. Conventia Europeana a Drepturilor Omului
PREZENTARE GENERALĂ
Potrivit dispozițiilor constituționale tratatele internaționale privind protecția drepturilor omului ratificate de statul român fac parte din dreptul intern și, în măsura în care acestea din urmă prezintă prevederi mai favorabile, se aplică cu prioritate față de orice altă dispoziție de drept internă, înlăturând și aplicarea principiului lex posterior derogat legi priori. Recunoscută aproape unanim la nivel european, supremația dreptului internațional asupra dreptului intern a condus la un proces continuu și permanent accelerat de supranaționalizare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale.
De aceea, considerăm necesar ca, înainte de a analiza efectele ratificării Convenției europene a drepturilor omului, să prezentăm succint evoluția sistemului european de protecție a drepturilor fundamentale, precum și organizarea sistemului jurisprudențial de garantare a acestora.
Protecția internațională a drepturilor omului
Dreptul internațional modern al drepturilor omului s-a născut la finele celui de al doilea război mondial când descoperirea și dezvăluirea atrocităților comise în timpul Holocaustului, în care se estimează că au decedat peste 10 milioane de persoane, a relevat necesitatea codificării unor standarde internaționale de protecție a drepturilor omului, precum și crearea unor sisteme de garantare a respectării acestora. Față de poziția anterioară războiului mondial, conform căreia protecția drepturilor omului era o problemă strict de drept intern, a apărut un puternic curent de opinie potrivit căruia protecția drepturilor și libertăților omului este un mijloc puternic de a asigura continuitatea valorilor democratice și de a garanta pacea și securitatea internațională. Astfel, statele învingătoare, dar și noile guverne ale statelor învinse, au răspuns acestei idei și au creat Organizația Națiunilor Unite, au înființat tribunalele pentru crime de război de la Nuremberg și Tokyo și au încheiat cele patru convenții de la Geneva din 1949. La scurt timp, organizațiile regionale interstatale din Europa și America au creat structuri proprii pentru protejarea drepturilor omului.
Înființată în 1945, ONU și-a fixat drept scop realizarea cooperării internaționale prin dezvoltarea și încurajarea respectului drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru oricine (art. 1 din Carta ONU). Astfel, înființată în 1947 în baza art. 68 din Cartă, Comisia pentru drepturile omului a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948, act completat ulterior prin cele două pacte privind drepturile civile și politice și, respectiv cele economice și sociale. Evoluția sistemului universal de protecție a drepturilor omului a cuprins nenumărate convenții și tratate internaționale privind drepturile fundamentale, însă a eșuat în constituirea unui sistem de garantare efectivă a aplicării acestor convenții.
Disensiunile politice dintre state, accentuate până la extrem în perioada războiului rece, sistemul eminamente politic de organizare și funcționare a Comisiei pentru drepturile omului, reticența statelor față de instituțiile supranaționale, precum și minoritatea statelor democratice în cadrul Adunării Generale au condus la lipsa mecanismului prin care respectarea drepturile enunțate cu atâta forță în Declarația Universală și pactele ce au completat-o să devină o practică curentă a statelor. Este suficient menționarea faptului că în 1989 România lui Ceaușescu deținea președinția Comisiei pentru drepturile omului sau că există mai multe rezoluții ale Adunării generale de condamnare a Statelor Unite decât a Chinei pentru a proba ineficiența organizației universale în atingerea obiectivelor sale și valoarea pur declarativă a multora dintre actele emise de aceasta.
De aceea, statele vest-europene, la care s-au adăugat după 1990 și cele est-europene, singurele care au regăsit interese politice comune, au transpus la nivel regional principiul respectării drepturilor și libertăților omului, căutând și găsind modalitatea adecvată de garantare a acestora. Chiar preambulul Convenției europene a drepturilor omului prezintă acest instrument ca traducând dorința statelor europene de a lua primele măsuri strict necesare asigurării garantării colective a anumitor drepturi enunțate în Declarația universală, dar subliniază în același timp existența unui patrimoniu comun ideal și a unor tradiții politice privind respectul libertăților fundamentale și preeminența dreptului. În aceste formulări se regăsește exemplaritatea și singularitatea afirmată a Europei. Acest mod de manifestare a europocentrismului ridică un alt obstacol juridic în funcționarea eficientă a sistemului ONU de garantare a drepturilor omului. Existența a două acorduri internaționale paralele ratificate de statele europene transformă unul dintre ele într-un instrument cu valoare cel mult interpretativă și îl lipsește astfel de un important sprijin de ordin politic.
Istoricul și evoluția Convenției Europene a Drepturilor Omului
Lansată o dată cu faimoasele discursuri ale lui Winston Churchill în anii de după terminarea celui de-al doilea război mondial, mișcarea pan-europeană de care vorbeam mai sus a apărut cu ocazia Congresului Europei de la Haga din mai 1948, unde s-au reunit oameni politici și intelectuali, reprezentând „comunitățile vivante europene” și care au creat germenii viitoarelor structuri europene, Consiliul Europei și Comunitățile Europene. „Mișcarea europeană”, grup constituit în urma acestui congres, a redactat un avantproiect de convenție privind protecția drepturilor omului pe care l-a supus discuției Consiliului de Miniștrii al Consiliului Europei. După mai multe serii de lucrări pregătitoare și discuții la nivel politic, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, odată cu depunerea celui de al zecelea instrument de ratificare de către Luxembourg. Convenția a fost ulterior amendată prin 11 protocoale adiționale, prin care s-au recunoscut drepturi și libertăți care nu existau în varianta inițială și s-au făcut anumite modificări procedurale.
Crearea unei instanțe independente de voința politică a statele care să verifice respectarea Convenției și posibilitatea deschisă oricărei persoane fizice ori juridice de a sesiza Curtea europeană a drepturilor omului au reprezentat cheia succesului de care s-a bucurat modelul european. Privită inițial cu reticență și tratată cu neîncredere de către juriștii europeni, dovadă fiind numărul extrem de mic al cauzelor în perioada inițială, sistemul jurisprudențial a căpătat în timp consistență și coerență, ajungând ca de la 2-3 cauze judecate pe an în anii 1960, să fie nevoită să se pronunța asupra a sute de plângeri anual începând cu anii 1980.
Este vorba de un sistem jurisprudențial unic, care reprezintă un drept cutumiar internațional și regim autoreferențial. Vorbim de un sistem cutumiar pentru că esența sa este chiar jurisprudența Curții și a fostei Comisii europene a drpeturilor omului, care se consideră legate prin precedente – principiul anglo-saxon stare decisis. Este în același timp un sistem autoreferențial în măsura în care organele de la Strasbourg operează complet independent față de orice altă instituție juridică ori politică, fiind complet independent atât față de sistemele judiciare ale statelor membre, cât și față de organele Consiliului Europei. Prin aceste caracteristici, Convenția instituie o ordine juridică sui generis departe de slăbiciunile dreptului internațional clasic, oferind un nivel al protecției drepturilor și libertăților fundamentale pe care nici un alt sistem, universal ori regional, nu poate să pretindă că l-a atins.
Pe de altă parte, acest sistem este singurul care a permis în mod real oricărei persoane să se adreseze Curții și să obțină repararea prejudiciului, introducând astfel persoana fizică între subiectele de drept internațional. Astfel individul este protejat făcând abstracție de orice condiție de naționalitate ori reciprocitate ce caracterizează dreptul internațional. Sistemul european a ajuns datorită acestui fapt să fie uneori criticat pentru faptul că tinde să devină ultimul grad de jurisdicție, mai ales pentru acele state – precum Franța, Elveția ori România – care permit redeschiderea unor proceduri finalizate, ca urmare a unei decizii a Curții.
Caracteristicile și obiectivele Convenției
Convenția are în primul rând un caracter obiectiv, în sensul în care mai degrabă protejează drepturile fundamentale ale oricărei persoane contra activităților statelor contractante decât să creeze obligații subiective și reciproce între statele semnatare. Atunci când un stat sesizează organele jurisdicționale nu trebuie deci considerat că acționează în interes propriu, în baza unor drepturi subiective ce îi aparțin, ci doar că ridică în fața Comisiei unele aspecte ce țin de ordinea publică în Europa. În baza acestui caracter obiectiv, sarcina Curții a fost să creeze un sistem jurisdicțional coerent, departe de influența diverselor școli de drept care marchează dreptul intern al statelor membre, prin crearea unui sistem de noțiuni autonome de definițiile existente în dreptul intern al părților contractante.
În al doilea rând, Convenția are un caracter subsidiar, adică lasă în primul rând statelor membre sarcina de a aplica Convenție și de a repara eventualele violări ale sale, în baza principiului pacta sunt servanta. Acest caracter își regăsește aplicabilitatea practică în principiul marjei de interpretare al statelor, care lasă statelor, în anumite domenii care nu privesc așa-numitul nucleu dur al Convenției – drepturile absolute, precum interzicerea torturii ori independența justiției, posibilitatea de a examina ele-însele respectarea unor condiții convenționale, dincolo de controlul exercitat de Curte.
Obiectivele Convenției sunt menționate explicit în chiar preambulul acesteia. Potrivit textului, obiectivul primordial este acela de a promova obiectivele Declarației universale a drepturilor omului și ale Consiliului Europei, anume protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale. Fără îndoială, acest scop este imposibil de atins fără ca statele membre să cedeze o parte din suveranitatea lor, însă nu este vorba de a ceda suveranitatea către un alt stat, de a da preeminență unui stat asupra altuia, ci de a ceda în fața unei ordini de drept.
Dincolo de acest scop extrem de general formulat, din punct de vedere juridic, Convenția urmărește două finalități majore. Pe de o parte, crearea unui sistem de reguli juridice obligatorii, vizând uniformizarea sistemelor juridice naționale, în ideea creării unor valori europene comune care să împiedice repetarea unor „greșeli” ale trecutului. Pe de altă parte, s-a urmărit crearea unui sistem jurisprudențial instituțional aflat la două nivele, unul național, potrivit art. 13 din Convenție, și altul la nivel supranațional care să asigure nașterea și dezvoltarea acestui standard comun.
Din punct de vedere politic, Convenția vizează crearea unei cât mai strânse legături între statele europene, chiar dacă aceasta înseamnă renunțarea statelor membre la anumite părți, din ce în ce mai importante, din suveranitatea lor. Realizarea acestor obiective, comune cu cele ale Consiliului Europei, se raportează la ideea inițială a creării Convenției, crearea unui climat de securitate în Europa.
Interpretarea Convenției
Reguli generale de interpretare
Potrivit art. 32 din Convenție, fostul art. 45, competența Curții se întinde la toate litigiile privind aplicarea și interpretarea Convenției și a protocoalelor adiționale, apreciindu-se că Convenția are ca rol, iar interpretarea ca obiect a asigura în cel mai eficace mod protecția persoanelor vizate. Instituție de drept internațional, dar cu un caracter sui generis, Curtea a dezvoltat, alături de regulile clasice ale dreptului internațional, metode și principi de interpretare care îi accentuode și principi de interpretare care îi accentuează caracteristica de instanța internațională cu caracteristici distincte față organismele jurisdicționale de drept internațional clasic.
Astfel, drept reguli generale de interpretare, Curtea aplică prevederile art. 31-33 din Convenția de la Viena din 1969 privind tratatele internaționale: se ține cont de faptul că prevederile sale formează un tot unitar și o normă nu poate fi interpretate distinct în raport de altă prevedere sau de regulile existente în cadrul organizației (Consiliul Europei); se ține seama de sensul ordinar al termenilor utilizați, precum și de obiectul și scopul dispozițiilor convenționale, ori spiritul prevederilor; de asemenea, se au în vedere pentru a interpreta prevederile Convenției, lucrările pregătitoare pentru a decela intenția semnatarilor.
Cea mai importantă regulă de interpretare prezentă în jurisprudența Curții este cea prin care acordă Convenției un caracter evolutiv, în sensul în care consideră că dreptul european al drepturilor omului nu este static, ci Convenția trebuie percepută ca un instrument vivant care trebuie interpretat în lumina condițiilor sociale și economice de astăzi, întrucât scopul și obiectul său, protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale, nu permite o interpretare restrânsă la condițiile de acum 50 de ani.
Așa cum afirmam anterior, dincolo de caracterul său internațional și referirea implicită la Convenția de Viena, Convenția este un instrument cu un caracter specific în rândul organelor supranaționale. Ea instaurează un regim juridic obiectiv și împrumută fizionomia sa atât din ordinea juridică internațională, cât și din cea constituțională internă. Canoanele clasice de interpretare trebuie să cedeze astfel la contactul cu metodele, mai adaptate acestui specific, care evocă, din anumite puncte de vedere, pe cele ale unei curți constituționale naționale. În fapt, chiar Convenția de la Viena permite, prin art. 5, raportarea la orice altă regulă specifică organizației în cadrul căreia a fost creat tratatul internațional și nu se opune astfel derogării de la regulile stabilite în cuprinsul său.
Metode de interpretare
Vom prezenta în cele ce urmează, pe scurt, principalele metode de interpretare utilizate de Curte, urmând ca, în secțiuni distincte, să insistăm pe acele metode care prezintă importanță sporită pentru obiectul studiului nostru, anume principiile noțiunilor autonome, cel al marjei de apreciere naționale și cel al proporționalității. După cum se va putea observa toate aceste metode derivă, în realitate, din persistența cu care Curtea urmărește scopul său principal, acele de a asigura o protecție eficace a respectării drepturilor convenționale în Europa.
Interpretarea largă (efectul util). Doctrina dreptului internațional clasic, potrivit căreia clauzele unui tratat care limitează suveranitatea statelor trebuie interpretate strict, nu se aplică prevederilor convenționale, din contră, obiectul și scopul Convenției venind să limiteze libertatea de acțiune a statelor în domeniile vizate. În consecință, în sistemul convențional, limitările drepturilor garantate sunt cele care se interpretează strict, ca o excepție de la regulă.
Trimiterea punctuală și ocazională la dreptul intern. Originile „naționale” ale unor noțiuni utilizate de către Convenție, impune uneori Curții să se aplece și asupra dreptului național și a practicii statelor membre. Cu toate acestea, trimiterea la dreptul intern este ocazională, Curtea preferând să dezvolte un sistem de noțiuni autonome la care să se raporteze.
Interdicția limitării drepturilor recunoscute prin acte de drept intern sau alte acte internaționale. Prevăzută în art. 53, fostul art. 60, această regulă de interpretare este logică și conformă scopului Convenției, acela de a asigura respectarea cât mai deplină a drepturilor fundamentale în Europa, astfel încât dacă alte norme juridice sunt mai favorabile persoanei în cauză, se vor aplica cu prioritate.
Trimiterea la „numitorul comun al drepturilor naționale”. Uneori, Curtea ține seama în mod vădit de un numitor comun al legislațiilor statelor membre, raportându-și astfel jurisprudența la unul dintre obiectivele sale, acela de a crea un standard comun al sistemelor juridice naționale. Astfel, existența sau lipsa unei practici comune a statelor europene poate să constituie un factor pertinent pentru a stabili întinderea marjei de apreciere a statelor în reglementarea limitărilor aduse drepturilor recunoscute. Totuși, trimiterea sistematică la tendința majoritară în Europa poate fi periculoasă din punctul de vedere al păstrării diversității patrimoniului cultural european și, de aceea, acest criteriu este utilizat cu prudență. Spre exemplu, s-a decis că faptul că o anumită țară prezintă o situație izolată sub aspectul practicii majoritare în Europa, nu implică automat o încălcare a Convenției, în special într-un domeniu – acela al mariajului – extrem de strâns legat de tradițiile culturale și istorice ale fiecărei societății și de concepția socială asupra celulei familiale.
Trimiterea la dispoziții similare din alte tratate internaționale. În caz în care există neclarități asupra conținutului unei norme convenționale, Curtea utilizează clauzele cuprinse în alte acte de drept internațional, în special la Declarația universală a drepturilor omului și la pactele care au completat-o, dar și la cutumele de drept internațional ori practica Curții Internaționale de Justiție.
Neaplicarea de către Curte a dreptului intern. Afirmând deseori că nu are calitatea de instanță de recurs față de deciziile instanțelor naționale, Curtea refuză să aplice și să interpreteze ea însăși dreptul intern al statelor contractante și se lasă condusă de declarațiile autorităților naționale în materie, în special cele provenind de la instanțele supreme naționale.
Principiul preeminenței dreptului. Conceptul, laitmotiv al multor decizi ale Curții, figurează în preambulul Convenției și este considerat a fi unul dintre elementele patrimoniului spiritual comun statelor membre. Transpunerea practică a acestui deziderat, care stă la baza art. 6 din Convenție, a condus la multe dintre principiile enunțate de Curte: imixtiunile autorităților în drepturile persoanei trebuie să fie supuse unui control eficace, de regulă jurisdicțional; regularitatea detenției unei persoane trebuie să fie examinată de un magistrat independent față de executiv etc.
Raportarea la o societate democratică ideală. Dincolo de prevederile exprese din art. 8-11, referirea la o societate democratică este o constantă absolută în deciziile Curții, care apreciază că această noțiune domină întreaga Convenție, datorită faptului că scopul acesteia de asigura a respectării drepturilor fundamentale nu poate fi realizată decât în cadrul unui regim politic cu adevărat democratic. În acest context, s-a mai precizat că, pentru a înțelege corect termenii Convenției trebuie reținut faptul că, chiar dacă uneori trebuie subordonate interesele personale față de cele de grup, democrația nu se reduce la supremația constantă a opiniei majorității: ea presupune un echilibru care să asigure minorităților un tratament corect și care să evite orice abuz de poziție dominantă.
Principiul examinării concrete a plângerii. În cazul examinării unei plângeri individuale, Curtea caută, în măsura posibilului, să examineze problemele concrete ridicate de plângerea cu care a fost sesizată, fără a încerca să examineze in abstracto textul legal intern incriminat, ci doar maniera în care acesta a fost aplicat. Evident, însă, că atunci când violarea Convenției rezultă din chiar textul respectiv, examinarea va fi făcută in abstracto.
Raportarea la condițiile speciale ale speței. Există interpretări diferite ale prevederilor din Convenție, în funcție de caracteristicile uneori speciale ale situației concrete, Curtea afirmând că nu trebuie ignorate datele care caracterizează viața socială a statului care a luat măsura incriminată. Spre exemplu, pentru a aprecia probleme ce țin de educația școlară belgiană, trebuie ținut cont de caracterul plurilingvistic al statului; pentru a aprecia gravitatea unor afirmații defăimătoare, trebuie ținut cont de calitatea de om politic a celui insultat; pentru a verifica condiții de desfășurare a unei anchete privind un atentat cu bombă, trebuie ținut cont de situația specială care există în Irlanda de Nord etc.
Așa cum am mai afirmat, pe lângă aceste metode și principii de interpretare, Curtea a consacrat trei principii de largă aplicabilitate și care prezintă o importanță specială din punct de vedere al efectelor pe care Convenția și deciziile Curții le au în dreptul intern al părților contractante.
Noțiunile autonome ale Convenției
Veritabilă constituție europeană, Convenția utilizează în mod inevitabil noțiuni care primesc calificări diferite în multitudinea sistemelor juridice ale statelor europene. Spre exemplu, în noțiunea de lege, unele sisteme de drept includ și jurisprudența, în timp ce altele includ doar legislația emisă de Parlament; în timp ce Marea Britanie nu cunoaște o distincție clară între domeniul penal și cel civil, alte state includ în categoria infracțiunilor și contravențiile, în timp ce în altele, acestea din urmă ies din sfera dreptului penal, astfel încât încercarea de a defini noțiunea de infracțiune sau de pedeapsă plecând de la definițiile existente în legislația internă este o sarcină imposibilă. Pe de altă parte, marcată de ideea de a crea un sistem uniform și coerent în materia drepturilor fundamentale în Europa, Curtea nu poate să facă trimitere, în fiecare caz în parte, la legislația națională invocată.
În acest fel, necesitatea de a crea pe cale jurisprudențială un sistem de noțiuni autonome față de calificările naționale s-a impus cu forța unei evidențe. Pericolul recurgerii la noțiuni dependente de definițiile din dreptul intern a fost sesizat și de către instanța de la Strasbourg, care a afirmat cu referire la noțiunea de „acuzație în materie penală” că dacă statele contractante ar putea, prin voință proprie, să califice o faptă ca fiind de natură administrativă, și nu penală, iar astfel să înlăture aplicabilitatea drepturilor fundamentale prevăzute în art. 6 și , ar însemna ca aplicarea acestora să fie subordonată voinței lor suverane. O astfel de latitudine lăsată la îndemâna lor riscă să conducă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției.
Astfel de noțiuni autonome au fost dezvoltate cu privire la definirea următorilor termeni: infracțiune, drepturi și obligații cu caracter civil, lege, magistrat, tribunal, bun etc. Spre exemplu, tribunal, în sensul Convenției, este sinonim mai degrabă cu termenul mai larg de jurisdicție decât cu cel de tribunal ori instanță care se regăsește în legislațiile naționale. Acest organ jurisdicțional, pentru a fi socotit tribunal trebuie să fie caracterizat de independență față de puterea executivă și față de părți și să ofere anumite garanții procedurale – contradictorialitate, imparțialitate, publicitate etc. – iar judecătorii să beneficieze de o anumită stabilitate a funcției, nu neapărat inamovibilitate, și să nu fie supuși nici unei autorități în desfășurarea activității lor.
Tot astfel, pentru a determina noțiunea de „acuzație în penală” ori cea „infracțiune”, Curtea utilizează, pe lângă calificare dată de dreptul intern, două criterii alternative suplimentare: cel al naturii faptei ilicite și cel al severității și naturii sancțiunii. Astfel, dacă fapta este îndreptată mai degrabă împotriva unui obiect ce ține de societate în ansamblu, și de drepturile unei singure persoane, ea va fi calificată drept infracțiune, chiar dacă este o faptă minoră. În mod identic, dacă sancțiunea aplicată are un rol mai degrabă preventiv decât reparator și pune în discuție libertatea individuală a persoanei, fapta va fi calificată ca aparținând dreptului penal.
După cum am arătat, și noțiunea de lege primește o calificare autonomă în jurisprudența Curții. Astfel, prin lege se înțelege nu numai dreptul scris, ci și cel nescris, anume cutuma juridică, indiferent dacă ei i se recunoaște calitatea de izvor de drept la nivel național. În al doilea rând, pentru a fi socotită lege, o normă juridică trebuie să îndeplinească două condiții suplimentare: să fie accesibilă oricărei persoane, lucru care se realizează, de regulă, prin publicare; să fie enunțată cu claritate, astfel încât orice persoană să poată, în mod rezonabil, să își regleze conduita cunoscând consecințele juridice ale faptelor sale. Această ultimă condiție nu este îndeplinită, spre exemplu, atunci când norma legală nu prevede cu suficientă claritate condițiile în care autoritățile statale pot să ia o anumită măsură, precum și mijloacele de verificare a îndeplinirii condițiilor. În lipsa unor garanții procedurale, simpla existență fizică a normei legale nu este suficientă pentru a se putea de o lege, în sensul Convenției.
Este lesne de observat din prezentarea sumară a acestor exemple de calificări autonome, impactul pe care această metodă de interpretare a Convenției le produce asupra dreptului intern al statelor membre. Dacă, așa cum vom vedea, deciziile Curții formează un corp comun cu textul Convenției – un „bloc de convenționalitate” – aceasta presupune ca instanțele naționale care vin să aplice Convenția în dreptul intern vor fi ținute de definirea noțiunilor oferită de Curte, și nu cea impusă de sistemul juridic intern. Efectele asupra sistemului de drept intern sunt facil de anticipat: în România, legea de organizare și funcționare a SRI, în ceea ce privește dosarele din arhiva sa secretă nu există; în mare parte, procesele în materie contravențională trebuie judecate cu toate garanțiile prevăzute în art. 6, inclusiv prezumția de nevinovăție etc.
Efectele raportării doar la calificarea internă nu pot decât să conducă la pierderea cauzelor în fața organelor de la Strasbourg și la o încălcare a principiului pacta sunt servanta în ceea ce privește obligațiile internaționale rezultând din ratificarea Convenției europene a drepturilor omului.
Teoria marjei de apreciere
Caracterul subsidiar al controlului exercitat de către Curte și dorința acesteia de a păstra diversitatea culturală a Europei, ca o constantă a patrimoniului său spiritual, impun lăsarea la dispoziția statelor a unei oarecare puteri de a stabili ele însele condițiile și circumstanțele exacte ale respectării drepturilor fundamentale între granițele lor. În acest context, Curtea a dezvoltat ca principiu de interpretare a Convenției teoria marjei de apreciere, numită uneori „anumită putere discreționară”, „o anumită latitudine” sau „o putere suverană de apreciere”. Chiar textul Convenției, care, de cele mai multe ori, consacră drepturi condiționate – formularea unui principiu general în primul paragraf, urmat de un al doilea paragraf care reglementează excepțiile de principiu – impune recunoașterea unui drept de apreciere a statelor atunci când consacră între condițiile clauzelor derogatorii necesitatea ca măsura să fie prevăzută de legea internă ori ca aceasta să vizeze un anumit scop. Este evident că statele rămân suverane în a legifera anumite măsuri ori în a aprecia, cel puțin în primă instanță, scopurile pe care legislația și practica sa administrativă ori jurisprudențială le urmărește.
Judecătorul european pleacă așadar de la realitatea că autoritățile naționale dispun de o cunoaștere aprofundată și concretă a situației sociale locale și, de aceea, sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului unor exigențe precum necesitatea aplicării unei sancțiuni ori natura și limitele acesteia din urmă. Astfel, marja de apreciere nu este un privilegiu etatic, ci expresia funcțională a proximității autorității însărcinată cu executarea Convenției, față de cea însărcinată cu controlul aplicării ei. Întinderea marjei de apreciere a statelor nu este nelimitată, Curtea fiind cea care verifică în ultimă instanță respectarea condițiilor clauzelor derogatorii, și are o întindere variabilă în funcție de circumstanțele de fapt, de drepturile implicate și de comportamentul autorităților.
În primul rând, întinderea marjei de apreciere satelor variază în raport de obiectivul urmărit prin impunerea unei restricții în exercitarea drepturilor recunoscute. Curtea afirmă frecvent că puterea de apreciere lăsată autorităților naționale nu este identică în raport de toate scopurile legitime enumerate în art. 8-11, fiind mai întinsă în domenii în care este greu dfe găsit o concepție europeană comună, precum morala sau prevenirea infracționalității, și mai restrânsă în acele domenii care se pretează la o definire pe baza unor criterii de natură obiectivă – precum bună-stare națiunii ori buna administrare a justiției. De asemenea, pentru a determina întinderea marjei de apreciere, Curtea ține seama de natura concretă a cauzei ce îi este prezentată, marja de apreciere fiind mai întinsă atunci când este vorba de politica imigraționistă, de reprimarea terorismului, controlul corespondenței deținuților sau de urbanism și mai restrânsă atunci când se pune în discuție libertatea presei, viața sexuală a persoanei sau protecția surselor jurnaliștilor. În plus, marja de apreciere este limitată și de un alt principiu, subsidiar, cel al proporționalității dintre măsura luată de statul în cauză și scopurile urmărite de către acesta.
Principiul vine într-o oarecare măsură în contradicție cu cel al noțiunilor autonome, dar aceasta este perfect explicabilă prin scopurile ambivalente care domină Curtea: realizarea unor standard minim de protecție a libertăților fundamentale în Europa și, simultan, păstrarea identității culturale a statelor europene. Marja de apreciere a statelor contractante vine în realizarea celui de al doilea obiectiv enumerat și, de aceea, acest principiu de interpretare trebuie privit într-o lumină distinctă din punct de vedere al efector Convenției în dreptul intern. În acest sens, trebuie menționat că instanțele de control al activității organelor legiuitoare sau executive care aplică prevederile Convenției, fiind pe o altă poziție în raport de instanța supranațională, nu se pot raporta la acest principiu pentru a interpreta normativul convențional. Situate în mijlocul condițiilor concrete ale vieții sociale dintr-un stat determinat, aceste instanțe sunt cele care beneficiază de marja de apreciere și nu organele pe care le controlează și, de aceea, în verificarea respectării Convenției, nu pot invoca principiul sus-menționat.
Obligațiile pozitive impuse statelor
Dacă noțiunea de „obligație pozitivă” a apărut într-una din primele decizii în jurisprudența Curții, utilizarea acestei expresii a explodat după 1985 odată cu sedimentarea jurisprudenței Curții. În esență, potrivit acesteia, statele nu sunt obligate, în temeiul Convenției să se abțină în a aduce atingere drepturilor recunoscute, ci sunt ținute să adopte măsuri adecvate pentru a proteja drepturile persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Această accepțiune vine în contradicție cu concepția clasică asupra drepturilor civile și politice, care ar presupune o obligația a statului de a nu interveni în exercitarea unor drepturi, concepția care rezidă, până la o limită, din chiar textul Convenției. Astfel, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10 sau 11 presupun ca statul să nu aducă nici o atingere în exercitarea drepturilor consacrate. Este cert, pe de altă parte, că alte texte ale Convenției impun statului obligații pozitive, de a acționa, precum cele din art. 13, art. 6 § 3e sau art. 5 § 5, fapt care a constituit unul dintre motivele pentru care Curtea nu a avut nici o ezitare în a extinde astfel de obligații și în raport de alte drepturi convenționale.
Rațiunile pe care s-a fundamentat Curtea în dezvoltarea acestui principiu de interpretare a Convenției țin în mod esențial de principiul respectării efective a drepturilor garantate, în baza căruia Convenția garantează drepturi concrete și efective, și nu drepturi teoretice ori efective. Spre exemplu, s-a decis că, în lipsa liberului acces la justiție, dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 ar fi de natură pur teoretică, astfel încât exigențele respectării efective a drepturilor convenționale impun statelor obligația de facilita accesul persoanelor la justiție, chiar dacă acest drept nu figurează între cele formal prevăzute în art. 6. În consecință, inacțiunea unui stat poate să constituie o violare a Convenției dacă prin acesta nu s-a asigurat respectarea efectivă a dispozițiilor sale.
Sfera acestor obligații a statelor este practic nelimitată, de la obligația de realiza o anchetă eficientă pentru a determina condițiile în care a decedat o persoană, ca element al dreptului la viață, până la verificarea faptului dacă avocatul din oficiu își îndeplinește corect sarcina, ca element al dreptului la asistență juridică în materie penală. De cele mai multe ori însă, Curtea a constat violări ale Convenției datorită nerespectării unor obligații pozitive ca urmare a existenței unor omisiuni legislative.
Impunerea unor obligații pozitive ridică anumite probleme din punct de vedere al organelor jurisdicționale naționale însărcinate cu aplicarea Convenției în ordinea de drept internă.
Raportându-ne la situația concretă din sistemul român, trebuie plecat de la faptul că, în baza separației puterilor în stat, instanțele de drept comun nu pot să sancționeze omisiunile legislative, iar instanța de contencios constituțional a afirmat în dese rânduri că o excepție de neconstituționalitate fondată pe o omisiune a legiuitorului este inadmisibilă, în baza art. 144 din Constituție, deoarece Curtea Constituțională are doar un rol de legiuitor negativ, ea neputând să se substituie Parlamentului. În aceste condiții, o omisiune legislativă contrară unei obligații pozitive rezultate din Convenție va atrage o decizie de condamnare a statului român, fără ca instanțele interne să poată să aducă la îndeplinire obligațiile asumate de stat. Soluția pentru a asigura la nivel intern protecția deplină a drepturilor convenționale este aproape evidentă: aplicarea directă a textului Convenției, în baza art.11 și 20 din Constituție, astfel cum a fost el interpretat în baza principiului obligațiilor pozitive.
SISTEMUL JURISPRUDENȚIAL AL CONVENȚIEI
Înainte de a trece la examinarea efectelor Convenției europene a drepturilor în dreptul intern al statelor membre, considerăm necesară o foarte sumară privire aruncată asupra sistemului jurisdicțional de protecția a drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei, sistem care constituie cheia succesului Convenției în atingerea scopurilor propuse de inițiatorii și semnatarii săi. Vom examina în cele ce urmează doar regimul juridic al plângerilor individuale, întrucât acestea reprezintă esența Convenției, iar numărul lor mereu crescut îl depășește net pe cel al plângerilor interetatice, introduse în baza art. 33.
Organizarea Curții Europene a Drepturilor Omului
Instanța de control europeană este formată din judecători, fiecare stat membru al Consiliului Europei fiind reprezentat de câte un judecător câte un judecător, nu neapărat cetățean al său, pe o perioadă de 6 ani. Judecătorii își exercită atribuțiile în nume personal, și nu în numele ori în folosul statului care i-a numit. Cu toate acestea, judecătorul numit de către statul inculpat va face parte în mod obligatoriu din completul de judecată care va da decizia pe fond.
Curtea își desfășoară activitatea jurisdicțională în trei formațiuni de lucru:
Comitetele de 3 judecători. Acestea judecă admisibilitatea plângerii, verificând îndeplinirea tuturor condițiilor expuse în art. 34, 35. Prin votul unanim al acestor comitete, o plângere poate fi declarată inadmisibilă sau radiată de pe rol. Decizia este definitivă.
Camere de 7 judecători. Dacă comitetul nu a decis în unanimitate inadmisibilitatea plângerii, cauza va fi deferită unei camere care se va pronunța atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului plângerii. Decizia acesteia poate fi atacată, în baza art. 43, în termen de trei luni de la data deciziei, în cazuri excepționale. Un comitet de 5 judecători care fac parte din Marea Cameră de 17 judecători, va examina cererea de recurs și o poate accepta dacă cauza ridică probleme deosebite privind interpretarea sau aplicarea Convenției. De asemenea, în aceleași împrejurări, Camera de 7 judecători se poate desesiza voluntar în favoarea Marii Camere.
Marea Cameră de 17 judecători. Aceasta judecă cauzele care îi cu care este sesizată fie ca urmare a desesizării unei camere de 7 judecători, fie ca urmare a acceptări cererii de recurs. Deciziile Marii Camere sunt definitive, iar supravegherea executării lor cade în sarcina altui organ al Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri.
Condițiile de admisibilitate a plângerilor
Condițiile de admisibilitate a plângerilor individuale sunt expuse în art. 34 și 35 din Convenție și se raportează fie la calitatea procesuală a părților, fie la subsidiaritatea controlului european, fie la condiții ce țin se specificitatea controlului internațional. Le vom examina pe rând în cele ce urmează.
Calitatea procesuală pasivă
Potrivit art. 34, plângerile se pot introduce de orice persoană care se pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenție. Rezultă de aici că au calitatea procesuală pasivă doar statele semnatare ale Convenției, orice plângere îndreptată împotriva altei persoane fiind inadmisibilă pentru incompetență ratione personae. În aceste condiții, se ridică două probleme aproape similare. Este Curtea competentă să judece plângeri bazate pe acte ce aparțin altor persoane fizice ori juridice decât statul? Este ea competentă să analizeze plângeri bazate pe acte ale unei organizații internaționale?
Problema violărilor drepturilor fundamentale care emană de alte persoane decât statul, a născut anumite controverse doctrinare. În primul rând, trebuie subliniat că prin comportament al statului se înțelege orice act sau măsură dispusă de o autoritate de stat, indiferent dacă ea este legislativă, jurisdicțională ori administrativă. În al doilea rând, trebuie spus că posibilitatea violării drepturilor fundamentale ale altor persoane prin acte ce nu aparțin statului, nu este o ipoteză pur teoretică, ci apare frecvent în practică. Spre exemplu, atunci când o persoană supune o altă persoană la tratamente degradante ori inumane, atunci când o societate comercială interzice angajaților asocierea la un sindicat, atunci când o persoană aduce atingere proprietății alteia etc.
Într-o primă opinie, larg împărtășită de doctrina germană, în astfel de situații, Convenția nu este aplicabilă, întrucât asupra persoanelor vinovate nu apasă nici o obligație convențională, întrucât acestea nu au semnat actul european. Se invoca în acest sens atât textul art. 1, potrivit căruia statele contractante recunosc tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile enumerate, or persoanele fizice sau juridice nu sunt nici state, nici nu au persoane sub jurisdicția lor, cât și prevederile art. 34, care se referă din nou la noțiunea de state.
Într-o a doua opinie, Convenția leagă din punct de vedere al obligației de a respecta drepturile fundamentale atât statele, cât și alte persoane fizice ori juridice. Din faptul că acestea din urmă nu au semnat Convenția, nu se poate trage concluzia că aceasta nu le este aplicabilă, altfel ar însemna ca ei să nu o poată nici invoca.
Împărtășim și noi aceasta opinie, însă cu unele precizări suplimentare. Considerăm că trebuie făcută o distincție între statele în care Convenția este integrată în sistemul juridic intern, cum este cazul în majoritatea statelor europene, și statele în care Convenția nu face parte din dreptul intern, ci rămâne doar un instrument internațional – cazul Suediei, Danemarcei și, până nu cu mult timp în urmă, al Marii Britanii. În primul caz, argumentul expus mai sus este valabil, deoarece Convenția, ca orice altă normă juridică de drept intern, se adresează tuturor persoanelor și nu doar statului. În schimb, în cazul statelor non-integratoare ar fi mai greu de afirmat că un act internațional, care nu are valoare legislativă în statul în cauză, poate să creeze obligații în sarcina unei persoane.
Aceasta nu înseamnă însă că o plângere bazată pe îngrădirea unui drept de către o astfel de persoană ar fi inadmisibilă. În realitate, în baza obligațiilor pozitive care sunt impuse statelor, acestea sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor fundamentale pe teritoriul lor. În consecință, atunci când o societate aduce atingere drepturilor sindicale, statul va răspunde pentru faptul că nu a intervenit la nivel legislativ ori administrativ pentru a asigura respectarea art. 11, și nu pentru fapta propriu-zisă care nu îi este imputabilă. În schimb, societatea în cauză nu răspunde lipsindu-i calitatea procesuală pasivă. Argumentul este admis constant și de Curte, care nu face nici un fel de distincție după cum fapta incriminată este generată direct de către autoritățile publice, prin legi, decizii judecătorești ori măsuri administrative, ori constă în omisiunea de a interveni în anumite ocazii.
Situația actelor unor organizații internaționale care aduc atingere drepturilor recunoscute prin Convenție este mult mai neclară. Din nou, ipoteza nu este absurdă sau teoretică, putând apărea astfel de cazuri într-o mulțime de ipoteze: cu ocazia misiunilor de menținere a păcii, se pot aduce atingere drepturilor la viață a persoanelor sau la libertatea vieții private; instanțele din cadrul acestor organizații internaționale pot aduce atingere drepturilor procesuale; politica de personal a acestora poate ridica probleme sub aspectul discriminării etc. O situație cu totul și cu totul specială există în cazul Uniunii Europene, organizație cu domeniu de competențe extrem de largi, precum și acele instituții internaționale, precum Tribunalul pentru fosta Iugoslavia sau Curtea penală internațională, care au fost create fără ca statele membre să cedeze vreo parte a suveranității lor.
Ca reguli generale, trebuie reținute ab initio două aspecte: nici una dintre organizațiile internaționale nefiind semnatare ale Convenției, Curtea este incompetentă ratione personae să examineze plângeri îndreptate împotriva lor; de asemenea, statele contractante nu sunt responsabile pentru acte ale unei organizații internaționale din simplul fapt că acestea își au sediul pe teritoriul lor, întrucât nu are controlul operațiunilor organizației.
În consecință, problema violării Convenției se pune doar în raport de un stat membru al organizației, în baza altor raporturi decât cele rezultând din locul în care se află sediul acesteia din urmă. Sunt posibile trei ipoteze în care un stat să poată fi tras la răspundere în fața Curții, în baza unor acte al altei organizații internaționale:
aderarea la organizația internațională. Principiul potrivit căruia este interzis unui stat să își violeze obligațiile internaționale, derivând dintr-un tratat, prin aderarea la un al tratat este prevăzut în art. 30 din Convenția de la Viena, fiind reluat și de către jurisprudența de la Strasbourg. Comisia a declarat în repetate rânduri că dacă o parte contractantă încheie un acord internațional care nu îi permite să se achite de obligațiile ce decurg din Convenție, încheierea acelui tratat poate să atragă răspunderea statului în cauză. Cu toate acestea, fosta Comisie s-a declarat în repetate rânduri incompetentă ratione materiae pentru a examina plângeri de acest gen, afirmând că transferul de suveranitate de la stat către o organizație de drept internațional nu este incompatibilă cu Convenția, dacă această organizație oferă o protecție echivalentă a drepturilor omului. Iar, în cazurile cu care a fost sesizată și care priveau Comunitățile europene ori organele ale acestora, s-a considerat că sistemul juridic al acestora nu numai că recunosc drepturile fundamentale, ci asigură și controlul respectului lor. În plus, din jurisprudența mai veche s-ar putea trage și concluzia că există o prezumție, derivată din cea de bună-credință, conform căreia statele semnatare ale unui nou acord internațional acționează în sensul respectării de către aceasta a drepturilor fundamentale.
Obligația pozitivă de a veghea la legalitatea actelor organizației internaționale. În baza principiului obligațiilor pozitive asumate prin Convenției, statele sunt obligate să ia toate măsurile la nivelul lor de competență pentru a sigura respectarea deplină a obligațiilor convenționale. În materia actelor unui organism internațional, pentru că statele nu le pot cenzura, această obligație se poate analiza două perspective: prevenirea actelor ilicite și, eventual, represiunea contra autorilor acestora. Obligația de a prevenire a încălcării drepturilor fundamentale este o obligație de mijloace, și nu una de rezultat, iar obligația de represiune a încălcării drepturilor fundamentale se reduce, de regulă, datorită imunităților de jurisdicție de care beneficiază angajații organismelor internaționale, la proteste pe cale diplomatică.
Punerea în executare a deciziilor luate de către o organizație internațională. În raport de prima ipoteză prezentată, aceea a aderării la o organizație internațională, reamintim că s-a decis că nu există o violare a Convenției dacă în cadrul acelei organizații există o protecție adecvată a drepturilor fundamentale. În consecință, dacă statele sunt chemate să pună în executare o deciziei a organizației respective, în principiu, ele nu răspund dacă decizia a fost luată prin încălcarea Convenției, Comisia afirmând că este contrar chiar ideii de transfer de suveranitate ca statele să poate controla deciziile organizației căreia i-au transferat o parte din suveranitate lor. Totuși, se apreciază în doctrină, în baza unor principii formulate de Curte, că atunci când violarea Convenției este flagrantă, statele sunt în măsură să cenzureze decizia organizației internaționale sau, în lipsa cenzurii, sunt chemate să răspunde în baza Convenției.
În baza acestor principii generale, organele de la Strasbourg s-au declarat, după cum am văzut incompetente material să judece orice plângere vizând activitatea administrativă ori jurisdicțională a Comunităților europene și, mai apoi, a Uniunii Europene. Această opțiune, suspectată ca ar fi avut la bază un compromis de ordin politic, a fost intens criticată cu argumente, în opinia noastră, solide. S-a afirmat, în primul rând, că acea afirmație potrivit căreia incompetența materială a Curții reiese din faptul că în cadrul organismelor comunităților se respectă drepturile omului, iar Curtea de Luxembourg are competențe și în materia drepturilor fundamentale este bizară. Pe de o parte, în sistemul intern al Curții singurele norme juridice care au forță obligatorie sunt cele expuse în Convenție, normele comunitare neputând așadar să aibă o valoare mai mare decât mijloc de interpretare. Afirmând constant drept principiu fundamental supremația dreptului, Comisia dă astfel efecte juridice unor norme care nu au valoare de lege pentru ea, ceea ce este criticabil și riscă să atenueze din succesul sistemului european de protecție a drepturilor fundamentale, în condițiile în care Uniunea Europeană își sporește domeniul de competență în mod continuu.
Pe de altă parte, decizia este cu atât mai de neînțeles cu cât toate statele europene au un sistem intern de protecție a drepturilor fundamentale, de cele mai multe ori complementar celui oferit de Convenție și, cu toate acestea, numărul mare al deciziilor Curții de condamnare a statelor probează că orice sistem, oricât de bine închegat ar fi, lasă deschisă posibilitatea unor violări ale Convenției. Așadar, simpla existență a unui sistem de protecție la nivel comunitar nu este suficient pentru a lipsi de obiect o plângere adresată Curții. O probă în plus este și faptul că, într-o ocazie, cele două instanțe europene, de la Strasbourg și de la Luxembourg, au avut prilejul să se pronunțe asupra aceleiași cauze, iar soluția a fost diferită: instanța comunitară a dat câștig de cauză statului, iar Curtea reclamantului.
În fine, se mai poate spune că este greu de explicat cum au putut statele comunitare să transfere comunităților obligații pe care și le asumaseră printr-un tratat anterior, iar Curtea să considere că obligații decurgând din Tratatul de la Maastricht sunt superioare celor decurgând din ratificarea Convenției. Chiar organele comunitare au apreciat, în mod indirect, decizia organelor de la Strasbourg drept incorectă, întrucât imediat după decizia în cauză, Comisia Europeană a propus, reluând o idee mai veche din 1979, aderarea la Consiliul Europei și ratificarea Convenției.
Tot în baza acelorași principii, s-ar părea că și alte organizații internaționale, tribunalele penale internaționale, sunt imune la jurisdicția Curții. Fiind constituie prin tratate la care participă și state din afara Consiliului Europei, iar tratatele de constituire asigură, cel puțin formal, anumite garanții privind protecția drepturilor fundamentale, probabil că decizia Curții se va menține pe linia declinării competenței.
Calitatea de victimă
Potrivit art. 34 o plângere individuală poate fi introdusă de către orice persoană fizică, grup de particulari sau organizație neguvernamentală. Atunci când plângerea este introdusă de către un grup de persoane fizice, fiecare dintre membri grupului de particulari, pe care îi leagă un interes comun, trebuie să poată fi considerat victimă separat de ceilalți membri, deoarece Convenția nu garantează dreptul la o actio populis.
În același timp, este esențial ca persoanele juridice la care face referire art. 34 să nu fie persoane de drept public, care exercită autoritatea de stat, întrucât ele sunt cele care trebuie să pună în aplicare Convenția, astfel încât nu pot fi și victimă și autor al violării în același timp. Calitatea de subiect de drept public sau privat este analizată de către instanța europeană pe baza unei noțiuni autonome, și nu în raport de calificarea internă.
Condiția esențială pe care reclamantul, indiferent din care dintre aceste categorii face parte, trebui să o îndeplinească este aceea ca el să fie victimă a unei violări a Convenției. Pentru a determina conținutul noțiunii de victimă a unei violări a Convenției, trebuie reținut că, ea desemnează, în principiu, persoana lezată direct prin acțiunea sau omisiunea statului. În cazul persoanelor juridice, pentru a fi victime, trebuie să li se fi adus atingere unui drept propriu, acestea neputând acționa în numele membrilor săi.
În cazul persoanelor fizice, ele trebuie să probeze că au fost personal victime ale acțiuni sau inacțiuni care să constituie o violare a drepturilor și libertăților garantate. Această acțiune sau inacțiune poate consta, în raport de legislația internă, o încălcare a legii sau poate să constea în aplicarea față de reclamant a unei legislații care ea însăși este contrară Convenției. În principiu, simpla existență a unei legislații contrare Convenției nu este suficient pentru ca o persoană să se poată pretinde în mod valabil victimă, chiar dacă legea în cauză poate fi la un moment dată față de reclamant. Tot astfel, organele de la Strasbourg afirmă frecvent că ele nu sunt chemate să examineze in abstracto dacă o lege este sau nu compatibilă cu Convenția, ci doar dacă, în concret, o măsură contrară prevederilor acesteia a fost luată față de reclamant.
De la această regulă, în cazuri excepționale, s-a recunoscut totuși calitatea de victimă acelor persoane care sufereau anumite consecințe din simpla existență a unei legi, chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicare contra lor. Astfel, s-a recunoscut calitatea de victimă potențială în cazul unor femeii care, fără a fi însărcinate s-au plâns cu privire la legislația privind avortul voluntar, în cazul homosexualilor care s-au plâns de existența unei legi care incrimina relații homosexuale comise în privat și cu consimțământul participanților, în cazul existenței unei legislații care permite exproprierea unor mănăstiri, în situația în care o lege cu privire la sistemul de învățământ a fost atacată de părințe ai căror copii nu avea încă vârstă preșcolară ori în cazul existenței unei legi care permitea interceptarea corespondenței unei persoane, chiar dacă aceasta nu a reușit probarea faptului că legea în cauză a fost pusă în aplicare și față de el. Ceea ce leagă toate aceste cazuri este fie potențialitatea ridicată ca legislația în cauză să fie aplicată față de reclamant într-un viitor apropiat, fie existența unor ingerințe în modul de viață al persoanelor în cauză care decurg din simpla existență a legii, astfel încât reținerea calității de victimă, chiar potențială, este justificată.
De asemenea, jurisprudența admite, pe scară largă, posibilitatea de a introduce o plângere victimele indirecte ale încălcării Convenției, în paralel cu cele directe. Prin victimă indirectă, se înțelege acea persoană care, datorită legăturii pe care o are cu victima directă, suferă prin ricoșeu efectele violării drepturilor Convenționale ale acesteia din urmă. Spre exemplu, pot fi victime indirecte soția unei persoane ucise prin violarea art. 2, ori soția unei persoane deținute în contra dispozițiilor Convenției. De asemenea, au calitatea de victimă indirectă succesorii reclamantului care continuă acțiunea începută de acesta.
Calitatea de victimă a reclamantului poate să dispară pe durata procedurii, situație în care Curtea va da o decizie de respingere a plângerii ca inadmisibilă. Sunt posibile două astfel de ipoteze: dispariția situației care a stat la baza plângerii – spre exemplu, în cazul victimelor potențiale, abrogarea legii în discuție – și recunoașterea de către stat a violării drepturilor protejate și acoperirea prejudiciului.
Epuizarea căilor de recurs interne
Condiția care intră însă cel mai des în atenția organelor de control ale Convenției este cea a obligativității epuizării căilor de atac interne înainte de sesizarea Curții. Prevăzută de art. 35, având ca fundament principiul subsidiarității controlului exercitat de Curte, este în deplină concordanță cu principiile dreptului internațional public care impun ca cesiunea unor părți de suveranitate să fie interpretată limitativ.
Și noțiunea de cale de atac – recours în versiunea franceză a textului și remedies în cea engleză – este o noțiune autonomă, care a fost interpretată de organele de la Strasbourg într-o manieră atât extensivă, cât și limitativă. Astfel, pe de o parte, prin cale de atac se înțelege orice mijloc prin care recurentul poate să obțină recunoașterea încălcării drepturilor sale și repararea prejudiciului, indiferent dacă constă într-o acțiune în justiție sau într-o acțiune în fața autorităților administrative. Pe de altă parte, nu intră în această noțiune căile extraordinare de atac sau alte mijloace prin care se solicită bună-voința unor organele ale statului, precum cererea de grațiere. De asemenea, în această interpretare extensivă a noțiune de epuizare a căilor de atac interne, nu se cere ca recurentul să formuleze în fața autorităților naționale aceleași plângeri precum în fața Curții sau să invoce expres Convenție, ci este suficient ca, în esență, obiectul plângerii adresată Curții să se regăsească și în fața autorităților competente naționale.
Potrivit jurisprudenței, pentru ca exigența epuizării căilor interne de atac să apese în sarcina reclamantului, calea de atac trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative, în lipsa oricăreia dintre ele recurentului nefiindu-i impusă această obligație:
existența unei căi de atac. Principiul reus fit actori impune condiția ca evidentă, nimeni nefiind obligat să facă lucruri imposibile, iar lipsa unei modalități interne de rezolvare a conflictului se analizează, indiferent de soluționarea contestației pe fond, într-o violare a art. 13 din Convenție. Din rațiuni la fel de evidente, reclamantul este exonerat de exercitare căilor de atac intern și atunci când se plânge de lipsa de celeritate a procedurii, fiind firesc ca atunci când un proces are deja o durată nerezonabilă, să nu i se impună recurentului să aștepte sine die sfârșitul acestuia.
accesibilitatea căii de atac. Tot în baza art. 13, calea de atac trebuie să fie accesibilă, ceea ce presupune ca autoritățile naționale să permită, prin practici administrative și prevederi legislative, reclamantului utilizarea ei. Condiția nu este îndeplinită atunci când fie legea nu permite exercitarea căii de atac direct de către recurent, fie acesta este împiedicat în fapt să o exercite.
utilitatea căii de atac. În opinia fostei Comisii și a Curții, reclamantul este exonerat de exigența epuizării căilor de atac interne, atunci când exercitarea lor este inutilă. Inutilitatea exercitării unor căi de atac a fost reținută de Curte în numeroase împrejurări de natură diversă: exercitarea anterioară a mai multor proceduri judiciare cu același obiect, toate pierdute, existența unei practici constante în sens contrar etc.
eficacitatea căii de atac. Aceasta presupune ca modalitatea de acțiune în dreptul intern să poată, în mod real, să înlăture consecințele violării drepturilor fundamentale și să repare prejudiciul. Nu sunt căi de atac eficace ori adecvate, într-o altă formulare utilizată, spre exemplu, recursul constituțional sau cererea de reabilitare. De asemenea, guvernul trebuie să probeze eficacitatea recursului nu numai prin indicarea unui text de lege aplicabil, ci și prin existența unei jurisprudențe constante în sensul admiterii unor cereri asemănătoare.
Pe de altă parte, plângerea rămâne inadmisibilă chiar dacă reclamantul a deschis o procedură internă cu același obiect atunci când aceasta nu a fost explorată în mod complet, adică nu s-au exercitat toate căile de atac ordinare, sau atunci când plângerea adresată autorităților naționale a fost respinsă datorită unor vicii de procedură, precum prescripția sau forma actelor procedurale. Totuși, neepuizarea căilor de atac interne este un obstacol temporar în calea admisibilității plângerii, Curtea urmând să reexamineze aceiași plângere după ce reclamantul epuizează, fără succes, modalitățile de acțiune pe care la avea la dispoziție la momentul introducerii inițiale a plângerii.
Termenul de 6 luni
Potrivit art. 35 introducerea unei plângeri este posibilă doar într-un termen de 6 luni de la data ultimei decizii interne. După cum se vede această condiție este strâns legată de cea anterioară, astfel încât dacă reclamantul se află într-una dintre situațiile de excepție în care nu se mai cere epuizarea căilor de atac interne, termenul de prescripție curge, în principiu, de la data faptului juridic care este incriminat de recurent. Altfel, de regulă, termenul curge de la data pronunțării deciziei definitive, dacă reclamantul a fost prezent, sau de la data comunicării, dacă a absentat. În ipoteza în care declarația prin care se acceptă jurisdicția Curții intervine ulterior deciziei definitive, termenul curge tot de la data acesteia din urmă.
În fapt, această condiție este examinată cu destul de multă suplețe de către instanța europeană. Astfel, dacă reclamantul prezintă mai multe capete de plângere, soluționate în dreptul intern la date diferite, deși la prima vedere s-ar părea că acesta ar trebui să introducă mai multe plângeri pentru ca unele dintre alegațiile sale să nu se prescrie, din rațiuni de utilitate, se ia în considerare doar ultima decizie definitivă, cu condiția ca între capetele de cerere să existe o anumită legătură – spre exemplu, o plângere vizând arestarea și una vizând procedura penală pe fond. Pe de altă parte, termenul poate fi suspendat, chiar în lipsa unei precizări exprese a art. 35, atunci când se estimează că reclamantul a fost în imposibilitate să introducă plângerea în timp util, de pildă datorită stării de sănătate.
Plângerile în mod vădit nefondate
Introdusă din rațiuni de economie procedurală, condiția inadmisibilității plângerilor care sunt în mod vădit nefondate s-a dovedit extrem de utilă pentru a evitarea sufocarea Curții cu miile de plângeri introduse. Lipsa de fundament poate să constea fie într-o lipsă de probe care să susțină starea de fapt expusă de către reclamant – situație care apare frecvent în materia tratamentelor inumane sau degradante, fie într-o lipsă de justificare juridică.
În ceea ce privește faptul că această lipsă de argumente trebuie să fie vădită, fosta Comisie a făcut unele precizări importante. Astfel, o plângere este inadmisibilă atunci când, nici măcar în aparență, nu se poate degaja existența unei violări a drepturilor fundamentale ale reclamatului. La acest stadiu al procedurii, instanța europeană nu face o examinare pe fond a cauzei, ci se limitează la a verifica dacă nu cumva este exclusă existența vreunei violări a Convenției. Din contră, atunci când cauza ridică probleme de fapt sau de drept ori care prezintă un interes general pentru interpretarea Convenției, plângerea va fi declarată admisibilă.
Dacă regulile expuse mai sus au fost apreciate favorabil de către doctrină, modul de aplicare concretă a lor și „succesul” de care s-a bucurat această prevedere au fost intens criticate. Chiar de la prima vedere, se poate constata faptul că, în lumina existenței unei aparențe de încălcare a Convenției, este greu de susținut că peste 90 % dintre plângerile introduse nu conțin aparența vreunei violări. În acest context, se dă frecvent drept exemplu o cauză în care decizia de inadmisibilitate s-a luat cu 6 voturi contra 4, iar cei care au susținut opinia majoritară erau divizați în raport de motivul inadmisibilității. În aceste condiții, este, și în opinia noastră, greu de vorbit despre o lipsă de fundament vădită. Se mai poate aduce drept argument în susținerea acestei critici aproape unanime faptul că, de multe ori, motivarea inadmisibilității este extrem de vastă, ceea ce ar exclude posibilitatea unei netemeinicii vădite, ori faptul că uneori au fost respinse plângeri ca fiind în mod vădit nefondate, pentru ca, ulterior, situații identice să conduc la decizii de constatare a violării Convenției.
Plângerile abuzive
Autorii Convenției au avut serioase temeri că aceasta ar putea fi utilizată pentru scopuri exclusiv politice și au introdus această condiție de admisibilitate a plângerilor, practica dovedind până la ora actuală că această temerea a fost nefondată. În aceste condiții, organele de la Strasbourg, în special fosta Comisie, au elaborat jurisprudență destul eterogenă cu privire la acest aspect, deturnând oarecum prevederea art. 35 de la scopurile inițiale. Înainte de a expune acele situații în care s-a reținut caracterul abuziv al plângerii, trebui menționat faptul că caracterul său abuziv afectează doar dreptul de a introduce plângerea și nu dreptul subiectiv la respectul drepturilor garantate, astfel încât o plângere ulterioară care respectă toate condițiile de admisibilitate poate fi introdusă.
În principal, jurisprudența a reținut caracterul abuziv al plângerii în următoarele situații:
plângeri apelatorii, adică acele plângeri introduse de persoane care suferă de paranoia querulatoria și care introduc plângeri cu același obiect cu toate că încercaseră, fără succes, și cu alte ocazii. Spre exemplu, este cazul unui recurent care după ce a introdus patru plângeri respinse ca nefondate în mod vădit, dintre care două aveau același obiect, a revenit cu încă două plângeri identice cu cele anterioare.
plângeri care conțin elemente incomplete, care conțin informații false oferite deliberat pentru a induce în eroare instanța europeană.
plângeri injurioase, ofensatoare, calomnioase la adresa statului pârât sau a altor persoane. Caracterul abuziv al acestora se reține cu atât mai mult cu cât recurentul a fost îndemnat de către Comisie să modifice pasajele incriminate
plângeri introduse în mod esențial în scopuri publicitare, atunci când acestea sunt evidente, iar plângerea nu are nici un alt scop.
Alte condiții
Tot art. 35 prevede alte condiții de admisibilitatea, care au ridicat mult mai puține probleme în practica de până la această oră și de aceea o să le prezentăm succint în cele ce urmează:
interzicerea plângerilor anonime.
interzicerea plângerilor cu același obiect cu o cauză judecată anterior, sau încălcarea autorității lucrului judecat. Evident că este admisibilă judecarea unor evenimente ulterioare judecării cauzei anterioare.
interzicerea plângerilor care se află deja supuse atenției unor alte instanțe internaționale.
Competența Curții
Nici o dispoziție a Convenției nu tratează în mod expres competența Curții, însă anumite reguli privind această materie sunt expuse în cadrul dispozițiilor privind condițiile de admisibilitate. În mod frecvent, fosta Comisia sau Curtea au respins plângeri individual care nu intrau în cadrul competențelor lor pe motiv că, în baza art. 35, fostul art. 27, acestea sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției și, în consecință, inadmisibile. Spre deosebire însă de alte condiții de admisibilitate, verificarea competenței se face din oficiu, nefiind necesară invocarea unei excepții de către statul pârât.
Vom analiza în cele ce urmează, pe scurt, jurisprudența organelor de la Strasbourg privind competența, un aspect destul de important din punct al aplicării acesteia în dreptul intern, necesitatea determinării regulilor privind cel puțin competența personală și cea materială apăsând și în sarcina instanțelor naționale.
Competența personală
Am arătat mai sus care sunt entitățile care au calitate procesuală activă și, respectiv, pasivă în fața Curții, astfel încât rămâne de analizat în această secțiune doar raportul care trebuie să existe între acestea, anume, potrivit art. 1, este necesar ca victima violării Convenției să se afle sub jurisdicția statului inculpat.
Prin persoană aflată sub jurisdicția unui stat, se înțelege raportul care trebuie să existe între victima violării Convenției și statul căruia i se reproșează aceasta în sensul în care acesta din urmă are o anumită putere asupra recurentului, indiferent de existența unui raport juridic „stabil” precum cetățenia, naționalitatea, domiciliul ori rezidența. Astfel, spre exemplu, Curtea a decis că, cu toate că a admis o excepție de necompetență ratione loci, trebuie să cerceteze dacă nu cumva este competentă în a examina cauză datorită faptului că reclamanții s-ar fi putut afla sub jurisdicția statului incriminat. În fapt, cei doi recurenți au adus în discuție o decizie a unei instanțe din Andorra, stat care nu a ratificat Convenția și a cărui conducere este asigurată de către Președintele Franței și un episcop spaniol. Curtea a constatat că textul Convenției nu este aplicabil pe teritoriul Andorrei, dar a rămas să judece dacă nu cumva, în considerarea faptului că judecătorii erau francezi și spanioli, reclamanții s-au aflat sub jurisdicția acestor state, semnatare ale Convenției. Curtea a respins argumentul cu motivarea că cetățenia judecătorilor nu îi transformă în reprezentanți ai puterii judiciare din Franța și Spania, ci aceștia rămân independenți față de statele care îi desemnează.
Aceiași cauză ridică însă o altă problemă, destul de complexă, cea a existenței unei jurisdicții a unui stat membru în cazul executării deciziilor pronunțate de către un stat terț, întrucât în cauză executarea deciziei de condamnare a reclamanților s-a făcut într-o închisoare franceză. Fără să formuleze vreun principiu de aplicabilitate generală, Curtea a decis că întrucât Convenția nu obligă statele contractante să impune regulile lor juridice unor state ori teritorii terțe, Franța cu era obligată să cerceteze dacă procedura prin care au fost condamnați reclamanții a fost conformă cu art. 6. A impune un astfel de control în ideea în care state care nu au semnat Convenția să aplice prevederile ei ar veni în contradicție cu tendința de accentuare a cooperării internaționale în materie judiciară. Totuși statele contractante trebuie să verifice dacă nu cumva condamnarea derivă dintr-o negare flagrantă de justiție (s.n., R. C.). În consecință, recurenții nu s-au aflat sub jurisdicția Franței, Curtea fiind necompetentă ratione persoanae.
În schimb, noțiunea de persoană aflată sub jurisdicția unui stat nu se analizează în drept, ci în raport de situația de fapt existentă. S-a decis că termenul de „jurisdicție” nu se limitează la teritoriul părții contractante; responsabilitatea lor poate fi antrenată prin acte care emană de la organele lor și își produc efectele pe alte teritorii. Astfel, Curtea a reținut responsabilitatea statului turc pentru acte relative la bunuri care se aflau în partea de nord a Ciprului, unde se autoproclamase o Republică și care era controlată de armata turcă. Astfel, chiar dacă republica respectivă nu era recunoscută la nivel internațional și, formal, zona respectivă se afla sub jurisdicția Ciprului, în fapt controlul zonei era exercitat de armata turcă, fapt care conduce la concluzia că Turcia răspunde pentru violările Convenției din acea zonă. În consecință, Curtea s-a declarat competentă pentru a judeca cauza pe fond.
În fine, mai trebuie menționat că, în temeiul art. 17, Curtea este necompetentă ratione personae să examineze plângerile introduse de către persoane care au acționat în scopul anulării drepturilor recunoscute prin Convenție altor persoane. Astfel, spre exemplu, în aplicarea principiului pas de liberté pour les ennemies de la liberté, s-a declarat inadmisibilitatea unei plângeri introduse de către niște persane care au fost condamnate pentru distribuirea de pliante prin care incitau la discriminare rasială.
Competența materială
Problema competenței materiale se identifică, în realitate, cu problema extrem de vastă a determinării conținutul și câmpului de aplicare a drepturilor garantate prin Convenție și protocoalele adiționale. În consecință, vom menționa doar principalele linii ale jurisprudenței aplicabile în materie.
Pe de o parte, instanța de control a respectării obligațiilor convenționale s-a declarat competentă în a examina plângeri având drept obiect respectare unor drepturi care nu sunt prevăzute expres în Convenție. Astfel, în baza principiului interpretării evolutive a Convenției, intră în competența materială a Curții: încălcarea accesului liber la justiție, atingeri aduse inviolabilității comunicațiilor telefonice, încălcarea dreptului la pensie sau a dreptului la o despăgubire justă în caz de expropriere etc.
Recunoașterea tuturor acestor drepturi dincolo de prevederile exprese ale Convenției este efectul doctrinei „protecției prin ricoșeu”, potrivit căreia sunt recunoscute și acele drepturi care se află într-un raport extrem de strâns cu cele enumerate în textul Convenției și în lipsa cărora, protecția celor exprese ar fi incompletă. Cu titlu de exemplu, se poate observa ușor că includerea în noțiunea de corespondență, utilizată de art. 8, doar a expedițiilor poștale, ar lipsi persoana de unul dintre cele mai importante aspecte ale intimității sale, anume comunicațiile telefonice, iar protecția oferită de art. 8 ar fi incompletă.
În consecință, nu intră în competența materială a Curții acele drepturi care exced textul Convenției și care nu pot consta într-o extindere prin ricoșeu a celor prevăzute expres, cum ar fi: dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul unui stat, de a dobândi proprietatea unui bun determinat, de a opera computarea arestării preventive din pedeapsa aplicată sau dreptul de a ocupa o funcție publică.
Competența teritorială
De regulă, potrivit art. 29 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, un tratat internațional se aplică pe întreg teritoriul statelor membre. Convenția și protocoalele sale derogă de la acest principiu, aplicându-se de plin drept doar pe teritoriile metropolitane ale părților contractante, aplicarea lor pe alte teritorii fiind facultativă.
Astfel, potrivit art. 56 alin. 1 din Convenție, care instituie așa-numită „clauză colonială”, orice stat poate, în momentul ratificării sau în orice alt moment ulterior să declare, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenție se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relații internaționale el le asigură.
Majoritatea statelor au depus astfel de declarații pentru teritoriilor lor coloniale, fie pe o durată determinată, fie pentru o durată nederminată. Este de la sine-înțeles că, în acest din urmă caz, aplicabilitatea Convenției încetează la momentul în care teritoriul respectiv își recapătă independența.
Într-o opinie, s-a afirmat că prevederile art. 56 se referă doar la teritoriile autonome și deci Convenția se aplică automat teritoriilor neautonome. Comisia a respins însă această interpretare, argumentând că noțiunea de teritorii cărora li se asigură relațiile internaționale trebuie interpretat în sensul comun al acestuia, așa cum rezultă și din lucrările pregătitoare ale Convenției, ca reprezentând toate teritoriile extra-metropolitane ale părților contractante, indiferent de gradul de autonomie al acestora.
De asemenea, s-a decis că clauza colonială impune existența unei declarații de extindere a Convenției pentru ca aceasta să se aplice atât actelor guvernului autonom, cât și măsurilor luate de o parte contractantă în exercitarea responsabilităților sale relative la teritoriul în cauză. De aceea, în speță, chiar dacă actele autorităților din Hong Kong s-au bazat pe o politică impusă de Marea Britanie, Comisia și-a declarat incompetența ratione loci, deoarece statul britanic nu a depus o declarație privind extinderea aplicării Convenției cu privire la Hong Kong.
Comisia a precizat că scopul acestei dispoziții este nu numai extinderea teritorială a Convenției, ci și adaptarea sa la nivelul de autonomie atins de fiecare teritoriu extra-metropolitan și la diferențele socio-culturale pe care le prezintă. Alin. 3 al art. 56, potrivit căruia în respectivele teritorii, dispozițiile prezentei convenții vor fi aplicate ținând seama de necesitățile locale, confirmă această interpretare. În acest context, s-a precizat faptul că sistemul instaurat prin art. 56, acela de a permite extinderea aplicabilității Convenției doar în baza dorinței exprese a statelor și doar ținând cont de necesitățile locale, tinde, în esență, să răspundă faptului că la momentul redactării Convenției existau încă teritorii coloniale al căror nivel de dezvoltare nu permite deplina aplicabilitate a acestui instrument.
Prin „necesități locale” se înțelege existența unor circumstanțe speciale ce țin de nivelul de dezvoltare și civilizație existent în teritoriile respective și care determină aplicarea altor standarde în aplicarea Convenției față de statele europene. Pentru aceasta însă nu este suficientă existența unor simple de mentalități sociale distincte, ci trebuie să existe o diferență semnificativă din punct de vedere al dezvoltării sociale, în baza căreia să se poată afirma că aplicarea deplină a Convenției ar avea efecte contrare scopului pentru care a fost instituită. De aceea, simplul fapt că populația locală este favorabilă utilizării unor pedepse corporale nu poate justifica aplicarea unor standarde diferite în aprecierea existenței unui tratament degradant, cât timp insula Man avea, la acel moment, un nivel de dezvoltare suficient de ridicat pentru a face parte din familia națiunilor europene. Tot astfel, o conjunctură politică delicată în cadrul unei companii electorale, dar care ar putea fi regăsită și în metropolă, nu este suficientă pentru a justifica limitarea dreptului la libertatea expresiei.
Competența temporală
Potrivit principiilor dreptului internațional general recunoscute, tratatele internaționale nu se aplică retroactiv, astfel încât, în principiu, toate faptele juridice anterioare ratificării Convenției ies din sfera de competență ratione temporis a Curții.
Prin excepție, însă, Curtea rămâne competentă să judece plângerile bazate pe acte anterioare ratificării Convenției, dar care produc efecte continue. Spre exemplu, o persoană condamnată anterior ratificării Convenției, poate introduce o plângere bazată pe acea condamnare dacă, ca efect al acesteia suferă, în mod continuu, atingeri ale dreptului la libertatea expresiei. Situația nu trebuie confundată însă cu acele ipoteze în care anumite fapte juridice, contrare Convenției, sunt anterioare ratificării acesteia, însă există decizii judecătorești, posterioare ratificării prin care se menține situația stabilită anterior. În astfel de ipoteze, Curtea este competentă să analizeze doar legitimitatea acestor decizii, nu și a faptelor ce au stat la baza litigiului în dreptul intern.
Situația procedurilor începute anterior ratificării și epuizate ulterior momentului asumării obligațiilor ce decurg din Convenție este mai complexă. Atunci când violarea caracterului echitabil al procedurii derivă din acte anterioare ratificării, Curtea s-a considerat necompetentă temporal să examineze plângerea, în schimb, atunci violarea alegată constă într-o stare permanentă, mai repede decât într-un eveniment distinct, Curtea are competență ratione temporis.
EFECTELE ADOPTĂRII CONVENȚIEI ÎN DREPTUL INTERN
A devenit o banalitate, la ora actuală, să constatăm succesul Convenției europene a drepturilor omului, simbolizat poate cel mai bine prin rolul din ce în ce mai important pe care îl joacă în sistemele juridice ale statelor care au semnat-o și ratificat-o. De-a lungul timpului, deciziile și hotărârile Comisiei și ale Curții au ajuns, treptat, să constituie un bloc de jurisprudență din ce în ce mai complet și coerent, ajungând să devină o sursă importantă de drept. De aceea, vom analiza în cele ce urmează mai întâi efectele Convenției în dreptul intern al statelor membre, apoi efectul deciziilor Curții asupra acestor sisteme de drept, urmând să tratăm la final efectele pe care Convenția și jurisprudența Curții le produce asupra sistemului juridic român, precum și modalitățile care pot fi utilizate pentru a spori rolul acestora.
Vom insista în special asupra receptării Convenției în jurisprudență, și mai puțin în normele legale, pentru că, de regulă, deciziile instanței europene nu se referă decât rareori la conformitatea legislației cu Convenția, în fapt, sursa celor mai multe decizii de condamnare fiind decizii judecătorești ale instanțelor interne ori practici de natură administrativă. De asemenea, vom încerca să trecem dincolo de aparența juridică, pentru a vedea, în realitate, care este locul Convenției și a jurisprudenței Curții în dreptul intern.
3.1 Efectele Convenției în dreptul intern al statelor membre
Atunci când analizăm efectele pe care textul Convenției le are în dreptul intern, nu trebuie pierdut din vedere scopul juridic al instituirii sale: o armonizare a legislației și practicii la nivel european, în scopul garantării efective a unui standard minim al protecției drepturilor fundamentale. Acest sistem, cel al unei Curții supranaționale, își dovedește eficacitatea în atingerea scopului sus-menționat datorită următoarelor observații:
chiar dacă, Convenția reia, în mare măsură, principii deja recunoscute la nivel constituțional sau legislativ, principiile Convenției sunt, de cele mai multe ori, mai detaliate și, deci protecția oferită este mai largă;
sistemul de control prevăzut prin Convenție acoperă nu numai „neconvenționalitatea” legislației interne, ci și deciziile judecătorești ori acte și practici administrative;
impunerea obligațiilor pozitive, spre exemplu aceea de a incrimina anumite fapte, conduce la o armonizare rapidă a sistemelor de protecție naționale.
textul art. 13 din Convenție nu poate fi aplicat decât dacă aceasta primește un loc în cadrul ierarhiei normelor juridice interne
Pe de altă parte, în crearea acelui standard minim de protecție oferit, este vitală participarea statelor europene care, în baza marjei de apreciere naționale și a suveranității lor, pot crea frâne puternice acestui sistem. Una dintre cele mai puternice mijloace care pot fi utilizate de către statele contractante pentru a accelera sau, dimpotrivă, a frâna integrarea internă a principiilor supra-naționale este locul pe care îl ocupă Convenția în ierarhia normelor interne. Din acest punct de vedere, trebuie făcută o primă distincție între sistemele integratoare – cele în care actele internaționale fac parte din dreptul intern – și cele non-integratoare – care adoptă o concepție dualistă a ordinii juridice, în care ordinea juridică internă nu se întrepătrunde cu cea internațională.
3.1.1 Sistemele integratoare
Sisteme de inspirație monistă, acestea admit că tratatele internaționale ratificate fac parte din dreptul intern, având putere de lege și fiind de aplicabilitate imediată în fața judecătorului național. În raport însă de locul pe care Convenția îl ocupă în ierarhia normelor juridice interne, statele europene pot fi clasificate în trei categorii:
state în care Convenția are valoare constituțională. În această categorie se înscrie, cu certitudine, doar Austria, unde, imediat după ratificarea Convenției a început o dezbatere juridică asupra locului acesteia în ierarhia normelor juridice. Inițial, poziția care a triumfat a fost cea a valorii infraconstituțonale a textului european, însă, ca urmare a criticilor aduse deciziei sus-citate, în 1964 a intrat în vigoare o lege prin care se acordă prevederilor Convenției forța unei legi constituționale. Evident că, în aceste condiții, Convenția poate fi invocată direct de către recurenți în fața instanței de contencios constituțional.
Consecințele imediate ale acestei dispoziții au fost neglijabile, în sensul în care instanța constituțională austriacă a ignorat o lungă perioadă de timp prevederile europene, în considerarea faptului că drepturile fundamentale garantate în Convenție sunt oricum protejate și prin Constituție. Ulterior, însă, raportul între cele acte cu valoare constituțională s-a schimbat și, la ora actuală, judecătorul constituțional aplică mai frecvent dispozițiile europene decât cele de sursă internă.
b) state în care Convenția are valoare infraconstituțională și supralegislativă. În această categorie se încadrează marea majoritate a statelor europene care recunosc Convenției o forță juridică superioară unei legi emise de Parlament, chiar posterioară, însă inferioară Constituției. Vom vedea însă din analizarea situației reale din viața juridică a acestor state că superioritatea forței juridice a constituțiilor naționale tinde să cedeze în fața forței și eficacității sistemului european de protecție. De asemenea vom observa cum clasica distincție dintre invocabilitatea unui text de origine internațională și aplicabilitatea lui directă, înțeleasă prin aceea că invocabilitatea presupune posibilitatea de a justifica o cerere pe dispozițiile unui anumit tratat internațional, iar aplicabilitatea directă capacitatea pe care o acel tratat de a crea drepturi subiective în folosul peroanelor, tinde să dispară, în cele mai multe state Convenția fiind în mod direct aplicabilă și nu doar invocabilă.
Așadar, în această categorie intră următoarele state:
Luxembourg. Locul Convenției în sistemul intern al normelor juridice este opera exclusivă a jurisprudenței, Curtea de casație fiind cea care a decis că un tratat internațional ratificat trebuie să prevaleze asupra oricărei legi interne, exceptând-o pe cea Constituțională.
Olanda. Potrivit dispozițiilor constituționale, inserate în constituție în anii ’50 pentru a favoriza procesul de integrare europeană, orice tratat internațional se aplică cu prioritate față de legislația internă, instanțele putând fi astfel sesizate cu cereri care sunt motivate, în drept, exclusiv pe Convenție. În raport de dispozițiile constituționale, situația este ușor paradoxală, deoarece în Olanda nu există o curte constituțională care să verifice conformitatea legislației interne cu legea supremă, iar instanțele de drept comun nu au această competență. În consecință, tribunalele olandeze pot verifica „convenționalitatea” unei alte norme juridice, dar nu pot cerceta constituționalitatea lor, ceea ce face ca afirmarea forței juridice superioare a Constituției să fie, practic vorbind, cel puțin discutabilă.
Belgia. După o perioadă de incertitudine, instanța supremă a decis că Convenția își găsește locul în ierarhia normelor între nivelul legilor și cel al Constituției, atât legiuitorul, cât și instanțele de judecată fiind ținute să se conformeze normelor de origine internațională. La ora, actuală Convenția a devenit, datorită impactului major pe care l-au avut în viața juridică și socială belgiană câteva decizii ale instanței de la Strasbourg – dec. Marckx, dec. privind afacerea lingvistică belgiană, dec. De Becker – precum și a frecvenței cu care este invocată și aplicată, principalul instrument de protecție internă a drepturilor fundamentale.
Cipru. Deși a avut un rol determinant în obținerea independenței în 1959, Convenția joacă un rol puțin important în viața juridică din Cipru. Cu toate că are valoare supralegislativă, potrivit art. 169 § 3 din Constituție, aplicarea directă a Convenției de către instanțele cipriote este rară, poate și pentru că Constituția acestui stat este inspirată puternic din prevederile Convenției.
Franța. În ciuda unei formulări destul de clare a art. 55 din Constituție care conferă tratatelor ratificate forță juridică superioară unei legi, jurisprudența franceză s-a dovedit inițial extrem de refractară ideii cedării suveranității în materia drepturilor fundamentale, interpretând acest text în sensul în care norma de origine internațională prevalează doar asupra legislației anterioare, altfel funcționând principiul lex posterior derogat legi priori. Față de criticile unei părți semnificative a doctrinei care a subliniat faptul că acceptarea acestui punct de vedere ar însemna lipsirea de efect a dispoziției constituționale care afirmă supremația normei de origine internațională, transformând-o într-o simplă lege care prevalează doar asupra legislației anterioare, la sfârșitul anilor ’80, jurisprudența a revenit și a recunoscut supremația Convenției și asupra legislației posterioare ratificării sale. În același timp, tratatele internaționale ratificate au o forță juridică inferioară normei constituționale. La ora actuală, atitudinea refractară de care vorbeam mai sus s-a menținut față de aplicabilitatea directă a Convenției, care a rămas până la un punct un element pur formal, mai degrabă decât unul real, astfel încât se poate vorbi de existența unei situații marcate de două curente de gândire coexistente: unul deschis, care se traduce prin recursul frecvent la aplicarea directă a Convenției și unul de prudență, care incită judecătorii la aplicarea limitată a textului european menținând, în fapt, prioritatea de aplicare a normei interne.
Elveția. Linia generală de conduită a autorităților federale privitoare la acordurile internaționale pe care le încheie este pusă în evidență de o declarație a Consiliului Federal potrivit căreia tratatele care leagă Elveția implică luarea, în plan intern, a tuturor măsurilor necesare pentru a da acestor acorduri un efect optimal. Această obligație apasă în sarcina tuturor autorităților publice, politice, judiciare sau administrative. Pe de altă parte, însă obligația autorităților naționale se oprește acolo unde norma de origine internațională intră în conflict cu Constituția. În concluzie, se poate afirma că, în baza acestor elemente și în ciuda ratificării destul de târzii a Convenției, aceasta s-a instalat progresiv în toate domeniile sistemului juridic intern până la a deveni, la ora actuală, una dintre componentele sale majore, sistematic invocată și aplicată de către autoritățile jurisdicționale.
Grecia, Spania, Polonia, Slovenia și Portugalia. În baza unor prevederi constituționale identice cu cea din art. 20 din Constituția română, Convenția se aplică cu prioritate față de orice lege, chiar posterioară, însă are o forță inferioară dispozițiilor Constituționale.
c) state în care Convenția are valoarea unei legi ordinare. În această categorie se grupează acele state în care Convenția face parte din dreptul intern, dar, spre deosebire de situațiile prezentate mai sus, nu are o forță juridică superioară unei legi emisă de Parlament. Totuși, vom vedea că, în realitate, i se recunoaște actului european o anumită specificitate în raport de alte norme juridice, cu forță juridică teoretic egală.
Germania. În lipsa unei reglementări constituționale exprese, a revenit sarcina jurisprudenței să stabilească locul pe care îl ocupă normele de drept internațional în sistemul normelor juridice interne. Aceasta a decis, în ciuda protestelor unei părți importante a doctrinei, că Convenția are un rang de lege federală ordinară, întrucât face parte integrantă din legea de ratificare și, în consecință, poate fi parțial abrogată prin intrarea în vigoare a unei legi posterioare care conține dispoziții contrare. Poziția inițială a jurisprudenței a început însă, odată cu trecerea timpului să se clatine sub imperiul noilor necesități existente la nivel politic și social. Astfel, printr-o decizie din 1987, instanța constituțională federală a afirmat că legile sunt aplicate și interpretate în conformitate cu obligațiile internaționale asumate de RFG, chiar dacă normele interne sunt posterioare unui tratat intrat deja în vigoare – Convenția, n.n. R. C. – pentru că nu se poate admite ca legiuitorul să aibă intenția de a aduce atingere unor obligații internaționale la care deja consimțise, dacă acest fapt nu rezultă implicit din textul legal. Tot un astfel de reviriment al jurisprudenței a intervenit și relativ la invocabilitatea și aplicabilitatea directă a Convenției în litigii de natură constituțională. Dacă într-o primă fază, plecând de la nivelul infraconstituțional al Convenției, instanțele au refuzat să primească litigii de constituționalitate fundamentate exclusiv pe Convenție, ulterior instanța de control al respectării Constituției a construit o doctrină a „controlului de arbitraritate”, în baza căreia a afirmat că încălcarea Convenției poate constitui în același timp o violare a prevederilor constituționale, în măsura în care măsura luată este arbitrară și constituie o încălcare gravă a Convenției.
Italia. Poziția oficială a guvernului italian privind locul Convenției în cadrul sistemului juridic intern este aceea că actul european are valoare de lege ordinară, putând fi abrogat prin intrarea în vigoare a unei legi posterioare. Chiar dacă mai înceată și mai puțin profundă decât în cazul Germaniei, jurisprudența mai recentă a început să ia în considerare, din ce în ce mai frecvent textul european. Totuși, la ora actuală, Italia este unul dintre statele cele mai reticente în acordarea unor efecte directe în dreptul intern, cauzele acestei depărtări față de politica altor state membre fiind, în esență, ratificarea târzie a Convenției și faptul că o parte importantă a doctrinei continuă să considere că protecția oferită prin Constituție este mai largă decât cea oferită de către Convenție.
Ca o concluzie la această succintă prezentare, se pot remarca următoarele aspecte generale.
În primul rând, trebuie subliniată poziția specială pe care o are Convenția în rândul tratatelor internaționale în cadrul sistemelor juridice a statelor semnatare. De fiecare dată, poate cu excepția Italiei, în fapt Convenția primește un loc mai important decât cel care îi este, în mod teoretic, rezervat. Am văzut astfel cum, în cazul statelor în care tratatele internaționale se situează pe o poziție intermediară între lege și Constituție, instanțele au ajuns să confere, în fapt, Convenție o poziție constituțională – fapt probat de aplicabilitatea directă a Convenției în fața judecătorului constituțional, iar, în cazul statelor din cea de-a treia categorie, cum jurisprudența a ajuns să îi recunoască practic o valoare superioară legii, cât timp un act ulterior nu o abrogă. Explicația credem că rezidă în specificitatea acordului european, care reglează domenii de natură evident constituțională.
În al doilea rând, trebuie remarcată obstinația cu care revine în prezentare reticența inițială atât a doctrinei, cât mai ales a jurisprudenței, față de Convenție și evoluția ulterioară de la acest model, evoluție ca a constat întotdeauna în sensul lărgiri efectelor tratatului european. Reticența inițială își găsește explicația, de cele mai multe ori, în neîncrederea față de modelele transnaționale, în dorința de a păstra specificitatea juridică și, mai ales în cazul jurisprudenței instanțelor supreme, în încercarea de a-și prezerva superioritate juridică asupra sistemului național. Abandonarea temerii inițiale poate fi pusă în seama succesului înregistrat de către sistemul convențional de protecție din cel puțin două puncte de vedere. Pe de o parte, dorința statelor de a evita condamnări succesive la Strasbourg a impus modificări ale practicii administrative sau jurisprudențiale, iar, pe de altă parte, nivelul juridic ridicat și coerența hotărârilor Comisiei și ale Curții au reușit să înlăture suspiciunea „politicianismului” sistemului european. În fine, se mai poate menționa și influența creării și dezvoltării comunităților europene ca factor în abandonarea ideii de suveranitate strictă a sistemului judiciar intern.
3.1.2 Sistemele non-integratoare
Statele care admit teoria dualistă a coexistenței în cadrul unor sisteme juridice diferite a dreptului inter și a celui internațional, nu recunosc puterea de lege de drept intern a unui act internațional, decât dacă acesta este introdus în sistemul juridic național printr-o lege expresă adoptată de Parlament. Logica sistemului derivă, în esență, din principul separației puterilor în stat aplicat în mod extrem de strict: cum semnarea tratatelor este atribuția executivului, acordarea acestora putere de lege ar însemna încălcarea exclusivității legislative a Parlamentului. În cadrul acestui sistem se regăsesc state precum Ungaria, Bulgaria, Norvegia, Suedia sau Irlanda.
Exemplul cel mai tipic și, în același timp, cel mai interesant sub aspectul evoluției ideii de adaptare a Convenției în dreptul intern, este sistemul britanic. Mult timp, conservatorismul tipic sistemului juridic englez, care tine să evite orice intruziune a altor autorități în exercitarea atribuțiilor sale, precum și experiența confruntării cu Curtea de la Luxembourg au impus menținerea Convenției în afara sistemului juridic britanic. Ulterior, sub impulsul unei părți a doctrinei care a descoperit numeroase rațiuni pentru încorporarea Convenției în dreptul intern și în condițiile în care Marea Britanie a fost în repetate rânduri condamnată în fața instanței europene, Parlamentul a emis în 1999 o lege prin care transforma Convenția într-un act normativ de drept intern. Încă înainte însă de acest moment, instanțele britanice au început să utilizeze Convenția ca mijloc de interpretare a normelor naționale, ceea ce probează afirmațiile anterioare cu privire la un model de evoluție asupra rolului Convenție în cadrul sistemelor naționale.
În fine, credem că ar mai trebui menționat că între sistemele non-integratoare se regăsește și cel al Uniunii Europene. Remarca este importantă în condițiile în care cea mai mare parte a statelor membre la Convenție sunt și membre sau candidate la integrarea în U.E., iar sistemul comunitar impune, ca principiu de bază, supremația normelor sale față de cele de drept intern. În condițiile integrării Convenției în dreptul comunitar, aceasta ar fi fost calea indirectă prin care se asigura supremația Convenției în toate statele U.E.
Ceea ce se poate remarca la finalul acestei secțiuni este o permanentă pendulare a jurisprudenței statelor europene între rezistență și integrare a Convenției, între considerarea acesteia drept act invocabil sau act de aplicabilitate directă, ca normă juridică de drept intern sau normă juridică de drept internațional. Doctrina consacrată acestui subiect este imensă cantitativ, iar concluziile acesteia contradictorii. Dacă la ora actuală se poate vorbi de un sistem coerent la nivel supranațional de protecție a drepturilor fundamentale, este dificil de vorbit de un sistem coerent la nivel european de receptare a standardelor impuse prin Convenție. Incoerența și lipsa unor concluzii certe sunt cu atât mai evidente în raport de efectul pe care îl are jurisprudența Curții în dreptul intern, în condițiile oricărei norme juridice care să regleze această problemă. Vom încerca în cele urmează să identificăm constantele efectelor pe care le au sau le pot avea deciziile Curții la nivel național.
Efectele deciziilor Curții în dreptul intern
Așa cum spuneam mai sus, asupra acestui subiect planează multe incertitudini. Două sunt rațiunile care pot justifica o astfel de concluzie privind actele emise în cadrul unei organizații internaționale: contactul dintre dreptul internațional derivat și cel național este de dată relativ recentă, iar, în ceea ce privește cea mai mare parte a organizațiilor internaționale, acest contact este încă sporadic. Doctrina de drept internațional a căutat să identifice mijloace pentru a determina o evoluție în sensul receptării directe și a dreptului derivat în cadrul sistemelor naționale, dar, deocamdată soluțiile identificate sunt departe de a putea fi utilizate.
Convenția europeană prezintă însă și de această dată anumite particularități. Textul ei prevede existența unor efecte directe în dreptul intern, iar importanța pe care o prezintă pentru sistemul european de protecție a drepturilor fundamentale a condus la recunoașterea unor efecte indirecte ale jurisprudenței Curții.
Efectele directe
Potrivit art. 46 din Convenție, fostul art. 53, părțile contractante se obligă să se conformeze deciziilor Curții în litigiile în care au fost parte. Din acest text, doctrina a reținut două categorii de efecte directe ale deciziilor Curții: forța obligatorie a deciziei și autoritatea de lucru judecat a acesteia.
Forța obligatorie
Forța obligatorie se raportează la executarea dispozitivului deciziei. Trebuie subliniat încă de la început că instanța de la Strasbourg nu are competența de a dispune anularea unor acte administrative, casarea unor decizii judecătorești ori lipsirea de eficiență a unor norme juridice, ci doar acordarea, în baza art. 41, a unor despăgubiri materiale sau morale victimei violării Convenției. Forța executorie a deciziei nu înseamnă însă posibilitatea de a recurge la executare silită, ci doar faptul că hotărârea Curții este suficientă pentru a constitui baza plății sumelor în cauză, plata lor rămânând la bună-voința statului în cauză.
Recent printr-o decizie pronunțată contra României Curtea a ales o modalitate inedită a Curții de interpretare a art. 41 din Convenție, potrivit căruia Curtea va acorda repararea prejudiciului în măsura în care dreptul intern nu permite o restitutio in integrum.
De regulă, Curtea verifică în fiecare situație în ce măsură dreptul național nu permite decât imperfect înlăturarea consecințelor unei violări a drepturilor și libertăților recunoscute fie din cauza unui obstacol de natură juridică, fie a unei imposibilitate ce rezultă din natura lucrurilor (de exemplu, în cazul în care violarea Convenției constă în inexistența unei căi de atac – art.13 – sau a violării dreptului de acces la un tribunal – art.6 § 1). De cele mai multe ori, însă, imposibilitatea este de ordin juridic constând în existența unei decizii definitive și irevocabile care a intrat în puterea lucrului judecat. Dat fiind că una dintre condițiile de admisibilitate a plângerii, cea care este cel mai riguros verificată, este tocmai epuizarea căilor de atac interne, sunt extrem de puține numeroase situațiile în care să rămână o posibilitate deschisă pentru a înlătura efectele încălcării drepturilor și libertăților reclamantului. În fond, rațiunea de existență a acestei condiții este tocmai aceea ca, în temeiul principiului subsidiarității mijloacelor supranaționale de protecție a dreptului omului, statelor contractante să li se ofere posibilitatea de a regla respectarea drepturilor fundamentale la nivel național. În aceste condiții, e foarte greu ca dreptul intern să mai ofere posibilități efective și accesibile de înlăturarea a efectelor violării Convenției și de reparare a prejudiciului suferit.
După cum am precizat mai sus Curtea a ales o modalitate extrem de interesantă de aplicare a dispozițiilor art. 41. Aceasta pentru că oferind statului român posibilitatea de a restitui imobilul litigios sau de a plăti contravaloarea acestuia, Curtea și-a recunoscut implicit nesiguranța cu privire la existența unor mijloace de drept intern proprii în a înlătura violarea dreptului de proprietate. Or, în astfel de împrejurări, anterior Curtea a preferat fie să amâne pronunțarea deciziei, fie să acorde direct repararea prin echivalent a prejudiciului.
Pe de altă parte, în toate cazurile în care recurenții au solicitat un alt mijloc de reparare a prejudiciului decât cel pecuniar, Curtea a evitat să ofere statului în culpă recomandări pentru a lua anume măsuri de înlăturare a încălcării drepturilor prevăzute în Convenție. Astfel, s-a precizat că textul Convenției nu îi oferă competența de a impune statului, în ipoteza în care acesta ar putea satisface o asemenea obligație, înlăturarea sancțiunilor disciplinare aplicate celor 3 recurenți și a condamnărilor penale pronunțate contra unuia dintre ei. Tot astfel, Curtea a refuzat să-și atribuie competențe în a adresa statului pârât directive sau recomandări vizând declanșarea unei proceduri penale sau disciplinare contra autorilor violării Convenției sau a reformării legislației sau a aplicării acesteia într-o anume modalitate.
Este evident faptul că nici în decizia de față Curtea nu obligă statul român să retrocedeze imobilul în discuție, însă textul și dispozitivul hotărârii sugerează, chiar dacă nu recomandă expres, României să ia măsurile necesare retrocedării imobilului reclamantului. Din acest punct de vedere, decizia este una importantă pentru evoluția ulterioară a jurisprudenței în această materie deschizând larg calea unor cereri din partea recurenților având ca obiect astfel de prestații decât cele de natură pecuniară. Faptul că această decizie nu se înscrie pe linia celor anterioare poate fi ușor probat citând o altă decizie contra României care prezintă o stare de fapt asemănătoare.
Autoritatea de lucru judecat
Dacă în dreptul intern, autoritatea de lucru judecat a unei decizii semnifică că hotărârea corespunde adevărului și că nu oprește formularea unei cereri având același obiect și cauză, în dreptul convențional autoritatea de lucru judecat are același dublu efect: pozitiv și negativ. Excepția autorității lucrului judecat poate fi ridicată în fața oricărei instanțe sesizată cu o cerere având același obiect ca și plângerea adresată Curții.
În opinia noastră, este totuși dificil de discutat despre o autoritate de lucru judecat a deciziilor Curții din cel puțin două rațiuni. Pe de o parte, în condițiile în care epuizarea căilor de atac interne este o condiție de admisibilitate a plângerii, credem că excepția lucrului judecat va putea fi opusă în temeiul deciziei interne definitive și nu a deciziei Curții. Pe de altă parte, este dificil de apreciat că o decizie a unei instanțe supranaționale poate, la ora actuală, să producă la nivel intern aceleași efecte ca și hotărârea unei instanțe naționale, în condițiile în care inclusiv Curtea afirmă frecvent că nu joacă rolul unui instanțe de recurs față de cele naționale. De aceea, rămânem rezervați față de acest posibil efect direct al jurisprudenței Curții. Evident însă că excepția lucrului judecat poate fi opusă în cadrul procedurilor interne ale Curții, așa cum am arătat mai sus, chiar ăn lipsa unei prevederi exprese, plângerea putând fi respinsă ca abuzivă.
Efectele indirecte
Efectele indirecte ale jurisprudenței Curții sunt mult mai numeroase și sunt cheie succesului de care s-a bucurat sistemul european de garantare a libertăților fundamentale. Fundamentul lor juridic stă, în opinia noastră, în principiul pacta sunt servanta, pentru că nu s-ar putea vorbi de respectarea cu bună-credință a obligațiilor asumate fără a asigura respectarea integrală a acestora, anume oferirea oricărei persoane aflată sub jurisdicția unui stat cel puțin a standardului minim impus de Curte. Sunt, în opinia noastră, efecte indirecte toate consecințele pe care o decizie a Curții o produce la nivelul jurisprudenței și legislației naționale a statelor membre. Acestea sunt: autoritatea de lucru interpretat, autoritatea preventivă și existența unor proceduri de reexaminare.
Autoritatea de lucru interpretat
Pentru a înțelege ce presupune această autoritate a lucrului interpretat, trebui să pornim de o evidență: toate statele care au în vârful sistemului lor juridic o Constituție, au un catalog al drepturilor fundamentale protejate care, mai mult sau mai puțin, are același conținut cu cel al Convenției. În consecință, instanțele naționale, fie cele de drept comun, fie cele de contencios constituțional vin să interpreteze de multe ori conținutul concret al acelorași drepturi și libertăți.
În măsura în care controlul Curții nu este un control in abstracto, examenul plângerii se raportează de cele mai multe ori la aplicarea concretă a legislației interne, astfel încât eventualele atingeri pe care deciziile Curții le poate aduce dreptului constituțional intern privesc latura jurisprudențială a acestuia, anume interpretarea normelor de natură constituțională. De aceea, analizarea raportului între dreptul european și cel intern nu poate fi privită din punct de vedere conflictual, ci din contră, din punct de vedere al asimilării și influențării reciproce. În aceste condiții, utilizarea jurisprudenței Curții de către instanțele naționale pentru a decela fie conținutul normelor convenționale, fie a celor corespondente din dreptul intern este o practică curentă în majoritatea statelor europene.
Astfel, s-a recurs la jurisprudența Curții pentru a completa legislația națională cu garanții mai ferme pentru respectarea anumitor drepturi fundamentale deja reglementate la nivel național, pentru a îmbogăți legislația internă prin adăugarea în catalogul drepturilor garantate a unor noi interese protejate sau pentru a înlătura aplicarea legislației interne atunci când aceasta vine în contradicție evidentă cu interpretarea dată de Curte conținutului unor drepturi garantate. Exemple de acest gen de efecte ale deciziilor Curții sunt frecvente, în special în acele state care recunosc pe scară largă aplicabilitatea directă a Convenției.
Pe de altă parte, nu trebuie supralicitat rolul interpretativ al jurisprudenței Curții, care prezintă limite de facto importante. În primul rând, poate cu excepția Elveției și a Austriei, majoritatea deciziilor în care se dă efect interpretativ jurisprudenței de la Strasbourg se limitează la deciziile pronunțate contra statului în interiorul căruia se află instanța în cauză. Apoi, se poate constata o tendință aproape generală de a utiliza efectul interpretativ al jurisprudenței Curții pentru a corecta legislația internă, și mai puțin pentru a corecta practicile jurisprudențiale. De asemenea, prin respingerea frecventă a teoriei noțiunilor autonome dezvoltată de Curte în ideea prezervării principiilor de drept intern, de multe ori există tendința de a scoate din câmpul de aplicabilitate al Convenției diverse materii sau de a aplica de o manieră subsidiară dispozițiile Convenției. Aplicabilitatea subsidiară a Convenției, principiu afirmat frecvent chiar de Curte și care are drept rezultat condiția epuizării căilor de atac interne, stă de cele ai multe ori la baza raționamentelor de respingere a asimilării interpretărilor oferite de Curte. Nu trebuie însă uitat că rațiunea pentru care a fost instituit acesta se raportează la ipoteza în care dreptul intern se dovedește mai protector pentru persoanele vizate decât cel supranațional.
Cu toate acestea, se poate remarca indubitabil o evoluție spre integrarea cât mai completă a interpretării Curții la nivel național, o parte a doctrinei vorbind deja despre un efect direct al jurisprudenței Curții în sistemele naționale. Credem însă că această concluzie este exprimată prea devreme, însă probabil că într-un timp relativ scurt, odată cu renunțarea instanțelor naționale la toate limitările prezentate mai sus se va putea vorbi despre autoritatea de lucru interpretat ca despre un efect direct al deciziilor instanței europene.
Autoritatea preventivă sau corectivă
Dacă autoritatea lucrului interpretat se regăsește în opera jurisprudențială a instanțelor interne, logica sistemului european impune și o autoritate preventivă sau corectivă a deciziilor Curții care se adresează în principal autorităților legiuitoare. În condițiile în care, fără a fi expres menționată, regula precedentului guvernează jurisprudența Curții și îi asigură coerența, condamnarea unui stat poate să atragă rapid decizii de condamnare bazate pe aceleași fapte juridice, acestea din urmă sunt supuse unei presiuni puternice în a modifica legislația incriminată la Strasbourg. Această presiune se regăsește la două nivele: unul politic, prin imaginea publică a statului în cauză – foarte importantă, în special pentru statele din estul Europei – și altul economic, căci de multe ori despăgubirile materiale și morale la care statul este obligat sunt importante.
Acest efect poate fi preventiv atunci când jurisprudența Curții condamnă legislația unui stat terț, dar care este asemănătoare cu cea a altor state ori atunci când, pentru a evita condamnarea, statul modifică legislația în timpul procedurii, în ideea de a lipsi reclamantul de calitatea de victimă. De asemenea, efectul poate fi corectiv atunci când statul reacționează la propria condamnare. Practica statelor contractante abundă în astfel de exemple, în special de corectare a legislației.
Din nou, se poate constata o tendință de trecere a acestui efect al jurisprudenței Curții în categoria efectelor directe, dată fiind practica automată a anumitor state de modificare a legislației pertinente după deciziile care o vizează, remarcabilă fiind practica Elveției în acest domeniu.
Reexaminarea procedurilor interne
Prin Recomandarea R(2000)2 Comitetul de Miniștri a solicitat statelor membre punerea în practică, la nivel național, a unor sisteme care să asigure reexaminarea procedurilor în urma unei decizii de condamnare a statului în cauză cu scopul de a asigura repararea integrală a prejudiciului și repunerea deplină în situația anterioară. Noțiunea de reexaminare acoperă atât redeschiderea unor proceduri judiciare, cât și administrative.
Criticată uneori, ideea deschiderii accesului la proceduri de reexamninare a fost urmată de mai multe state europene, în variante diferite. Unele dintre ele – Belgia, Danemarca, Finlanda, Spania, Slovacia, Suedia și Rusia – admit redeschiderea procedurii pentru violare a Convenției în cadrul sistemului de drept comun de recurs în anulare, instanțele supreme din țările sus-menționate apreciind că s-a produs o gravă încălcare a legislației prin decizia care a stat la baza condamnării în fața Curții. Alte state – Germania, Austria, Bulgaria, Croația, Franța, Grecia, Lituania, Luxembourg, Malta, Norvegia, Polonia, Slovenia, Elveția, Marea Britanie și România – au preferat să introducă în legislație texte speciale care să permită redeschiderea unor proceduri judiciare ca urmare a unei decizii de condamnare pentru nerespectarea Convenției.
Caracteristicile generale ale acestor dispoziții pot fi sintetizate în felul următor:
domeniul de aplicabilitate este de regulă circumscris atât violării drepturilor procedurale, cât și a celor de fond
este condiție de redeschidere a procedurii posibilitatea reparării prejudiciului și a repunerii în situația anterioară
este necesară o legătură cauzală între violarea Convenției și decizia instanței
existența unui termen de prescripție sau de decădere pentru introducerea cererii
cererea de redeschidere poate fi introdusă de regulă de persoana în cauză și, uneori, de către procuror
Așa cum afirmam mai sus, prin reexaminarea dosarului se înțelege nu numai redeschiderea unei proceduri judiciare, ci și rezolvarea conflictului pe cale administrativă. Spre exemplu, în unele cazuri, statele au preferat să dispună acte de grațiere sau să renunțe pur și simplu la executarea unei pedepse privative de libertate.
Din nou, se poate constata, prin numărul surprinzător de mare de state care au adoptat astfel de măsuri, că acest efect al deciziilor Curții are tendința de a deveni obligatoriu, în sensul de a se impune în sarcina stelelor o obligație de reexaminare a cazurilor care au condus la decizii de condamnare.
Natura juridică a Curții. Efecte
Am văzut mai sus amploarea efectelor Curții în sistemele juridice ale statelor membre. Se mai poate vorbi în aceste condiții despre o instanță de drept internațional? În doctrină, se vorbește din ce în ce mai insistent despre o natură juridică de curte constituțională a instanței europene, idee care are suficient de multe argumente pentru a fi susținută.
Caracteristicile unei instanțe constituționale se pot regăsi destul de ușor între cele ale Curții:
protejarea unei „carte constituționale”. În condițiile în care litigiile constituționale moderne se raportează din ce în ce mai frecvent la protecția drepturilor fundamentale, se poate afirma caracterul constituțional al Convenției, chiar dacă nu tratează și organizarea puterilor, precum o Constituție clasică. Afirmația poate fi justificată atât prin raportarea la jurisprudența proprie a instanței europene, cât și la locul pe care, așa cum am văzut, îl joacă Convenția și deciziile Curții în sistemele juridice interne, dacă ne raportăm doar la efectul interpretativ, putându-se vorbi de un loc de natură constituțională.
caracterul evolutiv în interpretarea drepturilor garantate, principiu care se regăsește în structura metodelor de interpretare a oricărei instanțe constituționale moderne, este așa cum am văzut mai sus.
caracterul abstract al controlului exercitat. Din acest punct de vedere, este greu de vorbit de o similitudine cu instanțele constituționale naționale, însă prin extinderea din ce în ce mai accentuată a noțiunii de victimă potențială și prin sporirea contenciosului privind conținutul și nu aplicarea unei norme legale, tendința este de obiectivizare a controlului exercitat de Curte.
invalidarea legislației contrară drepturilor fundamentale. Așa cum am arătat mai sus, Curtea nu are rolul clasic al legiuitorului negativ, însă pe calea efectelor indirecte, duce, de multe ori, la invalidarea legislației „neconvenționale”. În plus, nu trebuie pierdută din vedere tendința instanțelor de contencios constituțional de a renunța la decizii de invalidare a legislației, în favoarea celor interpretative sau a celor de constituționalitate condiționată, ceea ce le aproprie de modalitatea în care Curtea își exercită prerogativele.
legitimitatea politică a Curții. În condițiile în care modul de desemnare a judecătorilor, independența acestora și apartenența Curții la o organizație politică – Consiliul Europei – se poate vorbi de o similitudine cu situația judecătorilor de la nivel constituțional
instanță supremă de control. Epuizarea căilor de atac interne își poate găsi corespondent și la nivel național, prin refuzul admiterii actio popularis.
efect erga omnes al deciziilor. Prin efectele indirecte de care vorbeam mai sus, în special autoritatea de lucru interpretat, deciziile Curții au capacitatea să devină opozabile tuturor, precum cele ale tribunalelor constituționale interne.
Evident că rămân unele aspecte în privința cărora Curtea europeană se diferențiază de o curte constituțională națională – persoanele care o pot sesiza, verificarea mai ales a compatibilității unor practici administrative etc. – dar considerăm că se poate vorbi la ora actuală, de o natură juridică de instanța constituțională supranațională comună tuturor statelor membre.
Efectele admiterii acestui punct de vedere nu sunt neglijabile. Astfel, în primul rând, se pot valoriza la nivel intern și decizii care privesc state terțe. În al doilea rând, se impune cu valoare de efect direct principiul lucrului interpretat, ceea ce poate conduce la schimbări profunde în anumite domenii, precum garanțiile procedurale în materia administrativă. În fine, teoria marjei de apreciere se mută complet în planul oportunității, dispărând aprecierea legalității măsurii.
Desigur că toate aceste efecte nu sunt încă o evidență în practica europeană, însă toate tendințele subliniate mai sus conduc, în opinia noastră, la certitudinea transpunerii lor în realitatea imediată.
Efectele Convenției asupra sistemului judiciar român
După ce am analizat, foarte succint, efectele pe care le produce sau le poate produce Convenția asupra sistemelor juridice naționale, rămâne să urmărim în această ultimă secțiune în ce măsură constantele existente la nivel european se regăsesc și la nivelul sistemului juridic român și care sunt modalitățile prin care se pot atinge standardele europene în materie.
Locul Convenției în sistemul juridic român
Deși doctrina este unanimă în a interpreta dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție în sensul în care Convenția are un loc în ierarhia normelor juridice infraconstituțional și supralegislativ, jurisprudența Curții constituționale este destul de neclară cu privire la aplicabilitatea directă a Convenției la litigiile constituționale.
Astfel, într-o primă decizie, instanța utilizează textul art. 6 din Convenție prin filtrul oferit de art. 20, refuzând deci aplicarea directă textului european și afirmând, indirect, rangul de normă infraconstituțională a Convenției. Ulterior însă, într-o altă decizie, Curtea Constituțională refuză expres filtrul art. 20 și aplică direct prevederile unui tratat internațional – Declarația universală a drepturilor omului – afirmând că adevăratul temei al exercitării dreptului de care autorul excepției arată că este lipsit este art. 38 din Constituție și art. 23 din Declarație (și nu art. 20, s.n., R. C.), ceea ce ar putea conduce la o concluzie contrară anume de rang constituțional oferit normelor internaționale privind protecția drepturilor omului.
Efectele indirecte ale deciziilor Curții
Dacă efectul direct al aplicării Convenției nu ridică probleme, în ceea ce privește efectele indirecte se pot face următoarele constatări:
deși frecvent invocată, Convenția și jurisprudența Curții sunt extrem de rar utilizate în motivarea instanțelor. Dacă practica Curții Constituționale se raportează destul de frecvent la deciziile Curții, practica instanțelor de drept comun nu folosește practic niciodată principiile interpretative ale Curții.
autoritățile cu prerogative în materie legislativă, nu dau reacționează în nici un fel la deciziile Curții, nici în ce privește cele împotriva statului român, nici în cele ce privesc domenii în care România poate intra în cauză. Spre exemplu, există deja patru condamnări ale României privind respectul dreptului de proprietate asupra imobilelor naționalizate – fondate nu atât pe refuzul restituirii lor, cât pe lipsa unei despăgubiri la o valoare reală – fără ca statul român să reacționeze în vreun fel. Tot astfel, în urma deciziilor Niedbala și Assenov privind condițiile în care se efectuează controlul legalității arestării, Codul de procedură penală ar fi trebuit modificat substanțial.
existența procedurii de reexaminare, prin noul motiv de recurs în anulare introdus atât în procedura penală, cât și în cea penală, aliniază practica română la exigențele europene, însă modalitatea aleasă de statul român suferă prin faptul că nu permite victimei violării să se adreseze direct Curții Supreme, ci competența de a introduce recursul în anulare aparține doar Procurorului General de pe lângă CSJ.
Concluzii
Se observă așadar, cu referire la efectele pe care Convenția le produce în dreptul intern român, că sistemul juridic român nu este în că adaptat să facă față unei influențe atât de puternice venite dintr-un sistem supranațional. Se poate remarca totuși, că raportat la momentul ratificării Convenției – iunie 1994 – sistemul român dă dovadă de aceiași reticență și necunoaștere a normelor europene care au caracterizat la momentul corespondent alte sisteme de drept care au suferit contactul cu Convenția mult mai devreme. În aceste condiții, pe fondul evoluției în sens european a jurisprudenței Curții Constituționale, și în măsura în care doctrina se va implica mai adânc în problema publicității și valorizării regulilor europene, probabil că sistemul juridic român va ajunge curând la stadiul celorlalte sisteme a statelor membre la Convenție.
BIBLIOGRAFIE
Adamovich, L., Marge d’appréciation du législateur et principe de proportionnalité dans l’appréciation des “restrictions prévues par la loi” au regard de la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1991
Alland, D., Le juge français et le droit d’origine internationale, în Dupuy, P.-M. (coord.), Droit international et droit interne dans la jurisprudence comparée du Conseil Constitutionnelle et du Conseil de l’Etat, Ed. Panthéon-Assas, Paris, 2001
Andriantsimbazovina, J., En marge des arrêts Maubleu et l’Hermite. La fin d’une résistance du Conseil d’Etat de France à la chose interprétée par la Cour européenne des droits de l’homme: l’application de l’article 6, 1 a de la Convention européenne des droits de l’homme aux juridictions disciplinaires, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1998
Apraxine, P., Violation des droits de l’homme par une organisation internationale et responsabilité des Etats au regard de la Convention européenne, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
Bachelier, G., Les règles non écrites du droit international public et le juge administratif, în Dupuy, P.-M. (coord.), Droit international et droit interne dans la jurisprudence comparée du Conseil Constitutionnelle et du Conseil de l’Etat, Ed. Panthéon-Assas, Paris, 2001
Barberot, C., A propos de l’arrêt rendu par la Commission de réexamen le 8 novembre 2001 (affaire Riccobono), în „Droit pénal – Juris Classeur” 3/2002
Bernardi, A., Les principes de droit international et leur contribution à l’harmonisation des systèmes punitifs nationaux, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” 1994
Buergenthal, T.; Shelton, D., Protecting Human Rights in the Americas. Cases and Materials, N. P. Engel, Publisher, Strasbourg, 1995
Cazacu-Ganea, D., Recursul în anulare în urma unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, în „Dreptul” 12/2001
Chiriță, R., Notă la decizia CEDO din 23.01.2001 în cauza Brumărecu c. România (art. 41), în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai” 1/2001
Cocozza, F., Les droits fondamentaux en Europe entre justice constitutionnelle transfrontière de la CEDH et justice constitutionnelle nationale. Les lignes incertaines d’une relation structurée, în „Revue française de droit constitutionnel” 1996
Cohen-Jonathan, G., La Convention européenne des droits de l’homme, Ed. PUF-Economica, 1989
Cohen-Jonathan, G.; Flauss, J.-F, Convention européenne des droits de l’homme et exécution des condamnations pénales prononces à l’étranger, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1994
Costa, J.-P., La Convention européenne des droits de l’homme et le Conseil d’Etat de France, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1990
Costa, J.-P., L’application par le Conseil d’Etat français de la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1997
Cot, J.-P., La responsabilité de la Turquie et le respect de la Convention européenne dans la partie Nord de Chypre, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1998
de Gouttes, R., La Convention européenne des droits de l’homme et le juge français, în „Revue internationale de droit comparé” 1999
de Gouttes, R., Le juge français et la Convention européenne des droits de l’homme: avancées et résistances, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
De Schutter, O.; van Drooghenbroeck, S., Droit international des droits de l’homme devant le juge national, Ed. Larcier, Bruxelles, 1999
Decaux, E., Les Etats parties et leurs engagements, în Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001
Demetroiu, M., Using Human Rights through European Community Law, în „European Human Rights Journal” 1999
Doucet, J.-P., La Convention européenne des droits de l’homme et la jurisprudence pénale française, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1991
Drzemczewski, A., Compatibilité du droit interne avec la Convention européenne des droits de l’homme avant sa ratification: le modèle hongrois, în „Revue universelle des droits de l’homme” 1995
Dupuy, P.-M. (coord.), Droit international et droit interne dans la jurisprudence comparée du Conseil Constitutionnelle et du Conseil de l’Etat, Ed. Panthéon-Assas, Paris, 2001
Dutertre, G.; van der Velde, J., Extraits clés d’une sélection des arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme et des décisions et rapports de la Commission européenne des Droits de l’Homme, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1998
Eissen, M.-A., Cours constitutionnelles et Cour européenne des droits de l’homme: leur influence mutuelle, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1991
Eissen, M.-A., Le principe de proportionnalité dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, în Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Fabre, M.; Gouron-Mazel, A., Convention européenne des droits de l’Homme. Application par le juge français, Ed. Litec, Paris, 1998
Fabre-Alibert, V., La notion de société démocratique dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1998
Fassbind, O., Les incidences de la Convenion EDH sur les lois suisses de procédure pénale, teză, Neuchâtel, 1984
Fernandez, R. R., Derechos fundamentales y garantias individuales en el proceso penal, Ed. Comares, Granada, 2000
Flauss, J.-F., L’incorporation indirecte des traités de protéction des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1997
Flauss, J.-F., L’octroi d’intérêts moratoires par la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993
Flauss, J-F, La Cour européenne des droits de l’homme est-elle une Cour constitutionnelle?, în „Revue française de droit constitutionnel” 1998
François, L., La forme des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1990
Frowien, J. A., L’application des traités dans l’ordre juridique interne, în P. M. Eisemann (coord.), L’intégration du droit communautaire dans l’ordre juridique nationale (étude de la pratique en Europe), Ed. Kluwer Law Institute, Haga, 1996
Gomien, D.; Harris, D.; Zwaak, L., Convention européenne des Droits de l’Homme et Charte sociale européenne: droit et pratique, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1997
Harris, D. J., The European Convention on Human Rights and English Law, în „Criminal Law Review” 1966
Hottelier, M., La procédure suisse de révision consécutive à un arrêt de condamnation par la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2001
Hottelier, M., La requête abusive au sens de l’article 27, 2º de la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1991
Jacqué, J.-P., Communauté européenne et Convention européenne des droits de l’homme, în Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Jacot-Giullarmod, O., Règles, méthodes et principes d’interprétation dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, în Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Kokott, J., The European Court and German Courts – Cooperation and Confrontation, în „European Public Law Review” 1996
Koopmans, T., La Convention européenne des droits de l’homme et le juge néerlandais, în „Revue internationale de droit comparé” 1999
Lambert, E., La pratique récente de réparation des violations de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales: paidoyer pour la préservation d’un acquis remarquable, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2000
Lambert, E.; Gawad, A., Le réexamen de certaines affaires suite à des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2001
Lassalle, J-Y., Les délais de la Convention européenne des droits de l’homme et le droit pénal français, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993
Legros, P.; Coenraets, P., La règle de l’épuisement des voies de recours internes et l’accès effectif à une jurisdiction dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1998
Lenoir, N., Les rapports entre le droit constitutionnel français et le droit international à travers le filtre de l’article 54 de la Constitution de 1958, în Dupuy, P.-M. (coord.), Droit international et droit interne dans la jurisprudence comparée du Conseil Constitutionnelle et du Conseil de l’Etat, Ed. Panthéon-Assas, Paris, 2001
Levinet, M-, Vers un infléchissement de l’autolimitation du juge européen des droits de l’homme en matière d’exercice des droits politiques, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2000
Lord Cooke of Thorndon, The British Embracement of Human Rights, „European Human Rights Law Review” 1999
Lord Steyn, Current Topic: Incorporation and Devolution – A Few Reflection on the Changing Scene, în „European Human Rights Law Review” 1998
Mabaka, P., L’incorporation de la Convention européenne des droits de l’homme dans l’ordre juridique britannique, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2000
Martens, S. K., Opinion: Incorporating the European Convention: The Role of the Judiciary, în „European Human Rights Law Review” 1998
Massias, F., L’atteinte au bon ordre des procédures judiciaires, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1997
Mateuț, Gh., Conținutul jurisdicției constituționale și implicațiile ei asupra procesului penal, în „Dreptul” 6/2000
Mayer, D., Evolution de l’attitude de la Chambre criminelle de la Cour de cassation française à l’égard de la Convention européenne des droits de l’homme, în „Droit pénal du Conseil de l’Europe”, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1999
Millns, S., A Constitutional Court for the United Kingdom? The Role of the European Court of Human Rights, în „Human Rights Law Review” 1996
Mock, P., Les obligations positives dans la jurisprudence européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
Monet, H., La Communauté européenne et la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1994
Newman, F.; Wiessbrodt, D., International Human Rights, Anderson Publishing Co., Cincinnati, 1990
Olinga, A.-D., L’applicabilité directe de la Convention internationale relative aux droits de l’enfant, devant le juge français, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
Pettiti, C., Le réexamen d’une décision pénale français après un arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme: la loi française du 15 juin 2000, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2001
Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Pettiti, L.-E., Réflexions sur les principes et les mécanismes de la Convention. De l’idéal de 1950 à l’humble d’aujourd’hui, în Pettitti, L.-E.; Decaux, E.; Imbert, P.-H. (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995
Picheral, C.; Olinga, A.-D., La théorie de la marge d’appréciation dans la jurisprudence récente de la Cour européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
Pipkorn, J., La Communauté européenne et la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993
Poenaru, I., Interpretarea normelor constituționale în raport cu cele de drept internațional, în „Dreptul” 4/2001
Pradel J. (coord.), Droit constitutionnel et droit pénal, Ed. Cujas, Paris, 2000
Pradel, J.; Corstens, G., Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 1999
Renout, H. W., L’intégration de la Convention européenne des droits de l’homme dans l’ordre juridique slovène, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1997
Revel, J. F., Revirimentul demcorației, Ed. Humanitas, București, 1996
Rigaux, F., L’article 192 du Traité C.E.E. devant la Commission européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1991
Rivière, F., L’intégration “paisible” de la Convention européenne des droits de l’homme en Suisse, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1999
Roucounas, E., L’application du droit dérivé des organisations internationales dans l’ordre juridique interne, în P. M. Eisemann (coord.), L’intégration du droit communautaire dans l’ordre juridique nationale (étude de la pratique en Europe), Ed. Kluwer Law Institute, Haga, 1996
Rudolf, B., Considérations constitutionnelles à propos de l’établissement d’une justice pénale internationale, în „Revue française de droit constitutionnel” 1999
Schlette, V., Les interactions entre les jurisprudences de la Cour européenne des droits de l’homme et de la Cour constitutionnelle fédérale allemande, în „Revue française de droit constitutionnel” 1996
Silvestre, C., Le rôle régulateur de la Cour européenne des droits de l’homme sur les droits pénaux internes, teză, Marseille, 1995
Spiry, E., Homosexualité en droit international des droits de l’homme – vers une nouvelle donné en Europe?, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1996
Sudre, F., A propos de l’autorité d’un “précédent” en matière de protection des droits des minorités, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2001
Sudre, F., Les obligations positives dans la jurisprudence européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995
Vailhé, J., L’application de la Convention européenne des droits de l’homme et de sa jurisprudence par les jurisdictions judiciaires françaises, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1999
Velu, J.; Ergec, R., La Convention européenne des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1990
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Conventia Europeana a Drepturilor Omului (ID: 125574)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.