Controlul Social și Tranziția de Rol la Vârsta a Treia

Controlul social și tranziția de rol la vârsta a treia

De-a lungul evoluției, în ciclul vieții, individul urmează un program sau o succesiune de roluri, care sunt în conformitate cu expectanțele celorlalți membri ai societății. Cercetările sociologice și-au concentrat atenția asupra modului în care factorii de mediu pot influența comportamentul sau, cu alte cuvinte, asupra interacțiunilor dintre caracteristicile individuale și cele sociale, care explică schimbările de comportament (Bush și Simons, 1981).

Rolul social și socializarea

Omul se deosebește de animale prin capacitatea de învățare, proces numit și socializare, care realizează transmiterea, prin limbaj și gesturi, a patternurilor culturale din mediul în care s-a născut. Socializarea este un proces care se desfășoară pe parcursul întregii vieți, presupunând transmiterea abilităților și cunoștințelor necesare îndeplinirii diferitelor roluri (Clausen, 1986). În mod obișnuit, procesul de socializare continuă și după ce maturitatea fizică a fost încheiată, deoarece perioada pregătirii unei persoane, numai în perioada copilăriei, este insuficientă în vederea îndeplinirii diferitelor roluri, de pe tot parcursul vieții. Atunci când socializarea este centrată asupra vieții adultului, ea accentuează importanța expectanțelor, pe care instituțiile și membrii societății le au asupra individului (Brim, 1968). Expectanțele nu fac decât să cizeleze anumite atitudini, interese și opinii, care, uneori, cer desocializarea (învățarea de a renunța la un rol) și resocializarea (învățarea unor roluri noi sau a unor modalități noi de interacțiune).

Conceptul de rol social descrie așteptările pe care le au indivizii ce ocupă o anumită poziție socială de la ceilalți sau, după cum îl definește Linton (1968), rolul reprezintă partea dinamică a statusului. Individului i se atribuie, din punct de vedere social, un status, care este legat de alte statutusuri. Statusul reprezintă o “culegere de drepturi și îndatoriri” (Linton, 1968). Rolul și statusul sunt indispensabile și nu pot fi despărțite, nu există rol fură status și status fără rol. Rolurile nu sunt prezente într-un vid social, ci se dezvoltă într-un context al rolurilor sociale, interacționând între ele. Multe roluri sociale apar în pereche, fiind cunoscute sub denumirea de “set de rol” (exemplu: bunic-nepot, profesor-student, tată-copil etc.). Rolurile pereche sau seturile de rol sunt cunoscute și sub denumirea de roluri complementare, deoarece pretind ca atitudinile comportamentale, aparținând la două persoane, să interacționeze în moduri specifice.

Rolurile sociale, care includ și rolurile complementare, nu sunt definite în termeni specifici, deoarece nu există modele ferme de îndeplinire a acestor roluri între indivizi. Un profesor, de exemplu, poate fi prieten cu studentul și poate să-i dea sfaturi sau consultații în probleme personale (rol de prieten, confesor), pe când altul se concentrează strict asupra îndeplinirilor legate de aspectul didactic (rol de profesor, strict didactic).

Rolurile asumate de individ în societate sunt complementare rolurilor îndeplinite de ceilalți indivizi cu care interacționează. Ele reprezintă o componentă semnificativă, deoarece permit anticiparea diferitelor comportamente și dezvoltarea modelelor comportamentale de răspuns adecvate. Achiziția individuală de roluri reprezintă partea cea mai importantă a procesului de socializare.

Freud nu a folosit, niciodată, conceptul de rol, dar procesul final al dezvoltării psiho-sexuale a individului poate fi considerat ca reprezentat de rolurile de sex (Sales, 1978).

Mead (1934), în teoria despre dezvoltarea sinelui, pune în evidență, de asemenea, importanța rolurilor sociale. Conform teoriei lui Mead, “șinele” (componentă a inconștientului) include două părți, “eu” și “eu” (“I” și “me” în engleză), primul “eu” reprezentând partea spontană a sinelui, care răspunde de activitate, iar al doilea “eu” reprezintă concepția persoanei despre sine. Sinele, argumentează Mead, evoluează ca o funcție a interacțiunii sociale, în care individul poate lua rolul celuilalt, ajungând să înțeleagă modul în care relaționează rolurile sociale. Asumarea rolului celuilalt reprezintă o componentă de bază a socializării. Interacțiunile sociale cu alți indivizi constituie stimuli externi, iar capacitatea de învățare a individului, de sumarizare a rolurilor sociale, este influențată de stimuli interni.

Problema care survine, legată de vârsta a treia, este dacă bătrânii au sau nu un rol social. Unii au considerat această vârstă ca fiind “un statut formal” sau o poziție în societate, alții apreciind că expectanțele membrilor societății, de la vârstnici, lipsesc. Alți cercetători prezintă această vârstă ca fiind “un rol fără rol”.

Când persoanele sunt însă definite ca “bătrâne”, din punct de vedere cronologic sau funcțional, ele continuă să dețină o serie de roluri, pe care le-au ocupat pe tot parcursul vieții, de membri ai familiei, ai comunității, unii chiar continuă să lucreze ca voluntari sau sunt, încă, angajați într-un serviciu. Mai corect ar fi să se analizeze modul în care sunt influențate rolurile la această vârstă (Cary și Kart, 1990).

In Statele Unite, persoanele sunt considerate ca fiind în vârstă atunci când, din punct de vedere cronologic, nu mai sunt capabile să muncească. Vârsta reprezintă criteriul care permite solicitarea unor roluri, corespunzătoare statutului de “om al muncii” sau de “pensionar”.

Potențialitatea de a îndeplini – sau nu – un anumit rol sau un statut ori de a aborda un anumit comportament a devenit, în societatea actuală, mai puțin strictă, în sensul că ne-am obișnuit cu ideea de a întâlni un pensionar la 50 de ani, o bunică la 35 de ani, un decan la 30 de ani și un tată la 60 de ani. In privința normelor legate de vârstă, se poate preciza faptul că, în comunitățile de vârstă omogenă, ele sunt destul de clar trasate.

Tranziția de rol

Vârsta cronologică, în societatea actuală, constituie un criteriu de menținere sau de renunțare la unele realizări dobândite în timpul vieții, în timp ce, în cadrul populațiilor tribale, există alte criterii de împărțire a ciclului de viață și de determinare a unui rol sau a unui statut social. In cazul triburilor de mesachino din Sudan, există trei etape de vârstă, categoria vârstei a treia începând de la 20 spre 30 de ani. Schimbările de comportament așteptate la această vârstă sunt bruște, bărbații care

Crizele vârstei a treia pot fi incluse în trei categorii: crize de pensionare, crize de schimbare a locuinței și crize determinate de pierderea unei persoane apropiate.

Pensionarea a fost considerată, de Bogdan (1992), ca un moment de răscruce în existența individului, căreia i se adaptează cu dificultate, putând determina apariția unei regresii greu de stăpânit. Această “formă de înregimentare socială” a apărut mai întâi în Europa și anume în Germania (1889) și Danemarca (1891). La începutul secolului trecut s-a extins și în afara Europei, în Noua Zeelandă (1908), S.U.A (1911). Pensionarea a fost percepută la început ca o formă de asistență socială, apoi s-a trecut la un sistem de creare de fonduri din contribuțiile făcute în timpul perioadei de muncă, ceea ce a scos-o din sistemul de asistență de binefacere, înregistrând-o în contextul dreptului contribuant personal (Bogdan,1992).

După unii cercetători, dintre care îl menționăm pe Brubaker (1985), s-au identificat, în cazul cuplurilor vârstnice patru tipuri de pensionare:

pensionarea individuală (simplă) sau tradițională. In acest caz,

unul dintre soți, de regulă bărbatul, a fost angajat și astfel numai unul dintre soți se va pensiona; '.

pensionarea nesincronizată din punct de vedere al soțului. In această situație, soțul se pensionează înaintea soției sale. Ea continuă să lucreze, întrucât este de regulă mai tânără sau și-a început cariera mai târziu;

pensionarea nesincronizată din punct de vedere al soției. Acest model de cuplu, în care femeia se pensionează prima, este mai rar. Este situația în care soția este mai în vârstă, ar putea să aibă probleme de sănătate sau să fie necesară prezența ei pentru îngrijirii unui copil ori, a unui părinte.

pensionarea sincronă sau sincronizată este situația în care ambii parteneri au fost încadrați și se pensionează în același timp.

Criza pensionării este determinată, de cele mai multe ori, de schimbarea bruscă a statutului, care duce la modificarea intereselor și capacităților profesionale antrenate până în acel moment, precum și la fi diminuarea prestigiului persoanei în vârstă.

Comportamentul psihologic al bătrânilor față dc pensionare nu este unilateral ci reprezintă o retragere reciprocă a societății și a bătrânului în același timp. Societatea prezintă puține cereri față de bătrâni și le oferă puține ocazii de autoexprimare sau de productivitate. Există două teorii care se impun în studiul procesului de pensionare, care au fost menționate și în capitolele precedente, teoria activității și teoria dezactivării.

Teoria activității susține prelungirea acesteia din etapa de vârstă mijlocie a ciclului de viață sau înlocuirea cu alte activități, care să le compenseze pe cele care nu mai pot fi prestate.

Teoria dezangajării consideră procesul de îmbătrânire ca o respingere reciprocă între individ și societate. Pe măsura înaintării în vârstă, procesele de dezangajare pot determina dezechilibre și crize, acolo unde nu există adaptare. Ambele teorii susțin însă necesitatea activității, iar lipsa acesteia determină dificultăți de adaptare și, implicit, crize.

Legat de pensionare, se manifestă în prezent două tendințe: una, de majorare a vârstei de pensionare, care urmărește valorificarea potențialului biologic și social, prelungirea sentimentului de utilitate, și alta, care manifestă o tendință de limitare a vârstei de pensionare, ca urmare a necesității de eliberare de locuri de muncă pentru generații mai tinere (Bogdan, 1992).

Retragerea din activitate a făcut posibilă apariția unei patologii a pensionării, care a fost descrisă ca o boală ce se manifestă sub forma unui “șoc psihologic”, care apare în jurul acestei perioade. Terminologia folosită este incompletă și descrie doar parțial conținutul acestui fenomen. Frecvența și intensitatea tulburărilor determinate de pensionare pot fi influențate de o serie de factori, cum ar fi: sexul, profesia exercitată, mediul de rezidență și personalitatea individului.

Keith și Colab (1990) susțin că pensionarea nu reprezintă pentru toți bătrînii o criză și că unii chiar se simt bine la pensie. In acest sens, au fost prezentate trei tipuri de reacții față de pensionare (Bogdan, 1992):

reacții echilibrate, de adaptare firească și chiar de resemnare;

reacții optimiste, situație în care pensionarea este așteptată și chiar dorită;

– reacții pesimiste (pensionare ’’catastrofa”), cu expectanțe negative și nesigure pentru viitor.

Cercetările au relevat faptul că femeile suportă mai bine pensionarea decât soții lor, cu toate că pentru ele aceasta reprezintă o reducere a independenței și o pierdere concomitentă a rolului matern, dezavantaje care sunt compensate prin îmbunătățirea relațiilor maritale, pe care cuplul le modelează împreună (Keating și Cole, 1980). Faptul că femeile suportă pensionarea mai bine decât bărbații este consecința faptului că bărbații sunt mai mult și mai total angajați în activitatea profesională, comparativ cu femeile, care sunt angajate, în paralel, în activități casnice, în care se transferă după încetarea activității.

La femei apar probleme deosebite înainte de pensionare, legate de criza de adaptare la înaintarea în vârstă, care coincid cu perioada climacterială.

Atitudinea față de pensionare este influențată, așa cum s-a precizat, și de mediul de rezidență urban și rural.

Comparativ cu o persoană de aceeași profesie din mediul urban, în mediul rural încetarea activității nu se face brusc, ci progresiv, atât în cazul lucrătorului agricol, cât și al unui intelectual.

De asemenea, un nivel ridicat al educației și al statutului face ca pensionarea să fie privită cu mai puțină teamă, aceste persoane având posibilitatea să-și prelungească activitatea. Sunt indivizi care continuă să muncească nu pentru că le place, ci pentru că problemele lor financiare necesită activități care îi solicită. Ei se retrag mai târziu din activitate și suportă mai bine acomodarea socială de după pensionare. La un nivel mediu de ocupare, cu un salariu adecvat, pensionarea este așteptată, neexistând dorința de a munci în continuare. Pregătirea pensionării poate ușura trecerea de la muncă la comoditate și trebuie să constituie un proces de educație, în timpul căruia prezumtivul pensionar poate învăța ce îi oferă viitorul și care sunt eventualele alternative.

Ieșirea iminentă la pensie determină un complex de manifestări, pregătirea constând din sfaturi, care presupun evaluarea datelor adunate cu ocazia apropiatei pensionări, pe baza cărora se vor formula planificările și se vor lua deciziile ulterioare. Situația trebuie considerată mai mult un ajutor, decât o consiliere psihologică, care pare relevantă în contextul social financiar.

Pensionarea a fost asociată cu efectele nedorite ale sănătății, ipoteză care a fost infirmată de cercetători (Streib și Schneider, 1971), precizându-se că alterarea sănătății este asociată cu vârsta și nu cu pensionarea.

În cazul unor persoane care lucrează în medii cu riscuri crescute și care se pensionează, se constată o ameliorare a stării de sănătate. Dacă pregătirile pentru pensionare încep destul de timpuriu, atunci viitorul pensionar poate desfășura activități colaterale cu cele aferente rolului muncii, astfel încât tranziția să se realizeze gradat și sub îndrumare adecvată.

În faza imediat premergătoare pensionării, individul trebuie să-și revizuiască viața la serviciu și să privească realist:schimbările survenite în noul mod de viață. Dacă, în faza de prcpensionare, expectanțele au fost nerealiste, pensionarea poate fi o deziluzie. Pentru unii pensionari, timpul de după pensionare poate fi considerat satisfăcător, iar pentru alții, care sunt incapabili să-și susțină satisfacțiile de bază și să-și restructureze timpul, poate fi considerat nesatisfăcător, presupunând găsirea unui serviciu pentru o parte din timp.

Restructurările ce apar la pensionare sunt urmate de o perioadă de stabilitate, în care pensionarul trăiește independent. Deteriorarea sănătății poate afecta autonomia pensionatului, care se diminuiază pe măsură ce anumite dizabilități își fac apariția (Atchley, 1988).

Viața de familie, în această etapă a ciclului vieții, suferă și ea modificările necesare adaptării familiei din cauza diferențelor biologice și sociale dintre bărbat și femeie. Unele femei, care în anii maturității și-au înlocuit propriile ambiții cu implicarea în viața de familie, consideră anii post parentali ca o ocazie de-a se ocupa de problemele personale. în această perioadă, unii soți pot fi implicați, în continuare, în activitatea lor lor, în timp ce alții pot dori să fie mai mult în centrul familiei, împotrivindu-se realizărilor personale ale soției.

Persoanele care urmează să fie pensionate trebuie să țină seama de câteva aspecte importante. Primul aspect care trebuie avut în vedere este venitul financiar. Cunoașterea nivelului probabil al venitului, respectiv a puterii de cumpărare, este esențială. Un alt aspect îl constituie habitatul, unde și cum vor să trăiască pensionarii și familiile lor. în acest caz, decizia poate fi luată în funcție de mijloace și de preferințe. Locuința pe care au avut-o în proprietate poate fi prea mare sau prea scumpă pentru pensionari spre a o menține. Chiar dacă luarea unei decizii imediate este dificilă, sunt necesare, uneori anumite aranjamente de trai.

Normele reduse, ca și muncile voluntare, sunt posibilități de înlăturare a comodității și de petrecere constructivă și plăcută a timpului. în mod obișnuit, pensionarea micșorează numărul relațiilor interpersonale care se mențin, acestea depinzând, în mare parte, de locul de muncă. Legăturile de familie trebuie să devină mai importante și se impune găsirea surselor de stabilire unor relații noi de prietenie. Legăturile cu biserica și participarea la activități organizatorice în cadrul comunității pot stimula legăturile interpersonale pe care pensionarul le-a pierdut.

Rolul venitului obținut constitue o sursă de autoapreciere pentru numeroși indivizi. Munca plătită dă un sens identității, mai ales pentru bărbații obișnuiți să se definească pe ei înșiși pe baza venitului realizat. Aber (1992) a considerat că munca plătită constituie un factor critic pentru femeile mai în vârstă după moartea soțului.

După perioada pierderii partenerului, munca plătită a avut pentru văduve un rol de identitate împreună cu rolul de îngrijire a, casei. O explicație ar fi că venitul asigurat îi dă individului încredere în posibilitățile lui, putând asfel depăși stresul și necazurile. Venitul asigurat are un rol protectiv, și atunci când se micșorează persoana este afectată profund, mai ales când este la pensie. Femeile care au un serviciu sau o carieră suferă atunci când venitul scade, implicit determinând diminuarea stimei de sine.

Ca urmare a implicațiilor sale, pozitive și negative, pensionarea constitue o problemă de mare importanță a politicilor sociale ale fiecărui stat.

Criza de schimbare a locuinței. Instituționalizarea

Un alt tip de criză sau traumatism, care poate surveni la vârsta a treia, îl reprezintă schimbarea locuinței, respectiv instituționalizarea. Deși această alternativă poate părea decizia cea mai bună pentru toate părțile interesate, imposibilitatea de a-și păstra gospodăria poate avea consecințe dramatice, echivalente cu „dezrădăcinarea” pentru bărâni.

În vederea atenuării șocului instituționalizării este necesar ca acest proces să se realizeze în timp, presupunând parcurgerea unor etape sau pași de către asistentul social și de client, care să permită acomodarea individului cu schimbarea.

Criza pierderii partenerului de viață

Pentru cuplurile bătrâne, teama și neliniștea pentru pierderea partenerului de viață devine o temă realistă. La femeile bătrâne peste șaptezeci și cinci de ani, văduvia este mai frecventă decât la bărbați. Pierderea partenerului reprezintă disoluția ciclului marital și apariția, în locul rolului de soț/soție, al unui alt rol, al celui de văduv/văduvă. Supraviețuitorul, adesea soția, suferă pierderi multiple, nu numai aceea a tovarășului, a iubitului, a confidentului și a partenerului, dar trebuie să suporte și ideea de a nu mai aparține nimănui, de-a nu mai fi util, dorit etc.

Moartea unuia dintre soți produce o criză puternică în stilul de viață a supraviețuitorului, care, chiar și în cele mai fericite situații, necesită o adaptare dureroasă. Uneori, durerea este negată sau inhibată până la dominarea sentimentelor de depresie și a ideilor de sinucidere.

Durerea determinată de pierderea partenerului, în cazul cuplului bătrân, este mare, din cauza atașamentului foarte puternic la această vârstă, determinat de un trecut comun destul de lung.

Din punct de vedere psihanalitic, pierderea presupune ca atașamentul emoțional, investit în persoana decedată, să fie retras în cele din urmă și energia să fie reinvestită în alte atașamente, proces foarte dificil pentru mulți indivizi.

Femeile văduve privesc moartea soțului ca șfârșitul statutului lor de soții, o încetare a rolului central în existența lor, care duce la scăderea respectului de sine, a identității. Ele trebuie să se adapteze la pierderea singurului individ care putea să le valideze cel mai bine imaginea de sine. Statutul femeilor bătrâne depinde foarte mult de succesul ocupațional al soțului, care se răsfrânge și asupra soției. Văduvia duce la disiparea energiilor canalizate asupra rolului central de soție în alte roluri, care să substituie acest rol specific. Problema care apare în cazul persoanelor singure este că, după ani întregi de interdependență, trebuie să învețe să trăiască din nou singure în mediul social, să se refamiliarizeze cu probleme și sarcini care au fost îndeplinite, ani de zile, de altcineva.

Văduvia poate conține potențialitatea unei crize de identitate, favorizată de anumiți factori, cum ar fi tipul legăturii maritale, existența familiei și eventualele bunuri acumulate într-o viață, situații care pot constitui un suport sau, din contră, factori favorizanți ai crizei:

bunurile materiale, acumulate în timpul anilor de căsnicie, pot da noi sensuri semnificative pentru văduvi;

familia, copiii, nepoții pot fi sprijinitori puternici în ce privește identitatea și respectul de sine a bătrânului văduv;

o altă situație este predominanța rolului de soție sau mamă. Pentru unele femei, rolul de mamă l-a umbrit pe cel de soție, iar în unele cazuri, în care copiii pleacă de acasă și partenerul de viață moare, rolul devine inconsistent;

relația maritală și calitatea ei joacă, de asemenea, un rol hotărâtor în acomodarea la noul statut.

Uneori, relația maritală nu a fost caldă și intimă, dar în ciuda acestei stări, prin moartea partenerului, pot fi răscolite aduceri aminte și regrete, sentimente de vinovăție din partea supraviețuitorului, dar independența și sentimentul de autonomie pot facilita adaptarea la starea de văduvie. In cazul în care relația maritală a fost bună și legătura de atașament a fost stabilă, piederea partenerului are un efect puternic. Dacă cei doi parteneri aveau prieteni separați și cariere diferite, soțul supraviețuitor poate fi îndurerat, dar este mai puțin supus crizei, având posibilitatea unei adaptări bune.

Reacțiile de durere atipice, prezente la bătrâni, pot fi clasificate în: reacții întârziate, reacții deformate (distorsionate), reacții cronice și reacții inhibate.

reacție de durere întârziată apare în situația în care durerea a fost amânată, până la comemorarea pierderii sau până la o exprimare a ei.

reacțiile de durere distorsionată iau forma stărilor psihotice depresive. O reacție mai puțin deformată este cea în care supraviețuitorul se identifică cu decedatul și își asumă comportamentul și manierele celui pierdut.

durerea cronică ia forma unei neîncrederi pe durată lungă .

Bătrânii prezintă forme de durere inhibată și cronică, care, în mod obișnuit, împiedică exprimarea deschisă a doliului și somatizarea prin simptome fizice, devenind o cale de substituire a sentimentelor. Cea mai comună afecțiune menționată la bătrâni este depresia, fapt ce nu este surprinzător, datorită pierderilor pe care le suportă. Moartea unei persoane apropiate este cauza cea mai obișnuită a depresiei la bătrâni, dar există și alte pierderi care au fost cruciale, cum ar fi copiii care se mută și renunță la reședința lor, separarea de prieteni. Pierderile repetate pot face ca persoanele în vârstă să devină recalcitrante, opunându-se investițiilor traduse în oameni sau evenimente.

Pierderea vigorii funcției sexuale constituie un factor în plus, care duce la depresie și la sentimentul că viața nu mai are sens.

Când bătrânii se retrag emoțional din fața altora,, își proiectează sentimentele de mânie asupra persoanelor din imediata lor apropiere. Proiecția contribuie la procesul de retragere mutuală, în care dezangajarea persoanelor bătrâne progresează rapid. In această etapă de vârstă se constată o creștere a ratei sinuciderilor. Când bătrânii încearcă să se sinucidă, tentativa poate să fie încununată de succes, deoarece acțiunea este rareori o tactică de a atrage atenția sau un gest disperat de captare a simpatiei. Dorința de moarte poate fi puternică, iar bătrânii sunt persoane cu o condiție fizică fragilă.

Dezangajarea socială și izolarea bătrânilor sunt factori care necesită intervenție promptă, ca răspuns la această situație de criză. A nu lua medicamentele necesare, băutul excesiv, activitatea extenuantă sau alte comportamente care sunt considerate fatale, pot reprezenta o formă de sinucidere pasivă.

Moartea partenerului, urmată de durerea acută și profundă, poate să tulbure rațiunea și simțul realității celui aflat în doliu. În cazul unei boli incurabile, sarcina persoanei care moare este clară, în timp ce sarcina supraviețuitorului este mai puțin clară. Așa cum observă Elisabeth Kiibler-Ross (1970), problemele pacientului muribund se apropie de sfârșit, dar problemele familiei continuă. Autoarea îi încurajează pe practicieni să interacționeze profund cu persoanele muribunde și cu familia, menționând că profesioniștii adeseori privesc moartea ca pe un adversar, a cărui sosire este întâmpinată cu negare și detașare.

După moartea unuia dintre soți, există multe probleme psihologice care revin restului familiei. Părintele supraviețuitor, preocupat uneori de propria durere, nu poate fi prea apropiat de copii, a căror durere, la pierderea suferită, poate fi la fel de intensă.

Munca cu doliul este prima preocupare a celor care lucrează cu familia și este un proces complex și necesar. Imediat după moartea unuia dintre soți, urmează o perioadă de dezorganizare în viața de familie, dar aceasta este de așteptat și majoritatea familiilor se stabilizează, treptat, în rutinele zilnice, în săptămânile care urmează după funerarii. Rubin (1981) a afirmat că principala sarcină, după pierderea unei persoane dragi, este detașarea afectivă de cel iubit. Reacția de durere acută durează trei până la douăsprezece săptămâni, după care continuă doliul pentru o perioadă de unu până la doi ani. La sfârșitul acestei lungi perioade, se consideră că s-a realizat detașarea de persoana iubită.

Durerea persistentă și intensă, dincolo de această perioadă de timp, este consecința abandonării incomplete a celui iubit. Distincția dintre durerea normală și depresie este legată de nevoia de activitate a individului care suportă pierderea. Munca cu durerea reprezintă dezangajarea de cel decedat a celui care suferă, urmată de readaptarea și capacitatea de a forma noi relații interpersonale.

Cercetările au arătat că pierderea este dificilă pentru toată lumea, dar devine criză numai pentru persoanele care sunt în special vulnerabile, datorită experiențelor de viață anterioare. O structură a reacției de durere este că apariția aceasteia este mai curând simultană decât secvențială și poate fi observată în comportamentul persoanelor care suferă pierderea. Astfel de comportamente includ următoarele manifestări:

preocuparea pentru cel pierdut;

identificarea cu cel pierdut;

comunicarea sentimentelor de vină și de ostilitate;

dezorganizarea rutinei zilnice;

acuzarea de dureri somatice.

Majoritatea acestor comportamente însoțesc durerea, în special în perioada acută, și pot indica reacții morbide sau patologice, ori de câte ori devin excesive. Lindemann (1994) a descoperit că reacțiile morbide de durere pot lua forme negative de durere întârziată sau de comportamente aberante. Reacțiile de durere distorsionate pot fi exteriorizate prin comportamente excesiv de active, de joviale sau prin asimilarea celui drag prin adoptarea manierelor sau simptomatologiei tipice acestuia.

Altă indicație a existenței unei reacții de durere morbidă este retragerea de lângă persoanele simpatizate anterior sau retragerea din activitățile practicate înainte de petrecerea evenimentului, situație care persistă dincolo de expectanțele stadiului de durere acută.

Lindemann (1994) a observat o legătură între detașarea de decedat și schimbările de personalitate la cel ce suferă. In timpul durerii acute, schimbările extreme de personalitate pot fi considerate normale, deoarece pot fi atribuite procesului de detașare de persoana decedată. Legarea procesului de detașare de procesul de personalitate, în cazul persoanei îndurerate, l-a condus pe Rubin (1981) la etapizarea acestui proces dual:

etapa echilibrului tulburat, pierderea unei persoane iubite produce un dezechilibru intra-psihic, comportamental și social. Sarcina muncii cu durerea și perioada de doliu este de a restabili echilibrul în aceste zone;

etapa durerii acute, în care se pot distinge schimbări considerabile comportamentale și de personalitate. Aceste schimbări arată că s-a îndeplinit prima cerință a muncii eficiente cu durerea, adică acceptarea pierderii și începerea detașării de persoana decedată;

etapa de doliu, pe măsură ce durerea devine mai puțin acută, munca cu durerea face loc doliului liniștit, detașarea continuă și schimbările de comportament și de personalitate se pot diminua; echilibrul este restabilit. Dacă detașarea de persoana decedată se realizează în condiții bune, schimbările de personalitate și de

Consilierea crizelor

Consilierea trebuie să se diferențieze de cea practică în psihoterapie, de psihologie sau de psihiatrie. Scopul consilierii psihoterapeutice este de a interpreta din punct de vedere patologic problemele clienților. Ea este utilizată atunci când se intenționează pătrunderea spre mecanismele de apărare și de rezistență ale clientului, activate în timpul intervenției lucrătorului social, deci depistarea cauzelor care determină starea respectivă.

Consilierea are ca scop adaptarea clientului la condițiile de viață prezentă, dezvoltarea personalității existente, rezolvarea conflictelor interpersonale, deci urmărește:

reducerea stresului prin oferirea suportului emoțional;

realizarea unui bun management al resurselor deținute de pacient și pregătirea acestuia pentru acceptarea schimbărilor în propria viață.

În cazul în care problemele depășesc competența asistentului social, clientul este dirijat spre serviciile de specialitate.

În privința raportului dintre consiliere și interviu, putem spune că tehnica de consiliere este o extensie a interviului, deoarece utilizează aceleași procedee de comunicare, deosebirea constând în nivelul de rezistență a clientului, care este mai scăzut în timpul consilierii.

Sintetizând, elementele esențiale ale consilierii sunt:

Convingerile și atitudinile consilierului

exprimarea firească și acceptarea diferențelor de rasă, etnie, credință etc.;

încrederea în sine și o gândire pozitivă față de rezolvarea problemelor.

Cunoștințele consilierului

capacitatea de înțelegere a impactului discriminărilor;

cunoașterea modelelor de ajutor specifice culturii locale;

cunoașterea tradiției și a istoricului cultural al comunității.

c. Abilitățile consilierului

utilizarea de metode și tehnici de consiliere, de comunicare, de ascultare activă (care presupune recepționarea mesajelor verbale și non- verbale);

modificarea și adaptarea din mers a propriilor abordări la caracteristicile specifice fiecărei comunități;

influență, sugestie, persuasiune.

Consilierea poate fi realizată, cu bune rezultate, de către persoane nespecializate (prieteni, vecini, rude etc.) și de persoane pregătite în acest domeniu (asistenți sociali, psihiatri, psihologi, clerici etc.), ceea ce nu presupune că orice persoană poate avea succes în consiliere, probabilitatea cea mai mare de a obține rezultate pozitive având-o specialiștii.

Cea mai simplă situație sau problemă, care necesită consiliere, are trei stadii: constituirea unei relații, examinarea problemelor în profunzime și explorarea soluțiilor alternative cu clienții pentru a selecta cursul acțiunii viitoare.

Procesul de consiliere trebuie să reprezinte o conceptualizare din partea clientului, dar și a consilierului. Pentru ca procesul de consiliere să aibă succes, trebuie să se ajungă la stadiul unui dialog interior, „self- talk” din partea clientului, pe măsură ce înaintează în problemă. Aceste stadii, în număr de opt, au fost stabilite de Zastrow (1981) și vor fi prezentate, succint, în continuare.

Stadiul I. Cunoașterea problemei. Presupune o informare asupra problemei. Clientul trebuie să ajungă să-și spună „Am o problemă și trebuie să fac ceva în situația mea”.

În mod involuntar, clienții care ajung la consiliere au fost forțați să vină și, în această situație, s-ar putea să recunoască – sau nu – că au o problemă. Pentru cei care neagă că ar avea probleme, nu pot interveni schimbări constructive decât dacă consilierul îi convinge că există o problemă. în acest caz trebuie găsite date pentru a demonsta existența situației, cu care clientul trebuie confruntat cu mult tact. Dacă continuă să nege existența problemei, înseamnă că el „recunoaște” în sinea sa existența acesteia, dar preferă să încerce să o rezolve singur, fără ajutor. O persoană cu o problemă este „proprietara” problemei și are dreptul să decidă cum dorește să fie ajutată. în această situație, consilierul poate să-și ofere disponibilitatea în viitor, dacă clientul va dori să-l contacteze, spunând doar ceva de genul „dacă te hotărăști să vorbești despre aceasta, ușa mea îți va fi totdeauna deschisă”.

Stadiul II. Relația de consiliere. Pentru ca această consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să ajungă să-și spună singur ’’Cred că acest consilier mă va ajuta”. Dacă cel consiliat își spune „Consilierul nu mă poate ajuta, trebuie să fiu încăpățânat”, nu se va putea stabili o relație pozitivă. La prima întâlnire, consilierul trebuie să acorde atenție tipului de relație care se stabilește cu cel consiliat. În timpul relației de ajutor, consilierul și consiliatul nu trebuie să blocheze comunicarea. Clientul poate comunica ce simte, ce crede și ce cunoaște referitor la problema sa.

Modul de realizare a unei relații constructive presupune, din partea consilierului, respectarea următoarele aspecte principale:

stabilirea unei atmosfere relaxante, confortabile, în care cel consiliat să se simtă în siguranța unei comunicări complete (se poate oferi un ceai, o cafea etc.);

la primul contact cu consiliatul, consilierul trebuie să se prezinte ca o persoană cu înțelegere, cu cunoștințe, capabilă și dornică să ajute;

să fie calm, să nu se manifeste ca fiind surprins sau să râdă atunci când consiliatul începe să vorbească despre problemele sale;

să nu fie judecător, nici moralist, să arate respect pentru valorile consiliatului și să nu-și impună propriile valori;

să-l aprecieze pe client ca pe un egal, nu ca pe un inferior, construind și relația client-consilier pe aceste baze;

să folosească un vocabular corespunzător pentru înțelegerea clientului, dar nu jargoul sau accentul pe care îl folosește clientul;

tonul și vocea consilierului trebuie să transmită mesajul că înțelege profund și se îngrijește de sentimentele consiliatului;

să păstreze confidențialitatea, pentru a nu distruge relația client- consilier;

dacă sunt consiliate rude sau prieteni, există pericolul de subiectivitate.

Stadiul III. Motivarea. în acest stadiu, clientul trebuie să-și spună ’’cred că îmi pot îmbunătăți situația, doresc mai mult pentru mine”. Cel consiliat trebuie să considere motivată schimbarea, pentru a se opera, cu adevărat, o modificare constructivă. Consilierul poate găsi o motivație bună pentru individul descurajat, acceptându-l așa cum este, dar tară a accepta sau a încuraja comportamentul deviant (Losoncy, 1977).

Se impune descoperirea unicității și a punctelor tari ale individului, caracteristica de unicitate trebuie transmisă persoanei descurajate, pentru a-și da seama că este specială și merită atenție.

Stadiul IV. Conceptualizarea problemei este etapa în care clientul trebuie să accepte că ’’problema mea nu este copleșitoare, dar are unele componente specifice, care pot fi schimbate”. Pentru a ajuta clienții în conceptualizarea problemelor, consilierul trebuie să ie analizeze pe rând, în profunzime, împreună cu clientul. Ghidul pentru explorarea problemelor în profunzime pretinde ca:

înainte de explorarea soluțiilor alternative, consilierul trebuie să stabilească gravitatea problemei, de când există, care sunt cauzele, cum apreciază consiliatul problema, precum și capacitatea fizică și mentală cu care s-a confruntat în această privință;

soluțiile date imediat nu trebuie confruntate cu rezolvarea problemei;

după identificarea problemei și a zonei acesteia, există un număr mare de subprobleme, care trebuie identificate și rezolvate, cum ar fi obținerea îngrijirii medicale fonduri pentru continuarea studiilor etc.

prioritatea rezolvării situației este în funcție de problema aleasă de consiliat, care este întrebat în prealabil;

să se manifeste empatie, nu simpatie. Pentru consiliere este recesar să simți și să înțelegi ce simte clientul;

cel mai important instrument al consilierului este percepția lui rersonală, împreună cu propriile sale sentimente. Atunci când se consideră că persoana consiliată a atins o zonă importantă, consilierul trebuie să o încurajeze să comunice, prin manifestarea unui interes nonverbal, prin pauze, întrebări neutre (de exemplu: „poți să-mi spui mai multe despre aceasta?”, „ce simți?” sau „nu sunt sigur că înțeleg ce urmărești”), prin sumarizarea a tot ceea ce a spus clientul (de exemplu: ~in cursul ultimelor ședințe ai făcut….”), prin apropierea socială cu tact rrin povestirea unor experiențe personale similare atunci când rroblemele trebuie ocrotite și informația obținută cu tact);

atunci când se constată un comportament rezervat al celui consiliat, este indicat să se accentueze asupra acestei calități, dar nu în mod exagerat;

se acordă atenție comportamentului non-verbal al clientului;

consilierul trebuie să fie cinstit și corect, iară să spună neadevăruri care pot fi descoperite;

să asculte cu atenție ceea ce spune consiliatul.

Stadiul V. Explorarea strategiilor de rezolvare reprezintă stadiul în care se oferă și se găsesc alternative, împreună cu clientul. Consilierul poate anticipa aceste alternative, prin întrebări de forma „te-ai gândit cum să rezolvi aceasta?”. Dacă cel consiliat nu a găsit o soluție viabilă, consilierul trebuie să-i explice și să sublinieze părțile pozitive și negative ale acesteia. Dacă consilierea este eficientă, clientul trebuie să-și spună ”văd că există numeroase moduri de a acționa în situația mea”.

Stadiul VI. Alegerea unei strategii este etapa în care consilierul și clientul discută posibilitatea unei soluții strategice. S-ar putea ca cel consiliat să-și spună „cred că acesta mă poate ajuta și vreau să încerc” Consiliatul are dreptul să aleagă cursul unei acțiuni dintr-o posibilă alternativă. Consilierul nu alege alternativa și nu dă sfaturi, pentru că există posibilitatea să apară unele situații nedorite: alternativa să nu fie acceptată de client, caz în care îl va blama pe consilier, alternativa poate fi acceptată de client, dar acesta poate deveni dependent de consilier.

Stadiul VII. Implementarea strategiei. Dacă clientul continuă acțiunea, dar ajunge la concluzia că „nu cred că această acțiune mă ajută”, consilierea este, de asemenea, deficitară. In acest stadiu consilierul poate:

încheia un contract realist cu clientul, în care sunt explicate sarcinile alternative alese, modul în care se vor rezolva se vor desfășura acestea:

face consilierea împreună cu clientul, nu pentru client, în vederea responsabilizării acestuia;

să-și asume sarcinile care trebuie rezolvate, prin facilitarea jocului de rol.

Stadiul VIII. Evaluarea este etapa în care se realizează bilanțul consilierii. Dacă schimbarea constructivă este de lungă durată sau permanentă, clientul trebuie să ajungă la concluzia că ’’deși cere efort, a meritat”, dar s-ar putea să ajungă la concluzia că modalitatea pe care a ales-o ”l-a ajutat puțin, dar nu a meritat sacrificiul”, caz în care consilierea nu a fost eficientă și se impune o nouă abordare.

La sfârșitul interviului se poate utiliza un chestionar, pentru a verifica efectele consilierii. În acest chestionar, clientul trebuie să aprecieze:

dacă l-a ajutat consilierea;

ce a făcut bine consilierul;

care au fost greșelile consilierii pe care a primit-o;

ce sugestie are pentru îmbunătățirea consilierii;

are unele probleme asupra cărora dorește o consiliere suplimentară.

Aceste informații sunt foarte utile pentru înbunătățirea procesului de consiliere și în determinarea ajutorului necesar clientului.

Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor

Aspecte generale ale lucrului cu grupurile de vârstnici

Schimbări ale modelelor de relațiortare grupată datorate vârstei

Vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre situațiile care determină schimbări ale modelelor de reiați oare grupală a vârstnicilor.

Pensionarea este un eveniment capital în existența unei persoane și are, de aceea, o multitudine de consecințe. Din punct de vedere social, ea semnifică, printre altele și pierderea principalului grup de contact, reprezintă semnalul că cercul social începe să se restrângă.

Pentru mulți vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit adulți și care și-au întemeiat propriile familii, sunt din ce în ce mai slabe.

Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relațiile mai reci din timpul adolescenței sau a perioadei de tinerețe. Bărbații, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru restabilirea legăturilor cu fiii lor adulți. Pierderea legăturilor sociale datorită văduviei este o componentă obișnuită a îmbătrânirii atât pentru bărbați cât și pentru femei.

O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este determinată de pierderea mobilității datorită unor dizabilități fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în imposibilitatea de a urca și cobori în și din autobuz, de urca și coborî scările sau de a parcurge distanțe mari. Pierderile auditive și vizuale îi pot obliga pe vârstnici să renunțe la șofat. Barierelor fizice și senzoriale li se adaugă, de multe ori, și barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea contactelor sociale.

Acestea ar fi, în general, cauzele care generează, odată cu îmbătrânirea, schimbări majore în modelul relațiilor de grup Pentru mulți vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii și familiile este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea, realizarea de noi relații poate fi o alternativă viabilă în raport cu pierderile suferite.

Mulți dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluții la diminuarea sau lipsa de relații sociale Unii frecventează grupuri religioase sau politice, alții se atașează de animale de companie. Dar pentru persoanele care, așa după cum am văzut, se confruntă, din diverse motive, cu problema singurătății sau doar a diminuării relațiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face față problemelor legate de singurătate.

Exemple de grupuri pentru vârstnici

Există o mare varietate de activități de grup pentru vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare, organizații neguvemamentale, servicii ale autorităților locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora. Iată câteva exemple:

Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeași parte a unui cămin de pensionari, formează un grup de prietene. O asistentă socială se întâlnește cu ele în mod regulat și le ajută la planificarea activităților: discutarea evenimetelor curente, activități artistice sau pur și simplu împărtășirea amintirilor din tinerețe

Patru bărbați în vârstă, care locuiesc în aceeași casă de bătrâni, joacă cărți în fiecare după amiază. Ei sunt un grup închis, unit și asistentul social nu face altceva decât să faciliteze întâlnirile lor.

Un asistent social organizează un grup de discuții a evenimentelor curente dintr-o instituție rezidențială Situațiile cu care se confruntă vârstnicii rezidenți sunt diferite de la o săptămână la alta și fiecare discuție este condusă, de fiecare dată, de un alt membru al grupului sau de către un invitat

Pacienții cu cancer în fază terminală ai unei secții dintr-un spital se întâlnesc pentru o oră și jumătate în fiecare zi, sub conducerea unei asistente sociale pentru a discuta despre anxietățile proprii și gândurile pe care le au în legătură cu cei dragi de care urmează să se despartă

Un grup de alcoolici care au trminat terapia se întâlnesc cu asistentul social, care îi ajută să se pregăteacă pentru părăsirea spitalului și reîntoarcerea în familie.

Zece vârstnici cu probleme emoționale, dintr-un spital de boli mintale, se întâlnesc de două ori pe săptămână, sub conducerea unui asistent social, pentru a învăța să facă față realității.

Fiecare dintre aceste exemple ilustrează tot atâtea tipuri de grupuri care se pot organiza pentru a răspunde nevoilor vârstnicilor. Se poate observa cu ușurință, din exemplele de mai sus, că unele grupuri sunt naturale (formate în mod spontan de către membrii înșiși) în timp ce altele, sunt organizate, sau cel puțin asistate, de profesioniști, pentru a răspunde uneia sau mai multor nevoi ale membrilor, printr-un ajutor de specialitate.

Indiferent de modul în cae se formează, grupurile joacă un rol important în viața persoanelor vârstnice. Valoarea lor este dată faptul că ajută, (în mod aproape “natural”), persoanele vârstnice, care se confruntă cu probleme de sociabilitate, să comunice și să se bucure de compania celorlalți prin intermediul diferitelor activități.

Varietatea de grupuri folosită în asistarea vârstnicilor este relativ mare și de asemenea și scopurile grupurilor pot fi de o mare varietate, pe măsura varietății problemelor și nevoilor vârstnicilor.

Grupurile de auto-ajutor sunt, de obicei, formate de către și pentru membrii înșiși, astfel că oamenii cu probleme similare se pot ajuta între ei pentru a le depăși. Un astfel de grup este cel al “alcoolicilor anonimi”. Profesioniștii pot organiza aceste grupuri, dar impulsul, forța dinamizatoare este dată de problema comună cu care se confruntă, de motivația sinceră de a împărtăși experiențele și de a susține reciproc eforturile membrilor de a nu recidiva, relația de reciprocitate dovedindu-se a fi mai eficace decât aceea de la profesionist la pacient sau victimă.

O mare varietate de grupuri de auto-ajutor este folosită cu și pentru persoanele în vârstă. Nu numai boala comună poate fi mobilul unui grup de auto-ajutor ci și problememele sociale comune: respingerea de către familie, relațiile cu copiii sau nepoții, tratamentul abuziv, etc. într-un astfel de cadru oamenii își oferă unul altuia sprijin și încurajare pentru a face față unei probleme comune. De aceea, în domeniul serviciilor sociale aceste grupuri se mai numesc “grupuri de suport”.

Forma caracteristică de grup condus de un profesionist este grupul organizat. Totuși, grupurile naturale, constituie o bună bază de pornire pentru grupurile conduse de profesioniști.

Înțelegerea vieții de grup

Înainte de orice altceva, asistenții sociali trebuie să înțeleagă specificul vieții de grup ca și nevoia de asociere a celor cu care urmează să lucreze.

Succesul în munca cu oamenii în vârstă, presupune ca profesionistul, indiferent dacă el este gerontolog, asistentă medicală, asistent social sau terapeut, să conștientizeze caracteristiceile stilului de viață al vârstnicului, problemele și nevoile acestuia precum și să cunoască o diversitate, suficient de mare, de activități și servicii în măsură să răspundă adecvat acestora.

De regulă., profesioniștii care sunt implicați în programe de asistare a vârstnicilor îi abordează în mod individual. Nu negăm faptul că acest gen de aborbare este pe deplin justificat, deoarece fiecare persoană vârstnică are caracteristici și nevoi speciale. Profesioniștii obișnuiesc să realizeze evaluări inițiale întrebându-și clienții despre starea lor fizică și de sănătate, despre trăirle lor, ca și despre venituri și situația lor materială. Rezultatul este, cel mai adesea, concretizat printr-o “anchetă socială”, un “diagnostic socio- economic”, sau “o evaluare funcțională”, fără ca vreuna dintre acestea să conțină și referiri la relațiile de grup. Relațiile de grup însă, pot fi cea mai semnificativă parte a vieții unei persoane vârstnice și de aceea o înțelegere deplină a persoanei vârstnice ar trebui să includă și informații despre relațiile de grup ale acesteia, alături, evident, de informațiile strict individualizate.

Dimensiuni ale relațiilor de grup

Fiecare persoană aparține îndeobște unui grup de referință și pe lângă acesta, poate dezvolta relații în cadrul mai multor grupuri secundare. Pentru persoanele în vârstă familiile și grupurile de prieteni constituie cele mai obișnuite legături grupale. Pe lângă acestea, unii vârstnici participă și la diferite grupuri organizate. Pierderea apartenenței la grupurile infórmale (de prieteni) sau schimbările din cadrul acestora, pot avea un impact puternic asupra oamenilor de toate vârstele și cu atât mai mult asupra celor vârstnici, care au mai puține posibilități și ocazii de a iniția noi relații sau prietenii.

Cunoașterea vieții de grup a unei persoane vârstnice este indispensabilă în practica asistenței sociale, pentru mai buna înțelegere a nevoilor emoționale, de comunicare și contact, de sociabiltate ale clientului. Mediul instituțional, în care mulți dintre vârstnici trăiesc, temporar sau pe perioadă nedeterminată, constituie un bun cadru de observare a relațiilor grupale infórmale, cele create în timpul servirii mesei, grupurile de petrecere timpului liber, modalitatea de alegere a prietenilor, etc.

Relațiile grupale informale sunt considerate ca factori semnificativi pentru înțelegerea contextului de viață al vârstnicului și de aceea ele nu ar trebui să lipsească din evaluările realizate cu profesionalism.

Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie să fie atent se referă tocmai la fenomenul subgrupării și la conotațiile negative sau conflictuale cauzate de subgrupuri (percepute uneori, de către ceilalți, ca “bisericuțe”). În egală măsură, trebuie să fie atent la cei izolați, la indivizii care nu participă la nici un subgrup și pe aceștia trebuie să-i ajute să- și găsească un loc alături de alți membri ai grupului.

Conflictul. Așa cum s-a mai spus, diferențele de opinii sunt fenomene normale în orice grup Conflictul este necesar pentru a ajuta grupul să se dezvolte. Un grup nu supraviețuiește până în stadiul al treilea fără să fi fost implicat în depășirea unor conflicte. Valoarea conflictului constă în aceea că structurează ideile dezbătute, ajută participanții să- și clarifice atitudinile și să dezvolte alianțe în vederea luării deciziilor.

Conducerea grupului. Toți practicienii în domeniul grupurilor sunt de acord asupra importanței elementelor ce țin de componenta conducerii (personalitatea liderului, stilul de cdonducere, arsenalul metodologic de care dispune, etc ). Dinamica liderului este separată și distinctă în raport cu dinamica grupului, deoarece sarcinile sale sunt legate de sprijinul și atenția pe care trebuie să le acorde fiecărui membru în parte ca și grupului în ansamblul său pentru realizarea obiectivelor propuse

Programul. Poate că cel mai important dintre toate aspectele dinamicii de grup este programul în care este angajat grupul. Grupul este întodeauna implicat într-un anumit program, indiferent dacă este vorba despre discuții de grup, luarea deciziilor, socializare informală sau activități cu un oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucrează cu vârstnici trebuie să cunoască programul grupului, să știe ce face grupul și să fie capabil să ajute grupul să definească, să planifice și să realizeze un program realist care să conducă Ia realizarea obiectivelor.

Un principiu major al planificării în munca cu grupurile este implicarea membrilor. Membrii trebuie implicați cât de mult este posibil, – în funcție de sănătatea socială a grupului, – în luarea deciziei a ceea ce grupul urmează să facă. Asistentul social joacă rolul de expert în resurse sau consultant, ajutând grupul să aleagă între mai multe alternative, să-și exprime dorințele și să le canalizeze înspre un program cu activități specifice. Programul activităților trebuie să fie în acord cu capacitățile financiare, sociale și emoționale, în acord cu obiectivele agenției și desigur în acord cu obiectivele pe cape membrii grupului le au pentru ei înșiși. Activitățile pot fi împărțite în următoarele categorii:

Planificarea. Procesul planificării este el însuși o activitate care oferă membrilor ocazia de a decide ce anume doresc să facă, când, cum și cu ce mijloace Progamul poate fi unul foarte complex, ca de exemplu o campanie comunitară pentru inițierea de noi servicii pentru vârstnici, sau simplu, cum arii, de exemplu, o excursie în orașul vecin pentru vizitarea unui alt grup de vârstnici. Procesul de planificare este, în sine, unul extrem de important, prin aceea că garantează participarea membrilor ca și faptul că aceștia își dezvoltă propriul program cu activități adecvate nevoilor, capacităților și intereselor lor.

Jocuri și sporturi. Ideea de “activitate de grup”, pentru oamenii de toate vârstele, trimite, de obicei, la domeniul jocurilor și al sporturilor. Majoritatea vârstnicilor participă cu plăcere la astfel de activități. De cele mai multe ori rolul asistentului social se rezumă la a stimula participarea și la a asigura șanse egale de reușită.

Muzica și dansul. Audițiile ca și activitățile muzicale și dansul oferă numeroase posibilități de a organiza grupuri de vârstnici. Pot fi aduși practicieni din afara grupului care să îi ajute pe vârstnici să învețe elementele necesare realizării activităților de acest gen propuse. Uneori activitățile muzicale dintr-un azil de bătrâni, ca și din alte programe comunitare destinate vârstnicilor, nu diferă prea mult de cele dintr-o grădiniță, ceea ce înseamnă că dificultatea unor astfel de programe nu ar trebui să inhibe inițiativele de acest gen ale organizatorilor.

Excursiile. Călătoriile atât în apropiere cât și cele în locuri mai îndepărtate sunt prezente aproape întotdeauna în programele pentru vârstnici. Acestea sunt foarte eficiente atunci când oferă oamenilor în vârstă experiențe noi ca și posibilitatea de a călători în afara spațiului uzual. O excursie poate fi simplă, cum ar fi vizitarea unei expoziții, un picnic, sau complexă, cum ar fi o călătorie în altă țară cu avionul sau cu autocarul. Desigur, costurile, siguranța acestor servicii, aranjamentele speciale pentru dizabilitățile fizice sunt aspecte importante ale planificării călătoriilor.

Activitățile culturale. Multor grupuri de vârstnici le face plăcere să discute evenimentele curente, să povestească despre cărți, filme și să dialogheze cu personalități publice. Oportunitățile de a discuta și învăța sunt binevenite și trebuie incluse printre activitățile de grup.

Activităp aplicative. Unele dintre cele mai de succes programe pentru vârstnici constau în oferirea posibilității de a se angaja în activități de aplicative (artizanat, artistice). Acestea ar putea include pictura, sculptura în lemn, ceramica, croșetatul, grădinăritul într-un astfel de program accentul trebuie pus pe activități care să ofere participanților posibilitatea de a învăța unii de la alții și de a realiza împreună anumite obiecte.Aceste acitivități de grup sunt adesori neglijate, cu toate că satisfacția vîrstnicilor poate fi maximă.

Terapia și discuțiile.

Pentru multe grupuri programul trebuie să facă față problemelor cu care vârstnicii se confruntă, cum arfi: singurătatea, lipsuri economice, sănătate precară și tulburări emoționale în astfel de cazuri asistentul social ajută membrii grupului să facă față problemelor lor constructiv, asistându-i în clarificarea problemelor în stabilirea priorităților și a alternativelor de soluționare posibile. Uneori grupul oferă participanților ocazia de a privi în față problemele, lucru care, prin el însuși, poate avea un efect terapeutic.

În cadrul acestor posibile programe, asistentul social ar putea apela, pentru ajutor și consiliere, la experți, de exemplu, o agenție de voiaj în cazul unei călătorii, terapeuți ocupaționali pentru activități aplicative, dans și programe muzicale; profesori de educație fizică pentru sporturi și jocuri, și oricine altcineva care deține cunoștințe de specialitate Psihiatrii și psihologii pot, de asemenea, să ofere un ajutor calificat grupurilor de vârstnici. Specialiștii pot sprijini asistentul social și grupul să descopere cele mai potrivite activități ca și modalitățile de a accede la resurse, aceasta deoarece nu toți asistenții sociali pot fi experți în toate activitățile descrise mai sus. Este greu de presupus ca asistentul social să fie expert în politică, dans, lucru manual și terapie. Un grup condus de un asistent social cu anumite competențe în muzică poate să nu aibă nevoie de ajutorul altui profesionist în activitățile muzicale, dar poate avea nevoie de ajutor pentru activități terapeutice. De aceea, un rol al asistentului social este acela de a ști să mobilizeze resursele care să asigure membrilor grupului accesul la activitățile corespunzătoare nevoilor și opțiunilor lor.

Profesioniștii pot facilita interațiunea membm-membni prin:

evidențierea și încurajarea membrilor care răspund empatic unii altora;

sublinierea și reliefarea importanței, în beneficiul grupului, a gândurilor și sentimentelor împărtășite, ca și a temelor aduse în discuție;

realizarea conexiunilor, a legăturilor, între dezvăluirile făcute de diferiți membri;

solicitarea membrilor de a răspunde, pe rând, la o anumită întrebare;

implicarea membrilor (individual sau a întregului grup), în activități care presupusă interacțiunea;

sugerarea ca membrii să-și vorbească direct unii altora și nu prin intermediul liderului;

prelucrarea dezvăluirilor care foarte probabil au rezonanță și pentru ceilalți membrii ai grupului

Situația ideală, pentru profesionist, ar fi aceea ca el să se fi confruntat cu aceleași experiențe cu care se confruntă membrii grupului și să fi reușit să le facă față cu succes. Dar, pentru că liderii profesioniști sunt mai tineri decât membrii grupului, situația ideală la care ne refeream mai sus, este rar întâlnită. In acest caz, efortul profesionistului trebuie îndreptat înspre nevoile vârstnicilor, preocupările, problemele lor de viață actuale ca și înspre aspecte ale trecutului lor, care ar putea avea legătură cu prezentul.

Vârstnicii participanți la grupurile de suport trebuie încurajați și sprijiniți pe măsură ce își exprimă gândurile și sentimentele, dar evitând sugerarea sau consilierea înainte de a fi pe deplin familiarizați cu situația lor și înainte ca membrii să fie pregătiți pentru schimbare și deschiși să învețe strategii alternative de rezolvare a problemelor.

Vor fi evitate judecarea și/sau tendința de a impune un punct de vedere “corect”, “moraf’sau “mai adecvat”, în raport cu cele exprimate de vârstnic în cadrul gmpului Pentru a răspunde cu profesionalism situațiilor relatate/ivite într-un grup de suport, practicienii pot face apel Ia experiențe similare avute anterior în munca cu clienții și/sau la imaginație: cum ar fi dacă ar experimenta situații similare cu ale membrilor Dacă mesajele verbale sau nonverbale ale membrilor indică faptul că ei pun la îndoială abilitatea practicianului de a-i ajuta, este recomandabilă recunoașterea propriilor limite în legătură cu problema particulară ivită și accentuarea cererii ca vârstnicul sau vârstnicii să se refere la ceea ce simt, pentru a vă ajuta astfel, să înțelegeți mai bine situația.

Bumside (1970, cf. Toseland, R , 1995, pp 135-152) a scos în evidență faptul că pierderea este o temă constantă care apare în munca de grup cu vârstnicii Tema pierderii apare frecvent în faza de mijloc a grupurilor de suport. Vârstnicii optează pentru grupurile de suport pentru a primi ajutor, pentru a face față pierderii soților, prietenilor, rudelor precum și pentru a face față declinului gradual al propriei funcționări fizice Pentru a ajuta membrii grupului care au experimentat pierderi, profesionișii trebuie să se familiarizeze cu procesul normal al durerii.

In conceptualizarea procesului morții E. Kubler-Ross identifică un proces cu cinci pași: (1) negarea și izolarea, (2) furia, (3) negocierea, (4) depresia și (5) acceptarea Deși reacțiile de durere nu se manifestă întotdeauna într-o manieră lineară, șocul, negarea, anxietatea, furia, vina, depresia, împăcarea și acceptarea sunt asociate tuturor pierderilor trăite de vârstnici, nu numai morții.

Durata procesului normal de durere și intensitatea trăirilor emoționale sunt în mod direct afectate de importanța pierderii pentru individul care o experimentează Pierderea soțului/soției, de exemplu, crează o durere mai intensă decât pierderea unei cunoștințe. De asemenea, procesul durerii este afectat și de expectanțele individului, de exemplu, pierderea bruscă și neașteptată a partenerului de viață, va precipita și accentua sentimentele de șoc, ceea ce nu se întâmplă în cazul decesului care survine după o boală cronică, de lungă durată.

Când lucrează cu tema pierderii, profesioniștii trebuie să înceapă prin a se asigura că membrii grupului înțeleg durerea ca pe un proces normal, care ține de experiența de viață a fiecăruia, și care nu poate fi evitat. De asemenea, trebuie să asigure un mediu securizam, empatic, în care membrii să fie liberi să-și exprime reacțiile emoționale, acest lucru încurajând activitatea grupului și intervenția asupra problemelor nerezolvate asociate procesului de pierdere.

Pe măsură ce membrii încep să depășească procesul pierderii, trebuie încurajați să înceapă procesul de redefinire și înlocuire a rolurilor pierdute cu altele noi. Cu toate că modalitățile de a face față pierderilor diferă de la o persoană la alta, este binevenită prezența în grup a unor membri care au experimentat deja pierderi similare și care pot dezvălui cum au făcut ei față, cum s-au adaptat pierderii. Acești membri ajută la normalizarea sentimentelor, gândurilor și acțiunilor asociate procesului de pierdere Ei joacă rolul de modele pentru toți cei care s-ar putea simți vinovați de înlocuirea rolurilor pierdute cu altele noi și inoculează speranță memnrilor care simt că nu pot supraviețui pierderii suferite. Pentru acei membri care rămân blocați într-o stare și nu o pot depăși, profesionistul va solicita grupului să împărtășească din experiențele similare avute (“sharing”), insistând asupra cauzelor incapacității de a depăși procesul durerii.

În timpul fazei de mijloc a grupului, profesionistul se va concentra asupra explorării modalităților de revitalizare și îmbunătățire a existenței vârstnicilor. Ascultarea reflexivă, împărtășirea diferitelor perspective asupra problemei ca și sugestiile cu privire la modalitățile de a face față unei probleme particulare, pot fi tot atâtea strategii de clarificare a sentimentelor contradictorii.

O altă strategie de intervenție este aceea de a pune în discuția grupului obstacolele care împiedică procesul de sprijin recioroc In felul acesta pot fi evidențiate temele considerate tabu și pot fi explorate rezistențele.

Pe măsură ce grupul ajunge în faza finală, profesioniștii se vor orienta spre pregătirea membrilor pentru terminare, ceea ce înseamnăcă va fi subliniat faptul că grupul și-a atins scopul iar pentru viitor rolul acestuia va diminua treptat, membrii fiind orientați înspre alte resurse de suport, formale sau informale. Membrii vor fi încurajați să împărtășească informații despre suportul formal pe care l-au găsit în comunitate și să întărească rețeaua de suport informai constituită în cadrul grupului. Membrii vor fi întrebați dacă vor să facă schimb de numere de telefon sau să se întâlnească informai după terminarea grupului. (Toseland & Copola 1985, cf. Toseland, R , 1995, pp. 135-152).

Abuzurile asupra persoanelor vârstnice

Categorii de abuzuri

Abuzul fizic este provocarea intenționată a durerii fizice și a suferinței psihice sau neacordarca, îngrijirilor în cazul unor boli cum ar fi escarele, echimozele, edemele, luxațiile, plăgile zdrobite sau tăiate, precum și folosirea restricțiilor disciplinare, privarea intenționată de serviciile necesare menținerii sănătății fizice sau mintale. Abuzul sexual, restricții în libertatea de mișcare, sechestrarea.

Abuzul psihologic include atacul verbal, amenințarea, provocarea tren. izolarea fizică sau emoțională, ironizarea sau ridiculuizarea, nsulta. ostilitatea demonstrată sau rostită.

Abuzul material se referă la folosirea ilegală, neadecvată sau neautorizată a resurselor materiale ale unui adult pentru beneficii personale; actul de privare a bătrânului de a folosi resursele acumulate în perioada de pensionare; furtul banilor sau a proprietății; folosirea forței sau a manipulării pentru obținerea bunurilor bătrânului.

Abuzul medical se referă la reținerea medicației sau a accesoriilor ajutătoare, cum ar fi; ochelari, proteze, amplificatorul de auz etc.

Alte tipuri de abuz practicate la adresa persoanelor în vârstă apar sub interpretarea generală de „violare a drepturilor”, care înseamnă încălcarea drepturilor garantate cetățenilor prin Constituție, alte legi, documente adoptate la nivel național și internațional. Ca exemplu putem menționa deschiderea sau cenzurarea scrisorilor, refuzul accesului la telefon sau interzicerea accesului vizitatorilor.

Neglijarea, se referă nu numai la neacordarea îngrijirilor necesare ci și la durerea fizică provocată de vârstnicul însuși sau la incapacitatea acestuia de a avea grijă de satisfacerea nevoilor personale, și se manifestă în legătură cu persoanele cu debilități fizice sau mintale. Autoneglijarea poate fi încurajată de atitudinea și comportamentul celor care ar trebui să acorde îngrijirea.

Caracteristici ale persoanelor vârstnice abuzate

“Portretul robot” al victimei abuzurilor ar putea fi descris în felul următor: victima este de obicei femeie, trăiește singură, este în vârstă de 75 de ani sau mai mult și are una sau mai multe incapacități fizice sau mentale, este dependentă de familie de la care așteaptă satisfacerea nevoilor fundamentale precum și a celor de dragoste și interacțiune socială.

Femeile devin mai des victime decât bărbații. Un motiv ar fi acela că femeile trăiesc de regulă mai mult. Bărbații văduvi tind să se recăsătorească, de obicei cu partenere mai tinere care să-i îngrijească, astfel încât ei nu devin atât de frecvent dependenți sau victime ale abuzurilor. Femeile victime ale abuzului se regăsesc la toate nivelele socio-economice, atât în mediul urban cât și în cel rural.

Constatările practicienilor indică, cu titlu de observație, că cele mai multe dintre abuzurile fizice sunt provocate de rude și de regulă abuzatorul locuiește împreună cu persoana abuzată confruntându-se cu un mare stres. Alcoolismul, adicția de droguri, probleme maritale, probleme financiare de lungă durată, toate acestea joacă un rol important în actul abuzării. Abuzatorul este, de obicei, fiul victimei și forma abuzului este cea fizică. Fiica victimei, apare pe locul doi ca posibilitate de a deveni abuzator, ea folosind asaltul psihologic și/sau neglijarea. Abuzator poate fi și soțul, nepotul sau nepoata, fratele sau sora, colegul de cameră sau proprietarul locuinței.

Motivele abuzurilor

Ca și în cazul altor forme ale violenței intrafamiliale nu există o singură explicație pentru abuzarea vârstnicilor. Unul sau o combinație a mai multor factori pot constitui surse ale abuzurilor asupra vârstnicilor.

1. Violența învățată – copiii învață prin observare și participare că în familia lor violența este un răspuns acceptat la stres. Această situație poate fi întărită prin violența TV sau în cea din societate, în general. Copiii învață violența în primul rând în familie. Răzbunarea, nervozitatea acumulată, conștientizarea propriei îmbătrâniri, sunt tot atâtea surse ale violențelor la adresa vârstnicilor, care se manifestă ca răspuns învățat la frustrare. Această obișnuință se transmite de la o generație la alta.

Dependența progresivă – constituie o altă cauză a vulnerabilității vârstnicului la abuz. Unele persoane au tendința de a abuza, sau de a manifesta lipsă de respect față de cineva care exprimă slăbiciune sau este neajutorat. Persoana abuzată aflată în situația de dependență sfârșește de cele mai multe ori prin "a învăța neputința". Expresia "neputință învățată" este folosită pentru a explica de ce oamenii abuzați nu sunt capabili să scape de relația abuzivă în care se află. Cercetări de laborator au arătat că animalale electrocutate în repetate rânduri devin incapabile să fugă, să scape de situația care provoacă durere, chiar dacă au posibilitatea să o facă foarte ușor. Aceasta demonstrează că motivația animalelor (ca și a oamenilor) de a scăpa de o situație dureroasă sau traumatizantă, descrește dacă, timp îndelungat nu au avut nici un fel de control asupra situației. în mod similar, bătrânii care devin tot mai dependenți încep să simtă că nu au nici un fel de control asupra propriei vieți, nu pot face nimic pentru a-și schimba situația. După un timp pot chiar să creadă că ei au provocat această situație. Acest lucru îi face să renunțe la a mai cere ajutor. Mulți vârstnici consideră casa ca singura alternativă unde pot locui și le e frică să fie îndepărtați de cei pe care îi iubesc, chiar dacă sunt abuzați de ei.

Criza de filiatiune – o altă ipoteză în explicarea abuzului bătrânilor este eșecul copilului adult în rezolvarea crizei de filiație. Conform acestei ipoteze este important ca fiecare persoană să treacă prin faza de revoltă, specifică adolescenței, fază prin care începe procesul de emancipare față de părinți. De cele mai multe ori conflictele și problemele emoționale apărute în adolescență rămân nerezolvate: copiii pleacă din casa părintească, se căsătoresc și își vizitează din când în când părinții. Relația pare a fi relativ calmă, cel puțin atâta timp cât nu apar probleme majore care ar trebui rezolvate de comun acord. Când copiii ajung în situația de a-și îngriji părinții, vechiie problemele emoționale nerezolvate dar și vechile mecanisme de apărare își fac apariția și astfel crește probabilitatea abuzului.

Stresul intern – responsabilitatea de a îngriji o rudă în vârstă și dependența acesteia pot duce la acumularea stresului în familie. în societățile modeme, tendința copiilor este de a-și întemeia familii nucleare, independente față de familiile de origine. Astfel ei nu participă la îmbătrânirea graduală a părinților. Când unul dintre părinți moare, lăsând pe celălalt singur și dependent, o responsabilitate neașteptată, adițională, va apăsa pe umerii copiilor adulți. Dinlr-o dată aceștia se află în fața unei schimbări majore, cursul normal al vieții de până atunci fiind întrerupt. Față de noua situație se simt copleșiți, devin confuzi au resentimente. Primul pas spre abuzul potențial e făcut. O decizie pripită, ca părintele bătrân să se mute la familia copilului adult, ar putea fi regretată mai târziu. Incapacitatea crescândă a părintelui, diminuarea resurselor financiare dar și a celor emoționale ale familiei, pierderea intimității famliale, toate acestea pot declanșa în copilul adult sentimente de vinovăție dar și resentimente, care pot fi exprimate sub forma abuzului la adresa părintelui.

Copiii adulți sunt numiți deseori „generația sandwich” datorită poziției pe care o ocupă între copiii și părinții lor, fiind expuși în acest fel unui set întreg de stresuri.

Conștientizarea sindromului „cuibului gol”, încărcarea cu problema îngrijirii părintelui care a devenit dependent de ei, pe de o parte, iar pe de altă parte dorința adulților de vârstă medie de a trăi liberi, fără povara unui părinte bătrân, sunt tot atâtea posibile surse de stres care alimentează comportamentul abuziv. Ca eșec în rezolvarea conflictului, copiii adulți care îngrijesc vârstnicul pot să-i supradozeze medicamentele, să-l lege de pat, să-l închidă în încăperi sau să-l amenințe. Pentru fiica sau nora unui bătrân, îngrijirea crează o .muncă și oboseală suplimentare. Ei au sentimente de vinovăție, nervozitate, frustrare și resimt o mare oboseală. Toate acestea pot să-i facă pe oameni să devină nervoși și violenți.

Stresul extern este considerat o sursă majoră care contribuie la apariția violenței. Constatările de teren au arătat că mulți dintre abuzatori sunt dependenți de alcool sau drog, sunt șomeri sau au probleme medicale de lungă durată, au probleme la locul de muncă, au cazier, au probleme financiare, juridice, se confruntă cu pierderea unui membru de familie, sau se confruntă cu divorțul sau separarea. Oricare dintre aceste evenimente, combinate eu problema unui părinte aflat în îngrijire, poate duce la frustrări majore.

6. Atitudinea negativă față de îmbătrânire

Abuzul vârstnicilor poate fi întărit prin influența factorilor de stereotipie negativă la adresa bătrânilor și a locului lor în societate, v Societatea modernă, idolatrizează tinerețea și valorile ei, imaginea negativă asupra bătrâneții sporind, prin ea însăși, probabilitatea abuzului asupra bătrânilor.

Raportarea abuzurilor

Părinții, victime ale abuzului, raportează rareori cele întâmplate. Rușinea, teama de răzbunare și gândul că ei au cauzat această situație, (pe care ajung să creadă că o merită), sunt doar câteva dintre cauze. De multe ori nici nu pot cere ajutorul autorităților pentru că fie, nu au abilitatea fizică necesară fie, sunt “prizonieri” în casă fără a avea posibilitatea de a discuta cu cineva. Problema majoră este cum poate fi localizat și identificat abuzul astfel ca intervenția să aibă loc efectiv și la timp.

Vârstnicii au dreptul de a nu depune plângere împotriva abuzatorilor și dacă victima nu cere ajutor, (în majoritatea țărilor legislația nu permite intrarea în forță în proprietatea privată), singura posibilitate de intervenție este educarea victimelor potențiale și a îngrijitorilor acestora.

Abuzul bătrânilor este o situație în care intervenția este negociată, nu impusă.

Simptome și semne ale abuzului

Simptomele care semnalează abuzul sau riscul de abuz sunt numeroase, dar în principal, există două categorii importante pentru observație: nevoile și cerințele vârstnicului pe de o parte și resursele familiei.

Mulți dintre abuzatori au în trecutul lor acte de violență, crimă sau abuz de alcool sau droguri. Dacă acestea sunt prezente la îngrijitorul bătrînului acesta trebiue să fie un avertisment pentru abuz sau neglijare potențială. De asemenea este bine să se culeagă informații despre trecutul copilului adult în a cărui îngrijire se află vârstnicul: dacă a existat abuzul fizic sau sexual din partea părintelui probabilitatea prezenței abuzului la adresa vârstnicului este mare. Acest lucru funcționează în două sensuri:

în cazul abuzului unui copil raportat autorităților, trebuie observat și dacă în familie există un părinte bătrân. Acesta poate fi un semn pentru abuzul potențial asupra vârstnicului și invers,

dacă a fost raportat cazul de abuz al bătrânului, există posibilitatea să fie și un copil abuzat în familie.

are condiția de sănătate slabă

este dependent de copilul adult

a fost extrem de dependent de soțul sau soția decedată

dă sfaturi, direcționează pe cel de care este dependent