Convenția Dublin și Mecanismul Permanent de Relocare a Refugiaților

Convenția Dublin și mecanismul permanent de relocare a refugiaților

COORDONATOR: LECTOR UNIV. DR. ADRIAN POPOVICIU

MASTERANDĂ: TUDOR ANDREEA-LOREDANA

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

Considerații introductive……………………………………………………………………………………….3

Conceptul de azil în Uniunea Europeană…………………………………………………………………5

Conevție Dublin I – concept, principii……………………………………………………………………..9

Conevție Dublin II – concept, principii……………………………………………………………………9

Conevție Dublin III – concept, principii…………………………………………………………………..9

Probleme ale sistemului actual și mecanismul permanent de relocare a refugiaților…………………………………………………………………………………………………………..9

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..12

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..13

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Uniunea Europeană reprezintă una dintre cele mai importante organizații internaționale din lume. Ideea creării unui spațiu comun de libertate, securitate și justiție introdus prin Tratatul de la Lisabona a creat obligația de consolidare, apărare și respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale cuprinse în Carta drepturilor fundamentale.

Cetățenia europeană reprezintă legătura juridică și politică dintre o persoană fizică și un anumit stat european care oferă drepturi și generează obligații pentru cetățean și statul respectiv. Cetățenia este considerată un drept fundamental al omului. ,,Orice persoană are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de modul de a-și schimba cetățenia.’’În legislația unor țări europene și în practica internațională se folosește și termenul de naționalitate.

Raportul de cetățenie se dovedește la nașterea individului și dispare o dată cu dispariția fizică a acestuia și nelimitat în timp,, el subzitând oriunde s-ar găsi o persoană, în statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, în aer sau în cosmos’’. Statele membre stabilesc în cadrul propriilor legislații modul de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cât și toate drepturile și obligațiile ce decurg din legătura politică și juridică a apartenenței la stat.

Cetățenia se poate dobândi prin naștere sau prin naturalizare. Prin naștere, noul-născut beneficiază automat cetățenia, ca urmare a fenomenului natural. În cadrul legislației diferitelor state în momentul dobândirii cetățeniei se aplică fie principiul Jus Sanguinis, fiul primește cetățenia părinților săi indiferent de locul nașterii, fie principiul jus soli. În cazul de față, copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște. Ca un exemplu, vă pot aduce în discuție cauza Chen, unde o anumită doamnă Chen a plecat în Irlanda pentru a naște un copil, ce a dobândit automat cetățenie irlandeză. S-a folosit de această cetățenie și de măsurile incluse în Tratatul de libera circulație pentru a primi un permis de ședere pe termen lung în Marea Britanie. Prin naturalizare, cetățenia se primește pe baza unui act al autorităților statului solicitat, dacă sunt îndeplinite anumite condiții stabilite în cadrul legislației acelui stat. Există mai multe moduri de a obține o cetățenie: prin căsătorie, între două persoane ce au cetățenii diferite.Legislația în vigoare a unor state member ale UE prevede ca femeia, prin căsătorie să obțină cetățenia bărbatului, ca urmare a inegalității juridice tradiționale. Adopția poate fi considerată o altă metodă de a obține cetățenia. Copilul poate primi cetățenia înfiatorului în cazul în care nu a avut altă cetățenie sau a avut cetățenia unui stat străin. În cazul în care, apare o situția de conflict între legea statului celui înfiat și legea statului celui care îl înfiază, copilul primește automat cetățenia statului în care se află. Există o serie de metode de obținere a cetățenii care sunt folosite mai des. Obținerea cetățeniei prin redobândire sau reintegrare se caracterizează prin faptul că există posibilitatea de a se reveni la fosta cetățenie dacă cetățeanul european se repatriază sau dacă o femeie și-a pierdut cetățenia obținută prin căsătoria cu un străin, iar după asta divorțează; ca urmare a șederii oferă posibilitatea cetățeanului european, în cazul unui transfer de la teritoriu la altul de a alege menținerea propriei cetățenii sau de a obține cetățenia noului stat.

Există două modalități de a pierde cetățenia. Renunțarea la cetățenie se face de indivizii care sunt interesați de obținerea altei cetățenii, cu mențiunea că sunt state ale UE care nu acceptă dubla cetățenie. A două modalitate de pierdere a cetățeniei este retragerea cetățeniei. Aceasta este o sancțiune împotriva unui cetățean cu domiciliul în străinătate care a avut o conduită nepotrivită față de statul de origine prin săvărșirea unor fapte grave. Se poate face numai în cazul persoanelor care au dobândit această calitate prin naturalizare. Dubla cetățenie sau bipatridia este situația juridică a unei persoane care deține concomitent două cetățenii. Este o excepție de la regimul normal al cetățeniei.

Lipsa cetățeniei poartă denumirea de apatridie și este cazul invers al bipatridiei. Din cauza diferențelor de dobândire și pierderii cetățeniei pe baza legilor în materie din diferite state și după mecanisme asemănătoare cu cele ale bipatridiei poate apărea fenomenul de apatridie, ca rezultat nedorit al unui conflict negativ de legi.

O altă reglementare introdusă în Tratatul de la Amsterdam a fost politica socială. Libera circulație a persoanelor constituie un avantaj atât pentru cetățenii UE, cât și pentru economiile țărilor membre ce aparțin Uniunii Europene. Problematica abordată în subsecțiunea următoare prevede o serie de soluții pentru combaterea incluziunii sociale.

CONCEPTUL DE AZIL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este de a adopta în mod progresiv un spațiu de libertate, securitate și justiție prin intermediul unei politici comune în domeniul azilului și un sistem european comun pentru azil pentru cei care solicită protecție în comunitate.

În cadrul întrunirii de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, Consiliul European a decis crearea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea deplină a Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 în legătură cu statutul refugiaților, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, afirmând astfel principiul nereturnării, ce asigură că nici o persoană nu este trimisă acolo unde există riscul de a fi persecutată din nou. Conform întâlnirii de la Tampere, sistemul comun de azil ar trebui să încludă pe termen lung norme care să conducă la o procedură de azil comună în comunitate. Obiectivul principal al directivei este introducerea unui cadru minim cu privire la procedurile de acordare și retragere a statutului de refugiat.

Convenția de la Dublin a stabilit modul de verificare a cererii de azil, depusă de un străin terț, reușindu-se astfel evitarea situațiilor în care o persoană depune două sau mai multe cereri în state diferite. Statele membre au luat decizia de a înlocui prevederile convenției cu un regulament al Consiliului European din 2003 ce prevede criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentat într-unul dintre statele membre, de către un resortisant al unei țărți terțe.

În cazul în care Uniunea Europenă se confruntă cu o serie de sosiri a unor cetățeni, ce nu se pot întoarce în țările lor de origine, în special din cauza unui război sau încălcări ale dreptului omului se aplică un sistem excepțional implementat pentru protejarea spațiului european. Legislația europeană prevede protejarea temporară pentru aceste persoane strămutate și promovează un echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea lor și suportul acestora. Statele trebuie să acorde persoanelor ce beneficiază de protecție temporară un permis de ședere ce este valabil pe întreagă durată a protecției și o serie de drepturi: dreptul de a desfășura o activitate independentă , dreptul de a avea acces la cazare, dreptul de a primi asistență necesară în materie de asistență socială și mijloace de subzistență, dreptul pentru copii sub 18 ani pentru a accesa sistemul de învățământ în aceleași condiții ca și cetățenii statului membru gazdă.

Persoanele ce solicită azil în Uniunea Europeană trebuie să fie informați cu privire la drepturile lor și beneficiile pe care le au și pe care trebuie să le respecte. Ei vor primi un document de atestă statutul lor în calitate de solicitant de azil, ce va fi înnoită până când acestea sunt notificate cu privire la decizia la cererea lor de azil. Ca o regulă, statele membre trebuie să permită solicitanților libertatea de circulație pe teritoriul lor. Mișcarea poate fi limitată la o parte a teritoriului național, în multe cazuri, dar aceasta va fi obligatorie doar în cazul unor motive specifice, de exemplu, aplicații de procesare cu rapiditate.

Cetățenii țărilor terțe sau apatrizii care au nevoie de protecție internațională în cadrul UE trebuie să îndeplinească standarde minime pentru a primi statutul de refugiat. Țările Uniunii Europene trebuie să țină cont de situația individuală a solicitantului de a fi supus persecuției sau al riscului real de a suferi vătămări grave și de orice activitate desfășurată de solicitant de la părăsirea țării de origine.

Regulamentul CE nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului ,,Eurodac’’ pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin a fost modificat prin adoptarea Regulamentului Consiliului European la data de 3 decembrie 2008.

Sistemul ,,Eurodac” sprijină țările Uniunii Europene să contribuie la găsirea solicitanților de azil și a persoanelor ce au fost prinse trecând în mod fraudulos o frontieră externă a uniunii. Țările din UE pot determina dacă un solicitant de azil sau un cetățean străin descoperit ca aflându-se ilegal într-o țară a UE a mai cerut azil într-o altă țară sau dacă un solicitant de azil a intrat fraudulos pe teritoriul uniunii. Pregătirile pentru înființarea unui sistem european comun de azil au fost începute după ce a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, în mai 1999, după bazele ce au fost stabilite la consiliul european de la Tampere. În prima faza a SECA, principalul obiectiv a fost armonizarea cadrelor legislative ale statelor membre pe baza unor standarde minime comune. Prin programul de la Haga a fost stabilită faza a doua a SECA, ce are în vedere punerea în practică a unei proceduri comune în domeniul azilului și a unui stat uniform pentru persoanele ce beneficiază de azil sau protecție subsidiară și cadru extern al azilului. În iunie 2007, Comisia Europeană a prezentat o serie de măsuri integrate într-un cadru legislativ denumit Cartea Verde, cu scopul de a îmbunătăți condițiile în care persoanele doresc protecție în Uniunea Europeană. Politica azilului a suferit modificări când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona. Planul strategic va fi implementat conform a două cadre juridice: prevederile existente ale tratatului și cele ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.

Pentu a asigura protecția persoanelor ce solicită azil în UE și dezvoltarea coerentă a pieței interne un sistem de azil funcțional trebuie să îndeplinească: ,, măsurile pentru combaterea migrației ilegale și protejarea frontierelor trebuie să evite împiedicarea accesului refugiaților la protecție și să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor migranților, o procedură unică pentru eficientizarea calității deciziilor, statusuri uniforme pentru azil și protecția subsidiară ce au în comun majoritatea drepturilor și obligațiilor, considerente privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, intensificarea cooperării practice pentru a analiza informațiile privind țările de origine și sprijinirea acțiunilor pentru acele state membre ce sunt supuse unor presiuni speciale, alinierea corectă cu alte politici privind controlul frontierelor și lupta imigrației ilegale.’’

Măsurile pe care Uniunea Europeană le pot în ceea ce privește azilul sunt urmoarele: ,,norme minime pentru protecția temporară a persoanelor refugiate în UE din state terțe și criterii și proceduri de determinare a statului UE care are competența ratificării cererii de azil pe care un cetățean dintr-un stat terț o depune într-o țară UE, norme minime pentru primirea solicitanților de azil în statele UE, recunoașterea ca refugiați a cetățenilor din state terțe și pentru procedurile recunoașterii sau refuzării calității de refugiat.’’Cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a solicita azil, în cazul în care aceștia sunt urmăriți pentru convingerile politice sau religioase în țara de origine.

După întegrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ce conținea măsuri privind acordarea dreptului de azil, statele membre ale UE au înregistrat creșteri semnificative privind numărul de persoane ce s-au folosit de acest drept. Din 2008 până în 2013, Germania a fost țara din Uniunea Europeană cu cele mai multe persoane ce au solicit azil. Numărul persoanelor ce au solicit azil era în 2008 de aproximativ 27000 de persoane urmând ca în cinci ani numărul persoanelor să crească la 78000 persoane. Țara ce se situează pe locul doi, după Germania, în materie de acordare a dreptului de azil este Franța. La sfârșitul anului 2008 au fost înregistrate aproximativ 42.000 persoane ce au primit azil. Numărul de persoane ce au primit dreptul de azil a avut o creștere continuă, atingând un maxim de aproximativ 77.000 în 2013. Singurul an în care Franța a înregistrat un număr relativ scăzut de persoane ce au primit azil a fost anul 2011.

Italia și Marea Britanie ocupă locul trei și patru la nivel european în ceea ce privește cererile pozitive pentru azil. Italia a atins un maxim de 40.350 de persoane ce au primit azil în 2011, în timp ce Marea Britanie a atins nivelul maxim cu doi ani mai devreme, în 2009, înregistrând un număr de 31.695 persoane. La polul opus, în 2008, Letonia (55) a înregistrat un minim istoric în ceea ce privește persoanele ce au primit azil, iar maximul în aceasă țară a fost de 340 persoane în 2011. Bulgaria a înregistrat un număr mai mare ce persoane ce s-au folosit de dreptul de azil cu un total de 12315, în perioada 2008-2013, în timp ce România a fost preferată de aproximativ 8000 persoane.

Crearea unui sistem european comun de azil a fost discutat pentru prima oară în cadrul întâlnirii de la Tampere, unde s-a stabilit introducerea unor norme pentru stabilirea unei proceduri comune de acordare a azilului. Convenția de la Dublin a stabilit modul de verificare a cererii de azil, pentru a nu se depune două sau mai multe cereri în state diferite. Pentru aplicarea corectă a convenției a fost introdus sistemul ,,EURODAC”, sistem ce contribuie la găsirea solicitanților de azil și a persoanelor ce au fost prinse trecând în mod fraudulos, introdus pe baza regulamentului CE nr. 2725/2000. Pregătirile pentru conceperea unui sistem european comun de azil au fost stabilite după întegrarea în vigoare a Tratatului de Amsterdam. Prima fază a SECA a însemnat armonizarea cadrelor legislative, iar a doua punerea în vigoare a unor proceduri comune în domeniul azilului.

CONVENȚIE DUBLIN I

Convenția I de la Dublin a fost semnată în anul 1990 și a intrat în vigoare în 1997 ca urmare a valului impresionant de persoane ce au cerut azil în urma evenimentelor tragice istorice petrecute, cum ar fi: colapsul Uniunii Sovietice și a conflictelor din Balcani sau Kosovo. Principiul de bază al acestei convenții presupunea ca statul care a asigurat intrarea pe teritoriul UE a solicitanților, este cel care se ocupă de procedura de azil. Principiile acestei convenții a întâmpinat dificultăți, deoarece implementarea nu a putut fi unitară din cazua incapacității de a depista solicitanții de azil care depuseseră deja o cerere în alt stat membru.

CONVENȚIE DUBLIN II

Convenția Dublin II din 2003 vine să completeze neajunsurile predecesoarei prin implementarea unor principii ce modifică diversele criterii ce privesc statele membre responsabile de procedura azilului a solicitanților. Regulamentul Dublin II înlocuiește Convenția de la Dublin din 1990 care stabilea criteriile privind țările competente pentru a prelucra o cerere de azil. Regulamentul este aplicat de toate statele membre ale UE, precum și de Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein. Obiectivul este de a se evita ca solicitanții de azil să fie trimiși dintr-o țară în alta, dar și de a se evita abuzarea de acest sistem prin introducerea mai multor cereri de azil de către o singură persoană.

CONVENȚIE DUBLIN III

Convenția Dublin III din 2013 este unul din documentele cheie în crearea sistemului european comun de azil. Și această convenție vine să completeze neajunsurile Convenției Dublin II, de data aceasta. Scopul principal al sistemului Dublin este de a adresa problema denumită „asylum shopping”, când un solicitant de azil depune cereri de azil în mai multe state europene pentru a-și crește șansele de a primi protecție. Un alt obiectiv al sistemului Dublin este acela de împărțire echitabilă a poverii („burden-sharing”), mai exact, responsabilitatea pentru procesarea cererilor de azil să fie distribuită în mod egal între statele membre, astfel încât statele care primesc cel mai mare număr de cereri de azil (Germania, Franța, Suedia) să nu fie împovărate de acestea.

PROBLEME ALE SISTEMULUI ȘI MECANISMUL PERMANENT DE RELOCARE A REFUGIAȚILOR

Sistemul Dublin consideră că din moment ce legile și practica în materie de azil ale statelor membre UE se bazează pe aceleași standarde comune, acestea permit solicitanților de azil să se bucure de niveluri de protecție similare în toate statele membre UE. În realitate, atât legislația, cât și practica în materie de azil diferă considerabil de la stat la stat, fapt ce duce la tratamente diferite ale solicitanților de azil atât la nivel de procedură, cât și la nivelul condițiilor de recepție. Printre neajunsurile convenției se enumeră și faptul că solicitanții de azil sunt separați de familiile lor, un aspect ce a scăpat prevederilor convenției, pe durata aplicării procedurilor de returnare pe Regulamentul Dublin, își așteaptă în detenție tranferul către un alt stat membru. De asemenea, condițiile de recepție sub standardele minime impuse de UE și inabilitatea demonstrată de a respecta drepturile persoanelor transferate au dus la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului de a amenda Belgia pentru transferarea unui solicitant de azil în Grecia. Astfel, mai multe state europene au suspendat returnările către Grecia.

Conform datelor publicate de Uniunea Europeană, Italia a înregistrat un număr de 30.755 cereri de azil doar în anul 2015, Grecia un număr de 7.475 cereri de azil în aceeași perioadă, o creștere de 30% față de anul precedent, iar Ungaria 98.072 cereri de azil, înregistrând o creștere de 1290% față de anul precedent.

Organizația Internațională pentru Migrație și UNHCR relatează că de la începutul anului 2015 și până în octombrie, 450.848 migranți au venit pe mare și au intrat în Grecia, în timp ce în Italia, în aceeași perioadă, a ajuns un număr de 137.300 migranți. Parte dintre aceștia și-au continuat drumul spre alte țări europene pentru a cere azil. Numărul migranților care au murit în Marea Mediterană  în aceeași perioadă se ridică la 3.095.

Ca urmare a fluxului foarte mare de persoane care au intrat pe teritoriul UE pentru a cere azil, s-au făcut două propuneri de urgență. În luna mai, „Comisia Europeană a propus relocarea a 40.000 de persoane din Italia și Grecia pe o perioadă de 2 ani (40% din cererile de azil înregistrate recent), schemă adoptată în data de 14 septembrie la Consiliul JAI, România participând voluntar. În septembrie s-a decis relocarea a 120.000 persoane din Italia și Grecia pe o perioadă de 2 ani” (15.600 din Italia și 50.400 din Grecia, urmând ca restul de 54.000 persoane să fie alocate în mod proporțional la 1 an de la adoptarea schemei). „Această a doua schemă de relocare vine în completarea schemei din luna mai. Principalii beneficiari vor fi din Siria, Eritreea și Irak, reprezentând grupurile cele mai importante de solicitanți de azil veniți în spațiul european și cei cu rata cea mai mare de recunoaștere a statutului de refugiat. De-a lungul timpului, România a respectat drepturile refugiaților, în anul 2008, deschizând primul Centrul de tranzit în regim de urgență din Europa cu spijinul OIM și UNHCR, ca obiectiv având evacuarea de urgență a refugiaților a căror securitate sau protecție nu poate fi asigurată în prima țară de azil. În anul 2009, un număr de 40  de birmani au fost relocați în România din afara spațiului comunitar, iar în 2014 a fost relocat un număr de 40 de irakieni din Turcia. Totuși, România s-a opus cotelor obligatorii, motivând că nu are capacitatea de a  găzdui și a integra mai mult de 1.785 migranți”. În urma Consiliului JAI din 22 septembrie 2015, României i s-a alocat o cotă de 2475 solicitanți de azil, care se adaugă la cota votată în cadrul Consiliului JAI din 14 septembrie 2015, de aproximativ de 1705 persoane însumând un total de aproximativ de 4180 refugiați. Statul român va primi de la Uniunea Europeană câte 6.000 euro pentru fiecare persoană relocată pe teritoriul național în cadrul schemei intra-europene de relocare.

CONCLUZII

Uniunea Europeană a înregistrat progrese remarcabile în decursul de aproximativ 50 de ani de existență. Acest lucru se poate observa din instituțiile acesteia create, precum și dorința statelor membre, cu interese comune care au adoptat regulemente prin care să se asigure aplicarea și respectarea drepturilor fundamentale ale cetățeninor Uniunii Europene. Unul din aceste cazuri este și acordarea azilului solicitanților prin luarea unor măsuri ce a presupus adoptarea unei serii de Convenții care să asigure dreptul cetăenilor la azil în strânsă legătură cu realitatea faptică. De aceea Convenția Dublin I a fost adoptată în 1990 la nevoia solictanților de azil după colapsul Uniunii Sovietice. În 2003 urmează adoptarea Convenției Dublin II care o înlocuiește pe predecesoarea sa înlocuind dispozițiile deficitare privind responsabilizarea statului membru de procedura azilului. Dublin III, adoptat în 2013 este gardianul ce a avut ca scop crearea sistemului european comun de azil și asigurarea respectării dispozițiilor legale în domeniu. Mecanismul de relocare a refugiaților a venit ca o măsură de urgență adoptată de Comisia Europeană ca urmare a fluxului foarte mare de persoane care au intrat pe teritoriul UE pentru a cere azil. Aceasta a venit ca o completare la Convenția Dublin III în vigoare și a ajutat la acordarea azilului persoanelor solicitante.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

Crețu, V., Drept Internațional Public, Editura Fundației de Mâine, București, 2004

Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Geamănu, G., Drept internațional public, Editura Pedagogică, București, 1981

Moraru, I.,, Drept constituțional și instituții politice, București, 1997

Articole și studii de specialitate. Acte normative. Tratate. Surse Internet

Declarația universală a drepturilor omului din 1948

Curtea europeană de justiție, C- 200/02, Kunqian Catherine Zu, Man Lavette Chen c. Secretary of State for the Home department

Consiliul European, Directiva nr. 85/2005 ,cu privire standardele minime cu privire la retragerea și acordarea statutului de refugiat 13.12.2005, publicat în JO L 326

Consiliul European, Regulamentul nr. 343/2003, 18.02.2003, de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe, 25.02.2013 publicat în JO L 50

Consiliul European, Directiva 55/2001 , 20.07. 2001, privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri 07.08.2011 , publicat în JO L 212

Consiliul European, Directiva 9/2003 cu privire la standardele minime cu primirea solicitanților de azil, 25/05/2003, publicat în JO L 321

Consiliul European, Directiva 83/2004 , cu privire la standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate, 30.09.2004, JO L 304

Parlamentul European, Tratatul Uniunii Europene, art.63, 25.10.2012, publicat în JO L 326

Regulamentul CE nr. 343/2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului responsabil de examinare a unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

“Proposal for a Council Regulation establishing the criteria and mechanisms for determining the Member State responsible for examining an asylum application lodged in one of the Member States by a third-country national” (2001/C 304 E/10). 2001.

Pop, Valentina. “Human rights court deals blow to EU asylum system”. Euobserver. 2011

“ European Solidarity: A Refugee Relocation System”. 2015.

Refugees/Migrants Emergency Response – Mediterranean.

“Refugee Crisis – Q&A on Emergency Relocation”. 2015

Ilie, Luiza. “Romania can manage its EU-allotted migrant quota: President”. Reuters. 2015

„Refugee Crisis – Q&A on Emergency Relocation”. 2015

„Annexes accompanying the Proposal for a COUNCIL DECISION establishing provisional measures in the area of international protection for the benefit of Italy and Greece”. 2015.