Convenția cu Privire la Drepturile Copilului Drepturi Garantate, Mecanisme de Control, Legislație Națională, Politici Internaționale și Naționale

INTRODUCERE

Drepturile copilului este un concept mai curând a epocii moderne decât al perioadelor trecute. Viziunea asupra copilului a cunoscut, de-a lungul istoriei mai multe etape. Conceptul de la care s-a pornit până a se ajunge la o legislație universală a drepturilor copilului este: ”Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiile legilor juridice pozitive, s-a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filozofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai în lumina rațiunii”

Au existat, de-a lungul vremii mai multe modele culturale care au impus dezvoltarea unor multiple viziuni asupra copilăriei. Spre exemplu, în antichitate, copilăria era numai o etapă tranzitorie pentru stadiul de adult. Pentru antici, copilul trebuia să se supună total adultului. Copii nu erau altceva decât o resursă de regenerare a comunității.

A rămas cunoscut în istorie Codul lui Hammurabi. El prevedea situația materială a copiilor rămași orfani. Jumătate din moștenire urma să se atribuie creșterii copilului rămași fără părinți.

În unele comunități a existat și situația în care, acolo unde numărul copiilor reprezenta o problemă pentru asigurarea traiului întregii familii, unii dintre ei erau vânduți ca sclavi, ba chiar uciși.

În prima parte a Evului Mediu nu se cunoștea termenul de copilărie. Copiii erau asimilați cu adulții. Munceau și trăiau la fel ce cei mari, așa cum arată picturile vremii. Din nefericire, acolo unde exista sărăcie, părinții își abandonau copii care ajungeau să trăiască în mănăstiri și aziluri.

R.Bell spune despre situația copiilor în perioada medievală: “Istoria influenței copilului în Europa medievală variază, în mod infinit, în concordanță cu localizările geografice și temporale, dar, totuși, pot fi întreprinse câteva generalizări cu privire Ia evoluțiile istorice care ajută la stabilirea unui reper pentru filosofi… Confruntată de secole, cu invazii continue, războaie interne și foamete, perioada medievală avea ca unică măsură de succes supraviețuirea. În aceste condiții, toți membrii societății erau considerați egali”.

Marea industrializare nu a schimbat cu nimic soarta celor mici. Aceștia trebuiau să lucreze cot la cot cu părinții, câte 15, 16 ore pe zi. Înființarea sindicatelor a dus la desființarea tratării copiilor ca adulți care muncesc.

Până în epoca contemporană, copiii au fost tratați ca proprietăți ale părinților sau tutorilor. Aceștia puteau dispune de soarta lor după bunul lor plac. Chiar dacă cei mici erau abuzați sau nedreptățiți nu exista nici o posibilitate ca aceștia să fie trași la răspundere.

Există și la ora actuală în lume aceleași concepte anacronice. Spre exemplu, într-o parte a lumii musulmane au loc căsătorii între copii de 10, 12 ani, copile de nici 10 ani sunt căsătorite și forțate să întrețină relații sexuale cu soții maturi. În India sunt scarificate, încă de la naștere, fetele pentru că ar deveni o povară pentru familie. La nivelul întregului mapamond folosirea copiilor pentru anumite munci încă mai există.

Perspectiva asupra copilului s-a schimbat odată cu percepția copilăriei ca etapă distinctă în evoluția persoanei. Paralel cu studiul acestei perioade au apărut și reglementări juridice cu privire la drepturile copiilor atât în familie dar și în societate. În același timp s-au pus bazele organizațiilor care să se ocupe cu educarea și dezvoltarea umană a celor mici. Secolul XX a adus modificări radicale în ceea ce privește relațiile statului cu minorii și al copiilor cu părinții și alți membri ai familiei. Pe lângă fundamentarea legislațiilor și a instituțiilor care să se ocupe de copii s-a dus o muncă de educare a societății pentru a schimba optica asupra acestora. Copii nu au mai fost priviți ca obiecte care execută ordinele celor mari și care nu pot avea opinii păreri, nu au mai fost simple obiecte obligate doar să execute

Conceptul asupra copilul s-a modificat în mod radical. Nu numai că i se recunoaște existența ca persoană și, astfel să aibă drepturi, dar aceste drepturi devin supreme în societatea civilizată. Ca drepturi supreme ele devin și obligatorii. Gradul de importanță pentru dezvoltarea omenirii a dreptului copiilor s-a consfințit odată cu adoptarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

CAP.1 NORMELE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI LA NIVEL INTERNAȚIONAL

1.1. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului

Convenția privind drepturile copilului este inspirată din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din cele două pacte adoptate de către ONU în decembrie 1966. În ansamblu, această declarație privind copii nu permite nici un fel de discriminare privind copii.

Convenția ONU recunoaște următoarele drepturi ale copilului:

” fundamental la viață, ”statele trebuie

să asigure, în măsura posibilităților lor, supraviețuirea și dezvoltarea copilului”

dreptul la un nume, dreptul la o

cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și recunoaște părinții și a fi crescut de aceștia;

dreptul de a-și păstra identitatea,

inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, fără amestec ilegal;

dreptul de a nu fi separat de părinții săi

împotriva voinței sale, cu excepția situației în care autoritățile competente decid altfel;

dreptul copilului separat de ambii

părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații sau contacte directe cu cei doi părinți ai săi, afară dacă acest fapt este contrar interesului superior al copilului;

dreptul copilului la reîntregirea familiei

în cazul în care părinții săi se află în alt stat; în afara unor situații excepționale când părinții au reședința în țări diferite, copilul are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți;

dreptul copilului capabil de

discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care-l privește (dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă, direct, prin reprezentanți sau printr-o instituție corespunzătoare);

dreptul la libertatea de exprimare (care

cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură sub formă orală, scrisă sau artistică etc.; restrângerea acestui drept se poate face numai prin lege, pentru respectarea drepturilor și reputației altora și pentru protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice);

dreptul la libertatea de gândire, de

conștiință și religie;

dreptul la libertatea de asociere și la

libertatea de reuniune pașnică

dreptul la neimixtiune în viața personală a

copilului, a familiei sale, a domiciliului sau corespondenței și la respectarea onoarei și reputației sale;

dreptul la informare și la materiale provenind

din surse naționale și internaționale diverse, în special la cele care vizează să promoveze bunăstarea sa socială, spirituală și morală, precum și sănătatea sa fizică și mentală.

În principal, Convenția se axează pe principiul că familia, părinții mai ales, trebuie să se ocupe de creșterea și educarea copiilor dar, statul este acela care trebuie să asigure condițiile pentru ca acest lucru să fie posibil.

Conform ONU, statul are obligația de a lua măsurile necesare, administrative, educative, legislative și sociale pentru a proteja copilul în fața oricărei forme de vătămare, violență sau abuz, fie el psihic sau fizic.

Tot statul este acela care trebuie să rezolve situația copiilor care sunt lipsiți total sau temporar de protecție din partea familiei. Ca măsuri posibile, convenția prevede adopția sau încredințarea acestora unor instituții specializate.

Convenția ONU prevede și cazul copiilor cu statul de refugiat cărora le trebuie asigurată protecția și asistența umanitară. Pentru cei cu diferite grade de handicap le trebuie garantată nu numai facilitarea la o viață cât mai aproape de normal, dar și demnitatea și autonomia

Prin normativul ONU, copii au și drepturi sociale și economice. Astfel, ei au dreptul la cea mai bună stare de sănătate pe care statul o poate asigura, prin a beneficia de toate serviciile medicale posibile. Fiecare stat membru ONU trebuie să ia măsuri împotriva mortalității infantile și să instituie strategii împotriva malnutriției și maladiilor. Pentru aceasta trebuie ocrotită și sănătatea mamelor atât în perioada prenatală și postnatală. Convenția este împotriva practicilor arhaice și tradiționale, care ar putea pune în pericol sănătatea copiilor. Printre aceste drepturi sociale și economice sunt și cele de a putea beneficia de o securitate socială, la un nivel de viață suficient, la educație, adică a exista un învățământ primar gratuit și obligatoriu și la asigurarea accesibilității la învățământul secundar și superior, dreptul la odihnă, activități recreative și de a putea participa la activități cultural-artistice. Copiii sunt protejați împotriva exploatării economice, nu pot fi constrânși la muncă până la anumite vârste și nu pot fi puși la munci compromițătoare care le-ar putea altera starea de sănătate sau dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau morală.

Conform Convenției ONU, statele semnatare trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja copiii împotriva consumului de stupefiante sau de orice substanțe psihotrope. De asemenea, statele trebuie să ia măsuri legislative și administrative împotriva comerțului cu copii sau a abuzului sexual .

Convenția ONU are referiri și la tortura asupra copiilor pe care o interzice cu desăvârșire. Statele trebuie să asigure, pe lângă protecția copiilor, readaptarea psihologică și fizică a victimelor.

Art. 40 a Convenției se referă la situația copiilor care au comis infracțiuni: “un tratament care să fie de natură să favorizeze simțul său de demnitate și a valorii personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să țină seama de vârsta sa ca și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate, să-l facă să-și asume un rol constructiv, în spiritul acesteia”

Statele care au semnat Convenția Națiunilor Unite s-au angajat să facă cunoscute, pe larg, principiile și dispozițiile documentului prin toate mijloacele potrivite acesteia.

Tot în cadrul ONU s-a creat un Comitet al drepturilor copilului, care examinează progresele înregistrate de că statele semnatare în executarea obligațiilor asumate prin ratificarea convenției.

Pe 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a ONU, a adoptat Declarația privind drepturile copilului. Această declarație cuprinde 10 principii. Principiile de bază sunt de a asigura copilului o copilărie fericită prin care să se bucure, atât pentru binele său propriu, dar și al societății, de toate drepturile și libertățile enunțate în declarație.

Documentul se adresează nu numai guvernelor statelor membre ONU, dar și părinților, tuturor persoanelor din viața copiilor, autorităților locale și instituțiilor neguvernamentale pentru a asigura implementarea celor 10 principii, respectarea acestora și introducerea lor în toată legislația.

Adunarea Generală ONU a precizat că drepturile din Declarație trebuie să fie recunoscute ”tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau orice altă situație, fie că ea se aplică copilului însuși, ori familiei sale”.

Conform Declarației, copilul are dreptul, încă de naștere la un nume, la o cetățenie. Statul trebuie să-i asigure avantajele unei securități sociale. Legea trebuie să-i ofere, prin lege, o dezvoltare fizică, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos, în condiții de demnitate și libertate.

Pentru copii care au un handicap, fie mintal sau social, i se va acorală ONU a precizat că drepturile din Declarație trebuie să fie recunoscute ”tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau orice altă situație, fie că ea se aplică copilului însuși, ori familiei sale”.

Conform Declarației, copilul are dreptul, încă de naștere la un nume, la o cetățenie. Statul trebuie să-i asigure avantajele unei securități sociale. Legea trebuie să-i ofere, prin lege, o dezvoltare fizică, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos, în condiții de demnitate și libertate.

Pentru copii care au un handicap, fie mintal sau social, i se va acorda un tratament special care să-i asigure educația și îngrijirea necesară situației tale particulare. Pentru cei care nu au parte de o îngrijire adecvată, statul trebuie să asigure mijloacele necesare. Este de preferat alocația de stat, sau alte forme similare.

Declarația privind drepturile copilului prevede educație gratuită și obligatorie pentru cel puțin învățământul elementar. Învățământul trebuie să-i asigure o cultură generală care să-i permită să se dezvolte și să-și dezvolte judecata individuală, aptitudinile, răspunderea socială și morală. Vacanțele jocul, activitățile recreative trebuie să fie concepute pentru aceleași scopuri.

Declarația ONU face referiri la ocrotirea minorului față de orice formă de cruzime, exploatare sau neglijare, traficului copiilor ca obiecte și la faptul că nici un copil nu va fi pus la muncă înaintea vârstei corespunzătoare

2.1. Normele privind drepturile copilului în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană are ca principiu de bază privind drepturile copilului faptul că fiecăruia le trebuie asigurate nevoile de bază. Aceasta se realizează prin respectarea nu numai a drepturilor de supraviețuire și protecție, dar și acelora care le permit dezvoltarea personalității, a talentelor, a abilităților mentale și fizice. Lor trebuie să li se asigure tot ceea ce au nevoie pentru a crește și a se dezvolta.

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale  este un document care impune statelor semnatare obligația de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicția lor exercițiul deplin al drepturilor fundamentale prevăzute în textul Convenției. Toate aceste drepturi sunt extinse prin jurisprudență de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Printre aceste drepturi se regăsesc și cele care se referă la viața privată și familia. Astfel, articolul 8 al Convenției prevede în paragraful 1 că “Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.” Conform paragrafului 2 al aceluiași articol “ Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”. O formulare aproape identică este dată protecției dreptului la viața privată de art. 17 al Pactului Internațional privitor la drepturile civile și politice.

În cazul minorilor, aceștia întră în sfera celor care pot invoca dreptul la viața de familie și asta deoarece, în conformitate cu noțiunea de familie prevăzută în art. 8 al Convenției, reiese că un copil născut într-o asemenea uniune juridică are toate drepturile sale, de aici se deduce că din momentul și însăși datorită nașterii există ”între copil și părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie” și asta indiferent dacă este născut din căsătorie sau în afara acesteia.

Referitor la acest aspect CEDO a statuat că ”între un părinte și copilul său există viață familială”, chiar dacă copilul este născut în afara căsătoriei, întrucât calitatea de părinte nu este acordată în baza unei astfel de legături. Tot în baza conceptului de viață de familie Convenția și jurisprudența drepturi de natură patrimonială, acestea însemnând că minorii au dreptul de primi alocație, sau de a beneficia de pensii de întreținere, dreptul de a avea vocație succesorală la moștenirea părintelui.

În ceea ce privește statele membre, în aplicarea art.8 din Convenție, acestea au obligația de a nu întreprinde măsuri care să stânjenească dreptul la viața de familie a copiilor. Excepție fac doar condițiile impuse de lege să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică. Este vorba de o  “clauză justificativă” a limitării dreptului la respectarea vieții de familie.

Dacă prin drepturile convenite de către Convenție în sarcina părinților apar obligații pozitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit pentru state ”obligația pozitivă de a proteja copii”. Aceste obligații înseamnă dreptul statului de a retrage minorii din căminul familial, de a-i da în plasament, sau de a lua alte măsuri echivalente. Pe cale de jurisprudență Curtea a stabilit că toate aceste măsuri trebuie să aibă în vedere echilibrul între protecția copilului și drepturile părinților.

Principalele drepturi civile ale copilului pornesc de la conceptul că ele reprezintă o instituție complexă care trebuie să împletească normative de drept internațional cu cele de drept intern. Pentru Uniunea Europeană este important ca aceste drepturi să fie cunoscute de către copil, nu numai ele dar și modalitatea de punere în practică a lor.

Toate prevederile juridice privind copilul trebuie interpretate numai condiția acestuia. În ceea ce privește aceste prevederi s-a ținut cont de două elemente importante:

copilul este vulnerabil din cauza imaturității

fizice și intelectuale, în consecință are nevoie de sprijin

Drepturile copilului sunt depline, el este egal în

raporturile cu alți copii dar și în cele cu majorii.

Uniunea Europeană s-a angajat, încă de la început în a consolida drepturile copilului. Acțiunile principale au fost următoarele:

S-au pus în aplicare orientările privind copii și conflictele (Orientările Consiliului UE din 2003)

În cadrul dialogurilor politice cu alte țări care nu sunt

membre UE s-au discutat drepturile copilului.

Uniunea Europeană a inclus toate prevederile

internaționale privind drepturile copilului. Cele adoptate de către Consiliul Europei sigură exercitarea drepturilor de către toții copii, fără discriminare.

”Consensul european privind Dezvoltarea” este un proiect al Uniunii Europene care include și respectarea drepturilor copilului în toate statele membre. Acest proiect include toate cadrele internaționale din domeniul dreptului copilului.

Consiliul European are o strategie de Dezvoltare a Mileniului în care se regăsește situația copilului care sunt abordate mai multe problematici:

Violența contra copiilor

Copii, victime ale conflictelor armate

Traficul de copii

Temele specifice ale drepturilor și necesităților copiilor: sănătatea, educația.

Politicile orientative ale CE implică integrarea tuturor drepturilor la nivelul fiecărei țări membre. Viziunea de ansamblu este una transversală.

La ora actuală, Comisia propune o strategie de protecție a drepturilor copilului care să se realizeze în cadrul politicilor externe și interne ale Uniunii Europene. Obiectivele specifice ale acestei strategii sunt:

Profitarea de politicile și de instrumentele existente

Stabilirea priorităților unor acțiuni viitoare ale Uniunii Europene

Luarea în considerare în mod sistematic a drepturilor copilului în toate politicile externe și interne ale UE (mainstreaming)

Asigurarea unei coordonări și a unor mecanisme de consultare eficiente

Comunicarea mai eficientă cu privire la drepturile copilului

Promovarea competențelor și a expertizei în domeniul

drepturilor copilului

În vederea atingerii obiectivelor Comisia a prevăzut următoarele măsuri:

crearea în întreaga UE a unui număr de telefon unic,

din șase cifre (începând cu 116) pentru liniile de asistență a copiilor, precum și un număr de telefon unic pentru apelurile de urgență privind copiii dispăruți sau victime ale exploatării sexuale;

susținerea băncilor și a societăților de cărți de credit în

lupta acestora împotriva utilizării cărților de credit în scopul cumpărării de imagini pornografice cu minori de pe Internet;

lansarea unui plan de acțiune privind copiii în cadrul

cooperării pentru dezvoltare;

publicarea unui document consultativ în vederea

determinării acțiunilor care trebuie puse în aplicare pe viitor;

crearea unui forum european pentru drepturile

copilului (EN) și a unei platforme de discuție online;

implicarea copiilor în procesul de decizie;

elaborarea unei strategii de comunicare cu privire la

drepturile copilului, care să permită copiilor și părinților acestora să cunoască mai bine aceste drepturi.

O viziune aparte o are Convenția Europeană pentru Drepturile Omului în ceea ce privește educația. Scopul acestei dispoziții urmărește, în special, asigurarea posibilității existenței unui pluralism educativ, condiție esențială pentru funcționarea unei societăți democratice, astfel cum aceasta este concepută de Convenție.

Orientările Uniunii Europene pentru protecția și promovarea drepturilor copilului se realizează prin instrumente juridice, standarde și norme europene și internaționale. De asemenea se axează pe angajamentele unor politici din domeniul protecției și promovării drepturilor copilului din Declarația universală a drepturilor omului, a Declarației drepturilor copilului, a Convenției europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a Declarației de Dezvoltare a Mileniului, Statutul Curții penale Internaționale, a planului ”O lume demnă pentru copii”, adoptată de UNGASS în anul 2002.

Uniunea Europeană urmărește ca orientările sale să contribuie la:

La o creștere vizibilă a ponderii drepturilor copilului în

agenda internațională, pentru ca principiile să se concretizeze și să se prevină orice fel de violare a acestor drepturi, mai ales la nivelul dezvoltării fiecărui stat membru

– Un angajament substanțial și serios al UE este că drepturile copilului sunt pe deplin recunoscute și un rol important îl au protocoalele opționale ale Convenției cu privire la Drepturile Copilului

– Susținerea necondiționată a inalienabilității drepturilor copilului, al integrabilității și indivizibilității lor.

În materia drepturilor copilului Uniunea Europeană are o strategie coerentă în relații cu terții.

Una dintre măsurile concrete ale Uniunii Europene este programul Daphne, program care finanțează proiecte și acțiuni de combatere a violenței împotriva tinerilor și femeilor. Început în anul 2000, Daphne, face parte, din 2007, din programul general ”Drepturi fundamentale în justiție”. Acesta are ca obiectiv general să contribuie la ” protecția copiilor, a tinerilor și a femeilor împotriva tuturor formelor de violență și de a atinge un nivel înalt de protecție a sănătății, de bunăstare și coeziune socială”(Decizia 779/2007/CE). .

Directiva nr.94/33.CEE se referă la protecția tinerilor în muncă. Acest normativ reglementează definirea conceptelor de copil, tânăr, adolescent precum și munci ușoare, perioada de repaus, timp de lucru și interdicția muncii copilului (inclusiv derogările), ce obligații au angajatorii referitoare la angajarea tinerilor. Normativul mai reglementează și normele de securitate, timpul de lucru, regimul muncii de noapte, repaosul legal și cele referitoare la munca expusă la factori periculoși.

CAP.3 NORMELE PRIVIND DREPTURILE COPILULUI ÎN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA

3.1.Drepturile copilului în România comparativ cu cele din Republica Moldova

România include în legea fundamentală, Constituția României cele mai importante reglementări privind drepturile fundamentale ale omului, deci, implicit și cele ale copilului. În Constituția României republicată în anul 2003, în art. 49, intitulat „Protecția copiilor și a tinerilor”, prevede că:

(alin. 1 ) – Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(alin. 2) – Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(alin. 3 ) – Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dauna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(alin. 4) – Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(alin. 5) – Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Acest articol reunește principiile fundamentale din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a altor documente la care România a aderat. Unul dintre aceste documente este și Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ratificată de către statul român în anul 1990. Aceasta stipulează condițiile și, mai ales, obligația statului de a contribui la asigurarea condițiilor în care tinerii să contribuie la viața socială, economică, politică și culturală a țării.

Republica Moldova a ratificat Convenția privind Drepturile Copilului la 12 decembrie 1990. Legea fundamentală a acestei țări reglementează drepturile copilului în mai multe articole:

Articolul 48 – Familia

(1) Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului       

(2) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruire copiilor.

(3) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.

(4) Copii sunt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor.

Articolul 49 – Protecția familiei și a copiilor orfani

(1) Statul facilitează, prin măsuri economice și prin alte măsuri, formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin.

(2) Statul ocrotește maternitatea, copii și tinerii, stimulând dezvoltarea instituțiilor necesare.

(3) Toate preocupările privind întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin statului și societății. Statul stimulează și sprijină activitatea de binefacere față de acești copii.

– Articolul 50 – Ocrotirea mamei, copiilor și a tinerilor

(1) Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială. Toți copii, inclusiv cei născuți în afara căsătoriei, se bucură se de aceeași ocrotire .   

(2) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de asistență în realizarea drepturilor lor.
  (3) Statul acordă alocațiile necesare pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori handicapați. Alte forme de asistență socială pentru copii și tineri se stabilesc prin lege.

  (4) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.
    (5) Autoritățile publice asigură condiții pentru participarea liberă a tinerilor la viața socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Una dintre diferențele clare o constituie cea din art. 49, al. 4. Legea fundamentală a României nu implică obligații ale copiilor privind îngrijirea părinților, de altfel nici legislația ONU sau cea a Uniunii Europene nu prevede așa ceva. În țările dezvoltate, situația părinților cu probleme este preluată de către stat direct sau prin organizații nonguvernamentale sprijinite de către stat. Acest articol al Constituției Moldovei o mentalitate păstrează arhaică, reprezintă modelul tipic al familiei din acea regiune.

În Republica Moldova, drepturile copilului sunt reglementate de către Legea nr.338 din 15.12.1994.

Până în 2004, legislația română privind copii a suferit nenumărate modificări care nu s-au sincronizat cu prevederile internaționale. Legea 272/2004 a fost realizată în consens cu normativele de la nivel internațional, mai ales că s-a pus accent pe comunicarea cu instituții internaționale, alături de cele ale administrației publice locale și cu consultarea societății civile. Această lege prevede că autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și alte legi, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale în materie, la care România este parte.

Conform legii, părinților le revine sarcina creșterii și asigurării dezvoltării copilului . Aceștia au ca principală obligație să-și exercite drepturile și obligațiile față de copil, prioritatea este interesul acestuia, interes intitulat de lege, superior. Numai în subsidiar responsabilitățile revin colectivității locale. În ceea ce privește autoritatea locală, aceasta are obligația să-i sprijine pe părinți în realizarea obligațiilor lor legale. Pentru aceasta trebuie să dezvolte servicii necesare și care să fie atât accesibile dar și de calitate care să corespundă nevoilor copilului.

În Republica Moldova aceste drepturi ale copilului se regăsesc în Codul familiei, mai exact în art.51 care se referă la dreptul copilului la abitație și educație în familie și art.53 care prevede dreptul copilului de a fi protejat..

În ceea ce privește statul, acesta nu poate avea decât o intervenție complementară, mai exact să asigure protecția copilului și să garanteze respectarea drepturilor asumate prin instituțiile sale și prin cele ale autorităților publice, înființate tocmai cu atribuții în acest domeniu.

În același domeniu Legea nr.338, din Republica Moldova, în art. 2 prevede că: Organele de ocrotire a drepturilor și intereselor copilului:

(1) Statul garantează fiecărui copil dreptul la un nivel de viață adecvat dezvoltării sale fizice, intelectuale, spirituale și sociale. Statul întreprinde acțiuni în vederea acordării de ajutor părinților, precum și altor persoane responsabile de educația și dezvoltarea copiilor.
    (2) Protecția drepturilor copilului este asigurată de organele competente respective și de organele de drept.

În acest domeniu nu există diferențe majore. În legea românească drepturile și obligațiile statului, precum și modalitățile de punere în practică sunt mai amplu și mai precis conturate.

În același domeniu art.3 spune că ” Egalitatea în

drepturi a copiilor.    Toți copiii sunt egali în drepturi fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, convingeri, avere sau origine socială.”

Pentru prima oară legislația română prin Legea nr. 272/2004 identifică care sunt copiii care beneficiază de protecția legală

copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;

copiii cetățeni români aflați în străinătate;

copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;

copiii care solicită sau beneficiază de o formă de

protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;

copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în

situații de urgență constatate, în condițiile legii, de către autoritățile publice romane competente.

Legea prevede următoarele instituții specializate în domeniul drepturilor copilului:

A.N.P.D.C – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

C.P.C. – Comisia pentru protecția copilului;

D.G.A.S.P.C. – Direcția generală de asistență socială și protecția copilului;

S.P.A.S. – Serviciul public de asistență socială.

Legea moldovenească nu specifică care sunt copiii care se bucură de drepturile prevăzute.

Un articol important la Legii 272/2004 este art. 8 prin alin. 1 care stipulează „copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale”. Acest drept este asigurat de către statul român prin instituții, principii și norme de drept incluse în Constituție, codul civil, dreptul familiei și alte legi speciale.

În art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 272 din 2004 este prevăzut că: „copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament” (alin. 1); „copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior”. (alin. 2). Legea română a inclus aceste prevederi în baza Convenției cu privire la drepturile copilului care spune în art. 9, alin 3 că „statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”.

În schimb, legea din Republica Moldova are un articol care prevede obligațiile copilului: articolul 14. Obligațiunile copilului. ”Copilul este obligat să conștientizeze și să respecte ordinea publică și normele de conviețuire, să prețuiască atât tradițiile și valorile culturale naționale, cât și cele general-umane, să acumuleze cunoștințe și să se pregătească pentru o activitate utilă, să manifeste o atitudine grijulie față de părinți, mediul ambiant, proprietatea publică și privată.”

Convenția cu privire la Drepturile copilului prevede, în art.16 că ” nici un copil nu va face obiectul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa”. Ca atare legea română stipulează în art. 22 din Legea nr. 272/2002 următoarele: ”copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială”. Aceeași lege interzice la copiii de până la 14 ani să participe la dezbaterile publice din cadrul programelor audio-vizuale. Acest fapt poate avea loc numai cu consimțământul scris al părinților sau al reprezentantului legal. În nici un caz un copil nu poate fi expus pentru a se obține avantaje personale sau pentru a se influența decizii ale autorităților publice..

Art. 23 din Legea nr. 272/2004 prevede că ”libertatea copilului de a căuta, a primi și a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizica și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă”.

Referitor la acest lucru legea moldovenească nu are prevederi decât limitate.  Articolul 8. Dreptul la libertatea gândirii și conștiinței.   ”

(1) Dreptul copilului la libertatea gândirii, la opinie, precum și la confesiune nu pot fi încălcate sub nici o formă.   

(2) Statul garantează copilului, capabil să-și formuleze opiniile, dreptul de a-și exprima liber aceste opinii asupra oricărei probleme care îl privește. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani se va ține cont, în mod obligatoriu, dacă aceasta nu contravine intereselor lui.” 

(3) În acest scop copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care-l privesc, fie direct, fie printr-un reprezentant sau organ corespunzător, în conformitate cu legislația.  

În Republica Moldova, art.54 din Codul familiei prevede dreptul copilului de a-și exprima opinia la soluționarea în familie a problemelor care îi ating interesele și să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani se va ține cont în mod obligatoriu dacă aceasta nu contravine intereselor lui.

Art. 26 din legea din România integrează și armonizează în legislația națională art. 15 din Convenția cu privire la drepturilor copilului care prevede că: ”statele părți vor recunoaște drepturile copilului la libertate de asociere și la libertatea de reuniune pașnică. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora”. Astfel, în normativul românesc se prevede că prin instituțiile statului ”copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege”.

Normativul moldovenesc specifică aceste drepturi tot în art.8 (4) Nici un copil nu poate fi constrâns să împărtășească o opinie sau alta, să adere la o religie sau alta contrar convingerilor sale. Libertatea conștiinței copilului este garantată de către stat, ea trebuie să se manifeste în spiritul toleranței religioase și respectul reciproc.    (5) Părinții sau persoanele subrogatorii legale au dreptul să educe copilul conform propriilor convingeri.”Referitor la acest aspect, Legea nr.837 cu privire la asociațiile obștești stipulează că nu au drept la asociere copiii cu vârsta mai mică de 10 ani. În alin.7 este prevăzut că cei care au atins vârsta de 10 ani pot fi membri sau participanți ai asociațiilor de copii. Cei cu vârsta cuprinsă în 14 și 18 ani pot fi membri în organizațiile de tineret. Aceeași lege specifică și că minorii de până la 10 ani nu pot fi membri sau participanți ai organizațiilor obștești.

Art. 28 al Legii 272/1994 oferă copilului ”dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradant”. Orice fel de măsură disciplinară nu poate fi stabilită decât în acord cu demnitatea minorului și nu sunt admise nici un fel de pedepse fizice ori cele care ar dăuna la dezvoltarea sa fizică, psihică.

Și legea moldovenească are prevederi în acest domeniu, dar cu precizări mai exacte. Articolul 6. ”Dreptul la inviolabilitatea persoanei, la protecție
 împotriva violenței fizice și psihice. Statul ocrotește inviolabilitatea persoanei copilului, protejându-l de orice formă de exploatare, discriminare, violență fizică și psihică, neadmițând comportarea plină de cruzime, grosolană, disprețuitoare, insultele și maltratările, antrenarea în acțiuni criminale, inițierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanțe stupefiante și psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerșetoriei, incitarea sau constrângerea de a practica orice activitate sexuală ilegală, materiale cu caracter pornografic inclusiv din partea părinților sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor.”

Aceste prevederi corespund celor din art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului.

Caracteristic pentru România și Republica Moldova este că în cazul copilului aflat în dificultate, până în anii 90, statul era cel care prelua, în totalitate obligațiile privind creșterea, educația și dezvoltarea copilului. În 1990, România a ratificat Convenția Internațională privind drepturile copilului, iar Republica Moldova 3 ani mai târziu. Drept urmare, principiile protecției copilului în cele două țări, în ceea ce privește drepturile copilului aflat în dificultate au devenit următoarele1:

– Primordialitatea interesului copilului – orice acțiune de protecție a copilului trebuie

să se realizeze în baza acestui principiu față de cel al tuturor celorlalți actori sociali. Convenția Internațională privind Drepturile Copilului specifică “ În toate acțiunile care îl privesc pe copil, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotiri sociale, fie de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate “ (art.3).

– Principiul înțelegerii copilului ca o personalitate unitară – în contextul în care satisfacerea nevoilor copilului aflat în dificultate depinde de mai multe persoanele semnificative din mediul copilului din cadrul serviciilor medicale, educative.

– Principiul planificării în perspectivă (sau a permanenței) – în baza căruia trebuie să

se asigure organizarea unui set de activități pe termen lung care să fie consistente, să aibă o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru. – – –

– Perspectiva ecologică – trebuie să se pună în evidență legătura dintre individ,

familia sa și mediul social. Nevoile copilului trebuie analizate în contextul cultural și social al familiei din care el face parte.

– Perspectiva competenței clienților – copilul trebuie implicat în toate deciziile care îl

privesc, respectându-se opțiunile și argumentele sale.

– Perspectiva dezvoltării se – referă la înțelegerea tuturor schimbărilor care survin în

perioadele diferite de viață.

> Perspectiva familiei în protecția copilului – familia trebuie să rămână unitatea centrală asupra căreia se concentrează intervenția care vizează copilul.

În domeniu important al drepturilor copilului îl reprezintă acela al situației în care copilul poate fi separat de părinții săi. Legea 272/1994, în art.38 stipulează
”Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres si limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului”. În Republica Moldova legea prevede ”Separarea de părinți poate avea loc atunci când părinții sunt decăzuți din drepturile părintești”. Și în România și în Moldova sunt prevăzute cazurile în care părinții decad din drepturile părintești. Nu există diferențe majore privind aceste condiții și în ambele state există instituții care să constate și reglementeze aceste situații. Spre exemplu, în România, Legea 272 prevede în art. 39, alin.(1) ”Serviciul public de asistență socială va lua toate masurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie și alin.(2) ”Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.”

În Republica Moldova, Legea nr.140 din 14 iunie 2013, privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți prevede în articolul 7. Atribuțiile autorității tutelare teritoriale   ”Autoritatea tutelară teritorială are următoarele atribuții: 

a) recepționează, înregistrează și transmite, conform competenței, sesizările privind încălcarea drepturilor copilului;

 b) în limita atribuțiilor, acordă sprijin autorităților tutelare locale în procesul de identificare, evaluare și asistență a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți și participă la acest proces în caz de necesitate;

c) întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acțiunile necesare privind prevenirea separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în familie;

d) asigură plasamentul planificat al copiilor separați de părinți;

e) asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească;

  f) asigură stabilirea statutului de copil adoptabil;

  g) ține evidența copiilor rămași temporar fără ocrotire părintească și a copiilor rămași fără ocrotire părintească aflați în plasament planificat, recepționează/sistematizează datele privind copiii aflați în evidența autorităților tutelare locale;

    h) asigură reprezentarea intereselor și a drepturilor copiilor în instanța de judecată;

i) asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituțiile, structurile și serviciile cu atribuții în domeniul protecției copilului;

Pentru a se respecta normativele internaționale la care a aderat, România, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, în perioada ianuarie – iulie 2004și a inițiat un pachet legislativ amplu, în care sunt cuprinse atât protecția și promovarea drepturilor copilului, adopția, cât și standarde minime obligatorii.

Ordinul nr.177/16.12.2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii

pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului

Ordinul nr.21/26.02.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciile de tip rezidențial pentru protecția copilului

Ordinul nr.24/04.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind centrele de zi

Ordinul nr.25/09.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

pentru centrele de zi pentru copiii cu dizabilități

Ordinul nr.26/09.03.2004 pentru aprobarea Metodologiei de finanțare și selectare

a proiectelor din cadrul programelor de interes național în domeniul protecției copilului

Ordinul nr.45/25.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind procedura adopției interne

Ordinul nr.48/30.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă

Legea nr.111/07.04.2004 pentru modificarea Legii nr.326/2003 privind drepturile

de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centrele maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenții maternali profesioniști

Hotărârea de Guvern nr.617/21.04.2004 privind înființarea și organizarea

Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă

Ordinul nr.27/10.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciile de tip rezidențial pentru protecția copiilor cu dizabilități

Ordinul nr.69/10.06.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind managementul de caz în domeniul protecției copilului

Legea nr.272/21.06.2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr.273/21.06.2004 privind regimul juridic al adopției

Legea nr.274/21.06.2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea

Oficiului Român pentru Adopții

Legea nr.275/21.06.2004 pentru modificarea OUG nr.12/2001 privind înființarea

Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție

Ordinul nr.80/25.06.2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind

întocmirea planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție.

Pentru aplicarea conform standardelor internaționale a Legilor nr.272 și 273/2004 au fost adoptate următoarele acte normative:

Hotărârea de Guvern nr.1432/02.09.2004 privind atribuțiile, organizarea și

funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului

Hotărârea de Guvern nr.1433/02.09.2004 privind aprobarea structurii

organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Român pentru Adopții

Hotărârea de Guvern nr.1434/02.09.2004 privind atribuțiile și Regulamentul

cadru de organizare și funcționare a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului

Hotărârea de Guvern nr.1435/02.09.2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției

Hotărârea de Guvern nr.1437/02.09.2004 privind organizarea și funcționarea

comisiei pentru protecția copilului

Hotărârea de Guvern nr.1438/02.09.2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru

de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi

Hotărârea de Guvern nr.1440/02.09.2004 privind procedura de licențiere și

inspecție a serviciilor

Hotărârea de Guvern nr.1441/02.09.2004 cu privire la autorizarea organismelor

private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internațional

Hotărârea de Guvern nr.1442/02.09.2004 privind serviciile și activitățile ce pot fi

desfășurate de organismele private române în cadrul procedurii adopției interne

Și Republica Moldova a avut în vedere să-și armonizeze legislația în domeniu. Astfel,

la 16 iunie 2003, prin Hotărârea Guvernului nr. fost aprobată Strategia națională privind protecția copilului și familiei. Conform acestei legi, orice normativ care reglementa drepturile omului (inclusiv ale copilului) trebuiau să treacă, în mod obligatoriu, expertizarea în cadrul Consiliului Europei (Comisia de ). O raportare ulterioară a constatat că au fost adoptate mai multe legi în domeniu, care, în comparație cu legile vechi conțineau un șir de reglementări menite să asigure o aplicare mai adecvată a drepturilor copilului în diferite domenii.

Această hotărâre stipulează în art. 39. ”În baza instrumentelor internaționale, a fost adoptat cadrul normativ național care reglementează diferite aspecte specifice ale drepturilor civile, politice, sociale, economice și culturale ale copiilor, tinerilor și adulților: Constituția Republicii Moldova, Legea nr.821-XII din 24 decembrie 1991 privind protecția socială a invalizilor, Legea nr.338-XIII din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, Legea învățământului nr.547-XIII din 21 iulie 1995, Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28 martie 1995, Legea nr.279-XIV din 11 februarie 1999 cu privire la tineret, Legea asistenței sociale nr.547-XV din 25 decembrie 2003, Codul familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, Legea nr.241-XVI din 20 octombrie 2005 privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, Legea nr.5-XVI din 9 februarie 2006 cu privire la asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați, Legea nr.23-XVI din 16 februarie 2007 cu privire la profilaxia infecției HIV/SIDA, Legea nr.45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie”.

Una dintre probleme legale apărute, mai ales după 1989 și a fost și în România și în Moldova, adopțiile, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Ce două țări au trebuie să-și armonizeze legislația cu directivele și tratatele internaționale, mai ales cu cele europene.

În România, un pas important l-a reprezentat Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Legea definește adopția ca: ”este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Principiile impuse de această lege sunt:

principiul interesului superior al copilului;

principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport

cu vârsta și gradul său de maturitate;

principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura

adopției.

În cazul adopției interne legea românească impune următoarele condiții:

adopția presupune identificarea de către instituțiile statului a celei mai potrivite

persoane/familii pentru un copil, precum și eventualele consecințe în situația

încercărilor de eludare a procedurilor de adopție.

– adopția se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului

– copilul poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil.

persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare

a crescut-o în timpul minorității sale.

în cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații să fie

încredințați împreună.

copilul, respectiv majorul, nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici

simultan, nici succesiv, prin excepție poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă atunci când adoptatorii sunt soț sau soție.

adopția între frați este interzisă.

adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare,

precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise.

pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt

cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte; persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.

În Republica Moldova, adopția este reglementată de Legea nr.99 din 28 mai

2010, privind regimul juridic al adopției. Conform acestei legi adopția este permisă numai acelor persoane care au capacitate deplină de exercițiu și cu cel puțin 18 ani mai mult decât copilul pe care vor să-l adopte. De asemenea impune ca persoana adoptatoare să nu aibă mai mult de 48 de ani. Există posibilitate ca diferența să fie mai mică de 18 ani, dar aceasta numai cu încuviințarea instanței de judecată și în cazuri speciale. Această diferență nu trebuie să fie mai mică de 16 ani.

Aceeași lege prevede ca unul dintre soți să aibă împlinită vârsta de 25 de ani, iar căsătoria să fi durat cel puțin 3 ani, din momentul depunerii cererii de adopție.

În art.3 al legii s-au stabilit principiile principiile de bază ale adopției:

– respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului;

– respectarea interesului superior al copilului;

– informarea copilului și respectarea opiniei lui în raport cu vîrsta și gradul său de maturitate;

– prioritatea plasamentului familial față de cel instituțional;

– prioritatea plasamentului permanent față de cel temporar;

– prioritatea adopției naționale față de cea internațională;

– continuitatea în creșterea și educarea copilului, ținînd seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

– celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

– respectarea confidențialității informațiilor obținute în procesul de adopție.

Aceste principii sunt similare cu cele din legea românească.

Una dintre diferențe o constituie modalitatea în care este prevăzută în cele două legi situația adopției a fraților. Legea din România stipulează ca regulă să se aibă în vedere ca frații sunt încredințați împreună. Numai în mod excepțional se admite încredințarea separată a fraților în vederea adopției. Adopția, acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

În legea din Republica Moldova există precizări mult mai clare în ceea ce privește adopția fraților, în articolul 11. Copil adoptabil

(1) Poate fi adoptată doar persoana în vârstă de până la 18 ani, cu excepția celei care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu până la această vârstă.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1) al prezentului articol, persoana care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu până la vârsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care adoptatorul este persoana sau familia care a crescut-o.

(3) În cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații/ surorile să fie adoptați împreună, cu excepția cazurilor:

a) adopția unuia dintre copii este imposibilă din cauza unei maladii care împiedică adopția;

b) este necesară întreținerea îndelungată a unuia dintre frați/ surori într-o instituție educativă specială;

c) despre relațiile de rudenie ale copiilor, proveniți de la părinți comuni, care nu trăiesc într-o familie și sunt întreținuți în diferite instituții pentru copii, știe numai unul dintre părinți, care timp îndelungat nu a manifestat vreun interes față de ei;

d) când sunt adoptați trei sau mai mulți copii de către doi adoptatori diferiți care nu au posibilități să-i adopte pe toți împreună și sunt de acord să mențină relația de rudenie între aceștia și această adopție este în interesul copiilor;

e) alte cazuri, dacă adopția este în interesul superior al copiilor.

Adopția internațională a fost îndelung dezbătută și a prezentat mai multe modificări legislative în ambele țări. Toate aceste modificări au avut în vedere drepturile copilului stipulate în tratatele internaționale care au fost ratificate.

În România adopția internațională este reglementată prin Legea 233/2012. Această lege a deschis, parțial adopția internațională și extinde sfera persoanelor din străinătate care pot adopta un copil. Se prevede că toți românii care locuiesc în străinătate pot deschide un proces de adopție în România.

Conform noii legi, persoanele rude de până la gradul al IV-lea pot adopta copii din România, la fel și familiile în care cel puțin unul dintre cei doi soți este cetățean român sau cetățenii români dacă sunt soți ai părintelui natural al copilului care urmează să fie adoptat.

Una dintre condițiile impuse de lege este ca persoana care solicită adopția să ofere garanția că are posibilitatea să locuiască permanent în statul primitor. De asemenea trebuie asigurat faptul ca acel copil adoptat să aibă o situație legală similară cu acea n care ar fi copilul biologic al adoptatorului.

Și în cazul acestei legi au fost stabilite niște principii privind adopția:

principiul interesului superior al copilului;

principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa

etnică, culturală și lingvistică;

principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport

cu vârsta și gradul său de maturitate;

principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

În ceea ce privește adopția internațională în Republica Moldova, legislația (Legea

nr.99/ 28.05.2010 prevede următoare limite:

– soțul adoptă copilul celuilalt soț;

– copilul este adoptat, în mod prioritar, de ruda sa de până la gradul IV inclusiv, cu domiciliul în străinătate;

– copilul adoptabil fără nevoi speciale este adoptat de către adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în adopție națională ori în tutelă sau curatelă timp de un an din momentul luării la evidență drept copil adoptabil

– copilul adoptabil cu nevoi speciale este adoptat de către adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în adopție națională ori în tutelă sau curatelă timp de 6 luni din momentul luării la evidență drept copil adoptabil.

CAP. 4 STUDII DE CAZ

4.1. Cazuri CEDO privind respectarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către România – Lafargue vs. România la CEDO

Unul dintre cazurile în care România a fost sancționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu a respectat Convenția Europeană a Drepturilor Omului este  Lafargue vs. România, petiția numărul 37284/02. Este vorba de încălcarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care stipulează: ”orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, în al doilea paragraf sunt prevăzute restricțiile ce pot fi impuse în exercițiul acestor drepturi, respectiv condițiile în care o autoritate publică poate să intervină în exercitarea dreptului”. Paragraful 2 al acestei Convenții prevede “ Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

În cazul de față a fost vorba de faptul că România nu a luat măsurile potrivite și

adecvate pentru a se asigura respectarea dreptului tatălui să mențină, timp de șase ani, legături personale cu fiul său. În 25 septembrie 2002, Gaston Lafargue, cetățean francez, , rezident în Saint-Vincent-de- Paul (Franta), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

S-a ajuns la instanța europeană în urma unor inițiative legale întreprinse de reclamant de-a cursul mai multor ani. Astfel, în noiembrie 1997, Tribunalul București a pronunțat divorțul acestuia de soția sa, de naționalitate română. Instanța a încredințat mamei copilul lor , Pierre Albert. Încredințarea s-a făcut în baza art. 43 din codul familiei ”Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești. Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare. Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.”Această hotărâre a fost reconfirmată de către Curtea de Apel București, în luna februarie 2000.

Urmând procedura legală din România, Gaston Lafargue s-a adresat Tribunalului București pentru stabilirea dreptului de vizită a copilului la domiciliul său. În decembrie 1999, această instanță de judecată a stabilit că minorul are drept de vizită pentru o săptămână în timpul sărbătorilor de iarnă și de două săptămâni în timpul concediilor anuale ale tatălui său. Decizia a fost reconfirmată în luna mai a anului următor de către Curtea de Apel București. În timpul recursului, această instanță a stabilit amânarea executării deciziei instanței de fond pentru 3 mai 2000 .

Pentru că mama a refuzat să pună în aplicarea decizia, reclamantul a început executarea silită în iulie 2000. În urma cererii sale către executorii judecătorești, mama a fost citată să se prezinte însoțită de copil la biroul judecătoresc, 10 zile mai târziu. Aceasta nu s-a supus convocării și i s-a întocmit proces-verbal în care s-a constat situația. O nouă convocare a fost stabilită pentru dată ulterioară. De data aceasta mama s-a prezentat singură și a declarat că Pierre Albert se afla la bunica sa în Moldova, unde urma să locuiască până la începutul lunii septembrie. Ea a considerat că nu-i poate prezenta tatălui copilul decât după întoarcerea acestuia și în vederea stabilirii calendarului vizitelor a propus perioada dintre 27decembrie și 3 ianuarie a anului următor.

La data la care copilul urma să se întoarcă din Moldova, a făcut un nou demers către executorii judecătorești. Și de data aceasta fosta soție s-a prezentat singură și a motivat boala copilului, care s-ar fi aflat internat în spital și a refuzat să precizeze spitalul. De asemenea a mai spus că nu se poate pune problema să plece copilul cu tatăl său, deoarece are de urmat un tratament medical. Chiar dacă a prezentat un certificat medical în care este era prevăzută boala copilului, executorul judecătoresc nu l-a precizat în procesul verbal.

Nici perioada prevăzută de hotărârea judecătorească, acea în care copilul ar fi urmat să stea cu tatăl său, la domiciliul acestuia, în perioada vacanței de iarnă nu a putut fi dusă la îndeplinire. Mama a refuzat să-i dea tatălui copilul. De data aceasta, acesta nu a mai făcut nici un demers legal de punere în executare a sentinței.

În luna septembrie a anului 2000 a avut loc o modificare a procedurii de executare a deciziilor judecătorești prin OG nr.138/200. Reclamantul a făcut o nouă sesizare către executor care a prezentat cererea Tribunalului București. Această instanță a trecut la executare printr-o decizie dată în luna august.

Gaston Lafargue s-a dus la domiciliul copilului pentru a cere mamei să conformeze noii decizii. Și de data aceasta dânsa a refuzat ca fiul să petreacă două săptămâni cu tatăl, pe timpul concediului anual al acestuia și a precizat că fiul său nu se află la domiciliu și a refuzat să precizeze unde se află și a declarat că este sub tratament medical.

În luna octombrie, același an, reclamantul a făcut același demers legal. De data aceasta, mama copilului nu s-a aflat acasă. Data și ora vizitei au fost trecute în procesul verbal al executorului. În luna următoare a refuzat ca executorul să intre în domiciliu și a pretextat că se coafa și că ținuta nu i-ar fi permis să primească vizite. Acesta a consemnat refuzul, motivul, ora și data acestei vizite.

În luna martie a mai avut loc o încercare de punere în executare a deciziei instanței de judecată. De data aceasta bunica copilului este acea care a deschis ușa. Ea a declarat că mama copilului ieșise și a refuzat să prezinte copilul și a pretextat că nu se află acasă. Reclamantul a solicitat mamei să înscrie copilul la Școala Franceză. Aceasta a refuzat să ofere vreun răspuns.

În luna aprilie, 2002 executorul judecătoresc a convocat pe mama copilului de două ori la două date diferite. Aceasta nu s-a prezentat la nici una dintre cele două convocări.

În aprilie și iunie 2002, reclamantul și-a văzut copilul la școală, după ce a obținut acordul directorului școlii unde acesta învăța. Cei doi s-au văzut preț de circa 15 minute, în timpul pauzelor, iar copilul nu s-a manifestat reticent, ba chiar s-a adresat față de reclamant spunând-i ”tată”.

În iulie 2002, o nouă convocare, mama copilului nu s-a prezentat. Executorul a precizat în procesul verbal absența. La nouă convocare, în aceeași lună, ea s-a prezentat și a precizat că nu se află la domiciliu copilul și că acesta refuză să-și vadă tatăl. A mai precizat și că fiul său și-a văzut tatăl în timpul pauzelor de la școală. Reclamantul și-a reînoit cererea de punere în a deciziei judecătorești, de a-și petrece cu fiul său cele două săptămâni în concediul anual și acesta este motivul pentru care a venit din Franța.

La sfârșitul lunii august, la o nouă vizită la domiciliul copilului, au avut permisiunea să intre

în casă doar avocatul și executorul. Tatăl a rămas la ușă și a aflat că, până la începerea școlii, copilul nu se va afla în localitatea de domiciliu. S-a stabilit în ce perioadă urmează să aibă loc programul de vizitare pentru vacanța de iarnă. Mama a mai specificat că fiul său nu vrea să rămână singur cu tatăl său și admite vizita doar dacă ea va avea loc în compania mamei și a surorii lui.

La sfârșitul anului 2002, reclamantul a obținut acordul Ambasadei Franței la București ca fiul său să poată urma cursurile școlii franceze. Prin notificare la biroul executorului judecătoresc a cerut mamei acordul. Aceasta nu i-a răspuns și a înscris, fără acordul tatălui la o altă școală.

Nici în vacanța de iarnă reclamantul nu și-a putut petrece, o săptămână cu fiul său,

așa cum era prevăzut de instanța de judecată. În ianuarie 2003, executorul a cerut, conform legii, ca o funcționară de la biroul local de poliție să-l însoțească pentru punerea în executare. În februarie, vizita s-a amânat două zile, deoarece reclamantul a uitat să aducă dovada că se afla în concediul de odihnă. Cum mama copilului nu s-a prezentat, a mai avut loc o amânare de câteva zile. Ea nu a răspuns nici convocărilor ulterioare. A trimis numai o înștiințare, în care a precizat că fiul ei trebuie să respecte programul școlar. Același răspuns l-a dat și pentru convocările din septembrie, în număr de două. Nu s-a prezentat nici la convocarea din luna decembrie.

La începutul anului 2004, reclamantul a aflat că fiul său avea domiciliul schimbat și a demarat procedurile legale pentru a afla adresa noului domiciliu. În luna februarie, Ministerul Afacerilor Interne i-a indicat adresa la care mama figura să domicilieze, conform fișierelor poliției, dar că aceasta nu locuia la respectiva adresă. Deși, nu avea date precise despre unde se afla fiul său, reclamantul a solicitat executorului să continue demersurile legale. O nouă convocare a fost stabilită pentru luna mai. Mama s-a prezentat dar fără copil. Ea a spus că fiul său a făcut o declarație în scris, la poliție, în care și-a exprimat refuzul de a-și vedea tatăl. De asemenea, și-a reiterat dorința ca fiul său să-și vadă tatăl numai însoțit de ea și de fiica ei.

La convocarea din luna iunie 2004, mama copilului și-a dat acordul ca tatăl să-și exercite dreptul la vizită cu începere de la 1 septembrie. Reclamantul a solicitat schimbarea datei în 5 iulie, deoarece atunci urma să aibă condeiul de odihnă.

Pentru data de 4 iulie, procedura de citare nu a fost respectată și executorul a propus o nouă dată, cu o săptămână mai târziu. Pentru data respectivă, mama a precizat că fiul său se află în provincie. Reclamantul a cerul ca săptămâna pentru care copilul să-i fie încredințat să înceapă cu 6 septembrie. În urma unei convorbiri telefonice între mamă și fiu, a rămas fixată data, dar numai sub condiția ca fiul să fie însoțit de cineva.

La convocările din septembrie noiembrie 2004 și la acea din aprilie 2005, mama copilului nu s-a prezentat și nu a dat nici un fel de precizare privind motivele.

Gaston Lafargue a sesizat Ministerul francez și a depus o plângere în care a precizat că-i este imposibil să pună în aplicare decizia unei instanțe de judecată și să-și vadă fiul așa cum este prevăzut în ea. Autoritatea competentă pentru a aplica convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, care prevede aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, a sesizat ministerul român de justiție.

În iunie 2002. Ministerul de Justiție a solicitat, printr-o scrisoare, executorului desemnat în dosarul de executare a deciziei din decembrie 1999, să o convoace pe mamă în biroul său, pentru a se stabili programul vizitelor. De asemenea executorul urma să comunice ministerului rezultatele demersului.

În luna august 2004, Ministerul Justiției a introdus o acțiune, în favoarea reclamantului, în baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980, și a cerut stabilirea unui program de vizită detailat. Cauza este pedinte în fața instanțelor interne.

În decembrie 2004, Ministerul de Justiție a mai introdus un recurs pentru stabilirea unui

program de vizită, până când procedura principală era finalizata. În ianuarie 2005, Tribunalul București a dat ordinul prin care a acordat dreptul tatălui să-și viziteze copilul două week-end-uri ale lunii, de vineri ( orele 16,00) până duminică ( orele 17,00). Decizia a fost reconfirmată prin recurs de către Tribunalul București, în martie 2005. În aceeași lună, Ministerul Justiției a solicitat executorului judecătoresc să întreprindă demersurile necesare îndeplinirii prevederilor deciziei. Și reclamantul a făcut aceeași solicitare.

Conform acestor solicitări, executorul s-a prezentat în luna ianuarie 2005 la domiciliul mamei copilului, însoțit de către reclamant. Pentru că nu se aflau acasă nici mama, nici copilul s-a întârziat executarea pentru luna octombrie. Curtea, însă, a fost informată despre aceste demersuri și dacă ele au fost realizate.

În toată această perioadă, tatăl a făcut și demersuri penale. Astfel, în noiembrie 1999, a prezentat o plângere penală contra fostei sale soții pentru nerespectarea măsurilor decise de o instanță de judecată, adică cu privire la păstrarea copilului și de vizitare a acestuia și a motivat în drept prin art. 307, al.2 din codul penal. În decembrie, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a decis scoaterea de sub urmărire penală a mamei pentru că nu exista o decizie definitivă privind dreptul la vizite.

În iulie 2000, după ce decizia care prevedea dreptul la vizite a rămas definitivă, reclamantul a depus, la aceeași instanță o nouă plângere penală cu aceleași motive. În luna noiembrie, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dat o nouă hotărâre de scoatere a mamei de sub urmărire penală, de data aceasta a motivat că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

În septembrie 2002, reclamantul a introdus o nouă plângere penală împotriva mamei pentru aceeași infracțiune. In 27 mai 2004, același parchet a pronunțat scoaterea de sub urmărirea penală și a aplicat mamei o amendă administrativă în valoare de 6 000 000 lei aproximativ 160 EUR. Printr-o altă decizie din noiembrie 2004, procurorul a confirmat decizia parchetului. S-a constatat lipsa pericolului social al evenimentelor.

Drept urmare, reclamantul a contestat scoaterea de sub urmărirea penală, în baza

articolului 278 din codul de procedură penală. Printr-o hotărâre din februarie 2005, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantului. În mai 2005, Tribunalul București a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță. Aceleași demersuri și aceleași decizii au urmat în perioada octombrie 2004 – martie 2005. Motivația instanțelor de judecată a fost că mama a avut, de fiecare dată, motivație pentru nepunerea în practică a dreptului la vizite.

Gaston Lafargue a mai întreprins și alte demersuri. În septembrie 2002, a depus o scrisoare la Inspectoratul Școlar București în care a încercat să se informeze despre locul în care învăța fiul său. Inspectoratul i-a refuzat această cerere și l-a îndreptat către Serviciul Public de Protecție al Copilului. În octombrie a depus o nouă cerere. De data aceasta inspectoratul a precizat că fiul său nu se afla lista tuturor elevilor înscriși în școlile publice sau particulare din București.

Reclamantul a mai fost pus în situația de a răspunde Serviciului Public de Protecție al Copilului, că băiatul său Pierre Albert nu era un copil cu probleme.

În martie 2003, Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sectorului 1 București a transmis tatălui că a înaintat o anchetă asupra domiciliului copilului și a mamei acestuia. La această anchetă nu a fost găsit nimeni acasă. Mama a informat la telefon că băiatul era într-o stare bună de sănătate și că era înscris în primul an la o școală. A refuzat să precizeze numele școlii.

În 2005, Gaston Lafargue și-a întâlnit în mai multe rânduri fiul. Primele dintre întâlniri au avut loc la autoritatea tutelară a Primăriei sectorului 1 din București și au durat în jur de 90 de minute. La aceste prime întâlniri au participat sociologi. Întâlnirile ulterioare au avut loc în parc, complex comercial mare, McDonald, curs de dans. La toate întâlnirile a fost prezentă și actuala soție a reclamantului și nu a fost prezentă mama acestuia.

Guvernul a furnizat Curții un raport stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile între tată și fiu, raport în care s-a precizat că fiul a avut o oarecare reticență față de tată la început, dar relațiile s-au îmbunătățit. De asemenea, într-un alt raport al psihologilor a mai fost precizată și poziția copilului care a refuzat să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său, dar acest lucru se datora mamei sale care, în mod direct, i-a interzis să se bucure de timpul petrecut cu el.

Drepturile interne pertinente ale cauzei sunt prezentate în Anexa 1 la lucrare.

Gaston Lafargue și-a motivat în drept acțiunea și a susținut faptul că autoritățile române ”nu au luat măsurile potrivite pentru a asigura executarea rapidă a deciziilor judecătorești, date în speță, și care îi acordau dreptul de vizită și de găzduire în privința fiului său. Autoritățile ar fi încălcat astfel articolul 8 din Convenție”, redactată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.

2. Nu poate exista ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în cazul în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, pentru siguranța publică sau economică a țării, pentru apărarea ordinii și a prevenirii infracțiunii penale, pentru apărarea sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților cetățeanului.”

Reclamantul și-a motivat acțiunea și a estimat faptul că ”autoritățile nu au luat toate măsurile necesare în vederea asigurării executării hotărârilor legate de dreptul de vizită”. El a invocat cazul Ignaccolo-Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2000, nr. 31679-96, CEDO 2000-I) și a considerat că ”autoritățile nu au luat nici o măsură coercitivă împotriva lui P. și nu au pus în practică nici o măsură pregătitoare în vederea executării dreptului de vizită și de găzduire”. De asemenea a mai subliniat similitudinea dintre cazul său și cazul Ignaccolo- Zenide contra România și prin faptul că ”obligațiile autorităților naționale în cazul executării unei decizii vizând dreptul de vizită sunt similare celor cerute de executarea unei decizii exprimate pentru dreptul de supraveghere”.

Guvernul României a admis că articolul 8 al Convenției impune Statului o obligație pozitivă pentru asigurarea dreptului la respectarea vieții familiale, dar a amintit că în toate încercările de executare ale reclamantului, autoritățile au luat toate măsurile necesare posibile pentru a se facilita executarea dreptului de vizită a acestuia din urmă.

Guvernul a Invocat cazurile Sylvester contra Austria (36812-97 și 40104-98,

hotărârea din 24 aprilie 2003), și Kallo contra Ungaria (nr. 70558/01, CEDO, 14 octombrie 2003), Guvernul a raportat că obligația autorităților naționale nu este categorică, trebuie ținut cont de o marjă de apreciere și că trebuie să fie limitată obligația lor de a recurge la măsurile coercitive. De asemenea, în cazul mamei care s-a opus exercitării dreptului la vizită a reclamantului și mai ales la cea legată de reticența copilului de a rămâne, pentru o perioadă, singur cu tatăl său, nu există nici un fel de măsură eficientă care s-ar fi putut lua.

Guvernul a mai făcut observația că spre deosebire de cazul Ignaccolo- Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2005, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), nu sunt aplicabile dispoziției Convenției de la Haga, pentru că în cazul respectiv era de dreptul de vizită al reclamantului și nu de un drept de îngrijire.

Guvernul a făcut mențiunea că, în august 2004, Ministerul Justiției a introdus o acțiune care s-a bazat pe Convenția de la Haga și că a fost introdusă o acțiune în recurs, prin care ”să se contribuie la stabilirea unui program provizoriu de vizită, până la încheierea procedurii”. În baza acestui demers, prima instanță a acordat tatălui dreptul de să-și viziteze copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii.

Guvernul a pus în discuție conduita reclamantului, prin faptul că în acțiunile sale nu a cerut un program de vizită în detaliu, ținând cont de refuzul perseverent al mamei.

Guvernul a mai amintit și că executarea obligației în speță, necesita intervenția tatălui și pus în evidență faptul că nu au existat mijloace de executare forțată pentru o astfel de obligație. ”Reclamantul ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a forța debitorul să-și execute obligația”.

Pentru a demonstra că reclamantul nu a epuizat toate căile legale din România, Guvernul a mai specificat că acesta ar fi putut să o oblige pe mamă să achite o amendă până la executarea deciziei definitive. Guvernul a precizat că acțiunea există în doctrina și în jurisprudența națională și internațională și are temei în articolul 580 din codul de procedură civilă, modificat.

Guvernul a precizat că reclamantul nu a depus contestație împotriva deciziilor de scoatere de sub urmărire penală în fața tribunalelor.

Guvernul a considerat că reclamantul mai avea și posibilitatea să introducă noi plângeri penale mamei, pentru că s-ar fi putut ține cont de caracterul continuu al infracțiunii prevăzute de art. 307, al.2 din codul penal.

Guvernul a mai invocat cele unsprezece întâlniri dintre copil și tatăl lui din 2005 organizate de către autoritățile locale de asistență socială prin care s-au facilitat relațiile personale.

În motivarea sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit faptul că ”pentru un părinte și pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți se destramă,- și că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenție în dreptul protejat la articolul 8 al Convenției”. A oferit spre argumentare cazul Johansen contra Norvegia, și Elsholz contra Germania.

Curtea a amintit că ”dacă articolul 8 tinde să protejeze individul împotriva intervențiilor arbitrare ale puterilor publice, ea produce surplusuri de obligații pozitive inerente pentru „respectul” efectiv al vieții de familie. Și într-un caz și în celălalt trebuie să existe bunăvoința necesară pentru a regla în mod echilibrat interesele individului și cele ale societății în ansamblul ei; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anume marjă de apreciere”. A trimis, spre referință, la cazul Keegan contra Irlanda, hotărârea din 26 mai 1994.

Pentru că era vorba despre obligația Statului de a hotărî măsurile pozitive, Curtea a declarat că articolul 8 implică dreptul unui părinte de a lua măsuri proprii, de a le grupa în interesul copilului În același timp Curtea a întărit faptul că autorităților naționale au obligația să vină cu propriile lor măsuri și a dat exemplul Ignaccolo- Zenide contra România.

Autoritățile naționale cu au obligația categorică de a lua măsuri, pentru că există situația în care uniunea dintre un părinte cu un copil care a trăit împreună cu celălalt părinte să nu poată avea loc imediat și să fie nevoie de anumite dispoziții. Natura și, mai ales, întinderea acestor dispoziții depinde de circumstanțe date de situația în cauză și cooperarea și înțelegerea între persoanele implicate trebuie să constituie cel mai important factor. Ajungerea la constrângere trebuia să reprezinte o situație limită și numai în vederea intereselor superioare ale copilului și drepturilor sale recunoscute de art.8 din Convenție. În situația în care, prin contactele pe care le au, părinții pun în pericol aceste drepturi, autoritățile naționale trebuie să intervină și să vegheze să existe un echilibru între acestea.

Curtea a mai amintit că trebuie să se aplice Convenția în acord cu principiile dreptului internațional, în special cele cu privire la protecția internațională a drepturilor omului. În ceea ce privește obligațiile pozitive din art.8 estimate pentru Stat, care sunt legate de reuniunea unuia dintre părinți și copiii săi, ele trebuie interpretate conform Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 care prevede aspectele civile ale răpirii internaționale ale copiilor și conform celor prevăzute în Convenției cu privire la drepturile copilului.

Curtea a punctat faptul dacă autoritățile române au luat toate măsurile rezonabile pentru a facilita executarea deciziei care îi acorda tatălui dreptul la vizite. Relevant în acest caz ar fi fost ce măsură ar fi dus la rapiditatea punerii în practică a executare a deciziei, pentru că o astfel de situație ar fi cerut un tratament urgent, având în vedere că există consecințe iremediabile al timpului în care copilul nu a locuit cu tatăl său.

Curtea a pus în discuție în cazul lui Gaston Lafargue a se determina, dacă pentru viața reclamantului, a fost vorba de lipsa de respect pentru viața familială. În apărarea sa Guvernul a susținut că obligația sa de a lua măsuri a început în iulie 2000, data când reclamantul a început acțiunile de punere în executare. Reclamantul a contestat afirmația Guvernului și a precizat că, printr-o decizie a Curții de Apel București a fost suspendată executarea. CEDO a precizat că reclamantul nu avea cum să ceară executarea deciziei înainte de 2000 și că autoritățile române nu au avut obligația să ia măsuri în vederea executării dreptului de vizită al reclamantului decât începând cu această dată.

Curtea a mai observat că încercările de executare ai fost făcute la intervale de câteva luni. Încercările executorului au vizat întâlnirile dintre tată și fiul său și au fost, fără nici o excepție, eșuate până la începutul lui 2005. Cauza eșecului l-a constituit comportamentul mamei copilului.

Curtea a notat că nu s-a luat nici o altfel de măsură de către autorități pentru a se crea condițiile necesare punerii în executare a deciziei. A dat spre exemplu măsuri pregătitoare. Reclamantul s-a angajat în executarea deciziei, în ciuda refuzului fostei soții, și s-a deplasat în România de mai multe ori cu speranța să-și vadă fiul.

CEDO a luat în vedere faptul că reclamantul nu și-a putut vedea fiul decât în 2005 după ce Guvernului i-a fost comunicat recursul. Întâlnirile organizate în prezența unui psiholog de către serviciul social, s-au desfășurat pentru o perioadă scurtă de timp și numai 5 luni chiar dacă specialiștii au afirmat, conform rapoartelor, că au fost eficient. Și totuși întâlnirile nu puteau echivala cu dreptul la vizită, dar demonstrează că Statul român ar fi dispus de mijloace adecvate pentru ca reclamantul să-și exercite dreptul la vizită.

La argumentul Guvernului că reclamantul nu a cerut printr-o acțiune în justiție un program de vizită detailat, Curtea a precizat că nu i se poate imputa reclamantului aceasta pentru că nici executarea celei existente nu a fost pocibilă.

Referitor la măsura amintită de către Guvern, și anume aceea de a se solicita condamnarea mamei la plata unei amenzi, Curtea a soluționat că o asemenea acțiune nu ar fi fost suficientă și că ar fi fost vorba de o acțiune indirectă și excepțional de executare a deciziei. În același timp, s-a mai precizat și că reclamantul nu avea cum să priveze autoritățile de a-și îndeplini obligațiile în calitatea lor de deținători, în materie de executare, ai puterii publice.

Referitor la reproșul Guvernului că reclamant că nu a depus contestații împotriva acțiunilor de scoatere de sub urmărirea penală a fostei soții, Curtea a amintit că o asemenea acțiune nu ar fi putut fi eficientă înainte de 1 ianuarie 2004, data la care a intrat în vigoare intrării în vigoare legea de modificare a codului de procedură penală, prin a fost introdus un astfel de recurs. Cât privește posibilitatea de a se introduce un recurs după această dată. Curtea a amintit că nu era, în speță, atribuția sa de a determina dacă ordinea juridică internă fi permis o sancționarea eficientă a mamei copilului.

Curtea a notat, în schimb, că autoritățile naționale au impus o singură sancțiune

pecuniară mamei copilului , în urma mai multor plângeri penale, dar a tolerat mai mult de șase ani ca aceasta să refuze respectarea unei decizii judiciare.

Ca atare Curtea a considerat ”că autoritățile române au omis să-și manifeste eforturile adecvate și suficiente pentru a i se face reclamantului respectat dreptul la vizită și de a locui împreună cu copilul său, timp de șase ani, neapreciind astfel dreptul său la o viață familială garantată de articolul 8 al Convenției”.

În speța, Gaston Lafargue vs.România Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit:

A fost încălcat articolul 8 al Convenției

A afirmat că:

Statul apărător trebuie să returneze reclamantului, în următoarele trei luni

începând din ziua în care hotărârea va fi considerată definitivă, conform articolului 44 § 2 al Convenției, sumele următoare, să convertească în lei românești conform cursului aplicabil la acea dată:

15 000 EUR (cincisprezece mii EUR) pentru daune morale

7 400 EUR ( șapte mii patru sute EUR) pentru costuri și

cheltuieli dintre care 4 000 EUR ( patru mii EUR) trebuie să fie vărsați direct în contul avocatului.

Începând de la expirarea așa zisei întârzieri și până la vărsământ, aceste

Sume de bani se vor majora cu o dobândă simplă egală cu taxa prețului marginal al Băncii centrale europene, aplicabilă în această perioadă și care va fi mărită cu 3 %.

Respinge cererea satisfacerii echitabile pentru tot ceea ce este în plus.

4.2. Cazuri CEDO privind respectarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către Republica Moldova- Bordeianu vs. Moldova

Speța o constituie cererea Marcelei Bordeianu care a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 26 septembrie 2008, în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cauza s-a axat pe încălcarea drepturilor prevăzute de către art.8 din Convenția Internațională pentru apărarea drepturilor omului.

În aprilie 2006, instanța de judecată din localitatea Dondușeni a declarat divorțul dintre reclamantă și soțul dânsei A.O. Aceeași instanță a acordat custodia fiicei lor soțului. În cauză Marcela Bordeianu a depus apel. În luna septembrie a aceluiași an, Curtea de Apel Bălți a stabilit domiciliul copilului la mamă.

Mama a depus un titlu executoriu pentru executarea deciziei Curții de Apel. Fostul soț a făcut, între timp, recurs împotriva deciziei de încredințare a fetei către mamă și, de asemenea a cerut și suspendarea procedurii de executare. Aceasta a fost suspendată în noiembrie 2006 prin decizia Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. O lună mai târziu, aceeași instanță a respins recursul tatălui. Decizia a rămas definitivă.

În luna ianuarie 2007, executorul judecătoresc a emis o decizie, pe care nu a motivat-o, prin care a restituit titlul decizia de execuție mamei. Dreptul intern al Republicii Moldova prevede că un executor judecătoresc are dreptul de restitui solicitantului titlul executoriu. Reclamanta a contestat restituirea la instanța din Dondușeni. Instanța a respins argumentul executorului că hotărârea care trebuia să se aplice nu prevedea atribuirea copilului de la un părinte la altul. Ca atare instanța de judecată a obligat Oficiul de executare la reluarea executării.

În luna februarie 2007 s-a reluat executarea. Executorul a stabilit un termen de zece zile pentru executarea voluntară a hotărârii. În același timp a solicitat Curții de Apel din Bălți explicații privind conținutul hotărârii din septembrie 2006. Instanța din Dondușeni a stabilit suspendarea executării până când urma să se pronunțe Curtea de Apel.

În martie 2007, executorul a convocat părțile, pe 4 aprilie, în cadrul primăriei municipiului unde tatăl își avea domiciliul. Deși a fost de acord, în prealabil, soțul nu s-a prezentat. O săptămână mai târziu, executorul a solicitat instanței de judecată să emită un aviz de căutare a soțului. Curtea de Apel Bălți a refuzat solicitarea executorului cu privire la aplicarea hotărârii.

La sfârșitul lunii aprilie, tatăl fetiței a mers de bunăvoie la biroul de executare local. El a fost de acord, verbal, cu o nouă întâlnire stabilită pentru data de 18 mai. Biroul a cerut poliției să întrerupă operațiunile de căutare a soțului motivând că acesta este acord cu punerea în aplicare a hotărârii. Însă, acesta nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită. S-a întocmit un proces verbal în care s-a consemnat situația.

Reclamanta a depus plângere penală împotriva fostului soț în luna iunie a aceluiași an pentru motivul că este un obstacol în privința punerii în executare a unei hotărâri judecătorești. Biroul de executare i-a aplicat acestuia o amendă de 200 de lei moldovenești (12 Euro) iar instanța de jucată l-a condamnat pe tată la o amendă administrativă de 1ooo de lei (60 de Euro) pe motivul că nu se conformează unui ordin al executorului judecătoresc.

La începutul lunii august tatăl s-a prezentat la Biroul de executare și a promis că se va întoarce a doua zi cu fiica. La data stabilită părțile au mers la punctul de întâlnire. În afara executorului judecătoresc, au mai fost prezenți un asistent social, un doctor, primarul orașului și șeful poliției dintr-un alt oraș. Fetița a plâns și nu a dorit să meargă la mama ei, fapt consemnat de către executor într-un proces verbal. Asistentul social și medicul au întrerupt executarea pentru ca fetița să nu fie traumatizată. În consemnare asistentul social a precizat:”Având în vedere că fetița este stresată și dezvoltă o fobie complexă și nu dorește să stea cu mama sa am cerut întreruperea executării. Comportamentul copilului se datorează faptului că de la divorț comunicarea dintre mamă și ea a fost limitată iar tatăl a influențat-o să fie de partea lui.”

În luna noiembrie 2007, instanța de judecată a hotărât să închidă procedura administrativă inițiată împotriva tatălui pe motiv că nu s-a demonstrat faptul că acesta a împiedicat, în mod intenționat, punerea în executare a hotărârii. În aceeași a restaurat punerea în executare. Tatăl a contestat acest fapt la instanța de judecată din Dondușeni.

În ianuarie 2008, reclamanta a prezentat un nou ordin de executare executorului judecătoresc care l-a invitat pe tată pentru a confirmarea voluntară. El a refuzat să dea vreun răspuns acestei solicitări. Executorul a stabilit o nouă întâlnire pentru luna aprilie. La această întâlnire hotărârea nu a putut fi pusă în executare din cauza refuzului copilului de a comunica cu mama sa.

În luna august executorul a încercat să stabilească o nouă întâlnire la primăria orașului. În procesul verbal s-a notat că tatăl nu s-a putut prezenta, deoarece trăia în Chișinău.

În luna septembrie executorul judecătoresc a sesizat instanța de judecată din Dondușeni și a solicitat schimbarea modului de executare a hotărârii, ca urmare a refuzului fetiței de a comunica cu mama sa. Tribunal și-a declinat competența în favoarea curții de Apel din Bălți. Astfel, câteva zile mai târziu, executorul a trimis cererea la instanța indicată. Curtea de Apel a respins acțiunea motivând că acesta ar fi schimbat conținutul hotărârii.

În noiembrie în urma unei noi încercări de punere în executare a hotărârii, asistentul social a precizat în procesul verbal: ”în 20 noiembrie 2008, am participat împreună cu executorul judecătoresc pentru a încerca să execute hotărârea Curții de Apel cu privire la transmiterea minorului la mamă. Pentru a se evita presiunile atât din partea tatălui cât și a bunicii și pentru a clarifica atitudinea și angajamentul copilului față de fiecare părinte, a fost sugerat ca întâlnirea să aibă loc pe un teren neutru, la grădiniță locul în care fetița se simte confortabil, sau în oraș. ..Atunci când toate celelalte încercări de a transmite copilul au eșuat, procedura a avut loc la casa bunicii sau la casa tatălui. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel nu a fost executată pentru că situația este tensionată, tatăl nu permite nimănui să se aproprie de copil ( a fost filmat întregul proces). Copilul a fost speriat, stresat și a dezvoltat o fobie complex față de mamă. Copilul are nevoie de intervenția unui psiholog și de o consultație la un medic psihiatru.”

Asistentul social a mai precizat și că tatăl a făcut totul pentru a distanța fetița de mama ei.

La termenul propus copilul nu a fost adus la grădiniță și nici în oraș.

Asistentul social a propus ca obligatoriu ca mama să-și vadă fetița de cel puțin două ori pe săptămână la grădiniță în prezența unui asistent.

În luna februarie 2009, un consiliu medical a stabilit că fetița suferea de ”nevroză reactivă” și a recomandat să se amâne executarea hotărârii judecătorești pentru o perioadă de la șase la douăsprezece luni.

Executorul judecătoresc a prezentat Curții de Apel Bălți o altă cerere de oprire sau de schimbare a modului de executare cu explicații asistentului și ale consiliului medical. Cererea i-a fost refuzată.

În aprilie 2009, executorul a solicitat instanței din Dondușeni o cerere de plasare a fetiței într-o instituție publică pentru copii. Instanța a refuzat cererea pe motiv că numai copiii fără părinți sau cei care se află într-u mediu periculos pentru sănătatea și viața lor ar putea fi plasați într-o asemenea instituție publică.

O nouă încercare de punere în executare a avut loc în mai și iunie. Nici una dintre încercări nu a reușit, deoarece tatăl nu a fost prezent iar fetița se afla în alt sat, împreună cu bunica ei. La încercarea din iulie, starea emoțională a fetiței care a refuzat, iar, să comunice cu mama ei a făcut imposibilă punerea în executare a hotărârii. Asistenții sociali au considerat că transmiterea către mamă ar avea, în ceea ce privește fetița, consecințe imprevizibile.

Drepturile interne pertinente ale cauzei sunt prezentate în Anexa 2 la lucrare.

Marcela Bordeianu a susținut că ineficiența autorităților moldovene , care nu au reușit să implementeze rapid eforturile necesare pentru a se reuni cu fiica sa , potrivit hotărârii definitive în favoarea sa , a constituit o încălcare a dreptului său la respect pentru viața de familie , garantat de articolul 8 , care prevede , în partea relevantă , după cum urmează : " 1 . Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale ( … ) de familie ( … ) .2 . Nu poate exista amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în ​​măsura este în conformitate cu legea și constituie o măsură într-o societate democratică , este necesară ( .. . ), protecția sănătății sau a moralei , ori protejarea drepturilor și libertăților altora . "

Guvernul a contestat acest argument și a susținut că plângerea a fost .în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 al. 3 din Convenție. Ea trebuia să fie constată ca inadmisibilă din orice alte motive de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuia declarată admisibilă .

În fond Guvernul a susținut că perioada cuprinsă între 26 octombrie 2006 și 13 decembrie 2006 nu este imputabilă statului , deoarece hotărârea Curții de Apel Bălți nu a devenise încă definitivă .

În al doilea rând, Guvernul a susținut că eșecul de punere în executare a hotărârii s-a datorat comportamentul reclamantei , care a vizitat foarte rar copilul la școală sau acasă, iar că soțul ar fi facilitat măsurile necesare pentru executarea deciziei să nu poată fi realizate. Guvernul a criticat , de asemenea, faptul că reclamanta a așteptat o lună înainte de a contesta inacțiunea aprodului , apoi ea a avut ocazia de a face acest lucru de la 13 decembrie 2006, în cazul în care hotărârea a devenit definitivă și executorie.

În cele din urmă, Guvernul a susținut că respectarea obligației pozitive din articolul 8 al Convenției, autoritățile moldovenești au luat măsuri adecvate și suficiente la dispoziția lor. Astfel Curtea din Dondușeni l-a amendat de două ori pe tată , în urma refuzului de a se conforma hotărârii definitive

În al doilea rând , Guvernul s-a referit la recomandarea Consiliului Medical din 23 februarie 2009 prin care s-a solicitat amânarea execuției pentru o perioadă de șase la douăsprezece luni. A susținut că executarea hotărârii în cauză s-a dovedit a fi foarte dificil, din cauza fetei care prezenta probabilitate mare de deteriorare a stării sale psihice în caz de sindrom de alienare dacă măsurile de executare ar fi fost prea brutale .

S-a subliniat faptul că obligația autorităților naționale de a lua măsuri nu este absolută , pentru că , uneori, reuniunea a unui părinte pentru copiii săi nu poate avea loc imediat și necesită acțiuni premergătoare .

Reclamanta a considerat că decizia executorului judecătoresc ca pentru a se restabili titlul executoriu din ianuarie 2007 nu a fost justificată . Ea a susținut că acțiunile executorului judecătoresc care a solicitat o explicație a hotărârii în cauză , schimbarea modalității de executare și plasamentul copilului au fost de natură dilatorii și au fost concepute pentru a îndepărta și mai mult copil de mama lui . Ea spune că a fost intimidată , umilită sau disperată de situația creată de soț și autorități . Ea spune că nu are nici o responsabilitate pentru starea mentală a copilului sau dezvoltarea sindromului alienării parentale , acesta din urmă fiind cauza influenței și manipularea soțului și a celora din cercul lui exercitată asupra copilului . În cele din urmă , se susține că sancțiunile impuse de executor au fost ineficiente , deoarece procedura administrativă împotriva acestuia din urmă a fost încheiată fără rezultat . În opinia reclamantei , atitudinea de mai sus a autorităților , care nu au în fundamental de a asigura punerea în aplicare a obligației lor de decizii este una din principalele cauze de ingerință în dreptul său la respectarea vieții de familie .

Curtea a notat, în primul rând, că nu se contestă de către părți că relația dintre reclamantă și fiica sa intră în sfera vieții de familie în conformitate cu articolul 8 din Convenție. Pentru mamă și copil este un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți a fost ruptă, iar măsurile naționale care împiedică un astfel de drept sunt o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 din Convenție.

Curtea a reiterat că în timp ce articolul 8 este ,” în esență, acela care protejează individul împotriva interferențelor arbitrare ale autorităților publice , nu doar obliga statul să se abțină de la astfel de interferențe : în acest angajament negativ , nu poate fi inerent într-un respect efectiv de obligații pozitive private sau de viața de familie . Acestea pot solicita adoptarea unor măsuri la respectarea vieții de familie , chiar și în relațiile dintre indivizi” .

În ambele alte cazuri , trebuia să se țină seama de echilibrul just între interesele concurente ale individului și societății în ansamblu ; aceeași în ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere. În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive , Curtea a precizat în repetate rânduri că articolul 8 ”include dreptul unui părinte de a avea măsurile luate pentru a corespunde cu copilul și obligația autorităților naționale de a lua”.

Curtea a admis că o schimbare în circumstanțele relevante pot justifica neexecutarea unei decizii finale cu privire la întâlnirea cu fetița. Cu toate acestea, având în vedere obligațiile pozitive în conformitate cu regula de la articolul 8 și obligația generală a statului de drept, Curtea trebuia să se asigure că o astfel de schimbare de circumstanțe care nu se datorează eșecului autorităților naționale de a adopta toate măsurile care ar putea fi în mod rezonabil necesare pentru a pentru a facilita punerea în aplicare a unei astfel de decizii.

Curtea nu a fost de acord cu Guvernul că eșecul executării hotărârii s-a datorat comportamentul reclamantei, care ar fi vizitat foarte rar copilul. Într-adevăr, faptele cauzei arată că reclamanta nu a putut să-și viziteze copilul timp de cel puțin opt luni, din cauza naturii recalcitrante a tatălui. Curtea nu a acceptat punctul de vedere al Guvernului de care afirmat că reclamanta a acceptat tacit situația creată, având în vedere numărul și frecvența de măsuri luate de acesta autorităților. În consecință, Curtea consideră că reclamantul a demonstrat suficient disponibilitatea de a fi cu fiica sa.

71. De altă parte, Curtea a acceptat argumentul Guvernului că în perioada cuprinsă între 26 octombrie 2006 și 13 decembrie 2006 nu poate fi atribuită statului, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bălți a devenit definitivă din 13 decembrie 2006.

În ceea ce privește perioada care a urmat după această dată, Curtea trebuia să stabilească dacă autoritățile au desfășurat, cu promptitudine și rezonabil, măsurile necesare și adecvate pentru a facilita executarea hotărârii judecătorești.

Curtea a notat că, numai după douăzeci de zile de la atribuirea de către autoritatea de lucru judecat a hotărârii, executorul judecătoresc a restaurat titlul executoriu a solicitantului, fără a oferi motive.

Curtea a notat și că hotărârea în cauză nu a prezentat nici o dificultate deosebită în interpretarea și explicarea hotărârii care urma să fie pusă în executate și nu pare să fi fost justificată de o necesitate obiectivă. Refuzul repetat al instanțelor pentru a explica avantajul de judecată a confirmat această concluzie. În consecință, Curtea consideră că perioada cuprinsă între 13 decembrie 2006 și 27 martie 2007 este imputabilă statului.

Curtea a notat că la 12 aprilie 2007, instanța de judecată din Dondușeni a emis un aviz de căutare pentru soț Curtea admite că o astfel de măsură a fost rezonabilă și necesară atunci când acesta evita executarea. Cu toate acestea, Curtea este de părere că Guvernul nu a produs nici o dovadă că această căutare a fost de fapt realizată.

Curtea a observat că, în ciuda reticența de a coopera demonstrat de soț, instanțele de judecată nu au comandat comportamentul său în fața executorului judecătoresc. Mai mult, Curtea a pus la îndoială eficacitatea avizului de cercetare, deoarece noua adresă a soțului a rămas necunoscută de către executorul judecătoresc pentru procedurile ulterioare.

În ceea ce privește amenzile, Curtea nu a fost convinsă că valoarea acestor sancțiuni a fost suficient de importantă pentru a fi susceptibile în a provoca tatăl să-și schimbe atitudinea. În plus, Curtea constată că acesta din urmă a fost folosită ineficient, pentru că în final a fost anulată prin decizia din 20 noiembrie 2007.

Pentru 13 decembrie 2006au 10 august 2007, Curtea nu poate constata că, la momentul primei reuniuni între mama și fiica după ce au trecut aproape opt luni după ce hotărârea a devenit definitivă alienarea fetiței se datorează faptului că de la divorț și atunci reuniunile și comunicarea între mama și fiica au fost limitate de către soț. În consecință, Curtea a conchis că în această perioadă, Guvernul nu a luat măsuri suficiente și adecvate pentru a preveni consecințele prea mult timp o separare între reclamant și fiica sa și facilitarea executării hotărârii judecătorești.

Curtea a notat că întâlnirea între părțile din data de 10 august 2007 a rămas fără succes din cauza refuzului de fata pentru a se alătura solicitantului. Rezultă că în momentul procedurii de executare, autoritățile nu mai puteau ignora faptul că fata prezenta o alienare care a atins un nivel care a amenințat executarea hotărârii judecătorești și că soluția necesară era o abordare complexă cu participarea experților. Curtea a observat că nu s-a făcut nimic în acest caz. În ciuda recomandărilor executorul a decis să se întoarcă executarea inițială.

În ceea ce privește noile măsuri luate de către executorul judecătoresc și instanța din Dondușeni , apoi Curtea de Apel Bălți care a solicitat a obține o explicație a hotărârii care urmează să fie puse în aplicare , și apoi să fie respinse ca nefondate, instanța europeană le consideră pur dilatoriu deoarece conținutul hotărârii a fost lipsit de ambiguitate .

Având în vedere toate constatările făcute în cauză, Curtea nu a putut decât să noteze că hotărârea definitivă din 26 septembrie 2006 a rămas neexecutată timp de aproape patru ani. Ea a observat că această situație continuă nu este din vina reclamantei , care a solicitat în mod regulat, în fața autorităților punerea în fapt a hotărârii și de a obține întoarcerea fiicei sale .

Curtea acceptă faptul că non- performanță se datorează în principal de reticența aparentă a tatălui , apoi a copilului condiționat de primul .

90 . Cu toate acestea , clar pentru Curte , în acest caz, a fost că autoritățile nu au demonstrat diligențele adecvate pentru a-l aduce pe soțul reticent în situația de a-și îndeplini obligația , dacă era necesar , prin constrângere suficient de sistematică , prin metode chiar mai dure pentru a se reuși schimbarea de atitudine a acestuia . Curtea a reiterat că , în acest caz , caracterul adecvat al unei măsuri este judecat de rapiditatea punerii sale în aplicare : procedurile de alocare a autorității părintești , inclusiv punerea în aplicare a deciziei, având în vedere că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele care nu locuiește cu el. Având în vedere vârsta copilului , și anume cinci ani , în 2007 , și de mediul familial perturbat , Curtea a luat în considerare argumentul reclamantei că , la prima întâlnire copilul a fost deja de mai mult de opt luni, sub influența exclusivă a tatălui său , într-un mediu ostil pentru ea.

În opinia Curții, autoritățile naționale, în acest caz, au permis ca acest caz să fie decis de către simpla trecere a timpului , astfel că restabilirea legăturilor între reclamant și fiica lui nu mai fi fost posibilă la data procesului .

În speța Bordeianu vs. Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât:

1 Declararea cererea admisibilă ;

. 2 Susține că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție ;

4 . Susține că statul pârât trebuie să plătească reclamantului , în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 al. 2 al Convenției , 10 000 EUR ( zece mii euro ) ca de prejudiciu moral , plus orice taxă care poate fi percepută de impozit pentru a fi transformate în lei moldovenești;

CAP 5. OPINII

Și în România și în Republica Moldova legislația națională a fost armonizată cu cea internațională referitoare la drepturile copilului. După cum se relevă din cele două cazuri, amândouă statele prezintă aceeași problemă în ceea ce privește funcționarea sistemului juridic. Chiar dacă legea permite ca toate drepturile copilului să fie, de deplin respectate, sistemul nu reușește să facă acest lucru. Bineînțeles că există diferențe între cele două țări în ceea ce privește funcționarea sistemului. Chiar în legislație sunt câteva diferențe care reflectă, de fapt, mentalitățile existente în cele două state, diferențe de ordin socio-cultural, putând fi vorba de două arhetipuri naționale care s-au dezvoltat în condiții diferite. O astfel de diferență o constituie concepția că interesele familiei primează peste interesele copilului, din Republica Moldova, fapt reliefat și articolul din Constituția acestei țări, Articolul 48, Familia, (4) ”Copiii sunt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor”.

Cu certitudine și România, și Republica Moldova au probleme în ceea ce privește înțelegerea și asimilarea principiilor din Declarația Universală și Convenția Europeană la nivelul celor care fac parte din sistemul care asigură și sancționează nerespectarea drepturilor copilului. Nici una dintre cele două țări nu au un sistem juridic bazat pe jurisprudență, pe precedent.

Referitor la România, forurile internaționale apreciază că, la nivel de legislație, s-au întreprins următoarele măsuri privind drepturile copilului:

S-a adoptat un pachet de legi care cuprind legi prin care s-a consolidat cadrul legislativ

de protecție a drepturilor copilului

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție s-a transformat în Autoritatea

Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului care și-a extins mandatul în domeniul promovării și protecției drepturilor tuturor copiilor din România

În 2005 s-a adoptat un Plan național de acțiune în domeniul drepturilor și protecției

S-au înființat instituții relevante în materia drepturilor copilului cum ar fi: Oficiul

Româna pentru Adopții, Agenția Națională de Prevenire a Traficului de Persoane, Agenția Națională pentru Protecția Familiei

Ratificarea Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de Persoane

Ratificarea Convenției privind statutul apatrizilor.

Alte rapoarte, la nivelul forurilor internaționale de resort, au ca numitor comun aceleași probleme. Ele reliefează lacune la nivelul sistemului social și politic care conduc, din păcate, la nerespectarea drepturilor copiilor în anumite circumstanțe. Așa cum arată și cazul prezentat în lucrare, părinții de sex masculin sunt discriminați cu privirea la primirea custodiei. Și aici este vorba de gândire dobândită în urma unei perioade îndelungate în care, și în legislație, dar și în practică ideea de bază a fost că mama este cea care trebuie să fie favorizată în raporturile sale cu copilul.

O altă problemă identificată este acea a magistraților care nu sunt bine pregătiți pentru a judeca cauze care implică drepturile copilului. Instanțele de judecată nu s-au arătat a fi preocupate de acordarea dreptului la legături personale cu ambii părinți, după pronunțarea unui divorț. Gaston Lafargue vs.România reliefează această situație.

Poate una dintre marile probleme în materie de drepturi ale copilului, în România, este cea a asistării psihologice a copilului în urma separării părinților, pentru vindecarea traumelor suferite.

De asemenea s-a constat că nu există o metodologie coerentă de audiere a minorilor în

instanță.

Un raport al ONU privind respectarea drepturilor copilului în Republica Moldova sublinia următoarele : ”în Republica Moldova a avut loc reforma administrativ-teritorială, în urma căreia a fost creată o nouă structură a autorităților administrației publice locale, s-au produs două „metamorfoze” mari: Ministerul Muncii și Protecției Sociale s-a transformat în Ministerul Sănătății și Protecției Sociale (iulie, 2005), ulterior, el a fost reorganizat în Ministerul Sănătății și Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului (Hotărârea Guvernului nr. 52 din 18.01.2007), acestuia din urmă atribuindu-i-se competențele funcționale de bază în domeniul protecției familiei și a drepturilor copilului”.

=== Lucrare_finala ===

INTRODUCERE

Drepturile copilului este un concept mai curând a epocii moderne decât al perioadelor trecute. Viziunea asupra copilului a cunoscut, de-a lungul istoriei mai multe etape. Conceptul de la care s-a pornit până a se ajunge la o legislație universală a drepturilor copilului este: ”Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiile legilor juridice pozitive, s-a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filozofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai în lumina rațiunii”

Au existat, de-a lungul vremii mai multe modele culturale care au impus dezvoltarea unor multiple viziuni asupra copilăriei. Spre exemplu, în antichitate, copilăria era numai o etapă tranzitorie pentru stadiul de adult. Pentru antici, copilul trebuia să se supună total adultului. Copii nu erau altceva decât o resursă de regenerare a comunității.

A rămas cunoscut în istorie Codul lui Hammurabi. El prevedea situația materială a copiilor rămași orfani. Jumătate din moștenire urma să se atribuie creșterii copilului rămași fără părinți.

În unele comunități a existat și situația în care, acolo unde numărul copiilor reprezenta o problemă pentru asigurarea traiului întregii familii, unii dintre ei erau vânduți ca sclavi, ba chiar uciși.

În prima parte a Evului Mediu nu se cunoștea termenul de copilărie. Copiii erau asimilați cu adulții. Munceau și trăiau la fel ce cei mari, așa cum arată picturile vremii. Din nefericire, acolo unde exista sărăcie, părinții își abandonau copii care ajungeau să trăiască în mănăstiri și aziluri.

R.Bell spune despre situația copiilor în perioada medievală: “Istoria influenței copilului în Europa medievală variază, în mod infinit, în concordanță cu localizările geografice și temporale, dar, totuși, pot fi întreprinse câteva generalizări cu privire Ia evoluțiile istorice care ajută la stabilirea unui reper pentru filosofi… Confruntată de secole, cu invazii continue, războaie interne și foamete, perioada medievală avea ca unică măsură de succes supraviețuirea. În aceste condiții, toți membrii societății erau considerați egali”.

Marea industrializare nu a schimbat cu nimic soarta celor mici. Aceștia trebuiau să lucreze cot la cot cu părinții, câte 15, 16 ore pe zi. Înființarea sindicatelor a dus la desființarea tratării copiilor ca adulți care muncesc.

Până în epoca contemporană, copiii au fost tratați ca proprietăți ale părinților sau tutorilor. Aceștia puteau dispune de soarta lor după bunul lor plac. Chiar dacă cei mici erau abuzați sau nedreptățiți nu exista nici o posibilitate ca aceștia să fie trași la răspundere.

Există și la ora actuală în lume aceleași concepte anacronice. Spre exemplu, într-o parte a lumii musulmane au loc căsătorii între copii de 10, 12 ani, copile de nici 10 ani sunt căsătorite și forțate să întrețină relații sexuale cu soții maturi. În India sunt scarificate, încă de la naștere, fetele pentru că ar deveni o povară pentru familie. La nivelul întregului mapamond folosirea copiilor pentru anumite munci încă mai există.

Perspectiva asupra copilului s-a schimbat odată cu percepția copilăriei ca etapă distinctă în evoluția persoanei. Paralel cu studiul acestei perioade au apărut și reglementări juridice cu privire la drepturile copiilor atât în familie dar și în societate. În același timp s-au pus bazele organizațiilor care să se ocupe cu educarea și dezvoltarea umană a celor mici. Secolul XX a adus modificări radicale în ceea ce privește relațiile statului cu minorii și al copiilor cu părinții și alți membri ai familiei. Pe lângă fundamentarea legislațiilor și a instituțiilor care să se ocupe de copii s-a dus o muncă de educare a societății pentru a schimba optica asupra acestora. Copii nu au mai fost priviți ca obiecte care execută ordinele celor mari și care nu pot avea opinii păreri, nu au mai fost simple obiecte obligate doar să execute

Conceptul asupra copilul s-a modificat în mod radical. Nu numai că i se recunoaște existența ca persoană și, astfel să aibă drepturi, dar aceste drepturi devin supreme în societatea civilizată. Ca drepturi supreme ele devin și obligatorii. Gradul de importanță pentru dezvoltarea omenirii a dreptului copiilor s-a consfințit odată cu adoptarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

CAP.1 NORMELE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI LA NIVEL INTERNAȚIONAL

1.1. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului

Convenția privind drepturile copilului este inspirată din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din cele două pacte adoptate de către ONU în decembrie 1966. În ansamblu, această declarație privind copii nu permite nici un fel de discriminare privind copii.

Convenția ONU recunoaște următoarele drepturi ale copilului:

” fundamental la viață, ”statele trebuie

să asigure, în măsura posibilităților lor, supraviețuirea și dezvoltarea copilului”

dreptul la un nume, dreptul la o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și recunoaște

părinții și a fi crescut de aceștia;

dreptul de a-și păstra identitatea,

inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, fără amestec ilegal;

dreptul de a nu fi separat de părinții săi

împotriva voinței sale, cu excepția situației în care autoritățile competente decid altfel;

dreptul copilului separat de ambii

părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații sau contacte directe cu cei doi părinți ai săi, afară dacă acest fapt este contrar interesului superior al copilului;

dreptul copilului la reîntregirea familiei

în cazul în care părinții săi se află în alt stat; în afara unor situații excepționale când părinții au reședința în țări diferite, copilul are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți;

dreptul copilului capabil de

discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care-l privește (dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă, direct, prin reprezentanți sau printr-o instituție corespunzătoare);

dreptul la libertatea de exprimare (care

cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură sub formă orală, scrisă sau artistică etc.; restrângerea acestui drept se poate face numai prin lege, pentru respectarea drepturilor și reputației altora și pentru protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice);

dreptul la libertatea de gândire, de

conștiință și religie;

dreptul la libertatea de asociere și la

libertatea de reuniune pașnică

dreptul la neimixtiune în viața personală a

copilului, a familiei sale, a domiciliului sau corespondenței și la respectarea onoarei și reputației sale;

dreptul la informare și la materiale provenind

din surse naționale și internaționale diverse, în special la cele care vizează să promoveze bunăstarea sa socială, spirituală și morală, precum și sănătatea sa fizică și mentală.

În principal, Convenția se axează pe principiul că familia, părinții mai ales, trebuie să se ocupe de creșterea și educarea copiilor dar, statul este acela care trebuie să asigure condițiile pentru ca acest lucru să fie posibil.

Conform ONU, statul are obligația de a lua măsurile necesare, administrative, educative, legislative și sociale pentru a proteja copilul în fața oricărei forme de vătămare, violență sau abuz, fie el psihic sau fizic.

Tot statul este acela care trebuie să rezolve situația copiilor care sunt lipsiți total sau temporar de protecție din partea familiei. Ca măsuri posibile, convenția prevede adopția sau încredințarea acestora unor instituții specializate.

Convenția ONU prevede și cazul copiilor cu statul de refugiat cărora le trebuie asigurată protecția și asistența umanitară. Pentru cei cu diferite grade de handicap le trebuie garantată nu numai facilitarea la o viață cât mai aproape de normal, dar și demnitatea și autonomia

Prin normativul ONU, copii au și drepturi sociale și economice. Astfel, ei au dreptul la cea mai bună stare de sănătate pe care statul o poate asigura, prin a beneficia de toate serviciile medicale posibile. Fiecare stat membru ONU trebuie să ia măsuri împotriva mortalității infantile și să instituie strategii împotriva malnutriției și maladiilor. Pentru aceasta trebuie ocrotită și sănătatea mamelor atât în perioada prenatală și postnatală. Convenția este împotriva practicilor arhaice și tradiționale, care ar putea pune în pericol sănătatea copiilor. Printre aceste drepturi sociale și economice sunt și cele de a putea beneficia de o securitate socială, la un nivel de viață suficient, la educație, adică a exista un învățământ primar gratuit și obligatoriu și la asigurarea accesibilității la învățământul secundar și superior, dreptul la odihnă, activități recreative și de a putea participa la activități cultural-artistice. Copiii sunt protejați împotriva exploatării economice, nu pot fi constrânși la muncă până la anumite vârste și nu pot fi puși la munci compromițătoare care le-ar putea altera starea de sănătate sau dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau morală.

Conform Convenției ONU, statele semnatare trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja copiii împotriva consumului de stupefiante sau de orice substanțe psihotrope. De asemenea, statele trebuie să ia măsuri legislative și administrative împotriva comerțului cu copii sau a abuzului sexual .

Convenția ONU are referiri și la tortura asupra copiilor pe care o interzice cu desăvârșire. Statele trebuie să asigure, pe lângă protecția copiilor, readaptarea psihologică și fizică a victimelor.

Art. 40 a Convenției se referă la situația copiilor care au comis infracțiuni: “un tratament care să fie de natură să favorizeze simțul său de demnitate și a valorii personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să țină seama de vârsta sa ca și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate, să-l facă să-și asume un rol constructiv, în spiritul acesteia”

Statele care au semnat Convenția Națiunilor Unite s-au angajat să facă cunoscute, pe larg, principiile și dispozițiile documentului prin toate mijloacele potrivite acesteia.

Tot în cadrul ONU s-a creat un Comitet al drepturilor copilului, care examinează progresele înregistrate de că statele semnatare în executarea obligațiilor asumate prin ratificarea convenției.

Pe 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a ONU, a adoptat Declarația privind drepturile copilului. Această declarație cuprinde 10 principii. Principiile de bază sunt de a asigura copilului o copilărie fericită prin care să se bucure, atât pentru binele său propriu, dar și al societății, de toate drepturile și libertățile enunțate în declarație.

Documentul se adresează nu numai guvernelor statelor membre ONU, dar și părinților, tuturor persoanelor din viața copiilor, autorităților locale și instituțiilor neguvernamentale pentru a asigura implementarea celor 10 principii, respectarea acestora și introducerea lor în toată legislația.

Adunarea Generală ONU a precizat că drepturile din Declarație trebuie să fie recunoscute ”tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau orice altă situație, fie că ea se aplică copilului însuși, ori familiei sale”.

Conform Declarației, copilul are dreptul, încă de naștere la un nume, la o cetățenie. Statul trebuie să-i asigure avantajele unei securități sociale. Legea trebuie să-i ofere, prin lege, o dezvoltare fizică, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos, în condiții de demnitate și libertate.

Pentru copii care au un handicap, fie mintal sau social, i se va acorda un tratament special care să-i asigure educația și îngrijirea necesară situației tale particulare. Pentru cei care nu au parte de o îngrijire adecvată, statul trebuie să asigure mijloacele necesare. Este de preferat alocația de stat, sau alte forme similare.

Declarația privind drepturile copilului prevede educație gratuită și obligatorie pentru cel puțin învățământul elementar. Învățământul trebuie să-i asigure o cultură generală care să-i permită să se dezvolte și să-și dezvolte judecata individuală, aptitudinile, răspunderea socială și morală. Vacanțele jocul, activitățile recreative trebuie să fie concepute pentru aceleași scopuri.

Declarația ONU face referiri la ocrotirea minorului față de orice formă de cruzime, exploatare sau neglijare, traficului copiilor ca obiecte și la faptul că nici un copil nu va fi pus la muncă înaintea vârstei corespunzătoare

2.1. Normele privind drepturile copilului în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană are ca principiu de bază privind drepturile copilului faptul că fiecăruia le trebuie asigurate nevoile de bază. Aceasta se realizează prin respectarea nu numai a drepturilor de supraviețuire și protecție, dar și acelora care le permit dezvoltarea personalității, a talentelor, a abilităților mentale și fizice. Lor trebuie să li se asigure tot ceea ce au nevoie pentru a crește și a se dezvolta.

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale  este un document care impune statelor semnatare obligația de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicția lor exercițiul deplin al drepturilor fundamentale prevăzute în textul Convenției. Toate aceste drepturi sunt extinse prin jurisprudență de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Printre aceste drepturi se regăsesc și cele care se referă la viața privată și familia. Astfel, articolul 8 al Convenției prevede în paragraful 1 că “Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.” Conform paragrafului 2 al aceluiași articol “ Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”. O formulare aproape identică este dată protecției dreptului la viața privată de art. 17 al Pactului Internațional privitor la drepturile civile și politice.

În cazul minorilor, aceștia întră în sfera celor care pot invoca dreptul la viața de familie și asta deoarece, în conformitate cu noțiunea de familie prevăzută în art. 8 al Convenției, reiese că un copil născut într-o asemenea uniune juridică are toate drepturile sale, de aici se deduce că din momentul și însăși datorită nașterii există ”între copil și părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie” și asta indiferent dacă este născut din căsătorie sau în afara acesteia.

Referitor la acest aspect CEDO a statuat că ”între un părinte și copilul său există viață familială”, chiar dacă copilul este născut în afara căsătoriei, întrucât calitatea de părinte nu este acordată în baza unei astfel de legături. Tot în baza conceptului de viață de familie Convenția și jurisprudența drepturi de natură patrimonială, acestea însemnând că minorii au dreptul de primi alocație, sau de a beneficia de pensii de întreținere, dreptul de a avea vocație succesorală la moștenirea părintelui.

În ceea ce privește statele membre, în aplicarea art.8 din Convenție, acestea au obligația de a nu întreprinde măsuri care să stânjenească dreptul la viața de familie a copiilor. Excepție fac doar condițiile impuse de lege să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică. Este vorba de o  “clauză justificativă” a limitării dreptului la respectarea vieții de familie.

Dacă prin drepturile convenite de către Convenție în sarcina părinților apar obligații pozitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit pentru state ”obligația pozitivă de a proteja copii”. Aceste obligații înseamnă dreptul statului de a retrage minorii din căminul familial, de a-i da în plasament, sau de a lua alte măsuri echivalente. Pe cale de jurisprudență Curtea a stabilit că toate aceste măsuri trebuie să aibă în vedere echilibrul între protecția copilului și drepturile părinților.

Principalele drepturi civile ale copilului pornesc de la conceptul că ele reprezintă o instituție complexă care trebuie să împletească normative de drept internațional cu cele de drept intern. Pentru Uniunea Europeană este important ca aceste drepturi să fie cunoscute de către copil, nu numai ele dar și modalitatea de punere în practică a lor.

Toate prevederile juridice privind copilul trebuie interpretate numai condiția acestuia. În ceea ce privește aceste prevederi s-a ținut cont de două elemente importante:

copilul este vulnerabil din cauza imaturității

fizice și intelectuale, în consecință are nevoie de sprijin

Drepturile copilului sunt depline, el este egal în

raporturile cu alți copii dar și în cele cu majorii.

Uniunea Europeană s-a angajat, încă de la început în a consolida drepturile copilului. Acțiunile principale au fost următoarele:

S-au pus în aplicare orientările privind copii și conflictele (Orientările Consiliului UE din 2003)

În cadrul dialogurilor politice cu alte țări care nu sunt

membre UE s-au discutat drepturile copilului.

Uniunea Europeană a inclus toate prevederile

internaționale privind drepturile copilului. Cele adoptate de către Consiliul Europei sigură exercitarea drepturilor de către toții copii, fără discriminare.

”Consensul european privind Dezvoltarea” este un proiect al Uniunii Europene care include și respectarea drepturilor copilului în toate statele membre. Acest proiect include toate cadrele internaționale din domeniul dreptului copilului.

Consiliul European are o strategie de Dezvoltare a Mileniului în care se regăsește situația copilului care sunt abordate mai multe problematici:

Violența contra copiilor

Copii, victime ale conflictelor armate

Traficul de copii

Temele specifice ale drepturilor și necesităților copiilor: sănătatea, educația.

Politicile orientative ale CE implică integrarea tuturor drepturilor la nivelul fiecărei țări membre. Viziunea de ansamblu este una transversală.

La ora actuală, Comisia propune o strategie de protecție a drepturilor copilului care să se realizeze în cadrul politicilor externe și interne ale Uniunii Europene. Obiectivele specifice ale acestei strategii sunt:

Profitarea de politicile și de instrumentele existente

Stabilirea priorităților unor acțiuni viitoare ale Uniunii Europene

Luarea în considerare în mod sistematic a drepturilor copilului în toate politicile externe și interne ale UE (mainstreaming)

Asigurarea unei coordonări și a unor mecanisme de consultare eficiente

Comunicarea mai eficientă cu privire la drepturile copilului

Promovarea competențelor și a expertizei în domeniul

drepturilor copilului

În vederea atingerii obiectivelor Comisia a prevăzut următoarele măsuri:

crearea în întreaga UE a unui număr de telefon unic,

din șase cifre (începând cu 116) pentru liniile de asistență a copiilor, precum și un număr de telefon unic pentru apelurile de urgență privind copiii dispăruți sau victime ale exploatării sexuale;

susținerea băncilor și a societăților de cărți de credit în

lupta acestora împotriva utilizării cărților de credit în scopul cumpărării de imagini pornografice cu minori de pe Internet;

lansarea unui plan de acțiune privind copiii în cadrul

cooperării pentru dezvoltare;

publicarea unui document consultativ în vederea

determinării acțiunilor care trebuie puse în aplicare pe viitor;

crearea unui forum european pentru drepturile

copilului (EN) și a unei platforme de discuție online;

implicarea copiilor în procesul de decizie;

elaborarea unei strategii de comunicare cu privire la

drepturile copilului, care să permită copiilor și părinților acestora să cunoască mai bine aceste drepturi.

O viziune aparte o are Convenția Europeană pentru Drepturile Omului în ceea ce privește educația. Scopul acestei dispoziții urmărește, în special, asigurarea posibilității existenței unui pluralism educativ, condiție esențială pentru funcționarea unei societăți democratice, astfel cum aceasta este concepută de Convenție.

Orientările Uniunii Europene pentru protecția și promovarea drepturilor copilului se realizează prin instrumente juridice, standarde și norme europene și internaționale. De asemenea se axează pe angajamentele unor politici din domeniul protecției și promovării drepturilor copilului din Declarația universală a drepturilor omului, a Declarației drepturilor copilului, a Convenției europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a Declarației de Dezvoltare a Mileniului, Statutul Curții penale Internaționale, a planului ”O lume demnă pentru copii”, adoptată de UNGASS în anul 2002.

Uniunea Europeană urmărește ca orientările sale să contribuie la:

La o creștere vizibilă a ponderii drepturilor copilului în

agenda internațională, pentru ca principiile să se concretizeze și să se prevină orice fel de violare a acestor drepturi, mai ales la nivelul dezvoltării fiecărui stat membru

– Un angajament substanțial și serios al UE este că drepturile copilului sunt pe deplin recunoscute și un rol important îl au protocoalele opționale ale Convenției cu privire la Drepturile Copilului

– Susținerea necondiționată a inalienabilității drepturilor copilului, al integrabilității și indivizibilității lor.

În materia drepturilor copilului Uniunea Europeană are o strategie coerentă în relații cu terții.

Una dintre măsurile concrete ale Uniunii Europene este programul Daphne, program care finanțează proiecte și acțiuni de combatere a violenței împotriva tinerilor și femeilor. Început în anul 2000, Daphne, face parte, din 2007, din programul general ”Drepturi fundamentale în justiție”. Acesta are ca obiectiv general să contribuie la ” protecția copiilor, a tinerilor și a femeilor împotriva tuturor formelor de violență și de a atinge un nivel înalt de protecție a sănătății, de bunăstare și coeziune socială”(Decizia 779/2007/CE). .

Directiva nr.94/33.CEE se referă la protecția tinerilor în muncă. Acest normativ reglementează definirea conceptelor de copil, tânăr, adolescent precum și munci ușoare, perioada de repaus, timp de lucru și interdicția muncii copilului (inclusiv derogările), ce obligații au angajatorii referitoare la angajarea tinerilor. Normativul mai reglementează și normele de securitate, timpul de lucru, regimul muncii de noapte, repaosul legal și cele referitoare la munca expusă la factori periculoși.

CAP.3 NORMELE PRIVIND DREPTURILE COPILULUI ÎN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA

3.1.Drepturile copilului în România comparativ cu cele din Republica Moldova

România include în legea fundamentală, Constituția României cele mai importante reglementări privind drepturile fundamentale ale omului, deci, implicit și cele ale copilului. În Constituția României republicată în anul 2003, în art. 49, intitulat „Protecția copiilor și a tinerilor”, prevede că:

(alin. 1 ) – Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(alin. 2) – Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(alin. 3 ) – Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dauna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(alin. 4) – Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(alin. 5) – Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Acest articol reunește principiile fundamentale din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a altor documente la care România a aderat. Unul dintre aceste documente este și Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ratificată de către statul român în anul 1990. Aceasta stipulează condițiile și, mai ales, obligația statului de a contribui la asigurarea condițiilor în care tinerii să contribuie la viața socială, economică, politică și culturală a țării.

Republica Moldova a ratificat Convenția privind Drepturile Copilului la 12 decembrie 1990. Legea fundamentală a acestei țări reglementează drepturile copilului în mai multe articole:

Articolul 48 – Familia

(1) Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului       

(2) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruire copiilor.

(3) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.

(4) Copii sunt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor.

Articolul 49 – Protecția familiei și a copiilor orfani

(1) Statul facilitează, prin măsuri economice și prin alte măsuri, formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin.

(2) Statul ocrotește maternitatea, copii și tinerii, stimulând dezvoltarea instituțiilor necesare.

(3) Toate preocupările privind întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin statului și societății. Statul stimulează și sprijină activitatea de binefacere față de acești copii.

– Articolul 50 – Ocrotirea mamei, copiilor și a tinerilor

(1) Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială. Toți copii, inclusiv cei născuți în afara căsătoriei, se bucură se de aceeași ocrotire .   

(2) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de asistență în realizarea drepturilor lor.
  (3) Statul acordă alocațiile necesare pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori handicapați. Alte forme de asistență socială pentru copii și tineri se stabilesc prin lege.

  (4) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.
    (5) Autoritățile publice asigură condiții pentru participarea liberă a tinerilor la viața socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Una dintre diferențele clare o constituie cea din art. 49, al. 4. Legea fundamentală a României nu implică obligații ale copiilor privind îngrijirea părinților, de altfel nici legislația ONU sau cea a Uniunii Europene nu prevede așa ceva. În țările dezvoltate, situația părinților cu probleme este preluată de către stat direct sau prin organizații nonguvernamentale sprijinite de către stat. Acest articol al Constituției Moldovei o mentalitate păstrează arhaică, reprezintă modelul tipic al familiei din acea regiune.

În Republica Moldova, drepturile copilului sunt reglementate de către Legea nr.338 din 15.12.1994.

Până în 2004, legislația română privind copii a suferit nenumărate modificări care nu s-au sincronizat cu prevederile internaționale. Legea 272/2004 a fost realizată în consens cu normativele de la nivel internațional, mai ales că s-a pus accent pe comunicarea cu instituții internaționale, alături de cele ale administrației publice locale și cu consultarea societății civile. Această lege prevede că autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și alte legi, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale în materie, la care România este parte.

Conform legii, părinților le revine sarcina creșterii și asigurării dezvoltării copilului . Aceștia au ca principală obligație să-și exercite drepturile și obligațiile față de copil, prioritatea este interesul acestuia, interes intitulat de lege, superior. Numai în subsidiar responsabilitățile revin colectivității locale. În ceea ce privește autoritatea locală, aceasta are obligația să-i sprijine pe părinți în realizarea obligațiilor lor legale. Pentru aceasta trebuie să dezvolte servicii necesare și care să fie atât accesibile dar și de calitate care să corespundă nevoilor copilului.

În Republica Moldova aceste drepturi ale copilului se regăsesc în Codul familiei, mai exact în art.51 care se referă la dreptul copilului la abitație și educație în familie și art.53 care prevede dreptul copilului de a fi protejat..

În ceea ce privește statul, acesta nu poate avea decât o intervenție complementară, mai exact să asigure protecția copilului și să garanteze respectarea drepturilor asumate prin instituțiile sale și prin cele ale autorităților publice, înființate tocmai cu atribuții în acest domeniu.

În același domeniu Legea nr.338, din Republica Moldova, în art. 2 prevede că: Organele de ocrotire a drepturilor și intereselor copilului:

(1) Statul garantează fiecărui copil dreptul la un nivel de viață adecvat dezvoltării sale fizice, intelectuale, spirituale și sociale. Statul întreprinde acțiuni în vederea acordării de ajutor părinților, precum și altor persoane responsabile de educația și dezvoltarea copiilor.
    (2) Protecția drepturilor copilului este asigurată de organele competente respective și de organele de drept.

În acest domeniu nu există diferențe majore. În legea românească drepturile și obligațiile statului, precum și modalitățile de punere în practică sunt mai amplu și mai precis conturate.

În același domeniu art.3 spune că ” Egalitatea în

drepturi a copiilor.    Toți copiii sunt egali în drepturi fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, convingeri, avere sau origine socială.”

Pentru prima oară legislația română prin Legea nr. 272/2004 identifică care sunt copiii care beneficiază de protecția legală

copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;

copiii cetățeni români aflați în străinătate;

copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;

copiii care solicită sau beneficiază de o formă de

protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;

copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în

situații de urgență constatate, în condițiile legii, de către autoritățile publice romane competente.

Legea prevede următoarele instituții specializate în domeniul drepturilor copilului:

A.N.P.D.C – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

C.P.C. – Comisia pentru protecția copilului;

D.G.A.S.P.C. – Direcția generală de asistență socială și protecția copilului;

S.P.A.S. – Serviciul public de asistență socială.

Legea moldovenească nu specifică care sunt copiii care se bucură de drepturile prevăzute.

Un articol important la Legii 272/2004 este art. 8 prin alin. 1 care stipulează „copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale”. Acest drept este asigurat de către statul român prin instituții, principii și norme de drept incluse în Constituție, codul civil, dreptul familiei și alte legi speciale.

În art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 272 din 2004 este prevăzut că: „copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament” (alin. 1); „copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior”. (alin. 2). Legea română a inclus aceste prevederi în baza Convenției cu privire la drepturile copilului care spune în art. 9, alin 3 că „statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”.

În schimb, legea din Republica Moldova are un articol care prevede obligațiile copilului: articolul 14. Obligațiunile copilului. ”Copilul este obligat să conștientizeze și să respecte ordinea publică și normele de conviețuire, să prețuiască atât tradițiile și valorile culturale naționale, cât și cele general-umane, să acumuleze cunoștințe și să se pregătească pentru o activitate utilă, să manifeste o atitudine grijulie față de părinți, mediul ambiant, proprietatea publică și privată.”

Convenția cu privire la Drepturile copilului prevede, în art.16 că ” nici un copil nu va face obiectul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa”. Ca atare legea română stipulează în art. 22 din Legea nr. 272/2002 următoarele: ”copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială”. Aceeași lege interzice la copiii de până la 14 ani să participe la dezbaterile publice din cadrul programelor audio-vizuale. Acest fapt poate avea loc numai cu consimțământul scris al părinților sau al reprezentantului legal. În nici un caz un copil nu poate fi expus pentru a se obține avantaje personale sau pentru a se influența decizii ale autorităților publice..

Art. 23 din Legea nr. 272/2004 prevede că ”libertatea copilului de a căuta, a primi și a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizica și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă”.

Referitor la acest lucru legea moldovenească nu are prevederi decât limitate.  Articolul 8. Dreptul la libertatea gândirii și conștiinței.   ”

(1) Dreptul copilului la libertatea gândirii, la opinie, precum și la confesiune nu pot fi încălcate sub nici o formă.   

(2) Statul garantează copilului, capabil să-și formuleze opiniile, dreptul de a-și exprima liber aceste opinii asupra oricărei probleme care îl privește. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani se va ține cont, în mod obligatoriu, dacă aceasta nu contravine intereselor lui.” 

(3) În acest scop copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care-l privesc, fie direct, fie printr-un reprezentant sau organ corespunzător, în conformitate cu legislația.  

În Republica Moldova, art.54 din Codul familiei prevede dreptul copilului de a-și exprima opinia la soluționarea în familie a problemelor care îi ating interesele și să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani se va ține cont în mod obligatoriu dacă aceasta nu contravine intereselor lui.

Art. 26 din legea din România integrează și armonizează în legislația națională art. 15 din Convenția cu privire la drepturilor copilului care prevede că: ”statele părți vor recunoaște drepturile copilului la libertate de asociere și la libertatea de reuniune pașnică. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora”. Astfel, în normativul românesc se prevede că prin instituțiile statului ”copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege”.

Normativul moldovenesc specifică aceste drepturi tot în art.8 (4) Nici un copil nu poate fi constrâns să împărtășească o opinie sau alta, să adere la o religie sau alta contrar convingerilor sale. Libertatea conștiinței copilului este garantată de către stat, ea trebuie să se manifeste în spiritul toleranței religioase și respectul reciproc.    (5) Părinții sau persoanele subrogatorii legale au dreptul să educe copilul conform propriilor convingeri.”Referitor la acest aspect, Legea nr.837 cu privire la asociațiile obștești stipulează că nu au drept la asociere copiii cu vârsta mai mică de 10 ani. În alin.7 este prevăzut că cei care au atins vârsta de 10 ani pot fi membri sau participanți ai asociațiilor de copii. Cei cu vârsta cuprinsă în 14 și 18 ani pot fi membri în organizațiile de tineret. Aceeași lege specifică și că minorii de până la 10 ani nu pot fi membri sau participanți ai organizațiilor obștești.

Art. 28 al Legii 272/1994 oferă copilului ”dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradant”. Orice fel de măsură disciplinară nu poate fi stabilită decât în acord cu demnitatea minorului și nu sunt admise nici un fel de pedepse fizice ori cele care ar dăuna la dezvoltarea sa fizică, psihică.

Și legea moldovenească are prevederi în acest domeniu, dar cu precizări mai exacte. Articolul 6. ”Dreptul la inviolabilitatea persoanei, la protecție
 împotriva violenței fizice și psihice. Statul ocrotește inviolabilitatea persoanei copilului, protejându-l de orice formă de exploatare, discriminare, violență fizică și psihică, neadmițând comportarea plină de cruzime, grosolană, disprețuitoare, insultele și maltratările, antrenarea în acțiuni criminale, inițierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanțe stupefiante și psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerșetoriei, incitarea sau constrângerea de a practica orice activitate sexuală ilegală, materiale cu caracter pornografic inclusiv din partea părinților sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor.”

Aceste prevederi corespund celor din art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului.

Caracteristic pentru România și Republica Moldova este că în cazul copilului aflat în dificultate, până în anii 90, statul era cel care prelua, în totalitate obligațiile privind creșterea, educația și dezvoltarea copilului. În 1990, România a ratificat Convenția Internațională privind drepturile copilului, iar Republica Moldova 3 ani mai târziu. Drept urmare, principiile protecției copilului în cele două țări, în ceea ce privește drepturile copilului aflat în dificultate au devenit următoarele1:

– Primordialitatea interesului copilului – orice acțiune de protecție a copilului trebuie

să se realizeze în baza acestui principiu față de cel al tuturor celorlalți actori sociali. Convenția Internațională privind Drepturile Copilului specifică “ În toate acțiunile care îl privesc pe copil, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotiri sociale, fie de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate “ (art.3).

– Principiul înțelegerii copilului ca o personalitate unitară – în contextul în care satisfacerea nevoilor copilului aflat în dificultate depinde de mai multe persoanele semnificative din mediul copilului din cadrul serviciilor medicale, educative.

– Principiul planificării în perspectivă (sau a permanenței) – în baza căruia trebuie să

se asigure organizarea unui set de activități pe termen lung care să fie consistente, să aibă o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru. – – –

– Perspectiva ecologică – trebuie să se pună în evidență legătura dintre individ,

familia sa și mediul social. Nevoile copilului trebuie analizate în contextul cultural și social al familiei din care el face parte.

– Perspectiva competenței clienților – copilul trebuie implicat în toate deciziile care îl

privesc, respectându-se opțiunile și argumentele sale.

– Perspectiva dezvoltării se – referă la înțelegerea tuturor schimbărilor care survin în

perioadele diferite de viață.

> Perspectiva familiei în protecția copilului – familia trebuie să rămână unitatea centrală asupra căreia se concentrează intervenția care vizează copilul.

În domeniu important al drepturilor copilului îl reprezintă acela al situației în care copilul poate fi separat de părinții săi. Legea 272/1994, în art.38 stipulează
”Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres si limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului”. În Republica Moldova legea prevede ”Separarea de părinți poate avea loc atunci când părinții sunt decăzuți din drepturile părintești”. Și în România și în Moldova sunt prevăzute cazurile în care părinții decad din drepturile părintești. Nu există diferențe majore privind aceste condiții și în ambele state există instituții care să constate și reglementeze aceste situații. Spre exemplu, în România, Legea 272 prevede în art. 39, alin.(1) ”Serviciul public de asistență socială va lua toate masurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie și alin.(2) ”Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.”

În Republica Moldova, Legea nr.140 din 14 iunie 2013, privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți prevede în articolul 7. Atribuțiile autorității tutelare teritoriale   ”Autoritatea tutelară teritorială are următoarele atribuții: 

a) recepționează, înregistrează și transmite, conform competenței, sesizările privind încălcarea drepturilor copilului;

 b) în limita atribuțiilor, acordă sprijin autorităților tutelare locale în procesul de identificare, evaluare și asistență a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți și participă la acest proces în caz de necesitate;

c) întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acțiunile necesare privind prevenirea separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în familie;

d) asigură plasamentul planificat al copiilor separați de părinți;

e) asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească;

  f) asigură stabilirea statutului de copil adoptabil;

  g) ține evidența copiilor rămași temporar fără ocrotire părintească și a copiilor rămași fără ocrotire părintească aflați în plasament planificat, recepționează/sistematizează datele privind copiii aflați în evidența autorităților tutelare locale;

    h) asigură reprezentarea intereselor și a drepturilor copiilor în instanța de judecată;

i) asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituțiile, structurile și serviciile cu atribuții în domeniul protecției copilului;

Pentru a se respecta normativele internaționale la care a aderat, România, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, în perioada ianuarie – iulie 2004și a inițiat un pachet legislativ amplu, în care sunt cuprinse atât protecția și promovarea drepturilor copilului, adopția, cât și standarde minime obligatorii.

Ordinul nr.177/16.12.2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii

pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului

Ordinul nr.21/26.02.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciile de tip rezidențial pentru protecția copilului

Ordinul nr.24/04.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind centrele de zi

Ordinul nr.25/09.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

pentru centrele de zi pentru copiii cu dizabilități

Ordinul nr.26/09.03.2004 pentru aprobarea Metodologiei de finanțare și selectare

a proiectelor din cadrul programelor de interes național în domeniul protecției copilului

Ordinul nr.45/25.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind procedura adopției interne

Ordinul nr.48/30.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă

Legea nr.111/07.04.2004 pentru modificarea Legii nr.326/2003 privind drepturile

de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centrele maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenții maternali profesioniști

Hotărârea de Guvern nr.617/21.04.2004 privind înființarea și organizarea

Comitetului național director pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă

Ordinul nr.27/10.03.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind serviciile de tip rezidențial pentru protecția copiilor cu dizabilități

Ordinul nr.69/10.06.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii

privind managementul de caz în domeniul protecției copilului

Legea nr.272/21.06.2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr.273/21.06.2004 privind regimul juridic al adopției

Legea nr.274/21.06.2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea

Oficiului Român pentru Adopții

Legea nr.275/21.06.2004 pentru modificarea OUG nr.12/2001 privind înființarea

Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție

Ordinul nr.80/25.06.2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind

întocmirea planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție.

Pentru aplicarea conform standardelor internaționale a Legilor nr.272 și 273/2004 au fost adoptate următoarele acte normative:

Hotărârea de Guvern nr.1432/02.09.2004 privind atribuțiile, organizarea și

funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului

Hotărârea de Guvern nr.1433/02.09.2004 privind aprobarea structurii

organizatorice, a numărului maxim de posturi și a Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Român pentru Adopții

Hotărârea de Guvern nr.1434/02.09.2004 privind atribuțiile și Regulamentul

cadru de organizare și funcționare a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului

Hotărârea de Guvern nr.1435/02.09.2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției

Hotărârea de Guvern nr.1437/02.09.2004 privind organizarea și funcționarea

comisiei pentru protecția copilului

Hotărârea de Guvern nr.1438/02.09.2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru

de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi

Hotărârea de Guvern nr.1440/02.09.2004 privind procedura de licențiere și

inspecție a serviciilor

Hotărârea de Guvern nr.1441/02.09.2004 cu privire la autorizarea organismelor

private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internațional

Hotărârea de Guvern nr.1442/02.09.2004 privind serviciile și activitățile ce pot fi

desfășurate de organismele private române în cadrul procedurii adopției interne

Și Republica Moldova a avut în vedere să-și armonizeze legislația în domeniu. Astfel,

la 16 iunie 2003, prin Hotărârea Guvernului nr. fost aprobată Strategia națională privind protecția copilului și familiei. Conform acestei legi, orice normativ care reglementa drepturile omului (inclusiv ale copilului) trebuiau să treacă, în mod obligatoriu, expertizarea în cadrul Consiliului Europei (Comisia de ). O raportare ulterioară a constatat că au fost adoptate mai multe legi în domeniu, care, în comparație cu legile vechi conțineau un șir de reglementări menite să asigure o aplicare mai adecvată a drepturilor copilului în diferite domenii.

Această hotărâre stipulează în art. 39. ”În baza instrumentelor internaționale, a fost adoptat cadrul normativ național care reglementează diferite aspecte specifice ale drepturilor civile, politice, sociale, economice și culturale ale copiilor, tinerilor și adulților: Constituția Republicii Moldova, Legea nr.821-XII din 24 decembrie 1991 privind protecția socială a invalizilor, Legea nr.338-XIII din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, Legea învățământului nr.547-XIII din 21 iulie 1995, Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28 martie 1995, Legea nr.279-XIV din 11 februarie 1999 cu privire la tineret, Legea asistenței sociale nr.547-XV din 25 decembrie 2003, Codul familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, Legea nr.241-XVI din 20 octombrie 2005 privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, Legea nr.5-XVI din 9 februarie 2006 cu privire la asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați, Legea nr.23-XVI din 16 februarie 2007 cu privire la profilaxia infecției HIV/SIDA, Legea nr.45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie”.

Una dintre probleme legale apărute, mai ales după 1989 și a fost și în România și în Moldova, adopțiile, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Ce două țări au trebuie să-și armonizeze legislația cu directivele și tratatele internaționale, mai ales cu cele europene.

În România, un pas important l-a reprezentat Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Legea definește adopția ca: ”este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Principiile impuse de această lege sunt:

principiul interesului superior al copilului;

principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport

cu vârsta și gradul său de maturitate;

principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura

adopției.

În cazul adopției interne legea românească impune următoarele condiții:

adopția presupune identificarea de către instituțiile statului a celei mai potrivite

persoane/familii pentru un copil, precum și eventualele consecințe în situația

încercărilor de eludare a procedurilor de adopție.

– adopția se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului

– copilul poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil.

persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare

a crescut-o în timpul minorității sale.

în cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații să fie

încredințați împreună.

copilul, respectiv majorul, nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici

simultan, nici succesiv, prin excepție poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă atunci când adoptatorii sunt soț sau soție.

adopția între frați este interzisă.

adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare,

precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise.

pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt

cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte; persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.

În Republica Moldova, adopția este reglementată de Legea nr.99 din 28 mai

2010, privind regimul juridic al adopției. Conform acestei legi adopția este permisă numai acelor persoane care au capacitate deplină de exercițiu și cu cel puțin 18 ani mai mult decât copilul pe care vor să-l adopte. De asemenea impune ca persoana adoptatoare să nu aibă mai mult de 48 de ani. Există posibilitate ca diferența să fie mai mică de 18 ani, dar aceasta numai cu încuviințarea instanței de judecată și în cazuri speciale. Această diferență nu trebuie să fie mai mică de 16 ani.

Aceeași lege prevede ca unul dintre soți să aibă împlinită vârsta de 25 de ani, iar căsătoria să fi durat cel puțin 3 ani, din momentul depunerii cererii de adopție.

În art.3 al legii s-au stabilit principiile principiile de bază ale adopției:

– respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului;

– respectarea interesului superior al copilului;

– informarea copilului și respectarea opiniei lui în raport cu vîrsta și gradul său de maturitate;

– prioritatea plasamentului familial față de cel instituțional;

– prioritatea plasamentului permanent față de cel temporar;

– prioritatea adopției naționale față de cea internațională;

– continuitatea în creșterea și educarea copilului, ținînd seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

– celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

– respectarea confidențialității informațiilor obținute în procesul de adopție.

Aceste principii sunt similare cu cele din legea românească.

Una dintre diferențe o constituie modalitatea în care este prevăzută în cele două legi situația adopției a fraților. Legea din România stipulează ca regulă să se aibă în vedere ca frații sunt încredințați împreună. Numai în mod excepțional se admite încredințarea separată a fraților în vederea adopției. Adopția, acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

În legea din Republica Moldova există precizări mult mai clare în ceea ce privește adopția fraților, în articolul 11. Copil adoptabil

(1) Poate fi adoptată doar persoana în vârstă de până la 18 ani, cu excepția celei care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu până la această vârstă.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1) al prezentului articol, persoana care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu până la vârsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care adoptatorul este persoana sau familia care a crescut-o.

(3) În cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații/ surorile să fie adoptați împreună, cu excepția cazurilor:

a) adopția unuia dintre copii este imposibilă din cauza unei maladii care împiedică adopția;

b) este necesară întreținerea îndelungată a unuia dintre frați/ surori într-o instituție educativă specială;

c) despre relațiile de rudenie ale copiilor, proveniți de la părinți comuni, care nu trăiesc într-o familie și sunt întreținuți în diferite instituții pentru copii, știe numai unul dintre părinți, care timp îndelungat nu a manifestat vreun interes față de ei;

d) când sunt adoptați trei sau mai mulți copii de către doi adoptatori diferiți care nu au posibilități să-i adopte pe toți împreună și sunt de acord să mențină relația de rudenie între aceștia și această adopție este în interesul copiilor;

e) alte cazuri, dacă adopția este în interesul superior al copiilor.

Adopția internațională a fost îndelung dezbătută și a prezentat mai multe modificări legislative în ambele țări. Toate aceste modificări au avut în vedere drepturile copilului stipulate în tratatele internaționale care au fost ratificate.

În România adopția internațională este reglementată prin Legea 233/2012. Această lege a deschis, parțial adopția internațională și extinde sfera persoanelor din străinătate care pot adopta un copil. Se prevede că toți românii care locuiesc în străinătate pot deschide un proces de adopție în România.

Conform noii legi, persoanele rude de până la gradul al IV-lea pot adopta copii din România, la fel și familiile în care cel puțin unul dintre cei doi soți este cetățean român sau cetățenii români dacă sunt soți ai părintelui natural al copilului care urmează să fie adoptat.

Una dintre condițiile impuse de lege este ca persoana care solicită adopția să ofere garanția că are posibilitatea să locuiască permanent în statul primitor. De asemenea trebuie asigurat faptul ca acel copil adoptat să aibă o situație legală similară cu acea n care ar fi copilul biologic al adoptatorului.

Și în cazul acestei legi au fost stabilite niște principii privind adopția:

principiul interesului superior al copilului;

principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa

etnică, culturală și lingvistică;

principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport

cu vârsta și gradul său de maturitate;

principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

În ceea ce privește adopția internațională în Republica Moldova, legislația (Legea

nr.99/ 28.05.2010 prevede următoare limite:

– soțul adoptă copilul celuilalt soț;

– copilul este adoptat, în mod prioritar, de ruda sa de până la gradul IV inclusiv, cu domiciliul în străinătate;

– copilul adoptabil fără nevoi speciale este adoptat de către adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în adopție națională ori în tutelă sau curatelă timp de un an din momentul luării la evidență drept copil adoptabil

– copilul adoptabil cu nevoi speciale este adoptat de către adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în adopție națională ori în tutelă sau curatelă timp de 6 luni din momentul luării la evidență drept copil adoptabil.

CAP. 4 STUDII DE CAZ

4.1. Cazuri CEDO privind respectarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către România – Lafargue vs. România

Unul dintre cazurile în care România a fost sancționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu a respectat Convenția Europeană a Drepturilor Omului este  Lafargue vs. România, petiția numărul 37284/02. Este vorba de încălcarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care stipulează: ”orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, în al doilea paragraf sunt prevăzute restricțiile ce pot fi impuse în exercițiul acestor drepturi, respectiv condițiile în care o autoritate publică poate să intervină în exercitarea dreptului”. Paragraful 2 al acestei Convenții prevede “ Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

În cazul de față a fost vorba de faptul că România nu a luat măsurile potrivite și

adecvate pentru a se asigura respectarea dreptului tatălui să mențină, timp de șase ani, legături personale cu fiul său. În 25 septembrie 2002, Gaston Lafargue, cetățean francez, , rezident în Saint-Vincent-de- Paul (Franta), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

S-a ajuns la instanța europeană în urma unor inițiative legale întreprinse de reclamant de-a cursul mai multor ani. Astfel, în noiembrie 1997, Tribunalul București a pronunțat divorțul acestuia de soția sa, de naționalitate română. Instanța a încredințat mamei copilul lor , Pierre Albert. Încredințarea s-a făcut în baza art. 43 din codul familiei ”Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești. Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare. Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.”Această hotărâre a fost reconfirmată de către Curtea de Apel București, în luna februarie 2000.

Urmând procedura legală din România, Gaston Lafargue s-a adresat Tribunalului București pentru stabilirea dreptului de vizită a copilului la domiciliul său. În decembrie 1999, această instanță de judecată a stabilit că minorul are drept de vizită pentru o săptămână în timpul sărbătorilor de iarnă și de două săptămâni în timpul concediilor anuale ale tatălui său. Decizia a fost reconfirmată în luna mai a anului următor de către Curtea de Apel București. În timpul recursului, această instanță a stabilit amânarea executării deciziei instanței de fond pentru 3 mai 2000 .

Pentru că mama a refuzat să pună în aplicarea decizia, reclamantul a început executarea silită în iulie 2000. În urma cererii sale către executorii judecătorești, mama a fost citată să se prezinte însoțită de copil la biroul judecătoresc, 10 zile mai târziu. Aceasta nu s-a supus convocării și i s-a întocmit proces-verbal în care s-a constat situația. O nouă convocare a fost stabilită pentru dată ulterioară. De data aceasta mama s-a prezentat singură și a declarat că Pierre Albert se afla la bunica sa în Moldova, unde urma să locuiască până la începutul lunii septembrie. Ea a considerat că nu-i poate prezenta tatălui copilul decât după întoarcerea acestuia și în vederea stabilirii calendarului vizitelor a propus perioada dintre 27decembrie și 3 ianuarie a anului următor.

La data la care copilul urma să se întoarcă din Moldova, a făcut un nou demers către executorii judecătorești. Și de data aceasta fosta soție s-a prezentat singură și a motivat boala copilului, care s-ar fi aflat internat în spital și a refuzat să precizeze spitalul. De asemenea a mai spus că nu se poate pune problema să plece copilul cu tatăl său, deoarece are de urmat un tratament medical. Chiar dacă a prezentat un certificat medical în care este era prevăzută boala copilului, executorul judecătoresc nu l-a precizat în procesul verbal.

Nici perioada prevăzută de hotărârea judecătorească, acea în care copilul ar fi urmat să stea cu tatăl său, la domiciliul acestuia, în perioada vacanței de iarnă nu a putut fi dusă la îndeplinire. Mama a refuzat să-i dea tatălui copilul. De data aceasta, acesta nu a mai făcut nici un demers legal de punere în executare a sentinței.

În luna septembrie a anului 2000 a avut loc o modificare a procedurii de executare a deciziilor judecătorești prin OG nr.138/200. Reclamantul a făcut o nouă sesizare către executor care a prezentat cererea Tribunalului București. Această instanță a trecut la executare printr-o decizie dată în luna august.

Gaston Lafargue s-a dus la domiciliul copilului pentru a cere mamei să conformeze noii decizii. Și de data aceasta dânsa a refuzat ca fiul să petreacă două săptămâni cu tatăl, pe timpul concediului anual al acestuia și a precizat că fiul său nu se află la domiciliu și a refuzat să precizeze unde se află și a declarat că este sub tratament medical.

În luna octombrie, același an, reclamantul a făcut același demers legal. De data aceasta, mama copilului nu s-a aflat acasă. Data și ora vizitei au fost trecute în procesul verbal al executorului. În luna următoare a refuzat ca executorul să intre în domiciliu și a pretextat că se coafa și că ținuta nu i-ar fi permis să primească vizite. Acesta a consemnat refuzul, motivul, ora și data acestei vizite.

În luna martie a mai avut loc o încercare de punere în executare a deciziei instanței de judecată. De data aceasta bunica copilului este acea care a deschis ușa. Ea a declarat că mama copilului ieșise și a refuzat să prezinte copilul și a pretextat că nu se află acasă. Reclamantul a solicitat mamei să înscrie copilul la Școala Franceză. Aceasta a refuzat să ofere vreun răspuns.

În luna aprilie, 2002 executorul judecătoresc a convocat pe mama copilului de două ori la două date diferite. Aceasta nu s-a prezentat la nici una dintre cele două convocări.

În aprilie și iunie 2002, reclamantul și-a văzut copilul la școală, după ce a obținut acordul directorului școlii unde acesta învăța. Cei doi s-au văzut preț de circa 15 minute, în timpul pauzelor, iar copilul nu s-a manifestat reticent, ba chiar s-a adresat față de reclamant spunând-i ”tată”.

În iulie 2002, o nouă convocare, mama copilului nu s-a prezentat. Executorul a precizat în procesul verbal absența. La nouă convocare, în aceeași lună, ea s-a prezentat și a precizat că nu se află la domiciliu copilul și că acesta refuză să-și vadă tatăl. A mai precizat și că fiul său și-a văzut tatăl în timpul pauzelor de la școală. Reclamantul și-a reînoit cererea de punere în a deciziei judecătorești, de a-și petrece cu fiul său cele două săptămâni în concediul anual și acesta este motivul pentru care a venit din Franța.

La sfârșitul lunii august, la o nouă vizită la domiciliul copilului, au avut permisiunea să intre

în casă doar avocatul și executorul. Tatăl a rămas la ușă și a aflat că, până la începerea școlii, copilul nu se va afla în localitatea de domiciliu. S-a stabilit în ce perioadă urmează să aibă loc programul de vizitare pentru vacanța de iarnă. Mama a mai specificat că fiul său nu vrea să rămână singur cu tatăl său și admite vizita doar dacă ea va avea loc în compania mamei și a surorii lui.

La sfârșitul anului 2002, reclamantul a obținut acordul Ambasadei Franței la București ca fiul său să poată urma cursurile școlii franceze. Prin notificare la biroul executorului judecătoresc a cerut mamei acordul. Aceasta nu i-a răspuns și a înscris, fără acordul tatălui la o altă școală.

Nici în vacanța de iarnă reclamantul nu și-a putut petrece, o săptămână cu fiul său,

așa cum era prevăzut de instanța de judecată. În ianuarie 2003, executorul a cerut, conform legii, ca o funcționară de la biroul local de poliție să-l însoțească pentru punerea în executare. În februarie, vizita s-a amânat două zile, deoarece reclamantul a uitat să aducă dovada că se afla în concediul de odihnă. Cum mama copilului nu s-a prezentat, a mai avut loc o amânare de câteva zile. Ea nu a răspuns nici convocărilor ulterioare. A trimis numai o înștiințare, în care a precizat că fiul ei trebuie să respecte programul școlar. Același răspuns l-a dat și pentru convocările din septembrie, în număr de două. Nu s-a prezentat nici la convocarea din luna decembrie.

La începutul anului 2004, reclamantul a aflat că fiul său avea domiciliul schimbat și a demarat procedurile legale pentru a afla adresa noului domiciliu. În luna februarie, Ministerul Afacerilor Interne i-a indicat adresa la care mama figura să domicilieze, conform fișierelor poliției, dar că aceasta nu locuia la respectiva adresă. Deși, nu avea date precise despre unde se afla fiul său, reclamantul a solicitat executorului să continue demersurile legale. O nouă convocare a fost stabilită pentru luna mai. Mama s-a prezentat dar fără copil. Ea a spus că fiul său a făcut o declarație în scris, la poliție, în care și-a exprimat refuzul de a-și vedea tatăl. De asemenea, și-a reiterat dorința ca fiul său să-și vadă tatăl numai însoțit de ea și de fiica ei.

La convocarea din luna iunie 2004, mama copilului și-a dat acordul ca tatăl să-și exercite dreptul la vizită cu începere de la 1 septembrie. Reclamantul a solicitat schimbarea datei în 5 iulie, deoarece atunci urma să aibă condeiul de odihnă.

Pentru data de 4 iulie, procedura de citare nu a fost respectată și executorul a propus o nouă dată, cu o săptămână mai târziu. Pentru data respectivă, mama a precizat că fiul său se află în provincie. Reclamantul a cerul ca săptămâna pentru care copilul să-i fie încredințat să înceapă cu 6 septembrie. În urma unei convorbiri telefonice între mamă și fiu, a rămas fixată data, dar numai sub condiția ca fiul să fie însoțit de cineva.

La convocările din septembrie noiembrie 2004 și la acea din aprilie 2005, mama copilului nu s-a prezentat și nu a dat nici un fel de precizare privind motivele.

Gaston Lafargue a sesizat Ministerul francez și a depus o plângere în care a precizat că-i este imposibil să pună în aplicare decizia unei instanțe de judecată și să-și vadă fiul așa cum este prevăzut în ea. Autoritatea competentă pentru a aplica convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, care prevede aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, a sesizat ministerul român de justiție.

În iunie 2002. Ministerul de Justiție a solicitat, printr-o scrisoare, executorului desemnat în dosarul de executare a deciziei din decembrie 1999, să o convoace pe mamă în biroul său, pentru a se stabili programul vizitelor. De asemenea executorul urma să comunice ministerului rezultatele demersului.

În luna august 2004, Ministerul Justiției a introdus o acțiune, în favoarea reclamantului, în baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980, și a cerut stabilirea unui program de vizită detailat. Cauza este pedinte în fața instanțelor interne.

În decembrie 2004, Ministerul de Justiție a mai introdus un recurs pentru stabilirea unui

program de vizită, până când procedura principală era finalizata. În ianuarie 2005, Tribunalul București a dat ordinul prin care a acordat dreptul tatălui să-și viziteze copilul două week-end-uri ale lunii, de vineri ( orele 16,00) până duminică ( orele 17,00). Decizia a fost reconfirmată prin recurs de către Tribunalul București, în martie 2005. În aceeași lună, Ministerul Justiției a solicitat executorului judecătoresc să întreprindă demersurile necesare îndeplinirii prevederilor deciziei. Și reclamantul a făcut aceeași solicitare.

Conform acestor solicitări, executorul s-a prezentat în luna ianuarie 2005 la domiciliul mamei copilului, însoțit de către reclamant. Pentru că nu se aflau acasă nici mama, nici copilul s-a întârziat executarea pentru luna octombrie. Curtea, însă, a fost informată despre aceste demersuri și dacă ele au fost realizate.

În toată această perioadă, tatăl a făcut și demersuri penale. Astfel, în noiembrie 1999, a prezentat o plângere penală contra fostei sale soții pentru nerespectarea măsurilor decise de o instanță de judecată, adică cu privire la păstrarea copilului și de vizitare a acestuia și a motivat în drept prin art. 307, al.2 din codul penal. În decembrie, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a decis scoaterea de sub urmărire penală a mamei pentru că nu exista o decizie definitivă privind dreptul la vizite.

În iulie 2000, după ce decizia care prevedea dreptul la vizite a rămas definitivă, reclamantul a depus, la aceeași instanță o nouă plângere penală cu aceleași motive. În luna noiembrie, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dat o nouă hotărâre de scoatere a mamei de sub urmărire penală, de data aceasta a motivat că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

În septembrie 2002, reclamantul a introdus o nouă plângere penală împotriva mamei pentru aceeași infracțiune. In 27 mai 2004, același parchet a pronunțat scoaterea de sub urmărirea penală și a aplicat mamei o amendă administrativă în valoare de 6 000 000 lei aproximativ 160 EUR. Printr-o altă decizie din noiembrie 2004, procurorul a confirmat decizia parchetului. S-a constatat lipsa pericolului social al evenimentelor.

Drept urmare, reclamantul a contestat scoaterea de sub urmărirea penală, în baza

articolului 278 din codul de procedură penală. Printr-o hotărâre din februarie 2005, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantului. În mai 2005, Tribunalul București a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță. Aceleași demersuri și aceleași decizii au urmat în perioada octombrie 2004 – martie 2005. Motivația instanțelor de judecată a fost că mama a avut, de fiecare dată, motivație pentru nepunerea în practică a dreptului la vizite.

Gaston Lafargue a mai întreprins și alte demersuri. În septembrie 2002, a depus o scrisoare la Inspectoratul Școlar București în care a încercat să se informeze despre locul în care învăța fiul său. Inspectoratul i-a refuzat această cerere și l-a îndreptat către Serviciul Public de Protecție al Copilului. În octombrie a depus o nouă cerere. De data aceasta inspectoratul a precizat că fiul său nu se afla lista tuturor elevilor înscriși în școlile publice sau particulare din București.

Reclamantul a mai fost pus în situația de a răspunde Serviciului Public de Protecție al Copilului, că băiatul său Pierre Albert nu era un copil cu probleme.

În martie 2003, Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sectorului 1 București a transmis tatălui că a înaintat o anchetă asupra domiciliului copilului și a mamei acestuia. La această anchetă nu a fost găsit nimeni acasă. Mama a informat la telefon că băiatul era într-o stare bună de sănătate și că era înscris în primul an la o școală. A refuzat să precizeze numele școlii.

În 2005, Gaston Lafargue și-a întâlnit în mai multe rânduri fiul. Primele dintre întâlniri au avut loc la autoritatea tutelară a Primăriei sectorului 1 din București și au durat în jur de 90 de minute. La aceste prime întâlniri au participat sociologi. Întâlnirile ulterioare au avut loc în parc, complex comercial mare, McDonald, curs de dans. La toate întâlnirile a fost prezentă și actuala soție a reclamantului și nu a fost prezentă mama acestuia.

Guvernul a furnizat Curții un raport stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile între tată și fiu, raport în care s-a precizat că fiul a avut o oarecare reticență față de tată la început, dar relațiile s-au îmbunătățit. De asemenea, într-un alt raport al psihologilor a mai fost precizată și poziția copilului care a refuzat să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său, dar acest lucru se datora mamei sale care, în mod direct, i-a interzis să se bucure de timpul petrecut cu el.

Drepturile interne pertinente ale cauzei sunt prezentate în Anexa 1 la lucrare.

Gaston Lafargue și-a motivat în drept acțiunea și a susținut faptul că autoritățile române ”nu au luat măsurile potrivite pentru a asigura executarea rapidă a deciziilor judecătorești, date în speță, și care îi acordau dreptul de vizită și de găzduire în privința fiului său. Autoritățile ar fi încălcat astfel articolul 8 din Convenție”, redactată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.

2. Nu poate exista ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în cazul în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, pentru siguranța publică sau economică a țării, pentru apărarea ordinii și a prevenirii infracțiunii penale, pentru apărarea sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților cetățeanului.”

Reclamantul și-a motivat acțiunea și a estimat faptul că ”autoritățile nu au luat toate măsurile necesare în vederea asigurării executării hotărârilor legate de dreptul de vizită”. El a invocat cazul Ignaccolo-Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2000, nr. 31679-96, CEDO 2000-I) și a considerat că ”autoritățile nu au luat nici o măsură coercitivă împotriva lui P. și nu au pus în practică nici o măsură pregătitoare în vederea executării dreptului de vizită și de găzduire”. De asemenea a mai subliniat similitudinea dintre cazul său și cazul Ignaccolo- Zenide contra România și prin faptul că ”obligațiile autorităților naționale în cazul executării unei decizii vizând dreptul de vizită sunt similare celor cerute de executarea unei decizii exprimate pentru dreptul de supraveghere”.

Guvernul României a admis că articolul 8 al Convenției impune Statului o obligație pozitivă pentru asigurarea dreptului la respectarea vieții familiale, dar a amintit că în toate încercările de executare ale reclamantului, autoritățile au luat toate măsurile necesare posibile pentru a se facilita executarea dreptului de vizită a acestuia din urmă.

Guvernul a Invocat cazurile Sylvester contra Austria (36812-97 și 40104-98,

hotărârea din 24 aprilie 2003), și Kallo contra Ungaria (nr. 70558/01, CEDO, 14 octombrie 2003), Guvernul a raportat că obligația autorităților naționale nu este categorică, trebuie ținut cont de o marjă de apreciere și că trebuie să fie limitată obligația lor de a recurge la măsurile coercitive. De asemenea, în cazul mamei care s-a opus exercitării dreptului la vizită a reclamantului și mai ales la cea legată de reticența copilului de a rămâne, pentru o perioadă, singur cu tatăl său, nu există nici un fel de măsură eficientă care s-ar fi putut lua.

Guvernul a mai făcut observația că spre deosebire de cazul Ignaccolo- Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2005, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), nu sunt aplicabile dispoziției Convenției de la Haga, pentru că în cazul respectiv era de dreptul de vizită al reclamantului și nu de un drept de îngrijire.

Guvernul a făcut mențiunea că, în august 2004, Ministerul Justiției a introdus o acțiune care s-a bazat pe Convenția de la Haga și că a fost introdusă o acțiune în recurs, prin care ”să se contribuie la stabilirea unui program provizoriu de vizită, până la încheierea procedurii”. În baza acestui demers, prima instanță a acordat tatălui dreptul de să-și viziteze copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii.

Guvernul a pus în discuție conduita reclamantului, prin faptul că în acțiunile sale nu a cerut un program de vizită în detaliu, ținând cont de refuzul perseverent al mamei.

Guvernul a mai amintit și că executarea obligației în speță, necesita intervenția tatălui și pus în evidență faptul că nu au existat mijloace de executare forțată pentru o astfel de obligație. ”Reclamantul ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a forța debitorul să-și execute obligația”.

Pentru a demonstra că reclamantul nu a epuizat toate căile legale din România, Guvernul a mai specificat că acesta ar fi putut să o oblige pe mamă să achite o amendă până la executarea deciziei definitive. Guvernul a precizat că acțiunea există în doctrina și în jurisprudența națională și internațională și are temei în articolul 580 din codul de procedură civilă, modificat.

Guvernul a precizat că reclamantul nu a depus contestație împotriva deciziilor de scoatere de sub urmărire penală în fața tribunalelor.

Guvernul a considerat că reclamantul mai avea și posibilitatea să introducă noi plângeri penale mamei, pentru că s-ar fi putut ține cont de caracterul continuu al infracțiunii prevăzute de art. 307, al.2 din codul penal.

Guvernul a mai invocat cele unsprezece întâlniri dintre copil și tatăl lui din 2005 organizate de către autoritățile locale de asistență socială prin care s-au facilitat relațiile personale.

În motivarea sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit faptul că ”pentru un părinte și pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți se destramă,- și că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenție în dreptul protejat la articolul 8 al Convenției”. A oferit spre argumentare cazul Johansen contra Norvegia, și Elsholz contra Germania.

Curtea a amintit că ”dacă articolul 8 tinde să protejeze individul împotriva intervențiilor arbitrare ale puterilor publice, ea produce surplusuri de obligații pozitive inerente pentru „respectul” efectiv al vieții de familie. Și într-un caz și în celălalt trebuie să existe bunăvoința necesară pentru a regla în mod echilibrat interesele individului și cele ale societății în ansamblul ei; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anume marjă de apreciere”. A trimis, spre referință, la cazul Keegan contra Irlanda, hotărârea din 26 mai 1994.

Pentru că era vorba despre obligația Statului de a hotărî măsurile pozitive, Curtea a declarat că articolul 8 implică dreptul unui părinte de a lua măsuri proprii, de a le grupa în interesul copilului În același timp Curtea a întărit faptul că autorităților naționale au obligația să vină cu propriile lor măsuri și a dat exemplul Ignaccolo- Zenide contra România.

Autoritățile naționale cu au obligația categorică de a lua măsuri, pentru că există situația în care uniunea dintre un părinte cu un copil care a trăit împreună cu celălalt părinte să nu poată avea loc imediat și să fie nevoie de anumite dispoziții. Natura și, mai ales, întinderea acestor dispoziții depinde de circumstanțe date de situația în cauză și cooperarea și înțelegerea între persoanele implicate trebuie să constituie cel mai important factor. Ajungerea la constrângere trebuia să reprezinte o situație limită și numai în vederea intereselor superioare ale copilului și drepturilor sale recunoscute de art.8 din Convenție. În situația în care, prin contactele pe care le au, părinții pun în pericol aceste drepturi, autoritățile naționale trebuie să intervină și să vegheze să existe un echilibru între acestea.

Curtea a mai amintit că trebuie să se aplice Convenția în acord cu principiile dreptului internațional, în special cele cu privire la protecția internațională a drepturilor omului. În ceea ce privește obligațiile pozitive din art.8 estimate pentru Stat, care sunt legate de reuniunea unuia dintre părinți și copiii săi, ele trebuie interpretate conform Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 care prevede aspectele civile ale răpirii internaționale ale copiilor și conform celor prevăzute în Convenției cu privire la drepturile copilului.

Curtea a punctat faptul dacă autoritățile române au luat toate măsurile rezonabile pentru a facilita executarea deciziei care îi acorda tatălui dreptul la vizite. Relevant în acest caz ar fi fost ce măsură ar fi dus la rapiditatea punerii în practică a executare a deciziei, pentru că o astfel de situație ar fi cerut un tratament urgent, având în vedere că există consecințe iremediabile al timpului în care copilul nu a locuit cu tatăl său.

Curtea a pus în discuție în cazul lui Gaston Lafargue a se determina, dacă pentru viața reclamantului, a fost vorba de lipsa de respect pentru viața familială. În apărarea sa Guvernul a susținut că obligația sa de a lua măsuri a început în iulie 2000, data când reclamantul a început acțiunile de punere în executare. Reclamantul a contestat afirmația Guvernului și a precizat că, printr-o decizie a Curții de Apel București a fost suspendată executarea. CEDO a precizat că reclamantul nu avea cum să ceară executarea deciziei înainte de 2000 și că autoritățile române nu au avut obligația să ia măsuri în vederea executării dreptului de vizită al reclamantului decât începând cu această dată.

Curtea a mai observat că încercările de executare ai fost făcute la intervale de câteva luni. Încercările executorului au vizat întâlnirile dintre tată și fiul său și au fost, fără nici o excepție, eșuate până la începutul lui 2005. Cauza eșecului l-a constituit comportamentul mamei copilului.

Curtea a notat că nu s-a luat nici o altfel de măsură de către autorități pentru a se crea condițiile necesare punerii în executare a deciziei. A dat spre exemplu măsuri pregătitoare. Reclamantul s-a angajat în executarea deciziei, în ciuda refuzului fostei soții, și s-a deplasat în România de mai multe ori cu speranța să-și vadă fiul.

CEDO a luat în vedere faptul că reclamantul nu și-a putut vedea fiul decât în 2005 după ce Guvernului i-a fost comunicat recursul. Întâlnirile organizate în prezența unui psiholog de către serviciul social, s-au desfășurat pentru o perioadă scurtă de timp și numai 5 luni chiar dacă specialiștii au afirmat, conform rapoartelor, că au fost eficient. Și totuși întâlnirile nu puteau echivala cu dreptul la vizită, dar demonstrează că Statul român ar fi dispus de mijloace adecvate pentru ca reclamantul să-și exercite dreptul la vizită.

La argumentul Guvernului că reclamantul nu a cerut printr-o acțiune în justiție un program de vizită detailat, Curtea a precizat că nu i se poate imputa reclamantului aceasta pentru că nici executarea celei existente nu a fost pocibilă.

Referitor la măsura amintită de către Guvern, și anume aceea de a se solicita condamnarea mamei la plata unei amenzi, Curtea a soluționat că o asemenea acțiune nu ar fi fost suficientă și că ar fi fost vorba de o acțiune indirectă și excepțional de executare a deciziei. În același timp, s-a mai precizat și că reclamantul nu avea cum să priveze autoritățile de a-și îndeplini obligațiile în calitatea lor de deținători, în materie de executare, ai puterii publice.

Referitor la reproșul Guvernului că reclamant că nu a depus contestații împotriva acțiunilor de scoatere de sub urmărirea penală a fostei soții, Curtea a amintit că o asemenea acțiune nu ar fi putut fi eficientă înainte de 1 ianuarie 2004, data la care a intrat în vigoare intrării în vigoare legea de modificare a codului de procedură penală, prin a fost introdus un astfel de recurs. Cât privește posibilitatea de a se introduce un recurs după această dată. Curtea a amintit că nu era, în speță, atribuția sa de a determina dacă ordinea juridică internă fi permis o sancționarea eficientă a mamei copilului.

Curtea a notat, în schimb, că autoritățile naționale au impus o singură sancțiune

pecuniară mamei copilului , în urma mai multor plângeri penale, dar a tolerat mai mult de șase ani ca aceasta să refuze respectarea unei decizii judiciare.

Ca atare Curtea a considerat ”că autoritățile române au omis să-și manifeste eforturile adecvate și suficiente pentru a i se face reclamantului respectat dreptul la vizită și de a locui împreună cu copilul său, timp de șase ani, neapreciind astfel dreptul său la o viață familială garantată de articolul 8 al Convenției”.

În speța, Gaston Lafargue vs.România Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit:

A fost încălcat articolul 8 al Convenției

A afirmat că:

Statul apărător trebuie să returneze reclamantului, în următoarele trei luni

începând din ziua în care hotărârea va fi considerată definitivă, conform articolului 44 § 2 al Convenției, sumele următoare, să convertească în lei românești conform cursului aplicabil la acea dată:

15 000 EUR (cincisprezece mii EUR) pentru daune morale

7 400 EUR ( șapte mii patru sute EUR) pentru costuri și

cheltuieli dintre care 4 000 EUR ( patru mii EUR) trebuie să fie vărsați direct în contul avocatului.

Începând de la expirarea așa zisei întârzieri și până la vărsământ, aceste

Sume de bani se vor majora cu o dobândă simplă egală cu taxa prețului marginal al Băncii centrale europene, aplicabilă în această perioadă și care va fi mărită cu 3 %.

Respinge cererea satisfacerii echitabile pentru tot ceea ce este în plus.

4.2. Cazuri CEDO privind respectarea art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către Republica Moldova- Bordeianu vs. Moldova

Speța o constituie cererea Marcelei Bordeianu care a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 26 septembrie 2008, în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cauza s-a axat pe încălcarea drepturilor prevăzute de către art.8 din Convenția Internațională pentru apărarea drepturilor omului.

În aprilie 2006, instanța de judecată din localitatea Dondușeni a declarat divorțul dintre reclamantă și soțul dânsei A.O. Aceeași instanță a acordat custodia fiicei lor soțului. În cauză Marcela Bordeianu a depus apel. În luna septembrie a aceluiași an, Curtea de Apel Bălți a stabilit domiciliul copilului la mamă.

Mama a depus un titlu executoriu pentru executarea deciziei Curții de Apel. Fostul soț a făcut, între timp, recurs împotriva deciziei de încredințare a fetei către mamă și, de asemenea a cerut și suspendarea procedurii de executare. Aceasta a fost suspendată în noiembrie 2006 prin decizia Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. O lună mai târziu, aceeași instanță a respins recursul tatălui. Decizia a rămas definitivă.

În luna ianuarie 2007, executorul judecătoresc a emis o decizie, pe care nu a motivat-o, prin care a restituit titlul decizia de execuție mamei. Dreptul intern al Republicii Moldova prevede că un executor judecătoresc are dreptul de restitui solicitantului titlul executoriu. Reclamanta a contestat restituirea la instanța din Dondușeni. Instanța a respins argumentul executorului că hotărârea care trebuia să se aplice nu prevedea atribuirea copilului de la un părinte la altul. Ca atare instanța de judecată a obligat Oficiul de executare la reluarea executării.

În luna februarie 2007 s-a reluat executarea. Executorul a stabilit un termen de zece zile pentru executarea voluntară a hotărârii. În același timp a solicitat Curții de Apel din Bălți explicații privind conținutul hotărârii din septembrie 2006. Instanța din Dondușeni a stabilit suspendarea executării până când urma să se pronunțe Curtea de Apel.

În martie 2007, executorul a convocat părțile, pe 4 aprilie, în cadrul primăriei municipiului unde tatăl își avea domiciliul. Deși a fost de acord, în prealabil, soțul nu s-a prezentat. O săptămână mai târziu, executorul a solicitat instanței de judecată să emită un aviz de căutare a soțului. Curtea de Apel Bălți a refuzat solicitarea executorului cu privire la aplicarea hotărârii.

La sfârșitul lunii aprilie, tatăl fetiței a mers de bunăvoie la biroul de executare local. El a fost de acord, verbal, cu o nouă întâlnire stabilită pentru data de 18 mai. Biroul a cerut poliției să întrerupă operațiunile de căutare a soțului motivând că acesta este acord cu punerea în aplicare a hotărârii. Însă, acesta nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită. S-a întocmit un proces verbal în care s-a consemnat situația.

Reclamanta a depus plângere penală împotriva fostului soț în luna iunie a aceluiași an pentru motivul că este un obstacol în privința punerii în executare a unei hotărâri judecătorești. Biroul de executare i-a aplicat acestuia o amendă de 200 de lei moldovenești (12 Euro) iar instanța de jucată l-a condamnat pe tată la o amendă administrativă de 1ooo de lei (60 de Euro) pe motivul că nu se conformează unui ordin al executorului judecătoresc.

La începutul lunii august tatăl s-a prezentat la Biroul de executare și a promis că se va întoarce a doua zi cu fiica. La data stabilită părțile au mers la punctul de întâlnire. În afara executorului judecătoresc, au mai fost prezenți un asistent social, un doctor, primarul orașului și șeful poliției dintr-un alt oraș. Fetița a plâns și nu a dorit să meargă la mama ei, fapt consemnat de către executor într-un proces verbal. Asistentul social și medicul au întrerupt executarea pentru ca fetița să nu fie traumatizată. În consemnare asistentul social a precizat:”Având în vedere că fetița este stresată și dezvoltă o fobie complexă și nu dorește să stea cu mama sa am cerut întreruperea executării. Comportamentul copilului se datorează faptului că de la divorț comunicarea dintre mamă și ea a fost limitată iar tatăl a influențat-o să fie de partea lui.”

În luna noiembrie 2007, instanța de judecată a hotărât să închidă procedura administrativă inițiată împotriva tatălui pe motiv că nu s-a demonstrat faptul că acesta a împiedicat, în mod intenționat, punerea în executare a hotărârii. În aceeași a restaurat punerea în executare. Tatăl a contestat acest fapt la instanța de judecată din Dondușeni.

În ianuarie 2008, reclamanta a prezentat un nou ordin de executare executorului judecătoresc care l-a invitat pe tată pentru a confirmarea voluntară. El a refuzat să dea vreun răspuns acestei solicitări. Executorul a stabilit o nouă întâlnire pentru luna aprilie. La această întâlnire hotărârea nu a putut fi pusă în executare din cauza refuzului copilului de a comunica cu mama sa.

În luna august executorul a încercat să stabilească o nouă întâlnire la primăria orașului. În procesul verbal s-a notat că tatăl nu s-a putut prezenta, deoarece trăia în Chișinău.

În luna septembrie executorul judecătoresc a sesizat instanța de judecată din Dondușeni și a solicitat schimbarea modului de executare a hotărârii, ca urmare a refuzului fetiței de a comunica cu mama sa. Tribunal și-a declinat competența în favoarea curții de Apel din Bălți. Astfel, câteva zile mai târziu, executorul a trimis cererea la instanța indicată. Curtea de Apel a respins acțiunea motivând că acesta ar fi schimbat conținutul hotărârii.

În noiembrie în urma unei noi încercări de punere în executare a hotărârii, asistentul social a precizat în procesul verbal: ”în 20 noiembrie 2008, am participat împreună cu executorul judecătoresc pentru a încerca să execute hotărârea Curții de Apel cu privire la transmiterea minorului la mamă. Pentru a se evita presiunile atât din partea tatălui cât și a bunicii și pentru a clarifica atitudinea și angajamentul copilului față de fiecare părinte, a fost sugerat ca întâlnirea să aibă loc pe un teren neutru, la grădiniță locul în care fetița se simte confortabil, sau în oraș. ..Atunci când toate celelalte încercări de a transmite copilul au eșuat, procedura a avut loc la casa bunicii sau la casa tatălui. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel nu a fost executată pentru că situația este tensionată, tatăl nu permite nimănui să se aproprie de copil ( a fost filmat întregul proces). Copilul a fost speriat, stresat și a dezvoltat o fobie complex față de mamă. Copilul are nevoie de intervenția unui psiholog și de o consultație la un medic psihiatru.”

Asistentul social a mai precizat și că tatăl a făcut totul pentru a distanța fetița de mama ei.

La termenul propus copilul nu a fost adus la grădiniță și nici în oraș.

Asistentul social a propus ca obligatoriu ca mama să-și vadă fetița de cel puțin două ori pe săptămână la grădiniță în prezența unui asistent.

În luna februarie 2009, un consiliu medical a stabilit că fetița suferea de ”nevroză reactivă” și a recomandat să se amâne executarea hotărârii judecătorești pentru o perioadă de la șase la douăsprezece luni.

Executorul judecătoresc a prezentat Curții de Apel Bălți o altă cerere de oprire sau de schimbare a modului de executare cu explicații asistentului și ale consiliului medical. Cererea i-a fost refuzată.

În aprilie 2009, executorul a solicitat instanței din Dondușeni o cerere de plasare a fetiței într-o instituție publică pentru copii. Instanța a refuzat cererea pe motiv că numai copiii fără părinți sau cei care se află într-u mediu periculos pentru sănătatea și viața lor ar putea fi plasați într-o asemenea instituție publică.

O nouă încercare de punere în executare a avut loc în mai și iunie. Nici una dintre încercări nu a reușit, deoarece tatăl nu a fost prezent iar fetița se afla în alt sat, împreună cu bunica ei. La încercarea din iulie, starea emoțională a fetiței care a refuzat, iar, să comunice cu mama ei a făcut imposibilă punerea în executare a hotărârii. Asistenții sociali au considerat că transmiterea către mamă ar avea, în ceea ce privește fetița, consecințe imprevizibile.

Drepturile interne pertinente ale cauzei sunt prezentate în Anexa 2 la lucrare.

Marcela Bordeianu a susținut că ineficiența autorităților moldovene , care nu au reușit să implementeze rapid eforturile necesare pentru a se reuni cu fiica sa , potrivit hotărârii definitive în favoarea sa , a constituit o încălcare a dreptului său la respect pentru viața de familie , garantat de articolul 8 , care prevede , în partea relevantă , după cum urmează : " 1 . Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale ( … ) de familie ( … ) .2 . Nu poate exista amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în ​​măsura este în conformitate cu legea și constituie o măsură într-o societate democratică , este necesară ( .. . ), protecția sănătății sau a moralei , ori protejarea drepturilor și libertăților altora . "

Guvernul a contestat acest argument și a susținut că plângerea a fost .în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 al. 3 din Convenție. Ea trebuia să fie constată ca inadmisibilă din orice alte motive de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuia declarată admisibilă .

În fond Guvernul a susținut că perioada cuprinsă între 26 octombrie 2006 și 13 decembrie 2006 nu este imputabilă statului , deoarece hotărârea Curții de Apel Bălți nu a devenise încă definitivă .

În al doilea rând, Guvernul a susținut că eșecul de punere în executare a hotărârii s-a datorat comportamentul reclamantei , care a vizitat foarte rar copilul la școală sau acasă, iar că soțul ar fi facilitat măsurile necesare pentru executarea deciziei să nu poată fi realizate. Guvernul a criticat , de asemenea, faptul că reclamanta a așteptat o lună înainte de a contesta inacțiunea aprodului , apoi ea a avut ocazia de a face acest lucru de la 13 decembrie 2006, în cazul în care hotărârea a devenit definitivă și executorie.

În cele din urmă, Guvernul a susținut că respectarea obligației pozitive din articolul 8 al Convenției, autoritățile moldovenești au luat măsuri adecvate și suficiente la dispoziția lor. Astfel Curtea din Dondușeni l-a amendat de două ori pe tată , în urma refuzului de a se conforma hotărârii definitive

În al doilea rând , Guvernul s-a referit la recomandarea Consiliului Medical din 23 februarie 2009 prin care s-a solicitat amânarea execuției pentru o perioadă de șase la douăsprezece luni. A susținut că executarea hotărârii în cauză s-a dovedit a fi foarte dificil, din cauza fetei care prezenta probabilitate mare de deteriorare a stării sale psihice în caz de sindrom de alienare dacă măsurile de executare ar fi fost prea brutale .

S-a subliniat faptul că obligația autorităților naționale de a lua măsuri nu este absolută , pentru că , uneori, reuniunea a unui părinte pentru copiii săi nu poate avea loc imediat și necesită acțiuni premergătoare .

Reclamanta a considerat că decizia executorului judecătoresc ca pentru a se restabili titlul executoriu din ianuarie 2007 nu a fost justificată . Ea a susținut că acțiunile executorului judecătoresc care a solicitat o explicație a hotărârii în cauză , schimbarea modalității de executare și plasamentul copilului au fost de natură dilatorii și au fost concepute pentru a îndepărta și mai mult copil de mama lui . Ea spune că a fost intimidată , umilită sau disperată de situația creată de soț și autorități . Ea spune că nu are nici o responsabilitate pentru starea mentală a copilului sau dezvoltarea sindromului alienării parentale , acesta din urmă fiind cauza influenței și manipularea soțului și a celora din cercul lui exercitată asupra copilului . În cele din urmă , se susține că sancțiunile impuse de executor au fost ineficiente , deoarece procedura administrativă împotriva acestuia din urmă a fost încheiată fără rezultat . În opinia reclamantei , atitudinea de mai sus a autorităților , care nu au în fundamental de a asigura punerea în aplicare a obligației lor de decizii este una din principalele cauze de ingerință în dreptul său la respectarea vieții de familie .

Curtea a notat, în primul rând, că nu se contestă de către părți că relația dintre reclamantă și fiica sa intră în sfera vieții de familie în conformitate cu articolul 8 din Convenție. Pentru mamă și copil este un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți a fost ruptă, iar măsurile naționale care împiedică un astfel de drept sunt o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 din Convenție.

Curtea a reiterat că în timp ce articolul 8 este ,” în esență, acela care protejează individul împotriva interferențelor arbitrare ale autorităților publice , nu doar obliga statul să se abțină de la astfel de interferențe : în acest angajament negativ , nu poate fi inerent într-un respect efectiv de obligații pozitive private sau de viața de familie . Acestea pot solicita adoptarea unor măsuri la respectarea vieții de familie , chiar și în relațiile dintre indivizi” .

În ambele alte cazuri , trebuia să se țină seama de echilibrul just între interesele concurente ale individului și societății în ansamblu ; aceeași în ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere. În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive , Curtea a precizat în repetate rânduri că articolul 8 ”include dreptul unui părinte de a avea măsurile luate pentru a corespunde cu copilul și obligația autorităților naționale de a lua”.

Curtea a admis că o schimbare în circumstanțele relevante pot justifica neexecutarea unei decizii finale cu privire la întâlnirea cu fetița. Cu toate acestea, având în vedere obligațiile pozitive în conformitate cu regula de la articolul 8 și obligația generală a statului de drept, Curtea trebuia să se asigure că o astfel de schimbare de circumstanțe care nu se datorează eșecului autorităților naționale de a adopta toate măsurile care ar putea fi în mod rezonabil necesare pentru a pentru a facilita punerea în aplicare a unei astfel de decizii.

Curtea nu a fost de acord cu Guvernul că eșecul executării hotărârii s-a datorat comportamentul reclamantei, care ar fi vizitat foarte rar copilul. Într-adevăr, faptele cauzei arată că reclamanta nu a putut să-și viziteze copilul timp de cel puțin opt luni, din cauza naturii recalcitrante a tatălui. Curtea nu a acceptat punctul de vedere al Guvernului de care afirmat că reclamanta a acceptat tacit situația creată, având în vedere numărul și frecvența de măsuri luate de acesta autorităților. În consecință, Curtea consideră că reclamantul a demonstrat suficient disponibilitatea de a fi cu fiica sa.

71. De altă parte, Curtea a acceptat argumentul Guvernului că în perioada cuprinsă între 26 octombrie 2006 și 13 decembrie 2006 nu poate fi atribuită statului, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bălți a devenit definitivă din 13 decembrie 2006.

În ceea ce privește perioada care a urmat după această dată, Curtea trebuia să stabilească dacă autoritățile au desfășurat, cu promptitudine și rezonabil, măsurile necesare și adecvate pentru a facilita executarea hotărârii judecătorești.

Curtea a notat că, numai după douăzeci de zile de la atribuirea de către autoritatea de lucru judecat a hotărârii, executorul judecătoresc a restaurat titlul executoriu a solicitantului, fără a oferi motive.

Curtea a notat și că hotărârea în cauză nu a prezentat nici o dificultate deosebită în interpretarea și explicarea hotărârii care urma să fie pusă în executate și nu pare să fi fost justificată de o necesitate obiectivă. Refuzul repetat al instanțelor pentru a explica avantajul de judecată a confirmat această concluzie. În consecință, Curtea consideră că perioada cuprinsă între 13 decembrie 2006 și 27 martie 2007 este imputabilă statului.

Curtea a notat că la 12 aprilie 2007, instanța de judecată din Dondușeni a emis un aviz de căutare pentru soț Curtea admite că o astfel de măsură a fost rezonabilă și necesară atunci când acesta evita executarea. Cu toate acestea, Curtea este de părere că Guvernul nu a produs nici o dovadă că această căutare a fost de fapt realizată.

Curtea a observat că, în ciuda reticența de a coopera demonstrat de soț, instanțele de judecată nu au comandat comportamentul său în fața executorului judecătoresc. Mai mult, Curtea a pus la îndoială eficacitatea avizului de cercetare, deoarece noua adresă a soțului a rămas necunoscută de către executorul judecătoresc pentru procedurile ulterioare.

În ceea ce privește amenzile, Curtea nu a fost convinsă că valoarea acestor sancțiuni a fost suficient de importantă pentru a fi susceptibile în a provoca tatăl să-și schimbe atitudinea. În plus, Curtea constată că acesta din urmă a fost folosită ineficient, pentru că în final a fost anulată prin decizia din 20 noiembrie 2007.

Pentru 13 decembrie 2006au 10 august 2007, Curtea nu poate constata că, la momentul primei reuniuni între mama și fiica după ce au trecut aproape opt luni după ce hotărârea a devenit definitivă alienarea fetiței se datorează faptului că de la divorț și atunci reuniunile și comunicarea între mama și fiica au fost limitate de către soț. În consecință, Curtea a conchis că în această perioadă, Guvernul nu a luat măsuri suficiente și adecvate pentru a preveni consecințele prea mult timp o separare între reclamant și fiica sa și facilitarea executării hotărârii judecătorești.

Curtea a notat că întâlnirea între părțile din data de 10 august 2007 a rămas fără succes din cauza refuzului de fata pentru a se alătura solicitantului. Rezultă că în momentul procedurii de executare, autoritățile nu mai puteau ignora faptul că fata prezenta o alienare care a atins un nivel care a amenințat executarea hotărârii judecătorești și că soluția necesară era o abordare complexă cu participarea experților. Curtea a observat că nu s-a făcut nimic în acest caz. În ciuda recomandărilor executorul a decis să se întoarcă executarea inițială.

În ceea ce privește noile măsuri luate de către executorul judecătoresc și instanța din Dondușeni , apoi Curtea de Apel Bălți care a solicitat a obține o explicație a hotărârii care urmează să fie puse în aplicare , și apoi să fie respinse ca nefondate, instanța europeană le consideră pur dilatoriu deoarece conținutul hotărârii a fost lipsit de ambiguitate .

Având în vedere toate constatările făcute în cauză, Curtea nu a putut decât să noteze că hotărârea definitivă din 26 septembrie 2006 a rămas neexecutată timp de aproape patru ani. Ea a observat că această situație continuă nu este din vina reclamantei , care a solicitat în mod regulat, în fața autorităților punerea în fapt a hotărârii și de a obține întoarcerea fiicei sale .

Curtea acceptă faptul că non- performanță se datorează în principal de reticența aparentă a tatălui , apoi a copilului condiționat de primul .

90 . Cu toate acestea , clar pentru Curte , în acest caz, a fost că autoritățile nu au demonstrat diligențele adecvate pentru a-l aduce pe soțul reticent în situația de a-și îndeplini obligația , dacă era necesar , prin constrângere suficient de sistematică , prin metode chiar mai dure pentru a se reuși schimbarea de atitudine a acestuia . Curtea a reiterat că , în acest caz , caracterul adecvat al unei măsuri este judecat de rapiditatea punerii sale în aplicare : procedurile de alocare a autorității părintești , inclusiv punerea în aplicare a deciziei, având în vedere că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele care nu locuiește cu el. Având în vedere vârsta copilului , și anume cinci ani , în 2007 , și de mediul familial perturbat , Curtea a luat în considerare argumentul reclamantei că , la prima întâlnire copilul a fost deja de mai mult de opt luni, sub influența exclusivă a tatălui său , într-un mediu ostil pentru ea.

În opinia Curții, autoritățile naționale, în acest caz, au permis ca acest caz să fie decis de către simpla trecere a timpului , astfel că restabilirea legăturilor între reclamant și fiica lui nu mai fi fost posibilă la data procesului .

În speța Bordeianu vs. Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât:

1 Declararea cererea admisibilă ;

. 2 Susține că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție ;

4 . Susține că statul pârât trebuie să plătească reclamantului , în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 al. 2 al Convenției , 10 000 EUR ( zece mii euro ) ca de prejudiciu moral , plus orice taxă care poate fi percepută de impozit pentru a fi transformate în lei moldovenești;

CAP 5. OPINII

Și în România și în Republica Moldova legislația națională a fost armonizată cu cea internațională referitoare la drepturile copilului. După cum se relevă din cele două cazuri, amândouă statele prezintă aceeași problemă în ceea ce privește funcționarea sistemului juridic. Chiar dacă legea permite ca toate drepturile copilului să fie, de deplin respectate, sistemul nu reușește să facă acest lucru. Bineînțeles că există diferențe între cele două țări în ceea ce privește funcționarea sistemului. Chiar în legislație sunt câteva diferențe care reflectă, de fapt, mentalitățile existente în cele două state, diferențe de ordin socio-cultural, putând fi vorba de două arhetipuri naționale care s-au dezvoltat în condiții diferite. O astfel de diferență o constituie concepția că interesele familiei primează peste interesele copilului, din Republica Moldova, fapt reliefat și articolul din Constituția acestei țări, Articolul 48, Familia, (4) ”Copiii sunt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor”.

Cu certitudine și România, și Republica Moldova au probleme în ceea ce privește înțelegerea și asimilarea principiilor din Declarația Universală și Convenția Europeană la nivelul celor care fac parte din sistemul care asigură și sancționează nerespectarea drepturilor copilului. Nici una dintre cele două țări nu au un sistem juridic bazat pe jurisprudență, pe precedent.

Referitor la România, forurile internaționale apreciază că, la nivel de legislație, s-au întreprins următoarele măsuri privind drepturile copilului:

S-a adoptat un pachet de legi care cuprind legi prin care s-a consolidat cadrul legislativ

de protecție a drepturilor copilului

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție s-a transformat în Autoritatea

Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului care și-a extins mandatul în domeniul promovării și protecției drepturilor tuturor copiilor din România

În 2005 s-a adoptat un Plan național de acțiune în domeniul drepturilor și protecției

S-au înființat instituții relevante în materia drepturilor copilului cum ar fi: Oficiul

Româna pentru Adopții, Agenția Națională de Prevenire a Traficului de Persoane, Agenția Națională pentru Protecția Familiei

Ratificarea Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de Persoane

Ratificarea Convenției privind statutul apatrizilor.

Alte rapoarte, la nivelul forurilor internaționale de resort, au ca numitor comun aceleași probleme. Ele reliefează lacune la nivelul sistemului social și politic care conduc, din păcate, la nerespectarea drepturilor copiilor în anumite circumstanțe. Așa cum arată și cazul prezentat în lucrare, părinții de sex masculin sunt discriminați cu privirea la primirea custodiei. Și aici este vorba de gândire dobândită în urma unei perioade îndelungate în care, și în legislație, dar și în practică ideea de bază a fost că mama este cea care trebuie să fie favorizată în raporturile sale cu copilul.

O altă problemă identificată este acea a magistraților care nu sunt bine pregătiți pentru a judeca cauze care implică drepturile copilului. Instanțele de judecată nu s-au arătat a fi preocupate de acordarea dreptului la legături personale cu ambii părinți, după pronunțarea unui divorț. Gaston Lafargue vs.România reliefează această situație.

Poate una dintre marile probleme în materie de drepturi ale copilului, în România, este cea a asistării psihologice a copilului în urma separării părinților, pentru vindecarea traumelor suferite.

De asemenea s-a constat că nu există o metodologie coerentă de audiere a minorilor în

instanță.

Un raport al ONU privind respectarea drepturilor copilului în Republica Moldova sublinia următoarele : ”în Republica Moldova a avut loc reforma administrativ-teritorială, în urma căreia a fost creată o nouă structură a autorităților administrației publice locale, s-au produs două „metamorfoze” mari: Ministerul Muncii și Protecției Sociale s-a transformat în Ministerul Sănătății și Protecției Sociale (iulie, 2005), ulterior, el a fost reorganizat în Ministerul Sănătății și Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului (Hotărârea Guvernului nr. 52 din 18.01.2007), acestuia din urmă atribuindu-i-se competențele funcționale de bază în domeniul protecției familiei și a drepturilor copilului”.

Într-un raport intitulat ”Viața în ochii copilului”, de fapt raportul copiilor despre respectarea Convenției privind drepturilor copilului în Republica Moldova

în care s-a menționat că este încălcat, în mai multe situații. În acest raport s-au consemnat chiar declarații ale copiilor, privitoare la drepturile lor. În ceea ce privește copiii care au familiile dezmembrate, unii dintre ei ajung vagabonzi. Despre situația lor, micuții din Moldova au scris:

„Și la sat, și la oraș sunt copii boschetari care sunt înjosiți de ceilalți oameni, nu sunt

asigurați cu protecție din partea statului, nici măcar cu internat”.

Chiar dacă statul este obligat să ofere protecție specială copiilor aflați în această situație, de multe ori acest lucru nu se întâmplă.

În același raport sunt incluse declarații de-a dreptul înfiorătoare: „Părinții, dacă nu le-a plăcut ceva – bătaie. Ei nu se gândesc la copii. După ce sunt bătuți, maltratați de părinți, copiii se gândesc că toată lumea o să se poarte așa cu dânșii”.

„Părinții au probleme la muncă sau este o situație financiară precară și ei se răzbună

acasă pe copii – li se limitează timpul liber, îi impun la munci, îi privează de televizor,

nu le dau voie să se ocupe cu activitățile lor preferate, chiar dreptul la asociere se

încalcă”.

„În unele familii, copiii sunt expuși violenței din partea părinților, care au multe

probleme și se descarcă pe această ființă lipsită de apărare”.

În RAPORT privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2011 redactat de către Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova s-a pus problema ca, în Republica Moldova este necesar a se pune în aplicare un mecanism prin care aplicarea corectă a executării, pentru a-l face funcțional și echitabil pentru toate părțile care sunt implicate în executare. Chiar dacă s-a urmat un proces anevoios pentru asimilarea profesiei de executor judecătoresc cu una liberală, există mari probleme în ceea ce privește executarea. S-a solicitat a se monitoriza și evalua activitatea acestora în ceea ce ține de obligațiilor lor profesionale, care le revin în conformitate strictă cu legea și, mai ales calitatea legislației în materie de executări.

Pentru că Moldova și-a manifestat dorința de a se integra în structurile europene, s-au accesat fonduri pentru promovarea drepturilor copilului prin mai multe programe și s-au realizat mai mult campanii. Toate rapoartele forurilor care se ocupă cu problematica drepturilor copilului arată același lucru, și anume că este necesar a se investi încă mult în această privință.

Concluzia este că România și Republica Moldova, deși au implementat principiile tratatelor și convențiilor din domeniul drepturilor copilului pe care le-au ratificat, la nivel de legislații și instituții publice, au probleme de mentalitate chiar la nivelul structurilor. Bineînțeles că situațiile diferă, datorită situațiilor socio-economice diferite sin cele două țări.

.

BIBLIOGRAFIE

1. C. Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2005

2. R. Bell, „History of Child Influence; Medieval to Modern Times” în „Child Effects on Adults”,

3. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentarii și explicații, vol.II, Ed. C.H. Beck, București, 2007;

4. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României – comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1997

5. Marcian I. Niciu, ș.a. Culegere de documente de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 1997

6. S . Rădulescu, „Sociologia vârstelor”, Editura Hyperion XXI, București, 1994;

7. Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1999

8. Georgio del Vechio, „Diritto naturale e unità europea, Roma, 1959;

9. Irina M. Zlătescu, Drepturile copilului și tânărului, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2003;

10. Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache, Rodica Șerbănescu (coordonatori) „Drepturile Copilului și tânărului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București

11. Monitorul Oficial

12. Raportul copiilor despre respectarea Convenției privind Drepturile Copilului în Republica Moldova VIATA ÎN OCHII COPILULUI,, Chișinău, Editat de Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului, 2008;

13 http://lex.justice.md

14. http://www.dasib.ro/doc/PROCEDURAADOPTIEI.doc

15. http://legeaz.net/dictionar-juridic/adoptie

15. http://csm1909.ro/csm/linkuri

16. http://hudoc.echr.coe.

17. http://www.cido.org.md/

18. http://www.unicef.ro/pagina-copiilor/drepturi/conventia-drepturilor-copilului/

19.http://europa.eu/legislation_summaries/development/general_development_framework/r12533_ro.ht

20..http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/r12555_ro.htm

21.http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/r12555_ro.htm

22.http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/16031.ro07.pdf

23.http://mts.ro/tineret/politici-pentru-tineret/parlamentul-european-politica-in-domeniul-tineretului

24. http://www.europarl.europa.eu/portal/ro

25. http://www.european-council.europa.eu

26. http://ec.europa.eu

=== Anexa ===

A. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii

63. Dispozițiile pertinente ale Convenției de la Haga sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 7

      Autoritățile centrale urmează să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor și a realiza celelalte obiective ale prezentei convenții.

      În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:

      a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit;

      b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;

      c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluție amiabilă;

      d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a copilului;

      e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției;

      f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;

      g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat;

      h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericol a copilului;

      i) pentru a se ține reciproc la curent asupra aplicării convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.

ARTICOLUL 21

       O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorității centrale a unui stat contractant, potrivit acelorași modalități, cu o cerere vizând înapoierea copilului.

       Autoritățile centrale sunt legate prin obligațiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare și îndeplinirea tuturor condițiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă și în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.

      Autoritățile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniția sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum și a condițiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.

B. Codul familiei

64. Dispozițiile pertinente din codul familiei sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 42

Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori.

ARTICOLUL 43

Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile

părintești.

Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu

acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.

ARTICOLUL 108

Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în

care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.

Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivității; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.

C. Codul penal

65. Articolul 307 din Codul penal enunță:

ARTICOLUL 307

Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală

D. Codul de procedură penală

66. Dispozițiile pertinente din codul de procedură penală sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 278

(1) Plângerea împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta pot fi contestate în fața procurorului ierarhic superior (…)

67. Prin legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, a fost introdus un articol nou.

ARTICOLUL 278 1

După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum si orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere in termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 si 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în prima instanță.

E. Codul de procedură civilă

68. Dispozițiile pertinente din codul e procedură civilă sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 373

(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanțe, care a cunoscut fondul cauzei (…)

(3) Executarea se îndeplinește prin executorii judecătorești.

(4) În cazurile prevăzute de lege, precum si atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite.

69. Articolul 373 din codul de procedură civilă a fost modificat prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 din data de 14 septembrie 2000, publicată în Buletinul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 și intrată în vigoare la data de 2 mai 2001, adică la 7 luni de la data publicării. (articolul IX din Ordonanța de urgență nr. 138/2000, așa cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 290/2000).

70. Dispozițiile pertinente ale noului articol 373 sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 373

Deciziile judecătorești sunt executate de către executorii judecătorești care țin de resortul tribunalului de primă instanță din locul în care se realizează executarea.

Cu excepția dispozițiilor speciale ale legii, tribunalul însărcinat cu executarea este tribunalul de primă instanță în resortul căruia are loc executarea.

ARTICOLUL 399

Este de asemenea posibil să se formuleze o contestație la executare, atunci când este necesar să se clarifice sensul, întinderea sau modalitatea punerii în operă a titlului executoriu, sau în cazul în care organul însărcinat cu executarea refuză să îndeplinească actul de executarea așa cum a fost el prevăzut prin lege.

F. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii pentru organizarea judiciară

71. Dispozițiile pertinente ale legii nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii de organizare judiciară, enunță:

ARTICOLUL 30

Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți in parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească sub autoritatea ministrului justiției.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității si. al controlului ierarhic.

ARTICOLUL 31

Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:

i) Apărarea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor handicapate;

ARTICOLUL 38

Ministrul justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție si din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercită controlul asupra tuturor procurorilor.

Când consideră necesar, ministrul justiției, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detașați in Direcția relații cu Ministerul Public si coordonarea strategiei antiinfracționale din cadrul Ministerului Justiției.

Ministrul justiției poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție informări asupra activității parchetelor si să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracțional.

Ministrul justiției are dreptul să dea dispoziție scrisă, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, in condițiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracțiunile despre care are cunoștință si să promoveze in fata instanțelor judecătorești acțiuni si căi de atac necesare apărării interesului public. Nu vor putea fi date însă dispoziții pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.

=== Anexa_1 ===

ANEXA NR.1

A. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii

63. Dispozițiile pertinente ale Convenției de la Haga sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 7

      Autoritățile centrale urmează să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor și a realiza celelalte obiective ale prezentei convenții.

      În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:

      a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit;

      b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;

      c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluție amiabilă;

      d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a copilului;

      e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției;

      f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;

      g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat;

      h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericol a copilului;

      i) pentru a se ține reciproc la curent asupra aplicării convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.

ARTICOLUL 21

       O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorității centrale a unui stat contractant, potrivit acelorași modalități, cu o cerere vizând înapoierea copilului.

       Autoritățile centrale sunt legate prin obligațiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare și îndeplinirea tuturor condițiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă și în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.

      Autoritățile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniția sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum și a condițiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.

B. Codul familiei

64. Dispozițiile pertinente din codul familiei sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 42

Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori.

ARTICOLUL 43

Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile

părintești.

Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu

acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.

ARTICOLUL 108

Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în

care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.

Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivității; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.

C. Codul penal

65. Articolul 307 din Codul penal enunță:

ARTICOLUL 307

Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală

D. Codul de procedură penală

66. Dispozițiile pertinente din codul de procedură penală sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 278

(1) Plângerea împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta pot fi contestate în fața procurorului ierarhic superior (…)

67. Prin legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, a fost introdus un articol nou.

ARTICOLUL 278 1

După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum si orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere in termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 si 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în prima instanță.

E. Codul de procedură civilă

68. Dispozițiile pertinente din codul e procedură civilă sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 373

(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanțe, care a cunoscut fondul cauzei (…)

(3) Executarea se îndeplinește prin executorii judecătorești.

(4) În cazurile prevăzute de lege, precum si atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite.

69. Articolul 373 din codul de procedură civilă a fost modificat prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 din data de 14 septembrie 2000, publicată în Buletinul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 și intrată în vigoare la data de 2 mai 2001, adică la 7 luni de la data publicării. (articolul IX din Ordonanța de urgență nr. 138/2000, așa cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 290/2000).

70. Dispozițiile pertinente ale noului articol 373 sunt redactate astfel:

ARTICOLUL 373

Deciziile judecătorești sunt executate de către executorii judecătorești care țin de resortul tribunalului de primă instanță din locul în care se realizează executarea.

Cu excepția dispozițiilor speciale ale legii, tribunalul însărcinat cu executarea este tribunalul de primă instanță în resortul căruia are loc executarea.

ARTICOLUL 399

Este de asemenea posibil să se formuleze o contestație la executare, atunci când este necesar să se clarifice sensul, întinderea sau modalitatea punerii în operă a titlului executoriu, sau în cazul în care organul însărcinat cu executarea refuză să îndeplinească actul de executarea așa cum a fost el prevăzut prin lege.

F. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii pentru organizarea judiciară

71. Dispozițiile pertinente ale legii nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii de organizare judiciară, enunță:

ARTICOLUL 30

Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți in parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească sub autoritatea ministrului justiției.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității si. al controlului ierarhic.

ARTICOLUL 31

Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:

i) Apărarea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor handicapate;

ARTICOLUL 38

Ministrul justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție si din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercită controlul asupra tuturor procurorilor.

Când consideră necesar, ministrul justiției, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detașați in Direcția relații cu Ministerul Public si coordonarea strategiei antiinfracționale din cadrul Ministerului Justiției.

Ministrul justiției poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție informări asupra activității parchetelor si să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracțional.

Ministrul justiției are dreptul să dea dispoziție scrisă, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, in condițiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracțiunile despre care are cunoștință si să promoveze in fata instanțelor judecătorești acțiuni si căi de atac necesare apărării interesului public. Nu vor putea fi date însă dispoziții pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.

=== Anexa_2 ===

ANEXA NR:2

Codul de executare a Republicii Moldova, Nr. 443 din  24.12.2004

În conformitate cu articolul 26 șefului Oficiului de executare îi poate fi impusă o amendă de la 200 până la 500 lei moldovenești în cazul în care nu comunică schimbarea sa de adresă sau nu face o execuție; o amendă de 1 000 2 000 de lei moldovenești, dacă se împiedică executarea, prin acțiune sau inacțiune În conformitate cu art. 26 (3), șeful Oficiului de executare poate aplica la instanțele sau urmărire penală o plângere penală sau administrative.

Articolul 64 prevede că este posibil ca executorul judecătoresc poate cere explicații instanțelor de judecata în sensul de cum trebuie efectuată executarea, modul de aplicare, domeniul de aplicare dacă acestea nu sunt clare sau când este este oprit de prevederi contradictorii. De asemenea, se prevede că executorul judecătoresc poate solicita suspendarea procedurii de executare în cazul în care instanța este sesizată cu o cerere de explicație a hotărârii care urmează să fie executate, sau atunci când se emite aviz de cercetare a debitorului. În conformitate cu articolul 80, orice acțiune de aplicare este interzisă în timpul perioadei de suspendare a procedurii.

În conformitate cu articolul 65, executorul judecătoresc poate cere instanței să emită o căutare a debitorului în cazul în care casa de acesta din urmă este necunoscut. Datele despre debitorul citat sunt furnizate de către autoritatea de poliție din districtul în care debitorul își are domiciliul

Articolul 82 prevede o listă exhaustivă de motive pentru revenirea la titlului de creditor de execuție, și anume punerea în aplicare a creditorului, insolvabilitatea debitorului, refuzul creditorului de a accepta bunuri în natură, dacă nu au fost vândute, incapacitatea de a localiza debitorul (cu excepția cazurilor în care se solicită debitorului), sau acțiunile / inacțiunile de prevenire a creditorului de execuție.

În cele din urmă, în conformitate cu articolul 151 alineatul hotărârilor judecătorești în materie de atribuire a unui copil executat de către executorul judecătoresc de face cu participarea persoanei căreia i-a fost acordat custodia, și în prezența lucrătorilor sociali. În cazul în care debitorul împiedică executarea hotărârii judecătorești, șeful oficiului de executare poate impune o amendă de 200 până la 500 de lei, în conformitate cu articolul 149 din codul de executare. Dacă este necesar, executorul judecătoresc poate solicita instanței o cerere de plasare a copilului într-o instituție publică pentru copii.

Codul cu privire la contravențiile administrative din 29 martie 1985

În conformitate cu secțiunea 20011 din Codul cu privire la contravențiile administrative, eșecul sau incapacitatea de a executai o hotărâri definitive presupune aplicarea unei amenzi în cuantum de 3 000 lei.

=== Rezumat ===

REZUMAT

Prezenta lucrare prezintă principalele normative internaționale privind drepturile copilului: Convenția privind drepturile copilului, Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Directiva nr.94/33.CEE care se referă la protecția tinerilor în muncă. De asemenea, comparativ sunt prezentate normativele din România și Republica Moldova privind drepturile copilului, sub aspectelor implementării obligațiilor impune de legislația internațională, ratificată de cele două state.

Pentru demonstrarea unei situații de fapt privind modul în care sunt respectate

drepturile copilului, lucrarea conține două studii de caz, două decizii luate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care a fost încălcat art.8 din din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care stipulează: ”orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, în al doilea paragraf sunt prevăzute restricțiile ce pot fi impuse în exercițiul acestor drepturi, respectiv condițiile în care o autoritate publică poate să intervină în exercitarea dreptului”. Primul caz este Gaston Lafargue vs.România în care statul nu a luat măsurile potrivite și adecvate pentru a se asigura respectarea dreptului tatălui să mențină, timp de șase ani, legături personale cu fiul său. Al doilea caz este Marcelei Bordeianu vs,Republica Moldova, în care mama nu a putut să-și ia copilul la domiciliul său, spre creștere și îngrijire, mai bine de 4 ani.

Cele două cazuri au demonstrat că amândouă statele prezintă aceeași problemă și anume faptul că instituțiile statului nu și-au însușit, la nivel de acțiunile principiile legislației internaționale, ratificate privind drepturile copilului. Lucrarea a demonstrat că armonizarea legislației nu a fost suficientă pentru ca normativele să fie aplicate în spiritul lor.