Controlul, Parghie de Reglare In Mecanismul Financiar al Societatilor de Asigurare

INTRODUCERE

Asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui mare număr de persoane fizice și juridice, paguba provocata de un fenomen(eveniment) sau de un complex de fenomene(evenimente) unui număr redus dintre acestea. Paguba provocată de aceste evenimente devine suportabilă, cu ajutorul asigurărilor, de către cei care constituie comunitatea de risc, deoarece tehnica asigurărilor se bazează pe legea numerelor mari.Între obligațiile asiguraților și cele ale asiguratorului există un echilibru datorită faptului că prima de asigurare a fost calculată luând în considerare paguba pe care o va determina riscul considerat.

 Asigurarea se realizează prin intermediul societaților comerciale de asigurare care își desfășoară activitatea pe piața concurențială. Printre problemele asigurării se numără tratarea asigurărilor  ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar și un active financiar într-o economie de incertitudini.

Asigurarea ca activitate financiară constă în aceea că, în perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influențată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât și de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanță condiționată emisă de asigurator și achiziționată de asigurat.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de conducere și/sau reglare utilizate de către factorii de decizie ai societății, împreună cu obiectivele care guvernează această conducere și/sau reglare și întregul sistem organizațional prin intermediul căruia se efectuează.

Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în care acesta răspunde nevoilor obiective pe care le reclamă economia, ca și de modul în care oamenii acționează pentru buna funcționare a acesteia, pentru adaptarea lui la condițiile nou apărute.

Mecanismul economic trebuie continuu adaptat cerințelor și posibilităților economiei naționale, deoarece el constituie un organism viu, dinamic, perfectibil.

Altfel spus, mecanismul financiar exprimă modul de organizare și conducere a fluxurilor financiare prin care se realizează constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor financiare publice în societate.

Economia națională funcționează prin concursul unor mecanisme, fiecare

dintre ele fiind determinat de condiții istorice, politico-ideologice, sociale, economice, precum:

forma de proprietate predominantă;

sistemul de conducere a economiei;

sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;

regimul politico-ideologic;

participarea la mai multe alianțe politice, militare sau cu caracter economic, religios…

Mecanismul financiar trebuie susținut prin intermediul unui sistem alcătuit dintr-un subsistem financiar, pârghii economico-financiare, metode administrative, cadru instituțional și juridic.

Sistemul financiar poate fi structurat ca un sistem de relații economice, vizând o sumă de transferuri, în exprimare bănească, reflectate în:

componentele sistemului financiar public:

bugetul de stat și bugetele locale;

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor de sănătate;

fonduri speciale extrabugetare;

componentele sistemului financiar privat:

relații de credit bancar;

relații de asigurare și reasigurare;

ca un sistem de fonduri de resurse fianciare ,planuri financiare:

ca un sistem de instituții și organe.

La nivelul bugetului de stat și bugetelor locale se prelevează o serie de venituri de la persoane fizice și juridice, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, penalizări, amenzi), sau în limitele unor contracte ( chirii, arenzi, dividende, încasări din vânzări de bunuri etc).

În sens contrar, distribuirea resurselor astfel dobândite, are loc în favoarea anumitor agenți economici, sub forma unor alocații bugetare.

Prin sistemul asigurărilor sociale de stat se urmărește protejarea diverselor categorii de lucrători aflați în situații particulare :

deces, șomaj, pierdere a capacității de muncă a asiguratorului, atingere a unei vechimi în muncă sau împlinire a unei anumite vârste etc.

prin utilizarea unei game largi de prestații: pensii, indemnizații, ajutoare…

Participarea la constituirea fondurilor asigurărilor sociale este obligatorie pentru agenții economici, în termene și cuantumuri legale, la nivelul bugetului asigurărilor sociale de stat, al bugetului asigurărilor sociale de sănătate, al bugetului fondurilor de ajutor de șomaj, al bugetului pensiei suplimentare etc.

Fondurile speciale extrabugetare se constituie tot în scopul finanțării unor nevoi sociale: sănătate, risc și accidente, protecție, dezvoltare sectorială…, dar cu titlu excepțional. Adică, alte necesități sociale, decât cele sprijinite prin bugetul de stat și bugetele locale sau ale asigurărilor sociale, se finanțează din fonduri speciale extrabugetare, cu destinație economico-socială.

Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se fac deoarece există o multitudine de factori perturbatori, precum calamități naturale, accidente sau alte evenimente ce pot provoca prejudicii economice, ori în viața oamenilor.

Controlul financiar ca o componentă a controlului economic are ca obiective cunoașterea de către stat a modului cum sunt administrate unităților administrativ- teritoriale de către entitățile de interes public și de către instituțiile publice, precum și cunoașterea modului cum se constituie și se utilizează banii publici. Scopul acestor controale este asigurarea Echilibrului financiar ( între venituri și cheltuieli) realizarea eficienței economico- financiare la instituțiile și organizațiile economice de interes public și dezvoltarea vieții economice și sociale. Controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilicite.

În raport cu scopul controlului, statul joacă un rol important în conducerea societății și dezvoltarea economică și socială a acesteia. Controlul are ca direcții esențiale:

organizarea mai bună a muncii;

întărirea ordinei și disciplinei în organizarea și desfășurarea activității economice, a disciplinei tehnologice și în gospodărirea eficientă a mijloacelor de muncă si a celor materiale și financiare;

respectarea și aplicarea fermă a legislației țării și de toți membrii societății;

organizarea și conducerea știintifică a întregii activității economice;

CAP I .MECANISMUL FINANCIAR

1.1 Conceptul de mecanism financiar

Fiecare economie are propriul său mecanism de funcționare care poate să prezinte atât asemănări, cît și deosebiri față de mecanismele altor țări.

Între mecanismele de funcționare a economiei naționale din diferite țări există condiționări istorice comune sau țeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare:

Mecanismul de funcționare a economiei naționale cuprinde o serie de componente de natură financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul financiar.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de conducere sau reglare a economiei naționale, de către factorii de decizie ai societății, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare și întregul sistem organizațional prin intermediul căruia o efectuează.

Mecanismului financiar are o structură complexă care cuprinde:

sistemul financiar;

pârghiile economico-financiare;

metode administrative de gestiune financiară;

cadrul instituțional;

cadrul juridic.

Menționăm faptul că mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna, dar este perfectibil, are un caracter dinamic și o structură relativă.

Derularea mecanismului financiar depinde de cerințele perioadei și de interesele naționale.

În țările cu economie planificată, planul-directivă constituie principalul instrument de conducere și de reglare a proceselor economice. În timp ce în țările cu economie de piață, piața concurențială este cea care joacă rolul hotărâtor în reglarea proceselor economice, iar statul asigură funcționarea mecanismului economic.

Statul influențează selectiv activitatea economică prin finanțarea unor obiective sau acțiuni pe seama resurselor publice, precum și prin utilizarea unor instrumente economico-financiare. De asemenea, creează cadrul instituțional și juridic necesar desfășurării activității.

1.1.1 Caracteristica sistemului financiar si sistemul fondurilor de resurse financiare

În economia de piață, statutul influențează procesele economice prin intermediul sectorului public, ce diferă ca mărime și structură de la o țară la alta și de la o perioadă la alta.

Conceptul de sistem financiar are un conținut foarte complex, putând fi interpretat sub mai multe aspecte, și anume:

a) ca un sistem de relații economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse financiare;

b) ca un sistem de insituții care participă la organizarea relațiilor, la consituirea și distribuirea fondurilor, precum și elaborarea, executarea și controlul planurilor financiare;

c) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eșaloane și se utilizează în scopuri precis determinate;

d) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere și reglare), care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp determinate.

Prin prisma categoriilor financiare pe care le desemnează sistemul financiar se structurează pe următoarele subsisteme principale:

Finanțele întreprinderilor de stat. În calitate de agenți economici, întreprinderile de stat participă direct la procesul decizional.

Comenzile de stat constituie o importantă modalitate de influențare a activității economice.Existența sectorului public al economiei naționale acordă dezvoltării economice și sociale a țării un puternic suport financiar.

Bugetul administrației centrale de stat și bugetele locale. În cadrul economiei naționale, fondul bugetar reprezintă cel mai important fond de resurse bănești constituit la dispoziția societății.

Asigurările sociale de stat. În economia de piață producția nu evoluează pe o linie continuu ascendentă: ciclurile economice cunosc perioade favorabile și mai puțin favorabile, perioade de recesiune, redresare și chiar de avânt economic.

Creditul. Lărgirea activității economice prin metode extensive sau intensive de lucru presupune dezvoltarea de mai mare amploare, capitalul social al întreprinderilor în funcțiune devine insuficient și atunci acestea sunt silite să apeleze la credite bancare, la emisiuni de acțiuni sau obligațiuni.

În etapa de tranziție către economia de piață, în care se găsește țara noastră, alături de creditul bancar, pe piața capitalului de împrumut există și capitalul public. Se formează o mulțime de fonduri de resurse financiare publice, unele fiind la nivel micro-economic, altele la nivel macro-economic.

Prin prizma relațiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relații financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire și utilizare a fondurilor bănești.Sistemul financiar este format din:

sistemul financiar public;

sistemul financiar privat.

1.1.2 Pârghiile economico-financiare

Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente financiare, fiecare dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor scopuri și anume:

estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) și a posibilităților de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăți și la nivelul microeconomic (întreprinderi, instituții publice, organizații fără scop lucrativ).

determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acțiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora și a raportului dintre efort și efect. Instrumentele constau în diverse metode și tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienței economice sau a eficacității unor cheltuieli;

constituirea fondurilor publice de resurse financiare, repartizarea și dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverși beneficiari.lțime de fonduri de resurse financiare publice, unele fiind la nivel micro-economic, altele la nivel macro-economic.

Prin prizma relațiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relații financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire și utilizare a fondurilor bănești.Sistemul financiar este format din:

sistemul financiar public;

sistemul financiar privat.

1.1.2 Pârghiile economico-financiare

Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente financiare, fiecare dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor scopuri și anume:

estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) și a posibilităților de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăți și la nivelul microeconomic (întreprinderi, instituții publice, organizații fără scop lucrativ).

determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acțiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora și a raportului dintre efort și efect. Instrumentele constau în diverse metode și tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienței economice sau a eficacității unor cheltuieli;

constituirea fondurilor publice de resurse financiare, repartizarea și dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverși beneficiari. Instrumentele reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverși beneficiari de alocații, subvenții și transferuri bugetare, credite);

influențarea proceselor economice, a acțiunilor sociale, a fenomenelor demografice în direcțiile indicate de autoritățile publice, în vederea armonizării intereselor generale și individuale, naționale și locale.

Nu toate metodele de prelevare și plată pot fi pârghie economică. Categoriile

valorice folosite în procesul de constituire și repartizare a fondurilor de resurse financiare pot constitui pârghie numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcții economice, se angrenează organic în mecanismul de funcționare a economiei, contribuind la soluționarea, pe baze economice, a unor probleme în condiții mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative.

Dacă o metodă de prelevare servește numai pentru alimentarea unui fond de resurse financiare, este evident că aceasta constituie un singur canal colector, și nu o pârghie. Nici metoda care servește exclusiv pentru dirijarea către beneficiari a resurselor bănești acumulate la un anumit fond, fără să îndeplinească o altă misiune economică, nu poate avea vocația de pârghie. Metodele de prelevare și de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcției de repartiție a finanțelor, influențează pozitiv anumite laturi ale activității economice în diverse faze ale procesului reproducției sociale.

Pârghiile economico–financiare reprezintă instrumente de natură economică sau financiară, cu ajutorul cărora statul acționează asupra interesului economic al unei colectivități determinate (ramură sau subramură economică, grup socio-profesional, zonă geografică) sau al membrilor acesteia luați în mod individual (producători, consumatori, salariați) pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând evoluția în direcțiile dorite .

În cadrul mecanismului de autoreglare, caracteristic economiei de piață, pârghiile financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluționa prin funcționarea obișnuită a mecanismului respectiv.

Acțiunile pârghiilor economico-financiare constau nu numai în stimularea interesului economic a participanților la procesele economice în realizarea anumitor obiective, dar și în sancționarea materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligații legale sau contractuale.

Pârghiile economico-financiare au ca suport rațional necesitatea armonizării intereselor individuale cu cele naționale si sunt acele categorii valorice folosite în procesul constituirii și repartizării fondurilor de resurse financiare, cu condiția să îndeplinească funcții conomice și să se integreze în mecanismul de funcționare a economiei, cu scopul rezolvării anumitor probleme, pe căi economice, nu administrative. Pârghiile se pot manifesta atât la nivelul macroeconomic și microeconomic.

1.1.3 Metode administrative de gestiune financiară

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

intocmirea de prognoze, programe economice si planuri financiare pentru a sti în ce direcții, în ce ritm, cu ce eforturi și cu ce rezultate se dezvolta economia, ramurile economice, sectoarele si unitățile economice;

conducerea evidenței contabile și întocmirea documentelor de sinteză contabilă după normele metodologice stabilite de autoritățile publice competente;

exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de gestionare a mijloacelor materiale și bănesti ale statului;

reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;

reglementarea regimului valutar etc.

 Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor și metodelor de mobilizare a acestora, stabilirea indicatorilor financiari, proporțiilor și mărimii fondurilor de mijloace bănești, surselor de formare a lor și obiectivelor de utilizare.

Metodele de previziune financiară includ:

metode de balanță – întocmirea planului financiar sub formă de bilanț în care sunt reflectate veniturile și cheltuielile.

metode bazate pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieșind din normele și normativele de cheltuieli.

Cu prilejul elaborării programelor de dezvoltare a economiei naționale se întocmesc balanțe financiare de sinteză care cuprind resursele financiare. Separat de aceasta se întocmesc planuri financiare publice cu caracter executoriu: bugetul administrației centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat etc. Înterprinderile private își întocmesc propriile lor bugete de venituri și cheltuieli, după modelul stabilit de Ministerul Finanțelor.

În condițiile actuale dezvoltarea economiei naționale depinde în mare măsură de buna funcționare a sectorului public care ține ponderea hotărîtoare în producția materială, cît și în sfera serviciilor.

La fel de importantă este și corecta determinare a rezultatelor activității desfășurate.

1.2 Societățile de asigurări

1.2.1 Istoric al asigurărilor

Originile asigurărilor sunt atît de îndepărtate, încît este practic imposibil de a stabili o dată exactă de apariție a acestora.

Asigurarea apare în forma sa naturală ca protecție împotriva foamei în anumite perioade ale anului. Oamenii primitivi congelau sau uscau alimentele, făcînd rezerve pentru zilele grele. Punctul de pornire al acestei etape, e considerat nu începutul demarării procesului delimitării omului de maimuță, dar apariția Homo sapiens, aproximativ 40 mii ani î.e.n.

Ca punct final vom considera perioada apariției mărfii-intermediare, cu alte cuvinte, a produsului destinat schimbului, aproximativ 8 mii ani î.e.n. Apariția mărfii-intermediar corespunde epocii barbare, ce este legat de apariția statelor.

Apariția banilor metalici marchează începutul civilizației. Din momentul intrării în epoca civilizației, asigurarea capătă în mod vădit caracter sau formă bănească. Deci, putem face concluzia, că asigurarea nu s-a putut organiza decît pe acea treaptă de dezvoltare a societății umane în care au apărut plusprodusul, ca sursă de creare a fondului de asigurare și banii cu funcțiile lor de mijloc de plată și de acumulare.

În Roma Antică s-a dezvoltat preponderent asigurarea reciprocă în cadrul diverselor uniuni profesioniste, colegii, fondate pe baza unui statut.Conform regulilor stabilite, fiecare membru ce adera la colegiu, era obligat să depună o plată de intrare, iar apoi să achite lunar o primă anumită. Datorită evoluției dreptului roman, în Roma antică a apărut primul contract de asigurare, care se numea contract de Împrumut.

În Evul Mediu în statele vest-europene au apărut primele bresle de asigurare a comercianților și a meșteșugarilor.

De la începutul secolului al XVIII-ea și până în secolul al XlX-ea, pe plan internațional s-au practicat trei mari forme de asigurări: maritime, de incendiu și de viață. Progresele acestora sunt strâns legate de dezvoltarea activității economice și evoluția dreptului.

Prima poliță de asigurare maritimă dovedită până azi a fost semnată în anul 1347 la Genova, iar prima intervenție a statului pe piața asigurărilor datează din anul 1435. Prima poliță a fost emisă în Barcelona în anul 1374. Iar în anul 1468 apare Codul din Veneția al asigurărilor maritime. Apoi asigurarea maritimă se dezvoltă rapid în Anglia, unde în anul 1601 a fost adoptat primul act juridic, ce a reglementat constituirea unor instanțe speciale, ce soluționau conflicte din domeniul asigurărilor maritime.

Sfera primară de aplicare a eforturilor companiilor de asigurare a fost asigurarea de incendii. Paralel cu fondurile de asigurare împotriva incendiilor au fost create fonduri de asigurare de viață.

Primele societăți de asigurare au apărut la sf.sec alXVII-lea în Anglia, Franța, Italia, Danemarca, Suedia. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea au apărut uniuni de asigurare de tip cartel și concern, ce erau formate din zeci de societăți de asigurare. Au fost create și primele societăți internaționale de asigurări – rusești, austriece, suedeze. Intens se dezvoltau noi tipuri de asigurări comerciale, iar pe baza lor au apărut multe forme, modalități, variante noi de asigurări.

Un loc deosebit în dezvoltarea asigurărilor o ocupă Anglia, în care în anii 80 al sec. al XVII-lea au apărut primele societăți de asigurare în domeniul asigurării de incendiu. Ca imbold pentru apariția acestora, a servit incendiul ce a avut loc la Londra în anul 1666, în care au pierit 70.000 persoane. În aceiași perioadă apar primele societăți de asigurare în domeniul asigurărilor riscurilor maritime: Franța în anul 1686 (Paris), Italia оn anul 1741 (Genova), Danemarka în anul 1741 și Suedia în anul 1750.

Patria asigurărilor de viață e considerată Anglia, în care în anul 1699 pentru prima dată a apărut o organizație profesionistă, ce se ocupa cu asigurarea orfanilor și văduvelor, iar apoi a fost creată compania de asigurări Eckvatedl, ce se ocupa cu asigurări de persoane. 

Caracteristic pentru piața mondială de asigurări este: existența unui număr important de companii de asigurare ce funcționează în diverse forme organizațional-juridice, concentrarea la ele a unui capital și active enorme, o gamă extrem de largă de operațiuni și produse de asigurare oferite, existența unei legislații dezvoltate ce ține de domeniul asigurărilor și a unui sistem de supraveghere de stat viabil, existența diverselor asociații și uniuni a asiguratorilor și asiguraților, un sistem dezvoltat al intermediarilor, firme de consultații și de raiting.

Figura 1.2.1 Vechimea companiilor de asigurare pe plan mondial

1.2.2 Conceptul asigurărilor

Asigurarea reprezintă un sistem de relații economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care sunt amenințate de aceleași pericole în existența și activitatea lor, pericole probabile, posibile, dar nesigure. În țările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naționale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societățile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inedite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară și prin sumele acordate asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate. Unii specialiști pun în evidență anumite valențe ale asigurărilor: calitatea de ramură prestatoare de servicii; de intermediar financiar și de activitate financiară. Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic și financiar.

În cursul anului 2008, un număr de 24 de societăți au realizat majorări de capital social, în scopul susținerii cresterii activității de asigurare si al respectării prevederilor legale emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Ca urmare a modificării structurii acționariatelor societăților de asigurare, cota de participare a investitorilor străini la capitalul social subscris a atins un nivel de 87,93%, capitalul românesc reprezentând 12,07% din total.

Ponderi semnificative în valoarea agregată a capitalurilor sociale ale asiguratorilor sunt deținute de investitorii din următoarele țări:Austria, deține o cotă de 33,36%; Franța, cu o cotă de 22,47%; Olanda, cu o cotă de 10,38%; Marea Britanie, cu o cotă de 5,73%.

Alte țări 15,99% Austria 33,36%

Marea

Britanie

5,73%

Olanda

10,38%

România12,07% Franța 22,47%

Figura 1.2.2. Structura capitalului social la nivelul societăților de asigurare, pe țări de proveniență

Asigurarea sub aspect juridic.

Abordarea juridică este frecventă și justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă trebuie să capete forma juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă contractul precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare și legea cu privire la activitatea de asigurare se completează reciproc. Potrivit legii din 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o prima asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anumit risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limitele și la termenele stabilite”. Astfel, contractul de asigurare și legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi și obligații în materie de asigurări.

Contractul de asigurare are anumite trăsături caracteristice:

este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților cu privire la conținut. Forma scrisă este cerută de legiuitor prin dorința de a proteja interesele asiguraților și pe cele ale părților.

este un contract sinalagmatic, adică părțile contractante își asumă obligații reciproce și independente. Asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte, atât la încheierea contractului cat și la producerea sinistrului, să achite primele de asigurare datorate.

este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract deoarece obligațiile asumate de asigurat și asigurator depind de un eveniment viitor și incert.

este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmărește să obțină un folos, o contraprestație în schimbul obligației ce-si asuma.

este un contract succesiv, adică se eșalonează în timp. Pentru ca valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumită perioada de timp, face posibila eșalonarea plății primei de asigurare și evidențiată caracterul succesiv al realizării contractului.

este un contract de adeziune, adică deși este redactat și imprimat de asigurator, la el a aderat asiguratul. Asiguratorul poate întocmi polițe de asigurare tip, în care toate condițiile contractuale : termen de valabilitate, suma asigurată, cota de primă etc.

este un contract de buna credință, adică presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credință de către părți, deoarece asiguratorul acceptă preluarea unui risc și determină cuantumul despăgubirii pe care urmează s-o acorde asiguratului, pe baza informațiilor date de asigurat.

Alături de contract, legea constituie și ea o formă juridicã de realizare a asigurării. Spre deosebire de contract care are la baza principiul facultativității, asigurarea „ex lege” are ca bază principiul obligativității, adică persoanele fizice și juridice deținătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege. În afară de bunuri, în asigurarea obligatorie mai sunt incluse persoanele fizice aflate într-o anumită situație prevăzută de lege, precum și acele persoane fizice sau juridice care poartă o răspundere civilă față de terți, expres prevăzută în lege (ex.: răspunderea civilă auto).

Asigurarea sub aspect economic.

Figura 1.2.3. Caracteristicile exclusive ale asigurării.

Existența asigurării este strâns legata de constituirea unui fond de asigurare din care să acopere pagubele provocate de diferite fenomene sau evenimente care sunt cuprinse în asigurare. Fondul de asigurare trebuie sa fie obligatoriu în forma bănească. Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat din prime de asigurare sau cotizații, pe care le achita persoanele fizice sau juridice care s-au asigurat pentru a se proteja împotriva riscului care îi amenința. Aceste prime trebuie sa fie îndeajuns de reduse față de mărimea pagubei care ar apărea dacă s-ar produce un eveniment. Fondul de asigurare se constituie pentru a se acoperi niște pagube provocate de anumite fenomene sau evenimente viitoare și nesigure.

Nu se știe cine va primi despăgubiri sau când se va produce riscul (riscurile) din moment ce toți cei care au constituit fondul de asigurare sunt amenințați pe viitor de un anumit risc, deci posibilitatea producerii riscului vizează pe oricare dintre aceștia. Despăgubirea pe care o primește cel care este afectat de producerea riscului asigurat, poate întrece de câteva ori cuantumul contribuției acestuia la fondul de asigurare. Fondul de asigurare se utilizează centralizat pentru: acoperirea pagubelor provocate de fenomenele sau evenimentele asigurate la asigurările de bunuri și la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;

Pentru a se forma și utiliza fondul de asigurare trebuie sa existe niște relații economice între participanții la asigurare. Se formează niște fluxuri bănești sub forma de prime de asigurare, care pornesc de la persoane fizice sau juridice către organizația de asigurare, dar și fluxuri bănești sub forma de despăgubiri care pornesc de la organizația de asigurare către persoanele fizice sau juridice afectate de producerea riscului pentru care s-au asigurat. Noțiunea de asigurare se folosește și în legătură cu asigurările sociale.

Fondurile de asigurări sociale se constituie la dispoziția Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a unor organizații obștești și pe seama contribuției instituțiilor publice, agenților economici și a persoanelor fizice care folosesc munca salariată, dacă fondul nu este de ajuns se primesc și subvenții de la bugetul de stat . Acest fond astfel constituit se folosește pentru acordarea de pensii, indemnizații, ajutoare, trimiteri la odihnă și tratament.

Modul tradițional de abordare al asigurării potrivit căruia asigurarea este un mijloc de a repartiza asupra unui număr mare de persoane fizice și juridice care constituie prin prime de asigurare fondul de asigurare, paguba provocată de un eveniment (fenomen), unui număr redus dintre acestea. Această pagubă devine mai suportabilă de o masă mai mare de persoane fizice sau juridice. Societatea comercială, de asigurare preia asupra sa riscurile producerii unui fenomen (eveniment) în schimbul unei prime de asigurare plătită de asigurat.

Societatea de asigurare își asumă o obligație care este influențată de caracterul aleator al fenomenelor (evenimentelor) asigurate. Daca acestea s-ar produce așa cum au fost presupuse la încheierea contractului, atunci între prime și indemnizații ar fi un echilibru, dar apar de obicei abateri de la media multianuală a pagubelor.

În urma acestor abateri societatea de asigurare poate avea ori un profit, ori trebuie să apeleze la venituri din altă parte pentru compensarea influențelor nefavorabile.

Societățile care încheie asigurări de viață acumulează treptat primele urmând ca după o perioada de timp să-și onoreze obligațiile. În acest timp ele trebuie să justifice sumele strânse din prime, cât mai favorabil. Așadar, societatea de asigurări este un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate și juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Societățile de asigurare apar pe piața financiară cu o ofertă de împrumut orientată câtre diverși solicitanți: băncile, societățile comerciale de producție (pentru majorarea capitalului activ), autorități publice centrale și locale (pentru acoperirea deficitului bugetar) etc.

Indiferent cât de bine este elaborată polița sau cât de corect este planul de evaluare, un asigurator nu poate avea succes fără un program de marketing adecvat. Potențialii cumpărători ai asigurării trebuie să fie informați corect despre produsele societății, inclusiv despre polițele, planurile de evaluare, serviciile de soluționare a revendicărilor, posibilitățile de control al daunelor și alte servicii necesare unui produs de asigurare complet.

1.2.3 Clasificarea asigurărilor

a) După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că relațiile de asigurări dintre asigurați și asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu. Astfel de asigurări se practică în toate țările lumii, cu diferite nuanțe.

asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că relațiile dintre asigurați și asigurator se stabilesc prin liberul consimțământ al părților, pe baza unui contract de asigurare.

b) După obiectul asigurării, există:

asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunuri de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamități naturale, indiferent de forma lor de proprietate

asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accident etc.

asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau juridice pentru pagubele cauzate și vătămarea unor terți.

c) În raport cu cadrul național în care operează diferite forme ale asigurării, se disting:

asigurări interne – operează pe plan național, în cadrul fiecărei țări, fiind promovate prin intermediul societăților de asigurare care acționează pe piața asigurărilor din țara respectivă;

asigurări externe sau internaționale – s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite țări și se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta bunuri și persoane aflate în parcurs internațional (ex.: cartea verde – pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare și politice etc.)

d) După natura relațiilor dintre părțile implicate în asigurare, există:

asigurări directe sau propriu-zise – în care sunt implicați, nemijlocit,
asiguratul și asiguratorul și intervine, după caz, contractul sau polița de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiționale și au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile;

coasigurări – sunt o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăți de asigurări în același timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de avizat de către o singură societate de asigurări;

reasigurări-sunt asigurări indirecte, fiind o formă de asigurare a
asiguratorului. Apariția reasigurărilor este motivată de creșterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asigurați și de cerința impusă asiguratorului de a face față unor riscuri grele.

Asiguratorii pot practica, potrivit obiectului de activitate stabilit în autorizația prealabilă de constituire și aprobat prin autorizația de funcționare eliberată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, una sau mai multe clase de asigurări.

Categoriile de asigurări care pot fi practicate de asiguratori, potrivit legii, se grupează în:

Asigurări de viață;

Asigurări generale.

Societățile de asigurare, în schimbul unor sume încasate de la asigurați, reprezentând prime de asigurare, își asumă răspunderea de a acoperi pagubele rezultate ca urmare a producerii riscurilor asigurate și de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața persoanelor asigurate.

Din datele centralizate pentru 31.12.2008 rezultă că asiguratorii au plătit în anul 2008 indemnizații brute în valoare totală de 4.363.559.718 lei, în creștere reală cu 25,19% față de 2007.

Pentru asigurările de viață, asigurătorii au mai efectuat plăți pentru răscumpărări totale, în valoare de 170.680.968 lei, și plăți pentru răscumpărări parțiale, în valoare de 104.616.576 lei.

Tabel 1.2.1. Dinamica indemnizațiilor brute plătite pentru asigurări generale si de viatță

1.2. 4.Funcțiile unei societăți de asigurări

a)Funcția de repartiție este explicată prin procesul de redistribuire a unei părți din produsul intern brut. Această funcție se manifestă în două cazuri;

în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare;

în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale: plata indemnizației de asigurare, finanțarea unor activități cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodărești ale organizațiilor de asigurare și constituirea unor fonduri de rezervă;

b)Funcția de control – ca funcție complementară a asigurărilor, urmărește modul cum se încasează: primele de asigurare și alte venituri ale organizațiilor de asigurare, cum se efectuează: plățile cu titlu de indemnizații de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-gospodărești, determinarea corectă a drepturilor asiguraților, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.

c)Funcția de compensare a pagubelor reprezintă principala funcție a asigurărilor și prezintă interes atât pentru asigurat, cât și pentru economia unei țări:

pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranță cu privire la protecția bunurilor și a vieții, iar

pentru ansamblul economiei naționale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condițiilor pentru desfășurarea activității productive sau a capacității de muncă pentru persoanele vătămate.

d) Funcția de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcție ca importanță și se realizează pe două căi:

prin finanțarea unor activități de prevenire a calamităților și accidentelor;

prin formularea unor asemenea condiții de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să promoveze acțiuni de prevenire a evenimentelor și să îi cointereseze în menținerea în bună stare a bunurilor asigurate.

e) Funcția financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exercițiului financiar și scadență la începutul anului de referință. Plata despăgubirilor și a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariției și argumentării necesității plăților. Diferența dintre încasări și plăți poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilități curente la bănci.

1.3 Conceptul de control financiar.

Controlul, privit ca atribut principal al managementului, se manifestă sub forme diferite, reflectând realitatea atât sub aspect general cât și sub aspect particular, contribuind astfel la realizarea funcției sale de reglare a situației patrimoniale.În acest context, raportat numai la sfera de cuprindere, controlul activității economico-sociale este cunoscut sub următoarele forme: control economic, control juridic, control financiar, control tehnic, control contabil etc.

Principalele forme de control prezentate, se deosebesc între ele atât prin funcțiile lor sociale, dar și prin conținutul lor, având un rol deosebit în orientarea activității agenților economici, în dezvoltarea acestor activități, dar și în protejarea patrimoniului și a creșterii profitului.

Formele de control nu trebuie privite izolat ca acționând fiecare într-un sistem închis,ci în interacțiunea lor, în condiționarea și completarea lor reciprocă, alcătuind împreună un sistem complex și integrat care aționează ca un tot unitar asupra tuturor domeniilor de activitate economico-socială.

Numai in acest mod controlul poate asigura realizarea de către agenții economici a unor rezultate financiare superioare, iar activitatea acestora să fie eficientă și cu influențe sociale pozitive.

Controlul financiar este un control complex, urmărind modul în care se gestionează patrimoniul, în care sunt utilizate resursele materiale, financiare și umane, de a preveni efectuarea de cheltuieli fără justificare fundamentată și legală, precum și imobilizarea de mijloace și asigurarea unui profit cât mai semnificativ.

Scopul principal al controlului este acela de a:

preveni abaterile cu caracter financiar și faptele cauzatoare de prejudicii;

asigura integritatea patrimoniului;

asigura respectarea legalității și a disciplinei financiare;

stabilește răspunderea pentru prejudiciile provocate;

contribuie la creșterea eficacității și eficienței economice.

Pentru a fi eficient procesul de control, acesta trebuie:

să fie adaptat specificului locurilor de muncã și activitãților pe care le desfășoară personalul controlat (relevanța procedurii de control);

să fie adaptabil schimbãrilor (modificãri) în structura personalului, a factorilor externi, noi tipuri de planuri de activități (flexibilitatea procedurii de control);

să fie efectuat mai ales în punctele strategice, cheie, foarte importante pentru rezultatele finale (concentrarea pe aspectele critice);

să identifice rapid eventualele perturbații în evoluția sistemului controlat pentru luarea mãsurilor corective în timp util (durată redusă, viteză mare de decontare);

rezultatele obținute în urma controlului, precum și efectele rezultate (reducerea sau eliminarea efectelor negative) trebuie sã fie cel puțin egale cu costul (volumul cheltuielilor) total al actvitãților de pregătire și desfășurare a controlului (cost eficient);

să fie aplicabil în acțiuni de identificare, eliminare și corective a deviațiilor (adaptabilitatea).

1.3.1 Formele controlului financiar

Tabel 1.3.1 Formele controlului financiar

a)După momentul în care se exercită controlul, atât din punct de vedere al datei de desfășurare, cât și din punct de vedere al operațiunilor supuse controlului, acesta se manifestă sub trei forme:

control preventiv (CFP);

control operativ-curent;

control ulterior (CFU).

Tabel 1.3.2 Corectiile care se stabilesc intre CFP si CFU,se prezinta dupa cum urmeaza

Separarea celor trei forme de control asigură o delimitare strictă a persoanelor care pot efectua controlul, a obiectivelor de control, a posibilitaților de valorificare a constatărilor și a scopului fiecărei forme de control.

Fiecare formă de control însă asigură prevenirea, constatarea și înlăturarea aspectelor negative în activitatea economică desfășurată, cât și a neregulilor financiare, creând posibilitatea atingerii obiectivelor programate.

În practică, aceste forme de control se condiționează și se influențează reciproc, un control preventiv bine realizat, ușurează munca controlului operativ-curent și poate înlătura chiar controlul ulterior, acesta rămânând fără obiect.

Controlul preventiv contribuie la folosirea cu maximum de eficiență a mijloacelor materiale și disponibilităților bănești, la întărirea ordinii și creșterii răspunderii în angajarea și efectuarea cheltuielilor, la respectarea strictă a legislației de gestiune, la preîntâmpinarea oricărei forme de risipă și a eventualelor deficiențe înainte de a se produce efecte negative.

Controlul financiar preventiv presupune implicarea atât a personalului cu funcții economice dar și a personalului cu funcții tehnice, datorită vizelor de compartiment privind necesitatea desfășurării operațiunii economice pe care acest control le presupune.

Prin implicarea în activitatea economică și a activităților tehnologice și tehnice, face ca această formă de control să devină mai eficientă, rezultatele financiare fiind în definitiv și consecința măsurilor tehnico-tehnologice.

Convergența eforturilor tehnic-tehnologice și economice în acțiunea de creștere a eficienței economice a rezultatelor financiare se asigură începând din faza de concepție, cu proiectarea, încheierea contractelor economice și până la înregistrarea rezultatelor activităților controlate.

De aceea, controlul financiar preventiv trebuie să acționeze în vederea perfecționării activității tehnic-tehnologice ca factor esențial al creșterii rezultatelor financiare.

Controlul operativ-curent se desfasoară în totalitate în același timp cu activitatea economică a agentului economic.Prin acest control se urmărește atât modul în care se gestionează patrimoniul agentului economic cât și modul în care sunt îndeplinite sarcinile curente.Desfășurându-se zi de zi, această formă de control oferă posibilitatea surprinderii fenomenelor economice negative, corectarea operativă ale acestora și prevenirea pe viitor a unor asemenea fenomene care au consecințe uneori dezastruoase.

Sfera de cuprindere a acestui control este foarte largă, analizându-se toată activitatea și operațiunile cu consecintț financiare.

Controlul financiar ulterior se exercită după desfășurarea activităților sau operațiunilor economico-financiare cu privire la gestiunea patrimoniului.

Prin realizarea obiectivelor sale, controlul financiar ulterior asigură informații conducerii operative, care să-i permită luarea unor măsuri eficiente în domeniul economic, întărește ordinea și disciplina financiară.

Între controlul financiar preventiv și cel ulterior există relații de condiționare, influențare și completare, astfel:

Controlul financiar preventiv previne abaterile cu caracter financiar, iar controlul ulterior constată prejudiciile produse, stabilește cauzele și persoanele răspunzătoare și propune măsuri pentru prevenirea în viitor a unor abateri similare;

Controlul financiar preventiv blochează, în faza de angajare sau de efectuare operațiunile pentru care nu sunt îndeplinite condițiile legale, dar nu stabilește rezultatele operațiunilor respective și nu descoperă operațiunile nereale, întrucât acestea nu s-au produs încă.

Controlul financiar ulterior analizează modul în care sunt respectate prevederile legale,cum sunt respectate dispozițiile conducerii, cauzele care au influențat rezultatele financiare, având o sferă de cuprindere mult mai cuprinzătoare, incluzând să modul în care s-a exercitat controlul financiar preventiv, stabilind abateri și nereguli după ce acestea au avut loc;

Controlul financiar preventiv proiectează desfășurarea operațiunilor în condiții de legalitate, iar controlul financiar ulterior constată dacă aceste condiții au fost respectate întocmai cu ocazia producerii efective a operațiunilor;

Controlul financiar ulterior, pe lângă funcția de constatare a faptelor cauzatoare de prejudicii și abaterilor cu caracter financiar, prin măsurile pe care le impune conducerii în vederea remedierii deficiențelor constatate, prezintă și un caracter preventiv pentru operațiunile economico-financiare care urmează a se desfașura în viitor.

b) După organele care îl realizează controlul poate fi:

Controlul exercitat de Ministerul Finanțelor Publice are ca obiective:

administrarea și folosirea fondurilor acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale și bugetele fondurilor speciale pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare și întreținere a organelor centrale și locale ale administrației de stat și a unităților finanțate de la bugete;

folosirea mijloacelor și a fondurilor proprii în respectarea reglementărilor financiar-contabile din activitatea regiilor și companiilor autonome și a societăților comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat;

exactitatea și realitatea bilanțurilor contabile și a conturilor de profit și pierderi și îndeplinirea integrală și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de stat.

Controlul exercitat de Autoritatea Natională de Control are ca obiective principale:

verificarea respectării prevederilor legale în ministere, instituții publice centrale și locale și la alte organe de specialitate precum și coordonarea activității corpurilor de control din cadrul ministerelor și autorităților publice centrale.

verificarea respectării legislației privind reforma economică și administrativă, procesul de privatizare și postprivatizare, aplicarea mecanismelor economiei de piață;

controlul modului de constituire și de administrare a stocurilor rezervă de stat, inclusiv a resurselor alocate acesteia;

controlul modului de utilizare a creditelor guvernamentale, a celor garantate de Guvern, precum și a celor acordate instituțiilor din subordinea Guvernului de către organismele financiare internaționale;

verificarea utilizării alocațiilor și subvențiilor bugetare;

verificarea aplicării dispozițiilor legale privind stabilirea și reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere, precum și a celor referitoare la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat;

verificarea și constatarea oricăror alte disfunctionalități în activitatea curentă a instituțiilor publice executive.

Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi urmărește îndeosebi:

formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale, precum și mișcarea fondurilor între aceste bugete;

constituirea, utilizarea și gestionarea fondurilor speciale și fondurilor de tezaur;

formarea și gestionarea datoriei publice și situației garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe;

utilizarea alocațiilor bugetare pentru investiții, a subvențiilor și transferurilor și a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităților administrativ-teritoriale;

constituirea, utilizarea și gestionarea resurselor financiare privind protecția mediului, îmbunătățirea calității condițiilor de viată și de muncă.

situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;

c) Dupa natura controlului acesta se prezintă sub două forme:

Control de conformitate vizează verificarea modului în care au fost respectate actele normative care reglementează domeniul economico-financiar de către agenții economici și instituțiile publice ;

Control de performanță se referă la economicitate, eficacitate și eficiență.

1.3.2 Proceduri si tehnici de control financiar

Multitudinea activităților din economie, intercondiționarea acestora impune folosirea mai multor procedee de control financiar.Stabilirea procedeului de control este îndeosebi determinată în funcție de natura și volumul activității ce urmează a fi controlate.

Dintre procedeele de control financiar folosite în practică, menționăm: studiul documentar, controlul contabil, controlul faptic, controlul total sau prin sondaj, analiza economico-financiară etc.

Studiul documentar are ca scop cunoașterea elementelor esențiale și specifice ale activității ce urmează a fi controlate. Documentarea poate fi de ansamblu sau de detaliu cuprinzând structura internă, trepte ierarhice, competențe acte normative care reglementează domeniul, instrucțiuni, norme metodologice, ordine;Pe baza studiului documentar se stabilesc obiectivele de control ce urmează a fi cuprinse în tematica de control, urmărindu-se:

înlăturarea neregulilor și abaterilor financiare;

soluționarea operativă a unor disfuncționalități care creează probleme în utilizarea fondurilor în creșterea rentabilității și eficienței economice;

soluționarea unor nereguli privind perfecționarea activităților economice.

Ca procedee de control financiar, studiul documentelor are ca principale obiective:

modul de constituire, organizare internă, competențe și răspunderi;

modul de organizare și conducere a evidenței contabile și tehnico-operative;

rezultatele activității consemnate în dările de seama contabile și factorii care au avut influența negativă asupra acestora;

încălcările de lege constatate de organele care au efectuat anterior controlul, menționate în actele de control încheiate și măsurile luate pentru înlăturarea lor;

sarcinile rezultate din normele interne cât și din actele normative în vigoare care reglementează domeniile de activitate, a căror cunoaștere asigură orientarea organelor de control în stabilirea aspectelor care trebuie verificate.

a)Controlul contabil este procedura de control cel mai des utilizat în practică de organele de control, întrucât aprecierea fenomenelor economice nu se poate realiza decât pornind de la analiza documentelor justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate sau în evidența tehnico-operativă.

Controlul contabil presupune verificarea atât a documentelor de dispoziție care reflectă declanșarea operațiunilor economice cât și a documentelor de execuție care fac dovada procedurii efective a operațiunii economice.

Prin acest procedeu de control se stabilește realitatea, legalitatea, oportunitatea și necesitatea operațiunilor economice precum și eficiența acestor operațiuni.Controlul contabil poate avea un caracter preventiv atunci când se verifică documentele care se primesc la contabilitate pentru înregistrare, caracter concomitent -când se verifică lucrările premergătoare întocmirii bilanțului contabil sau ulterior când se verifică bilanțurile contabile sau dările de seamă contabile.

b) Controlul faptic este un procedeu de control utilizat pentru a stabili exactitatea și existeța mijloacelor materiale și bănești necesare desfășurării activității.
Principalele tehnici și instrumente de control faptic sunt: inventarierea, expertiza tehnică și analiza de laborator, observarea directă și inspecția tehnică etc..

Inventarierea constituie modalitatea prin care se stabilește la un moment dat existența stocurilor și realitatea soldurilor conturilor contabile.

Inventarierea ca tehnică de control este diferită sau cel mult coincide parțial cu activitatea de inventariere a intregului patrimoniu care se efectuează cel puțin o dată pe an și constituie o etapă premergătoare întocmirii bilanțurilor contabile.

Inventarierea de control presupune compararea soldurilor scriptice și faptice pentru operațiunile care sunt considerate sau există suspiciuni că au fost realizate cu încălcarea normelor legale. .

Observarea directă este o modalitate de control utilizată pentru urmărirea la fața locului a modului de organizare și desfășurare a muncii din diferite sectoare de activitate.

Inspecția fizică este modalitatea de a constata existența sau inexistența unui post de activ, a imobilizărilor sau a actelor justificative înregistrate în evidență.

c)Controlul total sau prin sondaj

Controlul total se efectuează în cazul unităților mici și presupune verificarea tuturor operațiunilor economice pe o perioadă determinată, de regulă un an.
Controlul total oferă o imagine completă și clară asupra întregii activități și dă posibilitatea luării unor măsuri care să ducă la eficientizarea acesteia.

Controlul prin sondaj, presupune verificarea unor anumite documente și operațiuni care permit formularea unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului urmărit. Eficiența controlului prin sondaj depinde de nivelul de pregatire profesională a controlorului, de experiența acestuia în a alege perioada supusă controlului, operațiunile și documentele ce se controlează și care dau posibilitatea generalizării concluziilor și luarea celor mai bune măsuri pentru înlăturarea fenomenelor negative.

De multe ori controlul prin sondaj se transformă în control total atunci când pentru a stabili întinderea și amploarea termenului se impune efectuarea unui control complex și atotcuprinzător.

Tehnicile și modalitățile de control se întrepătrund în forme multiple și variate cum ar fi:

controlul simultan este acel control care se efectuează la mai multe obiective similare;

controlul direct este și un control simultan și se efectuează în timpul execuției activităților respective;

controlul propriu este în același timp si simultan și se exercită în timpul execuției lucrărilor cât și pe măsura finalizării lor;

controlul periodic este cel organizat la intervale regulate și cuprinde totalitatea obiectivelor sau a faptelor de controlat care au drept caracteristici principala repetabilitate (controlul balanțelor lunare, controlul anual al stocurilor etc.).Controlul periodic include și controlul excepțional, sporadic, ocazional, indicat în cazul când intervine un risc sau există amenințarea unui pericol;

d) Analiza economico-financiară este atât un procedeu de control dar și un instrument metodologic, utilizat de controlul financiar prin care activitatea economică controlată este descompusă pe elemente constitutive și studiază raporturile existente între acestea.Tehnica generală de analiză economico-financiară presupune determinarea elementelor structurale a factorilor care influentează direct sau indirect fenomenul economic, corelația dintre acești factori și fenomen, dintre cauză și efect.

Analiza economico-financiară presupune cercetarea activității atât aspect calitativ respectiv depistarea legăturilor cauzale între fenomene, dar și cantitativ prin cuantificarea influențelor asupra fenomenului economico-financiar.

Tehnicile utilizate in analiza economico-financiară sunt multiple, printre cele mai des întâlnite enumeram: divizare; gruparea; corelatia; calculul matricial; cercetarea operațională.

Utilizarea unor anumite modalități, tehnici de control cu analiza economico-financiară a activității este în funcție de natura surselor de date, de modul lor de culegeri, înregistrare, prelucrare și păstrare.

Între analiza economico-financiară și controlul contabil există o strânsă corelație și interdependentă deși acestea pot fi separate atât din punct de vedere teoretic cât și practic.Analiza presupune utilizarea controlului contabil pentru a se asigura ca informațiile folosite sunt exacte și reale, iar controlul contabil folosește rezultatele analizei în scopul orientării generale a activității și descoperirii laturii negative ale acesteia.Analiza utilizează date sintetice, centralizate, dări de seama contabile pentru a scoate în relief legături cauzale dintre diverse fenomene, controlul contabil și cel faptic utilizând date din evidența analitică și tehnico-operativă. Un rol deosebit în analiza economico-financiară îl are instrumentul matematic.Utilizarea instrumentelor matematice de calcul și analiza în efectuarea controlului financiar este dependentă de folosirea lor în munca de organizare și desfășurare a activității economice.

CAPITOLUL II. NECESITATEA CONTROLULUI FINANCIAR ÎN SOCIETĂȚILE DE ASIGURARI

2.1 Managementul financiar în societatile de asigurari

Operațiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfăsoară într-un cadru pe care îl numim piață a asigurărilor. Pe această piață se întâlneste cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice si juridice asigurabile si oferta de asigurare, susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu.

Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice si juridice, care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări si constituie un element hotărâtor în stabilirea dimensiunilor pieței.

Cererea potențială este mare, datorită populației numeroase a României, dar cererea efectivă este redusă, datorită puterii de cumpărare precare a populației si a convingerii scăzute a acesteia în legătură cu utilitatea asigurării. Cerea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta.

Oferta de asigurare vine din partea societăților specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu si capabile, din punct de vedere financiar, să desfăsoare o astfel de activitate.

Cu capital

ASIGURARI = CEREREA DE ASIGURARE

INTERMEDIARI

ASIGURATORI = OFERTA DE ASIGURARE

Cu capital

Figura 2.1.1 Prezentarea schematică a pietei asigurărilor

Managementul financiar constituie o componentă a managementului general în orice sistem organizațional. Interpretat ca proces, ca știință, artă și mai ales ca practică, în conducerea prin pârghii financiare, managementul financiar constituie un ansamblu de metode, tehnici, instrumente și acțiuni cu ajutorul cărora are loc mobilizarea, alocarea și utilizarea capitalurilor, în entitatea organizațională, în scopul realizării obiectivelor specifice în domeniul respectiv. Referințele asupra conceptului management financiar sunt, pe cât de numeroase, pe atât de diversificate. Într-un sistem organizațional productiv sau lucrativ, în general, managementul financiar poate fi încadrat, investigat și analizat în raport cu trei coordonate: scop, areal de manifestare și pârghii de înfăptuire.

Scopul evidențiază ținta stabilită, finalitatea efortului managerial. Pentru entitățile cu caracter lucrativ sunt luate în discuție ca alternative:

creșterea valorii de piață a acțiunilor și deci a întreprinderii;

sporirea averii acționarilor;

creșterea profitului.

Arealul de manifestare îl constituie entitatea de referință, ca sistem deschis, funcțional și operațional vizând în esență manifestarea funcției financiare sub aspect gestionar și decizional cu reflectare în

constituirea capitalurilor;

alocarea capitalurilor (resurselor) în scopul finanțării ciclului de exploatare;

alocarea capitalurilor în scopul finanțării ciclului de investiții;

gestionarea rezultatelor financiare sub incidența raportului risc-performanță, în scopul armonizări relațiilor dintre entitatea organizațională, acționari, salariați, autorități fiscale și terți.

Pârghiile de înfăptuire ale managementului financiar sunt generate și puse în valoare prin sistemul decizional specific, fiind reflectate de instrumente suport informațional previzionale, curente și cu caracter post factum.

Cercetarea noastră vizează identificarea coordonatelor managementului financiar în societățile de asigurări. Societățile de asigurări sunt constituite și funcționează în regim comercial și concurențial. Ele vând produse virtuale (asigurări), la un preț (prima de asigurare), al căror cost nu-l cunosc decât în momentul producerii riscului. Prin urmare ele trebuie să mobilizeze și să dispună de resurse cu ajutorul cărora să facă față în orice moment cerințelor de despăgubire. Așa se explică faptul că în sectorul asigurărilor s-a impus marja minimă de capital social; constituirea de rezerve specifice; practica plasamentelor financiare, monitorizarea stării financiare și a raporturilor cu asigurații, de către autoritatea de supraveghere etc.

Scopul managementului financiar în societățile de asigurări nu poate fi desprins de ideea de profit, de avere, de valoare a acțiunii, respectiv a întreprinderii. Este în viziunea acționarului care a investit capital în afaceri din sectorul asigurărilor, să-și sporească acest capital și să-l conserve. În acest context, profitul este pârghia de înfăptuire a scopului, cu acțiune temporală, verificabilă.

Raportul de asigurare generator de profit/pierdere se află sub incidența unor interese divergente: asiguratul este interesat sa fie protejat și susținut financiar prin indemnizare-despăgubire ,la producerea cazului asigurat; asigurătorul este interesat să conserve încasările de prime, să minimizeze plățile de indemnizații și despăgubiri, pentru a se înscrie în marja de profit.

Însăși motivația constituirii societăților de asigurare are la bază cele două concepte: comunitatea de risc și mutualitatea. Prin urmare se poate afirma ca managementul financiar nu poate ignora valențele sociale ale asigurării.

Amplificarea activității în asigurări este posibilă. Există mari rezerve de atragere și transfer ale riscurilor, în protecția prin asigurare. Totuși acest fapt nu depinde doar de intenția și abilitatea asigurătorilor. În bună măsură acest fapt este condiționat de acceptarea de către purtătorii de risc, a comunității de risc și, mai ales de potența lor financiară, ca factor de impulsionare a transferului riscurilor.

În economia societăților de asigurări ciclul: Bani – Prestații – Bani este marcat de fluxuri financiare (încasări de prime) și fluxuri virtuale (promisiunea de protecție), urmate, după caz, din nou de fluxuri financiare (în ipoteza producerii cazului asigurat) prin plata de indemnizații și despăgubiri.

Figura.2.1.2 Ciclul de exploatare Bani- Prestații – Bani

În cadrul ciclului de exploatare activele circulante specifice societăților de asigurări se regăsesc în: disponibilități bănești,titluri financiare, prime de încasat, respectiv creanțe și recuperări din reasigurări.

Gestiunea creanțelor din prime de încasat este deosebit de semnificativă pentru realizarea unui management financiar performant, fapt care impune o evidență clară și corectă a raporturilor cu asigurații. Importantă este de asemenea gestionarea corectă a disponibilităților bănești ale societății prin modul în care se structurează fructificarea acestora. Ciclul de exploatare constituie cadrul în care asigurătorul susține prima linie a frontului de protecție de risc asumată și în care se interferează interesele asigurătorului și asiguraților.

Pârghiile de înfăptuire ale managementului financiar în societățile de asigurări au un conținut complex. Apreciem că au caracter operațional trei categorii de pârghii manageriale și anume: informaționale, gestionare și decizionale.

Figura.2.1.3 Categorii de pârghii manageriale

Pârghiile informaționale sunt oferite de sistemul informațional specific domeniului asigurărilor, prin cele trei componente ale sale:

a) sistemul informațional statistico-matematic, prin care se susține angrenajul informatic pus la baza fundamentării asigurărilor (protecția unor riscuri, excluderea altora, nivelul primei nete și brute, diversitatea ofertei etc.);

b) sistemul informațional operativ-curent, prin care se reflectă, se consemnează, se notifică orice informație care vizează procesarea asigurărilor ( cererea de asigurare, notificarea răspunsului, polița de asigurare, documente de încasare a primelor scadente, înștiințări, piese componente ale dosarului de daună, documente de evaluare și plata a drepturilor de asigurare etc.), constituie suport gestionar și managerial financiar;

c) sistemul informațional financiar-contabil, prin care se realizează prelucrarea informațiilor referitoare la procesul de asigurare, cu respectarea cerințelor impuse de reglementările contabile, cadru general și cadru specific..

Pârghiile gestionare sunt puse în evidență de modul de concepere a structurii organizatorice a societăților de asigurare, în plan teritorial ( prin sucursale, agenții, puncte de lucru, ori prin birouri teritoriale, după caz), precum și prin modul de concepere a structurii interne a verigilor teritoriale ale societății, astfel încât să fie acoperite, prin funcții, locuri de muncă, ori compartimente, activitățile specifice: asigurare, daune, financiar-contabile, juridic, secretariat administrativ.

Pârghiile decizionale constituie atributul factorilor de autoritate, organe abilitate ori persoane cu funcții manageriale. Adunarea generală, Consiliul de administrați, Conducătorul compartimentului financiar-contabil, șefii unor compartimente, din cadrul societății de asigurare pot face uz de pârghii decizionale în funcție de competența atribuită lor. Ele pot lua forma unor simple monitorizări, după cum pot lua forma deciziilor, ordinelor, hotărârilor etc. Plecând de la formele pe care le pot avea pârghiile utilizate în managementul financiar al societăților de asigurare, este evident rolul pe care îl dețin pârghiile informaționale.

Pentru a fi puse în valoare pârghiile informaționale se relevă prin trei categorii de instrumente: de previziune, curente și postfaptice Fără a intra în detalii vom remarca locul pe care îl au în derularea unei activități eficiente în societățile de asigurări.

Instrumentele de previziune încadrează elementele de fundamentare, (calculele) actuariale, întrucât, deși se bazează pe informații din trecut, ele oferă argumente pentru decizii manageriale vizând perioadele viitoare (conceperea, pregătirea și lansarea unor noi produse de asigurare. Apoi, avem în vedere, bugetul de venituri și cheltuieli, implicit variatele bugete secvențiale care pot și chiar trebuie elaborate ( bugetul vânzărilor de asigurări, bugetul cheltuielilor de administrare și de gestiune a asigurărilor etc.). Conținutul lor specific asigură managerilor argumente pentru luarea deciziilor vizând perspectiva societății cu referire la: structura portofoliului, adică a ofertei, număr de contracte, angajamente asumabile (sume asigurate), încasări de prime brute, structura previzibilă a plasamentelor etc.

Instrumentele suport curente sunt reprezentate de toate documentele cu care se procesează asigurarea, documente de perfectare, derulare și finalizare, și care de altfel stau la baza înfăptuirii gestiunii financiare a societății, prin reflectarea în contabilitatea exercițiului financiar.

Instrumentele suport post-faptic sunt în bună măsură comune altor sectoare de activitate (bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, note explicative, politici și opțiuni contabile etc), dar și cu conținut specific, așa fiind Contul tehnic al asigurărilor de viață, Contul tehnic al asigurărilor generale și Contul netehnic – înstrumente de generare a Contului de profit și pierdere.

Conținutul complex și specific al managementului financiar în societătile de asigurări, în coordonate sale(scop, cadru și pârghii), permit sintetizarea câtorva concluzii, după cum urmează:

Managementul financiar ne apare ca proces de conducere prin finanțe, suprapunându-se secvențial- constituirii, utilizării și valorificării capitalurilor, în societatea de asigurări;

Managementul financiar se exercită în cadrul societății de asigurări prin luarea în considerare a implicării unor factori precum asigurații, acționarii, autoritatea fiscală, statul, concurența etc.;

Managementul financiar se relevă ca proces de monitorizare a gestiunii economice și financiare a societății, întrucât calitatea decizională este de regulă structurată pe trepte, niveluri de competență.

Indiferent de treapta și de competența managerială – managerul financiar în arealul asigurărilor, trebuie dețină calități specifice: o bună pregătire de specialitate, capacitate de previziune, de analiză și sinteză, discernământ în aprecieri, viziune de ansamblu, capacitate de instruire continuă, inteligență, obiectivitate și sinceritate, asumarea răspunderii pentru efectele deciziilor sale.

2.2 Controlul intern in asigurari

Principalele atribuții ale controlului financiar de gestiune sunt acelea de examinare și verificare a actelor și operațiunilor emise sau înfăptuite de societatea de asigurare și subunitățile competente, cu privire la legalitatea, operativitatea, eficiența, economicitatea și realitatea acestora.

Controlul financiar de gestiune trebuie să verifice dacă datele și informațiile introduse în documentele financiar – contabile și de gestiune și în sistemul informatic sunt reale și corecte, dacă ele nu ascund incorectitudini în oglindirea realității celor consemnate, fraude sau diverse greșeli intenționate sau neintenționate cauzatoare de prejudicii.

Controlul financiar de gestiune trebuie să evidențieze, cu prilejul controalelor efectuate, erorile, abaterile și deficiențele din activitatea economico-financiară, cauzele apariției lor și să identifice soluțiile adecvate pentru creșterea performanței acestora.

Scopul controlului financiar de gestiune, investigarea și verificarea daunelor au drept țintă prevenirea și descoperirea fraudelor, a greșelilor și neregulilor care pot afecta realizarea obiectivelor societății, creșterea performanțelor obiectivelor de bază și derivate printr-un proces continuu de gestionare și manifestare a riscurilor inerente, generale și specifice la nivelul unei societăți de asigurare.

În ceea ce privește investigarea, verificarea și combaterea fraudelor și plăților de despăgubiri necuvenite, sistemul de control trebuie să vizeze respectarea de către salariați a metodologiilor de instrumentare a dosarelor de daună; investigarea și verificarea evenimentelor asigurate care prezintă suspiciuni cu privire la realitatea și dinamica producerii lor, sinceritatea și autenticitatea documentelor prezentate pentru stabilirea despăgubirilor și a persoanelor vinovate, precum și executarea de măsuri specifice pentru recuperarea prejudiciilor aduse societății prin fraude sau alte fapte antisociale.În majoritatea cazurilor, fraudele în asigurări și celelalte nereguli de natură financiar-contabilă și de gestiune nu sunt cunoscute sau reclamate de cei care le comit, ele trebuie căutate, identificate și descoperite de către salariații care lucrează în sistemul de control intern.

Ca atare, cunoașterea și descoperirea acestora depind în mare măsură de structura organizatorică a controlului intern, de atribuțiile conferite acestuia, de acțiunile organizate și de interesul și importanța pe care factorii de conducere le acordă activităților de control.

În noiembrie 1995 o organizație canadiană propune un nou model, bazat pe Criterii privind Comitetul de Control – CoCo, care definește controlul intern ca fiind reprezentat de structura organizației care include resurse, sisteme, procedee, structuri, cultura organizației și alte elemente care puse împreună contribuie la atingerea obiectivelor.

Definiția CoCo, este interesantă deoarece definește controlul intern ca fiind un proces care se realizează la toate nivelele și cuprinde toate activitățile, destinat să furnizeze o asigurare rezonabilă. Un controlul intern bine organizat stăpânește mai bine activitățile, dar nu vom ajunge niciodată la perfecțiune.

Definiția CoCo, dată de canadieni, completează definiția americanilor.

În concepția Modelului CoCo controlul intern este reprezentat de resursele organizației, procedee, instrumente, sarcinile, cultura și tot ceea ce ne putem imagina, adică tot ceea ce putem întreprinde pentru a atinge obiectivele, dar acestea nu vor fi atinse niciodată, datorită relativității. Ei prezintă grafic aceste lucruri sub forma unui pentagon în care menționează calitățile pe care trebuie să le avem pentru ca fiecare de la nivelul său să stăpânească bine activitățile, așa cum rezultă din (fig.2.2.1

Una dintre prerogativele importante ale controlului este aceea de a asigura fiabilitatea și într-o anumită măsură garanția organizației în atingerea obiectivelor sale.

Recomandările modelului canadian doresc să favorizeze perfecționarea controlului și depășesc cu mult cadrul unei analize a controalelor contabile interne tradiționale și stabilesc criterii privind eficiența controlului într-o organizație. Recomandările favorizează un model pe care toate persoanele din organizație îl pot utiliza pentru a-și implementa, evalua și modifica propriul control intern. Cu toate acestea, recomandările nu favorizează directive detaliate cu privire la modul de concepere și funcționare al unei organizații.

Figura 2.2.1 Modelul CoCo

Un control eficace contribuie la succesul unei organizații în diverse modalități:

persoanele își pot exprima opiniile și utiliza propria lor creativitate, gestionând riscul unor acțiuni inadecvate;

persoanele dispun de suplețea necesară pentru a se adapta schimbărilor, ținând cont în același timp de riscurile cunoscute;

persoanele dispun de informații fiabile pe care sunt în măsură să le utilizeze la momentul oportun, atunci când este cel mai potrivit pentru organizație;

organizația își poate îmbunătății eficacitatea și eficiența și poate crește încrederea terților.

Organizația cuprinde persoanele/salariații care lucrează pentru atingerea obiectivelor acesteia și norme, regulamente sau decizii ale conducerii care stabilesc atribuțiile întregului personal și ceea ce face parte din organizație sau ce este exclus din aceasta.

Organizația poate fi o entitate juridică, un organism public ori o subdiviziune a unei organizații care produce elementele necesare realizării obiectivelor propuse.

Conform principiilor Modelului CoCo, cea mai mică unitate a unei organizații este persoana, care îndeplinește sarcini bazându-se pe înțelegerea scopului acestora și anume, obiectivul care trebuie atins, sprijinindu-se pe capacitatea sa, competențele ce-i revin, informații, resurse ș.a.

2.2.1 Probleme cu care se confrunta sistemul de control intern

În societățile de asigurare, controlul intern se confruntă cu probleme deosebite legate de nerespectarea normelor de contractare și administrare a asigurărilor, instrumentarea și lichidarea daunelor, respectarea regimului financiar – contabil și de gestiune, acte de fraudă și plăți de despăgubiri necuvenite.

În ultimii ani, fraudele în asigurări și plățile de despăgubiri necuvenite, precum și neregulile financiar – contabile și de gestiune au cunoscut creșteri deosebite, escrocheriile și înscenările de evenimente asigurate dublându-se față de perioadele anterioare, ca de altfel și pagubele provocate societăților de asigurare. Au crescut furturile de bunuri și materiale asigurate, supraevaluările de daune produse prin incendii, inundații și alte catastrofe naturale, înscenările și producerile intenționate de evenimente asigurate, neglijențele și abuzurile în stabilirea și plata despăgubirilor.

S-au constatat fraude în aproape toate domeniile de activitate ale sistemului de asigurări, la comiterea cărora au participat asigurați, persoane păgubite, inspectori de asigurare și de constatare a evenimentelor etc.

Considerăm că perioada de criză economică pe care o parcurge în prezent sistemul de asigurări și introducerea constatului amiabil al accidentelor de circulație vor determina și mai mult creșterea fraudelor comise de asigurații de rea credință care, cu complicitatea unor salariați din societățile de asigurare, vor înscena riscuri asigurate prin deturnarea vinovăției persoanelor implicate în evenimente, în favoarea celor care nu posedă o asigurare de răspundere civilă auto.

În activitatea de lichidare și regularizare a daunelor se înregistrează numeroase deficiențe privind constatarea daunelor și riscurilor asigurate; plăți de despăgubiri necuvenite sau mai mari decât cele legal datorate; neglijențe și nereguli în verificarea realității producerii evenimentelor asigurate etc. Nu se aplică și respectă în totalitate metodologiile, normele și circularele emise de societățile de asigurare, nu se ține întotdeauna seamă de dinamica și împrejurările producerii evenimentelor asigurate, de stabilirea corectă a daunelor, de plata despăgubirilor și de constituirea rezervelor tehnice.

În majoritatea societăților de asigurare se înregistrează numeroase cazuri de acordare și aprobare a unor soluții de înlocuire a pieselor și subansamblurilor auto care pot fi reparate; plăți de despăgubiri pentru riscuri neasigurate; utilizarea în mod eronat sau voit a coeficienților de uzură; plăți de echipamente necuprinse în asigurare ori evenimente comise înainte de intrarea în vigoare a polițelor de asigurare.

De altfel, neglijențele și abuzurile din activitatea de încheiere a contractelor de asigurare, nerespectarea instrucțiunilor privind lichidarea daunelor și neverificarea realității producerii riscurilor asigurate în momentul avizării daunelor au determinat creșterea fraudelor și plăților de despăgubiri necuvenite în majoritatea societăților de asigurare.

2.3. Controlul si supravegherea societatilor de asigurare

Tabel 2.3.1 Organele de control general financiar

Tabel 2.3.2 Organele publice de control financiar

Constatările organelor de control, prin intermediul cărora se instrumentează faptele cauzatoare de prejudicii și abaterile cu caracter financiar se consemnează în actele de control. Principalele acte de control financiar-contabil recunoscute și prezentate în literatura de specialitate sunt:

a) procesele-verbale de control;

b) procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor;

c) notele de constatare;

d) rapoartele de control

În actele de control se regăsesc numai abaterile, deficiențele și lipsurile constatate care trebuie astfel prezentate, încât să constituie un mijloc de stabilire a răspunderii juridice în sarcina celor vinovați și să fie un mijloc de probă în fața instanțelor judecătorești.

Constatările înscrise în actele de control financiare trebuie să fie clare, concise și să menționeze într-o succesiune logică cauzele care au generat deficiențele constatate, consecințele economice ca urmare a producerii fenomenelor negative, legea încălcată și persoanele considerate a fi răspunzătoare pe scara ierarhică.

Organismele de control specializate au obligația de a elabora o serie de reguli privind întocmirea actelor de control, discutarea cu organele verificate a constatărilor, finalizarea și semnarea actelor de control, înregistrarea la entitatea controlată, valorificarea actelor de control și urmărirea modului de realizare a măsurilor stabilite prin acestea.

De asemenea, obligația de a institui un sistem centralizat de sintetizare și analiză a rezultatelor acțiunilor de control financiar, precum și de raportare de către organismele de control financiar către organele de conducere ale statului.

a) Procesul-verbal de control este actul de control financiar-contabil în care se sintetizează în termeni clari și preciși rezultatele controlului, deficiențele, abaterile și lipsurile constatate în activitatea persoanelor juridice controlate, persoanele răspunzătoare și legea încălcată .Procesul-verbal de control se compune din trei mari părti:

primă parte – preambulul – în care se consemnează datele de identificare ale unității care exercită controlul, datele de identificare a celor care controlează, datele de identificare a entității controlate, precum și elemente privind perioada la care se referă controlul și obiectivele acestuia;

a doua parte a procesului-verbal de control cuprinde abaterile și deficiențele constatate, prevederile legale încălcate, persoanele răspunzătoare și măsurile de remediere stabilite în timpul controlului sau cele viitoare.

in ultima parte, procesul-verbal de control conține referiri cu privire la numărul de exemplare în care a fost întocmit actul de control, semnăturile organelor care au efectuat controlul și semnăturile persoanelor care angajează patrimoniul unității controlate

La procesele verbale de control se anexează documente primare, note explicative și alte acte necesare susținerii abaterilor și deficiențelor constatate de organele de control.

În cazul în care există indicii că sunt fapte care constituie infracțiuni ce atrag răspunderea penală, documentele care se anexează trebuie să fie în original.

Practic, prezentăm mai jos un model de proces-verbal întocmit de inspectorii Agenției Naționale de Administrare Fiscală cât și de comisarii Gărzii Financiare(vezi anexa 1 si anexa 2).

b) Procesele-verbale de constatare a contravențiilor se întocmesc pentru faptele prevăzute de reglementările legale privind sancționarea contravențiilor.

Procesul verbal de constatare a contravențiilor se compune din patru părți:

În prima parte -preambulul – în care se menționează date de identificare a organului controlat, de identificare a celui care a semnat contravenția precum și câteva elemente privind perioada.

În a doua parte în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor se descriu faptele care constituie contravenții, legea încălcată și nivelul contravențiilor;

În a treia parte se fac referiri la numărul de exemplare în care a fost întocmit actul de control, la semnăturile constatatorilor și al contravenienților precum și la modalitățile de contestare a contravenției;

În ultima parte se menționează datele de identificare a martorilor.
Practic, un procesul-verbal de constatare a contravențiilor, are următorul cuprins(vezi anexa 3):

c) Notele de constatare sunt acte de control care se întocmesc de organele cu atribuții de control, la locul în care se gestionează, se utilizează și se produc mijloacele materiale și bănești prin aplicarea tehnicilor și procedeelor de control.

Notele de constatare pot fi bilaterale, fiind semnate atât de organele care efectuează controlul cât și de entitatea controlată.

Acest gen de note de constatare se încheie numai în situațiile în care s-au constatat încălcări ale actelor normative în vigoare.

Atunci când din verificarea efectuată la fața locului nu s-au constatat deficiențe, abateri cu caracter financiar, se întocmește o notă de constatare unilaterală, fiind semnată numai de organul de control.

În cazul controalelor complexe, efectuate în baza unei tematici de control, în care sunt supuse verificării atât agenții economici cu personalitate juridică cât și filialele și sucursalele acestora, având ca scop surprinderea unui fenomen negativ în totalitatea lui, se întocmesc note de constatare bilaterale la nivelul unităților din subordine care constituie anexă la procesul verbal de control întocmit la agentul economic principal, fiind mijloace de probe pentru constatările instrumentateîin acesta.

Structura și conținutul notei de constatare bilaterale sunt același ca și a procesului-verbal de control, cu excepția faptului ca obiectivele de control sunt mult Conturi cu ocazia verificării conturilor de execuție încheiate de către ordonatorii principali, secundari și terțiari de credite la finele unui exercițiu financiar.

În rapoartele de control se prezintă constatările, concluziile și se formulează propuneri cu privire la măsurile ce urmează a fi luate în legatură cu situația conturilor.

Rapoartele de control pot fi semnate numai de organul care a efectuat controlul în situația în care nu s-au constatat fapte cauzatoare de prejudicii sau abateri cu caracter financiar sau sunt semnate și de conducerea entității controlate când se constată deficiențe, abateri și încălcări de lege.

Un raport de control se compune din 5 părți:

Prima parte -preambulul- în care se consemnează date de identificare a organelor de control, a entității controlate precum și date privind perioada supusă controlului cât și perioada de efectuare a controlului;

În partea a doua se face o descriere a instituției publice controlate, precum și date cu privire la fondurile alocate, structura și destinația acestora;

În partea a treia se consemnează deficiențele constatate, cauzele care le-au generat, consecințele economice determinate de aceste nereguli, persoanele răspunzătoare și legea încălcată;

În partea a patra se formulează concluzii cu privire la modul de valorificare a actului de control, la acordarea sau neacordarea descărcării de gestiune;

În ultima parte se fac referiri cu privire la numărul de exemplare în care a fost întocmit raportul de control, semnăturile organelor care au efectuat controlul și semnăturile persoanelor care au angajat instituția precum și a celor făcute răspunzătoare.

Redăm în continuare un model de raport de control (vezi anexa 4).

Indiferent de actul de control care se întocmește, organul care a exercitat controlul este obligat să solicite persoanelor făcute răspunzătoare note explicative cu privire la încălcările de lege efectuate.

Acestea constituie anexe la actul de control și toate precizările din notele explicative trebuie combătute sau însușite de organul de control chiar în cuprinsul actului de control.

Nota explicativă are următorul conținut(vezi anexa 5):

În afara actelor de control financiar specifice menționate, organele care au exercitat controlul au obligația ca o dată cu actul de control încheiat, să întocmească și o notă prezentata conducerii instituției care a dispus controlul, în care sunt menționate pe scurt principalele abateri constatate cât și propuneri de valorificare a constatărilor.

2.3.1 Obiective ale verificarii la sediul societăților de asigurare.

În linii mari, obiectivele unui control la sediul societății sunt de informare asupra solvabilității existente sau estimate. Mai precis, obiectivul este de a compara profilul de risc al societății cu posibilitatea de a controla riscurile și de a detecta problemele care pot afecta capacitatea societății de a-și îndeplini obligațiile pe termen lung, fața de deținătorii polițelor.

Cu toate acestea, controlul la sediu nu trebuie să se limiteze la detectarea problemelor societății. Supraveghetorii trebuie să studieze amănunțit motivele din spatele lor și să identifice soluțiile pentru a le depăși.

Aceste obiective pot fi împărțite în mai multe obiective intermediare:

să informeze asupra activelor și obligațiilor (inclusiv elementele din afara bilanțului) și să analizeze caracterul adecvat al tarifelor și al balanței.

de a evalua supravegherea tehnică a activității de asigurare (metode actuariale, contracte comerciale, contracte de reasigurare).

de a evalua modul de tratare a clienților și de a determina dacă au avut loc activități ilegale sau inadecvate, în dauna asiguraților sau cu nerespectarea normelor de ordine publica.

să evalueze sistemul contabil și de control intern și să-și formeze o opinie asupra managementului corporatist.

să depisteze problemele organizatorice ale societății sau cele care survin în urma apartenenței la un grup.

2.3.2 Procedura verificării la sediu

În urma analizei informațiilor financiare și stastistice trimise de societate, autoritatea de supraveghere trebuie să dezvolte un program bazat pe analiza sistematica a arhivei societății, pentru verificările la sediu care se vor desfășura în urmatoarele luni.

Acest plan va ține seama de frecvența controalelor la sediul societății și de profilul de risc al acesteia. Controalele sunt mai frecvente și mai amanunțite atunci cand sunt implicate societați care sunt în dificultate economica si financiara.

Totuși, o schimbare importanta la nivelul conducerii, a obiectivelor sau a planului de afaceri al societății poate constitui un motiv suficient pentru un nou control.

Cu toate acestea, controlul trebuie să ramana elocvent pentru problemele care pot să survină pe parcursul anului. Pe langa astea, durata efectuării unui control nu este anticipată: controlul la sediu poate să dureze de la o zi pana la mai multe luni, în funcție de activitatea companiei, mărimea ei și în primul rând de problemele întâlnite.

Din acest punct de vedere, un control la sediu trebuie să inceapa cu o privire de ansamblu a societății pentru a planifica și direcționa activitatea practică.

Această trecere în revistă trebuie să fie urmarita împreuna cu managementul societății și să aibă ca finalitate o agenda a activității care va urma.

2.3.3 Activitatea practică

În timp ce monitorizarea permanentă poate fi sistematică și în anumită măsură standardizată (analiza consistenței raportărilor financiare, poziției societății în raport cu media pieței), controlul la sediu este standardizat și adaptat specificului societății și problemelor depistate pe parcurs. Totuși este dificil de prevăzut durata și planul exact al controlului la sediu. De asemenea controlul la sediul societății poate fi parțial sau total.

În cazul în care supraveghetorii decid să desfășoare un control total, trebuie avute în vedere cel puțin activitățile menționate mai jos.

Totuși, în cazul unui control specific concentrat pe o arie restransă, supraveghetorul poate să țina cont doar de punctele relevante dintre acestea. De altfel, unele activități pot fi controlate și din exterior.

a) Evaluarea sistemului de management și control intern:

citirea proceselor verbale ale întâlnirilor comitetului de directori, rapoartelor auditorilor și, dacă sunt disponibile, ale actuarilor si auditările procesărilor electronice de date;

analiza structurii acționariatului și sursa veniturilor;

evaluarea calificării conducerii, eficiența acesteia, și abilitatea de a-și recunoaște și de a-și corecta erorile de management (în special după schimbări ale componenței consiliului director);

examinarea tuturor procedurilor interne curente și a sistemului de control al riscurilor, pentru a evalua relevanța controalelor interne și abordările societății în ceea ce privește managementul riscurilor;

examinarea procedurilor contabile pentru a ști dacă informațiile financiare și statistice, trimise periodic la autoritatea de supraveghere, sunt veridice sau nu, sau dacă sunt în conformitate cu reglementările in vigoare.

b) Analiza activității societății:

analiza principalelor categorii de activitate, a clienților și răspândirea geografică.

examinarea planurilor de afaceri și întâlniri cu conducerea societății pentru a obține informații despre planurile de viitor;

analiza contractelor.

c) Evaluarea supravegherii tehnice a activității de asigurare:

evaluarea organizării și a managementului societății;

analiza politicii comerciale a companiei: în special a condițiilor polițelor de asigurare și a comisioanelor plătite intermediarilor;

evaluarea acoperirilor din reasigurare și a investițiilor: îndeosebi acoperirea din reasigurare trebuie să fie adecvată în raport cu posibilitățile financiare ale societății și cu riscurile pe care le acoperă.

d) Analiza relațiilor cu entitățile externe:

analiza organigramei, structurii grupului și legăturilor intragrup;

analiza relațiilor cu sucursalele de peste hotare și tranzacțiile intragrupuri;

analiza convențiilor cu furnizorii de servicii externi;

identificarea oricărei probleme financiare ce are legatură cu o entitate din grupul din care face parte societatea.

e) Evaluarea puterii financiare a societății:

analiza rezolvării reclamațiilor și calcularea provizioanelor tehnice în conformitate cu reglementările în vigoare;

analiza caracterului adecvat al tarifelor și a balanței;

analiza politicii investiționale (inclusiv derivativele), activele deținute pentru acoperirea provizioanelor tehnice;

verificarea bunurilor și evaluarea investițiilor societății;

analiza litigiilor precum și a elementelor extrabilanțiere;

analiza bilanțului previzionat și a contului de profit și pierdei pentru următorii doi sau trei ani, pe baza rezultatelor recente și a planurilor conducerii.

Acolo unde supraveghetorii au autoritatea de a interveni în tratamentul clienților se pot include și următoarele acțiuni de control:

trecerea în revistă a informațiilor date asiguraților și verificarea suficienței si a caracterului adecvat;

verificarea momentului, a numărului și naturii litigiilor, precum și a tranzacțiilor cu deținătorii polițelor;

evaluarea conformității cu regulile consumatorului.

În timpul, sau cel putin la finalul controlului, supraveghetorul trebuie să discute constatările cu asiguratorul și trebuie să fie atent la reacțiile acestuia.

Atunci când sunt identificate probleme, supraveghetorul trebuie să asigure aplicarea măsurilor necesare.

2.3.4 Organizarea procesului controlului la sediu

Controalele la sediu trebuie să aibă o bază legală, pentru ca supraveghetorii să aiba dreptul de a obține informații. Legislația din domeniul asigurărilor trebuie să acorde autorității de supraveghere o paletă largă de posibilități de a investiga societățile de asigurare și reasigurare și de a obține orice informație.În plus supraveghetorul trebuie să aibă puterea, atunci când se impune, să extindă controlul la sediu la brokeri și la societățile care au legături financiare sau au acceptat funcții externalizate de către societatea supravegheată.

Autoritățile de supraveghere trebuie să organizeze procesul verificărilor la sediu, astfel încât să-și maximizeze eficiența. Astfel, ele trebuie să ia în considerare, printre altele, alocarea de sarcini între supraveghetori și externalizarea anumitor aspecte ale controlului.

Anumite organizații de supraveghere pot desfășura atât monitorizare continuă, cât și control la sediu pentru un grup de societăți. Acest tip de organizație poate să asigure o stransă legatură între monitorizarea permanentă și controlul la sediul societăților. De asemenea, este un mod eficient de a urmări societățile pe perioade mai lungi de timp. Totuși, trebuie să existe specialiști capabili, care să abordeze toate aspectele supravegherii în asigurări (contabilitate, metodica actuarială, finanțe, procesare de date) și toate tipurile de asigurări (viață și generale).

Anumite autorități de supraveghere pot avea specialiști într-un anumit domeniu sau în anumite tipuri de asigurări, care să participe la controale la un număr mare de societăți. Acest tip de organizație pare a fi flexibil și eficient în soluționarea problemelor pieței. Este nevoie și de o bună cooperare și un schimb de informații între specialiștii insărcinați cu monitorizarea permanentă și cei însărcinați cu controlul la sediu. Prin urmare, rezultatele analizelor trebuie să fie fundamentate și accesibile ambelor grupuri.

Indiferent de organizarea internă a autorităților de supraveghere, supraveghetorii pot beneficia de asistență din partea auditorilor sau actuarilor externi pe care îi deleagă, parțial sau pe intreaga perioadă a controlului la sediu. Utilizarea acestor profesioniști poate asigura autorității de supraveghere flexibilitate și îi poate întări priceperea (o mai bună gestionare a problemelor întâmpinate).

Totuși, deoarece supraveghetorii sunt responsabili pentru procesul de monitorizare înainte de a folosi ajutorul auditorilor și actuarilor externi, autoritatea de supraveghere trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

a) dacă există controale adecvate privind calificarea lor și nevoia de a le monitoriza performanțele (de exemplu, verificarea documentelor de lucru);

b) independența lor față de societățile de asigurare (în special atunci când sunt platiți de comitetul director) și aprecierea lor față de protecția interesului asiguraților.

De asemenea, în cazul în care se formează o astfel de delegație, autoritatea de supraveghere trebuie să aibă posibilitatea să-i acționeze în justiție pe acești auditori și actuari, dacă se impune o astfel de acțiune.

2.4 Studiu de caz . Controlul la sediul Societății Comerciale " ASTRA-UNITA"

Asigurarea de răspundere civilă auto are un pronunțat caracter social, fiind destinată să protejeze victimele accidentelor de circulație, prin repararea prejudiciilor suferite de acestea (avarierea ori distrugerea bunurilor sau vătămarea corporală ori decesul unor persoane). De aceea, fiind considerată de o mare importanță pentru populație, a fost reglementată prin acte normative specifice, căpătând caracterul de obligativitate. În prezent, legea care guvernează în România asigurarea obligatorie auto este Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în

România, cu modificările și completările ulterioare și a ordinului nr. 8/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Asiguratorii pot practica asigurarea obligatorie RCA dacă sunt autorizați pentru

desfășurarea activității de asigurare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000 privind

activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare,

îndeplinesc cumulativ anumite condiții speciale:

Asiguratorii care au fost autorizați să practice asigurarea obligatorie RCA își asumă răspunderea pentru toate polițele de asigurare RCA distribuite intermediarilor în asigurări, inclusiv pentru erorile sau omisiunile de redactare a polițelor.

În aplicarea prevederilor art. 53 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 5 lit. c) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere elaborarea și publicarea prezentelor norme, gestionarea programului de monitorizare a activității asiguratorilor care practică această asigurare, dezvoltarea și intreținerea bazei de date CEDAM, precum și pentru protejarea corespunzătoare a intereselor asiguraților se prelevă o cotă procentuală de 1,25% din volumul primelor de asigurare brute încasate lunar pentru asigurarea obligatorie RCA.

Pentru activitatea de constatare și lichidare a daunelor auto, asiguratorii RCA au obligația de a dispune de personal specializat, împuternicit pentru a acționa în numele asiguratorului cu care are încheiat contractul de muncă ori de mandat.

Dovada existenței asigurării obligatorii RCA, în cazul controalelor efectuate de autoritățile abilitate, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, o constituie:

polița de asigurare RCA emisă de asiguratorul RCA, pentru perioada de valabilitate înscrisă, precum și vigneta aplicată pe parbrizul vehiculului în loc vizibil din exterior pentru vehiculele înmatriculate sau înregistrate în România;

documentul internațional de asigurare;

documentele internaționale de asigurare de răspundere civilă a vehiculelor, eliberate de asiguratori RCA din străinatate, cu valabilitate pe teritoriul României și numai pentru perioada menționată în acestea, sau polița de asigurare de frontieră pentru vehiculele iîmatriculate/înregistrate în afara Spațiului Economic European și a Confederației Elvețiene.

În limitele teritoriale de acoperire a asigurării obligatorii RCA se garantează, pe baza aceleiași prime, acoperirea prejudiciilor în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Asiguratorii au obligația de a stabili tarifele de primă pentru fiecare categorie de vehicule, pe perioade de un an, calculate pe baze actuariale pentru limitele de despăgubire stabilite în baza prevederilor legale, astfel încât să garanteze permanent îndeplinirea obligațiilor ce decurg din încheierea contractelor de asigurare RCA, constituirea rezervelor tehnice prevăzute în legislația în vigoare și plata contribuțiilor către fondurile stabilite în conformitate cu legislația în vigoare, precum și acoperirea cheltuielilor de achiziție și de administrare.

Asiguratorii nu pot practica tarife de primă diferite față de cele notificate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și publicate. Limitele de despăgubire și tarifele de prima notificate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pot fi modificate după minimum 6 luni de la ultima modificare.

Limitele minime de despăgubire sunt stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Dinamica principalilor indicatori specifici asigurărilor de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule este determinată în baza evidențelor tehnice raportate de asigurătorii RCA în exercitiul financiar 2008 privind asigurarea de răspundere civilă a vehiculelor înmatriculate/înregistrate în România.

Tabel 2.4.1. Dinamica principalilor indicatori privind asigurarea obligatorie RCA

Persoane fizice 45,40%

Persoane juridice 54,60%

Figura 2.4.1. Structura pe persoane fizice și persoane juridice a primelor încasate din polițele RCA/2008

Persoane juridice 28,26%

Persoane fizice

71,74%

Figura 2.4.2 Structura pe persoane fizice și persoane juridice a numărului de polițe RCA/2008 încheiate

Controlul la sediul Societății Comerciale " ASTRA-UNITA"

ASTRA-UNITA este una din companiile private de elită din România, situându-se pe locul III în topul asiguratorilor în ceea ce privește mărimea capitalului său social.

ASTRA-UNITA s-a desprins în 1991 din fosta companie ADAS, beneficiind de experiență de peste 30 de ani a acesteia. De atunci s-a extins continuu, ajungând în scurt timp una din cele mai puternice institutii financiare din Romania.

În condițiile unei piețe competitive, ASTRA-UNITA mizează pe următoarele avantaje:

-acoperire teritorială completă – peste 160 de sucursale și agenții în toată țara

-putere financiară ridicată – peste 10 milioane $ capital social

-flexibilitatea portofoliului de produse – peste 70 de tipuri de asigurări

-experiența și profesionalismul angajaților.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a efectuat un control inopinant la Societatea Comercială " ASTRA-UNITA., cu sediul social în Bucuresti, str. Nerva Traian nr. 3, bl. M101, sectorul 3, reprezentată legal de domnul Radu Mustățea, în calitate de director general.

Acest control a avut ca obiect "verificarea nivelului tarifelor de prime aferente perioadelor 2007-2008", având în vedere solicitarea formulată de Societatea Comercială ASTRA-UNITA. în Adresa nr. 623 din 19 aprilie 2007, transmisă și înregistrată la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin care asiguratorul a notificat intenția de modificare a marjei minime de ajustare a tarifului de baza RCA 2007-2008 cu până la 40% peste limita notificată anterior,

Prin mai multe adrese, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a fost sesizată cu privire la faptul că Societatea Comercială ASTRA-UNITA. a participat la licitația organizată de Ministerul Apărării – UM 02574 pentru atribuirea contractului de achiziție publică având ca obiect prestarea de servicii privind asigurarea RCA, pentru parcul din înzestrarea acestui minister, pentru perioada 1 iulie – 31 decembrie 2007, prezentând o ofertă cu tarife mai mici decât cele notificate autorității de supraveghere.

Pe baza analizei documentațiilor aferente notelor de control, direcția de specialitate a constatat următoarele:

Societatea Comercială ASTRA-UNITA a prezentat în cadrul licitației o ofertă cuprinzând tarife reduse sub limita minimă notificată și avizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, încălcând dispozițiile din Legea nr. 32/2000, și din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, fapt ce constituie contravenție.

În vederea efectuării verificărilor la sediul Societății Comerciale ASTRA-UNITA, la solicitarea echipei de control, societatea a prezentat o parte din documentațiile aferente participării la licitații.

În vederea completării documentației necesare finalizării actului de control, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a solicitat societății să prezinte documentația aferentă participării la licitația organizată de Ministerul Apărării – UM 02574, oferta deschisă în data de 28 noiembrie 2006, precum și la licitația deschisă în data de 29 mai 2007, pentru același beneficiar/asigurat, inclusiv contractele și polița/polițele RCA emise în baza contractului încheiat în decembrie 2006, cu specificația că se dorește să fie prezentate toate documentele aferente ofertei (tabelul cuprinzând tipuri în baza căreia societatea a fost declarată câștigătoare la licitațiile menționate, însoțite de justificarea tarifelor practicate.

Ca urmare a acestei solicitări, societatea a transmis următoarele documente:

-centralizator de prețuri pentru asigurarea RCA a autovehiculelor din înzestrarea Ministerului Apărării, pentru perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2007;

-situatia polițelor RCA 2007 încheiate pentru parcul auto al Ministerului Apărării;

-oferta societății pentru asigurări RCA aferentă perioadei 1 iulie – 31 decembrie 2007.

Societatea Comercială ASTRA-UNITA nu a prezentat Contractul nr. 148 din 21 decembrie 2006, încheiat ca urmare a declarării societății drept castigătoare a licitației din 28 noiembrie 2006.

Prin neprezentarea întregii documentații solicitate,vsocietatea a încălcat dispozițiile din Legea nr. 32/2000.

Din verificarea documentației aferente contractului încheiat cu Ministerul Aparării – UM 02574, ca urmare a licitațiilor organizate în data de 28 noiembrie 2006 și, respectiv, în data de 29 mai 2007, s-au constatat următoarele:

Pentru licitația din data de 28 noiembrie 2006 societatea a prezentat un tarif de primă RCA aferent perioadei 1 ianuarie -31 decembrie 2007, la care a aplicat o reducere de 45% a tarifului notificat și avizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Având în vedere faptul că societatea nu a prezentat întreaga documentație solicitată, echipa de control nu a avut posibilitatea să constate dacă polițele emise în baza Contractului nr. 148 din 21 decembrie 2006 au fost încheiate cu respectarea tarifelor din centralizatorul de prețuri prezentat.

Pentru licitația organizată de Ministerul Apărării – UM 02574 din data de 29 mai 2007, Societatea Comercială ASTRA-UNITA a prezentat "Lista centralizatoare cu tipurile de autovehicule din înzestrarea Ministerului Apărării propuse a fi asigurate prin efectul legii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în perioada 1 iulie 2007-31 decembrie 2007", din care rezultă o reducere a tarifelor cu 65% față de tarifele notificate și avizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, reducere cu 15% peste limita notificată și avizată, care era de maximum 50%.

Prin prezentarea de către Societatea Comercială ASTRA-UNITA, în cadrul ofertei publice organizate de Ministerul Apărării – UM 02574, din data de 29 mai 2007, a unei oferte pentru asigurările RCA, aferente perioadei 1 iulie – 31 decembrie 2007, cu tarife reduse sub limita minima notificată și avizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, societatea a încălcat dispozițiile din Legea nr. 32/2000,.

Față de aceste motive, pentru faptele nelegale reținute de organele de control în sarcina Societății Comerciale ASTRA-UNITA., fapte descrise în prezenta decizie, în scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în Romania, Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a hotărât să sancționeze cu interzicerea temporară, pentru o perioadă de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a practicării asigurării RCA de către Societatea Comercială ASTRA-UNITA, pentru încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 32/2000 și din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Societatea Comercială ASTRA-UNITA are obligația ca în termen de 24 de ore de la primirea deciziei să comunice tuturor brokerilor și agenților persoane fizice și juridice cu care are încheiate contracte de intermediere o copie a prezentei decizii de sancționare și să ia măsurile necesare în vederea comunicării către intermediarii în asigurări a interdicției de a mai încheia contracte de asigurare RCA în numele și pe seama societății, în perioada prevăzută în decizie.

Împotriva deciziei, Societatea Comercială ASTRA-UNITA poate face plângere la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Plângerea adresată Curții de Apel București nu suspendă pe timpul soluționării acesteia executarea măsurii sancționării dispuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

CONCLUZII

În România, o perioadă de patru decenii piața asigurărilor a funcționat în regim de monopol de stat. începând cu anul 1991 monopolul de stat în asigurări a cedat loc pieței liberale, concurențiale, în formare, creștere și dezvoltare. De la unica societate de asigurări, în anul 1990, la trei societăți la începutul anului 1991 s-a ajuns la un număr de 46 de societăți în anul 1996 și Ia 72 de societăți în 2000, după care numărul acestora s-a stabilizat în jurul cifrei de 50 de societăți de asigurare în anii 2004-2008. Piața românească de asigurare evoluează lent sub incidența unor factori cum sunt: puterea financiară scăzută a purtătorilor de risc, persoane fizice și juridice; gradul de economisire scăzut; lipsa unei culturi a asigurărilor; încrederea prioritară în instrumente bancare de economisire, în detrimentul celor oferite de piața asigurărilor; rezerva consistentă de piață, atât în asigurările de viață, cât și în asigurările nonviață; prezența tot mai consistentă a capitalului străin pe piața asigurărilor din România; interesul reciproc al băncilor și societăților de asigurare pentru conlucrare pe piața financiară.

Asigurările dețin un rol fundamental în structurile economice și sociale naționale, în promovarea spiritului antreprenorial, foarte important pentru creșterea economică a tuturor țărilor. Societățile de asigurare sunt considerate, pe bună dreptate, investitori instituționali majori, indispensabili pentru dezvoltarea piețelor de capital. Importanța financiară a asigurărilor și rolul lor aparte în economie și societate cere, evident, crearea unui cadru legal și prudențial adecvat.

Se spune pe drept cuvânt că puterea financiară a unei țări se află în brand și asigurări. Este o afirmație care nu mai are nevoie de argumente. De aceea, se poate observa cu ușurință că, în toate țările, domeniul bancar și cel al asigurărilor sunt foarte strict reglementate. Acest lucru este firesc deoarece implicațiile activității din aceste domenii se răsfrâng în toate planurile (economic, politic, social, cultural), iar urmările nu sunt doar imediate, având efecte resimțite pe o perioadă îndelungată de timp.

Pentru prevenirea unor situații cu caracter perturbator, în conformitate cu legile speciale, organice sau chiar prin constituție, de-a lungul timpului au fost instituite organe de control abilitate și acreditate, astfel încât să fie acoperită întreaga zonă a activităților economice.

Asigurările fac obiectul unei supravegheri și a unor reglementări stricte în cele mai multe țări, în special pentru protecția asiguraților și pentru creșterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltării economice, și nu atât pentru extinderea intervenției statului. Importanța lor a fost recunoscută pentru promovarea unei concurențe sănătoase și a unei comportări responsabile a asigurătorilor. Pentru a servi permanent acestor scopuri, reglementările și legislațiile naționale se modifică, adaptându-se noilor condiții economice, în vederea asigurării protecției companii lor naționale, controlului investițiilor străine și a comerțului cu valori și urmăririi transferurilor de fonduri în afara țării.

Reputația unei piețe este extrem de importantă și orice eșec al unei societăți de asigurare afectează întreaga piață. De aceea, reglementarea strictă a activității societăților de asigurare, controlul și supravegherea acestora, impunerea unor condiții stricte de constituire și funcționare sunt absolut esențiale pentru o evoluție normală a pieței, având efecte benefice asupra întregii economii.

Societățile de asigurări au obligația de a presta anumite servicii, un angajament pe care societatea l-a autorizat. Aceste servicii constituie un sprijin în cazul pierderilor financiare, oferind astfel siguranță și eliminind grija pentru acoperirea acestora. Cu toate că o societate de asigurări nu poate garanta că un anumit eveniment nu se va produce, asiguratorul poate încheia un contract cu asiguratul, obligându-se să plătească despăgubiri în cazul în care se produce evenimentul asigurat.

Deorece este responsabilitatea societății de asigurări să ofere astfel de servicii, există o relație strânsă între riscul asumat și mărimea primei de asigurare. Examinarea modului de adoptare a deciziilor de marketing, subscriere, de ajustare a daunelor, precum și modului în care acestea vin în îndeplinirea obligațiilor contractului de asigurare reprezintă componente de natură etică.

Situația ideală ar fi diminuarea sau evitarea delimelor etice în afaceri prin intermediul planurilor organizaționale, al previziunilor, cât și prin ocolirea situațiilor în care apar conflicte de interese. Dacă încercările de eliminare a dilemelor eșuează, iar acestea apar următoarea etapă trebuie să vizeze înlăturarea lor. Logicienii consideră că ambele variante ale dilemei sunt nefavorabile. Prin urmare, soluția ar fi sau eliminarea alternativelor sau poziționarea în cele două variante. Dacă o persoană promite două lucruri pe care nu le poate soluționa simultan, aceasta va încerca să elimine una dintre promisiuni. Renegocierea contractelor este una dintre cele mai întâlnite metode de eliminare a dilemelor. În cazul în care este imposibil de soluționat o dilemă, va exista o parte care va avea de suferit (cazul asiguratorului care se retrage de pe piața unui anumit stat)

În contextul creșterii fraudelor în asigurări și a neajunsurilor financiar-contabile și de gestiune, al amplificării neregulilor din contractarea și administrarea asigurărilor, precum și al crizei economice pe care o parcurge societatea românească, considerăm că activitățile sistemelor de control intern și în mod deosebit cea a controlului financiar de gestiune, combaterea fraudelor și plăților de despăgubiri necuvenite, toate acestea trebuie reorientate către desfășurarea cu prioritate a unor măsuri și activități specifice apărării fondurilor materiale și bănești, către prevenirea, descoperirea și combaterea neregulilor de natură a afecta patrimoniul societăților de asigurare, a plăților de despăgubiri necuvenite, combaterea fraudelor și descoperirea neregulilor, abuzurilor și neglijențelor înregistrate în activitatea salariaților.

Trebuie reținut că fraudele în asigurări și celelalte infracțiuni economice care se comit în societățile de asigurare sunt fapte antisociale care nu se reclamă de cei care le comit sau le favorizează, ele trebuie controlate și identificate printr-o multitudine de metode și mijloace specifice, dar în mod deosebit prin cunoașterea problematicii din fiecare societate de asigurare și sucursalele sale teritoriale.

Considerand că direcțiile principale de acțiune ar trebui axate pe organizarea și executarea de activități specifice privind prevenirea și descoperirea fraudelor și plăților de despăgubiri necuvenite, pe efectuarea de controale tematice privind combaterea abuzurilor, neglijențelor și neregulilor din activitatea de contractare și administrare a asigurărilor, a riscurilor asigurate și legalitatea plăților de despăgubiri, recuperarea prejudiciilor aduse societăților de asigurare prin fraude și alte fapte antisociale.

Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru protecția asiguraților și a pieței naționale a asigurărilor și reasigurărilor; ea este necesară și datorită dezvoltării rapide a sectorului, a competiției tot mai mari și a internaționalizării companiilor de asigurare. Opusă acestei situații este dificultatea tot mai mare a procesului de supraveghere datorită diminuării transparenței sectorului prin tendințele evidente manifestate în ultimii ani prin achiziționările și fuzionările multor companii de asigurare, reasigurare, band sau societăți de investiții. Ca urmare, marile companii de asigurare ajung să facă parte din grupuri financiare complexe, ceea ce impune mai mult existența unei organizații de monitorizare, evaluare și supraveghere.

Obiectivul supravegherii asigurărilor și reasigurărilor este de a proteja deținătorii polițelor de asigurare sau beneficiarii acestora. Pentru atingerea acestui obiectiv, autoritatea de supraveghere trebuie să elaboreze metode de supraveghere, care includ și modalitățile de a efectua controale la sediul societăților.

În exercitarea activităților de control trebuie să se acorde o atenție deosebită cunoașterii proceselor și fenomenelor economice din societățile de asigurare și subunitățile subordonate; a legilor și actelor normative interne care reglementează activitățile de contractare și administrare a asigurărilor; a neregulilor financiar-contabile și de gestiune instituite în societate; a sistemului informatic și informațional, precum și analizei datelor și informațiilor furnizate de contabilitatea de gestiune. Activitățile de control financiar și de gestiune trebuie să ofere posibilitatea cunoașterii implementării măsurilor dispuse de conducerea societății și a departamentelor de specialitate, a neregulilor din activitatea de subscriere a asigurărilor, profitabilitatea proceselor economico – financiare și cunoașterea datelor și informațiilor furnizate de contabilitatea de gestiune.

Este foarte important faptul că restricțiile impuse în comerțul internațional cu asigurări au la bază prioritățile de dezvoltare a sectorului în fiecare țară și protecția asiguraților.

Importanța și necesitatea controlului financiar în condițiile economiei de piață sunt unanim recunoscute. Rolul controlului financiar poate fi pus în evidență în toate fazele proceselor economico-sociale, începând de la activitățile de baza până la finalizarea acestora și înregistrarea rezultatelor obținute.

În condițiile economiei de piață este necesară întărirea instituției controlului financiar, atât sub aspectul modului de organizare, cât și sub aspectul cuprinderii și extinderii acestuia în viața economică.

Din punct de vedere al necesității obiective a controlului financiar în societatile de asigurari se poate concluziona că, dacă baza și suprastructura sunt obiective, atunci și controlul este o necesitate obiectivă.Dacă baza generează suprastructurile, acestea din urmă acționează asupra perfecționării bazei, a propulsării acesteia înainte.

Este cunoscut faptul ca, actul conducerii presupune, ca un atribut deosebit de important, controlul permanent și sistematic asupra activităților economice, indiferent de structurile organizatorice și forma de proprietate în care acestea se realizează.

De altfel, în cadrul oricărei societăți, controlul are un rol important, ca factor de stabilitate și succes, în atingerea scopului final, profitul.

Controlul propriu în societățile de asigurare ,bine organizat și permanent exercitat, contribuie la asigurarea obținerii de profituri, respectarea legislației economico-financiare precum și la un climat de ordine și disciplină în rândul salariaților.

Acestea sunt motivele pentru care, buna organizare și exercitare a controlului financiar de gestiune al agentului economic devine o problemă de maximă actualitate și de larg interes.

În lucrarea de față am avut în vedere modul de organizare și exercitare a controlului, în scopul supravegherii și verificării activităților economice desfășurate de societățile de asigurare.

Un loc important în lucrare, a fost consacrat și prezentării, din punct de vedere teoretic și practic, a metodelor, tehnicilor și procedeelor de control, precum și a instrumentelor de intervenție a acestuia.

Concluzia finală și de ansamblu, ce se poate reține parcurgând această lucrare, este aceea a rolului și importanței controlului, în toate activitățile desfășurate de orice societate de asigurare, precum și complexitatea organizării și exercitării controlului intern propriu al acestora.

Totul depinde însă, de intelegerea și răspunderea de care dă dovadă agentul economic, de a considera controlul ca unul din factorii esențiali în realizarea obiectivelor activității sale și pentru obținerea de rezultate cât mai performante.

Fără a aștepta intervenția și sprijinul din afară, care poate fi tardiv ori dictat de anumite interese, din proprie inițiativă se poate trece la revederea organizării controlului propriu, în cadrul unor activități existente sau la înființarea acestuia, dacă este vorba de noi activități, potrivit cerințelor actuale, impuse de perioada de tranziție spre economia de piață.

Masuri ce pot fi luate de control pentru îmbunătățirea activității economico-financiare pe baza cerințelor și studiului pieții:

creșterea volumului de activitate;

îmbunătățirea continuă a calității performante, a produselor și serviciilor;

diversificarea produselor și serviciilor.

adaptarea continuă la cerințele pieții a volumului, structurii și calității serviciilor;

organizarea optimă, prin mijloace moderne, a contabilității;

exercitarea unui control financiar exigent, asupra veniturilor și cheltuielilor unității;

examinarea și luarea în considerare a măsurilor și solutiilor consemnate în procesele-verbale încheiate în urma controlului;

Trebuie avut în vedere ca, de regula, obiectivele controlului nu se stabilesc odată pentru totdeauna, ci în raport de etapa și priorități, ele se pot schimba, prin modificare, anulare sau completare, pornind de la scopurile urmărite.

De asemenea se poate lăsa și o elasticitate în activitatea practică de control, în sensul că unele obiective să fie obligatorii, iar altele să fie facultative, la aprecierea organului de control, în raport de împrejurări și realitățile din teren.

În concluzie, cadrul de obiective ale controlului , este bine să fie flexibil și nu rigid.

Este necesar un moment de reflecție al factorilor de conducere și a celor care lucrează în domeniu, asupra rolului și importanței sistemelor de control intern și problematicii cu care se confruntă și se vor confrunta societățile de asigurare în viitorul apropiat.

Anexa 1

MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE

AGENTIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

PROCES-VERBAL)

(ziua _____ luna ________ anul _______)
Capitolul I

Subsemnațtii _______________________________ având funcția de _________ în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală ____________/_________ în baza Titlului VII din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 – privind Codul de procedură fiscală, republicată, a legitimațiilor de inspecție fiscală nr. _____________ și a Ordinului de serviciu nr. ______/_________ am efectuat, în perioada __________________, un control inopinat/control încrucișat/o cercetare la fața

locului, în vederea___________________
la _______, cu domiciliul fiscal în localitatea ___________, bdul/str. ___________________, nr. ___, bl. ___, sc. ___, et. ___, ap. ___, judet/sector ________, codul de identificare fiscală ____________________.
Contribuabilul are ca obiect principal de activitate ______________.
Controlul s-a desășurat _____________________________, unde contribuabilul sus menționat are _________________________________.
Contribuabilul este reprezentat de _________________, în calitate de ________.

Capitolul II

Urmare controlului efectuat au rezultat urmatoarele: (constatari, consecințe, responsabilitati, măsuri dispuse):
1. Descrierea faptei

______________________________________________________________

2. Prevederile legale încălcate:

______________________________________________________________________
3. Consecințe:

______________________________________________________________

La terminarea controlului au fost restituite toate actele și documentele puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală, cu excepția celor reținute pentru care s-a întocmit proces-verbal de ridicare de înscrisuri.

Prezentul proces-verbal s-a întocmit în _______ exemplare, înregistrate în Registrul unic de control sub nr. ________, din care un exemplar a fost lăsat contribuabilului, iar ___ exemplare au fost luate de organele de inspecție fiscală.

ORGANE DE INSPECTȚIE FISCALĂ, ADMINISTRATOR

Nume, Prenume, Semnătura (DIRECTOR GENERAL),

Nume, Prenume, Semnătura
Ștampila

Anexa 2

AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE CONTROL

GARDA FINANCIARĂ

COMISARIATUL GENERAL

PROCES-VERBAL

Încheiat astăzi, ___________ luna __________200__, în___

Subsemnații _______________________________________ comisari în cadrul Gărzii Financiare -; Comisariatul General în baza O.U.G.nr.91/2003, a ordinului de serviciu și a legitimațiilor de control nr. ______/_______/______/_______/_______/ am efectuat un control operativ și inopinat la ___________________ cu sediul in _____________, str._______________ nr.___, bl.____, sc.____, apt.____, sector(judet) _____, telefon __________, înamtriculată la Oficiul Registrului Comertului sub nr.J ____/_____________, din _______ C.U.I. ___________, forma de proprietate _________, forma juridică _______, ramura de activitate prioritară _________________
Firma controlată a fost reprezentată de ______________________________, în calitate de _______________________ având domiciliul stabil în _____________, str. ___________________ nr.____, bloc ____, sc._____, apt.____, sector(judet) _________, telefon _______, posesor al actului de identitate ________________ seria ________ nr._________________ , eliberat de ____________ la data de ____________
Societatea comercială are deschise următoarele conturi bancare:
__________________________________________________________________
Controlul a avut ca obiectiv __________________________________________
__________________________________________________________________ si a cuprins activitatea desfășurată de societate în perioada ___________________
Din controlul efectuat la ____________________________________________
___________________________________________ au rezultat următoarele:
____________________________________________________________
COMISARI AI GĂRZII FINANCIARE, ADMINISTRATOR,
Nume, prenume, semnătura Nume, prenume, semnătura
Ștampila

Anexa 3

MINISTERUL FINANȚELOR

PROCES-VERBAL de constatare și sancționare a contravențiilor

Încheiat în ________ ziua ____________ luna ___________ anul _________ ora ______, subsemnatul __________________ având funcția de _____________ în Ministerul Finanțelor Publice -; D.C.F.S. __________________ în urma controlului efectuat la __________________ am constatat următoarele _________________.
Fapta consemnată constituie contravenție prevăzută la art.____ din ________ și este sancționată cu ____________________ amenda de la ___________ lei la __________ lei.
De săvârșirea abaterilor de mai sus se face răspunzător dl.(d-na) ________________ având ocupația _______________________ domiciliat în _______________ str.______________________ nr.____, bl._____, sc._____, et._______, apt.____________ judet_________ sector______________ posesor al Buletinului de identitate seria ______ nr.______ eliberat de _____ la data de ______________.
1. Se amendează cu _____________ lei, conform _____________________________
_____________________________________________________________________
2. Totodată, conform prevederilor ______________________ contravenientului i-au fost confiscate următoarele bunuri
_____________________________________________________________________
3. Contravenientul a formulat următoarele obiecțiuni și a indicat următoarele probe de care înțelege să se servească _______________________________________________
Cu drept de plângere la ___________________ în termen de _________ zile de la comunicarea prezentului proces-verbal.

Prezentul proces-verbal s-a încheiat în trei exemplare, din care câte un exemplar se comunică: contravenientului, organului care a instrumentat actul și secției financiare care execută amenda.

Inspector financiar constatator Contravenient,
(semnatura) (semnatura)

Martor: numele și prenumele __________________ domiciliul în _____________ str.___________ nr.____, judetul __________ sector _______________., Buletin de identitate seria _____ nr._____ eliberat de ___________ la data de _________________

Martor,
(semnatura)
Se confirmă de noi ca prezentul proces-verbal s-a încheiat în lipsa de martor deoarece _____________________

Inspector constatator,

(semnatura)

Anexa 4

CURTEA DE CONTURI A ROMANIEI

R A P O R T privind controlul contului de execuție încheiat de

Ministerul Finanțelor Publice

Încheiat astăzi _____ luna _______ anul _____ ziua ____

Subsemnații____________________ controlori ai Curții de Conturi a României, în baza Legii nr.94/1992, modificată și completată, am efectuat în perioada _________ controlul asupra contului de execuție al Ministerului Finanțelor Publice încheiat pentru exercițiul financiar al anului 2003.
Pentru anul 2003, conducerea ministerului a fost asigurată de:
_________________________________________________
Pentru anul 2003, în conformitate cu Legea bugetului au fost repartizate _______ miliarde lei, cu următoarea structură:
Cheltuieli curente _______________________

Cheltuieli de capital _____________________

Din verificarea contului de execuție rezultă următoarele:
-veniturile au fost stabilite, încasate _______________________________
-cheltuielile au fost ordonanțate, plătite ____________________________
Aceste deficiențe au fost determinate de ___________________________
Ca urmare a deficiențelor menționate s-au creat prejudicii în suma de _________
Persoanele răspunzătoare:_______________________

Prin faptele de mai sus au fost încălcate prevederile legii _________________
Organul de control concluzionează că nu sunt îndeplinite cerințele pentru acordarea descărcării de gestiune datorită ______________________________.
Raportul de control a fost intocmit în 3(trei) exemplare din care ____________ a fost lăsat instituției controlate, iar _____ au fost luate de organul de control.
Prin semnarea raportului de control se recunoaște că documentele solicitate de organele care au efectuat controlul au fost restituite instituției controlate.

Organul de control, _________________ Ministru, _____________
Persoane răspunzătoare:___________________

Anexa 5

NOTA EXPLICATIVA

Subsemnatul(a) ______________________ având calitatea de __________ la __________ de la data de ___/___/____, domiciliat în __________ județul/sector _________ bdul/str. _________________, nr. ___, bloc ___, sc. ___, et. ___, ap. ___, telefon ____________, legitimat cu BI/CI/Pasaport seria ____, nr. ___________, eliberat de __________, la data de ___/___/____, CNP _____________ la întrebările puse de ____________________________, având funcția de ____________________ în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală -; Direcția (Generală) ___________ în baza art. 91, alin. (3), lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, dau următoarele explicatii:

1. Intrebare: _____________________________________________________
1. Raspuns: _____________________________________________________
2.Intrebare: _____________________________________________________
2. Raspuns: _____________________________________________________
3. Daca mai aveți ceva de adaugat? __________________________________
Data si semnătura

Data în fața noastră

ORGANE DE INSPECȚIE FISCALĂ

Nume, prenume, nr. legitimație inspecție fiscală

Semnatura

BIBLIOGRAFIE

Bistriceanu Gh., „Sistemul asigurărilor din România”, Editura Economică, București, 2002;

Bistriceanu D. Gh., Bercea FI., Macovei D., „Dicționar de asigurări”, Editura Științifică, București, 1991;

Bonciu Catalina „Finante Publice”, Editura Credis, București, 2006;

Bostan Ionel “Controlul fiscal”, Editura Polirom, Iasi 2003

Caraiani Gh., Tudor M., „Asigurări maritime”, Editura Lumina Lex, București, 1999

Cistelecan L., Cistelecan Rodica, “Asigurări comerciale”,Editura Dimitrie Cantemir,Tg.Mureș, 1997

Cistelecan L.,, Asigurări”, Univ.Petru Maior Tg. Mureș, 2005

Constantinescu D. A., „Istoria asigurărilor în România”, Editura Semne, București, 2001;

Dragotă V., Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela ,,Managment financiar”, vol.I, Editura Economică, București, 2003

Galiceanu Ion, „Asigurări și reasigurări”, Editura Universitaria, , 1999;

Laptes Ramona , „Control financiar”, Suport curs

Lăcătuș V. D., „Asigurări de viață”, Editura Alma Mater, , 2003;

„Dreptul comerțului international”, Editura Sylvi, București. 1999

Mărgulescu Serghei, „Asigurări și reasigurări”, Editura Cartea Studențească, București, 2006

,, Management financiar”, Editura Mesagerul, , 1977

Tudor Mihaela, „Asigurări pentru agenții economici”, Editura Tribuna Economică, București, 2007

Văcărel Iulian, Bercea FI., „Asigurări și reasigurări”, Editura Expert, București, 2005;

www.bursaasigurarilor.ro

www.ingasigurari.ro;

www.primm.ro

www.referatele.net

www.regielive.ro

www.scritube.com