerea comunității la bunurile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c) – „obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei”. Astfel, li se permite soților să stabilească de comun acord natura juridică a datoriilor și de asemenea, modalitățile de suportare, indiferent dacă este vorba despre datoriile prezente sau cele viitoare.

Comunitatea restrânsă este practic un regim matrimonial ce asigură un grad mai pronunțat de coeziune patrimonială decât regimul separației de bunuri, dar și o mai mare libertate prin raportare la regimul comunității legale ori acela al comunității extinse. În cupinsul convenției matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului comunitar, potrivit voinței soților, să fie foarte clar determinate : în cazul bunurilor prezente, prin descrierea elementelor relevante de individualizare a lor ; pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii, care prin ipoteză este ulterior datei de încheiere a convenției. Un rol important revine notarului care autentifică actul, menire alui fiind aceea de a surprinde fidel intenția soților și de a configura în mod corespunzător toate aceste clauze. În ceea ce privește pasivul comunitar, soții pot restrânge sfera datoriilor comune, fără a putea însă înlătura caracterul comun al datoriilor asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.

1.3. Actele încheiate între soți. Potrivit art. 367 lit. c) teza I C. civ., în cuprinsul convenției matrimoniale, se poate stipula obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare. De asemenea, potrivit art. 345 alin. 2) C. civ., care se referă la regimul comunității legale, arată că fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. În regimul comunității convenționale se poate deroga de la această dispoziție și, pentru anumite acte de administrare, identificate fie prin bunul la care se referă, fie prin perioada în care se efectuează, să fie necesar acordul ambilor soți. Dispoziția analizată reprezintă o limitare a puterilor pe care legea le acordă soților asupra bunurilor comune și impune gestiunea comună a unor bunuri ce fac parte din comunitatea de bunuri a soților. Această limitare a gestiunii nu se poate conveni în privința bunurilor proprii ale soților, pentru că dispoziția art. 342 prevede că fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii este una imperativă, urmărind a menține independența și egalitatea soților.

Trebuie menționat că administrarea conjunctă poate avea ca obiect numai bunurile care fac parte din activul comunitar, fiind interzise acele clauze privind administrarea comună a bunurilor proprii ale unuia dintre soți. Semnificația textului este aceea de a permite soților, ca prin voința lor, să sustragă din câmpul de aplicare a mecanismului gestiunii paralele o serie de acte juridice, condiționând validitatea acestor acte de existența consimțământului expres al ambilor soți. În opinia noastră, pentru a fi valabilă o asemenea stipulație, trebuie să fie concretă, respectiv să se refere la anumite acte juridice și la anumite bunuri. Prin urmare, nu va fi valabilă o clauză generală, prin care soții să înlăture total mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor în privința actelor de administrare, întrucât o asemenea stipulație ar intra sub incidența art. 366 coroborat cu art 359 C. civ., fiind o convenție contrară comunității legale, deci lovită de nulitate absolută.

Deși textul folosește in terminis noțiunea de „administrare”, nu credem că intenția legiuitorului a fost una restrictivă. Este adevărat că prevederile din această materie au un caracter de excepție, dar, dacă se permite o derogare convențională referitoare la actele de administrare, a fortiori considerăm că soluția ar trebui admisă și în privința actelor de dispoziție, în cazul lor rațiunile putând fi mult mai puternice. În situația în care unul dintre soți nesocotește această exigență de sorginte convențională, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, soluția în acest sens rezultând din coroborarea dispozițiilor art. 368, care trimite în completare la regimul comunității legale, cu cele din art. 347, care instituie sancțiunea nulității relative, în cazul în care actul este încheiat de un soț fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când acesta este necesar.

Legiuitorul indică expres că actele la care se referă și pentru care soții pot face să se exercite o gestiune comună sunt actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care un bun se întreține și se pune în valoare, de exemplu, contractul de închiriere pe durată determinată acțiunea în evacuare, repararea unui bun. Soții ar putea conveni ca numite acte de administrare să poată fi încheiate doar cu acordul expres al ambilor soți, însă nu vor putea aplica o soluție identică și pentru actele de dispoziție asupra bunurilor comune. Potrivit art. 367 lit. c) teza a II-a C. civ., dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă.

În ceea ce privește noțiunea de „imposibilitatea de a-și exprima voința”, pot fi concepute două tipuri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică (ipoteza în care voința unuia dintre soți nu se poate forma în mod valabil : de exemplu, alienație, debilitate mintală, comă etc.) sau de natură socială (absență îndelungată, dispariție- caz în care voința celuilalt soț nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze să fie absolute : important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimțământul unuia dintre soți este necesar a fi exprimat.

Această ipoteză se deosebește de aceea reglementată la art. 315, deoarece, în măsura în care instanța acordă încuviințarea, actul se încheie de soțul care a solicitat încuviințarea singur, iar nu în temeiul unui mandat judiciar, ceea ce înseamnă practic revenirea la regula gestiunii paralele, în condițiile în care gestiunea comună convenită de părți nu poate funcționa din motive obiective sau subiective.

1.4. Clauza de preciput. Instituția preciputului își are originea în Franța. Astfel, preciputul apare în mai multe izvoare datând din perioada dreptului cutumiar parizian, și constituie un mijloc de transmitere inegală a averii familiilor nobiliare, avantajând-l pe primul născut dintre fii. De asemenea, odată preluat preciputul, urma împărțirea celorlalte bunuri din masa succesorală, o împărțire inegală, favorabilă și de această dată fiului mai mare. Aceste prevederi erau imperative, neputând fi evitate, și orice încercare a părintelui de a atribui preciputul fiului mezin era fără efect și rămânea ca atare, chiar și în cazul în care beneficiarul acestor prevederi ar fi fost de acord ca preciputul să revină fratelui mai mic.

În privința legislației române, preciputul operează în favoarea soțului supraviețuitor, indiferent dacă acesta este soțul sau soția, cu atât mai mult cu cât soții nu pot avea nicio certitudine în această privință la momentul încheierii căsătoriei. Definiția preciputului reiese din art. 333 alin. (1) C. civ., care dispune: „Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”. Clauza de preciput este prin urmare, un acrod de voințe al soților, respectiv al viitorilor soți, acord prin care aceștia convin ca, la data decesului unuia dintre ei, soțul supraviețuitor să preia unul sau mai multe bunuri determinate, înainte de partajul moștenirii, fără a fi ținut la plata vreunui echivalent către masa succesorală.

Preciputul, fiind o clauză a convenției matrimoniale, nu poate exista decât în măsura în care viitorii soți încheie o astfel de convenție, clauza de preciput fiind un accesoriu al convenției matrimoniale. Pe de altă parte, existența unei convenții matrimoniale nu implică neapărat și asupra oportunității unei astfel de clauze, însă, odată ce au optat pentru ea, normele legale privind preciputul vor fi pe deplin aplicabile, având caracter imperativ.

Întrucât convenția matrimonială constituie un act solemn, iar clauza de preciput este accesorie acesteia, forma autentică prevăzută de art. 330 C. civ., este obligatorie. Totuși, clauza de preciput poate fi încheiată și printr-un înscris distinct de convenția matrimonială, deoarece, pentru modificarea convenției matrimoniale, legiuitorul nu prevede obligativitatea încheierii unei noi convenții. În cazul în care, inițial, viitorii soți, respectiv soții ar omite includerea în convenția matrimonială a unei clauze de preciput, ei nu ar fi nevoiți ulterior să încheie o nouă convenție matrimonială. Astfel, încheierea unui act adițional la convenția matrimonială ar fi suficientă, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract (susceptibil de modificare prin acte adiționale), iar legiuitorul nu interzice o astfel de posibilitate. Conform adagiului accesorium sequitur principale, și actul adițional ar urma aceleași proceduri și ar fi supus acelorași condiții de fond și de formă ca și convenția matrimonială.

În conformitate cu dispozițiile art. 330 alin. (2), art. 333 și art. 369 C. civ., părțile clauzei de preciput sunt viitorii soți sau soții. Așadar, cand convenția matrimonială precede căsătoria, potrivit art. 330 alin. (2) C. civ., părți ale clauzei de preciput sunt viitorii soți. Conform art. 369 C. civ., după trecerea unei perioade de cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot opta pentru un alt regim matrimonial. Schimbarea regimului matrimonial se face prin act autentic notarial, iar soții pot opta pentru stipularea unei clauze de preciput în cuprinsul acestuia.

În ceea ce privește obiectul clauzei, clauza de preciput poate fi instituită numai asupra bunurilor comune, deținute în devălmășie, sau în coproprietate, nu și asupra bunurilor proprii ale soțului predecedat. Clauza de preciput nu poate viza decât bunuri privite ut singuli, iar nu ut universali, astfel rezultă necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul convenției matrimoniale, sau cel puțin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor. Obiectul clauzei de preciput este cel mai frecvent întalnit în practică ca fiind : locuința comună a soților și bunurile care o mobilează, un fond de comerț pe care aceștia îl exploatau împreună în timpul vieții, conturile bancare existente la momentul decesului sau diverse alte bunuri. De remarcat este faptul că în cazul în care obiectul clauzei il constituie locuința comună, clauza de preciput oferă un grad mai ridicat de protecție soțului supraviețuitor decât dreptul de abitație consacrat de art. 973 C. civ.

Preciputul prezintă un pronunțat caracter personal, clauza de preciput putând fi stipulată numai în favoarea soțului supraviețuitor, și poate avea un caracter bilateral, sau unilateral. Clauza de preciput va fi activată și preciputul va produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, eveniment care ope legis conduce la încetarea regimului comunității convenționale.

În privința situațiilor de ineficacitate, această clauză beneficiază de o relativă autonomie în raport cu actul juridic în care este încadrată, potrivit art. 333 alin. (4) legiuitorul prevăzând acele cazuri speciale care atrag caducitatea clauzei de preciput, deși convenția matrimonială este validă și produce efecte juridice. Prin urmare, clauza de preciput devine caducă în următoarele cazuri : a) comunitatea încetează în timpul vieții soților prin constatarea nulității, anularea ori desfacerea căsătoriei, precum și în situația în care regimul comunității convenționale își epuizează efectele în timpul căsătoriei, de exemplu, prin înlocuirea sa cu regimul separației de bunuri ; b) soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ; c) soții au decedat în același timp. În condițiile în care fiind vorba de comorienți ori de codecedați, funcționează o prezumție a morții concomitente, astfel, că, deși soții au vocație succesorală reciprocă, în situația specială analizată niciunul nu va putea moșteni în urma celuilalt, întrucât nu se poate dovedi „existența”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morții celuilalt soț ; d) bunurile care au făcut obiectul clauzei au fost vândute la cererea creditorilor comuni. Clauza este de asemenea caducă întrucât bunul sau bunurile au ieșit din patrimoniul soților iar la încetarea comunității ca urmare a încetării căsătoriei executarea clauzei nu mai este posibilă.

Potrivit art. 333 alin. (1) C. civ., soțul beneficiar (supraviețuitor) preia, fără plată și înainte de partajul moștenirii, bunurile enunțate în cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a comunității între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. Clauza de preciput îi conferă soțului supraviețuitor un avantaj, prin raportare la situația ce ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunității legale și a celor ale dreptului succesoral, protejându-l de efectul aleatoriu al partajului, în condițiile în care vine în concurs cu alți moștenitori interesați, la rândul lor, de atribuirea anumitor bunuri din averea soțului decedat. Pentru a nu fi lezate totuși interesele moștenitorilor rezervatari, legiuitorul a stabilit expres ca acestă clauză este supusă reducțiunii, nu și raportului donațiilor, ori de câte ori se depășește cotitatea disponibilă în limita căreia defunctul putea dispune în mod discreționar.

Prin dispozițiile art. 1096 alin. (1) și (2) C. civ., clauzei preciputare i se trasează natura juridică: ea este o liberalitate care împrumută trăsăturile legatului, și nu pe cele ale donației. Preciputul se aseamănă cu legatul prin aceea că produce efecte numai la decesul dispunătorului și prin interdicția de a afecta drepturile moștenitorilor rezervatari. Scopul reducțiunii legatelor, toate deodată și proporțional, este protejarea moștenitorilor rezervatari care, în afară de soțul supraviețuitor, sunt descendenții, iar în lipsa lor, părinții defunctului. Ca urmare, atunci, când prin instituirea preciputului soțului dispunător a depășit cotitatea disponibilă ordinară sau pe cea specială, clauza devine ineficace, în tot sau în parte, în măsura încălcării drepturilor moștenitorilor rezervatari.

Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile care fac obiectul clauzei. Astfel, se impun următoarele concluzii: creditorii comuni pot urări aceste bunuri înainte de încetarea comunității și, cu atât mai mult, după încetarea ei, când se procedează la lichidare și partaj; creditorii personali ai unui soț nu ar putea urmări aceste bunuri, întrucât ei nu sunt obligați să urmărească mai întâi bunurile proprii ale soțului debitor, iar dacă acestea sunt insuficiente, să ceară partajul, altfel, prin încetarea comunității în timpul vieții soților, preciputul devine caduc; bunurile ce fac obiectul preciputului nu sunt indisponibilizate și nici nu devin insesizabile pe durata căsătoriei; scopul dispoziției este protejarea intereselor creditorilor, mai ales că soții pot să încheie o convenție matrimonială cu clauză de preciput și în timpul căsătoriei, deci ar putea frauda interesele creditorilor comuni.

Executarea clauzei de preciput, potrivit dispozițiilor art. 333 alin. (5), se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent. Dispoziția trebuie coroborată cu cea din art. 367 lit. d), care prevede că, în cazul în care soții aleg regimul comunității convenționale, obiectul convenției matrimoniale poate fi și includerea clauzei de preciput. Preciputul nu poartă decât asupra activului net, așa cum rezultă și din dispozițiile articolului, ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după satisfacerea creanțelor creditorilor comunitari, aceștia conservând dreptul de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei, în conformitate cu art. 333 alin. (3), potrivit căruia clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile care fac obiectul clauzei.

De asemenea, aceste bunuri pot fi urmărite de creditori comuni, dar se poate conchide, per a contrario, nu și de creditorii personali, în cadrul urmăririi subsidiare, asupra bunurilor comune, a căror împărțire o cer creditorii. Un asemenea punct de vedere și-ar găsi susținere mai ales în cazul când obiect al clauzei de preciput ar fi un bun cert, cu o valoare afectivă importantă pentru soți, caz în care, la împărțirea, mai ales parțială a bunurilor comune, la cererea creditorilor personali, acesta să poată fi ferit de împărțeală, iar creditorii să fie satisfăcuți prin împărțirea celorlalte bunuri comune care ar exista.

Clauza de preciput este opozabilă celorlalți moștenitori ai soțului decedat care sunt „ținuți” de obligația de a strămuta proprietatea în favoarea soțului supraviețuitor beneficiar. În acest sens se aplică dispozițiile art. 895 C. civ., potrivit cărora înscrierile ce se întemeiază pe obligațiile ce reveneau unei persoane care a decedat se vor putea cere și după ce dreptul transmis către moștenitor a fost înscris pe numele moștenitorului, însă numai în măsura în care moștenitorul este ținut de îndeplinirea acestor obligații. Prin urmare, dreptul de proprietate al soțului supraviețuitor va fi înscris „împotriva” moștenitorilor, care, la rândul lor, nu se vor putea opune decât în măsura în care ar invoca „reducțiunea” în calitate de moștenitori rezervatari.

1.5. Modalități de lichidare. În ceea ce privește soarta bunurilor comune după încetarea regimului matrimonial, în cuprinsul convenției matrimoniale, soții pot hotărî includerea clauzei de preciput, totodată, convenția poate să cuprindă și o serie de modalități privind lichidarea comunității convenționale.

Potrivit art. 320 teza I, lichidarea regimurilor matrimoniale se poate face, în caz de încetare sau de schimbare, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Așadar, normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, potrivit dispozițiilor art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenției matrimonială a modalității concrete în care soții înțeleg să procedeze la lichidarea comunității convenționale. Paleta de opțiuni posibile este foarte largă, prin convenție putând fi stipulate clauzele referitoare la lichidarea regimului comunității convenționale privind :

1. partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune.

De asemenea, pot fi stabilite cote inegale în baza cărora ar urma să se partajeze bunurile comune. Stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului egalității soților, din moment ce chiar criterul legal de determinare a cotei-părți ce revine foecărui soț, consacrat de art. 357 alin. (2) C. civ., are în vedere contribuția efectivă a fiecăruia dintre ei. Adptând această clauză de partaj inegal, soții pot viza restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aoporturilor în comunitate. Clauza de partaj inegal nu trebuie confundată cu clauza de preciput, deoarece, în timp ce clauza de partaj inegal se poate activa indiferent de modalitatea de încetare a regimului matrimonial, clauza de preciput produce efecte doar în caz de încetare a căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. De asemenea, dacă prelevarea, de către soțul supraviețuitor, a bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput se produce înainte de partajul bunurilor comune, cealaltă clauză prezintă relevanță în cadrul lichidării propriu-zise a regimului matrimonial, în etapa finală a lichidării, respectiv împărțirea bunurilor comune ale soților.

2. În cuprinsul convenției matrimoniale se poate stabili de către soți, ca unul dintre ei să primescă nuda proprietate, iar celălalt uzufructul anumitor bunuri sau chiar al tuturor bunurilor comune.

3. Stabilirea unor cote inegale, potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune. În măsura în care nu poate fi dovedită o intenție frauduloasă a soților sau a unuia dintre ei, care să urmărească lezarea intereselor patrimoniale ale creditorilor comunitari, o asemenea clauză este în principiu valabilă.

4. Clauza de prelevare, la partaj, a unor bunuri, prin derogare de la regulile privind atribuirea bunurilor. Această clauză de prelevare nu se confundă cu clauza de preciput, deoarece, spre deosebire de aceasta din urmă, preluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei se realizează fără contrapartidă. Clauza de prelevare nu rupe echilibrul instituit de lege între moștenitori, ci conferă soțului supraviețuitor doar un drept de preferință la atribuirea bunurilor ce fac obiectul clauzei, în eventualitatea partajului succesoral, ceea ce înseamnă că bunul intră în masa succesorală de împărțit, iar, dacă este cazul, soțul supraviețuitor care îl preia, datorează sultă celorlalți moștenitori. În cazul clauzei de preciput, bunurile ce fac obiectul acesteia nu se includ în masa de împărțit, ci se cuvin soțului supraviețuitor cu prioritate și fără contrapartidă, urmând ca acessta să vină în concurs cu ceilalți moștenitori ai soțului decedat numai cu privire la celelalte bunuri din masa succesorală.

Utilitatea practică a stipulării unor astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobște cunoscut că în general procesele de partajare a bunurilor comune ale soților sunt complexe, costisitoare și de durată.

Secțiunea a 2-a. Simulația convenției matrimoniale

Potrivit dispozițiilor art. 331 C. civ., „Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință”. Dispozițiile art. 331 C. civ., consacră o aplicație a simulției în materia regimurilor matrimoniale, textul completându-se cu prevederile generale care reglementează simulația, respectiv art. 1289-1292 C. civ.

Ținând cont de scopul urmărit de părți, s-a subliniat că pentru existența simulației, este necesară efectuarea a două operațiuni succesive : expresia voinței reale care a determinat nașterea actului juridic, și voința de a ascunde, față de terți, adevărata înfățișare a actului juridic și de a crea o aparență statornică, dar neconformă cu realitatea.

Convenției matrimoniale, îi sunt aplicabile aceleași condiții ale simulației din dreptul comun, astfel, actul secret trebuie să fie contemporan cu actul aparent, deci să fie anterior sau cel puțin concomitent cu acesta, deoarece, dacă acesta ar fi ulterior, nu ar însemna decât să modifice un act anterior, convenit în realitate, ceea ce la convențiile matrimoniale se poate face doar printr-o nouă convenție. Contraînscrisul trebuie să fie secret, adică existența lui să nu fie menționată nici prin actul aparent, nici prin diverse forme de publicitate precum transcriere, intabulare, primirea de dată certă. Părțile trebuie să fie de acord asupra simulației, ceea ce presupune intenția comună de a simula, materializată în acordul simulator.

În esență, mecanismul simulației are în vedere ipoteza în care părțile încheie public (aparent) o convenție matrimonială și aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodată formalitățile de publicitate în vederea opozabilității față de terți, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior), se înțeleg ca, în realitate, între ele să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluția este aceea din drepul comun, în sensul că regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soți, neputând fi opus terților de bună-credință, față de care produce efecte doar regimul matrimonial pentru care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate. Pentru validitatea actului secret nu se cere îndeplinirea acelorași condiții de formă impuse pentru actul public. Astfel, potrivit art. 1289 alin. (2) C. civ., contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Dacă în contractele civile de drept comun, simulația poate îmbrăca una din cele trei forme cunoscute : fictivitatea, deghizarea și interpunerea de persoane, în ceea ce privește convenția matrimonială, cea de-a treia formă este exclusă, în primul rând datorită caracterului intuitu personae al acestor convenții, în care numai soții pot fi părți, nu și alte persoane interpuse.

Un contract este fictiv atunci când actul public este încheiat numai de formă, dar, în realitate, în spatele lui se ascunde un alt act juridic sau, chiar dacă nu există aces tact, părțile nu recunosc de comun acord între ele niciun efect juridic, nicio putere actului aparent fictiv. Totuși, ele nu au interes să se creadă că acel act public, aparent produce efecte specifice, conform naturii convenției respective. O astfel de simulație ar putea interveni, de exemplu, într-o convenție matrimonială prin care viitorii soți sau soții ar deroga de la regimul comunității legale, stabilindu-și un regim convențional de separație, dar, în realitate, ei înțelegând să își ducă menajul după regulile comunității. Ar fi posibil, uneori, ca fictivitatea actului aparent, prin care se disimulează regimul matrimonial aplicabil soților, să creeze impresia fictivității chiar a căsătoriei, putându-se considera chiar că a fost încheiată doar din interese pecuniare, fără ca ea în realitate să se consume. Astfel, cauza convenției matrimoniale este ilicită, atunci când căsătoria este întemeiată pe o cauză falsă, iar convenția matrimonială fiind un act accesoriu căsătoriei, de altfel, nulă, este ea însăși lovită de nulitate, fiind încălcate norme de ordine publică și fiind contrară normelor morale.

Deghizarea este o formă de simulație relativă, părțile acordului simulator din actul aparent sau public sunt legate în realitate printr-un raport juridic pe baza unui act secret căruia îi recunosc efecte juridice valabile, dar sub un alt nume, astfel că părțile înțeleg să prezinte acest act în exterior sub altă înfățișare. Deghizarea este totală și parțială. Deghizarea este totală este atunci când prin actul public se ascunde adevărata natură a actului secret, caz în care simulația privește cauza actului juridic, iar deghizarea parțială este atunci când prin actul public se ascund doar unele efecte ale actului secret, caz în care simulația privește obiectul actului juridic.

O simulație prin deghizare, poate fi de exemplu, atunci când soții, în regimul comunității convenționale pe care îl aleg, stabilesc că anumite bunuri, cum ar fi drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat, să fie considerate bunuri comune, însă actul secret prevede că aceste bunuri rămân bunuri proprii ale soțului titular al dreptului de proprietate. Astfel, simulația, pentru că nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri sau drepturilor și intereselor altor persoane, rămâne o operațiune valabilă.

Simulația în sine nu este sancționată cu nulitatea. Limitele simulației și, pe cale de consecintă, sancțiunea specifică simulației este inopozabilitatea față de terți a situației juridice create prin actul secret, și după caz, înlăturarea simulației pe calea acțiunii în simulație.

Atunci când simulația contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice și bunelor moravuri, va fi sancționată cu nulitate absolută. Față de terți, actul secret nu poat eavea niciun efect, sancțiunea lui fiind inopozabilitatea acestuia. Deși între părți va produce efecte doar actul secret, terților le va putea fi opusă doar situația juridică născută din actul aparent sau public. Soții nu pot invoca față de terți existența și conținutul actului secret, însă terții sunt îndreptățiți să invoce în beneficiul lor și împotriva părților, efectele actului secret, renunțând la inopozabilitatea față de ei a acestui act. Astfel, terții de bună-credință au dreptul de opțiune între a invoca actul aparent sau actul secret. Dacă însă soții dovedesc că terțul care invocă actul aparent a fost de rea-credință, actul secret va fi opozabil și față de el.

În ceea ce privește mijloacele procedurale prin care terții de bună-credință își pot proteja drepturile lor în cazul existenței unei simulații în materia convențiilor matrimoniale, avem în vedere dispozițiile art. 369 alin. (3) C. civ., care prvede că, prin schimbarea saun lichidarea regimului matrimonial, creditorii prejudiciați pot formula acțiunea reocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Potrivit art. 369 alin. (4) C. civ., pe lângă acțiunea revocatorie, creditorii pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor. Principala condiție pentru invocarea acestei excepții este existența unui litigiu dedus deja judecății. Acestă excepție poate fi ridicată de către creditori în orice acțiune existentă între creditorii prejudiciați, pe de o parte, și soți, pe de altă parte, ca părți ale convenției matrimoniale. Raportându-ne la prevedrile art. 1565 alin. (1) C. civ., observăm că, urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea, cât și față de toți ceilalți creditori care, putând introduce acțiunea, au intervenit în cauză. Având în vedere faptul că și alte persoane pot fi afectate de existența simulației unei convenții matrimoniale, întrebarea care s-ar pune, ar fi care este mijlocul procedural pe care terții de bună-credință îl au la îndemână atunci când sunt afectați de existența unei simulații a convenției matrimoniale. Răspunsul ne este oferit de dispozițiile art. 1290 și art. 1291 C. civ., care conțin prevederi referitoare la acțiunea în simulație. Doctrina de specialitate definește acțiunea în simulație ca fiind acea acțiune prin care se cere instanței de judecată să constate existența și conținutul actului secret, cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze care anihilează sau maschează actul real. Prin acțiunea în simulație nu se urmărește așadar, desființarea actului secret, constatarea sau pronunțarea nulității simulației, ci se urmărește constatarea inopozabilității față de terți a actului secret ; iar actul secret va fi menținut și își va produce efectele în toate acele situații când el a fost valabil încheiat, pentru tipul de act pe care l-a conceput.

Există uneori situații când acțiunea în simulație poate fi dublată și de o acțiune în nulitate, atunci când simulația s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice și bunelor moravuri. Chiar și în cazul convențiilor matrimoniale, acțiunea în simulație poate fi exercitată de orice persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret. Acțiunea în simulație va fi introdusă de obicei, de terțul pe care actul aparent îl prejudiciază și care are, deci, interesul să invoce existența actului secret ; dar, dacă terțul înțelege să beneficieze de contractul aparent, el nu are interes să introducă o acțiune în simulație.

Așadar, în această situație, o altă persoană interesată poate să introducă acțiunea în simulație, precum creditorul unuia dintre soți, prejudiciat de convenția matrimonială care stabilește că bunurile imobile donândite de soți pe timpul căsătoriei urmează să fie trecute pe numele soțului care nu îi este debitor. Astfel, interesul creditorului este de a aduce la masa bunurilor comune toate acele bunuri care sunt dobândite în timpul căsătoriei de ambii soți, pentru ca, apoi să poată cere, pe calea acțiunii oblice, partajarea acestora în vederea recuperării creanței sale de la soțul care îi este debitor. Creditorul va solicita instanței să constate existența și conținutul actului secret în care se prevede că aceste bunuri aparțin ambilor soți și va solicita constatarea nulității absolute a actului aparent și partajarea imobilelor dobândite de ambii soți, fie în cadrul aceleiași acțiuni, fie separat, pe calea acțiunii oblice.

Având în vedere că prevederile noului Cod civil nu precizează vreun termen de prescripție, nici faptul că acțiunea în simulație este o acțiune în constatare care poate fi exercitată oricând, pe cale principală sau de excepție, deducem că ea este o acțiune impresriptibilă extinctiv. Astfel, se invocă, în sprijinul acestei opinii, principiul potrivit căruia aparența în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.

În ceea ce privește mijlocul de probă în materia simulației, art. 1292 C. civ., prevede că dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori prin orice mijloc de probă. Mai mult chiar, textul citat statuează că și părțile, atunci când pretind că simulația are caracter ilicit, o pot dovedi cu orice mijloc de probă.

Capitolul IV. Limitele convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Regimul matrimonial primar

Noțiunea de regim primar imperativ este una doctrinară, nefiind expres constatată legislativ și desemnează un corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre soți și terți, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei. S-a afimat în acest sens că, regimul primar imperativ formează „constituția” regimurilor matrimoniale.

După modelul Codului civil francez și al Codului civil al provinciei Quebec care au constituit și principalele surse de inspirație, prin noua reglementare în materie se instituie un regim matrimonial primar. În structura regimului primar se articulează în mod armonios un set de reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, respectiv regulile consacrate în Secțiunea 1 „Dispoziții comune” din cadrul Capitolului VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, spre exemplu : regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

Întrucât, în reglementarea anterioara din Codul familei, nu era permisă încheierea convențiilor matrimoniale, noțiunea de regim primar imperativ era inutilă, din moment ce nu se putea aplica decât regimul comunității legale. Prin urmare, regimul primar alcătuiește nucleul de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, asigurând astfel o minimă unitate a raporturilor patrimoniale dintre soți în diversitatea regimurilor matrimoniale aplicabile potrivit opțiunii acestora. Așadar, convenția matrimonială și regimul primar imperativ sunt noțiuni opuse, dar și complementare. Cea dintâi evocând principiul libertății contractuale, iar cea de-a doua, ordinea publică, iar complentare, deoarece regimul primar imperativ nu-și justifică existența conceptuală decât într-un context legislativ care permite încheierea convențiilor matrimoniale.

„Regimul primar reprezintă un ansamblu de reguli fundamentale și imperative care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuși soții, în dreptul țărilor în care există o pluralitate de regimuri matrimoniale. El nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre aceștia și terți ; este vorba doar despre principiile fundamentale care guvernează aceste raporturi, principii ce se aplică în mod obligatoriu tuturor celor căsătoriți. Este primar deoarece cuprinde regulile elementare care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și celor existente între soți și terți. Aceste reguli sunt generale, independente, în principiu de regimul matrimonial aplicabil soților. Întrucât se aplică în mod obligatoriu tuturor soților ca un simplu efect al căsătoriei, neputându-se deroga pe calea convențiilor matrimonial, reiese așadar caracterul imperativ al regimului.”

„Regulile care se aplică în perioadele normale au ca scop să stabilească un echilibru între soți pe planul relațiilor patrimoniale, un raport echitabil între coeziunea cuplului și autonomia fiecăruia dintre soți. În general, regulile care constituie regimul primar se referă la protecția domiciliului conjugal, la suportarea cheltuielilor gospodăriei și îndeplinirea obligației de într-ajutorare a soților, repartizarea puterilor soților în domeniul administrării și gestionării patrimoniilor proprii și patrimoniului comun, între ei și raporturile acestora cu terții, la contractele încheiate între soți și puterile lor de prezentare, exercitarea unei profesii, sutonomia soților în cadrul vieții cotidiene, ajungându-se până la formarea unui patrimoniu familial. Aceste reguli sunt destul de diferite de la o țară la alta, deși toate au același scop, acela de a proteja căsătoria și de a crea un echilibru necesar în cadrul cuplului.”

Locuința familiei. Potrivit art. 321 C. civ., locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Definiția locuinței familiale implică un element material, locuirea efectivă a familiei în acel spațiu, și unul intențional sau volițional, respectiv stabilirea de către soți a afectării spațiului pentru acel scop. Atunci când soții nu locuiesc împreună, indiferent de cauza acestei separări, legiuitorul a prevăzut că locuința familiei va fi locuința soțului la care se află copiii. Dacă soții locuiesc separat, nu au copii și nicio probă nu rezultă intenția părților de a afecta un imobil pentru coabitare, se va considera că nu există o locuință a familiei și fiecare soț poate dispune de imobilele pe care le deține în funcție de titlul cu care deține imobilul și de regimul matrimonial aplicabil, nefiind incidente aceste dispoziții ale regimului primar. Locuința familiei se poate afla în orice imobil, indiferent de titlul cu care unul sau ambii soți dețin locuința. Astfel, imobilul poate fi : proprietatea exclusivă a unui soț sau proprietatea comună devălmașă oi pe cote-părți a ambilor soți ; deținut pe baza unui contract încheiat înainte de căsătorie ; deținut cu orice alt titlu (comodat, tolerat etc.). Potrivit art. art. 321 alin. (2) C. civ., oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

În vederea asigurării locuinței familiale, legiuitorul a prevăzut necesitatea consimțământului ambilor soți pentru încheierea actelor prin care se dispune de drepturile asupra locuinței familiei și a celor prin care ar fi afectată folosința acesteia. Locuința familiei nu este scoasă practic din circuitul civil, ci doar se limitează posibilitatea ca un soț să încheie singur acte care să conducă la pierderea ei. Protecția specială instituită asupra locuinței familiei se întinde și asupra bunurilor ce o mobilează sau o decorează, astfel că un soț nu poate deplasa din locuință și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț. În cazul în care consimțământul este refuzat fără motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

Prin urmare, soțul care nu și-a dat consimțământul la deplasarea bunurilor mobile poate cere daune-interese de la celălalt soț. În plus, în cazul actelor de înstrăinare, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului nu poate cere anularea actului decât dacă terțul dobânditor a fost de rea-credință, cunoscând calitatea bunului mobil de bun care mobilează sau decorează locuința familiei. Dacă însă, terțul este de bună-credință, nu se poate solicita anularea actului juridic, soțul al cărui consimțământ nu a fost obținut poate pretinde numai daune-interese de la soțul dispunător.

Art. 323 C. civ., prevede că atunci când soții dețin locuința comună în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. Locuința astfel deținută capătă regimul juridic special al locuinței familiei, prevăzut la art. 322 C. civ., așadar nu este posibilă încheierea unei convenții contrare, prin care soții să stipuleze, de exemplu, că numai unul dintre ei ar avea drepturi locative asupra respectivei locuințe. Dispozițiile art. 323 alin. (3) constituie o normă de protecție a soțului supraviețuitor, în ipoteza în care doar soțul decedat era titularul contractului de închiriere.

Potrivit art. 324 C. civ., la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitațile locative proprii ale foștilor soți. Soțul căruia i s-a atribuit beneficul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. La partaj, dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa asupra cotei cuvenite soțului căsruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă. Locatorul va fi citat din oficiu, chiar dacă soții, nu solicită acest lucru sau se opun citării. Citarea locatorului se va face și în cazul atribuirii. Prevederile art. 324 alin. (1)-(3) se aplică și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. Atribuirea folosinței locuinței proprietate comună va fi astfel provizorie, rezolvarea definitivă a situației părților fiind făcută cu ocazia procesului de partaj.

Cheltuielile căsătoriei. Art. 325 C. civ., prevede două obligații ale soților, și anume, obligația de sprijin material reciproc și obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei. În cadrul obligației soților de a suporta cheltuielile căsătoriei sunt incluse și cheltuielile pentru ducerea gospodăriei comune, obligația părinților de a întreține copiii minori și obligația de întreținere între soți. Obligația de sprijin material reciproc între soți se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei, dar care nu cuprind obligația de întreținere față de copiii minori, și prin diferite alte forme de asistență materială între soți. Obligația de întreținere nu are caracter permanent, fiind condiționată de starea de nevoie a soțului care pretinde întreținere.

Art. 325 alin. (2) C. civ., cuprinde modul de reglementare a contribuției fiecărui soț la cheltuielile căsătoriei. Această contribuție poate fi stabilită prin convenția matrimonială sau prin alt act încheiat între părți concomitent sau ulterior convenției matrimoniale. Astfel, soții pot alege să stabilească o sumă fixă, globală sau periodică, ori un procent din veniturile ficăruia ori din cheltuielile familiei. Dacă soții nu au stabilit participarea fiecăruia la cheltuielile căsătoriei, ei sunt obligați să contribuie în raport cu mijloacele pe care le au. Dacă soții nu se înțeleg cu privire la executarea acestor obligații, sau unul dintre ei nu contribuie la cheltuielile căsătoriei, din motive imputabile sau nu, celălalt soț se poate adresa instanței de tutelă, solicitându-i să plătească partea ce îi revine fiecăruia și modalitatea de executare.

„În ceea ce privește executarea, obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei are un caracter succesiv și permanent, executându-se în timpul căsătoriei, de regulă benevol, prin ducerea traiului în comun. Fiind un efect legal al căsătoriei, acestă obligație nu implică în mod necesar o comunitate de viață a soților, contribuția datorându-se și în situația în care soții sunt despărțiți în fapt, precum și în timpul procesului de divorț. Executarea efectivă a obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei se aduce la îndeplinire prin aporturi în numerar, în natură sau în industrie. Dacă, în situația unor neînțelegeri între soți, obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei nu este executată de bună-voie, ea poate fi asigurată prin constrângere juridică.”

Munca în gospodărie a soților. Potrivit art. 326 C. civ., munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la suportarea sarcinilor căsătoriei. Așadar, prin convenția matrimonială, indiferent de regiml matrimonial pentru care soții au optat, nu s-ar putea stabili faptul că această prestație a unuia dintre soți nu este considerată o astfel de contribuție. În cazul regimurilor comunitare, munca în gospodărie a unuia dintre soți și pentru educarea copiilor este considerată o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune.

Veniturile din profesie. Potrivit art. 327 C. civ., independența profesională presupune alegerea liberă a profesiei și schimbarea acesteia ori de câte ori soțul consideră necesar, libertatea exercitării profesiei alese și libertatea de a dispune de veniturile obținute din exercitarea profesiei. Această libertate implică în primul rând, libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, în baza principiului egalității în drepturi a soților, oricare ar fi natura și obiectul acesteia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie. Libertatea de alegere se manifestă și în ceea ce privește schimbarea profesiei, fără ca acordul celuilalt soț să fie necesar, chiar dacă opțiunea respectivă ar avea o influență indirectă asupra locuinței familiei, atunci când contractul e închiriere este accesoriu al contractului de muncă. În categoria veniturilor încasate, intră toate acele venituri profesionale ale unui soț, nu doar salariul ci și ansamblul accesoriilor acestuia, precum și sumele de bani încasate cu titlu de substituit al salariului. De asemenea, trebuie incluse și veniturile profesionale rezultate din desfășurarea unei activitățI care nu are caracter salarial. Libertatea de a dispune de veniturile încasate nu are caracter absolut, fiecare soț fiind ținut în prealabil de obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei.

Dreptul la compensație. În măsura în care ajutorul prestat se circumscrie obligației generale de sprijin reciproc între soți, nu se datorează compensație, asistența conjugală fiind o prestație profesională. Între soți se poate încheia un contract de muncă, caracterizat prin raportul de subordonare care se stabilește între părți : angajator și salariat- este incompatibil cu spiritul conjugal și cu principiul deplinei egalități în drepturi și obligații a soților. Dacă prestația considerabil superioară a unuia dintre soți are ca suport juridic un contract de mandat sau orice alt raport juridic, atunci se vor aplica dispozițiile speciale care guvernează materia respectivă. Astfel, dreptul la compensație există dacă un soț a participat efectiv, o perioadă de timp îndelungată, la activitatea celuilalt, fără a pretinde sau a primi remunerație, fiind depășite limitele obligației sale de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

Secțiunea a 2-a. Regimul matrimonial ales

Noul cod civil nu consacră libertatea absolută a convențiilor matrimoniale, ci doar posibilitatea de a alege între cele trei regimuri matrimoniale de la care se poate deroga numai în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel de cazuri sunt cele prevăzute în statutul matrimonial de bază sau clauza de preciput, care pot fi incluse în convenția matrimonială. Sancțiunea încluderii în convenția matrimonială a unor clauze contrare sau incompatibile cu regimul matrimonial ales de părți este nulitatea absolută a acestora. În cazul în care clauza nulă nu afectează întreaga convenție, aceasta din urmă își păstrează valabilitatea, dacă existența ei nu a fost condiționată de către părți de menținerea clauzei lovite de nulitate absolută.

Obiectul esențial al convenției matrimoniale îl constituie însuși regimul matrimonial voluntar și concret pe care viitorii soți îl aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal. Convenția matrimonială poate cuprinde și alte clauze aflate într-o legătură mai strânsă sau mai îndepărtată cu regimul matrimonial.

Având în vedere că libertatea soților de a stabili regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei nu este absolută, legea instituie o serie de limite generale și speciale care îngrădesc această libertate.

În primul rând este aplicabilă limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale legii și bunelor moravuri. Ca aplicații ale ordinii publice din materia convențiilor matrimoniale, nu se poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale. În virtutea principiului egalității dintre soți, nu s-ar putea, prin convenție matrimonială, adopta un regim matrimonial care ar presupune reînvierea, pe cale convențională, a regimurilor matrimoniale din reglementările bazate pe inegalitatea dintre bărbat și femeie. Astfel, nu ar fi posibilă adoptarea așa-numitului „regim matrimonial fără comunitate”, a cărui caracteristică era separația de bunuri, dar care conferea bărbatului gestiunea tuturor bunurilor femeii, dar și obligația de a suporta toate sarcinile căsătoriei, întrucât principiul egalității presupune că fiecare soț are gestiunea bunurilor asupra cărora are un drept de proprietate exclusivă. În ceea ce privește exercitarea autorității părintești, nu s-ar putea stipula printr-o convenție matrimonială că obligația de a suporta cheltuielile privind întreținerea unui eventual copil al soților ar urma să fie suportate doar de unul dintre soți.

De asemenea, nici regulile devoluțiunii succesorale legale nu intră în perimetrul autonomiei de voință a soților, astfel că, nu se poate modifica printr-o convenție matrimonială, ordinea în care persoanele sunt chemate la moștenire sau cotele care li se cuvin. În ceea ce privește alte dispoziții de ordine publică, se consideră că nu se poate reînvia vechiul regim dotal, principala caracteristică a acestui regim fiind aceea de a indisponibiliza bunurile femeii care constituiau dota, reprezentând așadar o excepție de la dreptul comun care interzice clauzele generale de inalienabilitate. De asemenea, clauzele prin care se stipulează interdicția unuia dintre soți de a se recăsători în caz de divorț sau de încetare a căsătoriei prin deces, vor fi considerate nule, întrucât aduc atingere libertății matrimoniale, respectiv dreptul de a se (re)căsători.

În al doilea rând, există limite speciale ale convențiilor matrimoniale, limite ce sunt determinate de modul de reglementare a regimurilor matrimoniale, în cadrul cărora se pot distinge două subcategorii, după cum libertatea convențiilor matrimoniale se referă la dreptul de a opta pentru un anumit regim matrimonial sau la dreptul de a amenaja unul dintre regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege.

1. Libertatea de a alege sau de a crea un regim matrimonial. În general legislațiile nu stabilesc restricții, în sensul că viitorii soți pot adopta orice regim matrimonial reglementat, sau își pot crea un regim matrimonial propriu prin combinarea regimurilor prevăzute alternativ de lege. Există însă și legislații care limitează dreptul de opțiune al viitorilor soți la regimurile matrimoniale alternative expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) C. civ., viitorii soți pot alege ca regim matrimonial : comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Astfel, se poate considera că această limitare operează în dreptul intern, iar nu și în dreptul internațional privat.

2. Libertatea de a aduce modificări conținutului regimului matrimonial ales. Față de modul cum acesta este configurat de lege și propus viitorilor soți, se pot identifica două categorii de limite : regimul primar, care se aplică de drept, prin însuși efectul încheierii căsătoriei, și de la care nu se poate deroga ; limite speciale intrinseci regimului matrimonial ales, astfel, potrivit art. 332 alin. (1) C. civ., prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales, numai în cazurile anume prevăzute de lege. De exemplu, în cadrul regimului comunității legale, nu s-ar putea deroga de la regulile privind cogestiunea bunurilor comune, prin instituirea unei gestiuni exclusive a bunurilor comune sau a anumitor categorii de bunuri comune în favoarea unuia dintre soți.

Capitolul V. Efectele și sancțiunea convenției matrimoniale

Secțiunea 1. Alegerea regimului matrimonial

Libertatea alegerii și modificării regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial concret adaptat nevoilor, mentalităților și posibilităților economice ale soților și, de aceea, regimurile matrimoniale bazate pe principiul libertății alegerii regimului matrimonial sunt preferabile unui regim matrimonial legal, unic și imperativ. Alegerea regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei convenții matrimoniale, iar o astfel de convenție nu este necesară decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât regimul comunității legale, sau doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal.

Potrivit art. 312 alin. (1) C. civ., libertatea de opțiune este limitată, viitorii soți pot alege ca regim matrimonial : comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Pe de altă parte, acestă libertate nu este absolută, ci îngradită prin instituirea unui corp de norme imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială și care alcătuiește regimul matrimonial primar. În situația în care, prin convenție matrimonială nu s-a ales un regim matrimonial concret, prin lege este indicat regim matrimonial aplicabil soților, care constituie astfel regimul matrimonial legal.

Libertatea alegerii regimului matrimonial implică, în principiu, și posibilitatea soților de a modifica în timpul căsătoriei regimul matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit. Modificarea regimului matrimonial presupune, de asemenea, încheierea unei convenții matrimoniale.

Secțiunea 2. Modificarea convențională a regimului matrimonial

În privința modificării convenției matrimoniale, este necesar să se facă distincție între modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie și modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Astfel, potrivit art. 336 C. civ., convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 și art. 332 C. civ. Totodată, pentru opozabilitate față de terți, trebuie respectate condițiile de publicitate prevăzute de art. 334 și art. 335 C. civ., pentru orice convenție matrimonială.

Modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie poate avea ca obiect chiar înlocuirea regimului matrimonial inițial ales de soți, după cum poate să privească doar anumite modificări în cadrul aceluiași regim matrimonial. Modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie se realizează cu acordul tuturor persoanelor care au participat la încheierea ei. În schimb, modificarea regimului matrimonial se realizează în timpul căsătoriei, după ce regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei a produs efecte. Și aceasta presupune încheierea unei convenții, care trebuie să îndeplinească toate condițiile convenției matrimoniale. Se observă că deosebirea dintre cele două ipoteze constă în faptul că, înainte de încheierea căsătoriei vorbim de modificarea convenției matrimoniale, pe când în timpul căsătoriei, de modificarea regimului matrimonial. Modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie presupune, prezența tuturor celor care au participat la încheierea ei, în timp ce modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei se realizează doar cu acordul soților.

Din dispozițiile art. 369 alin. (1) C. civ., reiese că pentru modificarea directă a regimului matrimonial este necesară încheierea unei convenții matrimoniale, prin care soții, fie înlocuiesc regimul matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit, fie, aceluiași regim matrimonial îi pot aduce anumite modificări. Convenția matrimonială prin care se înlocuiește sau se modifică regimul matrimonial trebuie să îndeplinească anumite condiții de validitate a contractelor precum și unele condiții speciale.

Așadar, modificarea regimului matrimonial prin convenție matrimonială presupune consimțământul liber și neviciat al soților. Chiar dacă la încheierea convenției matrimoniale inițiale au fost părți și alte persoane decât viitorii soți, consimțământul acestora nu este necesar la modificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei, spre deosebire de situația în care convenția matrimonială se modifică înainte de celebrarea căsătoriei. Astfel, dispozițiile art. 369 alin. (1) C. civ., se referă expres la soții care pot să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei, de unde rezultă că, deși la încheierea convenției matrimoniale au participat și alte persoane, motiv pentru care, potrivit dispozițiile art. 330 alin. (1), convenția matrimonială se încheie „cu consimțământul tuturor părților”, pentru modificarea regimului matrimonial nu se cere și consimțământul acestora. În ceea ce privește capacitatea, minorul, deși nu a împlinit încă vârsta de 18 ani, dar, întrucât s-a căsătorit, dobândește astfel capacitate deplină de exercițiu și poate încheia singur o asemenea convenție matrimonială de modificare a regimului matrimonial. Noul cod civil instituie o cerință specială de fond, și anume ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin un an, astfel după împlinirea acestui termen soții pot modifica sau înlocui regimul matrimonial ori de câte ori doresc.

La modificarea regimul matrimonial trebuie avute în vedere limitele impuse convenției matrimoniale. Astfel, în ceea ce privește obiectul convenției matrimoniale, dispozițiile art. 332 alin. (1) C. civ., prevăd că „prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege” și, de asemenea, prevederile art. 312 alin. (2), potrivit cărora, „indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

În ceea ce privește condițiile de formă, pentru încheierea convenției prin care se modifică regimul matrimonial, este cerută ad validitatem forma autentică notarială, ca și pentru încheierea convenției matrimoniale. Pentru opozabilitate față de terți, modificarea regimului matrimonial este supusă măsurilor de publicitate. Despre modificarea convenției matrimoniale se face mențiune pe actul de căsătorie, și în registrul comerțului dacă unul dintre soți este comerciant. Sunt aplicabile dispozițiile privind publicitatea convenției, astfel încât modificarea convențională a regimului matrimonial trebuie să fie înscrisă în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. Pentru a fi opozabilă terților, este necesar ca soții să nu fi urmărit frauda intereselor acestora prin modificarea regimului matrimonial. Astfel, chiar dacă s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, modificarea regimului matrimonial nu este opozabilă terților, dacă modificarea s-a făcut în frauda intereselor lor. Așadar, creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiune revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate, sau, de când au cunoscut aceste împrejurări pe altă cale. Ei pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

Modificarea regimului matrimonial, produce efecte între soți, în principiu, de la data încheierii convenției în forma autentică notarială, iar față de terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate. În funcție de importanța modificărilor, rezultatul poate consta intr-o înlocuire a regimului matrimonial cu un alt regim matrimonial sau modificarea regimului existent. Soții pot opta pentru o schimbare totală a regimului matrimonial, ceea ce implică încetarea și, după caz, lichidarea regimului matrimonial anterior. Se remarcă astfel faptul că nu atât modificarea în sine a regimului matrimonial ar putea să aducă atingere drepturilor creditorilor, cât eventualul partaj al bunurilor comune. Creditorul având în acest caz, la îndemână acțiunea revocatorie împotriva actului făcut în frauda lui. Pe de altă parte, soții pot opta pentru o modificare parțială a regimului matrimonial, în sensul că pot modifica doar regimul unuia sau al anumitor bunuri ori reguli referitoare la gestiunea bunurilor sau cele car eprivesc lichidarea regimului matrimonial, potrivit dispozițiilor art. 367 C. civ.

În ceea ce privește măsura în care donațiile făcute prin convenție matrimonială sunt afectate de modificarea ulterioară a regimului matrimonial, se disting astfel două ipoteze, și anume : donațiile făcute între viitorii soți sau între soți cu ocazia încheierii convenței matrimoniale nu sunt ipso facto afectate prin schimbarea regimului matrimonial ; donațiile făcute de un terț soților nu sunt revocabile pin schimbarea regimului matrimonial. De asemenea, se poate discuta dacă este valabilă clauza prin care terțul subordoneză menținerea donației de condiția ca soții să nu modifice regimul matrimonial. Discutabilă este și menținerea donației făcută de un terț în considerarea unui anumit regim matrimonial, pe care soții îl înlocuiesc ulterior cu un altul.

Secțiunea a 3-a. Nulitatea convenției

Sancțiunea generală care intervine în cazul încălcării condițiilor de validitate ale convenției matrimoniale este nulitatea. Potrivit art. 338 C. civ., în cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

Cazurile specifice de nulitate absolută a convenției matrimoniale sunt : lipsa consimțământului ; lipsa formei autentice notariale, precum și lipsa procurii autentice și speciale, atunci când convenția se încheie prin mandatar ; nerespectarea condițiilor privind limitele de ordine publică ale încheierii convenției matrimoniale.

În privința regimului juridic al nulității absolute a convenției matrimoniale, întrucât nu există dispoziții derogatorii în materie, se aplică dispozițiile art. 1247 alin. (2)-(4) C. civ., în sensul că orice persoană interesată poate invoca nulitatea pe cale de acțiune sau de excepție, convenția matrimonială lovită de nulitate absolută nefiind susceptibilă de confirmare, întrucât nu există nicio dispoziție specială în acest sens. De asemenea, cauzele speciale de acoperire a nulității absolute a căsătoriei nu se aplică și în privința convenției matrimoniale.

În ceea ce privește nulitatea relativă a convenției matrimoniale, aceasta intervine în cazul viciilor de consimțământ, precum și în cazul minorului care încheie convenția matrimonială fără respectarea formelor de abilitare prevăzute de lege, precum încuviințarea ocrotitorului legal și autorizarea instanței de tutelă. În privința încălcării dispozițiilor privind capacitatea matrimonială, art. 337 C. civ., are în vedere doar anularea convenției matrimoniale încheiate de minorul având vârsta matrimonială legală, dar care a încheiat convenția în lipsa încuviințării ocrotitorului legal sau autorizării instanței de tutelă. Așadar, sancțiunea este nulitatea relativă sau nulitatea absolută ? În primul rând se poate susține faptul că nu se extrapolează sancțiunea nulității în materia căsătoriei minorului care nu a împlinit vârsta matrimonială, ci sancțiunea aplicabilă ar fi nulitatea relativă pentru actele încheiate de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă. În al doilea rând, sancțiunea ar trebui să fie aceeași, respectiv nulitatea absolută, atât pentru încheierea căsătoriei de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât și pentru încheierea unei convenții matrimoniale cu încălcarea condiției referitoare la vârsta matrimonială legală.

În ceea ce privește viciile de consimțământ, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune în termenul de prescripție de 3 ani, iar pe cale de excepție chiar și după împlinirea acestuia. În condițiile art. 2529 C. civ., prescripția începe să curgă : în caz de violență, din ziua în care aceasta a încetat ; în cazul dolului, din ziua în care a fost descoperit ; iar în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit sau reprezentantul legal a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

Convenția matrimonială lovită de nulitate este considerată ca și inexistentă și este desființată cu efect retroactiv. Potrivit art. 338 C. civ., în cazul în care convenția matrimonială este lovită de nulitate, soții vor fi considerați căsătoriți sub imperiul regimului comunității legale, ca și cum nu ar fi încheiat o convenție matrimonială. Nulitatea convenției matrimoniale nu atrage însă și nulitatea căsătoriei. În ceea ce privește determinarea întinderii nulității, trebuie să se țină cont și de caracterul complex al convenției matrimoniale, respectiv faptul că aceasta poate constitui forma juridică a unor operațiuni distincte ca natură juridică.

Astfel, se pot distinge mai multe ipoteze, și anume : anularea convenției atrage și anularea altor acte care sunt strâns legate de convenția matrimonială; anularea convenției atrage, în lipsa unei dispoziții contrare și anularea actelor pe care autorul lor le-a săvârșit în considerarea regimului matrimonial ales ; anularea convenției nu atrage însă anularea actelor juridice care ar fi putut fi valabil încheiate și în afara acesteia. Invers, este posibil ca numai o anumită clauză a convenției matrimoniale să fie lovită de nulitate, astfel, interesează natura clauzei și intenția părților : dacă este o clauză independentă de regimul matrimonial, precum recunoașterea de filiație, convenția matrimonială rămâne valabilă, fiind afectată de nulitate numai clauza în discuție ; dacă este o clauză care, la rândul ei a constituit cauza impulsivă și determinantă a alegerii unui anumit regim matrimonial, atunci nulitatea ei va atrage și nulitatea convenției matrimoniale, de exemplu, nulitatea donației consimțite de unul dintre viitorii soți în favoarea celuilat soț, atrage nulitatea convenției matrimoniale în integralitatea ei dacă se dovedește că alegerea regimului matrimonial era condiționată de această integralitate.

Anexe

Convenție matrimonială între viitorii soți

-regimul comunității convenționale-

I. PĂRȚILE

1. Subsemnatul ………….., cetățean ……….., domiciliat în ………., cnp, ………

2. Subsemnata ……………, cetățean ………., domiciliată în ………, cnp ……….

în calitate de viitori soți, având în vedere intenția de a ne căsători la data de ………….

II. OBIECTUL CONVENȚIEI

2.1. Noi, părțile am hotărât să adoptăm regimul matrimonial al comunității convenționale, reglementat de art.366-368 Cod Civil.

2.2. Regimul comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind comunitatea legală, acolo unde prin prezenta convenție nu s-a prevăzut altfel.

2.3. Noi, părțile am hotărât următoarele:

a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c) Cod Civil;

b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);

c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;

e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.

2.4. Noi, părțile confirmăm inventarul bunurilor mobile autentificat sub nr………de notarul public………….., care face parte integrantă din prezenta convenție matrimonialăsau

Noi, părțile declarăm că notarul public ne-a adus la cunoștință posibilitatea întocmirii unui inventar al bunurilor mobile proprii, precum și faptul că în lipsa unui astfel de inventar, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune și declarăm că nu solicităm întocmirea unui astfel de inventar (nu există bunuri mobile proprii).

III. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE SOȚILOR

3.1. Noi, părțile declarăm că notarul public ne-a adus la cunoștință următoarele efecte juridice ale regimului comunității convenționale:

– bunurile dobândite în timpul regimului comunității convenționale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.

– fiecare soț are dreptul de a folosi bunurile comune fără consimțământul expres al celuilalt soț și poate încheia singur acte de conservare și de administrare cu privire la orice dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.

– actele de înstrăinare sau de grevare, precum și orice alte acte de dispoziție având ca obiect bunurile imobile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.

– oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă anumitor formalități de publicitate.

– sunt bunuri proprii ale soților, bunurile prevăzute de art.340 Cod Civil.

– fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii.

– în timpul comunității soții pot împărți bunurile comune în tot sau în parte, prin act autentic notarial sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară.

3.2. Prezenta convenție produce efecte de la data încheierii căsătoriei.

3.3. Noi, părțile declarăm că notarul public ne-a adus la cunoștință următoarele dispoziții cu caracter general care se aplică și regimului comunității convenționale (art.312 alin.2 Cod Civil):

– soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei;

– oricare dintre soți poate să dea mandat celuilalt soț să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor ce le are potrivit regimului matrimonial;

– fiecare soț poate face singur, fără consimțământul celuilalt soț, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea;

– fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă.

– în mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres.

– niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care este afectată folosința acesteia. Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Oricare dintre soți poate cere notarea în Cartea Funciară a unui imobil a faptului că reprezintă locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului;

– în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie, dispozițiile paragrafului anterior fiind aplicabile.

IV. MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

4.1. Regimul matrimonial ales se poate modifica sau înlocui oricând până la data încheierii căsătoriei (art.336 Cod Civil).

4.2. După încheierea căsătoriei, regimul matrimonial ales se poate modifica sau înlocui, după cel puțin un an de la încheierea acesteia.

4.3. Orice modificare sau înlocuire a regimului matrimonial se va face cu respectarea condițiilor prevăzute de Codul civil pentru încheierea convenției matrimoniale.

V. ÎNCETAREA REGIMULUI MATRIMONIAL. LICHIDAREA

5.1. Regimul matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei prin divorț, prin încetarea căsătoriei ca urmare a decesului unuia/ambilor soți sau prin nulitatea/anularea căsătoriei.

5.2. În caz de încetare sau schimbare a regimului matrimonial, acesta se lichidează prin bună învoială prin act autentic notarial, sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară.

VI. PUBLICITATEA CONVENȚIEI MATRIMONIALE

6.1. Noi, părțile declarăm că ni s-a adus la cunoștință obligația de a prezenta convenția matrimonială, ofițerului de stare civilă la data încheierii căsătoriei.

6.2. În vederea opozabilității față de terți, un exemplar al prezentei convenții și al inventarului (după caz) se va transmite de notarul public la RNNRM.

6.3. În vederea opozabilității față de terți, oricare dintre soți va putea îndeplini formalitățile pentru efectuarea înscrierilor corespunzătoare la Biroul de cadastru și Publicitate Imobiliară competent pentru bunurile imobile și la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, pentru bunurile mobile (conform art.334 alin.3 și alin.4 Cod Civil).

VII. LEGEA APLICABILĂ REGIMULUI MATRIMONIAL.

7.1. Noi, părțile am hotărât ca legea aplicabilă regimului matrimonial să fie legea ……

7.2. Soții pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial dintre cele prevăzute de art.2590 alin.2 Cod Civil, cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege pentru încheierea convenției matrimoniale (art.2591 alin.2 Cod Civil).

7.3. Noi, părțile declarăm că notarul public ne-a adus la cunoștință domeniul de aplicare a legii aplicabile regimului matrimonial prevăzut de art.2593 Cod Civil.

VIII. LEGEA APLICABILĂ DIVORȚULUI

8.1. Noi, părțile am hotărât ca legea aplicabilă divorțului să fie legea …………………..

8.2. Dacă legea străină aleasă nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român sau are reședința obișnuită în România (art.2600 alin.2 Cod Civil).

Cheltuielile pentru întocmirea prezentei convenției au fost suportate de ambele părți.

Tehnoredactat la ………….., în …… exemplare, din care un exemplar pentru arhiva biroului notarial, un exemplar pentru RNNRM și …… exemplare s-au eliberat părților.

Semnătura…………… Semnătura……..

Concluzii

Din considerarea celor prezentate, prin actuala reglementare a Codului civil, introducerea noilor regimuri matrimoniale, și reglementarea convenției matrimoniale, prezintă o mare însemnătate, întrucât soții, sau viitorii soți, își pot alege un alt regim matrimonial, altul decât regimul comunității legale, respectiv regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

În comparație cu vechea reglementare a Codului civil, elementul de noutate adus dreptului civil al familiei, este reprezentat de convenția matrimonială. Se întroduce astfel, posibilitatea soților sau viitorilor soți de a-și stabili regimul matrimonial aplicabil în principiu pe toată durata căsătoriei.

Încheierea unei convenții matrimoniale presupune alegerea unui regim matrimonial concret, potrivit cerințelor viitorilor soți, iar o astfel de alegere nu este necesară decât dacă, soții sau viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât regimul primar.

Pentru valablitatea unei convenții matrimoniale, este necesară încheierea în formă autentică notarială, soții putând să beneficieze astfel de consilierea notarului în privința redactării convenției. Pe lângă necesitatea formei autentice notariale, se impune și o cerință de publicitate a regimului matrimonial, respectiv a convenției matrimoniale, publicitate ce se realizează prin înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale.

Bibliografie

Marieta AVRAM, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013

Cristina Codruța HAGEANU, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012

Al. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București, 2005

Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000

Fi. A. BAIAȘ, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. BECK,

Nadia Cerasela ANIȚEI, Convenția matrimonială potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

P. VASILESCU, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009

E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. BECK, București, 2008

A. Al. BANCIU, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011

M. AVRAM, C. NICOLESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010

Ph. MALAURIE, Les régimes matrimoniaux, P.U.F., Paris, 1997

G. AIOANEI, E. POENARU, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008

A. Al. BANCIU, Reflecții cu privire la clauza de preciput în volumul Raporturile juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005

C. JUGASTRU, Drept civil. Obligațiile, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2003

C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria genarală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2008

Bibliografie

Marieta AVRAM, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013

Cristina Codruța HAGEANU, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012

Al. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București, 2005

Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000

Fi. A. BAIAȘ, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. BECK,

Nadia Cerasela ANIȚEI, Convenția matrimonială potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

P. VASILESCU, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009

E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. BECK, București, 2008

A. Al. BANCIU, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011

M. AVRAM, C. NICOLESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010

Ph. MALAURIE, Les régimes matrimoniaux, P.U.F., Paris, 1997

G. AIOANEI, E. POENARU, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008

A. Al. BANCIU, Reflecții cu privire la clauza de preciput în volumul Raporturile juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005

C. JUGASTRU, Drept civil. Obligațiile, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2003

C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria genarală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2008