Conventia DE LA Viena DIN 11 Aprilie 1980 Privind Vânzarea Internatională DE Mărfuri

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONVENȚIA DE LA VIENA DIN 11 APRILIE 1980 PRIVIND VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Coordonator

Lect.univ.dr. Mădălin Ticu

Absolvent

Nine Robert Ștefan

Craiova

2016

CAPITOLUL I – CONTEXTUL SOCIAL, POLITIC ȘI ECONOMIC ÎN CARE S-A RATIFICAT CONVENȚIA DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Contextul social – repere generale

Convenția de la Viena din anul 1980 se înscrie într-un context social, economic și politic care a marcat destinul european, în special, și pe cel mondial, în general. Deceniul s-a caracterizat prin importante schimbări, ca urmare a progreselor din domeniul tehnologic, ce marchează începutul mult discutatei globalizări. Prin liberalizarea economică vizibilă în țările dezvoltate, mai multe corporații multinaționale, asociate cu industria de producție, și-au mutat filiale în Tailanda, Mexic, Coreea de Sud, Taiwan, și China. Țările în care s-a observat o creștere economică semnificativă în deceniul al VIII-lea al secolului trecut, sunt Japonia și Germania de Vest.

Regatul Unit și Statele Unite ale Americii s-au mutat mai aproape de laissez-faire politicilor economice care încep o tendință de neoliberalism, care a creat premisele deceniului următor, cum ar fi căderea URSS.

Țările în curs de dezvoltare din întreaga lume se confruntă cu dificultăți economice și sociale, au suferit mai multe crize de creanță în anii 1980. Consecința imediată a fost necesitatea aplicării în aceste țări a asistenței financiare din partea Fondului Monetar Internațional (FMI) și din partea  Băncii Mondiale.  Oferim aici, ca exemplu, situația Etiopiei, îndelung bântuită de foamete la mijlocul anilor 1980, în timpul domniei corupte de Mengistu Haile. 

Contextul social în care va fi ratificată Convenția de la Viena a fost pregătit de o serie de conferințe și întâlniri între reprezentanții diverselor țări europene. Discuții privind o viitoare Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost demarate în noiembrie 1972 la Helsinki, la inițiativa sovieticilor. S-a ajuns atunci la soluția unei conferințe în trei faze, cunoscute drept „Procesul de la Helsinki”. Faza I a început în iulie 1973, beneficiind de participarea a 35 de state, inclusiv SUA și Canada. În urma discuțiilor, care au durat doar cinci zile, s-a convenit urmarea Recomandărilor finale de la Helsinki (Cartea Albastră). A doua fază a Conferinței a avut loc la Geneva, în septembrie 1973 până în iulie 1975. Aceasta fost faza principală de lucru, în care a fost elaborat și pregătit documentul final. Astfel, Actul Final de la Helsinki a fost semnat de toate cele 35 de state participante în cea de-a treia fază a Conferinței, desfășurată la Helsinki din 30 iulie până pe 1 august 1975.

Actul Final de la Helsinki (Declarația de la Helsinki, Acordurile de la Helsinki) conținea un număr de angajamente cheie în chestiuni politice, economice, sociale și militare. Așa numitul „Decalog” prevedea, printre altele, principii cu privire la abținerea de la uzul forței, inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială a statelor, precum și rezolvarea pașnică a disputelor.

Câteva măsuri concrete de încurajare a integrării militare europene stipulate în acest act prevedeau: schimbul de observatori participanți la manevrele militare, pentru a promova înțelegerea mutuală; notificarea prealabilă a manevrelor militare sau a mișcărilor majore de trupe, pentru a construi încredere, stabilitate și securitate.

Un aspect unic al acestui act este caracterul ne-obligatoriu al dispozițiilor sale. Documentul nu este un tratat formal, ci un angajament politic al tuturor statelor semnatare, evitându-se astfel disputele sau sancțiunile privind ne-implementarea prevederilor sale. Statele participante au convenit și asupra evaluării implementării principiilor adoptate în practică, prin conferințe ulterioare ce au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983) și Viena (1986-1989).

Anii 1980 au cunoscut o ușoară revigorare a eforturilor de integrare a apărării europene, în special în cadrul Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma, adoptată de Miniștrii de Externe și Miniștrii de Apărare ai statelor membre în 26-27 octombrie 1984 constituie, în acest sens, un bun exemplu. Documentul reiterează necesitatea întreprinderii de eforturi continue pentru a păstra pacea, a întări descurajarea și apărarea și a consolida astfel stabilitatea, prin dialog și cooperare. O mai bună funcționare a Uniunii Europei Occidentale nu numai că va contribui la securitatea Europei Occidentale ci și la o îmbunătățire a apărării comune a tuturor statelor Alianței Nord-Atlantice și la o mai mare solidaritate între membrii săi.

Pe 17 februarie 1986 a fost adoptat la Luxemburg Actul Unic European, primul Tratat al Comunității Europene care a formalizat cooperarea politică în domeniile securității și apărării. Cu toate acestea, referirile clare la o posibilă integrare a apărării europene aproape că nu există. Acest fapt a determinat pe unii autori să perceapă Actul Unic European ca pe o tentativă mai degrabă timidă de a readuce securitatea și apărarea pe agenda europeană și de a spori capacitatea Occidentului de abordare a unor astfel de chestiuni.

Contextului social prezentat anterior i se adaugă nemulțumirile civile majore, violențele care au avut loc în Orientul Mijlociu.

SUBCAPITOLUL al 2-lea – Contextul politic specific fiecărei regiuni geografice participante la Convenția de la Viena (1980)

Contextul politic în care a fost ratificată Convenția de la Viena se caracterizează printr-o atmosferă tensionată pe plan mondial. Astfel, se fac referiri la războiul Iran-Irak,  la războiul sovieto-afgan; de asemenea, în 1982 Libanul se află în  război, cu bombardarea Libiei în 1986. Islamismul a devenit o forță politică puternică în anii 1980 și multe organizații teroriste au început să amenințe securitatea mondială.

În 1986 naționalismul cunoaște o puternică revenire, soldat cu dorința de democrație a țărilor socialist-comuniste. Acest aspect politic combinat cu recesiunea economică a dus la căderea lui Mihail Gorbaciov, ceea ce a redus puterea Partidului Comunist, începând să apară forme limitate de capitalism, cum ar fi asocierile cu firme occidentale. S-a creat un climat favorabil, care în deceniul VIII al secolului trecut a întins punți de înțelegere și a îmbunătățit relațiile dintre Occident și Orient.

Pe plan modial, întregul context politic anterior și posterior Convenției de la Viena este semnificativ marcat de ceea ce s-a numit războiul rece dintre anii 1947 – 1991. Războiul rece a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.

Războiul Rece a fost un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o dispută între capitalism și comunism.

Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe între cele două superputeri. Din punctul de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive depropagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.

Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA.

Începuturile Războiului rece.

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop a fost de a controla strâns evoluția ideologică a mișcării comuniste internaționale și de a strânge controlul politic asupra statelor satelite sovietice, prin coordonarea partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția Cominformului a avut un regres jenant în luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre Tito și Stalin, membrii Cominformului au fost expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a rămas țară comunistă, dar a aderat la Mișcarea de Nealiniere.

În același an 1947, consilierii președintelui SUA, Harry S. Truman l-au îndemnat să ia măsuri imediate pentru a contracara influența Uniunii Sovietice, amintindu-i de eforturile lui Stalin (în confuzia de după război și colaps) pentru a submina SUA, prin încurajarea rivalității dintre țările capitaliste, care ar putea provoca un alt război. În februarie 1947, guvernul britanic a declarat că nu-și mai putea permite să finanțeze regimul militar grec monarhic în războiul civil grec împotriva insurgenților comuniști. Răspunsul guvernului american la acest anunț a fost adoptarea unei politici de îngrădire, al cărei obiectiv declarat era cel de a opri răspândirea comunismului. Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens în domeniul apărării și politicii externe între republicani și democrați, axat pe politica de stăvilire, numită descurajare, care a slăbit în timpul și după Războiul din Vietnam, dar a persistat ulterior. 

La începutul aceluiași an 1947, Marea Britanie, Franța și Statele Unite au încercat, fără succes, să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică pentru un plan de acțiune privind crearea unei economii în Germania care să fie suficientă pentru autosusținerea acesteia, inclusiv o contabilitate detaliată a facilităților industriale, a bunurilor și a infrastructurii deja eliminate de sovietici. În luna iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite ale Americii au adoptat Planul Marshall, un angajament de asistență economică pentru toate țările europene care doreau să participe, incluzând și Uniunea Sovietică.

Scopul planului a fost de a reconstrui sistemele democratice și economice ale Europei și de a contracara amenințările percepute la echilibrul de putere din Europa, cum ar fi preluarea controlului de partidele comuniste prin revoluții sau alegeri. O lună mai târziu, Truman a semnat Actul de Securitate Națională (1947), creând un sistem unificat între Departamentul Apărării al Statelor Unite, Agenția Centrală de Informații (CIA) și Consiliul Național de Securitate. Aceștia au devenit actorii principali al politicii Statelor Unite în Războiul Rece. Luând cunoștință de acest plan, Stalin a crezut că integrarea economică cu Vestul ar permite țărilor Blocului de Est să scape de sub controlul sovietic și că SUA încerca să cumpere realinierea pro-SUA a Europei. În consecință, Stalin a împiedicat, prin toate mijloacele, ca națiunile din Blocul de Est să primească ajutorul Planului Marshall. Alternativa Uniunii Sovietice la planul Marshall implica comerțul sovietic cu țările din Europa de Est, care a devenit cunoscut sub numele de Planul Molotov (instituționalizat mai târziu, în ianuarie 1949, sub numele de CAER). Stalin a fost, de asemenea, speriat de o Germanie reconstituită; viziunea sa în privința unei Germanii postbelice neincluzând posibilitatea de reînarmare sau orice amenințare la adresa Uniunii Sovietice. La începutul anului 1948, ofițerii de informații sovietici au executat o lovitură de stat în Cehoslovacia, singurul stat din Blocul Estic în care sovieticii au permis păstrarea structurilor democratice și s-au înlăturat din Congresul Statelor Unite și ultimele opoziții față de Planul Marshall. Cu ajutorul SUA, armata greacă a câștigat războiul civil, iar creștin-democrații italieni au învins, în alegerile din 1948, puternica alianță comunisto-socialistă.

Contextului politic care anunță Convenția de la Viena i se adaugă și competiția dintre SUA și URSS pentru lumea a treia. Mișcările naționaliste din unele țări și regiuni, în special în Guatemala, Indonezia și Indochina au fost, adesea, aliate cu grupuri comuniste sau percepute în Occident ca fiind aliați ai comuniștilor. În acest context, în anii 1950 și la începutul anilor 1960, când mișcările de decolonizare au luat avânt, Statele Unite și Uniunea Sovietică concurau, din ce în ce mai mult, pentru influență în Lumea a Treia. În plus, sovieticii au văzut pierderea continuă a terenului de către puterile coloniale (Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) drept un semn care, pentru ei, prevestea o eventuală victorie a ideologiei lor. În această competiție pentru a câștiga influența în Lumea a Treia, ambele puteri vindeau armament mișcărilor de eliberare. Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un șir de guverne neprietenoase din Lumea a Treia și pentru a le sprijini pe cele aliate.

Frământările politice ale vremii au antrenat participarea pe arena schimbărilor internaționale a o serie de țări, cum ar fi Congo, Guatemala, Indonezia, Iran, Irak, Vietnam.

În Republica Congo, recent devenită, din iunie 1960, independentă față de Belgia, președintele Joseph Kasavubu, a ordonat demiterea prim-ministrului ales democratic, Patrice Lumumba și a cabinetului Lumumba – sprijinit de URSS. În septembrie, ca reacție, Lumumba a cerut demiterea lui Kasavubu. În Criza din Congo, care a urmat, colonelul Mobutu – sprijinit de CIA, și-a mobilizat rapid forțele sale și, printr-o lovitură de stat militară, a acaparat puterea.

În Guatemala, o lovitură de stat din 1954, sprijinită de CIA, a demis președintele de stânga Jacobo Arbenz Guzman. Guvernul post-Arbenz, o juntă militară, condusă de Carlos Castillo Armas, a returnat proprietățile americane naționalizate, a institut Comitetul Național de Apărare împotriva Comunismului și, la cererea Statelor Unite, a decretat Legea penală preventivă împotriva comunismului.

Guvernul indonezian nealiniat al lui Sukarno s-a confruntat, la începutul anului 1956, când câțiva comandanții regionali au cerut autonomie de la Jakarta, cu o amenințare majoră privind legitimitatea sa. După ce medierile au eșuat, Sukarno a luat măsuri pentru a elimina comandanții disidenți. În februarie 1958, comandanții militari disidenți din Sumatra Centrală (colonelul Ahmad Hussein) și din Sulawesi de Nord (colonelul Ventje Sumual) au declarat Guvernul revoluționar al Republicii Indonezia – Permesta. Mișcarea viza răsturnarea regimului Sukarno. Datorită retoricii lor anticomuniste, rebelii au primit arme, finanțare și alte ajutoare, sub acoperire, de la CIA până ce Allen Lawrence Papa, un pilot american, a fost doborât cu avionul, după un bombardament asupra guvernului din Ambon, în aprilie 1958. Guvernul central a răspuns prin lansarea unor invazii militare aeriene și maritime împotriva bastioanelor rebele Padang și Manado. Până la sfârșitul anului 1958, rebelii au fost învinși militar și, apoi, până în august 1961, ultimele bande de gherilă rămase s-au predat.

În Irak, în anul 1958,  Abd al-Karim Qasim a răsturnat monarhia Hașemită, instituind o alianță cu Partidul Comunist Irakian și Uniunea Sovietică.  În timp ce Egiptul și Siria au încercat, din propriile lor motive, să-l asasineze pe Qasim, CIA, de asemenea, a luat în considerare să-i trimită o batistă otrăvită (rămâne neclar dacă această decizie a fost implementată sau nu).

După o serie de lovituri de stat, în 1968, cu sprijinul posibil al KGB, partidul Ba'athist a confiscat președinția țării politic instabile, deși lovitura de stat a fost efectuată de militarii irakieni. 

Uzați de războiul comunist de gherilă pentru independența Vietnamului și învinși de rebelii comuniștii Vietminh, în 1954, în Bătălia de la Dien Bien Phu, francezii au acceptat abandonarea negociată a poziției lor coloniale în Vietnam. La Conferința de la Geneva (1954), au fost semnate acordurile de pace, lăsând Vietnamul împărțit între o administrație pro-sovietică în Vietnamul de Nord și o administrație pro-occidentală în Vietnamul de Sud, la paralela 17.

Mișcarea de Nealiniere s-a caracterizat prin faptul că multe națiuni emergente din Asia, Africa și America Latină au respins presiunea de a alege una din părți în competiția est-vest. În 1955, la Conferința Asia-Africa de la Bandung, în Indonezia, zeci de guverne din Lumea a Treia au decis să stea departe de Războiul Rece. Consensul obținut la Bandung a culminat, în 1961, cu crearea Mișcării Țărilor Nealiniate, cu sediul la Belgrad. Între timp, Hrușciov a extins politica Moscovei de a stabili legături strânse cu India și alte state-cheie neutre. Mișcările de independență din Lumea a Treia a transformat ordinea de după război într-o lume mai pluralistă a Africii și Orientului Mijlociu decolonizat și a naționalismului în creștere din Asia și America Latină.

O altă putere care își face apariția pe scena politică este China, devenită cea de a treia putere nucleară. Tot acum are loc și ruptura chino-sovietică.

Perioada de după 1956 a fost marcată de eșecuri grave pentru Uniunea Sovietică, începând, mai ales, cu ruptura chino-sovietică. Atunci când, în 1956, la 3 ani după moartea lui Stalin, Hrușciov l-a atacat, Mao l-a apărat pe defunctul lider și l-a tratat pe noul lider sovietic ca fiind parvenit și superficial, acuzându-l că și-ar fi pierdut avântul revoluționar. China a detonat prima sa bombă atomică la 16 octombrie 1964 și prima sa bombă cu hidrogen la 14 iunie 1967. La rândul său, Hrușciov, deranjat de atitudinea lui Mao față de războiul nuclear, vorbea despre liderul chinez ca despre un „nebun cocoțat pe tron”. După această afirmație dură, Hrușciov a făcut multe încercări disperate de a reconstitui alianța chino-sovietică, dar Mao a considerat că este inutil și a refuzat orice propunere. 

Anul 1961 aduce criza din Berlin. Tancuri sovietice înfruntând tancuri americane la Checkpoint Charlie, în 27 octombrie 1961, în timpul Crizei din Berlin.  Aceasta a constituit ultimul incident major în Războiul Rece, în ceea ce privește statusul Berlinului și al Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial.

Criza politică se adâncește pe plan mondial, prin evenimentele care se petrec în această perioadă în Cuba.

Criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962) a adus lumea mai aproape de un război nuclear decât oricând înainte, demonstrând conceptul distrugerii reciproce asigurate, conform căreia nicio superputere nu era pregătită să utilizeze armele ei nucleare, temându-se de distrugere totală, la nivel mondial. Urmările crizei au condus la primele eforturi de limitare în cursa înarmărilor nucleare, la dezarmarea nucleară și la îmbunătățirea relațiilor.

În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărteze pe Nikita Hrușciov de la putere, dar i-au permis o pensionare liniștită. Acuzat de grosolănie și de incompetență, lui i se impută, de asemenea, ruinarea agriculturii sovietice și aducerea lumii în pragul unui război nuclear. Hrușciov a devenit o rușine internațională atunci când a autorizat construcția Zidului Berlinului, o umilință publică pentru marxism-leninism.

În cursul anilor 1960 și 1970, participanții la Războiul Rece au luptat pentru a se adapta la un nou model, mai complicat al relațiilor internaționale, în care lumea nu mai era împărțită, în mod clar, în două blocuri opuse. De la începutul perioadei postbelice, Europa de Vest si Japonia au recuperat rapid pagubele uriașe provocate în cursul de-al Doilea Război Mondial și susțineau o creștere economică puternică.

Evenimentele majore de pe plan politic de la sfârșitul deceniului al VI-lea din secolul trecut au fost reprezentate prin retragerea Franței din NATO și de invazia Cehoslovaciei.

Unitatea din cadrul NATO a fost încălcată devreme, datorită unei crize din timpul președinției lui Charles de Gaulle în Franța (1958-1969). Încă din primul an al mandatului său, De Gaulle a protestat față de influența puternică a Statelor Unite în organizație și referitor la „relația specială”, percepută de el, între Statele Unite și Marea Britanie. Într-un memoriu adresat președintelui Dwight D. Eisenhower și prim-ministrului Harold Macmillan, la 17 septembrie 1958, el a pledat pentru crearea unui directorat tripartit, care ar pune Franța pe picior de egalitate cu Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, și, de asemenea, pentru extinderea acoperirii NATO pentru a include zone geografice de interes pentru Franța, (Algeria franceză, mai ales, unde metropola ducea o luptă împotriva insurgenților și cerea asistența NATO.

Având în vedere răspunsul nesatisfăcător primit, de Gaulle a început dezvoltarea unei forțe militare nucleare franceze independente de descurajare, iar în 1966 s-a retras din structurile militare ale NATO și a expulzat trupele NATO de pe teritoriul francez.

În 1968, în Cehoslovacia a avut loc o perioadă de liberalizare politică, numită Primăvara de la Praga, care a inclus „Programul de acțiune" , un set de măsuri care prevedeau creșterea libertății presei, libertatea de exprimare și libertatea de circulație, cu accent pe economie, pe aprovizionarea populației cu bunuri de consum, posibilitatea unui guvern multipartit, limitarea puterii poliției secrete și posibilitatea retragerii din Pactul de la Varșovia. Ca răspuns la Primăvara de la Praga, armata sovietică, împreună cu cei mai mulți dintre aliații din Pactul de la Varșovia (cu excepția României), au invadat Cehoslovacia. Invazia a fost urmată de un val de emigrare, inclusiv un număr estimat de 70,000 cehi și slovaci care au fugit, inițial, peste graniță, în total, ajungându-se la un număr de aproximativ 300.000 de emigranți. Invazia Cehoslovaciei a declanșat proteste intense în Iugoslavia, România, China și în partidele comuniste din vestul Europei.

Leonid Brejnev și Richard Nixon în timpul vizitei lui Brejnev la Washington, în luna iunie 1973; această vizită a fost un moment înalt în destinderea relațiilor dintre SUA și URSS.

În septembrie 1968, în timpul unui discurs ținut la cel de-al Cincilea Congres al Partidului Muncitoresc Polonez Unit, la o lună după invazia Cehoslovaciei, Brejnev a prezentat Doctrina Brejnev, în care el a pretins dreptul de a încălca suveranitatea oricărei țări care încearcă să înlocuiască marxism-leninismul cu capitalismul.

Doctrina își are originile sale în eșecurile marxism-leninismului în statele satelit, precum Polonia, Ungaria și Germania de Est, care s-au confruntat cu scăderea vizibilă a standardului de viață, în contrast cu prosperitatea Germaniei de Vest și a celorlalte state din Europa de Vest.

Sfârșitul anilor ‘70 aduce deteriorarea relațiilor internaționale. Acum atotputernicul KGB, condus de Iuri Andropov, a continuat să persecute personalități sovietice distinse, ca, de exemplu, pe Aleksandr Soljenițîn și Andrei Saharov, care au criticat în termeni duri conducerea sovietică. Conflictul indirect între superputeri a continuat și în această perioadă de destindere, în Lumea a Treia, în special, în timpul crizelor politice din Orientul Mijlociu, Chile, Etiopia, și Angola.

Termenul cel de-al Doilea Război Rece se referă la perioada de reapariție intensă a tensiunilor războiului rece și conflictelor la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Tensiunile între marile puteri au crescut foarte mult, odată ce ambele părți au devenit din ce în ce mai militariste. Diggins spunea: „Reagan a luptat din răsputeri în cel de-al doilea război rece, prin sprijinirea counterinsurgenților din lumea a treia.” Cox spunea: „intensitatea acestui al doilea Război Rece a fost tot atât de mare, cât de scurtă a fost durata lui." 

După Revoluția Saur, care a adus un regim comunist la putere, în Afganistan, Statele Unite ale Americii a început să ofere ajutor financiar pentru gherilele de mujahedini afgani, prin Pakistan, deși administrația Carter a respins cererile pakistanezilor de a le livra arme. Potrivit consilierului oficial al lui Carter, Zbigniew Brzezinski, un grup de lucru de la NSC, în 1979, a scris mai multe rapoarte privind deteriorarea situației din Afganistan, dar președintele Carter le-a ignorat până în momentul când intervenția sovietică a distrus iluziile sale. Brzezinski a declarat, însă, că SUA a oferit ajutoare financiare limitate pentru mujahedini înainte de invazia „formală”, cu intenția de a preveni invadarea sovietică a regiunii. Consilierul apropiat al lui Cyrus Vance, Marshall Shulman, de asemenea, a afirmat că Departamentul de Stat a lucrat din greu pentru a-i descuraja pe sovietici de la plănuita invazie.

În cursul lunii decembrie 1979, aproximativ 75.000 de militari sovietici au lansat o incursiune în Afganistan, în scopul de a sprijini guvernul marxist format de ex-prim-ministrul Nur Muhammad Taraki, asasinat în luna septembrie de către unul dintre rivalii săi de partid.

Carter a răspuns la intervenția sovietică prin retragerea tratatului SALT II din Senatul SUA, impunând embargouri privind livrările de cereale și tehnologie către URSS și cerând creșterea semnificativă a cheltuielilor militare. În plus, Statele Unite au anunțat că vor boicota Jocurile Olimpice de vară din 1980, de la Moscova. El a descris intervenția sovietică în Afganistan ca fiind „cea mai gravă amenințare pentru pace de la cel de-al Doilea Război Mondial".

În 1980, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter, în alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii, promițând să mărească cheltuielile militare și să se confrunte cu sovieticii peste tot în lume. Atât Reagan, cât și noul premier britanic Margaret Thatcher au denunțat Uniunea Sovietică și ideologia sa. În ciuda sentimentului anti-american din Iran, ca urmare a Revoluției iraniene din 1979 împotriva Șahului pro-american, însoțită de ruperea relațiilor cu noul guvern al ayatollahului Khomeini, din cauza crizei ostaticilor din Iran, administrația Reagan l-a sprijinit pe anti-comunistul Khomeini într-un efort de a recruta puterile teocratice în tabăra americană, la începutul anilor 1980. Atunci, directorul CIA, William Casey, a descris guvernul Khomeini ca fiind „șovăitor și [eventual] se deplasează spre un moment al adevărului … SUA nu are aproape nicio carte de jucat, pe când URSS are multe…"  O metodă de sprijin american pentru iranieni a constat în vânzările secrete de arme. În 1983, CIA a predat administrației lui Khomeini o listă extinsă de comuniști și de iranieni cu vederi de stânga care lucrează, în secret, în guvernul iranian. Raportul Comisiei Tower a raportat, mai târziu, că lista a fost folosită pentru „a lua măsuri, inclusiv execuții în masă, care să elimine, practic, infrastructura pro-sovietică din Iran. "  Până la începutul anului 1985, poziția anticomunistă a lui Reagan s-a dezvoltat într-o poziție cunoscută sub numele de noua Doctrină Reagan  — care, în plus, față de politica de izolare, a formulat un drept suplimentar de a submina guvernele comuniste existente.

Așa cum a încercat să se prezinte în paginile de mai sus, contextul politic regional și mondial care precede apariția unor tratate, cum este Convenția de la Viena (1980), s-a caracterizat prin ample mișcări care au angrenat numeroase țări, din diferite zone ale lumii, Războiul Rece, sub toate formele lui de manifestare, venind cu schimbări majore în destinele omenirii.

SUBCAPITOLUL al 3-lea – Contextul economic generator de reglementări în materia vânzării comerciale internaționale de mărfuri

Revitalizarea integrării economice la mijlocul anilor 1980 s-a datorat, în parte, noii dinamici de leadership în Comisia Europeană și, parțial, dorinței de a completa piața comună. Piața unică europeană a apărut ca un răspuns la o serie de factori care au inclus acceptarea faptului că producătorii europeni erau îngrădiți în procesul industrial. Factori decizionali europeni deveneau tot mai îngrijorați de eșecul companiilor europene în încercarea de a depăși progresele Japoniei și ale SUA, mai ales în domeniul înaltei tehnologii.

În căutarea revitalizării economiei europene, guvernele au căutat strategii naționale, regionale, globale. Mai întâi, mai multe state au încercat să revitalizeze capacitatea națională prin aplicarea modelul managementului economic keynesian, prin accentuarea restricțiilor la comerț și fluxuri financiare. Opțiunea națională a fost primită cu căldură în Franța, iar eșecul său, produs în 1980, a dezamăgit. După victoria socialistă în alegerile prezidențiale din 1981 și alegerile parlamentare din 1982, guvernul francez a încercat să apeleze la mijloace tipic de stânga, prin naționalizarea a 12 grupuri industriale și 36 de bănci. Totodată a fost dezvoltată o politică keynesiană pentru stimularea cererii prin creșterea salariilor, beneficii de securitate socială, cheltuieli guvernamentale sporite, taxe mai mari asupra profitului și sănătății; control mai intens asupra schimbului de capital. Dar această politică a eșuat.

Piața unică europeană

Până la sfârșitul anului 1982, șomajul a crescut rapid, în timp ce tot mai multe firme au intrat în faliment. Inflația a ajuns la 14 procente, iar deficitele la bugetul național și la balanța de comerț au crescut semnificativ, la cote alarmante. Aripa stângă a partidului socialist urmărea radicalizarea politicii economice în spatele unor „ziduri“ protecționiste, iar aripa dreaptă argumenta în favoarea austerității bugetare, inflației scăzute, restructurării industriale care să încurajeze o creștere generată de comerț. Primii urmăreau izolarea economiei franceze de globalizare, fapt care presupunea chiar și o potențială retragere din Uniunea Europeană, cei din urmă argumentau în favoarea creșterii competitivității industriei franceze în străinătate, mai ales prin facilitarea comerțului cu organizația europeană. Timp de aproape un an, până în 1983, aripa dreapta a socialiștilor și-a impus poziția față de nivelul factorilor de decizie responsabili de politica economica franceză.

Comisia Europeană a adus noi propuneri care au argumentat că adâncirea integrării economice era necesară pentru ca Uniunea Europeană să poată deveni un competitor real în economia politica mondială. Piața unică europeană avea scopul de a transforma piața comună într-o piața unică internă, care să promoveze mișcarea liberă a capitalului, bunurilor, serviciilor, oamenilor. Activismul politic început de Jacques Delors, președinte al Comisiei Europene, alături de realizările pieței unice au condus la revitalizarea proiectului pentru realizarea uniunii monetare. Dezvoltarea monedei unice a avut implicații importante nu numai asupra conducerii politice și economice comunitare, ci și asupra politicii și economiei globale. S-a apreciat cu drept temei că euro promite să devină moneda care să revoluționeze acordurile monetare mondiale. Astfel, răspunsul european față de globalizare va modela, fără îndoială, drumul globalizării.

Legat de problemele economice ale momentului este termenul de europenizare. Acesta poate fi discutat în trei contexte.

În primul rând, europenizarea se referă la modul în care un număr tot mai mare de domenii ale politicii au dobândit o dimensiune europeană pe măsură ce procesul integrării europene s-a dezvoltat. Politica regională era o problemă națională până la mijlocul anilor 1980, dar de atunci a dobândit o importanță sporită în cadrul Uniunii. Politica agricolă a fost europenizată de la înfințarea Politicii Agricole Comune.

În al doilea rând, europenizarea se referă la procesul reglementărilor prin intermediul carora o largă varietate de domenii politice au devenit subiecte ale regulamentelor și directivelor comunitare. Acest proces presupune participarea guvernărilor locale (regionale) la implemetarea regulamentelor în tot mai multe domenii, precum sunt sănătatea, siguranța, mediul, standarde ale protecției consumatorului etc.

În al treilea rând, europenizarea domeniilor politicii variază în timp și cu privire la agenda Uniunii Europene și a instituțiilor sale.

Fenomenele care caracterizează economia mondială în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii mondiale. Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial și a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea piețelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creșteri. Între 1987 și 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puțin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficiența finanțării private în pocesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investițiile în țările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 și 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 și 2001. În ceea ce privește Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieții în Coreea de Sud, Thailanda și Malaiezia este acum de 68 de ani, față de 57 în anii „70. În aceeași perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste țări. Tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat. Pe de altă parte, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni. Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimalizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaționale. Cu toate acestea, instituțiile politice ale statului rămân principala forță în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci și politic. Efectele balanțelor de plăți, ale ratelor de schimb și ale celorlalte aspecte economice sunt resimțite în economia mondială și prin prisma implicațiilor lor politice. Statele naționale operează la nivel internațional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziție mai bună în comerțul internațional, atragerea de investiții străine, creșterea competitivității, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale.

În afară de acestea, globalizarea ridică și multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieței (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecință a globalizării. Liberalizarea piețelor (80% din piețele emergente au o totală convertibilitate a monedei, față de 37% în 1987) concomitent cu menținerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculațiile, care au condus în cele din urmă la declanșarea unor adevărate crize, cum ar fi cea din Asia. Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanțelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând și mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanțare a acesteia de la bănci sau instituții multilaterale. Decalajul între nevoile de finanțare pe termen lung și resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. Până la globalizarea finanțelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflație, buget, comerț exterior. După anii „80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică și privesc: întărirea sectorului financiar, evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operațiuni speculative de anvergură, întărirea sistemului companiilor private, evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanței de plăți, modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.

Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicațiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieții economice și sociale determină apariția numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar și cu ceea ce implică ea. În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între națiuni. E o imensă greșeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ și calitativ al unei întregi ordinii economice. Poziția competitivă a unei economii naționale este construită pe competitivitatea firmelor care operează în cadrul granițelor naționale. În sens larg, ea reprezintă o expresie a dinamismului firmelor naționale, a capacității lor de a investi și de a inova, atât prin resurse proprii, cât și prin asimilarea tehnologiilor adecvate.

Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme și analize, o revoluție fără precedent la scară mondială. Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacțiilor între oameni dincolo de granițele fiecărei țări și de adâncire a interdependențelor între entități globale, care pot fi private, instituții publice sau guverne. Acest proces este condus de forțe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicații, informații) și politice (căderea comunismului). Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependențelor între națiuni, ea implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piață globală consolidată a producției, distribuției, consumului, decât pe piețe naționale autonome. Ea implică, de asemenea, creșterea atât a riscurilor, cât și a oportunităților pentru indivizi și comunități în transformarea tradițiilor și modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul și creșterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică creșterea interdependențelor și legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri și servicii, a capitalurilor, informațiilor, precum și mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacțiilor și are drept principalii actori societățile transnaționale.

Așadar, contextul economic în care sunt ratificate o serie de tratate, cum este Convenția de la Viena din anul 1980, marchează o stimulare a economiilor naționale sub efectul acestui proces numit globalizare. Totodată, aceste mutații de ordin economic generează reglementări în materia vânzării comerciale internaționale de mărfuri, obiectul legii pe care este structurată prezenta lucrare de licență.

CAPITOLUL II – REGLEMENTĂRI ȘI EFECTE JURIDICE ALE CONVENȚIEI DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Reglementările stipulate în Convenția de la Viena

În condițiile globalizării, comerțul internațional îmbrățișează întreagă gama a operațiilor economice, bancare, financiare și altele asemenea, prin care se realizează cooperarea economică și tehnico-științifico-internațională.

Dezvoltarea continuă a comerțului internațional, determinată de spectaculoasele evoluții ale sistemului de comunicații, de creșterea și extinderea mediilor de transport, precum și necesitatea urgentă de a depăși frontierele naționale, au găsit în contractul de vânzare-cumpărare instrumentul tehnico-juridic cel mai adecvat pentru reglementarea totalității sistemului de relații comerciale transnaționale.

Vânzarea comercială internațională impune un set de norme capabile să asigure raporturilor contractuale certitudine și siguranță. Crearea unui regim juridic adecvat care să depășească greutățile și nesiguranța ce împiedică relațiile comerciale de schimb, este o condiție majoră pentru existența și dezvoltarea comerțului internațional progresiv economic.

Astfel, adoptarea acestui set de norme aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare internaționale de mărfuri, care să țină cont de diverse sisteme sociale, economice și juridice, satisface depășirea obstacolelor juridice ce îngreunau promovarea și dezvoltarea comerțului internațional, oferindu-i acestuia cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea sa .

În procesul de elaborare a normelor uniforme de reglementare a raporturilor comerciale internaționale s-a evidențiat inițiativa Conferinței Diplomatice de la Haga din anul 1964 de a adopta Legea uniformă privind formarea contractului de vânzare internațională a obiectelor mobile corporale (LUFCI) și Legea uniformă privind vânzările internaționale de obiecte mobile corporale, denumită în mod curent LUVI.

Principala reglementare în materie o reprezintă Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie 1980, ca act final al Convenției Națiunilor Unite, organizată cu acest scop, în conformitate cu Rezoluția nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a O.N.U.

Crearea Comisiei O.N.U. pentru drept comercial internațional (UNCITRAL – United Nations Commission on International Trade Law), care, în cea de-a două sesiune a sa, din anul 1968, a împuternicit un grup de lucru reprezentând mai multe țări din diferite zone geografice să elaboreze noi norme de drept uniformizate pentru reglementarea vânzării comerciale internaționale, a constituit un pas important făcut spre adoptarea de către Conferința de la Viena din martie 1980 a Convenției Națiunilor Unite asupra Contractului de vânzare internațională de mărfuri din 11 aprilie 1980.

În 11 aprilie 1980, la închiderea lucrărilor unei conferințe diplomatice la care au luat parte 62 de state convocate la Neue Hofburg din Viena de către secretarul general al ONU, a fost aprobată în unanimitate o Convenție care prevedea o legislație pentru vânzările internaționale de mărfuri. A fost deschisă pentru semnături pînă la 30 septembrie 1981 și de atunci a fost deschisă pentru (aprobare) acceptare – Art. 99 prevede intrarea în vigoare a Convenției la 12 luni după ce cele zece state și-au depus instrumentele de ratificare, aprobare. Numărul necesar a fost întrunit în decembrie 1987 și prin urmare, Convenția a intrat în vigoare la un an după depunerea celui de-al zecelea instrument de aderare, devenind efectivă la 1 ianuarie 1988.

Până la 11 decembrie 1986, instrumentele de ratificare fuseseră depuse la Secretariatul General de 11 state: Argentina, China, Egipt, Franța, Ungaria, Italia, Lesotho, R.A. Siria, S.U.A., Iugoslavia și Zamibia.

În momentul întâlnirii din aprilie 1988 a Comitetului Națiunilor Unite asupra Legislației Comerțului Internațional (UNCITRAL – unde s-a raportat că s-a exprimat speranța că, în câțiva ani, cel puțin 40 sau 50 de state vor deveni state participante la Convenție), următoarele 16 state au ratificat sau fuseseră deja de acord cu Convenția: Argentina, Australia, Austria, China, Egipt, Finlanda, Franța, Ungaria, Italia, Lesotho, Mexic, Suedia, Siria, Marea Britanie, Iugoslavia, Norvegia.

Până în martie 1991, instrumentele au mai fost depuse și de Cehoslovacia, Danemarca, R.F. Germană, Finlanda, R.D. Germană, Guineea, Irac, Mexic, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Elveția, U.R.S.S., România și R.S.S. Ucraineană – state din fiecare regiune și sistem economic.

Scopul Convenției este să înlocuiască legislațiile uniforme pentru vânzările internaționale care au constituit cele două Convenții adoptate la Haga în 1964: una referitoare la legislația uniformă pentru vânzarea internațională de mărfuri (U.L.I.S) și cealaltă referitoare la legislația uniformă pentru întocmirea contractelor pentru vânzările internaționale de bunuri (U.L.F), cărora li s-a acordat foarte puțină atenție în literatura juridică din țările în care au fost ratificate: Belgia, Gambia, R.F.G., Israel, Italia, Luxemburg, Olanda, San Marino și Marea Britanie, ratificarea de către Marea Britanie făcându-se cu rezerva că U.L.I.S va fi aplicabilă numai contractelor în care părțile o aleseseră ca fiind lega contractului.

Cu toate acestea, deși Legislațiile Uniforme (referire colectivă la U.L.I.S și U.L.F) de la Haga au obținut credit în Europa de Vest, în mod evident ele nu au reușit să-și atragă sprijinul în alte părți, prezentând, în ultimă instanță, decât un interes istoric. Convenția este rodul UNCITRAL și a fost stabilită pentru a promova armonizarea și unificarea progresivă a legislației comerțului internațional.

Convenția conține patru părți ce reglementează vânzarea internațională de mărfuri: Domeniul de aplicare și dispoziții generale (Partea I), Formarea contractului (Partea a II-a), Vânzarea mărfurilor (Partea a III-a) și Dispoziții finale (Partea a IV-a). Conform prevederilor art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte la Convenție, să declare că nu va fi legat de Partea a II-a sau de Partea a III-a, a Convenției.

Originea internațională a Convenției de la Viena din 1980 constituie un important avantaj practic prin aceea că se prezintă sub forma unui text legal neutru, liber de particularități naționale, redactat în mai multe limbi predominante și cu reglementări accesibile și lipsite de dificultăți.

Obiectivul urmărit de Convenția de la Viena a fost acela de a crea un complex de norme juridice materiale uniforme aplicabile contractelor de vânzare comercială internațională cu scopul de a fi folosite de statele semnatare fără să apeleze la propriile reglementări naționale în materie. Uniformitatea este un obiectiv greu de atins, cum ar fi cazul cuvintelor uniforme care nu asigură întotdeauna aceleași rezultate, în special în situația în care o convenție este în vigoare în diferite țări, cu un mediu social, economic, cultural diferit și cel mai au un sistem juridic diferit.

Statele părți la prezenta convenție, ținând seama de obiectivele generale înscrise în rezoluțiile privind instaurarea unei noi ordini economice internaționale pe care le-a adoptat Adunarea generală la a 6-a sesiune extraordinară, considerând că dezvoltarea comerțului internațional, pe baza egalității și avantajului reciproc, este un element important în promovarea relațiilor de prietenie între state, apreciind că adoptarea de reguli uniforme aplicabile contractelor de vânzare internațională de mărfuri și compatibile cu diferitele sisteme sociale, economice și juridice va contribui la eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaționale și va favoriza dezvoltarea comerțului internațional, au convenit cele ce urmează:

Prin soluțiile moderne adoptate, Convenția a reușit să realizeze un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii în materia vânzării internaționale de mărfuri.

Succesul inițial al Convenției este demonstrat și de faptul că, până în prezent, a fost ratificată de 69 de state, printre care, sunt și statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii. Din textul Convenției a dispărut caracterul accentuat european occidental al Legii Uniforme, adoptată în 1964, datorită prezenței reprezentanților unor sisteme de drept politice și economice din toate zonele geografice ale lumii.

Noua reglementare este rezultatul acordului, înțelegerii și elaborării mutuale dintre națiunile participante.

Prevederile convenției au un caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părțile la contract pot să excludă aplicarea convenției sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispozițiile sale sau să le modifice efectele. Părțile pot proceda astfel fie în mod explicit, prin inserarea în contract a unei clauze în acest sens, fie implicit, prin referirea la o altă reglementare, internă sau internațională, în materie. În cazul în care părțile nu o exclud însă în unul din aceste moduri, convenția se va aplica cu putere de lege.

Convenția realizează un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii, în materia vânzării internaționale de mărfuri, și anume, mai ales în sistemul romanist (romano-germanic) și cel anglo-saxon (common-law), ceea ce a asigurat succesul și aderența internațională relativ largă a convenției. Instrument cheie în uniformizarea dreptului comerțului internațional, Convenția de la Viena adoptă soluții moderne, compatibile cu exigențele actuale ale relațiilor comerciale internaționale.

Această realizare, ca și faptul că adoptă soluții moderne, compatibile cu exigențele actuale ale relațiilor comerciale internaționale, îndreptățește afirmația că reglementarea uniformă de la Viena și-a realizat principalele sale obiective, exprimate chiar în preambulul convenției și anume eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaționale și favorizarea dezvoltării comerțului internațional.

SUBCAPITOLUL al 2-lea – Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena (domeniul temporal, material și personal)

În ceea ce privește sfera de aplicare și prevederile/reglementările generale ale Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, aceasta este împărțită în trei părți, respectiv 101 articole: partea I (art. 1-13) definește domeniul de aplicare al Convenției și dispoziții generale ale Convenției și conține prevederi referitoare la interpretarea uzanțelor și cerințele pentru forma contractelor, partea a II-a (art. 14-24) se referă la redactarea contractului și partea a III-a (art. 25-88) care conține principalul corp de legi pentru vânzarea mărfurilor. Partea a IV-a (art. 89-101) prezintă structura dreptului internațional public. În mod special art. 92 îi permite unui stat contractant să declare că nu va considera obligatorii prevederile părții a II-a sau a III-a.

Alte articole conțin prevederi speciale pentru statele federale (93) sau pentru statele care fac parte din acorduri regionale care asigură reglementări uniforme, cum ar fi Comecom (94). Alte rezerve recunoscute permit (95) excluderea Art. 1 (1) (b) și excluderea acelor prevederi care permit libertatea formei contractuale (96) iar art. 98 stabilește că nu se permit rezerve, cu excepția celor autorizate în mod expres în Convenție. Paragraful final al Convenției prevede că textele în cele 6 limbi ale ONU (arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă) sunt la fel de autentice.

În cele ce urmează, va fi analizată prima parte a Convenției și anume, cea privitoare la domeniul de aplicare al acesteia (art. 1-13).

Partea I din Convenția de la Viena din 1980 enumără condițiile și criteriile necesare pentru ca un contract de vânzare să fie considerat internațional. Chiar denumirea dată Convenției de către autorii participanți la Conferința Diplomatică a Națiunilor Unite de la Viena determină domeniul său de aplicare care se limitează la contractele internaționale

de mărfuri.

A fost necesară existența unor reglementări juridice specifice cu caracter internațional pentru a depăși limitele normelor juridice naționale în materia vânzării comerciale de mărfuri.

În procesul de elaborare a unor norme uniforme de reglementare a raporturilor comerciale internaționale redactorii Convenției de la Viena s-au bazat pe normele anterioare adoptate la Haga în 1964 prin Legea uniformă privind formarea contractului de vânzare internațională a

bunurilor mobile corporale – LUFCI – Legea uniformă asupra formării contractelor de

vânzare internațională de bunuri mobile corporale de la Haga din 1964 (art. 1)4 și prin Legea uniformă privind vânzările internaționale de bunuri mobile corporale – LUVI (art. 1.2), precum și prin Convenția Națiunilor Unite din 1974 asupra prescripției în materia vânzării internaționale de mărfuri (art. 2.3). Cele două Convenții de la Haga din 1.07.1964 au constituit precedente importante pentru crearea unei discipline uniforme de norme internaționale în materia vânzării comerciale de mărfuri.

Totuși, între Convențiile de la Haga din 1964 și Convenția de la Viena din 1980 au existat diferențe în ce privește tehnica legislativă. Astfel, în timp ce Convenția de la Viena din 1980 este, în general, considerată ca având aplicabilitate imediată, Convențiile de la Haga nu cuprindeau norme de drept material suficiente și complete, obligând astfel statele contractante să încorporeze în propriile legi respectivele reglementări.

Au existat de-a lungul anilor și alte încercări ale specialiștilor în dreptul comerțului internațional de redactare a unui set de reguli pentru a determina norme unice de aplicare contractelor comerciale internaționale. Astfel, la 15 iunie 1955 s-a semnat Convenția de la Haga privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internațional de bunuri mobiliare

corporale, care prin art. 2 permite părților din cadrul unei vânzări internaționale de mărfuri dreptul de a alege legea aplicabilă contractului. Convenția recunoaște părților contractante posibilitatea de a alege norma de drept intern aplicabilă raporturilor comerciale dintre ele, în

lipsa unei astfel de prevederi fiind aplicabilă legea statului în care vânzătorul are reședința obișnuită în momentul în care primește comanda sau în cazul în care comanda este primită la un sediu al vânzătorului, legea statului în care este situat sediul (art. 3). Convenția nu produce efecte juridice directe în legislația internă și, în consecință, regulile conflictuale uniforme trebuie să fie introduse în dreptul intern, obligație pe care părțile contractante și-au asumat-o

prin textul Convenției.

Art. 1 al Convenției de la Viena din 1980 nu face altceva decât să delimiteze domeniul de aplicabilitate în spațiu al Legii uniforme și, într-o anumită măsură, domeniul material al Convenției. În primul rând, un contract de vânzare-cumpărare poate fi considerat

internațional numai dacă părțile își au sediul în state contractante diferite.

Deci, este suficient ca sediul comercial al părților contractante să se afle pe teritoriul unor state distincte pentru ca un contract de vânzare-cumpărare să fie considerat internațional. Desigur că nu există niciun impediment să fie considerat internațional, dacă contractul se încheie direct între un cumpărător și un vânzător cu sediul în state diferite, fără intervenția unui intermediar. De asemenea, când între părțile contractante apare un intermediar ca reprezentant sau comisionar și acesta își are sediul într-un stat diferit decât al celeilalte părți din contract, contractul poate fi considerat internațional. Dar, dacă statul sediului reprezentantului coincide cu cel în care își are sediul cealaltă parte, atunci nu se poate aplica Convenția de la Viena.

Absența unei definiții a sediului din textul Convenției de la Viena a dat naștere la numeroase discuții între delegațiile unor state participante la Conferința Diplomatică de la Viena. Astfel, în timp ce delegațiile Belgiei și Argentinei considerau că sediul unei societăți, parte într-un contract internațional, trebuie să aibă o existență fixă pe teritoriul unui stat, unde să-și exercite parțial sau în totalitate activitatea în mod autonom, cu puteri de a negocia și

încheia contracte, alte delegații, printre care și delegația Norvegiei, au fost de părere că este suficient ca societatea să aibă un sediu fix și să poată negocia contracte, fără a avea și puteri autonome.

Bernardini Piero consideră că ne aflăm în prezența unui sediu când partea din contract este o societate care desfășoară o afacere permanentă, fie de producție, fie comercială, și este învestită cu puteri depline pentru a negocia. În situația în care o parte contractantă are mai multe sedii, Convenția acceptă conform art. 10 lit. a), să poată fi considerat ca atare, nu numai sediul principal, ci și cel care are relații mai strânse și directe cu contractul și executarea acestuia. Așadar, Convenția de la Viena se aplică numai în cazul în care sediul părților se află în diverse state contractante și nu în terțe state.

Pentru a determina aplicabilitatea Convenției de la Viena este important ca părțile să aibă sediul în state contractante diferite, fără a conta naționalitatea acestora. Această regulă rezultă chiar din textul art. 1.3 din Convenția de la Viena potrivit căruia: „Nici naționalitatea părților, nici caracterul civil sau comercial al părților ori al contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea convenției”.

În ceea ce privește jurisprudența internațională în materia sediului părților din contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri: în practica judiciară au apărut divergențe cu privire la modul în care judecătorii și arbitrii tratează problema noțiunii de sediu astfel cum este el reglementat prin Convenția de la Viena.

Curtea de Apel din Paris, judecând litigiul dintre societatea franceză Fauba France Electronique și Fujitsu Mikroelectronic Gmbh, filiala companiei japoneze cu același nume, dar cu sediul în Creteil, Franța, a decis că operațiunea vânzătorului japonez, care, prin intermediul unui birou comercial din Franța, a vândut componente electronice japoneze societății franceze Fauba, îndeplinește toate condițiile necesare pentru a fi considerat un contract comercial internațional de vânzare de mărfuri. Curtea de Apel din Paris a apreciat că este aplicabilă Convenția de la Viena, deoarece a considerat că biroul comercial al societății Fujitsu Mikroelectronic, deși nu era altceva decât o agenție comercială, un „bureau de liaison”, totuși putea fi caracterizată ca o societate de drept comercială străină cu care societatea franceză Fauba a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu caracter internațional.

Hotărârea Curții de Apel din Paris este criticată de doctrină, în sensul că judecătorii nu s-au pronunțat expressis verbis dacă în afară de faptul că „bureau de liaison” era un simplu reprezentant comercial, în ce măsură putea fi considerat și ca sediu comercial în accepțiunea Convenției de la Viena, pentru a se putea în acest fel examina caracterul internațional al contractului.

Într-o altă cauză, soluționată de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional din Basel, în care un vânzător austriac și un cumpărător elvețian au convenit ca toate divergențele ce ar apărea din derularea contractului să fie supuse jurisdicției Curții de Arbitraj din Elveția, cu un arbitru german, cumpărătorul elvețian a convenit cu vânzătorul austriac ca marfa să fie livrată in Ucraina.

Deși Elveția (sediul cumpărătorului elvețian), Austria (sediul vânzătorului austriac), Germania (arbitrul german) și Ucraina (țara de destinație a mărfurilor) sunt semnatare ale Convenției de la Viena, contractul de vânzare comercială internațională de mărfuri nu conținea nicio clauză de desemnare a legii aplicabile, astfel că se pune întrebarea care lege se aplică acestui contract. Deoarece părțile, respectiv vânzătorul și cumpărătorul, au sediul în state contractante diferite se aplică art. 1.1 lit. a) din Convenția de la Viena.

Aceeași opinie a avut-o și US District Court (N.D. of California), care, la data de 27 iulie 2001, soluționând litigiul dintre Asante Technologies Inc. și PMC-Sierra Inc. a hotărât că în speță sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Viena.

Conform Convenției de la Viena domeniul de aplicare al acesteia este temporal, personal (direct sau imediat, indirect) și material.

Domeniul de aplicare temporal

Ca regulă generală, un tratat își produce efectele sale pentru toate părțile pe durata prevăzută de dispozițiile lui afară de cazurile când termenul de aplicare se prelungește ori intervin situații în care tratatul își încetează aplicarea. Dacă tratatul nu prevede un anumit termen pentru aplicarea sa înseamnă că este încheiat pe o perioadă nelimitată.

Ca o excepție de la regula potrivit căreia efectele tratatului se produc de la data intrării lui în vigoare, părțile pot conveni ca aplicarea prevederilor din tratat să înceapă chiar înainte de intrarea lui în vigoare. Este vorba de ,,aplicarea provizorie” a tratatului, situație destul de des întâlnită în zilele noastre.

La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, după depunerea unui număr minim de instrumente de ratificare din partea statelor-părți. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul tratatului sau poate să fie nedeterminată.

Convenția a intrat în vigoare, pe plan internațional, la 1 ianuarie 1988, prin aplicarea prevederilor art. 99 par. 1, iar în prezent sunt parte la convenție peste treizeci de state.

România a aderat la convenție prin Legea nr. 24/1991 (publicată în M.O. nr. 54/1991), iar prevederile Convenției i-au devenit aplicabile începând cu 1 iunie 1992, în temeiul art. 99 par. 2. Aderarea s-a făcut la întreaga convenție, iar România nu a făcut nici o rezervă sau declaratie.

Pe plan internațional, Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988 în conformitate cu art. 99 paragraful l potrivit căruia: „Prezenta Convenție va intra în vigoare, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 6 al prezentului articol, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12 luni după data depunerii celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare la convenție, inclusiv a oricărui instrument care convine o declarație făcută în temeiul art. 92.”

Convenția definește în acest fel domeniul de aplicare în timp a normelor sale uniforme. Pentru a putea recunoaște dacă un stat este parte sau membru formal al Convenției este important să se stabilească momentul exact în care dispozițiile Convenției de la Viena intră în vigoare. Astfel, în mod concret un stat va fi considerat în calitate de contractant cu privire la încheierea contractului (partea a II-a), numai când Convenția de la Viena a intrat în vigoare înainte de a se formula propunerea de contractare.

Este suficient, pentru a fi considerată parte contractantă, cu efecte numai în ceea ce privește partea a III-a, ca în momentul perfectării contractului Convenția să fi intrat în vigoare. Articolul 92 paragraful 2 recunoaște că: „oricare stat care optează pentru a face o declarație de rezervă referitoare la partea a II-a sau la partea a III-a a Convenției „nu va fi considerat ca fiind stat contractant, în sensul paragrafului 1 al art. 1, pentru materiile cârmuite de partea Convenției la care se referă acea declarație.”

Aderarea unui stat la Convenția de la Viena poate începe să producă efecte numai după denunțarea efectivă a Convențiilor de la Haga din 1964. Denunțarea uneia sau a ambelor Convenții de la Haga va produce efecte numai după trecerea unei perioade de 12 luni de la data notificării făcute depozitarului ei.

Articolul 94 alin. 1 din Convenție permite ca: „două sau mai multe state contractante care, în materiile cârmuite de prezenta Convenție, aplică norme de drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica Convenția contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părțile își au sediul în aceste state. Astfel de declarații pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale și reciproce”.

Potrivit art. 94 alin. 2 situația este identică în raporturile dintre un stat contractant și un stat necontractant deoarece: „un stat care, în materiile cârmuite de prezenta Convenție, aplică norme de drept identice sau apropiate celor ale unuia sau mai multor state necontractante, poate declara, în orice moment, că nu se va aplica Convenția contractelor de vânzare sau formării lor, când părțile își au sediul în aceste state”. Convenția poate fi denunțată, în conformitate cu art. 101 alin. 1, prin notificare formală adresată în scris depozitarului. Denunțarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12 luni de la data primirii notificării de către depozitar. Când notificarea prevede o perioadă mai lungă pentru a produce efecte denunțarea, efectele acesteia se vor produce la expirarea perioadei în cauză, după data primirii notificării.

Domeniul de aplicare personal – rationae personae

Convenția se aplică în oricare dintre cele două cazuri ale art. 1 par. 1 lit. a) și b).

a) convenția se aplică între Părți care își au sediul în state contractante diferite.

b) convenția se aplică atunci când  normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant  (art. 1 par. 1 lit. b).

Din conținutul art. 1 par. 1 rezultă că pentru aplicabilitatea Convenției de la Viena, în afară de caracterul internațional al contractului, este necesară îndeplinirea într-o formă alternativă a celor două criterii prevăzute de textul sus menționat. Conform primului criteriu, contractul de vânzare comercială de mărfuri trebuie să se încheie între persoane cu sediul în diferite state semnatare ale Convenției de la Viena. Cel de-al doilea criteriu se referă la faptul că se aplică Convenția de la Viena și în cazurile în care normele de drept internațional privat al statelor în care părțile supun spre soluționare un litigiu privind un contract de vânzare-cumpărare comercială de mărfuri, prevăd că sunt aplicabile legile unui stat semnatar al convenției. Astfel, dacă vânzătorul și cumpărătorul nu au sediul într-un stat semnatar al convenției, dar prin contract s-a prevăzut că se aplică legea unui stat terț care a ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la Convenția de la Viena, instanțele judecătorești sau arbitrii trebuie să aplice dispozițiile Convenției de la Viena și nu cele de drept național ale statelor părților contractante.

Domeniul de aplicare material (obiectul convenției)

Ratione materiae, convenția se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri (art. 1 § 1). Convenția nu cârmuiește toate aspectele privind contractul de vânzare internațională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului, precum și drepturile și obligațiile la care un astfel de contract dă naștere între vânzător și cumpărător (art. 4).

SUBCAPITOLUL al 3-lea – Efectele juridice ale Convenției din 1980

În cele ce urmează se vor analiza câteva dintre cele mai semnificative trăsături ale aspectelor juridice ce derivă din aplicarea Convenției din 1980 asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, pe teritoriul țărilor ce au ratificat această din urmă convenție.

Limitele Convenției

Vânzarea trebuie să fie internațională. În timpul jumătății de secol de muncă ce a dus la prezenta Convenție, a existat o înțelegere generală că reglementările uniforme se vor aplica numai vânzărilor internaționale; Convenția din 1980 guvernează contracte ,,între părți ale căror locuri de afaceri se află în state diferite.”

Excluderea tranzacțiilor interne

Utilizarea internațională a ideilor juridice este ilustrată de acceptarea universală a codului civil francez, împrumuturile din acesta s-au concretizat în codurile german, român și elvețian.

Toate aceste importuri juridice se aplică doar la tranzacțiile interne. Același lucru este valabil și pentru convențiile internaționale, destinate adoptării universale. Fiecare stat contractant se angajează (în schimbul angajamentului comparabil al altor state) să aplice aceleași reglementări uniforme. Se poate presupune că statele se vor conforma acelorași reglementări numai într-o sferă de interese comune – tranzacțiile lor comerciale internaționale. Limitarea reglementărilor pentru vânzări la tranzacțiile internaționale a fost necesară, din cauză că aceste reglementări sunt cuprinse într-o Convenție destinată adoptării universale.

Convenția ca model pentru îmbunătățirea legislației interne

În timp ce obligația de a aplica reglementările convenției se limitează la vânzările internaționale, ocaziile în care poate folosi munca juridică cuprinsă în Convenție nu sunt atât de limitate. Reglementările interne pentru vânzările de bunuri, aplicabile în cea mai mare partea lumii, au luat naștere din ideile juridice care au fost dezvoltate cu un secol, sau chiar mai mult în urmă. În decursul secolului trecut chiar și comerțul intern a fost supus unor profunde schimbări, multe dintre ele vizând necesitatea protejării consumatorului.

Convenția de la 1980 obligă statele contractante să aplice Convenția doar când locurile de afacere ale ambelor părți participante la vânzare sunt în state contractante (participante).

Obligațiile vânzătorului

Potrivit art. 30 din Convenție, obligațiile vânzătorului sunt predarea mărfurilor (art. 31-33), transmiterea proprietății și remiterea documentelor referitoare la marfă (art. 34). Cu toată această enumerare clară, Convenția folosește o expunere diferită. Astfel, Convenția nu conține nicio dispoziție cu privire la obligația de transfer al proprietății asupra mărfii, deși este menționată de convenție, pe care înțelege să nu-l reglementeze. În schimb, obligația de remitere a documentelor care constituie un accesoriul al livrării propriu-zie, este tratată în prima Secțiune (art. 31-34) și se consideră că este necesară o analiză separată a conformității modurilor și a drepturilor și obligațiilor terților în Secțiunea a II-a (art. 35-44).

Cu toate acestea, convenția se referă indirect la dreptul de proprietate, în art. 41, atunci când precizează că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept (inclusiv de proprietate) sau pretenție a unui terț.

În schimb, art. 30 nu cuprinde în enumerare alte obligații ale vânzătorului, pe care convenția le reglementează, și anume obligația de conformitate a mărfurilor, care include și cea de garanție pentru vicii (art. 35-40), obligația de garanție pentru evicțiune (art. 41-44) și cea de conservare a mărfurilor (art. 85 și 87-88).

Răspunderea vânzătorului pentru nerespectarea obligațiilor sale contractuale este reglementată de convenție sub titlul  "Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător".

Obligațiile cumpărătorului

Conform art. 53, cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute în contract și în convenție, să plătească prețul (art. 54-59) și să preia mărfurile predate (art. 60). La acestea se adaugă obligația cumpărătorului de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii, în condițiile și cu consecințele prevăzute în art. 65, precum și obligatia de conservare a mărfurilor, în anumite situații specifice, reglementată de art. 86-88.

Momentul transferului riscurilor

 Cu privire la momentul transferului riscurilor, convenția instituie, în art. 67-69, mai multe reguli care, ca o trăsătură comună, leagă acest moment de cel al predării mărfurilor.

CAPITOLUL AL III-LEA – CONDIȚIILE DE VALIDITATE ȘI REZOLUȚIUNEA CONVENȚIEI DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Condițiile de validitate a contractului

În viața mondială contemporană, în condițiile în care colaborarea și cooperarea dintre state pot și trebuie să se manifeste ca un mijloc esențial de slujire a păcii și securității internaționale, relațiile economice și îndeosebi comerțul internațional ocupă un loc deosebit de însemnat.

Prin urmare, orice stat consecvent politicii sale de pace și colaborare multilaterală cu toate statele lumii, trebuie să acorde o atenție deosebită diversificării relațiilor sale de comerț exterior și cooperare economică și tehnico-științifică și dezvoltării acestora cu statele care au pășit pe calea dezvoltării.

În condițiile multiplicării și diversificării raporturilor internaționale ce se stabilesc în sfera comerțului exterior și a activității de cooperare economică și tehnico-științifică internațională, dreptul comerțului internațional cunoaște o continuă și amplă evoluție, devenind instrumentul esențial de disciplinare juridică a acestor raporturi. Având în vedere și faptul că relațiile de comerț și cooperare au loc la un nivel multilateral, între diverse state ale lumii, parteneri din țări diferite, fiecare având legislație proprie, este necesară formularea câtorva clauze și prevederi, reglementări și uzanțe comune pentru a oficializa toate aceste cerințe. Toate acestea au dus la formarea contractelor de comerț exterior/internațional, în care sunt evidențiate în special prevederile fără de care legătura formată între statele care interacționează cu această ocazie, nu ar exista și în acest cadru, uzanțele care se aplică în cadrul respectiv și fără a căror existență, întocmire și urmare, contractul nu ar fi valid.

Toate acestea reies și din art. 4 care arată că, convenția ,,reglementează exclusiv formarea contractului de vânzare și efectele obligaționale pe care un asemenea contract le creează între vânzător și cumpărător.” Sunt o serie de probleme care sunt excluse de Convenția însăși, altele de statele contractante, iar altele prin voința părților.

Condițiile de validitate a contractului format în baza Convenției sunt limitate doar la problemele privind formarea contractului și la drepturile și obligațiile părților, tot ceea ce depășeste aceste limite este, deci, exclus de la aplicarea ei. Convenția ține să precizeze acest lucru în art. 4, la lit. a) și b). ”În special, în afara dispozițiilor contrare exprese ale prezentei Convenții aceasta nu privește:

validitatea contractului, nici a vreuneia dintre clauzele sale și cu atât mai puțin cea a uzanțelor;

efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietății mărfurilor vândute.”

Validitatea contractului este o problemă capitală și datorită excluderii ei, domeniul regulilor materiale se restrânge considerabil. De fiecare dată când se pune problema validității vânzării, vor trebui căutate și consultate regulile normelor conflictuale ale forului. De asemenea, există diferențe între sistemele de drept inspirate din dreptul roman și cele de common law. Acestea din urmă nu cunosc de pildă conceptul de viciu de consințământ; eroarea sau dolul sunt sancționate altfel decât în sistemele de drept de orientare romanistă; sau noțiunea de ,,cauză” nu este definită.

Formarea contractului

Condiții de formă și momentul încheierii contractului

Chiar dacă securitatea sau modalitățile practice de realizare a tranzacțiilor impun redactarea unui text, consensualismul rămâne principiul de bază în schimburile comerciale interne și internaționale. Confrom ar. 11 din Convenție, ”contractul nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus nici unei alte condiții de formă. El poate fi probat pri orice mijloace, inclusiv prin martori.” Totuși, unele legislații naționale (ex: China), impun forma scrisă ca o condiție a încheierii contractului de vânzare, iar Convenția de la Viena permite statelor contractante să conserve această soluție printr-o rezervă corespunzătoare; art. 12 decide în consecință că regula din art. 11 nu se aplică dacă una dintre părți nu are sediul într-un stat contractant care a folosit această rezervă. Este o regulă imperativă ce nu poate fi înlăturată de părți, prin derogare de la art. 6. Convenția se sprijină pe teoria clasică a schimbului de voințe: contractul se consideră încheiat când autorul ofertei primește o acceptare (art. 23). Din acest punct de vedere prezintă un interes deosebit cunoașterea momentului formării contractului. Dacă momentul formării contractului de vânzare internațională de mărfuri nu ridică probleme speciale în cazul în care s-a încheiat între părțile prezente, cu totul altfel se prezintă situația în cazul contractelor inter absentes.

În cazul în care părțile sunt prezente, contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voință. În cazul contractelor în care părțile nu sunt prezente, trebuie stabilit cu aceeași exactitate momentul întâlnirii celor două voințe, pentru a cunoaște din ce moment contractul este valabil și începe să producă efecte. În cazul încheierii contractului prin telefon, momentul încheierii este considerat momentul convorbirii telefonice, apărând probleme în ceea ce privește locul încheierii contractului. Astfel, în sistemul de drept continental, locul încheierii contractului prin telefon este considerat a fi locul celui care are inițiativa telefonică, iar în sistemul de drept de common law, locul încheierii contractului va fi considerat locul celui apelat telefonic. Absența formalismului se extinde și supra mijloacelor de comunicare utilizate de ofertant și acceptant, scrisoare, telegramă, telex. Evoluția actuală către comunicarea prin mesagerie electronică este în concordanță cu elasticitatea ar. 11 din Convenția de la Viena.

În ceea ce privește momentul încheierii contractului între absenți, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii, probleme care au fost analizate în cadrul teoriei generale a contractului de comerț interanațional.

Potrivit art. 48 din Legea nr. 105/1992, în raporturile dintre părți care își au domiciliul sau sediul în state diferite, contractul se consideră încheiat la data la care acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului. Altfel spus, teoria informației.

Drepturile și obligațiile părților

Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de internaționalitate, obligațiile partenerilor vor fi cârmuite, în virtutea lui lex voluntatis, de legea pe care o convin. Aceasta poate fi legea din țara vânzătorului, legea din țara cumpărătorului, legea dintr-o țară terță, completate cu norme decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare uniformă a unor practici internaționale.

În majoritatea legislațiilor se prevede că, în cazul în care părțile nu fac uz de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe teritoriul căreia acesta a fost semnat (lex loci actus). Conform altor legislații, contractul este guvernat de legea din țara vânzătorului (lex venditoris).

Se remarcă, în timp, tendința de a se intensifica activitatea pentru uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional, pentru a se elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.Dreptul aplicabil contractului internațional include întreg ansamblul de reglementări normative dintr-un stat și nu un singur act normativ sau singură lege.

Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract internațional nu numai pentru a fi adoptat drept lex contractus, ci și ca mijloc tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.

Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa națională (lex patriae). Condițiile de formă ale contractului internațional ies de sub incidența lui lex contractus, legislațiile naționale reglementând prin dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință realizat pe cale verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea locului unde se găsește marfa.

În virtutea libertății care le este recunoscută (lex voluntatis), părțile sunt în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.

Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a intensificat continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul.

Obligațiile vânzătorului

Livrarea mărfurilor documentelor și transferul proprietății:

Vânzătorul este obligat să transfere proprietatea asupra mărfurilor, dar ceea ce trebuie să facă pentru a îndeplini această obligație este o problemă pentru legislația internă aplicabilă. Convenția conține prevederi detaliate referitoare la livrarea mărfurilor și înmânarea documentelor referitoare la ele (Art. 31-34), dar acestea nu par să creeze dificultăți.

Conformitatea mărfurilor

De asemenea, este imposibil ca prevederile independente (în contrast cu cele reparatorii ale Convenției în această chestiune) să creeze dificultăți. Bineînțeles, nu există nicio discuție despre condiții și garanții, dar rezultatele practice și majoritatea termenilor sunt familiari. Obligația generală a vânzătorului este exprimată în Art. 31(1): ,,Vânzătorul trebuie să livreze3 mărfurile care trebuie să fie în cantitatea, de calitatea și cu caracteristicile cerute prin contract și sunt ambalate în modul cerut de contract.”

Paragraful (2) intră mai mult în detalii. Începe cu cerința, în alineatul (a), ca mărfurile să fie ,,corespunzătoare scopurilor pentru care mărfurile cu aceleași caracteristici ar fi fost folosite în mod obișnuit.”

Cerințele de conformitate trebuie satisfăcute în momentul în care se preia riscu, deși lipsa de conformitate poate deveni evidentă doar ulterior (Art. 36(1)). Problema duratei în timp a conformității (deseori denumită ,,durabilitate”) este tratată destul de confuz, în termenii unei lipse de conformitate care apare după preluarea riscului (Art. 36 (2) ). Vânzătorul este responsabil dacă această lipsă de conformitate ,,se datorează unei nerespectări a vreuneia din obligațiile vânzătorului, inclusiv nerespectarea oricărei garanții că pentru o perioadă de timp mărfurile vor rămâne corespunzătoare”…La întâlnirea de la Viena a fost o discuție asupra problemei dacă ar putea fi implicată ,,garanția” și dacă ,,perioada de timp” trebuie fixată de garanție, dar într-un caz obișnuit ar trebui să fie posibil să se atribuie pierderea durabilității unei nerespectări a obligației vânzătorului de a livra mărfuri care sunt ,,corespunzătoare”, conform definiției din Art. 35.

În ceea ce privește prevederile referitoare la momentul în care cumpărătorul (în întregime sau parțial) va pierde dreptul de a se baza pe o lipsă de conformitate, aceasta a fost una dintre problemele discutabile la întâlnirea de la Viena. Sistemele naționale variază foarte mult în răspunsurile lor. Multe sisteme de drept civil prevăd că dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate se pierde prin scurgerea timpului (fie o perioadă fixă, fie o perioadă rezonabilă de timp) fie de la livrare, fie din momentul în care cumpărătorul a descoperit sau ar fi trebuit să descopere lipsa de conformitate.

Mai mult, în vreme ce în dreptul englez, spre exemplu, ceea ce se pierde este dreptul de a se respinge și a trata contractul ca fiind respins, în aceste sisteme toate reparațiile care provin din lipsa de conformitate sunt interzise. Când perioada de timp în chestiune este destul de scurtă și mai ales când punctul de plecare este momentul livrării, efectele asupra cumpărătorului pot fi aspre. Pe de altă parte, cu cât perioada de timp este mai extinsă, cu atât mai nesigură este poziția vânzătorului, mai ales în cazul revânzărilor.

De aceea este inevitabilă o tensiune între interesele cumpărătorului și cele ale vânzătorului, și această tensiune a fost accentuată la întâlnirea de la Viena de faptul că blocul țărilor în curs de dezvoltare, nu fără motiv s-au văzut în postura predominantă de cumpărători de mărfuri prelucrate și vânzători de produse primare. Și bineînțeles că problema în discuție este importantă mai ales în ceea ce privește mărfurile prelucrate.

Rezultatul a fost un compromis nu prea fericit. Regula de bază este că cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile de îndată ce este posibil și își pierde dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate dacă nu o notifică vânzătorului în decursul unei perioade rezonabile de timp după ce a descoperit-o sau ar fi trebuit să o descopere, în orice caz, în decurs de doi ani de la preluarea în fapt a mărfurilor. În ceea ce privește pct. (1), ce este o perioadă rezonabilă de timp, evident că va depinde, într-o oarecare măsură, de circumstanțele cumpărătorului, dar chiar și lăsând aceasta la o parte, acestuia îi este permis, prin Art. 44 (dar întotdeuna supus limitei de 2 ani) să recurgă la reparații prin reducerea de preț sau despăgubiri (exceptând cazul pierderii profitului) dacă ,, are o scuză rezonabilă pentru lipsa notificării.” Pentru a profita de această concesie, cumpărătorul trebuie deci să fie capabil să arate că deși avea cunoștință (sau ar fi trebuit să aibă cunoștință) de lipsă de conformitate, a avut totuși o scuză rezonabilă pentru a nu face notificarea.

Probabilitatea ca această combinație de circumstanțe să apară, este destul de mică, dar formularea este destul de cuprinzătoare pentru a oferi ocazii de dispută și de interpretări variate. Bineînțeles că niciunadintre acestea nu-l va lipsi de drepturi pe cumpărător ,,dacă lipsa conformității este în legătură cu faptele pe care vânzătorul le cunoaște sau de care nu putea să nu fie conștient și pe care nu le-a adus la cunoștința cumpărătorului” (Art. 40).

Regula de bază, că cumpărătorul trebuie să examineze mprfurile de îndată ce este posibil, primește niște precizări pentru cazul (normal) când contractul implică transportul mărfurilor și pentru cazul (nu neobișnuit) când ,,mărfurile sunt redirijate în tranzit sau reexpediate de cumpărător fără a exista ocazia rezonabilă de a le examina.” În primul caz examinarea poate fi amânată până când mărfurile ajung la destinație și în al doilea caz până după ce au sosit la noua destinație, cu condiția ca ,,în momentul încheierii contractului vânzătorul să fi avut cunoștință sau să fi trebuit să aibă cunoștință de posibilitatea unei astfel de redirijări sau reexpedieri.” (Art. 38(2), (3)). Este regretabil că nu s-a menționat foarte clar că această prevedere acoperă cazul când redirijarea sau reexpedierea se datorează revânzării de către cumpărător. De aceea problema este dacă vânzătorul putea în mod normal să prevadă că mărfurile ar putea fi revândute în timp ce sunt în tranzit. Punerea la punct a ambalării moderne, mai ales a produselor de înaltă tehnologie, și folosirea pe scară largă a containerelor vor ușura obligația cumpărătorului de a arăta că ,,nu a existat posibilitatea rezonabilă de a le examina.”

Prevederile referitoarea la conformitate sunt urmate de prevederi similare (Art. 41-44) referitoare la cerința ca mărfurile să fie ,,libere de orice drept sau pretenții din partea unei terțe părți” inclusiv drepturi sau pretenții bazate pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală. Cu toate acestea, nu există nimic care să corespundă limitei exterioare de 2 ani din Art. 39 (2).

Potrivit art. 30 din Convenție, obligațiile vânzătorului sunt predarea mărfurilor (art. 31-33), transmiterea proprietății și remiterea documentelor referitoare la marfă (art. 34). Cu toată această enumerare clară, Convenția folosește o expunere diferită. Astfel, Convenția nu conține nicio dispoziție cu privire la obligația de transfer al proprietății asupra mărfii, deși este menționată de convenție, pe care înțelege să nu-l reglementeze. În schimb, obligația de remitere a documentelor care constituie un accesoriul al livrării propriu-zie, este tratată în prima Secțiune (art. 31-34) și se consideră că este necesară o analiză separată a conformității modurilor și a drepturilor și obligațiilor terților în Secțiunea a II-a (art. 35-44).

Cu toate acestea, convenția se referă indirect la dreptul de proprietate, în art. 41, atunci când precizează că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept (inclusiv de proprietate) sau pretenție a unui terț.

În schimb, art. 30 nu cuprinde în enumerare alte obligații ale vânzătorului, pe care convenția le reglementează, și anume obligația de conformitate a mărfurilor, care include și cea de garanție pentru vicii (art. 35-40), obligația de garanție pentru evicțiune (art. 41-44) și cea de conservare a mărfurilor (art. 85 și 87-88).

Răspunderea vânzătorului pentru nerespectarea obligațiilor sale contractuale este reglementată de convenție sub titlul  "Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător".

Obligațiile cumpărătorului

Prevederile referitoare la obligațiile cumpărătorului de a plăti prețul și de a prelua mărfurile sunt reprezentate în Art.53, 54, 56-60.

Conform art. 53, cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute în contract și în convenție, să plătească prețul (art. 54-59) și să preia mărfurile predate (art. 60). La acestea se adaugă obligația cumpărătorului de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii, în condițiile și cu consecințele prevăzute în art. 65, precum și obligația de conservare a mărfurilor, în anumite situații specifice, reglementată de art. 86-88.

SUBCAPITOLUL al 2-lea – Rezoluțiunea Convenției de la Viena

În cele de față, este prezentată una dintre cele mai spinoase probleme din sfera contractelor și vânzărilor: momentul în care se încalcă Convenția de către una dintre părțile ,,părtașe” la contract, și când una dintre ele o va elibera pe cealaltă de obligația sa de a-l executa. Cei ce studiază dreptul comparat nu acordă încredere nici unui sistem juridic intern ca oferind o abordare satisfăcătoare a acestei probleme; majoritatea legilor care se ocupă de vânzarea de bunuri tind să fie cazuistice și nu răspund intereselor care sunt în joc.

În vânzările internaționale, problema are o semnificație deosebită din cauza costului transportului bunurilor către un cumpărător aflat la mare distanță și dificultatea de a se debarasa de bunurile respinse într-o țară străină. Acești factori au dus la un acord asupra reglementărilor care pot salva contractul format în baza Convenției de la distrugere din motive tehnice sau neimportante. O soluție a fost printr-o serie de prevederi care permit părții care a încălcat contractul să ,,remedieze” deficiențele în executare (art. 34, 37, 48). O a doua abordare limitează anularea la încălcări care sunt ,,fundamentale” (art. 25, 49, 64). Această limitare a dreptului unei părți lezate de a anula contractul este supusă unei puternice presiuni pentru a clarifica poziția ambelor părți: o parte lezată care este pusă în fața neexecutării contractului (nelivrarea mărfurilor sau neplătirea costului mărfurilor) poate fixa o perioadă suplimentară de timp – finală – ,,Cu o durată rezonabilă pentru executare” – faimoasa notă Nachfrist adoptată din legislația germană.

Nereușita executării în conformitate cu această notă constituie motiv pentru anularea contractului, nu este nevoie ca partea lezată să decidă că încălcarea este ,,fundamentală” (Art. 47, 49 (1) (b) anularea de către cumpărător (Art. 63 și 64 (1) (b) anularea de către vânzător).

Rezoluțiunea intră în categoria faptelor juridice pentru care noul Cod civil permite asigurarea opozabilității prin intermediul sistemului de publicitate al cărții funciare.

Astfel, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 11 și 19 din Codul Civil, acțiunea în rezoluțiunea judecătorească/arbitrală, precum și pactul comisoriu și notificarea de rezoluțiune/reziliere se notează în cartea funciară, iar potrivit art. 1552 alin. (3) din Codul Civil, notificarea de rezoluțiune unilaterală poate fi notată, după caz, și în alte registre publice.

Încetarea contractului sub imperiul noii reglementări civile este reglementată la art. 1321 din Codul Civil, dispoziție legală care enumera expres unele cazuri de încetare: executarea, acordul de voințe al părților, denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției și imposibilitatea fortuita de executare, și, totodată, statuează că, prin lege, se pot stabili și alte cazuri de încetare a contractului.

Pentru a fi în situația de a invocă rezoluțiunea contractului în baza Convenției, trebuie îndeplinite în prealabil două condiții cumulative: (i) una dintre părți să fie în întârziere, și (ii) să nu existe nicio justificare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

În materie contractuală, debitorul este de drept în întârziere, potrivit art. 1523 din Codul Civil, dacă se află într-unul dintre următoarele cazuri: (i) prin convenția părților s-a stabilit că la împlinirea termenului pentru executarea obligației debitorul este drept în întârziere; (îi) natură obligației impunea că acesta să fie executată până la un anumit termen; (iii) debitorul a făcut imposibilă, prin faptă proprie, executarea în natură a obligației; (iv) debitorul a încălcat o obligație de a nu face; (v) debitorul își exprimă neîndoielnic intenția de a nu execută obligația; (vi) debitorul nu își execută în mod repetat o obligație cu executare succesivă; (vii) debitorul profesionist nu-și execută la scadență obligația de plată a unei sume de bani; și (vii) în alte cazuri menționate expres de lege.

Dacă în speță nu este incident niciunul din cazurile de întârziere de drept menționate anterior, atunci creditorul poate pune debitorul în întârziere fie printr-o notificare scrisă, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin utilizarea oricărui alt mijloc care asigură dovadă comunicării: fax, email, înmânare sub semnătura etc. (art. 1522), fie prin formularea unei cereri de chemare în judecată.

Una dintre părți poate să declare contractul anulat dacă nereușita celeilalte părți de a-și îndeplini oricare din obligații duce la o nerespectare fundamentală sau dacă vânzătorul nu reușește să livreze sau cumpărătorul să plătească prețul sau să preia livrarea mărfurilor în intervalul unui Nachfrist fixat de cealaltă parte. Partea care anulează contractul trebuie s-o facă într-un interval rezonabil de timp.

Regula generală este că acest interval de timp curge din momentul în care aceasta a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de nerespectarea contractului sau de la data expirării Nachfrist-ului. Totuși, în cazul unei întârzieri, fie la livrarea de către vânzător, fie la achitarea sau preluarea livrării de către cumpărător, celeilalte părți nu i se cere să-și asume riscul de a decide câtă întârziere va constitui o nerespectare fundamentală, dar poate, dacă dorește, să aștepte până când se face într-adevăr executarea întârziată. De aceea în aceste cazuri termenul curge din acest moment. Bineînțeles, la alegere, partea lezată poate fixa un Nachfrist.

În timpul perioadei Nachfrist-ului, partea care fixează perioada nu poate recurge la nicio reparație pentru nerespectarea contractului. În afară de aceasta, efectul juridic este limitat la cazurile în care vânzătorul nu reușește să livreze sau cumpărătorul nu reușește să preia marga sau să plătească prețul. În aceste trei cazuri, dacă nereușita nu este reparată până la expirarea perioadei Nachfrist, cealaltă parte este îndreptățită să anuleze contractul fără a ține seama dacă nerespectarea este fundamentală sau nu. Cu alte cuvinte, Nachfrist eliberează partea de riscul posibilității de a se decide că nerespectarea inițială nu a fost fundamentală (sau mai degrabă înlocuiește acest risc cu acela mai mic ca lungimea Nachfrist-ului însuși să fie considerată exagerată). O parte poate fixa Nachfrist (sau chiar o serie întreagă) și în alte cazuri, dar singurul avantaj este că îi dă timp să se gândească ce mod de acțiune să adopte referitor la nerespectarea (și să încurajeze cealaltă parte să execute).

Anularea contractului eliberează ambele părți de obligațiile asumate prin acesta, sub rezerva oricăror despăgubiri care ar putea fi datorate. O parte care a executat contractul în totalitate sau parțial poate pretinde restituirea oricăror furnituri sau plăți efectuate. Conform regulii aceasta dă dreptul vânzătorului la returnarea mărfurilor livrate, dar măsura în care acest lucru este realizabil în practică va fi limitată de restricția asupra reparațiilor specifice în Art. 28 și de faptul că orice problemă referitoare la proprietatea asupra mărfurilor sau la drepturile creditorilor va fi guvernată de legislația internă.

Problematica rezoluțiunii contractului este guvernată, potrivit art. 2637 alin. (1) din Codul Civil, de legea stabilită de părți pentru guvernarea fondului contractului, iar în cazul în care părțile nu au stabilit legea aplicabilă fondului, de legea cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse sau dacă această din urmă lege nu poate fi identificată, de legea locului încheierii contractului (art. 2638).

Noul cadru de reglementare al materiei rezoluțiunii contractului se aplică numai pentru contractele încheiate după 1 octombrie 2011, astfel că, din punct de vedere practic, acesta va trebui avut în vedere numai pentru activitatea de redactare a unor proiecte de contracte, dar și pentru încheierea unor acte adiționale la contractele încheiate sub imperiul vechiului Cod civil.

Totuși, noul cadru de reglementare ar putea fi invocat și în cazul soluționării litigiilor privind contractele încheiate înainte de data de 1 octombrie 2011 în ceea ce privește punerea în întârziere după intrarea în vigoare a noului Cod civil sau în ceea ce privește normele de drept internațional privat.

SUBCAPITOLUL al 3-lea – Contractul de vânzare internațională de mărfuri (CVI)

Aspecte juridice fundamentale

Contractul de vânzare internațională este un acord de voință bilateral prin care una dintre părți, de regulă vânzător, dintr-o anumită țară, se angajează să livreze celeilalte părți, de regulă cumpărător, dintr-o altă țară, un bun material al său, determinat cantitativ și calitativ, într-un anumit loc și la o anumită dată, în condițiile convenite, contra unui preț.

Prin urmare, contractul internațional este un contract sinalagmatic. În contractul internațional apare ca particularitate elementul de extraneitate, fapt pentru care nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislațiilor naționale. Prezența elementelor de extraneitate le oferă părților dreptul de a stabili legea care să le cârmuiască contractul.

Contractul internațional poate să aibă unul sau mai multe elemente de extraneitate, printre care partenerul este în toate cazurile străin.

Sunt subiecte ale contractului internațional acele personae care își au sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare dintre situațiile următoare: când actele constituind oferta și acceptarea ofertei sunt îndeplinite pe teritoriul unor state diferite; când contractual presupune ca lucrul vândut face sau va face obiectul transportului din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat; când predarea lucrului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituind oferta și acceptarea ofertei.

Încheierea și derularea unei tranzacții internaționale antreneză și o serie de contracte auxiliare precum: aranjamentul de garantare a creditului extern; contractul de transport al mărfurilor; aranjamentul bancar pentru transferul și plata documentelor; contractual de asigurare a mărfurilor etc.

Principalele aspecte juridice ale contractului de vânzare internațională

Legea de cârmuire a contractului

Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de internaționalitate, obligațiile partenerilor vor fi cârmuite, în virtutea lui lex voluntatis, de legea pe care o convin. Aceasta poate fi legea din țara vânzătorului, legea din țara cumpărătorului, legea dintr-o țară terță, completate cu norme decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare uniformă a unor practici internaționale.

În majoritatea legislațiilor se prevede că, în cazul în care părțile nu fac uz de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe teritoriul căreia acesta a fost semnat (lex loci actus). Conform altor legislații, contractul este guvernat de legea din țara vânzătorului (lex venditoris).

Este important de remarcat tendința contemporană de a se intensifica activitatea pentru uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional, pentru a se elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.

Dreptul aplicabil contractului internațional include întreg ansamblul de reglementări normative dintr-un stat și nu un singur act normative sau o singură lege. Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract internațional nu numai pentru a fi adoptat drept lex contractus, ci și ca mijloc tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.

Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa națională (lex patriae). Condițiile de formă ale contractului internațional ies de sub incidența lui lex contractus, legislațiile naționale reglementând prin dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință realizat pe cale verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea locului unde se găsește marfa.

Uzanțe internaționale și norme uniforme de drept comercial internațional

Uzanțele internaționale și normele uniforme internaționale sunt adoptate de către părțile contractanet prin înscrierea în contract a unor clauze de trimitere la acestea sau prin formularea unor claze tip, integrare în contract.

În vederea sistematizării uzanțelor izvorâte din practica comerțului internațional au fost elaborate de către diferite organisme internaționale: reguli și principii uniforme, contracte model de adeziune; contracte tip; condiții generale de livrare atât în domeniul operațiunilor de vânzare-cumpărare, cât și în domenii adiacente, precum plăți externe, transporturi și expediții internaționale, asigurări etc.

Uzanțele care au fost sistematizate până în prezent au fost strânse în documente de însemnătate internațională. Important este de reținut că ONU, fiind preocupată de uniformizarea reglementărilor în materie de comerț internațional, a înființat în 1966 ,,comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional”, cu scopul de a coordona activitatea tuturor organizațiilor care participă la opera de standardizare a regulilor, principiilor și uzanțelor folosite în practica comercială internațională. Un rol deosebit îl are în această direcție ,,Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat”, cu sediul la Roma.

Dreptul părților de a determina elementele contractului

În virtutea libertății care le este recunoscută (lex voluntatis), părțile sunt în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.

Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a intensificat continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul.

Condițiile de formare ale contractului

Părțile semnatare trebuie să aibă condiție juridică. Nu au capacitate juridică: minorii, alienații mintali și persoanele puse sub interdicție judecătorească, urmare a unei condamnări judecătorești.

Consimțământul părților nu trebuie să fie viciat. Vicierea acestuia se poate face prin: eroare, respectiv printr-o falsă prezentare a realității în momentul semnării contractului; dol care constă în înșelarea semnatarului prin mijloace necinstite, precum prezentarea de mostre sau modele false, acte false, referințe de complezență; violența, adică amenințarea semnatarului cu un rău de natură să-i provoace o temere, cum ar fi șantajul; evicțiunea, adică exercitarea de către partener a unor drepturi care nu-i aparțin, precum vânzarea unui bun proprietate a unui terț.

Obiectul contractului trebuie să fie licit (admis de lege), să existe în momentul încheierii contractului sau să poată fi constituit în viitor, să fie determinat sau determinabil.

CONCLUZII

Argumentul pentru aderarea la Convenția prezentată amănunțit în lucrarea de față este acela că ea furnizează o portiță de scăpare de posibilele dificultăți de a determina legislația adecvată sau de capcanele unui sistem străin nefamiliar, în care legea vânzărilor poate fi greșit adaptată tranzacțiilor comerciale moderne.

Tranzacțiile de vânzări care traversează hotarele internaționale sunt expuse la incertitudine juridică – îndoieli cu privire la sistemul juridic care se va aplica și dificultatea de a face față unei legislații străine nefamiliare. În acest caz, contractul de vânzare poate specifica ce legislație se va aplica, dar vânzătorii și cumpărătorii nu se pot aștepta ca partenerii comercial străini să fie întotdeauna de acord cu aplicabilitatea respectivei legislații. Insistența ambelor părți asupra acestui punct sensibil poate prelungi și pune în pericol încheierea contractului. Bineînțeles, acceptarea Convenției nu va îndepărta complet necesitatea de a recurge la regulile conflictului între legislații când se ivesc probleme care sunt în afara Convenției. Chestiunea valabilității, de exemplu, poate produce probleme dificile în această privință.

Fără îndoială că modul de redactare al acesteia nu va satisface toate părțile implicate. Aceasta parțial pentru că reflectă stiluri naționale diferite in diferite articole dar și pentru că reflectă dificultatea redactării internaționale, în care o îmbunătățire stilistică poate fi greșit înțeleasă în mod invers, ca o modificare de fond. Cu toate acestea, Convenția este un act util, în comparație cu multe alte texte internaționale.

Un defect mai important al Convenției este faptul că versiunile în toate cele șase limbi ale Națiunilor Unite sunt în mod egal autentice. Totuși, acesta este numai un aspect al problemei mult mai complexe de a asigura uniformitatea interpretării de către un mare număr potențial de tribunale naționale, atunci când nu există un tribunal cu puterea de a da o regulă finală.

Uniformitatea interpretării Convenției este și va fi întotdeauna greu de asigurat, mai ales acolo unde se folosesc concepte foarte largi, cum ar fi ,,principiile generale pe care se bazează [Convenția]” sau ,,respectarea bunei credințe în comerțul internațional” sau ,,nerespectarea fundamentală”, dar astfel de dificultăți sunt inerente oricărei codificări. Ceea ce s-ar fi putut evita într-o lume ideală sunt compromisurile prin care un text a fost lăsat, în mod conștient, într-o formă ambiguă pentru a asigura aparența unui acord. Acestea, includ prevederile referitoare la caracterul definit al mărfurilor și, mai ales al prețului, oferte ferme, riscul referitor la mărfurile vândute în tranzit și la buna credință. Divergențele de interpretare în aceste cazuri par aproape inevitabile. Mai mult, prevederile referitoare la caracterul definit al prețului și al ofertelor ferme, împreună cu posibilitatea statelor contractante de a declara că forma scrisă este esențială, vor constitui capcane pentru comercianții imprudenți.

Un număr de prevederi, mai ales în domeniul reperațiilor, ar putea fi considerate indezirabile, cum ar fi elasticitatea prevederilor referitoare la momentul în care cumpărătorul își pierde dreptul de a se baza pe non-conformitatea mărfurilor, ori dreptul vânzătorului de a întocmi o specificație pentru mărfuri dacă n-o face cumpărătorul. Altele ar putea fi considerate ca o îmbunătățire adusă stării actuale, cum ar fi prevederile de reparații pentru cazurile de executare parțială sau excesivă.

În încheiere se poate concluziona, că dată fiind dificultatea de a se ajunge la un acord într-un mare număr de națiuni, între dreptul cutumiar și cel civil, între capitaliști și socialiști, țări dezvoltate și în curs de dezvoltare și după 17 ratificări și aderări și perspectiva altora, acest cod este probabil atât de bun pe cât permit așteptările.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Bindiu, Dreptul comerțului internațional, Editura Paralela 45, București, 2001

2. D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, Convenția de la Viena asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, Editura Helicon, Timișoara

3. Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, Contractele comerciale internaționale, Universitate din Craiova, Facultatea de Științe Economice, Reprografia Universității din Craiova – 2001

4. Prep. univ. drd. Mihai Floroiu, Câteva considerații privind problemele juridice ridicate de Convenția de la Viena a Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaționale de mărfuri (11 aprilie 1980)

5. drd. Iftime Emanuela, prof. Univ. Dr. Ioan Macovei, Facultatea de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Probleme ale Convenției Națiunilor Unite asupra Contractelor de vânzare internațională de mărfuri prin prisma Statelor nesemnatare, Iași

6. Av. dr. Chirilă Nicolae, CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ASUPRA CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI Viena 1980 Domeniul de aplicare și formarea contractului – Comentariu pe articole – Volumul I Art. 1-29, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. I.Rucăreanu, Curs de drept, Elemente de drept civil și comercial comparat, Atelier poligrafic A.S.E. București, 1980

8. Brîndușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

9. B. Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Note de curs, Academia de poliție ,,Al. I. Cuza”, București, 1998

Resurse web:

*** http://www.cssp.ro/analize/2012/10/23/scurt-istoric-al-integrarii-apararii-europene-1967-1987/

*** https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

***http://ziarullumina.ro/revitalizarea-economiei-europene-in-contextul-globalizarii-60378.html

***http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Uniunea_Europeana_si_economia_globala.pdf

*** http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-902-actele-sau-faptele-supuse-notarii-notarea-unor-drepturi-fapte-si-raporturi-juridice

*** http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-contractului-sub-imperiul-noului-cod-civil.html

*** http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-contractului-sub-imperiul-noului-cod-civil.html