Controlul Gestiunii Datoriei Publice
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator ștințific:
Prof. univ. dr. Popeangă Petre
Student :
Stoica Ana-Maria
București
2016
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
DISCIPLINA:
AUDIT FINANCIAR ṢI FINANṬE PUBLICE
TEMA:
CONTROLUL GESTIUNII DATORIEI PUBLICE GUVERNAMENTALE
Coordonator ștințific:
Prof. univ. dr. Popeangă Petre
Student :
Stoica Ana-Maria
București
2016
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………….pag.5
Capitolul I.Controlul financiar contabil al statului-Aspecte teoretice…………pag.7
Capitolul II.Unele considerații privind actuala metodologie de realizare a controlul financiar…………………………………………………………………………………………….pag.15
Capitolul III.Sistem metodologic de realizare a controlului financiar-contabil……………………………………………………………………………………………….pag.22
3.1 Etapa pregãtirii acțiunii de control………………………………………pag.22 3.2 Etapa efectuãrii propriu-zise a controlului financiar-contabil……………pag.24 3.3 Etapa valorificarii constatãrilor rezultate din control…………………….pag.26 3.4 Etapa stabilirii eficenței activitațiilor de control financiar-contabil……..pag.27
Capitolul IV.Controlul datoriei publice ………………………………………………….pag.29
4.1 Pregatirea acțiunii de control…………………………………………………………..pag.29 4.2 Prezentarea generalã a noțiunii de datorie publicã……………………………..pag.30 4.2.1 Structura datoriei publice……………………………………………………………….pag.31 4.2.2 Instrumentele datoriei publice…………………………………………………………pag.31 4.2.3 Tehnici de stingere a datoriei publice……………………………………………….pag.33 4.2.4 Resurse afectate datoriei publice……………………………………………………..pag.34 4.2.5 Datoria publica internã…………………………………………………………………..pag.34 4.2.6 Datoria publica externã………………………………………………………………….pag.35 4.3 Efectuarea propriu-zisã a controlului datoriei publice…………………… 4.3.1 Adaptarea obiectivelor tematice la condiții specifice de desfãșurare a activitãții de gestionare a datoriei publice ……………………………………………….. 4.3.2 Selectarea și aplicarea tehnicilor de control……………………………………. 4.3.3 Constatarea abaterilor si a deficientelor…………………………………………. 4.4 Valorificarea constatãrilor rezultate din control………………………………. 4.5 Stabilirea eficenței activitãții de control al datoriei publice a statului
Capitolul V. Studiu privind datoria publicã internã și externã a Romȃniei in perioada 2010-2016
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor financiare directe și indirecte asumate de către stat față de piața internă și/sau externă de capital. Acestea pot proveni din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau de autoritățile administrației publice locale de la debitori diverși, persone fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România. Obligațiile reprezintă îndatoriri ce provin din contractarea de împrumuturi, în special: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor și a unor avantaje speciale acordate creditorilor. Datoria publică se împarte în două categorii esențiale și anume: datoria publică guvernamentală și datoria publică locală.
Datoria publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne si externe ale statului, la un moment dat, ce provine din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finantelor Publice, în numele României, pe piețele financiare. Datoria publică locală reprezintă asemeni datoriei publice guvernamentale totalitatea obligațiilor financiare interne si externe, însă spre deosebire de aceasta obligațiile financiare aparțin autorităților administrației publice locale, ce provin din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea pe piețele financiare.
Aceste împrumuturi contractate de către autoritățile administrației publice locale nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului,fac parte din datoria publică a României.
În funcție de termen, datoria publică se poate clasifica astfel:
– datorie publică pe termen scurt (flotantă)
– datorie publică pe termen mediu si lung (consolidată)
Datoria publică se poate clasifica și în funcție de actele emise sau alte forme de gestionare, precum și pe categorii de creditori, acestea din urma aplicându-se doar in cazul datoriei externe. În funcție de categoriile de creditori, datoria publică se poate prezenta în următorul mod:
– datorie publică brută – valoarea totalã a împrumuturilor, indiferent de unde sunt plasate acestea.
– datorie publica netă – nu cuprinde valoarea împrumuturilor plasate la instituții ale statului. Ȋn funcție de beneficiarul direct al sumelor împrumutate: – datoria publicã directã -datoria publicã gatantatã. Ȋn funcție de rezidența creditorului: -datoria publicã internã –datoria publicã externã. Gestiunea datoriei publice ridică o problemă importantă, și anume aceea a limitării sau reducerii datoriei publice care rămâne un fenomen destul de costisitor. Însă aceast proces a datoriei publice rămâne util pentru a rezolva problema efectelor de pierdere a unui bun imobil într-un mod satisfăcător și pentru a păstra oportunitatea relansării într-o situație de recesiune economică. Datoria publică trebuie structurată în mod corect și adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scandețele și moneda în care sunt contractate împrumuturile.
O slabă organizare a elementelor prezentate mai sus, precum și existența unui grad ridicat al asigurărilor acordate de către Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economici privați ar putea duce la declansarea crizei economice. Deseori crizele economice au fost declanșate de strategii care au privilegiat excesiv economiile de costuri ale împrumuturilor, concretizate prin împrumuturi pe termen scurt sau cu o rată variabilă a dobânzii. Dacă în momentul refinanțării, condițiile pieței se modifică nefavorabil, aceste strategii prezentate anterior expun bugetul de stat unui risc considerabil de mare. De aceea statele trebuie sa vegheze atât nivelul, cât și ritmul de creștere a datoriei publice, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situații respectând obiectivele de cost și risc. De asemenea este necesară menținerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum și punerea în practică a unei strategii credibile de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv.
Capitolul I
Controlul financiar contabil al statului-Aspecte teoretice
Controlul financiar-contabil, prin acțiunile practice ale statului sau ale persoanelor cu sarcini de conducere din entitățile economice, reprezintă prin rezultatele sale, una din cele mai importante surse de informații necesare desfășurării, în condiții de maximă eficiență, a acțiunii de management general. Principalul scop, atât la nivelul instituțiilor statului cât și la nivelul conducătorului de activități economice, îl constituie stabilirea deciziilor optime pentru realizarea obiectivelor din programele propuse. Statul, prin instituțiile sale guvernamentale, este principalul și unicul realizator al activităților economice ce se desfășoară atât la nivel național (macro), cât și sectorial (micro), răspunderea pentru o eventuală nerespectare a legilor economice capăta dimensiuni deosebite, având în vedere consecințele pe care le-ar putea genera, asupra întregului sistem economico-social.
Pentru prevenirea unor situații cu caracter perturbator, în conformitate cu legile speciale, organice sau chiar prin Constituție, de-a lungul timpului au fost instituite organe de control abilitate și acreditate, astfel încât să fie acoperită întreaga zonă a activităților economice.
Controlul este un proces de măsurare a performanței, de inițiere și întreprindere a unor acțiuni care să asigure rezultatele dorite. Privit prin prisme diferite, controlul este considerat:
– funcție a managementului – prin el fiecare manager vrea să se asigure că activitatea decurge conform programului prestabilit, că resursele sunt utilizate conform destinației stabilite și că în final performanța reală va atinge sau va depăși obiectivele fixate inițial;
– atribut al conducerii – mijloc de perfecționare a activității entităților publice și private exercitat sub forme diferite de structuri organizate piramidal, cu responsabilități și obiective clar precizate de lege;
– metoda de verificare a modului de gestionare a resurselor.
Controlul este acțiunea de stabilire a exactității operațiunilor materiale, care se efectuează anticipat executării acestora, concomitent sau la scurt interval de la desfășurarea operațiunilor. Controlul constă în a stabiliza dacă operatiunile analizate au fost efectuate în conformitate cu programul fixat, după ordinile date și principiile stabilite. De asemenea, pot fi considerate o acțiune de control, supraveghere sistematică și continuă a unei activități. Controlul se poate exercita personal sau cu ajutorul unor aparate speciale de control.
Controlul financiar – componentă a controlului economic – are ca obiectiv cunoașterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale și financiare, de către societățile comerciale, publice, modul de realizare și cheltuire a banului public, urmărește asigurarea și consolidarea echilibrului financiar, asigurarea eficienței economico-financiare, dezvoltarea economiei naționale.
Instrument al politicii financiare a statului, controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficientelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalității. Într-un sistem economic pot apărea, la un moment dat unele disfuncționalități generate de cauze obiective, determinate de situații care nu au putut fi prevăzute, cât și din cauze subiective cum sunt sustragerile deliberate ale agenților economici de la obligațiile financiare și fiscale față de bugetul statului sau o gestiune defectuoasă a activităților economice.
Controlul financiar-contabil servește unui triplu sistem de interese. În primul rând, controlul financiar-contabil servește intereselor agenților economici atât prin acțiunea de evitare a situațiilor de disfuncționalitate în procesul de gestionare a patrimoniului, cât și prin posibilitatea remedierii unor abateri de la prevederile legale.
În al doilea rând, controlul financiar-contabil servește intereselor agenților economici parteneri, deoarece poate oferi acestora informații exacte asupra stării patrimoniului unității economice, la care se desfășoară verificarea.
În al treilea rând, controlul financiar-contabil, este instrumental care servește intereselor statului pentru realizarea obiectivelor propuse pe termen lung în ceea ce privește politica economică.
Având în vedere toate aceste aspecte, controlul financiar-contabil se definește ca fiind. "acțiunea legiferată de determinare a unor adevăruri în legătură cu starea unor proiecte de activități economice sau cu a celor care au fost efectuate, prin compararea modului efectiv de prezentare sau manifestare al acestora cu prevederile și normele legale prin care au fost definite și instituționalizate, în vederea preîntâmpinării sau depistării și remedierii abaterilor de la aceste prevederi și norme".
Astfel, controlul financiar-contabil constituie una dintre cele mai importante pârghii ale conducătorilor unităților economice, deoarece acesta le poate furniza toate informațiile necesare realizării obiectivelor din programele propuse. Activitatea de control, că una dintre funcțiile actului de conducere, poate lua diferite forme în funcție de domeniul în care se exercita, de conținut, de obiective și sfera de acțiune a acestuia, și anume puterea legislativă sau cea executivă.
Alături de aceste criterii generale și altele specifice , cum sunt momentul efectuării verificării față de momentul desfășurării activității controlate, structurile determinate să-l exercite, durata sau intensitatea acestuia, controlul financiar-contabil se clasifica astfel:
A) După momentul efectuării propriu-zise sau al întocmirii și utilizării documentelor supuse verificării față de momentul verificării, controlul financiar-contabil poate fi:³
Ø control financiar preventiv;
Ø control operativ curent (concomitant);
Ø control ulterior.
Controlul financiar preventiv, formă a controlului financiar – contabil, se exercita înainte de efectuarea operațiunii sau activității supuse verificării, sau înainte ca un document să fie lansat în procesul economic.
Sfera activităților care fac obiectul contractului financiar preventiv se stabilește, în funcție de natura unității patrimoniale la care se realizează, astfel:
a)La nivelul ordonatorilor de credite din ministere și alte instituții similare:
● Efectuarea de plăți din fonduri publice;
● Repartizarea pe unități subordonate și pe activități distincte a fondurilor aprobate prin bugetul de stat;
● Organizarea și efectuarea de plăți din credite bugetare aprobate;
● Concesionarea sau închirierea de bunuri publice;
b)La nivelul agenților economici principalele operațiuni pentru care se stabilesc obiectivele de control financiar preventive sunt:
● Plăti, în lei sau valută, efectuate pentru produsele aprovizionate, lucrările executate sau prestarea diverselor servicii;
● Plata sumelor pentru activitatea desfășurată în cadrul unității, ca și a altor drepturi cuvenite personalului;
● Încheierea contractelor interne sau externe de aprovizionare sau a contractelor ce au ca obiect executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
● Trecerea pe seama cheltuielilor sau a rezultatelor financiare a pierderilor sau a daunelor aduse patrimoniului care nu au fost produse cu vinovăție.
După personalul desemnat să îl realizeze, activitatea de control financiar preventiv se împarte în:
● Control financiar preventiv exercitat de organele de control ale statului;
● Control financiar preventiv exercitat de organele proprii de control. Controlul operativ curent este acea formă a controlului financiar-contabil, caracterizată prin faptul că se realizează concomitent cu desfășurarea operațiunilor sau fenomenelor economice controlate și permite, în orice moment, cunoașterea amănunțită a modului în care se realizează sarcinile rezultate din programele generale privind gestionarea patrimoniului unei unități economice.
Sfera de acțiune a controlului operativ curent cuprinde toate activitățile unităților patrimoniale, indiferent de forma acesteia. Importanta controlului operativ curent rezultă din faptul că surprinde disfuncționalitățile proceselor economice chiar în faza desfășurării, considerat ca fiind momentul corespunzător efectuării corecțiilor necesare.
Controlul ulterior, este forma controlului financiar-contabil, cu sfera cea mai largă de acțiune, care se exercita după efectuarea activităților și proceselor economice supuse verificării.
Sfera de acțiune a controlului ulterior este foarte amplă și se referă la toate activitățile economice desfășurate de instituțiile statului, regiile autonome, agenții economici în privința îndeplinirii obligațiilor față de diferite bugete ale acestuia.
B) După volumul controlat al documentelor și operațiunilor, controlul financiar-contabil se clasifica în: Ø control total; Ø control prin sondaj.
Controlul total, formă a controlului financiar-contabil, presupune verificarea tuturor documentelor și a activităților la care acesta se referă, emise și efectuate în perioada analizată. Această formă de control se realizează, de regulă, în cazul în care controlorul are sarcina verificării unor operațiuni și/sau documente în scopul acordării sau nu a vizei de control financiar preventiv, sau pentru formularea propunerii de descărcare a gestiunii conturilor financiare. Controlul prin sondaj presupune verificarea celor mai reprezentative documente și activități emise și efectuate în perioadele cele mai semnificative, de maximă activitate ale respectivei unități economice.
C) După structurile care o exercita, activitatea de control financiar-contabil se împarte în: Ø control exercitat și organizat de către organele proprii aparținând unităților economice; Ø controlul organizat și exercitat prin instituțiile specializate ale statului.
Controlul financiar propriu al unităților economice este forma controlului financiar-contabil efectuată în scopul prevenirii sau soluționării unor abateri și deficiențe cu caracter economic din activitatea acestora. Controlul financiar-contabil propriu, cunoscut și sub denumirea de control intern, se realizează de către organele proprii în funcție de tipul unității economic, se organizezã și se exercitã astfel:
a) La nivelul unităților economice, altele decât instituțiile publice, activitatea de control financiar-contabil propriu se organizează și exercită în formele de:
● control financiar preventiv propriu;
● control financiar de gestiune.
Controlul financiar preventiv propriu, este activitatea efectuată pentru evitarea nerespectării prevederilor legale în vigoare ce ar genera efecte cu caracter perturbator a activității economice, cât și pentru prevenirea pagubelor. Controlul financiar de gestiune, este activitatea ce se efectuează în vederea urmăririi modului de realizare a dispozițiilor legale și a normelor interne cu privire la gestionarea mijloacelor materiale și bănești, pe baza operațiunilor înregistrate în documente și evidențele tehnico-operative, financiare și contabile.
b) La nivelul instituțiilor publice, controlul financiar-contabil propriu se organizează și exercită în formele sale de:
● control financiar intern;
● control financiar preventiv.
Controlul financiar intern, cuprinde ansamblul măsurilor privind organizarea activităților de determinare a stării reale a unor activități și procese prin compararea acestora cu prevederile legale prin care au fost definite. Controlul financiar preventiv, este definit ca fiind activitatea prin care se stabilește legalitatea și regularitatea operațiunilor privind fondurile publice și patrimoniul public, înainte de aprobarea acestor operațiuni. Sfera de activitate a controlului financiar preventiv este formată din ansamblul instituțiilor publice.
Controlul financiar-contabil exercitat prin instituții ale statului poate îmbrăca trei forme în funcție de unitățile desemnate să-l exercite și anume:
● control operativ-curent;
● control preventiv;
● control ulterior.
D) După durata și intensitatea efectuării, controlul financiar-contabil se împarte în:
● control continuu;
● control periodic
Controlul continuu este forma controlului financiar contabil care se exercita pe toată durata efectuării operațiunilor economice controlate, fără întreruperi. Controlul continuu se poate identifica cu controlul operativ-curent (concomitent), datorită efectuării verificării concomitent cu efectuarea operațiunilor analizate. Controlul periodic, este activitatea specifică controlului financiar-contabil care se desfășoară la anumite intervale, de regulă fixe, prin programe, în funcție de particularitățile fenomenelor economice și necesitățile de informare.
Lipsa caracterului neprevãzut în realizarea acestei forme de control poate duce la obținerea unor rezultate mai puțin spectaculoase, uneori nereale sau neconcludente. Datorită caracterului anunțat, pentru obținerea unor rezultate veridice, controlul periodic trebuie efectuat, cu toată intensitatea, la termenele stabilite și asupra tuturor documentelor și operațiunilor ce fac obiectul activității supuse verificării.
Controlul este acțiunea de stabilire a exactității operațiunilor materiale, care se efectuează concomitent sau la scurt interval de la desfășurarea operațiunilor. Controlul constă în a verifica dacă totul a fost efectuat în conformitate cu programul fixat, după ordinile date și principile stabilite . De asemenea, poate fi considerată o acțiune de control, supravegherea sistematică și continuă a unei activități. Controlul se poate exercita personal sau cu ajutorul unor aparate speciale de control.
Controlul financiar – componentă a controlului economic – are ca obiectivitate cunoașterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale și financiare, de către societățile comerciale, publice, modul de realizare și cheltuire a banului public, urmărește asigurarea și consolidarea echilibrului financiar, asigurarea eficienței economico-financiare, dezvoltarea economiei naționale. Instrument al politicii financiare a statului, controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficientelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalității.
Toate formele de control au un scop comun, și anume acela de determinare a stării unor fenomene, procese sau activități la un moment dat, față de un sistem determinat de criterii.
Cu toate acestea, tipurile de control se deosebesc între ele prin rol, sfera de activitate, obiectivele propuse și funcții.
Obiectivul principal al controlului financiar este de a opri, înainte de efectuare, toate operațiunile care nu sunt legale, necesare, oportune sau economicoase în faza de plată, respectiv încasare, după caz. Obiectivele controlului operativ curent constau în:
● Verificarea și stabilirea abaterilor și a deficientelor în legătură cu existența, integritatea și păstrarea bunurilor de orice fel;
● Utilizarea mijloacelor materiale și bănești;
● Stabilirea realității datelor înscrise în bilanț și conturile de execuție;
Obiectivele controlului ulterior sunt diferențiate, în funcție de obiectivele specifice fiecărei structuri cu atribuții de control financiar-contabil, structuri ce pot aparține statului sau agentului economic.
Principalul obiectiv al controlului ulterior exercitat de către agenții economici constă în verificarea modului de gospodărire a mijloacelor materiale și bănești din patrimonial fiecăruia.
Controlul ulterior, exercitat de către organele de verificare ale statului are ca principale obiective:
● Verificarea modului de administrare și utilizare a fondurilor acordate de la buget;
● Controlul modului de utilizare a mijloacelor și a fondurilor din dotarea unităților economice ale statului;
● Îndeplinirea integrală și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de diferitele structuri guvernamentale.
La nivelul unităților economice, principalele obiective ale controlului financiar preventiv constau în stabilirea legalității, economicității, eficacității și eficienței pentru următoarele categorii de operațiuni:
● din care derivă drepturi sau obligații patrimoniale ale agentului economic față de diferite persoane fizice și/sau juridice;
● operațiunile privind creditarea, finanțarea și efectuarea de plăți în lei sau/și valută privind activitatea de comerț, investiții, producție etc;
● operațiunile bancare privind acordarea fondurilor de la buget și a altor operațiuni similare financiare;
● operațiuni privind trecerea pe seama cheltuielilor, rezultatelor financiare, conform prevederilor legale, a pierderilor, daunelor aduse unității, dar care nu au fost produse cu vinovăție.
Capitolul II Unele considerații privind actuala metodologie de realizare a controlul financiar
Ca orice disciplinã care are ca obiect de acțiune examinarea unor activitãți umane și controlul financiar se exarcitã pe baza unei metodologii proprii prin care,pornind de la reguli generale de analizã,se realizeazã prin obiectivele ce au drept scop cunoașterea stãrii fenomenelor,proceselor si activitãților economice.Metodologia de exercitare a controlului financiar reprezintã modul de cercetare și acțiune,procedeele de control în vederea prevenirii,constatãrii și înlãturãrii pagubelor din avutul public sau privat.Controlul financiar(ca formã particularã specificã a controlului genera) se exercitã la orice nivel de gestiune și se desfãșoarã în conformitate cu un algoritm care include patru etape importante:
1. stabilirea standardelor, normelor și obiectivelor;
2. măsurarea realizărilor;
3. compararea realizărilor cu obiectivele stabilite în prima etapă și determinarea abaterilor;
4. luarea de măsuri pentru corectarea deviației.
Din punct de vedere metodologic, controlul financiar este un proces de cunoaștere cu următoarele momente esențiale:
cunoașterea situației stabilite, considerată ca bază de referință (comparație);
cunoașterea situației reale;
determinarea abaterilor (prin confruntarea situației reale cu cea stabilită);
formularea unor concluzii, propuneri, măsuri și sugestii.
Obiectul controlului financiar îl constituie actele și operațiunile emise sau înfăptuite de agenții economici, instituțiile publice, precum și de alți participanți la viața economico-financiară.
Profesioniștilor din acest domeniu le revine sarcina să urmărească dacă actele și operațiunile examinate îndeplinesc condițiile de legalitate, operativitate, eficiență, oportunitate, economicitate și realitate.
Sarcinile controlului financiar constau în: – verificarea îndeplinirii prevederilor actelor normative emise de organele legislative și executive privind politica economico-financiară;
– analizarea din punct de vedere economico-financiar a factorilor activității economice pentru descoperirea și mobilizarea rezervelor de creștere a eficienței economice; – verificarea respectării normelor cu privire la constituirea și utilizarea fondurilor la agenții economici și la nivelul întregii economii;
– urmărirea îndeplinirii obligațiilor agenților economici către bugetul de stat, bugetele locale și fondurile speciale, către alți agenți economici, acționari și proprii lucrători;
– prevenirea angajării și utilizării resurselor materiale și financiare altfel decât în concondanță cu programele stabilite și cu normele legale existente;
– determinarea managerilor regiilor autonome, societăților comerciale și instituțiilor publice să ia măsuri pentru apărarea patrimoniului public și privat; – descoperirea utilizării ilegale, neraționale și inoportune a fondurilor proprii, atrase și împrumutate, trăgând la răspundere persoanele vinovate, urmărirea și reîntregirea patrimoniuluia agenților economici și a statului;
– sprijinirea conducerilor agenților economici în acțiunea de lichidare și prevenire a deficiențelor, îndrumând personalul pentru cunoașterea mai bună a normelor legale;
– controlarea modului în care este organizată și condusă contabilitatea și evidența operativă a agenților economici.
În abordarea problematicii controlului financiar prezintă interes și clasificarea diferitelor forme și nivele de exercitare a acestuia, atât pentru teoria, dar mai ales pentru practica activității financiare.
Formele controlului financiar pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: -momentul exercitării;- aria de cuprindere;-scopul urmărit;- modalitățile de executare;-poziția organelor de control față de unitățile controlate. Toate aceste criterii au în vedere raportul de interdependență care se stabilește între activitatea economică și financiară, pe de o parte, și
conținutul acțiunilor pe de altă parte. În funcție de aceste criterii, controlul financiar îmbracă forme distincte care, deși se deosebesc prin rol, funcții, sferă de activitate și obiective stabilite, prin prevederi legale sau pe care-și le propun conducătorii de activități economice, toate au un scop comun, și anume acela al determinării modului de manifestare, la un moment dat, a unor fenomene, procese sau activități economice față de un sistem determinat de criterii prestabilite.
După momentul efectuării propriu zise a activităților sau al întocmirii și utilizării documentelor supuse verificării,față de momentul exercitării acesteia, activitatea de control financiar se clasifică astfel:
A. control financiar preventiv;
B. control financiar operativ curent;
C. control financiar ulterior.
Controlul financiar preventiv se definește ca fiind activitatea de determinare a stărilor unor proiecte de operațiuni economice, reprezentate în documente financiar-contabile, prin compararea acestora cu prevederile legale prin care au fost definite. Controlul financiar preventiv este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt următoarele:
se exercită înainte de efectuarea operațiunii sau activității supuse verificării sau înainte de lansarea (transmiterea) unui document în procesul economic;
are drept scop identificarea și eliminarea operațiunilor care ar putea determina perturbații în activitatea unității economice;
contribuie la realizarea unui management eficient al activității desfășurate de unitățile economice;
se organizează în cadrul compartimentului financiar-contabil al unității economice.
În funcție de personalul desemnat să o realizeze, activitatea de control financiar preventiv se clasifică în:
control financiar preventiv exercitat de structuri proprii de control ale unității economice;
control financiar preventiv exercitat de structuri specializate de control aparținând statului.
Obiectivul principal al controlului financiar preventiv este de a opri, înainte de efectuare, toate documentele privind operațiuni care nu sunt legale, reale, necesare, oportune, economicoase și eficiente, în faza de angajare și de plată, respectiv de încasare, după caz. Sfera de acțiune a controlului financiar preventiv cuprinde ansamblul documentelor și operațiunilor din care derivă drepturile și obligațiile patrimoniale pe care o unitate economică le are față de o persoană fizică sau juridică, precum și față de instituțiile statului.
Dimensionarea ansamblului documentelor și operațiunilor, care formează sfera de acțiune și face obiectul controlului financiar preventiv, se stabilește diferențiat, în funcție de natura activităților realizate în cadrul unității patrimoniale la care se realizează, astfel:
1) La nivelul societăților comerciale, indiferent de forma și natura capitalului social ale acestora, pot fi supuse activității de control financiar preventiv următoarele operațiuni:
– încheierea contractelor sau a comenzilor interne sau externe de aprovizionare sau a contractelor ce au ca obiect executarea de lucrări sau prestări de servicii;
– efectuarea de plăți, în lei și/sau valută, pentru produsele aprovizionate, lucrările executate sau diversele servicii prestate;
– efectuarea de plăți pentru activitatea desfășurată în cadrul unității de către personalul propriu,ca și a altor drepturi cuvenite acestuia;
– trecerea pe seama cheltuielilor sau a rezultatelor financiare a pierderilor și/sau a daunelor aduse patrimoniului care nu au fost produse cu vinovăție;
– alte operațiuni stabilite de conducerea unității economice.
2) La nivelul instituțiilor publice, al ministerelor și al altor instituții centrale asimilate acestora, conduse de ordonatori de credite, principalele operațiuni pentru care se stabilesc obiective de control financiar preventiv sunt:
– deschiderea, repartizarea și modificarea creditelor bugetare;
– angajamentele din care rezultă, direct sau indirect, obligații de plată către terți;
– ordonanțarea cheltuielilor;
– concesionarea, închirierea, transferul, vânzarea și schimbul bunurilor ce formează patrimoniul instituțiilor publice;
– alte operațiuni stabilite de ordonatorul de credite, conducător al instituției publice.
Activității de control financiar preventiv i se supun, de asemenea, documentele si operațiile privind acordarea fondurilor de la buget efectuarea unor plăți din fonduri publice, precum și operațiunile privind gajarea(amanetarea) unor bunuri din patrimoniul instituțiilor publice.
Documentele referitoare la operațiunile supuse controlului financiar preventiv trebuie să fie însoțite de actele justificative corespunzătoare, vizate de personalul care le-a întocmit și aprobate de șefii compartimentelor de specialitate care, prin semnătură, își asumă și întreaga răspundere în legătură cu legalitatea, realitatea, necesitatea, oportunitatea și economicitatea, eficacitatea și eficiența acestor operațiuni.
Dacă operațiunile sau documentele verificate nu au fost avizate de către persoanele
împuternicite cu realizarea activității de control financiar preventiv sau de alte organe competente, potrivit legii, nu pot fi înregistrate în evidențe financiar-contabile, operative sau de sinteză.
B. Controlul financiar operativ curent. Controlul financiar operativ curent se definește
ca fiind activitatea de determinare a stării unor operațiuni economice reprezentate în documente financiare și contabile prin raportare a modului de manifestare a acestora, în momentul efectuării sau pe măsura derulării în cadrul sistemelor din care fac parte, la prevederile și normele legale prin care au fost definite. Controlul financiar operativ curent este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt următoarele:
se exercită concomitent cu realizarea activităților și operațiunilor economice controlate;
se exercită pe toată durata desfășurării proceselor economice supuse acțiunii de verificare, identificându-se, atât in timp, cât și în spațiu, cu însăși activitatea de management general;
se realizează de personal calificat încadrat într-o structură distinctă, în directa subordonare a conducătorului unității economice.
Obiectivele controlului financiar operativ curent constau în verificarea modului de respectare a prevederilor legale în legătură cu:
existența, integritatea și păstrarea bunurilor de orice fel;
utilizarea mijloacelor materiale și bănești;
efectuarea recepțiilor și a inventarierilor bunurilor patrimoniale;
modul de conducere a evidențelor contabile;
stabilirea realității datelor înscrise în bilanț și în conturile de execuție.
Sfera de acțiune a controlului operativ curent cuprinde totalitatea documentelor și activităților întocmite și realizate în cadrul unităților patrimoniale, indiferent de forma acestora. Controlul operativ curent se realizează prin operațiuni inopinate sau acțiuni financiar stabilite prin programele de activitate și control ale unității economice și se desfășoară în principalele locații în care sunt desfășurate procesele economice, secții de producție, unități de desfacere, localuri și piețe publice, depozite și altele.
C. Controlul financiar ulterior. Controlul financiar ulterior se definește ca fiind activitatea de determinare a stării unor operațiuni economice efectuate, reprezentate în documente financiar-contabile, prin raportare la prevederile și normele legale prin care au fost definite. Controlul financiar ulterior este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt următoarele:
– se exercită după efectuarea activităților și/sau a proceselor economice supuse acțiunilor de verificare;
– rezultatele constau, în cele mai multe cazuri, în remedierea unor abateri de la prevederile și normele legale de reglementare a activităților economice supuse controlului;
– se organizează și se exercită atât în cadrul unităților economice, cât și prin structuri specializate ale statului.
Principalele obiective ale controlului financiar ulterior sunt stabilite în funcție de structurile care îl organizează și exercită, astfel:
La nivelul instituțiilor publice, principalele obiective ale activității de control financiar ulterior constau în stabilirea:
modului de administrare și utilizare a fondurilor acordate de la buget;
modului de utilizare a mijloacelor și a fondurilor din dotarea unităților economice ale statului;
îndeplinirii integrale și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de diferitele structuri guvernamentale.
O altă categorie de obiective ale controlului financiar ulterior constă în stabilirea modului de formare și gestionare a resurselor diferitelor bugete și a fondurilor speciale, ca și a celor ale datoriei publice a statului.
La nivelul unităților economice, principalul obiectiv al controlului financiar ulterior constă în stabilirea modului de gestionare a mijloacelor materiale și bănești din patrimoniul fiecăreia dintre acestea în legătură cu:
integritatea mijloacelor materiale și bănești deținute cu orice titlu;
respectarea prevederilor și a normelor legale privind aprovizionarea, expediția, transportul și recepția mijloacelor materiale;
respectarea prevederilor legale privind încadrarea și salarizarea personalului de conducere și execuție;
legalitatea, realitatea și necesitatea cheltuielilor efectuate în numerar sau prin alte mijloace de plată, în lei și/sau valută.
Sfera de acțiune a controlului financiar ulterior este formată, practic, din toate activitățile economice realizate de diferitele unități economice, instituții ale statului, regii autonome, societăți comerciale și bancare cu capital de stat sau privat, asociații familiale etc.
Din cele prezentate mai sus rezultă că deși cele trei forme ale controlului financiar -controlul financiar preventiv, controlul operativ curent și controlul financiar ulterior – se disting, așa cum s-a menționat, prin rol, sferă de acțiune, obiective și manieră de exercitare, păstrează între ele strânse legături de influențare, condiționare și completare.
Capitolul III Sistem metodologic de realizare a controlului financiar-contabil
3.1 Etapa pregãtirii acțiunii de control
Programul de control este principalul instrument de lucru în baza căruia, pe o perioadă determinată, structurile cu atribuții de control financiar își desfășoară întreaga activitate. Programul de control este un document care conține, nominalizate, toate obiectivele generale privind activitățile ce urmează a fi incluse în acțiunile de control financiar, structurate pe forme de control, cu precizarea termenelor la care urmează a fi finalizate, eventual a persoanelor care îl execută, precum și a subiecților – unități economice sau activități – ce urmează a face obiectul verificării. Programul de control se elaborează în cadrul fiecărei unități cu atribuții de control financiar, se centralizează la nivelul structurii coordonatoare, după care se aprobă de către conducerea acesteia,și în formă finală, se returnează unităților din subordine în vederea punerii în aplicare.
Sarcinile rezultate din programul de control se repartizează subunităților, care, în baza acestora, își elaborează propriul program, în care obiectivele generale sunt detaliate pe obiectivele specifice, proprii fiecăreia dintre aceste componente structurale cu atribuții de control aparținând unității de bază. Pentru fiecare obiectiv propriu structurile cu atribuții de control financiar stabilesc atât persoanele care exercită verificarea, cât și termenele până la care acțiunea se finalizează.
După aprobare, prevederile programului de control constituie sarcină de serviciu,obligatoriu de realizat de către fiecare unitate cu sarcini de control financiar, indiferent de nivelul acesteia.
Sarcinile generale de control, așa cum au fost stabilite prin programe, se desfășoară pe teme generale, iar în cadrul acestora, pe teme specifice de control financiar-contabil.
Tema controlului se definește ca o exprimare sintetică a unei acțiuni de verificare financiar-contabilă care se desfășoară pe baza unor obiective stabilite și aprobate de către conducerea unității cu sarcini de control autorizate să o exercite.
Temele controlului sunt stabilite în funcție de necesitățile de informare a unor factori de decizie, în legătură cu starea la un moment dat a unor fenomene, procese sau a unor activități economice. Aceste necesități de informare pot avea caracter permanent, determinat de programele de management general și în cadrul acestora de modul de luare și aplicare a deciziilor, sau caracter accidental, determinat de unele perturbații ce pot interveni în cursul desfășurării unui proces economic și ale căror cauze este necesar a fi cunoscute, iar efectele acestora reparate.
Caracterul permanent al necesității de informare prin control poate îmbrăca la rândul său forma continuă sau forma periodică, aceasta din urmă manifestându-se la anumite date, de obicei fixe.
Necesitățile de informare, în cele două forme ale sale, continuă și periodică, pot fi satisfăcute prin rezultatele celor două forme ale controlului financiar ce urmează a fi exercitat, în aceste cazuri controlul financiar continuu și controlul financiar periodic.
Caracterul accidental al necesității de informare este de obicei generat de apariția unor situații neprevăzute în desfășurarea fenomenelor, proceselor sau activităților economice, datorate unor abateri de la prevederile legale ale personalului de execuție și/sau de conducere implicat în realizarea acestora.În funcție de aceste necesități de informații și de caracterul acestora, se stabilesc temele controlului rezultate din sarcinile generale menționate în programele de control ale instituțiilor de verificare financiar-contabilă.
Denumirea temei controlului financiar trebuie să facă referire la câteva elemente caracteristice rezultate din obiectul verificării, subiectul controlului, persoană fizică sau juridică, la care se realizează acțiunea și eventual perioada din activitatea acestuia ce face obiectul acțiunii.
Analiza generală a temelor controlului este unul dintre momentele principale ale etapei de pregătire a activității de control financiar, desfășurată anterior acesteia, în cadrul căreia se efectuează două importante acțiuni de a căror realizare depinde în mare măsură reușita întregii activități de verificare.
Prima dintre aceste acțiuni, aceea privind însușirea elementelor teoretice și a prevederilor legale care reglementează activitatea ce face obiectul acțiunii de control, este activitatea în care controlorul studiază și își însușește toate elementele teoretice referitoare la tema dată, atât cele stabilite prin prevederi și norme legale, cât și cele publicate în literatura de specialitate din țară și chiar din străinătate.
3.2 Etapa efectuãrii propriu-zise a controlului financiar-contabil
Etapa constă în controlul propriu-zis al activității economico-financiare din unitatea verificată în care are loc derularea obiectivelor cuprinse în planul de control pentru perioada supusă verificării.Verificarea este treapta de bază în cercetarea operațiunilor, proceselor sau fenomenelor supuse controlului și are ca element principal confruntarea sau comparația ce trebuie fãcutã între realitãțile ideale conținute in programe,normative sau norme.Ȋn funcție de scopul urmãrit,de sfera controlului și de domeniul în care se exercită aceasta, pot fi utilizate forme și instrumente specifice de verificare, astfel încât să se asigure o cât mai completă cunoaștere și o mai corectă interpretare a fenomenului controlat. Efectuarea propriu-zisă a activității de control financiar se realizeazăprin compararea stãrii reale la un moment dat a unor activitãți economice,înregistratã în documentele financiar-contabile,cu prevederile legale prin care aceste activitãți au fost definite.
Etapa în care se realizează activitatea propriu-zisă a controlului financiar presupune derularea următoarelor faze:
1. Adaptarea obiectivelor tematice la condițiile specifice ale activității subiectului controlat.La nivelul unei instituții centrale cu atribuții de control financiar, acțiunile tematice de verificare a unor activități economice se organizează astfel încât să includă cât mai mulți subiecți din segmente cât mai cuprinzătoare și reprezentative din punctul de vedere al obiectivelor programate și consemnate în tematica de control. Excepția de la această regulă generală o constituie acțiunile dispuse ca urmare a primirii unor sesizări sau reclamații.Toate aceste elemente rămân valabile însă doar în cazul realizării activității de control financiar de către organele specializate ale statului, nu și în cazul controlului financiar propriu, organizat de unitățile economice, unde acțiunea de verificare se va referi doar la patrimoniul propriu, indiferent care ar fi tema și obiectivele controlului.
Activitatea de adaptare a obiectivelor stabilite pentru situații generale la modul concret de derulare a procesului economic desfășurat de către subiectul supus controlului presupune doar o eventuală ajustare a acestor obiective la maniera concretă în care unitatea economică efectuează o parte a operațiunilor sau întreaga sa activitate economică.
2. Stabilirea surselor de informare necesare efectuării controlului. Sursele de informare necesare desfășurării controlului financiar-contabil sunt formate în general din ansamblul documentelor primare și al evidențelor tehnico-operative, financiare și contabile specifice activității supuse verificării, definite și aprobate prin prevederi legale.
Alte documente care se referă la activitatea supusă verificării, în afara celor stabilite prin prevederile legale, pot fi luate în considerație de către organele de control ca surse de informații doar cu titlu orientativ și numai dacă datele înscrise în acestea sunt ulterior confirmate de alte informații înregistrate in documentele legale. Sistemul evidențelor tehnico-operative,financiare și contabile,împreunã cu ansamblul documentelor primare,constituie principal sursã de informații.
Exercitarea controlului se realizează pe baza mai multor obiective, dintre care cel mai important se refera la aplicarea corectă a doctrinei și a metodologiei contabile, care presupune realizarea următoarelor sub obiective: – efectuarea conducerii evidenței contabile astfel încât să asigure corecta reflectare în expresie bănească a patrimoniului; -evidențierea exactã,corectã și la timp a elementelor economice înscrise în documente justificative; -sigurarea tuturor corelațiilor între datele diferitelor tipuri de evidențe.
Prin această acțiune de control se evaluează, de asemenea, activitatea structurilor organizatorice în cadrul cărora se realizează evidențele tehnico-operative, financiare și contabile, precum și modul de realizare a competențelor, atribuțiilor, obligațiilor și răspunderilor personalului de conducere și execuție care lucrează în cadrul acestor structuri aparținând unității economice verificate. Se impune ca la utilizarea evidențelor tehnico-operative, financiare și contabile ca surse de informare pentru control, verificarea să fie foarte exactă, prin sistemul de corelații proprii fiecărei activități, atât din punctul de vedere al legalității, realității și exactității datelor primare, cât și din punctul de vedere al modului cum acestea au fost agreate și înregistrate.
3. Selectarea și aplicarea procedeelor și tehnicilor necesare realizării controlului. Procesul de cunoaștere a modului de manifestare a fenomenelor, proceselor și activităților economice se realizează prin procedee și tehnici proprii fiecărei discipline ce are ca obiectiv verificarea acestora.
Procedeul de control financiar-contabil se definește ca un instrument practic, utilizat în procesul de verificare economică, realizat de către personalul cu atribuții în acest domeniu, in scopul stabilirii unor adevăruri, prin raportarea modului de efectuare a unor operațiuni din activitatea unei unități economice la un sistem de convenții aprioric(anterior experienției) stabilit.
Ca orice disciplină care are drept scop cercetarea modului concret de realizare a unor acțiuni umane, controlul financiar poate utiliza o multitudine de procedee și tehnici de analiză atât generale, aparținând altor discipline, cât și proprii metodei, sferei și obiectului său de activitate. Din această multitudine, consider că două procedee, și anume controlul documentar și controlul faptic sunt reprezentative și specifice propriei maniere de exercitare a acestei activități.
Controlul documentar contabil, ca procedeu propriu al controlului financiar, se definește ca un complex de acțiuni de verificare efectuate în scopul stabilirii legalității și realității unor date sau a unor operațiuni economice înregistrate în documentele primare și/sau în evidențele tehnico-operative, financiare și contabile,și de verificare a calității efectuării acestora.
Controlul documentar contabil este procedeul cu cel mai larg spectru de utilizare, putând fi folosit cu foarte bune rezultate în toate formele de control – preventiv, operativ curent și ulterior-sau în forme derivate ale acestora, cum sunt controlul continuu sau periodic, simultan, unidirecțional sau multisens. Controlul documentar contabil se realizează prin tehnici specifice, fiecare dintre acestea având propria procedură de exercitare, dar cu scop comun, acela al stabilirii realității în ceea ce privește starea unui fenomen economic rezultată din compararea modului de manifestare a acestuia cu o serie de criterii prin care a fost definit și instituționalizat.Tehnicile controlului documentar contabil au fost prezentate în capitolul al doilea.
Controlul faptic este procedeul de control financiar-contabil care, prin utilizarea unor tehnici specifice, realizează obiectivul principal al acestuia, ce constă în stabilirea existenței și mișcării într-o anumită perioadă de timp determinată a tuturor mijloacelor materiale și bănești dintr-o unitate economică.
3.3 Etapa valorificării constatãrilor rezultate din control
Valorificarea constatărilor controlului și stabilirea răspunderii – Este etapa în care se asigură finalitatea actului de control, fiind cel puțin la fel de importantă ca etapa de efectuare a controlului propriu-zis. informațiile furnizate de control trebuie să îndeplinească următoarele cerințe calitative:
– inteligibilitate – să poată fi înțelese ușor de factorii de decizie, fapt ce presupune ca aceștia să dispună de cunoștințe suficiente privind desfășurarea afacerilor, activităților economice și de contabilitate;
– relevanță – să influențeze deciziile economice ale conducerii, ajutându-i pe aceștia să evalueze evenimentele trecute, prezente și viitoare, confirmând, sau corectând evaluările lor anterioare;
– credibilitate – informația fumizată se consideră a fi de calitate atunci când este credibilă, adică nu conține erori, nu este părtinitoare și utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce informația și-a propus să reprezinte;
– comparabilitate – are în vedere posibilitatea comparării situației reale cu cea prestabilită pentru identificarea deficiențelor și depistarea factorilor care determină tendințele fenomenelor, astfel încât „prin aceasta conducerea să poată ține sub control întreaga activitate, în vederea realizării obiectivelor preconizate.
3.4 Etapa stabilirii eficenței activitațiilor de control financiar-contabil
Putem analiza modul în care activitatea de control financiar-contabil a fost realizată, în funcție de obiectivele generale și specifice propuse și de costurile antrenate prin prisma indicatorului de eficientă a activității desfășurate.
Eficiența economică exprima. "rezultatele ce se obțin dintr-o activitate economică, evaluate prin prisma resurselor consumate pentru desfășurarea acestei activități".Astfel, noțiunea de eficiențã exprimã raportul dintre eforturile și efectele obținute, cuantificate în aceeași unitate de măsură. Determinarea eficienței cantitative, se poate face prin următorii indicatori de evaluare și apreciere a activității de control financiar-contabil:
● Totalul agenților economici programați pentru control;
● Gradul de cuprindere în control al agenților economici;
● Gradul de realizare a controlului financiar-contabil programat;
● Totalul sumelor datorate de o unitate economică controlată;
● Gradul de încasare, la diferitele bugete, a sumelor constate că urmare a controlului;
● Gradul de utilizare a timpului disponibil.
Pentru activitatea de control financiar-contabil, mai important este de a determina eficiența în plan calitativ pe care această activitate o aduce în sfera organizãrii și desfășurării activităților și proceselor economice ce au făcut obiectul acțiunii de verificare. Această formă de eficiență a activității de control se înscrie în contextual realizarii funcțiilor generale ale controlului, în special a funcției de îndrumare și a caracterului ei formativ.
Activitatea de control financiar-contabil, poate mai mult decât alte activități similare, depinde în mod esențial de factorul determinant și absolut indispensabil în realizarea sa, și anume de factorul uman. Pe de altă parte sistemul de interese în care, în mod automat și aproape involuntar, este implicat orice controlor financiar, indiferent de structură și nivelul verificării, poate avea asupra acestuia influențe de natură să dăuneze efectelor controlului, în condițiile stricte ale prevederilor legale și în conformitate cu cerințele aprioric stabilite prin programele de control.
Capitolul IV
Controlul datoriei publice
4.1 Pregãtirea acțiunii de control
Pregătirea se realizează de către organele de control desemnate să efectueze verificarea
activității programate. Ea se desfășoară la nivelul instituției care efectuează controlul și la nivelul unității patrimoniale ce urmează să fie controlată. La nivelul instituției care efectuează controlul, pregătirea constă în:
– stabilirea temei generale a controlului (cunoașterea în amănunt a tuturor elementelor
teoretice și prevederilor legale referitoare la procesele, activitățile sau fenomenele economice care urmează să fie verificate);
– stabilirea principalelor elemente ale structurii organizatorice aparținând tipului de unitate
patrimonială ce urmează să fie controlat;
– stabilirea principalelor obiective ale controlului precum și formele de control ce urmează
să fie utilizate și sursele de informații necesare activității de control.
Etapa de pregătire are mai multe faze:
a) Stabilirea temelor controlului – tema de control trebuie să facă referiri la obiectul
verificării, subiectul controlului, perioada de activitate care face obiectul controlului. Temele de control sunt stabilite în funcție de nevoile de informare a factorilor de decizie. Necesitățile de informare pot avea caracter permanent (care poate îmbrăca forma continuă sau periodică) și caracter accidental (determinat de apariția unor situații neprevăzute).
b) Analiza generală a temelor de control – este un moment principal al etapei pregătitoare a
activității de control. În această analiză se desfășoară două activități importante:
– însușirea elementelor teoretice și a prevederilor legale ce fac obiectul acțiunii de control;
– cunoașterea generală a principalelor elemente de organizare a unității sau tipului de unitate
patrimonială care urmează să fie controlată.
c) Stabilirea principalelor obiective ale controlului, a tematicii de control financiar.
Principalele obiective se stabilesc pornind de la necesitățile de informare permanentă și
accidentală a conducerii și sarcinile rezultate din prevederile legale care reglementează activitatea ce face obiectul controlului. Totalitatea obiectivelor stabilite pentru fiecare temă de control formează tematica de control. Tematica de control este un instrument practic de lucru, pe baza căruia se desfășoară activitatea de control financiar.
În tematica de control se prevăd obiectivele generale și specifice fiecărei teme și alte
informații în legătură cu legislația, modul de întocmire a actelor etc. Tematica de control, după aprobare, devine document oficial de lucru pe baza căruia se desfășoară toată activitatea de control financiar.
4.2 Prezentarea generalã a noțiunii de datorie publicã
Prin datoria publicã se înțelege datoria pe care o are statul fațã de țerți,precum persoane private,persoane juridice,bãnci,întreprinderi,din țarã sau din strãinatate,care au cumpãrat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului. Statisticile finanțelor guvernamentale surprind activitatea economica a administrației publice reflectatã prin veniturile și cheltuielile guvernamentale,deficitul bugetar,datoria publicã,tranzacțile in active și passive financiare,alte fluxuri economice și bilanțurile la sfȃrșitul perioadei.
Prin Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene, statele membre sunt obligate să respecte disciplina bugetară prin îndeplinirea a două criterii: un deficit de cel mult 3% din PIB și o datorie ce nu depășește 60% din PIB. Aceste valori de referință se bazează pe concepte definite în metodologia Sistemului European de Conturi Naționale și Regionale în Comunitate (SEC) ediția 1995.
Astfel, deficitul / surplusul guvernamental reprezintă necesarul net / capacitatea netă de finanțare a sectorului administrației publice și subsectoarelor acestuia (definite în SEC).
Datoria publică este stocul datoriei totale brute consolidate a administrației publice la finele perioadei, exprimat la valoarea nominală al următoarelor categorii de pasive guvernamentale (definite în SEC 95): numerar și depozite, titluri de valoare, altele decât acțiuni, exclusiv produse financiare derivate, precum și împrumuturi.
Responsabilitățile instituționale în cadrul elaborării și raportării către Comisia Europeană a Notificării deficitului și datoriei guvernamentale în baza Procedurii Deficitului Excesiv au fost stabilite prin Protocolul de cooperare privind dezvoltarea Sistemului Național pentru Statistica Finanțelor Guvernamentale, încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, Institutul Național de Statistică (cu rol de coordonator la nivel național), Banca Națională a României și Comisia Naționala de Prognoză.
4.2.1 Structura datoriei publice
Ȋn funcție de termenele scadențelor sale, structura datoriei publice variază de la o țară la alta și chiar de la o perioadă la alta, datorită condițiilor financiar-monetare în care se formează. Astfel, țările în care procesele inflaționiste sunt de amploare și de lungă durată sunt nevoite să apeleze mai mult la împrumuturile pe termen scurt și uneori, mediu, deoarece plasamentele pe termen lung nu sunt destul de atractive pentru deținătorii de capitaluri bănești disponibile pentru împrumut.
Aceastã atractivitate scăzută, datorată eroziunii sistematice a puterii de cumpărare a monedei, obliga statele, în cauză, să crească nivelul ratei dobânzii și să acorde alte avantaje subscriitorilor la împrumut.
Valoarea totală a împrumuturilor contractate, la un moment dat, de către autoritățile publice formează datoria publică brută, iar dacă din aceasta se scade valoarea împrumuturilor angajate de la instituțiile de stat (Trezoreria publică, Banca Centrală, ș.a.) se obține datoria publică netă.
Ȋn contractarea împrumuturilor publice, interne și externe, trebuie neapărat respectat plafonul de îndatorare publică. Acesta cuprinde totalitatea împrumuturilor pe care statul le poate contracta și garanta în decursul unui an calendaristic. De aceea, acest plafon se stabilește anual prin lege.
Plafonul de îndatorare publică este format din:
a) plafonul de îndatorare publică internă, care se stabilește în funcție de deficitul bugetar anual aprobat și de prevederile unor legi speciale;
b) plafonul de îndatorare publică externă, care se stabilește că suma maximă a împrumuturilor externe pe care statul le poate contracta și garanta în decursul unui an calendaristic.
4.2.2 Instrumentele datoriei publice
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:titlurile de stat în valută, emise pe piețele financiare externe;împrumuturile de stat de la guverne străine, agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale sau alte organizații internaționale;împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.
a)Titlurile de stat în valută, emise pe piețele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare și constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu și lung; după caz, pot fi emise sub forma materializatã sau dematerializatã, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiționat de încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulația și plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în moneda națională.
b)Împrumuturi contractate direct de stat de la diverși terți străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanțelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale, bănci sau companii străine, investitori privați străini.
Principalele instituții financiare internaționale de la care contractam împrumuturi externe sunt, în plan universal, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, iar în plan regional,Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Ministerul Finanțelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanții de stat pentru împrumuturile externe, contractate pentru finanțarea unor investiții de importanță majoră pentru societate, pentru creșterea rezervei valutare a statului etc.
Garanțiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și le asumă față de creditorii externi, de a plăti acestora sumele împrumutate de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării obligațiilor de plată . Valoarea totală a garanțiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un an trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.
Legea privind finanțele publice locale definește conceptul de datorie publică locală ca totalitate a obligațiilor de plată, la un moment dat, ale autorităților administrației publice locale, rezultate din acorduri și contractele de împrumut interne și externe, prin care se stipulează termenii și condițiile împrumutului dintre beneficiar și creditor.
Deși statistic datoria publică locală face parte din datoria publică a țării, totuși nu reprezintă o datorie sau răspundere a Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi se va efectua exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autoritățile administrației publice locale.
Aprobarea contractării de împrumuturi este de competența Consiliului Local sau Județean, după caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor care le compun.
Împrumuturile contractate de colectivitățile locale pot fi garantate prin orice sursă de venituri, cu excepția transferurilor de la bugetul de stat cu destinație specială.
Autoritățile colectivităților locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile comerciale sau de la alte instituții de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanția locală.
Valoarea totală a datoriei contractatã de autoritățile administrației publice locale va fi înscrisă în registrul de evidentă a datoriei publice locale și se raportează anual prin situațiile financiare.
4.2.3 Tehnici de stingere a datoriei publice
Amortizarea împrumuturilor publice-are semnificația stingerii datoriei publice prin răscumpărarea titlurilor de stat sau prin rambursarea sumelor împrumutate, după caz. Amortizarea cunoaște modalități diferite, în funcție de formele împrumutului și de instrumentele datoriei publice:
a) rambursarea pe calea anuităților, ce se aplică în cazul împrumuturilor pe termen lung, curs din anul următor al împrumutului și înglobează dobânda datorată cât și o parte a capitalului împrumutat. Anuitățile pot fi: fixe, progresive, regresive, pe de o parte, terminabile sau viagere, pe de altă parte;
b) răscumpărarea se aplică în cazul titlurilor de stat (bonuri, certificate de trezorerie, obligațiuni) și cunoaște ca varietăți:
– rambursarea prin tragerea la sorți. La data lansării împrumutului, contractat de la un număr mare de creditori, statul stabilește valoarea obligațiunilor amortizabile în fiecare an, prin tragere la sorți;
– rambursarea prin răscumpărare la bursă. Se practică, de regulă, atunci când cursul obligațiunilor a scăzut: Atunci când legea care a autorizat împrumutul prevede că acesta nu poate fi rambursat înainte de scadențã, nu se poate face rambursarea prin anuități sau prin tragere la sorți, dar se poate recurge la răscumpărarea la bursă.
În practică și teoria împrumutului public sunt cunoscute și alte modalități de stingere a datorie publice, considerate excepționale, exemplu: bancruta de stat (insolvabilitatea statului), când statul declară că nu poate rambursa datoria contractată, și anularea unor împrumuturi, în situația unor schimbări politice, când nouă putere repudiază obligațiunile emise de puterea înlăturată.
4.2.4 Resurse afectate datoriei publice
Resursele pentru rambursarea datoriei publice sunt prevăzute cu acest scop în bugetele celor obligați la restituire: statul, unitatea administrativ – teritorială, persoană juridică contractantã a împrumutului public, acestea trebuind să conțină inclusiv sumele necesare pentru situația în care garanțiile asumate de ele vor fi puse în executare.
Gestionarea datoriei publice este o activitate complexă, în care activitatea juridică este strâns împletită cu activitatea economică, administrativă, de verificare, evaluare, estimare a documentației, de înregistrare, plasare a emisiunilor de titluri de stat, rambursare a sumelor împrumutate, executare a garanțiilor, recuperare a sumelor plătite în executarea acestora.
4.2.5 Datoria publicã internã
Datoria publică internă constituie o parte integrantă a datoriei publice totale și evidențiază împrumuturile de stat de pe piața financiară internă, de la persoane fizice și/sau juridice, în moneda națională sau în valute străine, precum și împrumuturile angajate de terți, cu garanția statului, nerambursate la un moment dat.
La nivel național, atât angajarea împrumuturilor publice de pe piața financiară internă, cât și garanțiile acordate de stat unor terțe pentru a contracta împrumuturi se realizează de către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului Finanțelor sau al altor instituții financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.
Datoria publică internă constituie o obligație irevocabilă și necondiționată a statului de a rambursa împrumuturile contractate în lei, de a plăti dobânzile, câștigurile și alte costuri aferente.
Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice interne se acordă o autorizare bugetară permanentã, respectiv o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor și de plată a dobânzilor și câștigurilor aferente, care nu necesită aprobări suplimentare prin legea anuală a bugetului de stat.
Datoria publică internă este determinată de:
a) împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat, la Banca Națională a României, pentru echilibrarea bugetului de stat și care se rambursează în cursul anului;
b) emisiunea de bonuri de tezaur în scopul echilibrării bugetului de stat, rambursabile din resurse bugetare până la finele anului;
c) plasarea de înscrisuri, prin subscripție publică, pe termen mediu și lung, în scopul procurării resurselor bănești necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual;
d) garanțiile ce se acordă de stat pentru credite bancare interne primite de anumite unități economice și administrativ-teritoriale în scopul satisfacerii unor nevoi de dezvoltare economică;
e) folosirea pe termen scurt a disponibilităților din conturile Trezoreriei publice.
În cazul României, în baza aprobărilor date de Guvern, Ministerul Finanțelor este autorizat să garanteze, în numele și în contul statului, credite bancare interne, pe termen scurt, mediu și lung, contractate de unități economice la bănci comerciale pentru următoarele destinații:
Ø realizarea programelor de restructurare aprobate de organele și autoritățile legal constituite;
Ø constituirea stocurilor la principalele produse strategice, necesare economiei naționale, stabilite de către Guvern;
Ø finanțarea efectuării unor lucrări agricole;
Ø finanțarea realizării producției cu ciclu lung de fabricație destinată exportului;
Ø realizarea unor obiective de investiții de interes național.
Emiterea de către Ministerul Finanțelor a garanțiilor necesare unităților economice, pentru contractarea creditelor interne, este condiționată de acceptarea de către minister a clauzelor cuprinse în contractele de credit.
Constituirea resurselor financiare necesare rambursării ratelor scadente și plãții dobânzilor aferente reprezintă sarcina unităților economice beneficiare a creditelor garantate de stat.
4.2.6 Datoria publica externã
Împrumuturile externe reprezintă o formă a exportului de capital și au înregistrat o dezvoltare foarte mare în secolul al XX-lea datorită existenței, pe piața țărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care își cauta plasament peste graniță în condiții mai avantajoase decât în interior.
Împrumuturile sau creditele externe se grupează după anumite criterii, astfel:
1. Ȋn funcție de destinație, deosebim:
a) credite pe mărfuri (sunt mai frecvente și se acorda pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din țară acestuia);
b) credite financiare (se folosesc mai rar și se acordă de organisme financiare internaționale în valută convertibilă; acestea se utilizează de către debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piața creditorului, fie pe o terță piață, în special în scopuri productive cum ar fi: construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de consum, drumuri și poduri, căi ferate și alte lucrări de infrastructură etc.);
2. Ȋn funcție de durată pentru care se acorda, distingem:
a) credite acordate pe termene scurte (1-2 ani);
b) credite acordate pe termene medii (3-5 ani);
c) credite acordate pe termene lungi (peste 5 ani).
Beneficiarul unui credit extern este interesat că termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-și procura resursele necesare restituirii acestuia și achitării dobânzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente.
Dacă împrumutul extern are o destinație productivă, atunci termenul de rambursare trebuie stabilit în funcție de momentul punerii în funcțiune a obiectivului respectiv și de valoarea adăugată ce se poate obține de pe urma acestuia. De aceea, în cadrul termenului final de rambursare se stabilesc trei perioade distincte, și anume:
Ø perioada de utilizare a creditului;
Ø perioada de grație a creditului (în cursul căreia nu se efectuează plăti pentru rambursarea acestuia);
Ø perioada de rambursare propriu-zisă a creditului.
În concluzie, termenele creditelor se stabilesc în funcție de:
Ø destinația acestora;
Ø rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul;
Ø practica internațională;
Ø legislația existentã în țara creditorului și, respectiv, în țara beneficiarului creditului;
Ø prevederile unor convenții internaționale în materie ș.a.
3. Ȋn funcție de modalitatea de rambursare, deosebim:
a) credite externe rambursate în cote egale;
b) credite externe rambursate în cote inegale (care cresc progresiv);
c) credite externe rambursate într-o singură tranșă (la scadență).
4. Din punct de vedere a garanției solicitate, întâlnim:
a) credite externe acordate pe baza unei garanții materiale (cum ar fi: mărfuri, documente de dispoziție asupra mărfurilor, acțiuni și obligațiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituții guvernamentale, venituri ale statului, rezervele de aur și devize ale statului etc.);
b) credite externe acordate pe baza unei garanții morale.
5. Din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către:
a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci și alte instituții de credit (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaționale (credite financiare);
e) rentieri și alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare și instituțiile financiar-bancare acordã credite pe baze bilaterale, guvernele acordă asistență publică bilaterală, iar organismele financiare internaționale acordã asistență publică pe baze multilaterale.
4.3 Efectuarea propriu-zisã a controlului datoriei publice
Etapa constă în controlul propriu-zis al activității economico-financiare din unitatea verificată în care are loc derularea obiectivelor cuprinse în planul de control pentru perioada supusă verificării. Verificarea este treapta de bază în cercetarea operațiunilor, proceselor sau fenomenelor supuse controlului și are ca element principal confruntarea sau comparația ce trebuie făcută între realitățile constatate și situațiile ideale conținute în programe,normative sau norme. În funcție de scopul urmărit, de sfera controlului și de domeniul în care se exercită aceasta, pot fi utilizate forme și instrumente specifice de verificare, astfel încât să se asigure o cât mai completă cunoaștere și o mai corectă interpretare a fenomenului controlat.
Efectuarea propriu-zisă a activității de control financiar se realizează princompararea stării reale la un moment dat a unor activități economice, înregistrată îndocumentele financiar-contabile, cu prevederile legale prin care aceste activități au fost definite.
4.3.1 Adaptarea obiectivelor tematice la condiții specifice de desfãșurare a activitãții de gestionare a datoriei publice
La nivelul unei instituții centrale cu atribuții de control financiar, acțiunile tematice de verificare a unor activități economice se organizează astfel încât să includă cât mai mulți din segmente cât mai cuprinzătoare și reprezentative din punctul de vedere al obiectivelor programate și consemnate în tematica de control. Excepția de la această regulă generală o constituie acțiunile dispuse ca urmare a primirii unor sesizări sau reclamații.Toate aceste elemente rămân valabile însă doar în cazul realizării activității de control financiar de către organele specializate ale statului, nu și în cazul controlului financiar propriu,organizat de unitățile economice, unde acțiunea de verificare se va referi doar la patrimoniul propriu, indiferent care ar fi tema și obiectivele controlului.
Activitatea de adaptare a obiectivelor stabilite pentru situații generale la modul concret dederulare a procesului economic desfășurat de către subiectul supus controlului presupune doar oeventuală ajustare a acestor obiective la maniera concretă în care unitatea economică efectuează o parte a operațiunilor sau întreaga sa activitate economică.
4.3.2 Selectarea și aplicarea tehnicilor de control
Procesul de cunoaștere a modului de manifestare a fenomenelor, proceselor și activităților economice se realizează prin procedee și tehnici proprii fiecărei discipline ce are ca obiectivverificarea acestora.
Procedeul de control financiar-contabil se definește ca un instrument practic, utilizat în procesul de verificare economică, realizat de către personalul cu atribuții în acest domeniu, înscopul stabilirii unor adevăruri, prin raportarea modului de efectuare a unor operațiuni dinactivitatea unei unități economice la un sistem de convenții aprioric stabilit.
Ca orice disciplină care are drept scop cercetarea modului concret de realizare a unor acțiuni umane, controlul financiar poate utiliza o multitudine de procedee și tehnici de analiză atâtgenerale, aparținând altor discipline, cât și proprii metodei, sferei și obiectului său de activitate.Din această multitudine, considerăm că două procedee, și anume controlul documentar și controlulfaptic sunt reprezentative și specifice propriei maniere de exercitare a acestei activități.
Controlul documentar contabil, ca procedeu propriu al controlului financiar, sedefinește ca un complex de acțiuni de verificare efectuate în scopul stabilirii legalității șirealității unor date sau a unor operațiuni economice înregistrate în documentele primareși/sau în evidențele tehnico-operative, financiare și contabile, ca și de verificare a calitățiiefectuării acestora.
Controlul documentar contabil este procedeul cu cel mai larg spectru de utilizare, putând fifolosit cu foarte bune rezultate în toate formele de control – preventiv, operativ curent și ulterior în forme derivate ale acestora, cum sunt controlul continuu sau periodic, simultan,unidirecțional sau multisens.Controlul documentar contabil se realizează prin tehnici specifice, fiecare dintre acesteaavând propria procedură de exercitare, dar cu scop comun, acela al stabilirii realității în ceea ce privește starea unui fenomen economic rezultată din compararea modului de manifestare a acestuiacu o serie de criterii prin care a fost definit și instituționalizat.
4.3.3 Constatarea abaterilor și a deficientelor
De regulă, aceastăoperațiune este coroborată cu obiectivele cuprinse în etapa a doua, în sensul că actele decontrol se întocmesc pe parcursul desfășurării controlului pe măsura definitivării constatărilor. Acest mod de lucru este important întrucât elimină graba și pripeala în întocmirea actelor de control în ultimele zile ale perioadei care poate duce la neajunsuri în gruparea deficiențelor,sistematizarea materialului, stabilirea celor mai adecvate măsuri și recomandări. Stabilirea abaterilor și a deficiențelor se realizează prin raportarea activităților ce facobiectul verificării, așa cum au fost constatate de către controlorul financiar, la normele și prevederile legale prin care acestea au fost definite și instituționalizate.
O dată stabilite, abaterile și deficiențele constatate se aduc la cunoștința persoanelor de conducere sau de execuție, cărora li se solicită explicații scrise în legătură cu împrejurările în care aceste operațiuni au fost efectuate și înregistrate în evidențele tehnico-operative, financiare și contabile.
Explicațiile scrise prezentate de persoanele făcute răspunzătoare sunt în continuare analizate de către controlorii care le-au solicitat și în funcție de conținutul acestora sunt combătute cu argumente legale, reale și concrete sau sunt acceptate.Este necesar ca abaterile de la prevederile și normele legale, ca și deficiențele constatate săfie analizate în așa fel încât să poată fi individualizate, cât mai mult cu putință, pe fiecare persoană.
4.4 Valorificarea constatãrilor rezultate din control
Capitolul V
Studiu privind datoria publicã internã și externã a Romȃniei in perioada 2010-2016
Datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau de autoritățile administrației publice locale de la diverși creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în Romȃnia.
Obligațiile se referă la angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, și anume: rambursarea împrumutului, plata dobȃnzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.
Prima lege care a încercat să definească termenii și condițiile în care statul poate să contracteze împrumuturi a intrat în vigoare în anul 1993, devenit insuficientă o dată cu apariția pieței de capital și dezvoltarea necesităților de dezvoltare. Astfel în anul 1999 a fost adoptată o nouă lege, care în contextul economic de pregătire a Romȃniei în vederea aderării la Uniunea Europeană s-a dovedit a fi în neconcordanță cu cerințele unei piețe de capital dezvoltate. Armonizarea legislativi romȃnești a necesitat definirea unui nou cadru legal privind datoria publică, concretizat într-o nouă lege care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
În conformitate cu dispozițiile legii care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, datoria publică înglobează datoria publică guvernamentală și datoria publică locală.
Datoria publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în numele Romȃniei, de pe piețele financiare.
Datoria publică locală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale autorităților administrației publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de pe piețele financiare.
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în Romȃnia, în lei sau în valută, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilitățile contului general al Trezoreriei Statului pentru finanțarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală reprezentȃnd totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în Romȃnia.
Banca Mondială structurează datoria publică în datorie publică și datorie garantată de către stat. Cele două elemente componente sunt definite astfel:
– Datoria publică reprezintă suma obligațiilor interne și externe ale debitorului public care cuprinde guvernul central și organismele sale, precum și organismele publice autonome cum ar fi întreprinderile publice și cele mixte.
– Datoria garantată de stat reprezintă suma tuturor obligațiilor interne și externe ale sectorului privat, a căror rambursare este garantată de un organism public.
Fondul Monetar Internațional delimitează datoria publică internă de cea externă în funcție de
rezistența creditorului. Astfel:
– Datoria libelată atȃt în devize, cȃt și în moneda țării debitoare deținută de nerezidenți reprezintă datorie externă;
– Datoria libelată atȃt în devize, cȃt și în moneda țării debitoare deținută de rezidenți reprezintă datorie internă.
Obligațiile statului rezultate din împrumuturile contractate și garantate de stat pe o perioadă de un an sunt limitate de plafonul de îndatorare publică stabilit anual prin lege. Plafonul de îndatorare publică, respectiv totalitatea obligațiilor financiare pe care le pot contracta și garanta autoritățile administrației publice centrale și locale pe o perioadă de un an, care este stabilit anual prin lege. Acesta cuprinde plafonul de îndatorare publică internă și plafonul de îndatorare publică externă.
Plafonul de îndatorare publică internă reprezintă suma maximă a împrumuturilor contractate și garantate de autoritățile administrației publice centrale și locale de pe piața internă, pe o perioadă de un an.
Plafonul de îndatorare publică externă reprezintă suma maximă a împrumuturilor externe contractate și garantate de autoritățile asministrației publice centrale și locale pe o perioadă de un an.
Valoarea totală a datoriei publice este înscrisă în “Registrul datoriei publice”, în care este evidențiată situația datoriei publice în ordine cronologică și care are patru componente:
a) Subregistrul datoriei publice guvernamentale interne;
b) Subregistrul datoriei publice guvernamentale externe;
c) Subregistrul datoriei publice locale interne;
d) Subregistrul datoriei publice locale externe.
Fiecare din aceste patru subregistre au două poziții distincte, respectiv pentru datoria publică directă și datoria publică garantată. La sfȃrșitul anului datoria publică angajată este evidențiată în documentul numit “contul general al datoriei publice”, care este însoțit de un raport în care se analizează principalele probleme legate de nivelul datoriei publice, de serviciul datoriei publice, precum și de garanțiile statului pentru creditele contractate de agenții economici.
Serviciul datoriei publice în Romȃnia se află în subordinea Departamentului Trezoreriei al Ministerului Finanțelor Publice.
Datoria publică guvernamentală internă – Așa cum a fost definită anterior, datoria publică guvernamentală internă este acea parte din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenite din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, în lei sau în valută, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilitățile contului general al Trezoreriei Statului pentru finanțarea temporară a deficitelor bugetare, atȃt de la persoane fizice cȃt și juridice rezidente în Romȃnia.
Acesta este generată de :
– Titlurile de stat în monedă națională, inclusiv titlurile de stat în valută plasate pe piața internă, rambursabile din resurse bugetare;
– Împrumuturile de stat de la Banca Națională a Romȃniei destinate acoperirii golurilor de casă între încasările și plățile bugetare;
– Împrumuturile de stat de la băncile comerciale;
– Împrumuturile de stat de la alte institutii financiare interne, persoane juridice romȃne, în condiții rezultate în urma negocierilor;
– Împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;
– Garanții de stat la împrumuturi interne contractate de diverși debitori.
Ministerul Finanțelor Publice este contractantul și administratorul datoriei publice guvernamentale, avȃnd, totodată și autoritatea de a stabili balanța zilnică a contului general al Trezoreriei Statului, viitoarele cerințe de lichiditate, scadența datoriei publice guvernamentale, costurile du dobȃnda corespunzătoare și refinanțarea/diminuarea datoriei publice guvernamentale.
Datoria publică guvernamentală externă – Reprezintă acea parte din datoria publică guvernamentală care cuprinde totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice nerezidente în Romȃnia.
Datoria publică guvernamentală externă este generată de :
– Titluri de stat în valută plasate pe piața financiară externă;
– Împrumuturile de la guverne și agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale sau de la alte organizații internaționale;
– Împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
– Împrumuturile de la persoane juridice străine;
– Împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine;
– Garanții de stat la împrumuturi externe contractate de diverși debitori.
Banca Națională a Romȃniei acționează și ca agent al statului privind datoria publică guvernamentală externă, întrucȃt serviciul datoriei publice guvernamentale externe contractate în numele statului se plătește de către B.N.R.
Structura pe debitori și creditori
Datoria externă brută este alcătuită din soldul pasivelor reale, actuale și necondiționate ce presupun plăți viitoare de rate de capital și/sau de dobânzi, datorate de rezidenții unei economii față de nerezidenți. Compilarea datelor statistice privind datoria externă brută se realizează în conformitate cu metodologia FMI și UE.
Serviciul datoriei externe
Datoria publică locală cuprinde totalitatea obligațiilor de plată, interne și externe, ale autorității administrației publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate sau garantate de aceasta de pe piața internă și externă de capital.
Instrumentele datoriei publice locale sunt:
– Titlurile de valoare (obligațiunile municipale);
– Împrumuturile de la societățile comerciale bancare sau de la alte instituții de credit;
– Împrumuturile temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezorerie Statului;
– Garanțiile acordate de autoritățile administrației publice locale.
Valoarea totală a datoriei contractate de autoritatea administrației publice locale este înscrisă în registrul de evidență a datoriei publice locale al acestei autorități și se raportează anual prin situațiile financiare; acesta include informații care să specifice suma totală a datoriilor autorităților administrației publice locale, precum și detalierea datoriilor și alte informații stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidență a datoriei publice locale, emise de Ministerul Finanțelor Publice.
Valoarea totală a garanțiilor emise de autoritatea administrației publice locale se înscrie în registrul garanțiilor locale al acestei autorități și se raportează anual prin situațiile financiare. Acest registru cuprinde informații care să specifice suma totală a garanțiilor emise de autoritatea administrației publice locale, precum și detalierea garanțiilor și alte informații stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidență a garanțiilor locale, emise de Ministerul Finanțelor Publice.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a transmite Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a contractului de împrumut, copii de pe fiecare document primar care atestă contractarea/garantarea împrumutului, precum și actul adițional la contractul/acordul de împrumut/garantare, dacă au fost aduse modificări la acesta, cu respectarea clauzelor contractuale.
Pe perioada utilizării și rambursării împrumutului contractat sau garantat, raportarea la Ministerul Finanțelor Publice a datelor privind datoria publică locală se efectuează lunar, în termen de 20 de zile de la sfȃrșitul perioadei de raportare.
Serviciul datoriei publice locale nu reprezintă obligații sau răspunderi ale Guvernului și acesta va fi plătit din bugetele locale și din împrumuturi pentru refinanțarea datoriei publice locale.
CONCLUZII
Ca orice activitate umană, activitatea de control financiar – conabil poate și trebuie să fie apreciată prin efectele pe care le produce, atât în plan material – cantitativ, cât și în cel calitativ.
Putem analiza modul în care activitatea de control financiar-contabil a fost realizată, în funcție de obiectivele generale și specifice propuse și de costurile antrenate prin prisma indicatorului de eficientă a activității desfășurate.
Eficiența economică exprimă "rezultatele ce se obțin dintr-o activitate economică, evaluate prin prisma resurselor consummate pentru desfășurarea acestei activități."
Astfel, noțiunea de eficienta exprima raportul dintre eforturile și efectele obținute, cuantificate în aceeași unitate de măsură.
Determinarea eficienței cantitative, se poate face prin următorii indicatori de evaluare și apreciere a activității de control financiar-contabil:
● Totalul agenților economici programați pentru control
● Gradul de cuprindere în control al agenților economici
● Gradul de realizare a controlului financiar-contabil programat
● Totalul sumelor datorate de o unitate economică controlată
● Gradul de încasare, la diferitele bugete, a sumelor constate că urmare a controlului
● Gradul de utilizare a timpului disponibil
Pentru activitatea de control financiar-contabil, mai important este de a determina eficienta în plan calitativ pe care această activitate o adduce în sferaorganizarii și desfășurării activităților și proceselor economice ce au făcut obiectul acțiunii de verificare. Această formă de eficientă a activității de control se înscrie în contextual realizariifunctiilor generale ale controlului, în special a funcției de îndrumare și a caracterului ei formative.
Activitatea de control financiar-contabil, poate mai mult decât alte activități similare, depinde în mod esențial de factorul determinant și absolut indispensabil în realizarea sa, și anume de factorul uman. Pe de altă parte sistemul de interese în care, în mod automat și aproape involuntar, este implicat orice controlor financiar, indifferent de structură și nivelul verificării, poate avea asupra acestuia influențe de natură să dăuneze efectelor controlului, în condițiile stricte ale prevederilor legale și în conformitate cu cerințele aprioric stabilite prin programele de control.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul Gestiunii Datoriei Publice (ID: 112863)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.