.controlul Fiscal Si Evaziunea Fiscala

Capitolul 1 – Controlul fiscal si evaziunea fiscala

1.Caracteristicile impunerii

1.1 Caracteristici generale

Existența finanțelor este indisolubil legată de existența statului și de folosirea banilor și a formelor valorice în repartizarea produsului social. De la apariția primelor elemente de finanțe și până în zilele noastre, finanțele nu au mai părăsit scena istoriei, ele făcând parte integrantă din sistemul relațiilor economice.

În toate orânduirile social-economice care au existat, finanțele au reprezentat relații sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales a venitului național, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor Statului.

În contemporaneitate, finanțele publice constituie o componentă foarte importantă a vieții social-economice, și asta datorită faptului că, prin intermediul instrumentelor financiare, autoritățile publice centrale reușesc să concentreze la dispoziția lor resurse mari, provenite din produsul intern brut, redirijându-le apoi către diverși beneficiari – instituții și întreprinderi publice și private, categorii și grupuri sociale – influențând astfel procesul reproducției sociale. În funcție de modul în care se realizează această redistribuire de venituri, finanțele publice au un impact mai mult sau mai puțin puternic asupra unei serii de indicatori macroeconomici, cum ar fi nivelul consumului public, dar și al celui privat, ritmul creșterii economice, precum și proporțiile formării brute de capital.

Dar ce sunt de fapt resursele financiare publice? Ele reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii obiectivelor economice si sociale ale statului intr-un interval de timp determinat. Se includ in cadrul resurselor financiare publice resursele administratiilor de stat centrale si locale, resursele asigurarilor sociale de stat si resursele institutiilor publice.

Privite sub aspect economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt (dupa dl. Iulian Vacarel): prelevarile cu caracter obligatoriu (de natura impozitelor, taxelor), resursele de trezorerie, resursele provenind din imprumuturi publice si finantarea prin emisiune monetara fara acoperire. Dintre aceste categorii de resurse cea mai mare importanta, din punct de vedere cantitativ, o au veniturile cu caracter fiscal (fac parte din categoria prelevarilor cu caracter obligatoriu). Intr-adevar, impozitele si taxele nu sunt numai cele mai cunoscute componente ale formarii resurselor financiare publice, dar si cele mai consistente. Impozitele sunt prelevari a unei parti din veniturile sau din averea persoanelor fizice si juridice, in beneficiul statului. Aceste prelevari sunt obligatorii si se fac cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului.

Dupa trasaturile de fond si forma, impozitele pot fi grupate in impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe sunt acele impozite datorate de persoane fizice sau juridice nominalizate, in functie de veniturile si averea acestora, pornindu-se de la cotele de impunere prevazute de lege. Ele pot fi subimpartite in impozite reale (stabilite in legatura cu anumite bunuri materiale (cladiri, pamant, etc.) si impozite personale, a caror asezare este in stransa legatura cu situatia personala a contribuabilului. In categoria impozitelor personale putem include impozitul pe profit sau impozitul pe venitul global. In tabelul urmator sunt prezentate principalele impozitele directe prevazute de legislatia Romaniei:

Principalele impozite directe ce se fac venituri la bugetul de stat si bugetele locale

Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc, se aseaza asupra vanzarii bunurilor sau prestarii unor servicii. Ele nu se stabilesc direct si normativ asupra contribuabililor. Platitorii impozitelor indirecte sunt toti care consuma bunuri din categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situatia personala a acestora. Impozitele indirecte sunt prevazute in cote proportionale asupra valorii marfurilor vandute si a serviciilor prestate ori in sume fixe pe unitatea de masura. Acest tip de impozit nu asigura o repartitie echilibrata a sarcinilor fiscale. Independent de marimea veniturilor realizate de cumparator, cota de aplicare a impozitului este unica. Insa, raportat la intregul venit, cheltuit si economisit, de care dispune consumatorul, impozitul indirect capata un caracter regresiv. Astfel, cu cat o persoana beneficiaza de venituri mai mici, cu atat suporta mai greu sarcina fiscala. “Asadar, impozitele asupra consumului nu tin seama de principiul echitatii fiscale, impovarand contribuabilii cu capacitate redusa de plata si favorizand pe cei aflati la polul opus”

Impozitele indirecte afecteaza puterea de cumparare a consumatorului si deci contribuie la scaderea nivelului de trai al populatiei. In urma perceperii asupra unei anumite marfi a unui impozit indirect, consumatorul va putea sa-si procure o cantitate mai mica din marfa respectiva decat inainte de aplicarea acestuia.

Impozitele si taxele indirecte sunt acele venituri fiscale in cazul carora exista o neconcordanta intre platitorul acestora la bugetul public si suportatorul lor real.

Principalele impozite indirecte prevazute in legislatia romaneasca sunt:

1.2. Principii ale sistemului fiscal

O prima intrebare legitima ce se naste vizeaza in primul rand esenta subiectului in discutie. Ce este sistemul fiscal? Ce elemente il compun? In cadrul lucrarii „Sistemul fiscal in stiinta finantelor” – Editura Codecs 1998, d-na Carmen Corduneanu propune o definitie completa. Astfel, sistemul fiscal este un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații ce apar ca urmare a proiectării, legiferării și perceperii impozitelor, relații care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului.

Un studiu mai aprofundat al sistemului fiscal aduce in discutie parametrii fundamentali de variatie ai oricarei entitati stiintific cuantificabile: spatiul si timpul. Sub aspect spatial, putem vorbi despre existența unei mulțimi de teritorii locuite, organizate din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Astfel, fiecărui stat îi corespunde un sistem fiscal ce are o structură, un comportament, precum și obiective foarte bine determinate.

Acest parametru se leagă foarte bine de principiul teritorialității impozitului, care se află în deplină concordanță cu suveranitatea fiscală a Statului, fiind influențat de structura și nivelul surselor de venituri, de necesitățile financiare ale instituției bugetare și de concepțiile etice și politice ale guvernelor.

Prezintă importanță tehnicile prin care se acționează, fie pentru evitarea dublei impuneri internaționale, fie pentru combaterea evaziunii fiscale prin cadrul legislativ propriu sau acorduri fiscale internaționale.

În cadrul unei țări se poate întâlni o dublă impunere a unor venituri, fără a contraveni astfel principiului teritorialității, întrucât ține de nivelul fiscalității promovat prin politica fiscală. Totuși, în contextul globalizării piețelor, parametrul analizat capătă noi valențe, punându-se problema armonizării sistemelor fiscale la nivel regional, și apoi a omogenizării acestora.

Parametrul temporal corespunde principiului anualității impozitului, determinat de anualitatea exercițiului financiar și a instituției bugetare, corelat cu excepțiile legale, relativ la retroactivitate.

Considerând că un sistem fiscal include o mulțime de momente în timp, dacă în unele dintre acestea el poate avea o structură și obiective fiscale bine determinate, în schimb, în fiecare dintre aceste momente, dimensiunea fluxurilor de intrare în sistem influențează asupra fluxurilor de intrare și de ieșire din sistem, contribuind la modificarea stării sale anterioare.

Dacă primul parametru delimitează un sistem fiscal de altul, cel de-al doilea contribuie la înțelegerea și reflectarea acțiunii și caracterului dinamic al acestuia.

Sistemul fiscal, ca parte integranta a politicii guvernamentale contemporane, are un puternic impact pe plan economic, dar si social, politic etc. Avand in vedere aceste aspecte, coerenta si justetea sa reprezinta elemente cruciale. Ele nu ar putea fi asigurate in lipsa unui set de principii care sa asigure o baza comuna de interpretare a sistemului fiscal atat de catre stat cat si de catre cetateni. Aceste principii au fost enuntate pentru prima data de catre Adam Smith, precursorul gandirii economice moderne, in lucrarea sa „ Avutia Natiunilor”. Ele fac referire in principal la impunere, privita ca elementul de interfata, in cadrul sistemului fiscal, in relatia stat – cetatean. Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatiuni, efectuate in baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei persoane fizice sau juridice. Dar iata care sunt principiile despre care am facut vorbire:

Principiul justetii impunerii (sau echitatii fiscale), presupune ca fiecare dintre contribuabili sa plateasca impozite proportionale cu veniturile pe care le obtine. Acest principiu urmarea la vremea enuntarii sale, anularea privilegiilor de natura subiectiva de care se bucurau nobilimea si clerul, in special.

Principiul certitudinii impunerii – presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara iar termenele, modalitatea si locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate de platitor. Adam Smith punea un mare accent pe faptul ca siguranta impunerii primeaza chiar si in fata nedreptatii impunerii

Principiul comoditatii perceperii impozitelor urmareste ca plata impozitelor sa fie convenabila pentru contribuabil din punct de vedere al locului unde trebuie efectuata si al termenului in care aceasta plata devin exigibila.

Principiul randamentului impozitelor cere ca sistemul fiscal sa asigure incasarea impozitelor cu minim de cheltuieli si sa fie cat mai putin apasator pentru platitori. Totodata nu trebuie sa influenteze negativ activitatea economica a platitorilor si nici sa-i indeparteze de la ocupatiile lor.

Aceste ultime doua principii stau la baza unei norme fundamentale a dreptului fiscal britanic, norma ulterior preluata de foarte multe legislatii fiscale din intreaga lume. Aceasta norma prevede ca nimeni nu este obligat sa isi conduca activitatea in asa fel incat sa plateasca cat mai multe impozite. Amintesc de aceasta norma intrucat intreg conceptul de evaziune fiscala legala se bazeaza pe ea.

In timp au existat si alte opinii cu privire la principiile ce guverneaza un sistem fiscal. Daca vom considera enunturile lui Adam Smith drept „constitutia” unui sistem fiscal, atunci putem spune ca, in cei 200 de ani de cand exista, i s-au propus unele amendamente. Astfel, unii autori vorbesc despre principiul legitimitatii impunerii (potrivit caruia veniturile din servicii redate efectiv societatii, obtinute prin munca sau printr-o mai buna gestionare ar trebui impozitate mai putin, o povara fiscala mai mare urmand sa cada pe seama veniturilor ce nu corespund unor servicii efectiv returnate societatii – nelegitime) sau despre principiul impersonalitatii (conform caruia impozitul trebuie să fie impersonal, adică prelevarea să nu implice cercetări în afara celor cerute de lege asupra persoanelor sau a gestiunii întreprinderii. Există o exigență primordială: dacă se admite că finalitatea ultimă a vieții societății este respectarea personalității umane). Exista insa anumite contradictii cu privire la natura obiectiva a implicatiilor lor. Iata deci cum tezele lui Adam Smith isi gasesc si acum, dupa peste doua secole, o deplina reflectare in politicile fiscale ale secolului 21.

Capitolul 2 – Controlul fiscal și formele sale

Gestionarea creanțelor fiscale reprezintă ansamblul activităților de organizare și control a exeor pentru platitori. Totodata nu trebuie sa influenteze negativ activitatea economica a platitorilor si nici sa-i indeparteze de la ocupatiile lor.

Aceste ultime doua principii stau la baza unei norme fundamentale a dreptului fiscal britanic, norma ulterior preluata de foarte multe legislatii fiscale din intreaga lume. Aceasta norma prevede ca nimeni nu este obligat sa isi conduca activitatea in asa fel incat sa plateasca cat mai multe impozite. Amintesc de aceasta norma intrucat intreg conceptul de evaziune fiscala legala se bazeaza pe ea.

In timp au existat si alte opinii cu privire la principiile ce guverneaza un sistem fiscal. Daca vom considera enunturile lui Adam Smith drept „constitutia” unui sistem fiscal, atunci putem spune ca, in cei 200 de ani de cand exista, i s-au propus unele amendamente. Astfel, unii autori vorbesc despre principiul legitimitatii impunerii (potrivit caruia veniturile din servicii redate efectiv societatii, obtinute prin munca sau printr-o mai buna gestionare ar trebui impozitate mai putin, o povara fiscala mai mare urmand sa cada pe seama veniturilor ce nu corespund unor servicii efectiv returnate societatii – nelegitime) sau despre principiul impersonalitatii (conform caruia impozitul trebuie să fie impersonal, adică prelevarea să nu implice cercetări în afara celor cerute de lege asupra persoanelor sau a gestiunii întreprinderii. Există o exigență primordială: dacă se admite că finalitatea ultimă a vieții societății este respectarea personalității umane). Exista insa anumite contradictii cu privire la natura obiectiva a implicatiilor lor. Iata deci cum tezele lui Adam Smith isi gasesc si acum, dupa peste doua secole, o deplina reflectare in politicile fiscale ale secolului 21.

Capitolul 2 – Controlul fiscal și formele sale

Gestionarea creanțelor fiscale reprezintă ansamblul activităților de organizare și control a executării legilor fiscale, prin acte și operațiuni specifice, realizate de organele administrației finanțelor publice cu atribuții în domeniul fiscal, a căror activitate privește relațiile fiscale.

În toate țările, organele cu atribuții în domeniul fiscal participă, în mod direct sau indirect, la activitatea de gestionare a creanțelor fiscale. Unele servicii au drept responsabilitate interpretarea legislației, elaborarea de studii, pregătirea textelor legislative și a reglementărilor cu caracter fiscal. Astfel, organele administrației fiscale au o triplă funcție (dupa Carmen Corduneanu – “Sistemul fiscal in stiinta finantelor”):

-de executare a legislației fiscale;

-de control a modului de aplicare a normelor juridice cu conținut fiscal;

-de elaborare a proiectelor legislative solicitate de guverne, pe baza analizelor economico-financiare și a politicii promovate de acestea.

Importanta controlului fiscal

Mai ales pentru țările în tranziție, controlul fiscal reprezintă „turnul de control” al administrației asupra modului cum sunt aplicate și respectate reglementările referitoare la impozite și taxe. El este instrumentul pe care îl au la îndemână puterile publice pentru supravegherea și determinarea, prin metode și tehnici specifice, asigurării construirii resurselor financiare publice, în speță a veniturilor fiscale, parte covârșitoare a celor dintâi. Astfel, dupa Nicolae Hoanta (“Evaziunea fiscala” – Ed. Tribuna economica 1998) “…controlul fiscal permite administrației fiscale ca în termenul de prescripție să constate și să înlăture omisiunile, subevaluările sau erorile de impozitare”. Respectarea legislației fiscale, văzută ca o condiție esențială într-un stat de drept, nu poate fi realizată fără a se apela și la activitatea de control fiscal, activitate prin care se reglează sistemul fiscal.

Pornind de la faptul că resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, controlul fiscal trebuie văzut ca un instrument important de realizare a veniturilor fiscale cuprinse în bugetul de stat și bugetele locale.

În mod concret controlul fiscal urmărește:

încasarea tuturor impozitelor și taxelor datorate de contribuabili la termenele prevăzute în legi și în cuantumul stabilit în funcție de baza de impozitare și cotele care se aplică asupra acesteia;

depistarea impozitelor și taxelor sustrase de la plata către bugetul de stat ori bugetele locale și atragerea lor la aceste bugete în funcție de destinația prevăzută prin lege sau norme;

semnalarea unor carențe legislative care favorizează evaziunea fiscală sau îngreunează încasarea la buget a veniturilor fiscale pentru a furniza fundamente pentru îmbunătățiri legislative.

Pentru realizarea finalității controlului fiscal este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe:

un cadru organizatoric care să definească responsabilitățile celor cărora li se conferă atribuții de control fiscal, precum și să asigure garanții de realizare a acestor atribuții în afara oricăror imixtiuni din exteriorul sistemului fiscal în realizarea activității de control, dar și în afara oricăror abuzuri din partea organelor de control fiscal;

un cadru legislativ cât mai simplu, mai complet și mai elastic;

un personal calificat și motivat care să realizeze în condițiile cele mai bune activitatea de control;

o dotare tehnică care să sprijine operativitatea și eficacitatea administrației fiscale în general și a controlului fiscal în special.

Cerințele enunțate sunt în mare parte îndeplinite în țările dezvoltate, dar, în cele în curs de dezvoltare (situație în care se află și România), ele sunt departe de a fi îndeplinite de actuala organizare a activității de control. Din această cauză, deși timide, reacțiile la actuala stare de lucruri privitoare la controlul fiscal nu sunt absente. Se pornește, în cazul acestor reacții de la evidentele paralelisme și echivocuri în delimitarea atribuțiilor diferitelor organisme de control din cadrul Ministerului Finanțelor.

Deși activitatea de control fiscal se analizează, de obicei, dintr-un punct de vedere mecanic, macroeconomic, trebuie să luăm în considerare faptul că entitățile supuse controlului – și anume firmele – nu pot suporta în totalitate această analiză, ele funcționând datorită angajaților lor, fie că aceștia reprezintă sau nu conducerea. Ca urmare, controlarea comportamentului uman (esența controlului fiscal) este o problemă ce poate crea uneori dificultăți și chiar controverse.

În fapt, scopul principal al controlului fiscal este de a minimiza diferența dintre impozitele și taxele declarate de contribuabili și cele reale pe care aceștia le datorează statului, potrivit legii.

Este imperios necesar ca subiecții taxelor și impozitelor să se știe verificați, să știe că pot fi controlați în cazul în care doar se presupune încălcarea legislației fiscale, și că, în cazul constatării acestui fapt, ei pot fi penalizați, amendați, și chiar sancționați penal, atunci când încălcarea legilor s-a făcut prin comiterea unor infracțiuni. Experiența a arătat că probabilitatea ca, în general, contribuabilii să declare corect cuantumul taxelor datorate statului este direct proporțională cu mărimea riscului de a fi descoperiți dacă nu procedează corect. Astfel, un control fiscal eficient va influența direct modul de percepție și de apreciere a riscului asumat de către contribuabili, de a fi descoperiți în caz de evaziune fiscală.

În mărime absolută, eventuala evaziune fiscală descoperită la un control fiscal (și calculată ca diferență între impozitul real aferent activității controlate și cel declarat autorităților) are o pondere mică în totalul resurselor bugetare. Totuși, nu aceasta este ideea pe care trebuie să se meargă, ci aceea că, în creșterea gradului de acceptare voluntară a impozitelor, controlul fiscal are o importanță deosebită, sensibilizând întreaga masă a contribuabililor la obligațiile fiscale ce le revin. Pentru realizarea acestui obiectiv, pe lângă controlul propriu-zis, sunt necesare:

derularea continuă a unor programe cât mai cuprinzătoare de educare fiscală a contribuabililor;

căutarea căilor de simplificare a sistemului de declarare și plată a impozitelor și de perfecționare continuă a controlului fiscal, în scopul identificării și combaterii evaziunii fiscale;

promptitudine în detectarea și urmărirea silită a contribuabililor care nu-și îndeplinesc obligațiile față de buget.

Analizat prin prisma echilibrului social și al justiției sociale, controlul fiscal trebuie să asigure aplicarea prevederilor constituționale potrivit cărora toți cetățenii sunt obligați să contribuie la constituirea resurselor din care se vor acoperi cheltuielile publice, precum și evitarea situației în care aceste impozite și taxe ar fi plătite numai de către contribuabilii cinstiți.

Subiecții acestor taxe și impozite trebuie să înțeleagă următorul lucru: controlul fiscal este o activitate care se desfășoară în folosul lor, și nu împotriva lor. Este imposibil să se corecteze toate neregularitățile în materie de impozite și taxe prin intermediul controlului fiscal, dar astfel contribuabilul își poate corecta comportamentul fiscal și poate, eventual, evita pe viitor unele erori de interpretare a legislației fiscale sau greșeli metodologice ce l-ar influența cu siguranță în mod negativ.

Imposibilitatea existenței unui sistem fiscal perfect are drept cauze limitele de natură socială, economică și tehnică existente în fiecare societate sau proprii fiecărei administrații, în cadrul cărora se află spațiul concret de desfășurare a acțiunilor de control. În general, structura organizării controlului fiscal dintr-o anumită țară este dependentă de:

structura economică națională și a diferitelor zone;

densitatea populației;

caracteristici geografice, elemente de tradiție;

legătura dintre activitățile generatoare de impozite și taxe și cantitatea de muncă considerată necesară autorității fiscale pentru colectarea tuturor impozitelor și taxelor.

Forme și metode de control fiscal

Categoric, eficiența activității de control fiscal rezidă în metodele, tehnicile, procedurile de control, mijloacele tehnice, materiale cu care este înzestrat, mijloacele juridice care-i stau la dispoziție – mijloace normative, mijloace de realizare efectivă a controlului, mijloace de recuperare a veniturilor bugetare constatate de către organele de control a fi sustrase de la plată.

Organizarea sistemului fiscal, precum și cea a activității de control fiscal diferă de la țară la țară și de la o etapă a evoluției în cadrul economiei de piață la alta. Totuși, efectuarea controlului presupune încadrarea într-o serie de reguli, precum și folosirea unor anumite procedee, tehnici și modalități sau instrumente de control specifice, care rămân general valabile. Astfel, în funcție de criteriile care sunt puse la baza analizei, se pot delimita o serie de forme generale de control fiscal:

Din punctul de vedere al aprofundării cunoașterii realității fiscale, se disting:

control fiscal documentar: constă în examinarea formei și conținutului evidențelor pentru stabilirea realității și legalității operațiunilor, pe baza dosarului contribuabilului. Acest dosar poate să conțină erori sau anomalii care să justifice, în anumite cazuri, începerea unui control exterior, faptic, la domiciliul sau sediul contribuabilului. Scopul principal al controlului este de a compara informațiile declarate de către contribuabil cu evidențele contabile și documentele primare, în vederea stabilirii corectitudinii sumelor plătite, precum și a respectării termenelor de plată;

control fiscal efectiv: constă în controlul faptic, la domiciliul sau sediul contribuabilului, pentru a obține informații suplimentare necesare privind existența și mișcarea mijloacelor materiale și bănești și modul cum acestea sunt reflectate în documente, pentru a cunoaște sinceritatea contribuabilului în întocmirea evidențelor și declarațiilor sale, precum și pentru identificarea în acest fel a cazurilor de evaziune fiscală. În cadrul acestei forme de control se disting trei proceduri:

verificări contabile la societăți comerciale și profesiuni libere;

controlul încrucișat al situației fiscale personale care vizează verificarea aprofundată a situației fiscale a tuturor contribuabililor cu referire la totalitatea veniturilor. Țelul acestor verificări este stabilirea existenței concordanței între veniturile declarate și realitatea constatată;

percheziția sau dreptul de a face vizite la domiciliu este o procedură excepțională pusă în aplicare în general, în caz de infracțiuni grave.

Privite prin prisma sferei de cuprindere a impozitelor și taxelor, formele controlului fiscal sunt:

control fiscal general: constă în verificarea în totalitate a impozitelor și taxelor datorate de un contribuabil. Acest control se realizează la sediul plătitorului și vizează o perioadă mai îndelungată de timp, de regulă de la ultimul control fiscal până la zi;

control fiscal parțial: constă în examinarea unei anumite părți din impozitele și taxele la care este supus contribuabilul.

Această clasificare este determinată de competențele și de gradul de pregătire ale organului fiscal. Controlul general este specific economiilor cu un sistem fiscal integrat, în timp ce controlul parțial se regăsește în țările care au administrații separate pentru impozite și taxe.

În ceea ce privește gradul de extindere a verificărilor asupra operațiunilor impozabile, se disting:

control fiscal total: constă în inspecția tuturor operațiunilor, documentelor, probelor care stau la baza stabilirii cuantumului unui impozit sau a unei taxe, plătite de un agent economic. Această formă de control permite depistarea fraudei fiscale deoarece presupune efectuarea unui examen complet al tuturor aspectelor activității desfășurate de unul sau mai mulți agenți economici (control încrucișat), luând în considerare documentele de interes, examinând conturile bancare;

control fiscal prin sondaj: constă în verificarea parțială a unor impozite sau taxe, relativ la operațiunile efectuate, documentele care le atestă sau perioada în care au fost realizate. Alegerea unei asemenea metode depinde de o serie de factori, cum ar fi: volumul de activitate și sarcinile inspectorului fiscal, situația fiscală a firmei, antecedentele și seriozitatea contribuabilului;

În funcție de scopul urmărit prin controlul fiscal, acesta poate fi:

control fiscal de informare: constă în intenția administrației de a informa agenții economici nou înființați în legătură cu drepturile și obligațiile de natură fiscală ce le revin;

control fiscal de rutină: constă în urmărirea modului în care contribuabilul își respectă obligațiile fiscale și menținerea legăturii cu acesta;

control fiscal propriu-zis: constă în urmărirea, prevenirea și combaterea cazurilor de sustragere de la stabilirea și plata impozitelor prin orice mijloace de către oricare dintre contribuabili.

Corespunzător momentului controlului fiscal, se disting următoarele forme:

control a priori: constă în mijloacele și procedurile folosite pentru o mai bună informare și colaborare între contribuabil și administrație;

control a posteriori: constă în verificarea sincerității declarațiilor fiscale, deconturilor, utilizând metode și proceduri de control mai mult sau mai puțin sofisticate pentru analiza situației fiscale a contribuabilului.

Aceste forme generale de control fiscal nu se exclud. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, pentru verificarea onestității unui contribuabil se folosește o combinație între mai multe forme de la mai multe categorii, și aceasta în scopul eficientizării activității de control fiscal.

Particularitățile unei operațiuni de control fiscal sunt date de procedurile folosite. Aceste proceduri sunt următoarele:

control operativ și inopinat: constă în îmbinarea mai multor forme de control (prin sondaj, faptic și documentar) și nu poate fi integrat unui program de control stabilit anticipat. Un asemenea control îmbracă, de fapt, forma unei anchete și presupune mai întâi o activitate premergătoare: supravegherea, culegerea de date și documente și alegerea momentului optim pentru declanșarea controlului;

control reciproc și încrucișat: constă într-o cercetare atentă și complexă privind confruntarea datelor și informațiilor furnizate sau culese de la clienți, furnizori, organe vamale, diverse instituții, persoane fizice ș.a., cu cele din declarațiile și evidențele contabile ale mai multor contribuabili (între care există relații comerciale), cu scopul determinării omisiunilor, neconcordanțelor, și prin urmare, a sustragerilor de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Acest control înseamnă, așadar, mai multe vizite de control, la mai mulți contribuabili între care s-au derulat operații comerciale contractuale, comparându-se datele pe parcursul întregului proces, ce cuprinde producerea, prelucrarea și comercializarea produselor contractate;

control de grup: constă în inspecția inopinată și simultană a tuturor societăților comerciale între care există legături financiare sau comerciale (de regulă, societățile care au aceiași asociați sau acționari, filiale, firme satelit, holding-uri etc.), pentru stabilirea legalității și realității operațiilor derulate între acestea, sincerității evidențelor întocmite, cu scopul de a depista cazurile de evaziune fiscală. Acest procedeu presupune, de asemenea, îmbinarea tuturor formelor de control (faptic, documentar-contabil, încrucișat, total și prin sondaj) cu cunoștințe din domenii colaterale (juridic, comerț ș.a.);

control diagnostic: constă în cercetarea, investigarea globală, de ansamblu, a unei societăți, având finalitatea de a stabili corectitudinea fiscală a firmei. Acest tip de control este de scurtă durată și evaluează seriozitatea contribuabilului; dacă ies la iveală nereguli, se trece la un control complet.

O activitate de control fiscal se bazează pe parcurgerea unor etape, care sunt obligatorii:

Pregătirea verificării: constă în alcătuirea dosarelor fiscale și a colectării a cât mai multor informații în legătură cu contribuabilii preconizați a fi luați în control: date de identificare, natura activității, modul de conducere a evidențelor, rezultatele altor controale, antecedente fiscale. În ceea ce privește avizarea contribuabilului, deși aceasta nu este prevăzută strict legal, este de preferat ca el să fie înștiințat pentru ca activitatea de control să se poată desfășura în condiții corespunzătoare, și cu respectarea intervalului prevăzut pentru aceasta. Evident, în cazul bănuielii de evaziune fiscală, se va renunța la înștiințare, pentru a putea obține informațiile corecte și reale cu privire la activitatea contribuabilului investigat;

Desfășurarea controlului propriu-zis: constă în întâlnirea dintre contribuabil și organul fiscal abilitat. Interviul cu contribuabilul (sau reprezentantul acestuia) trebuie să ofere răspunsuri la întrebări, cum ar fi:

dacă respectivul contribuabil mai desfășoară, pe lângă activitatea declarată, și altele, pentru care are obligația să se înregistreze și să plătească impozite și taxe la buget;

dacă are sucursale, filiale sau este asociat cu alte persoane juridice sau fizice;

dacă au intervenit schimbări în structura sau organizarea întreprinderii de la data ultimului control care să aibă implicații fiscale;

dacă informațiile și dispozițiile primite cu ocazia controalelor precedente au fost corecte și respectate de către contribuabil. Se vor trece, în unele cazuri, punctele neclarificate la controlul precedent;

dacă există un precedent de nerespectare a obligațiilor fiscale de către contribuabil și din ce cauză.

În mod normal, interviul trebuie urmat de vizitarea locului în care se desfășoară activitatea (activitățile) investigată (investigate), pentru a se putea realiza o primă apreciere asupra volumului și specificului activității agentului economic.

Controlul fiscal propriu-zis continuă cu examinarea registrelor societății, a evidențelor primare, a evidenței contabile, a registrelor contabile și a bilanțului contabil, declarațiilor de impunere, deconturilor fiscale etc.. În funcție de fiecare impozit sau taxă, obiectivele operațiunilor de control sunt diferite. Ele trebuie urmărite cu perseverență și profesionalism de către organul de control, însă fără a știrbi din personalitatea contribuabilului.

Definitivarea și încheierea controlului: constă în întocmirea actului de control (proces verbal, notă de constatare etc.), în funcție de constatările reieșite în timpul desfășurării controlului.

În afară de aceste etape, trebuie menționată și perioada ulterioară operațiunii de control, cea a valorificării actului de control constând în urmărirea și încasarea eventualelor diferențe în plus de impozite stabilite de organul de control. Tocmai în această perioadă se poate observa eficiența organului fiscal care a organizat activitatea, în sensul recuperării eventualelor pagube aduse Bugetului de Stat.

Trebuie, de asemenea, adăugat că, din punctul de vedere al organului de control, eficiența operațiunii depinde de mulți factori: pregătirea profesională și unele caracteristici ale acestuia (perspicacitate, tenacitate, răbdare, fler), precum și de informațiile pe care acesta le are, dar și – cu toate că ar putea părea destul de ciudat – de șansă.

Dat fiind faptul că, de obicei, contribuabilul are o reacție negativă, de adversitate la controlul fiscal, considerându-l o imixtiune în universul său, fără să aibă o relație de cauzalitate obiectivă, acesta nu poate fi „îmbunat” decât prin acordarea de garanții legislative, prin păstrarea unei permanente relații cu subiectul și, mai ales, prin efectuarea controlului într-o manieră inteligentă, care să nu deranjeze, dar care să fie cât mai eficientă posibil. Doar așa se poate ajunge la acceptarea de către contribuabil a controlului fiscal ca pe un “rău necesar”.

Controlul trebuie să contribuie la îmbunătățirea înțelegerii și acceptării de către contribuabili a impozitului, precum și la un comportament cât mai corect al controlului față de contribuabil care să împlinească protecția drepturilor contribuabilului, consfințite prin lege.

Capitolul 3 – Evaziunea fiscală.

3.1 Formele de manifestare ale evaziunii fiscale

Apariția evaziunii fiscale a avut loc odată cu promulgarea primelor legi fiscale, și a fost întotdeauna activă și impetuoasă pentru motivul că prin sumele datorate statului de către contribuabili, se lovește direct în averea lor, sunt atinși în cel mai sensibil interes, interesul bănesc (Daniela Roman – “Impozite directe in economia de piata”.

În decursul timpului, conceptul de „evaziune fiscală” a cunoscut și el o evoluție paralelă cu cea a tehnicilor folosite în acest scop.

O definiție care încearcă să acopere majoritatea aspectelor acestui fenomen ar fi cea potrivit căreia „evaziunea fiscală este sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetelor de asigurări sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare, de către persoane fizice și juridice, române sau străine”. Fenomenul de sustragere de la plata impozitelor și taxelor către stat (înțelegând prin stat toate bugetele precum și fondurile speciale), deci al evaziunii fiscale este caracteristic cu precădere unei economii libere, de piață și mai puțin unei economii dirijate, centralizate, etatiste.

Acest fenomen a luat amploare și la noi după 1990, fiind necesară initiativa legislativului care, prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a căutat să stopeze acest adevărat flagel pentru economia națională.

Deși pentru o perioadă relativ scurtă fenomenul a avut o tendinta de diminuare el nu a putut fi stopat, acesta continuând să existe și după promulgarea legii pentru combaterea evazuinii fiscale uneori și în anumite domenii cu și mai multă amploare. Ne referim la așa-zisa economie subterană din domeniile comerțului cu țigări, alcool, cafea, petrol etc.

Pornind de la definitia mai sus mentionata (apare astfel in prima lege contra evaziunii fiscale din Romania – Legea 87/1994) intrebarea care se pune este dacă prin sintagma „orice mijloace” se înțelege și includerea acelora care presupun folosirea abilă a unor portițe lăsate de legiuitor, în scopul micșorării la maximum a sumele ce trebuie vărsate Bugetului de Stat. Și aceasta deoarece există economiști și juriști care consideră că evaziunea fiscală ar avea două segmente: evaziunea fiscală legală și frauda fiscală. În lipsa unei definiții legale a fraudei fiscale – noțiune strâns corelată cu cea de evaziune – devine foarte dificil de precizat cu exactitate noțiunea de evaziune fiscală, întrucât există imprecizii privind delimitarea domeniilor respective. Acestea provin de la diversitatea cuvintelor folosite pentru a desemna același fenomen – neîndeplinirea voită de către contribuabili a obligațiilor fiscale legale.

Frauda fiscală cuprinde actele comisive și omisive săvârșite de subiectele impozabile sau taxabile, care reprezintă încălcări neavenite și sancționabile ale legislației fiscale din cauza consecințelor lor financiare negative. Ea este determinată de contribuabilii preocupați de intenția de a nu ține seama de legea fiscală în vigoare.

Evaziunea fiscală legală se produce prin aplicarea unor norme de venituri impozabile mijlocii, prin scăderea unor cote forfetare de cheltuieli la calculul veniturilor impozabile, prin scăderea din veniturile reale ale contribuabililor ale unor cheltuieli investiționale, de sponsorizare cultural-sportivă, etc..

Urmărind evoluția temporală a încercărilor de definire a celor două noțiuni în cauză – evaziune și fraudă – putem spune că acestui fenomen i s-au atribuit de-a lungul timpului trei sensuri și o dublă apreciere în ceea ce privește legalitatea:

Primul sens, ce i s-a atribuit evaziunii fiscale mai ales în perioada interbelică, a fost cel de fraudă.

Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este arta de a evita câmpul de atracție al legii fiscale. Unii autori contemporani susțin că frauda fiscală este cea pe care statul o organizează, care ia în acest caz numele de evaziune și își pierde caracterul delictual, permite beneficiarilor săi să scape de impozit.

O definire în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze și frauda desemnează totalitatea manifestărilor de fugă din fața impozitelor.

La confuziile anterior prezentate se adaugă și contradicțiile soluțiilor dreptului comparat: dacă anumite legislații naționale, cum ar fi cele ale Germaniei sau Belgiei, consideră că a împiedica intenția legii este deja o încălcare a acesteia, din contră, în alte legislații faptul de a profita de lacunele legii fiscale este considerat licit. Ca urmare, distincția dintre legal și ilegal, mai ales pentru activitățile transnaționale, devine foarte relativă. Totuși, în ciuda acestor incertitudini în literatura de specialitate au fost propuse unele criterii pentru delimitarea între fraudă și evaziune. Astfel, din punctul de vedere fiscal și cel penal, delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive clasice: legal, material și intențional.

Elementul legal, de o necesitate evidentă, oferă contribuabilului o garanție împotriva abuzurilor posibile ale statului, întrucât condamnarea pentru frauda fiscală nu este posibilă decât pe baza unui text legislativ corespunzător.

Elementul material presupune că frauda nu trebuie să fie considerată în stare latentă. Pentru a fi condamnată trebuie să fie dovedit un fapt exterior. În legislația noastră, ca și a altor țări, și tentativa fraudei este pedepsită. Această extensie pune, de altfel, problema frontierei dintre tentativa și frauda consumată. Aceasta din urmă se manifestă prin omisiune – care este foarte frecventă și poate îmbrăca două forme: omisiunea declarării sau omisiunea unui element de activ – și prin acțiune – care implică ascunderea materiei impozabile.

Elementul intențional este cel mai delicat element al fraudei fiscale, un punct de vedere comun nefiind stabilit între doctrină și dreptul pozitiv. Totuși, pentru a dovedi intenția, contribuabilul trebuie să fi avut mai întâi cunoștință că el încalcă o dispoziție legală fiscală. Apoi, trebuie dovedit că el a acționat voluntar, deci că actul fraudei fiscale a fost comis liber, fără constrângere.

Alături de formele clasice de evaziune, se remarcă și o altă modalitate de evitare a impozitului, ce este pusă în aplicare atunci când, cunoscându-se surse certe de venituri ce pot fi atrase la bugetul de stat fără repercusiuni negative asupra economiei, cei care au responsabilitatea de a crea cadrul legal în vederea atragerii lor, le ignoră cu bună știință. Este vorba în această situație de o evaziune fiscală apriorică ce se realizează în afara realității economice, premergând-o, dar efectele ei se resimt din plin în contextul economico-socialului. Acest concept exprimă starea de fapt specifică unor perioade de ruptură în cadrul unui sistem social și / sau cea a unor dezechilibre economice și politice cu reverberații în planul socio-economicului.

Astfel se delimitează evaziunea fiscală datorată unui vid legislativ, menținut și întreținut cu bună știință, de cea care are loc ca urmare a profitării de imperfecțiuni explicabile ale legislației în domeniul fiscal, la un moment dat.

Evaziunea fiscală legală

Evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social, care constă în sustragerea, de către contribuabilii de drept, a unei părți din suma presupusă a fi vărsată la Bugetul Statului, prin utilizarea lacunelor legislative în favoarea lor.

Frecvența acesteia este mai mare în perioadele de tranziție, atunci când se modifică legile existente sau se introduc unele noi, precum și atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, acordând anumite facilități cu scopul declarat al promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau față de anumite categorii de cetățeni. Lipsa voinței politice sau incapacitatea organului legislativ în direcția elaborării unei legislații clare și precise constituie factori favorizanți pentru evaziunea fiscală.

În practică, însă, nici o lege nu poate prevedea ingeniozitatea contribuabililor și nici diversitatea situațiilor concrete. În consecință, singura soluție o constituie modificarea legislației în scopul eliminării lipsurilor legislative și a permisivității unor legi.

Acordarea unor facilități fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parțiale, reduceri, deduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligațiilor fiscale prin anumite procedee.

Guvernele țărilor procedează la modificări ale cadrului legislativ, pentru limitarea fenomenului evazionist și evitarea migrării capitalului financiar. Totuși existența unor interese de natură politică sau economico-socială, determină tolerarea tacită a unor situații evazioniste.

Acest subiect va fi tratat mai pe larg în a doua parte a lucrării de față.

Frauda fiscală

Frauda fiscală constituie o evaziune fiscală ilicită sau nelegitimă, care presupune eludarea în mod deliberat a legislației fiscale, fiind sancționată de lege prin măsuri pecuniare și privative de libertate. Constituind un fenomen social cu implicații asupra finanțării obligațiilor publice, frauda fiscală constă în ascunderea ilegală, în mod parțial sau total, a materiei impozabile de către contribuabili, în scopul de a reduce sau elimina obligațiile fiscale ce le revin.

Ca fenomen social, frauda fiscală constituie o problemă morală, căci accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloși și cei care se achită onest de obligațiile fiscale care le revin. Sub aspect social, frauda influențează asupra presiunii fiscale, iar sub aspect economic, influențează jocul normal al concurenței.

Amploarea fraudei fiscale este legată de posibilitățile practice de a comite fraude, de imaginația contribuabililor și mai puțin de corectitudinea morală și nivelul de viață.

Aplicarea oricărui impozit conține în mod automat și o provocare la fraudă. Printre cele mai uzitate moduri de evaziune fiscală se află omisiunea de declarații în termenele legale, disimularea de sume supuse impozitului, organizarea insolvabilității sau crearea de obstacole în calea achitării impozitelor.

Omisiunea de declarații în termene legale constituie, cel puțin în materie de impozit pe profit și T.V.A., frauda elementară, punctul de plecare în înșelarea statului, în timp ce disimularea sumelor supuse impozitului constituie modul cel mai frecvent de realizare a fraudei. În acest din urmă caz, contribuabilul subscrie declarația, în timp real, dar nu înregistrează totalitatea sumelor încasate. Ca modalități cel mai adesea se întâlnesc procedee complexe, precum:

disimularea unei părți din veniturile cotidiene;

repetarea erorilor materiale și a neregulilor grave în contabilitate;

crearea unei societăți “fațadă” care să mascheze continuarea de către contribuabil a activității sale anterioare;

depunerea de declarații cu o cifră de afaceri diminuată;

majorarea prețului de cumpărare și diminuarea prețului de vânzare;

nedepunerea bilanțului;

contabilizarea de salarii fictive în vărsarea de redevențe în străinătate;

falsificarea declarațiilor, prin mutarea virgulei peste o cifră la stânga;

transferuri de beneficii către destinatari clandestini.

De asemenea, contribuabilul, pentru a se sustrage de la impunere își organizează propria insolvabilitate. Organizarea insolvabilității implică o lichidare voluntară a patrimoniului, dând curs la cesiuni fictive. Există și proceduri care permit transferul în străinătate al unor sume importante, ceea ce constituie, în plus, un delict vamal.

Alte mijloace frauduloase sunt cele prin care, contribuabilul exercită activități clandestine, recurge la nume și la adrese împrumutate sau depune declarații distincte asupra aceluiași venit, indicând mai multe domicilii.

În realitate, frauda fiscală este tot atât de veche ca și legislația fiscală, iar procedeele prin care cei interesați caută să se sustragă obligațiilor fiscale stabilite, au devenit extrem de ingenioase și active, evoluând de la procedee empirice la procedee complexe, mult mai elaborate, sofisticate și greu de identificat. Deși aceste procedee sunt diverse, se poate, totuși, face o clasificare a procedurilor de fraudă fiscală:

frauda tradițională sau prin disimulare: constă în sustragerea totală sau parțială de la plata obligațiilor fiscale, prin întocmirea și depunerea de documente incorecte sau prin renunțarea la întocmirea documentelor cerute de legislația în vigoare. Se includ aici următoarele procedee:

întocmirea de declarații fiscale în neconcordanță cu realitatea sau renunțarea totală la depunerea acestora;

modificarea încasărilor în sensul reducerii acestora, în scopul reducerii T.V.A.-ului și a profitului impozabil, prin încasări în numerar fără chitanță și vânzări fără factură;

creșterea cheltuielilor pentru diminuarea profitului impozabil, prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor făcute în scop personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea unor salariați sau a unor brevete care nu există, etc.;

producerea de bunuri și servicii economice în mod clandestin;

desfășurarea unor activități profesionale recompensate în mod clandestin (munca la negru);

diminuarea valorii moștenirilor primite și tranzacțiilor privind bunuri imobiliare, etc..

frauda juridică: constă în ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a unui contract, pentru a scăpa de anumite consecințe fiscale. De exemplu, o activitate economică se poate desfășura sub acoperirea unei asociații fără scop lucrativ, a unei asociații non-profit, ONG, ș.a.m.d., pentru a nu plăti impozit pe profit. Alt exemplu îl constituie cazul când un contract de asociere este transformat într-un contract de muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia, de a obține avantaje de pe urma calității de salariat.

frauda contabilă: constă în crearea aparenței unei contabilități regulate, prin utilizarea de documente false, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate și a diminuării veniturilor, prin ținerea de evidențe duble, falsificarea bilanțurilor, etc.. Scopul constă în reducerea profitului impozabil și stabilirea unei valori a T.V.A.-ului dedusă falsă. Este de menționat că se prezintă ca un procedeu greu de identificat în practică.

frauda prin evaluare: constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor și provizioanelor, având ca scop și efect deplasarea profitului în timp. Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exercițiu este urmată de subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăși valoarea de amortizat a activelor imobilizate. În cazul provizioanelor excesive acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci când reiese că sunt fără obiect. În ceea ce privește diminuarea valorii stocurilor, în momentul vânzării acestora apare adevărata lor valoare.

În „zona gri” dintre legal și ilegal, fiind vecină mai mult cu latura negativă, se află și noțiunea de „abuz de drept” sau „act anormal de gestiune”. Acest concept se referă la operația care urmărește un rezultat fiscal favorabil pentru contribuabil, dar la care s-a ajuns printr-o serie de procedee care nu sunt conforme interesului întreprinderii. Ca un efect al existenței acestei metode de evaziune fiscală, să spunem „nu tocmai legală”, în unele țări anglo-saxone aranjamentele juridice suspecte sunt supuse unui test de interes comercial rezonabil, grație căruia judecătorul va căuta să stabilească care a fost obiectivul aranjamentului respectiv. Din moment ce acest aranjament nu are un fundament nici economic, nici comercial, ci pur fiscal, judecătorul pronunță impozabilitatea actului juridic în chestiune.

Evaziunea fiscală și economia subterană

Una dintre problemele majore ale fiecărei economii, indiferent de treapta de evoluție pe care se află, este reprezentată de economia subterană. „Descoperirea” acestui fenomen și începerea studierii sale se află undeva pe la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, însă abordarea sa într-o manieră profundă se face doar de 15-20 de ani.

Economia subterană reprezintă totalul activităților economice care sunt ascunse observațiilor statistice. Totuși, conceptul de economie subterană a marcat lungi discuții între specialiști din domeniul social, juridic și mass-media, înainte de a fi aprig dezbătut din punct de vedere economic. Termenul este o traducere foarte sugestivă, ce și-a căpătat supremația asupra unor expresii apropiate, datorită acoperirii unui număr mare de elemente subliniate prin acele sinonime imperfecte. Punctul comun în toate aceste expresii a fost delimitarea în sfera economicului între activitatea legală și cea ilegală, în final între bine și rău în economie.

Pornind de la scopul evident economic al activității subterane, respectiv de maximizare a veniturilor indiferent de metodele și mijloacele ce urmează a fi folosite pentru aceasta, și de la activitățile eterogene atrase în sfera sa de cuprindere, considerăm că economia subterană poate fi definită drept: „ansamblul activităților economice desfășurate organizat, implicând încălcarea normelor sociale și a legilor economice, având drept scop obținerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat”.

În ceea ce privește reacția statului de apărare a intereselor sale, s-a observat existența paralelă în timp a două atitudini extreme: una ar fi indiferența, iar cealaltă- acțiunile represive bazate pe autoritate și forță de constrângere.

Mărimea economiei negre (black economy) este dificil de estimat. In Marea Britanie estimațiile variază de la 7 la 15% din produsul național brut. Astfel de cifre variabile se avansează și pentru cazul altor țări. Acest lucru ilustrează faptul că nu există instrumente și posibilități sensibile și eficiente de măsurare a acestui fenomen. În statul fiscal al zilelor noastre acest fapt este, evident un paradox. Dar, în împletirea de opțiuni politice vizînd evaziunea fiscală, pe de o parte , tendința, dacă nu de curmare a ei, măcar de limitare semnuficativă a acesteia pornind de la caracterul nociv asupra mediului economico-social, iar, pe de altă parte, o altă tendință, a folosirii evaziunii fiscale ca element pozitiv de politică fiscală, este greu, și, adesea nu există interes de a măsura amploarea evaziunii fiscale. Nu este mai puțin adevărat, din contră, că, dată fiind amploarea fenomenului generalizat la întreaga geografie politică a lumii, multitudinea modalităților concrete de manifestare, caracterul neortodox al acestora, eforturile care le presupune strângerea datelor etc., și din punct de vedere tehnic operațiunea măsurării evaziunii fiscale devine o întreprindere greu de realizat. La toate acestea, în practică, se mai adaugă încă un element relevant: greutatea efectivă în depistarea și probarea unei evaziuni fiscale, în această direcție intervenind factori multipli: inconsistența legislativă, inventivitatea generală recunoscută a evazioniștilor, caracterul limitat al surselor destinate combaterii fenomenului etc.

In ceea ce privește activitățile care fac obiectul economiei subterane, Uniunea Europeană are propria ei clasificare:

Activități productive licite nedeclarate, incluzând activitățile care nu sunt recenzate la nivelul statului prin contabilitatea națională (activități casnice, muncă benevolă, activități comunitare) și cele care nu sunt declarate organelor fiscale (frauda și evaziunea fiscală, munca la negru, bacșișurile…);

Activități productive ilicite de bunuri și servicii (producție și comerț cu mărfuri contrafăcute, droguri, trafic de arme, prostituție, etc.).

În cele mai multe lucrări de specialitate, aceste activități sunt grupate în: fraudă fiscală, muncă clandestină și activități criminale.

Mai devreme am facut vorbire despre efectele nocive al integrarii evaziunii fiscale in mediul economico-social. Dar care sunt aceste efecte? Sa incercam, in randurile urmatoare identificarea catorva.

Efectul pe piețe: economia subterană influențează piețele prin următoarele canele de transmitere:

Dezechilibrarea cererii și ofertei pe piețele oficiale, prin cumpărări de bunuri și servicii care nu apar în ofertă, sau prin livrări de bunuri și servicii care nu au corespondent în cerere;

Dezechilibrarea pieței muncii prin folosirea informală a forței de muncă;

Crearea de piețe paralele pentru unele bunuri și servicii, ceea ce conduce la formarea unor prețuri paralele, pentru același bun sau serviciu, situație de natură să conducă la realocări nejustificate de resurse (pentru cumpărare, investiții sau producție);

Efectul asupra echilibrului real: economia subterană influențează echilibrul real al economiei (echilibrul pe piața agregată a bunurilor și serviciilor), prin influențarea comportamentelor de consum, economisire și investiție ale sectorului privat, ceea ce conduce la deformarea curbei IS, de natură să influențeze inclusiv deciziile guvernamentale, menite să reechilibreze economia reală. Canalele de transmitere a acestei influențe sunt cele prezentate la punctul a.;

Efectul asupra echilibrului monetar: echilibrul monetar este influențat de economia subterană pe următoarele canale de transmitere:

Prețurile paralele, atât pentru bunuri și servicii cât și pentru forța de muncă, sau pentru moneda națională

Modificarea comportamentului de economisire și deturnarea unor importante mase monetare (atât în monedă națională, cât și în valute);

Crearea de efecte de așteptare în raport cu principalele variabile macroeconomice simbolice: rata dobânzii, rata inflației, cursul de schimb;

Efectul asupra balanței de plăți externe; apare ca rezultat direct al afectarii echilibrului monetar. Necalcularea influentelor introduse de evaziunea fiscala in cadrul echilibrului bugetar duce la deturnarea rezultatelor politicii fiscale si monetare a guvernului si Bancii Nationale, cu rezultate implicite asupra balantei de plati externe

Efectul asupra bugetului de stat. Se manifesta cel mai rapid, prin abaterea in sens negativ de la nivelul asteptat al incasarii veniturilor bugetare. De retinut este faptul ca frauda fiscala propriu-zisa este cu atat mai periculoasa pentru bugetul de stat cu cat isi manifesta influentele negative mai ales in zona realizarii bugetare si mai putin in zona formarii resurselor bugetare.

Cu timpul, fenomenul economiei subterane, devenit obisnuit in peisajul economic liberal, a fost studiat si aprofundat. S-a observat astfel ca economia subterana are anumite functii, posibil de exploatat din punct de vedere managerial de catre un guvern abil. Astfel, putem vorbi aici despre urmatoarele functii:

Funcția de semnalizare a alocării resurselor: se referă la faptul că, prin utilizarea unor resurse economice (materiale, financiare, de forță de muncă), economia subterană transmite semnale (mai ales prin intermediul prețurilor paralele), cu privire la structura acestor resurse și la modul, gradul și calitatea utilizării lor;

Funcția de semnalizare a dilemelor de comportament economic: se referă la efectele adverse ale economiei subterane asupra unor comportamente economice standard (de exemplu, existența unui surplus de masă monetară la populație, neînsoțită de o creștere a cererii de valută pe piața valutară, în condițiile în care așteptările sunt în direcția creșterii viitoare a cursului de schimb, indică în mod clar funcționarea pieței negre valutare; de asemenea, reducerea substanțială a indemnizației de șomaj neurmată de activarea comportamentului de căutare a unui loc de muncă de către șomeri indică în mod clar funcționarea unei piețe informale a muncii, etc.);

Funcția de semnalizare a dinamicii prețurilor relative: compensările sau alinierile, după caz, pe care economia subterană le realizează în raport cu economia oficială sunt de natură să indice prețul relativ real care poate fi mult diferit de prețul relativ oficial: de multe ori, prețul relativ oficial urmează, la o anumită distanță, prețul relativ real, care este și rezultatul activității din economia subterană;

Funcția de cuantificare a costurilor de oportunitate: economia subterană „calculează” un fel de prețuri-umbră care constituie, pentru orice subiect economic, îndeosebi pentru investitori-acționari, creditori, etc., costurile de oportunitate reale ale deciziilor lor economice;

Funcția de absorbție a șocurilor economice: economia subterană joacă, în multe cazuri, rolul de amortizor al unor șocuri economice care se produc fie pe piața bunurilor și serviciilor, fie pe piața muncii, fie pe piața monetar-valutară. Acest rol nu este nicidecum unul „civic”, putându-se spune, cu oarecare exagerare, că însăși rațiunea de a fi a economiei subterane este aceea de a exploata șocurile și destabilizările care se produc la nivelul economiei oficiale, întrucât de aici își extrage cea mai mare parte a profiturilor necontabilizate;

Funcția de absorbție a șocurilor instituționale: această funcție este legată de cea precedentă, în sensul că, deseori, șocurile economice sunt efecte ale unor modificări instituționale fie radicale, fie bruște, fie și una și alta;

Funcția de „umplere a golurilor” economice: economia subterană, nevoită să se mențină în zona de opacitate față de guvern, așa cum s-a arătat mai sus, va exploata acele resurse și oportunități care, deseori, sunt ignorate de economia oficială sau sunt folosite de aceasta într-un grad incomplet; în plus, economia subterană poate fi, datorită ratei extrem de mari a profitului (ca urmare a evaziunii fiscale), mult mai interesată de unele nevoi economice la care economia oficială este, pentru moment, surdă;

Aceste funcții, pe care economia subterană le îndeplinește (sau le poate îndeplini) în procesul economic global, fundamentează un aspect major al fenomenului, și anume că economia subterană nu poate fi în totalitate eradicată. Concluzia nu se bazează pe o imposibilitate instituțională sau tehnologică, ci pe una structurală. Mai mult decât atât, economia subterană poate fi utilizată de către un management guvernamental adecvat ca un instrument de macrostabilizare, mai ales în situații atipice (cum este și cea pe care o traversează economia românească în ultimul deceniu).

Măsurarea evaziunii fiscale

După ce am văzut diversitatea formelor de evaziune fiscală, necesitatea măsurării acestui fenomen apare ca evidentă. Pentru a putea combate cu succes (aceasta neînsemnând dispariția „răului”) și vedea care este evoluția fenomenului, trebuie să știm care este amploarea sa, și în ce măsură autoritățile sunt în măsură să controleze evaziunea fiscala.

Un factor de determinare obiectivă a dificultății măsurării amplorii evaziunii fiscale este acela că, în timp ce interesul imediat pentru limitarea acestuia înl poartă un singur organism, Ministerul Finanțelor, reprezentant al statului în procurarea și administrarea bunului public, interesul în realizarea unei evaziuni fiscale îl are, practic, orice contribuabil al unei țări, mai ales când este confruntat cu o presiune fiscală excesivă. Din acest punct de vedere evaziunea fiscală trebuie privită ca pe o refulare din partea oricărui contribuabil și care devine o certitudine atunci când momentul este prielnic realizării ei.

Deoarece semnificația mărimii evaziunii fiscale constă și în determinarea factorilor legislativi și guvernamentali să întrprindă măsuri în consecință, folosirea chiar și a unor metode aproximative de estimare este conformă cu intențiile specialiștilor.

Modul curent de exprimare a evaziunii fiscale este cel sub formă relativă, ca raport între totalitatea veniturilor cuvenite statului estimate a fi sustrase de la această destinație și produsul intern brut (PIB) sau prin raportarea numărătorului definit mai sus la totalitatea veniturilor fiscale cuprinse în bugetul de stat anual. Totuși, evazuinea fiscală se exprimă și în cifre absolute, sau, mai frecvent, atât sub formă relativă cât și absolută.

Funcția generală pe care o propun specialiștii pentru mărimea absolută a evaziunii fiscale, sub rezerva caracterului său empiric și a variabilității valorii ei de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, are următoarea reprezentare:

E = E(Y, X, U)

unde: E = funcția evaziunii fiscale;

Y = o mărime reprezentativă a variabilelor reale ale economiei (PIB sau VN);

X = o mărime reprezentativă a politicii fiscale, a presiunii fiscale, a permisivității legislației fiscale, rigurozității aplicării acesteia și severității sancțiunilor;

U = o mărime reprezentativă a gradului de înclinație a contribuabilului spre evaziune fiscală, ce depinde, între altele, de cultură, tradiții, starea de sănătate socială și economică a societății.

În cazul în care considerăm o adaptabilitate spontană a contribuabilului la orice modificare adusă politicii și legislației fiscale, mai ales prin variația presiunii fiscale și a asprimii și stricteții aplicării legislației fiscale, variabila U încetează să mai fie o variabilă independentă în funcția evaziunii fiscale:

E = E (Y, X), în condițiile în care U = U(X)

De asemenea, considerând și variabilele de tip Y ca fiind endogene pe termen lung, respectiv că depind de politica fiscală X, vom obține funcția evaziunii fiscale pe o perioadă lungă de timp:

E = E(X), dacă Y = Y(X)

În practică, însă, amploarea fenomenului de fraudă și posibilitățile de măsurare a acestuia prezintă, ca și delimitarea noțiunii de evaziune fiscală, anumite incertitudini din cauza, pe de o parte, a dificultăților practice întâmpinate, iar pe de altă parte, gamei variate a instrumentelor de măsură utilizate, dintre care unele se bazează parțial pe metode aproximative, iar altele pe metode mai exacte și anchete asupra unor eșantioane de contribuabili.

Gradul de fiscalitate și evaziunea fiscală

S-a ajuns, și încă de ceva timp, la concluzia generală că fiscalitatea este un rău necesar. Și asta deoarece până acum nimeni nu a fost în stare să înlocuiască cu succes acest mijloc de finanțare și susținere a statului. Ba chiar mai mult, analize de tip keynesist și post-keynesist i-au găsit impozitului virtuți intervenționiste în mediul economic.

Presiunea fiscală

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice sau juridice ori la nivelul întregii societăți, prin intermediul impozitării. Un alt termen care poate fi utilizat pentru a exprima presiunea fiscală, este cel de grad de fiscalitate, acesta din urmă având, totuși, relevanță mai degrabă la nivel agregat, macroeconomic. Presiunea fiscală are o mare relevanță economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populației sunt ajustate prin intermediul impozitării și, în același timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat își procură veniturile pe calea prelevării de impozite.

Presiunea fiscală poate fi utilizată atât pentru impozitele directe (modalitatea cea mai utilizată), cât și pentru totalitatea prelevărilor la buget, efectuate în societate prin intermediul impozitării.

Sunt cunoscute modalitățile de calcul a presiunii fiscale la nivel macroeconomic și anume:

ca raport între suma tuturor impozitelor, taxelor, altor prelevări cu conținut fiscal, percepute la nivel central sau local și un indicator macroeconomic agregat – PIB, PNB, Venitul național;

ca raport între toate prelevările de mai sus la care se adaugă cotizațiile sociale și același indicator agregat economic (PIB, PNB, VN);

pentru fiecare impozit în parte raportat la PIB, PNB, VN.

La nivel microeconomic, presiunea fiscală se calculează ca raport între suma tuturor impozitelor datorate de contribuabil și însumarea bazelor de impunere a impozitelor de mai sus.

Alături de coeficientul presiunii fiscale medii, determinat mai sus, se poate calcula și rata marginală a presiunii fiscale, ca raport între variația impozitului și variația materiei impozabile (venitului) aferente. Acest coeficient arată cu câte unități monetare va crește impozitul atunci când baza de impunere, respectiv venitul, crește cu o unitate.

Rata marginală a presiunii fiscale este, de fapt, înclinația marginală a societății spre impozitarea veniturilor sau înclinația marginală spre fiscalitate.

Nivelul fiscalității este influențat și determinat de mai mulți factori dintre care amintim: performanțele economiei la un moment dat, eficiența folosirii cheltuielilor publice finanțate din impozite, structura proprietății, necesitățile publice stabilite prin politica guvernamentală, gradul de înțelegere de către contribuabili a necesităților bugetare și adeziune la politica guvernului, stadiul democrației, etc..

Presiunea fiscală impusă de puterile publice trebuie, pentru a se realiza scopul în codul politicii fiscale, să concilieze două tendințe diametral opuse: pe de o parte, cea a statului, care dorește ca aceasta să fie tot mai mare pentru acoperirea cheltuielilor publice crescânde și, pe de altă parte, cea a cetățeanului care dorește opresiunea fiscală cât mai mică. În general, ea este dată de rata fiscalității, care se calculează ca raport între încasările fiscale dintr-o anumită perioadă și valoarea PIB realizată în aceeași perioadă de o economia națională.

Explicațiile evoluției presiunii fiscale, în ultimii ani, în sensul creșterii acesteia, trebuie căutate în inexorabila creștere a cheltuielilor publice care la rândul lor sunt supuse anumitor legități economice, sociale și politice. Deși, de-a lungul timpului, economiștii au încercat să stabilească limitele până la care presiunea fiscală poate ajunge, aceste limite nu au putut fi, în mod științific, stabilite astfel încât să poată fi confirmate de efecte practice în activitatea economică. Un prag maxim pentru presiunea fiscală, este dificil de determinat științific. Plafonul fiscal pentru presiunea fiscală maximă este

flotant, este mai mult o percepție care variază în funcție de circumstanțele economice, politice și psihologice.

O presiune fiscală excesivă și niveluri ridicate ale impozitelor și cotizațiilor sociale provoacă impacturi negative asupra comportamentului agenților economici, familiilor și implicit asupra rezultatelor economice. În acest din urmă caz, intervențiile statului pe linia reglementării și prelevărilor obligatorii, a cheltuielilor publice sunt socotite de aceștia ca măsuri cu efect negativ asupra înclinației spre muncă, economii și investiții.

Ca urmare, pe lângă o presiune fiscală obiectivă, determinată tehnic în funcție de necesitatea acoperirii cheltuielilor publice, există și o presiune fiscală individuală (resimțită), care măsoară pragul toleranței contribuabililor la impozite și care permite să se țină seama de elementele subiective ale vieții sociale.

Presiunea fiscală individuală apare totuși foarte dificil de fixat între anumite limite cu precizie, atât timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatoare care țin de:

diversitatea prelevărilor;

caracterul adesea ocult al încorporării lor în prețuri;

volumul de servicii pe care contribuabilul le primește din partea colectivității (foarte dificil de comensurat);

anumite elemente subiective ca și intențiile de încasare, prin reținerea la sursă a impozitului, care anihilează sensibilitatea fiscală a subiectului impozabil.

Limitele presiunii fiscale

Ideea limitei presiunii fiscale merge în paralel cu aceea conform căreia entitățile private (societăți comerciale, etc.) își gestionează, în general, mult mai bine resursele decât puterea publică. Tot aici intervine faptul că impozitul înseamnă, de fapt, deposedarea de o parte din rezultatul muncii, lucru care, la prima vedere, are o moralitate îndoielnică.

Un impozit care a ajuns la un nivel superior celui optim nu face decât să scadă veniturile fiscale. S-a întâmplat, și nu de puține ori, ca, la o reducere a nivelului impozitelor, să asistăm la o creștere a veniturilor Statului, și, reciproc, stabilirea unor impozite excesive a dus la scăderea acestor venituri. Analizând limitele presiunii fiscale trebuie să se determine starea critică în care nevoile de finanțare ale economiei publice cer o prelevare a utilităților superioară aceleia care furnizează cheltuielile publice. Partea din venitul național care face obiectul prelevării fixate trebuie să fie stabilită, astfel încât utilitatea marginală a utilizării bunurilor publice să fie egală cu cea a bunurilor private:

Încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când securitatea socială nu exista, economiștii și juriștii considerau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră posibil. Se apreciază că, în orice moment, prelevările obligatorii au o limită peste care pot periclita activitatea economică. Cifre de 10%, 25% sau 40% au fost câteodată avansate, dar fără fundamente veritabile.

Efectele presiunii fiscale

Efectele presiunii fiscale pot fi privite din mai multe perspective și anume:

a) din perspectiva plătitorilor de impozite: creșterea coeficientului presiunii fiscale determină o creștere a prelevărilor relative la bugetul de stat, adică o reducere relativă a venitului disponibil și invers;

b) din perspectiva statului încasator de impozite: pentru stat, creșterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de finanțare a cheltuielilor bugetare, în timp ce o scădere a lui atenționează asupra tensionării acoperirii deficitului bugetar;

c) din perspectiva teoriei economice și a teoriei finanțelor publice: dacă se constată o creștere a coeficientului de presiune fiscală, în timp ce materia impozabilă s-a menținut la un nivel inferior, înseamnă că s-a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare, care descurajează activitatea economică și invers dacă se constată o scădere a coeficientului de presiune fiscală.

Efectele economice ale presiunii fiscale apar la nivelul modificării cererii agregate, la nivelul societății, precum și la nivel individual. La nivel agregat, creșterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părți mai mari din venitul nominal la dispoziția statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este compensată prin creșterea cheltuielilor publice, adică creșterea consumului de bunuri publice.

Aceste efecte sunt avute în vedere la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenului inflaționist se va spori presiunea fiscală.

Atitudinea contribuabilului

Din punct de vedere al efectelor pe plan social, se observă că inechitatea fiscală are consecințe dintre cele mai diverse, ca urmare a unor frustrări pe care aceasta le produce prin faptul că segmente de populație, anumite categorii sociale, colectivități, etc., sunt favorizate în detrimentul altora. În cazul apariției și menținerii acestei inechități pentru mai mult timp, este de așteptat ca veniturile fiscale să cunoască un regres prin amplificarea fenomenelor de evaziune fiscală și economie subterană, pentru că cei ce se consideră nedreptățiți (uneori pe bună dreptate) nu se mai gândesc la noțiuni ca „echitate fiscală” sau „civism fiscal” și vor încerca să își rotunjească veniturile (respectiv să-și compenseze pierderile) prin apelarea la unele proceduri mai mult sau mai puțin legale.

Dar dincolo de aceste motive relativ justificabile, trebuie să recunoaștem că, în fapt, există un factor originar al oricărei evaziuni fiscale, și anume ceea ce unii au numit „gena evaziunii fiscale”, adică înclinația contribuabilului spre a înșela Statul. Aceasta este o chestiune controversată în rândul celor care o abordează, mai ales în privința mărimii acestei înclinații în funcție de zona geografică a țării (înclinația ar fi mai mare la țările din Sud decât la cele din Nord) și de fondul genetic al poporului respectiv (înclinația ar fi mai mică la anglo-saxoni decât la latini, de exemplu, primii socotindu-se a fi mult mai disciplinați din acest punct de vedere).

În afara acestor controverse, este aproape unanim acceptat că fiecare individ căruia i se ia, deși legal, totuși cât de cât forțat (pentru că nimeni nu vrea de bunăvoie să plătească impozite), o parte din venitul pe care acesta îl consideră ca aparținându-i, integral, de drept, percepe, în primul rând, această măsură ca pe un atentat la bunăstarea sa, la libertatea de a se bucura pe deplin de roadele muncii sale. Așa cum spunea Gaston Gèze, “natura umană este funciarmente egoistă” și are tendința să pună interesul particular în fața celui general. Ea este înclinată să considere impozitul ca un prejudiciu și nu ca o legitimă contribuție la cheltuielile bugetare și să vadă întotdeauna cu ochi răi pe cel ce vrea să-i micșoreze patrimoniul. Abia atunci când este conștient de necesitatea sacrificiului individual în schimbulunei existențe sociale sigure și profitabile și pentru el, contribuabilul consimte deliberat la impozit.

O altă certitudine în ceea ce privește înclinația contribuabilului spre evaziune fiscală este aceea că această înclinație este cu atât mai mare cu cât veniturile impozabile sunt mai precare și/sau rata fiscalității este mai ridicată. Această concluzie este susținută de datele statistice și în același timp explică de ce în țările slab dezvoltate evaziunea fiscală este atât de răspândită. Astfel se susține că în țările în curs de dezvoltare frauda fiscală atinge 80% din veniturile fiscale ce ar trebui percepute de aceste țări. Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nivelurile reduse ale veniturilor supuse impunerii în aceste state sunt acompaniate de sisteme fiscale în care domnește dezordinea atât în ceea ce privește legiferarea fiscală, cât și urmărirea aplicării legislației respective, ceea ce conduce inevitabil la proliferarea corupției aparatului fiscal, cu urmări directe și semnificative asupra mărimii veniturilor fiscale atrase la buget.

La rândul său, noțiunea de „civism fiscal” are un impact direct asupra gradului de evaziune fiscală atins într-o țară, la un moment dat, și implicit asupra veniturilor fiscale. Asupra acesteia trebuie să se insiste, iar autoritățile să lucreze în mod stăruitor, pentru a contracara înclinația originară a contribuabilului spre evaziune fiscală, deoarece este în interesul acestora de a crește eficacitatea sistemului fiscal, chiar prin recurgerea la modificarea comportamentului contribuabilului, făcându-l pe acesta să accepte impozitul.

Realizarea civismului fiscal, chiar în țările foarte dezvoltate, nu este un lucru ușor. În condițiile în care prelevările obligatorii au o incidență determinantă asupra comportamentului cetățeanului-contribuabil, devine tot mai acută preocuparea teoreticienilor, practicienilor și oamenilor politici de a găsi “impozitul optim”, care să fie acceptat de contribuabil și să satisfacă și nevoile de venituri ale puterilor publice. Un fost ministru al bugetului în Franța considera că un impozit optim este o relevare rentabilă financiar, echitabilă social, incitantă economic și simplă din punct de vedere tehnic.

Prevenirea evaziunii fiscale

Eradicarea evaziunii fiscale este un țel spre care tind autoritățile din toate statele. Dar acest lucru este imposibil de obținut, de aceea lupta împotriva evaziunii fiscale trebuie să aibă ca țel nu eradicarea, ci diminuarea într-un procent acceptabil pentru societate la un moment dat. Ca orice rău este evident că pentru a avea succes în această luptă este mai eficientă prevenirea acestui fenomen decât tragerea la răspundere a făptașilor după ce acesta a avut loc.

Pe primul plan în ceea ce privește prevenirea evaziunii fiscale se află punerea la punct a legislației în domeniul fiscalității, în sensul eliminării ambiguităților ce lasă loc la interpretări ce pot fi speculate de evazioniști. În legătură cu aspectul legislativ, o lacună importantă ce face “jocul evazioniștilor” o constituie lipsa legislației ce reglementează impozitul global. În asemenea situație, orice contribuabil trebuie să justifice veniturile obținute și, prin urmare, se diminuează posibilitatea obținerii de venituri ilicite deoarece apare o neconcordanță între veniturile declarate și cheltuielile efectuate de contribuabil.

În al doilea rând, trebuie intensificată lupta împotriva corupției din rândul factorilor responsabili cu aplicarea legii, atât prin pedepsirea mai aspră a acestora, cât și prin perfecționarea metodelor de urmărire a comportamentului și a averilor acumulate de funcționarii respectivi.

Colaborarea dintre autoritățile de aplicare a legii în domeniu din țara noastră și alte state (în special vecine) constituie o altă cale de reducere a evaziunii fiscale, știut fiind că, de obicei, la un act de evaziune fiscală apare adesea și un element de extraneitate (facturi false de import și de export, conturi sau firme personale în străinătate, adesea pe nume fictive, internaționalizarea legăturilor de tip mafiot etc.).

Putem spune ca prevenirea evaziunilor fiscale și fraudelor fiscale necesită acțiuni în trei domenii distincte: legislativ, administrativ și uman.

În domeniul legislației fiscale măsurile preventive sunt diverse și privesc elaborarea unei legislații fiscale cuprinzătoare și clare care să se caracterizeze prin pertinență și stabilitate sub raport spațial și temporal. În același timp, se impune eliminarea sau reducerea la maxim a exonerărilor, reducerilor, anumitor deduceri, care dau naștere la multiple interpretări din partea administrațiilor și contribuabililor, cât și la nemulțumiri din partea celor care nu beneficiază de ele.

Noile metode de evaziune fiscală necesită asigurarea posibilităților ca administrațiile fiscale și organele judecătorești să aibă dreptul de a obține informațiile necesare soluționării corecte a cauzelor care le-au fost date spre soluționare. Din cadrul legal trebuie stabilită obligativitatea declarării de către terți a unor elemente privind situația contribuabililor, pentru a se putea verifica declarațiile acestora.

Sfera obligațiilor trebuie să cuprindă: declararea deschiderilor de conturi și veniturile mobiliare ale clienților de către bancă, declararea onorariilor și comisioanelor plătite de către persoanele care fac aceste plăți, declararea salariilor plătite de către patronat. Aceste informații sunt necesare cu atât mai mult cu cât sancțiunile fiscale și penale trebuiesc să fie extrem de severe, dar în același timp corecte și echitabile, atât prin litera legii, cât și prin aplicarea efectivă a acesteia. Cadrul legislativ trebuie să asigure posibilitatea executării silite a obligațiilor fiscale prin instrumentarea sechestrului fiscal.

Sub aspect administrativ măsurile preventive vizează formarea și perfecționarea unor specialiști bine pregătiți profesional și cu o veritabilă etică profesională și civică. De profesionalismul și cinstea factorului uman, angajat să asigure gestionarea impozitelor și taxelor fiscale, depinde identificarea completă și evaluarea corectă a materiei impozabile, identificarea tuturor contribuabililor, aplicarea corectă a sancțiunilor legale și chiar respectul populației față de fisc. Alături de administrațiile fiscale, instanțele jurisdicționale trebuie să dea dovadă de fermitate și obiectivitate în soluționarea cauzelor care le-au fost înaintate. Aceasta presupune existența unor sancțiuni extrem de severe, pentru magistrații care sunt necinstiți sau corupți.

Sub aspect uman măsurile sunt mai complexe, căci fiecare individ are propria sa psihologie, ca rezultat al mediului social în care s-a format și trăiește, dar și a educației primite. Acțiunile vizează două direcții, școala și societatea în ansamblu. Finalitatea însă este unică, și anume, formarea unei educații fiscale a populației. Pentru ca această acțiune să fie eficientă, trebuie să înceapă din copilărie și doar să se consolideze și actualizeze în anii maturității.

Dar cum omul prin natura sa este o ființă motivațională, se poate accepta promovarea unui sistem de stimulare a contribuabililor. Aceasta ar cuprinde în sfera sa, contribuabilii care nu au suferit sancțiuni de natură fiscală sau penală o anumită perioadă de timp delimitată temporal. Tehnicile stimulative pot să cuprindă: diminuarea obligației fiscale trecute sau viitoare, rambursarea unei părți a obligațiilor plătite, acordarea unui credit fiscal.

Evaziunea fiscală în România

La începutul anului 1990 economia românească se afla într-o situație particulară generată de efortul imens derulat pe tot parcursul anilor ’80 pentru plata datoriei externe și realizarea concomitentă a unui plan investițional exagerat, dar și de modul violent în care a avut loc schimbarea de sistem.

Astfel, după 1980, s-au diminuat drastic importurile limitându-se numai la materiile prime necesare funcționării unor ramuri industriale, eliminându-se cele din sfera bunurilor de consum, deși piața internă nu era pregătită să le producă; s-a orientat producția exclusiv către export, indiferent de condițiile economice – rentabilitate, eficiență, curs de revenire.

Investițiile au fost dirijate către sectoare în care amortizarea presupune perioade foarte lungi de timp, iar finanțarea acestora nu era asigurată, bazându-se în multe cazuri exclusiv pe munca nesalarizată.

În mod similar s-au petrecut lucrurile și în agricultură, unde baza a constituit-o forța de muncă îmbătrânită și unde elementele de progres tehnic au fost o prezență sporadică.

Toate acestea au condus la izolarea economică, chiar și în cadrul sistemului socialist, unde România se remarca prin lipsa totală de transparență, dialog și deschidere spre realități economice și sociale evidente.

Dacă în celelalte țări din această zonă a Europei desprinderea de sistemul socialist a avut loc practic în etape și fără manifestări violente, în România ruptura de sistem a fost violentă,pe fondul unei crize economice generale, al uzurii și oboselii întregii societăți.

Izolarea internațională autoimpusă, lipsa de colaborare pe toate planurile au avut drept consecință amplificarea dezordinii economice și sociale.

În această situație, multe din măsurile economice propuse imediat după începutul anului 1990 au fost arbitrare, contradictorii sau, datorită necunoașterii mecanismelor de funcționare a economiei de piață, aplicarea lor a fost secvențială și lipsită de eficiență.

Eroarea principală a constat, în opinia noastră, în falsa convingere că desființarea planificării centralizate, liberarizarea comerțului, a prețurilor sunt condiții suficiente pentru apariția unui sistem de piață care să conducă automat la realizarea bunăstării.

Realitatea s-a dovedit mult mai complexă, mai dură, demonstrând că introducerea mecanismului pieței este posibil numai paralel cu construcția unui context socio-economic favorabil.

Lipsa cronică de pe piață a unor produse de strictă necesitate, criterii și metode aberante de planificare a vânzării etc. au generat și dezvoltat o piață paralelă de dimensiuni considerabile. Deși nu pot fi prezentate statistici, este important de subliniat că în ultimi ani ai deceniului opt s-a renunțat practic la importul de cafea și țigări cu filtru, piața acestor produse fiind cedată conștient economiei paralele.

Prezentarea acestor aspecte poate părea un detaliu nesemnificativ, dar trebuie ținut cont că prin sistemul de taxe și impozite aceste produse acoperă peste 15 procente din veniturile bugetului unui stat.

De asemenea, trebuie amintită importanța pieței paralele în asigurarea unor produse de uz cosmetic-igienic, apoi textile și chiar bunuri electrocasnice.

Periodic, pe parcursul deceniului IX s-au înregistrat crize foarte puternice de produse de strictă necesitate: ulei, zahăr, diferite legume, detergenți etc.

Motivația clasică, respectiv producția insuficientă, lipsa de materii prime, dezinteresul și incompetența unor factori de decizie nu poate fi negată, dar, analizând post factum cele prezentate, reiese că o parte importantă a tuturor acestor situații a fost provocată conștient și a căpătat dimensiuni amplificate, fiind generatoare de importante câștiguri ilicite pentru anumite structuri profesionale care prin aceste activități au făcut trecerea de la modesta piață paralelă la structurile orgaizate ale economiei subterane, acumulând importante venituri ilicite.

Această evoluție a fost stimulată de haosul legislativ care a caracterizat perioada imediat următoare momentului 1989, când, în spatele unor îndelungi și repetate teorii despre echitate și corectitudine, s-au derulat importante operațiuni necontrolate.

Astfel, legislația economică a apărut cu întârziere, neadaptată realității, încercând cu stângăcie să împace concomitent și imensul aparat birocratic de stat, dar să și promoveze măsuri de stimulare a inițiativei private.

În fapt, rezultatul acelor măsuri s-a concretizat în blocarea întregului sistem economic, respingerea potențialilor mari investitori, scurgerea fără control a avuției naționale și concentrarea artificială a unor imporante valori materiale și bănești în mâinile câtorva oameni de afaceri.

Adăugând la aceste elemente necunoașterea de către funcționarii aparatului de stat a principiilor de funcționare a economiei de piață, precum și corupția ce a cuprins aceste categorii profesionale, a rezultat mediul economico-social favorizant pentru economia subterană.

În evoluția sa, pe parcursul ultimului deceniu, se pot distinge din punct de vedere a modului de organizare trei etape: formarea structurilor subterane, dezvoltarea rețelelor și concentrarea deciziei.

Din punct de vedere al sferei de manifestare, pot fi delimitate activitățile frauduloase, cuprinzând și partea cea mai mare a muncii la negru, de activitățile criminale ce și-au făcut simțită prezența într-o etapă ulterioară.

Pe fondul situației economico-sociale, anterior prezentată,începând cu primele zile ale anului 1990, s-au creat grupuri de interese specializate în operațiuni de contrabandă atât pentru export, cât și pentru import, în operațiuni de speculă cu produse deficitare, în prestarea unor servicii de transport, alimentație publică etc.

Astfel, profitându-se de prețurile scăzute la care se găseau pe piața internă o serie de produse industriale, precum: scule, dispozitive, aparate electrice, dar și bunuri de consum, au fost achiziționate și, fără a exista autorizații, fără a se plăti taxe, mărfurile au fost vândute pe piețele din țările apropriate, obținându-se sume importante care, în funcție de anumite oportunități, au fost tezaurizate sau folosite pentru dezvoltarea activității.

Într-un mod asemănător s-au derulat și operațiuni de “import”, piața românească fiind invadată de mărfuri slab calitative, dar cu forme și utilități dorite de populație.

În același timp au apărut activități particulare de transport-taxi, apoi comercializarea în regim de alimentație publică a unor produse de calitate îndoielnică, mici tonete, puncte volante sau preluarea din depozitele statului la prețuri modice a unor mărfuri deficitare și comecializarea lor imediată la prețuri de speculă.

Toate aceste activități s-au desfășurat practic fără nici o restricție în primul semestru al anului 1990, momentul apariției primelor reglementări privind activitatea economică privată fiind astfel categoric depășit de reacția mult mai rapidă a unor categorii profesionale în formare.

Veniturile realizate au fost în multe cazuri importante și, alături de sumele provenite din activitățile desfășurate clandestin anterior anului 1990, au constituit capitalul pentru inițierea unor afaceri legal organizate.

Desigur, dezvoltarea termenului de “afaceri”- activități comerciale legale – presupune îndeplinirea concomitentă a două obiective: existența cadrului general organizatoric, respectiv cadrul juridic pentru înființarea, organizarea și funcționarea respectivelor afaceri, și existența prevederilor financiare, fiscale, respectiv a încadrării stricte a entităților astfel înființate în prevederile acestor reglementări.

Activitatea practică desfășurată în această etapă a demonstrat că în cele mai multe cazuri a fost vorba doar de o încadrare formală în prevederile legale activitatea multor agenți economici având evidente trăsături subterane.

1.Începând cu anul 1991, au fost înființate în număr considerabil de societăți comerciale private, o pondere importantă având-o societățile cu participare de capital străin.

Apariția sub acestă formă a inițiativei private și mai ales participarea capitalului străin au constituit în mod evident un semnal economic privind orientarea economiei către piață. Dar, trebuie precizat că peste 90% din societățile cu capital străin s-au limitat la investirea unui capital sub1000 dolari S.U.A., cunoscute fiind o multitudine de situații în care aportul s-a limitat la cele câteva zeci de dolari cât a fost suma minimă necesară pentru înființarea societății comerciale.

Majoritatea din aceste “investiții au provenit din țările din Orientul Mijlociu și Apropiat, organizat după regului proprii, pe principiul piramidal, astfel încât în scurt timp au construit rețele proprii de interese.

Obiectul de activitate al acestor mici firme a fost în exclusivitate comerțul cu bunuri importate din țările de origine ale asociaților.

Astfel, piața românescă a fost invadată de produse alimentare, băuturi țigări, cafea, produse textile, încălțăminte, de o calitate îndoielnică, dar la prețuri care au atras populația cu venituri modeste.

Caracteristică pentru perioada aceasta a fost implicarea directă a importatorilor în distribuția mărfii, situație justificată de cantitățile relativ mici de mărfuri rulate, dorința de a controla prețurile, pe fondul necunoașterii și neîncrederii în comercianții autohtoni.

Sumele obținute au fost imediat utilizate pentru achiziția de pe piața românească a unor mărfuri industriale sau agricole la prețuri favorabile și exportarea lor.

Astfel, îngrășăminte, produse metalurgice neprelucrate, animale vii, cherestea au constituit obiectivul principal pentru acești comercianți.

Deși toate aceste activități au fost aducătoare de venituri, în fapt prin metode de evitare sau pur și simplu prin distrugerea evidențelor respectivilor comercianți, statul român nu a beneficiat de impozitele și taxele cuvenite.

Aceasta a fost prima formă de manifestare evidentă a economiei subterane organizate în țara noastră.

2.În aceeași etapă, dar în cele mai multe cazuri separat, a început înființarea unor societăți cu răspundere limitată a unor rezidenți, a căror activitate a fost orientată spre valorificarea producției obținute de întreprinderile de stat.

Aspectul negativ al acestei activități a constat în faptul că, utilizându-se practic infrastructura și forța de muncă a respectivelor întreprinderi, acestea au livrat mărfurile cel mult la nivelul costurilor, transferând astfel profitul, fără nici o justificare, în sectorul privat.

3.În mod asemănător s-au petrecut faptele și în comerțul exterior, unde relațiile tradiționale au fost transferate spre administrare unor societăți private fără experiență și fără interesul asumării unei responsabilități complexe.

În cazul acestor activități comerciale derulate de rezidenți s-au înregistrat sustrageri masive de la plata impozitelor către bugetul statului, iar întreprinderile de stat angajate în aceste tranzacții au înregistrat pierderi, au fost în imposibilitatea realizării unor investiții necesare pentru menținerea în stare de funcționare.

Faptele de această natură, desfășurate cu repetabilitate, implicarea cu bună știință de către unii factori de decizie în asemenea activități au condus la formarea unor structuri subterane.

Fără a avea o pondere importantă în această etapă, analizând din punct de vedere al economiei subterane, trebuie amintiți și micii comercianți autohtoni care au urmărit specularea unor momente prielnice pentru realizarea unor achiziții de mărfuri, au organizat mici puncte de vânzare cu evitarea sau sustragerea de la plata impozitelor.

Concluzionând, putem spune că, în perioada 1990-1993, principala formă de manifestare a economiei subterane a fost frauda fiscală, iar elementul care a favorizat dezvoltarea sa a fost lipsa cadrului legislativ adecvat.

Evoluția ulterioară a economiei subterane a fost marcată pentru anii 1993-1995 în principal de cristalizarea unui sistem legislativ economic, dar și coercitiv, precum și de concurența între participanți, situație care a impus schimbarea modului de operare și lărgirea sferei de cuprindere a activității ilegale.

Astfel apariția legislației privind organizarea și funcționarea societăților comerciale și a cadrului instituțional adecvat, respectiv a Camerei de Comerț și a Registrului Comerțului, organizat pe principii unitare, cu un sistem de evidență informatizat, a permis cunoașterea evoluției numărului de agenți economici, a obiectului de activitate declarat și structurii acționarilor sau asociaților.

Legislația fiscală a căpătat contur, prin reglementarea impozitului pe profit, a taxelor vamale și mai ales prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, sistem de impozitare modern, aliniat standardelor internaționale.

Importante au fost și privilegiile legale ce au acordat facilități fiscale unor categorii de investitori, funcție de volumul afacerilor și ramura de activitate.

De asemenea, au fost reorganizate organele de control ale statului și au fost înființate instituții noi menite să urmărească respectarea legislației în acest domeniu.

Înființarea în cadrul Ministerului Finanțelor a Gărzii Financiare, reînființarea Curții de Conturi, reorganizarea unor sectoare ale poliției funcție de evoluția fenomenului de criminalitate economică a constituit realizări evidente.

Completând acest cadru cu prevederile legale privind privatizarea unor societăți comerciale aparținând statului, se poate concluziona atât din punct de vedere legislativ, cât și instituțional, dincolo de evidente necorelări, imperfecțiuni și inconsecvențe, s-a reușit orientarea ireversibilă a societății spre economia de piață.

Încercând a face o scurtă apreciere concomitent din punct de vedere economic și social, putem spune că, anterior anului 1993, societatea românească s-a aflat într-o perioadă de căutare a propriei identități și, pe acest fond, de acumulare primitivă a capitalului.

Desigur, există o anumită inerție la nivelul societății, și simpla adoptare a unei reguli nu poate determina imediat rezultate deosebite, dar refuzul permanent al unor participanți la activitatea economică, încercarea lor de amâna aplicarea în practică a unor dispoziții legale, concomitent cu organizarea pe principii subterane a activității și săvârșirea unor fapte cu caracter infracțional de natură să lovească în siguranța economică nu pot fi subestimate sau justificate superficial.

Astfel, activitatea economică subterană a căpătat noi dimensiuni, având câteva ținte precise; acapararea pieței pentru produsele de larg consum și obținerea de fonduri pentru achiziționarea unor importante active comerciale și industriale.

Pentru atingerea acestor obiective au fost utilizate mijloace și procedee foarte diverse, precum formarea unor lanțuri de firme fantomă, jocurile piramidale, obținerea unor credite în condiții nelegale, penetrarea sistemului bancar, corupția etc.

Firmele fantomă au reprezentat cel mai utilizat mijloc de manifestare a economiei subterane pentru această etapă, atât din punctul de vedere al momentului apariției lor, cât mai ales al consecințelor economice negative generate.

Acțiunile de contrabandă, de distribuire pe piață a unor produse cu origine și calitate îndoielnică, evaziunea fiscală, sustragerea de la taxele vamale, solicitarea unor rambursări necuvenite de la bugetul statului au fost săvârșite în principal prin utilizarea acestor firme.

Din punct de vedere al modului de decontare, trebuie subliniat că toate aceste tranzacții au utilizat numerarul, generând disfuncții importante pentru circuitul monedei naționale.

Astfel, în cele mai multe cazuri decontările în cadrul lanțului de firme implicate în tranzacții s-au efectuat direct între furnizorul-importator și cel ce a distribuit marfa spre rețeaua cu amănuntul, blocându-se importante sume în numerar în afara circuitului bancar.

Pentru reluarea circuitului, sumele în lei astfel obținute au fost schimbate în valută, operațiunea fiind controlată de aceleași persoane, fiecare nouă reluare a circuitului generând devalorizarea leului.Prin aceste operațiuni care au evitat circuitul bancar s-a consolidat o piață valutară paralelă puternică și în afara oricărui control.Se constată astfel că, în această perioadă, persoanele implicate în activitatea firmelor fantomă nu au apelat în mod deosebit la sistemul bancar.

Motivele sunt probabil foarte variate, fiind vorba de o lipsă de încredere atât din partea băncilor, care solicitau anumite garanții, cât și din partea „investitorilor”, care evitau documentele scrise.Excepție au făcut în mod permanent cumpărările de valută, operațiuni pe care inclusiv comercianții implicați în activitatea firmelor fantomă le-au urmărit în mod constant.

Cele prezentate demonstrează că, prin deformarea unor fluxuri financiare, prin blocarea numerarului, prin nerepatrierea valutei aferente exporturilor și prin organizarea unor rețele subterane de schimb valutar, firmele fantomă au afectat sistemul bancar, chiar dacă relațiile directe nu au avut amploare deosebită.

În aceeași sferă de activitate, trebuie amintite și jocurile piramidale de tip CARITAS. Aceste activități direct legate de economia subterană au cunoscut în intervalul analizat o dezvoltare puternică, speculând naivitatea, neștiința și dorința de îmbogățire imediată. Trebuie remarcat ca în aceste activități au fost implicați rezidenți și, dincolo de schemele pur teoretice care încercau să demonstreze viabilitatea sistemului în fapt, s-au atras sume imense, care, chiar dacă juridic nu s-a demonstrat, au fost utilizate în operațiuni comerciale ilicite precum: importuri, achiziții de active industriale, plasamente bancare etc., reușindu-se în timp pierderea originilor.

Aceste operațiuni au generat profituri înregistrate, au subminat sistemul bancar și au determinat presiuni necontrolate asupra monedei naționale.

Există și alte forme de manifestare a economiei subterane, respectiv obținerea unor credite garantate cu bunuri fără valoare, utilizarea creditelor în alte scopuri decât cele declarate etc.

Analizând fiecare tip de operațiune în parte, se constată că, pe lângă elementele ajutătoare deja prezentate, respectiv necorelările și contradicțiile legislative, multe din acțiuni au fost posibile datorită fenomenului de corupție. Prin dimensiunea și caracterul organizat, se poate afirma că facilitarea unor operațiuni nelegale în scopul obținerii unor foloase necuvenite de către diferite categorii de funcționari a devenit, în anii 1993-1995, o piedică evidentă în funcționarea instituțiilor statului, s-a deformat iremediabil sensul și scopul anumitor decizii macroeconomice.

În concluzie în intervalul analizat, economia subterană a căpătat dimensiuni considerabile și a cristalizat rețele specializate.

Sfera de activitate a cuprins, pe lângă evaziune fiscală și munca la negru, elemente certe ale crimei organizate.

Trebuie subliniat că în continuare s-a menținut o anumită demarcație între activitățile în care au fost implicați cetățeni străini, respectiv import-exportul unor bunuri de larg consum, controlul pieței valutare, și cele în care au fost implicat rezidenții.

Activitatea criminală a căpătat contur atât prin întrepătrunderea cu activitățile comerciale, cât și prin forme directe de manifestare- furturi și vânzări auto, prostituție, trafic de droguri.

În toată evoluția sa, economia subterană a speculat orice oportunitate generată de desincronizări și indecizii, urmărind infiltrarea în orice spațiu lăsat liber de economia oficială.

Astfel, economia subterană a evoluat de la forme de manifestare complet descoperită la activitatea disimulată, într-un interval relativ scurt, trecându-se de la traficul de frontieră făcut cu mărfuri ce nu depășau volumul unui portbagaj auto la contrabanda cu cantități vagonabile de produse petroliere, alcool, cherestea.

În procesul de formare a structurilor subterane și, ulterior, în faza de dezvoltare și consolidare a rețelelor pe fondul unor delimitări tacite a zonelor de acțiune, grupurile de interese implicate au avut puține momente de reală concurență sau conflicte majore de interese.

Situația s-a schimbat evident după anul 1995, motivația fiind complexă.

Pe de o parte, realizarea unui cadru legislativ și instituțional având drept scop combaterea economiei subterane, apoi consolidarea poziției pe piață a unor investitori onești reprezentanți ai unor mărci comerciale recunoscute au condus în timp la reorganizarea activității economici subterane.

Astfel specific acestei etape este în principal orientarea către noi activități, concurența între grupurile de interese, toate pe fondul realei profesionalizări a activității criminale desfășurate.

Situația existentă în spațiul fostei Iugoslavii a dus la crearea unor puternice rețele de contrabandă cu produse petroliere, activitatea efectivă fiind complexă și pornind de la aducerea în țară prin diferite metode infracționale a materiei prime, apoi prelucrarea și livrarea în exterior. Prejudiciile cauzate economiei românești au fost însemnate, deoarece în cele mai multe cazuri tarifele combinatelor producătoare nu au acoperit nivelul real al costurilor iar taxele de import și export au fost eludate, la toate acestea adăugându-se poluarea mediului, fapt total neglijat de autorități.

Trebuie remarcat în acest cadru că asemenea operațiuni nu ar fi fost posibile fără conexarea la rețelele internaționale implicate în traficul cu produse petroliere și în decontări bancare nelegale.

A continuat contrabanda cu un tutun în cantități mari, utilizându-se, de asemenea, rețelele crimei organizate, și după aceleași procedee s-au derulat și tranzacții cu cafea, alcool etc.

Dacă în etapele anterioare, în cele mai multe cazuri, operațiunile vizau un traseu simplu, introducerea mărfii în țară și imediat comercializată, ulterior s-au organizat acțiuni complexe în care materia primă a fost prelucrată clandestin sau în condiții formale legale în spațiile de producție ale unor întreprinderi inclusiv cu capital de stat.

Cu această ocazie au fost utilizate variate procedee de eludare a impozitelor, situația în care multe din facilitățile fiscale ce urmăreau consolidarea activității investiționale au degenerat în evidente fapte de fraudă fiscală.

Aspectul de ansamblu al pieței a cunoscut în decursul ultimilor ani mutații evidente, oferta de mărfuri s-a diversificat, cererea, deși afectată de nenumărate disfuncții, a devenit compatibilă cu cea din țările dezvoltate și, în consecință, începând cu forma de prezentare a mărfurilor, spațiile comerciale, publicitatea și până la managementul afacerilor, a urmat un proces continuu de modernizare.

Aceste tendințe au fost sesizate și de cei mai implicați în structurile economiei subterane, reacția fiind diversificată, inclusiv de implicare în noile activități.

Este important de subliniat că în activitatea de reclamă-publicitate se consumă importante sume de bani, iar „urmele” lăsate sunt de scurtă durată.

Profitându-se de aceste posibilități, precum și de facilitățile fiscale oferite de legislație, importante sume au fost concentrate în sfera publicității și, sub motivarea importului de servicii, au fost virate în exterior fără nici o justificare economică.

Implicarea în marile afaceri, tranzacționarea unor sume importante, conexarea cu circuitele internaționale ale crimei organizate au presupus concomitent câteva condiții, respectiv implicarea unor profesioniști, concentrarea valorilor tranzacționate, eliminarea concurenței prin metode specifice și, în consecință, concentrarea deciziei.

Capitolul 4 – Forme ale evaziunii fiscale legale

După cum s-a menționat în prima parte a acestei lucrări, evaziunea fiscală poate fi frauduloasă sau legală. În „varianta” sa legală, evaziunea fiscală presupune existența unui contribuabil foarte atent la legislație, dar se bazează și pe „gena evaziunii fiscale” (vezi prima parte, subcapitolul 3.3.2.–„Atitudinea contribuabilului” ) existentă în fiecare dintre noi.

Noțiunea de evaziune fiscală legală

Evaziunea fiscală legală constă în sustragerea de la plata unor impozite și taxe, practicată ca urmare a interpretării reglementărilor legale, interpretare potrivit căreia unele venituri nu sunt impozabile, fără ca acest lucru să constituie o infracțiune. Contribuabilii găsesc anumite mijloace și exploatând insuficiențele legislației le eludează în mod legal sustrăgându-se în totalitate sau în parte plății impozitelor. Procedând astfel, contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără a li se putea imputa ceva. Singurul vinovat de această situație este doar legiuitorul, deci statul nu se poate apăra decât printr-o legislație clară, precisă. Uneori, însăși legislația națională scoate de sub incidența impozitelor anumite categorii de venituri, părți de venituri, elemente de avere ori anumite fapte și acte care, în condițiile aplicării consecvente a principiului generalității impunerii ar trebui luate în calcul la stabilirea impozitelor.

Categorii ale evaziunii fiscale legale

Evaziunea fiscală este o noțiune autonomă, legală și nepermisă și impune distincția a două situații: în primul rând, cazuri în care este vorba de opțiuni fiscale, planificare fiscală, iar în al doilea rând, evaziunea fiscală propriu-zisă, aceasta fiind definită ca o situație în afara legalității, adică nici permisă de către legea fiscală, nici încurajată direct, cum este cazul opțiunilor fiscale. Evaziunea fiscală nefiind interzisă în mod expres prin lege, cum este frauda, se situează deci între zona autorizată și cea interzisă legal. Ca atare, este necesar să se distingă cele două noțiuni foarte diferite: evaziunea fiscală pe de o parte, și opțiunile fiscale sau planificarea fiscală pe de altă parte, care sunt asimilate primei categorii în mod abuziv.

Prin planificarea sau optimizarea fiscală, contribuabilul va căuta căi mai puțin impozabile prin care să se plaseze într-o situație de fapt care să-i permită să scape de o regulă fiscală defavorabilă sau să îndeplinească condițiile care au suspendat acordarea unui avantaj fiscal. Planificarea fiscală implică două lucruri: apelarea la un procedeu optimal lăsat la libera alegere a contribuabilului, precum și o subimpozitare prevăzută de legiuitor. Opțiunea fiscală este opozabilă, de către contribuabil, administrației fiscale, adică ea corespunde unei decizii de gestiune care nu poate fi pusă la îndoială nici de contribuabil și nici de administrație. Pentru a se încadra în sfera planificării fiscale, opțiunea contribuabilului trebuie să prezinte trei caracteristici:

să se efectueze intra legem, adică să însemne utilizarea unui procedeu, a unui mijloc, permis de către legislația fiscală, conform unui mod optimal pe care contribuabilul este liber să-l adopte sau nu;

să rezulte dintr-o decizie voluntară a contribuabilului și rezultatul obținut trebuie să fie secondum legem, conform legii, ceea ce presupune un control „a priori” și unul „a posteriori”.

În caz de evaziune fiscală, opțiunea fiscală se efectuează extra legem, mai des din cauza lacunelor legii fiscale, imperfecțiunilor sale. Ca și în planificarea fiscală, lacunele dispozitivului fiscal, regimurile de favoare și disparitățile sistemelor fiscale naționale sunt folosite în folosul contribuabilului, dar dacă acest efect este construit plecând de la acte sau structuri care, considerate în mod individual, pot fi perfect în regulă și pot avea o existență reală, montajul realizat prezintă în mod global un caracter artificial.

Ca o concluzie, putem spune că numai în cazul unei planificări fiscale, contribuabilul se află în totalitate în cadrul legii, în timp ce în cazul unei evaziuni fiscale “legale”, fapta contribuabilului poate și trebuie să rămână în afara sancționării de către administrație numai dacă se demonstrează că prin acțiunea sa nu s-a comis un abuz de drept sau nu s-a recurs la o gestiune anormală.

Forme evazioniste

Procedeele utilizate de plătitori pentru a se sustrage obligațiilor fiscale ce le revin sunt diverse și într-o permanentă adaptare la evoluția legislației fiscale, a relațiilor economice și a sistemului informațional contabil. În continuare, vor fi analizate unele dintre aceste procedee, și veți putea observa că destule se apropie foarte mult de sfera ilegalului:

Scutirea de impozitul pe imobilele deținute de către membri ai anumitor categorii sociale (de exemplu, în România, urmași ai martirilor din Revoluție) determină înregistrarea pe numele acestora a imobilelor deținute de către alți membri ai familiei respectivei persoane. Acest fenomen se poate limita prin impunerea unui număr maxim de locuințe (de obicei, doar locuința principală) pe care acea persoană le poate deține fără a plăti impozit;

Acordarea unor scutiri de la plata impozitului pe profit, scutiri delimitate temporal în cazul înființării de noi societăți. Pentru a se sustrage temporar de la plata impozitului, contribuabilul respectiv solicită și obține înființarea unei noi societăți, cu același obiect de activitate. Restul societăților pot fi lichidate sau menținute într-o stare de cvasi-funcționare. Acest procedeu se repetă permanent fără a determina apariția unor noi forme de organizare și exploatare a unor factori de producție;

Societățile de persoane ce se pot înființa în unele țări au dreptul de a opta ca venitul realizat să fie impus regimului fiscal aplicat societăților de capital sau celui pentru persoane fizice. Cum nivelul cotelor și facilitățile fiscale sunt, de obicei, mai avantajoase în cazul alegerii primului regim, apare o evaziune fiscală legală;

Neimpunerea veniturilor aferente depozitelor bancare și a celor provenite din plasamente sub formă de titluri financiare obligatare emise de stat;

Nereglementarea cheltuielilor generale ale societăților comerciale duce la posibilitatea supraevaluării acestora, prin realizarea unor cheltuieli fără o justificare economică, excesive și somptuoase. Acestea constituie o pierdere, atât pentru fisc, cât și pentru societate;

Supraevaluarea amortizării, prin constituirea pe baza metodelor legale a unui fond de amortizare într-un cuantum superior investițiilor necesare, constituie o modalitate de diminuare legală a bazei impozabile;

Maximizarea cheltuielilor deductibile de reclamă și publicitate;

Stabilirea unui venit după norme medii sau criterii exterioare, care duce la determinarea unui venit impozabil inferior celui realizat, implică evaziune fiscală legală. În situația impunerii beneficiilor agricole, dacă veniturile determinate sunt inferioare celor reale, atunci obligația fiscală suportată va fi mai mică în raport cu celelalte venituri calculate;

În multe dintre asemenea cazuri, administrația fiscală nu poate stopa cazurile de evaziune fiscală, și nu poate solicita plata obligației fiscale sustrase.

Existența paradisurilor fiscale, în care persoane fizice și diferite tipuri de societăți își stabilesc domiciliul, respectiv sediul social, reprezintă o posibilitate suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale. Paradisurile fiscale vor fi tratate mai pe larg în partea a III-a a prezentei lucrări.

Evaluarea și efectele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală legală există mai ales în cazul veniturilor stabilite teoretic sau forfetar, atunci când se stabilește un nivel al cotei forfetare inferior celei realizate. Totuși, trebuie menționat că acest lucru nu se întâmplă decât din cauza Statului, care de multe ori poate încuraja acest fenomen, pe anumite considerente de natură politică sau economică.

Când Statul nu impune anumite venituri (dobânzi la conturile bancare, produsul diverselor titluri financiare), sau acordă reduceri, exonerări parțiale sau totale, evaluarea evaziunii fiscale legale se poate determina în funcție de bazele impozabile reflectate de fluxurile valorice macroeconomice.

Incidența evaziunii fiscale legale se face simțită pe plan politic, financiar, economic și, nu în ultimul rând, social.

Se poate afirma că, în majoritatea cazurilor de evaziune fiscală legală, aceasta este tolerată de puterea publică, spre deosebire de fraudă, care constituie o contestare a puterii Statului, de către contribuabilii nemulțumiți de maniera în care acesta redistribuie veniturile în societate.

Efectul financiar nu este neglijabil, căci influențează evoluția echilibrului bugetar, respectiv diminuarea excedentului sau creșterii deficitului bugetar. A tolera o evaziune fiscală legală sau a o favoriza sub forme mascate (diverse exonerări și reduceri), înseamnă a accepta costul unei asemenea decizii politice sub aspect financiar, dar cu ramificații în economic și social. Dacă acest cost duce la apariția sau creșterea deficitului bugetar, atunci apare un cost suplimentar legat de costul împrumutului public destinat finanțării deficitului.

Capitolul 5 – Metode de evaziune fiscala legala

C

ontribuabilii – persoane juridice au încercat dintotdeauna să-și maximizeze profiturile. La fel de adevărat este, însă, și faptul că, de multe ori, tentativele de evitare a impozitării veniturilor erau nelegale, iar descoperirea mijloacelor folosite ducea, bineînțeles, la pedepsirea „îndrăzneților”. Aceasta până când oameni de afaceri care cunoșteau foarte bine legislația, sau chiar avocați specializați în legislația comercială care consiliau conducerea unor societăți, au descoperit că unele ambiguități și neclarități strecurate în lege pot fi folosite în favoarea celor care știu să le speculeze.

În cazul persoanelor juridice, evaziunea fiscală legală pleacă, de cele mai multe ori, de la dorința Statului de a stimula anumite categorii de întreprinderi, fie că gruparea are la bază dimensiunea acestor societăți (de exemplu, pentru economia S.U.A., I.M.M.-urile sunt considerate locomotiva care trage după ea toată societatea americană, fapt pentru care beneficiază de multe facilități), fie că este vorba de sectoare dezvoltate mai puțin în economia respectivă, sectoare care însă sunt considerate importante, uneori chiar esențiale, pentru progresul societății respective, și care, din această cauză, sunt puternic sprijinite de guverne prin acțiuni legislative ce le vizează în mod direct, etc. În această situație, firmele care nu se încadrează în acele categorii vor încerca să apeleze la diferite interpretări ale acestor acte normative, în speranța că vor beneficia și ele de facilitățile respective, deși în mod normal nu ar avea dreptul. În acest moment, totul depinde de legiuitor. Dacă acesta a gândit ca un om de afaceri care nu vrea să plătească prea multe impozite, și a luat în calcul toate interpretările posibile ale actului propus de el, atunci „paraziții” nu prea au șanse în tentativa lor de a găsi o gaură în „sacul fără fund al Bugetului”. Dacă, dimpotrivă, inițiativa legislativă nu a fost analizată cu atenția cuvenită, efectele rezultate nu vor fi nicidecum cele preconizate. Iar dacă legiuitorul va încerca „peticirea găurilor”, de asemenea trebuie să fie atent în ce mod o va face, pentru că s-ar putea să dea noi oportunități celor care nu le merită.

Ca urmare, evaziunea fiscală ce se produce la adăpostul legii nu poate fi imputată celor care beneficiază de pe urmele ei. “Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. Ea poate fi evitată prin modificarea sau completarea legii care o generează”.

Cele mai frecvente metode de evaziune fiscală în care se uzează de interpretarea favorabilă a legislației fiscale, în practica statelor cu economie de piață sunt:

avantajele în natură: mașini de serviciu, stock-opțiuni, indemnizații mai mult decât generoase constituind cheltuieli profesionale, împrumuturi, case drept reședințe de vacanță, participarea la cheltuielile de școlarizare a copiilor atribuite de către patroni salariaților lor cel mai bine plătiți pentru a scăpa de ratele ridicate de impozitare a venitului. Prin acordarea acestor avantaje se măresc mult cheltuielile societății, diminuându-se profitul și, deci, impozitul pe profit;

distribuirea într-o formă indirectă, datorită impactului fiscal diferit, a unei părți din profit sub forma unor salarii mai mari, conducătorilor unor societăți atunci când aceștia sunt în posesia unei părți importante din capital. În astfel de situații se urmăresc în mod deosebit membrii de familie angajați fictiv sau în posturi mai puțin importante, dar cu salarii mari;

utilizarea reducerilor de impozite pentru profitul reinvestit în dezvoltarea activității aducătoare de profit;

constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel care s-ar justifica din punct de vedere economic, micșorând astfel venitul impozabil;

practica unor societăți de a investi o parte din venitul realizat în achiziții de mașini și utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit;

luarea în considerare a unor facilități legale cu privire la excluderea din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională și practica în producție, a sumelor pentru contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes național;

constituirea unor depozite de păstrare și administrare de către părinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz, deși venitul aferent depozitului este supus impunerii, impozitul plătit este mai mic în comparație cu ceea ce s-ar datora pentru venitul astfel redivizat.

Atunci când legea permite amortizarea accelerată de către agenții economici a unor categorii de mijloace fixe, ea favorizează diminuarea beneficiului impozabil cu diferența dintre fondul de amortizare constituit și valoarea uzurii fizice și morale înregistrate de activele respective în perioada considerată.

În cazurile în care legea încuviințează deducerea din veniturile impozabile ale agenților economici a sumelor donate de aceștia în scopuri caritabile, cultural – științifice, sportive, precum și a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate fără să le plafoneze sau fără să pretindă documente din care să rezulte cuantumul plăților efectuate în limitele stabilite, se ajunge ușor la sustragerea de la impunere a unor sume din beneficiile realizate.

În unele țări, ca de exemplu în SUA, legea dă dreptul unui întreprinzător să-și constituie din soția și fii săi asociați, chiar dacă aceștia nu au nici o contribuție la capitalul sau la activitatea firmei. O astfel de asociație permite ca veniturile să fie repartizate între membrii săi iar impunerea să se facă separat. Dacă se aplică impunerea progresivă se ajunge, în acest fel, ca impozitul plătit statului să fie mai mic. Legea permite, de asemenea, ca, în vederea impunerii, venitul total al soților să fie împărțit în mod egal între aceștia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. Drept urmare, beneficiul realizat repartizându-se între asociații fictive, se ajunge la diminuarea impozitului cuvenit statului.

Japonia, în calitatea sa de putere economică, este un caz special din punct de vedere al evaziunii fiscale. Legislația de aici prevede neimpozitarea unui număr destul de mare de venituri, și deci tentativele de „păcălire” a Fiscului sunt multe. Câteva dintre aceste venituri sunt: dobânda înregistrată pentru depozitele bancare curente; dobânda sau distribuirea profiturilor, rezultate din depozite sau trusturi mixte de gestiune, încredințate către elevii din școli primare, licee, colegii (în afară de universități) sub îndrumarea direcțiilor școlilor respective; dobânda provenind din economiile poștale care nu depășesc 3,5 milioane yeni; venituri din dobânzi pentru depozite mici, dobânda pentru obligațiuni guvernamentale, care nu depășesc 3,5 milioane yeni; venituri din dobânzi sau distribuirea profiturilor din economii pentru constituirea bunurilor angajaților, dobânda din conturile financiare speciale internaționale.

Cât despre Statele Unite ale Americii, Milton Friedman spunea următorul lucru: „cotele de impozitare înalte și puternic progresive, au stimulat apariția prevederilor legale și a altora ce sprijină evaziunea fiscală, în speță așa numitele «portițe legale», ce permit reducerea procentuală a cotelor de impozit, scutirea la plată a dobânzilor pentru obligațiunile emise de stat și cele municipale, tratamentul deosebit de favorabil aplicat câștigurilor de capital, facilitate la înregistrarea contabilă a cheltuielilor, posibilități de plată indirectă, conversia veniturilor obișnuite în câștiguri de capital și altele de acest fel uluitor de numeroase și variate.”

Pe măsură ce comerțul internațional s-a intensificat, iar noțiunea de „globalizare” a piețelor de desfacere este tot mai prezentă, diferențele între sistemele fiscale și gradele de fiscalitate existente în statele respective au dus la internaționalizarea evaziunii fiscale legale.

În aceste condiții, putem delimita două categorii de state, prin prisma legăturilor cu metodele evazioniste. Prima ar fi aceea a statelor-victimă, atunci când, prin acțiunea unor persoane fizice sau juridice de sustragere de la impunerea materiei impozabile se prejudiciază interesele fie ale statului de origine a veniturilor, fie cele ale statului de rezidență al beneficiarilor acestora. A doua categorie ar fi cea a statelor-instigator, și aici este vorba de țările care, prin reglementările fiscale adoptate, încurajează emigrația anumitor categorii de persoane fizice, implantarea pe teritoriile lor a unor societăți fără activitate industrială sau comercială, atragerea fluxurilor bănești reprezentând venituri pasive și favorizează evaziunea, fiind și beneficiarii indirecți ai acesteia, pe lângă oamenii de afaceri care se folosesc de aceste facilități. De obicei, aceste state figurează pe lista paradisurilor fiscale și bancare, sau cea a zonelor libere, despre care voi vorbi în ultima parte a acestei lucrări.

O formă a strategiei fiscale internaționale o constituie “treaty shopping”. Deși este considerată o formă abuzivă a planificării fiscale, constând în crearea în mod artificial a condițiilor de a beneficia de avantajul fiscal convențional, permițând astfel creșterea beneficiului net prin micșorarea costului fiscal, această tehnică nu este în sine ilegală: ea relevă mai curând o strategie fiscală care permite să se obțină cel mai bun avantaj de pe urma convențiilor fiscale existente, și constă în compararea avantajelor și inconvenientelor convențiilor utilizate. Va fi reținută convenția dintre state care facilitează recurgerea la structuri juridice de natură să reducă sarcina fiscală fără să comită totuși ilegalități.

Exemple de folosire a acestei tehnici sunt multiple, cazul cel mai relevant fiind cel al societăților holding. Un loc aparte în cadrul acestora îl ocupă societățile holding de finanțare, care au ca obiect de activitate contractarea de împrumuturi pe piață pentru procurarea resurselor necesare finanțării activității societăților din grup, valorificând avantajele fiscale pe care le oferă anumite state în acest domeniu. Astfel, dacă o societate industrială sau comercială își are sediul într-un stat care percepe impozite ridicate asupra veniturilor din dobânzi și, în plus, le încasează prin stopaj la sursă, ea este interesată să găsească o altă soluție de finanțare, mai puțin costisitoare. O asemenea soluție ar consta în emiterea de obligațiuni sau contractarea de împrumuturi bancare pe piața unui alt stat, care percepe dobânzi mai reduse și nu obligă debitorul să rețină impozitul aferent din dobânzile datorate de el creditorului. Pentru aceasta, societatea de producție sau comercializare ar trebui să creeze o societate de finanțare într-un stat cu un regim fiscal mai moderat ca nivel și mai puțin sever ca modalitate de percepere.

Sunt cunoscute și alte tipuri de societăți intermediare, care nu desfășoară o activitate de producție ori de comercializare, ci joacă rolul unei cutii de scrisori. Pentru a putea ființa, este suficient ca o societate să aibă o denumire, un anumit capital, un număr de înregistrare în registrul de comerț, o adresă la o bancă, la un contabil, la un avocat sau la o altă persoană, un număr de cont la o bancă, un consiliu de administrație care poate fi alcătuit dintr-o singură persoană. Nu are nevoie de personal permanent, decât în rare cazuri, și nici de publicitate pentru că rostul unei asemenea societăți fictive este de a dispersa veniturile unor persoane fizice sau juridice, de a le ascunde de organele fiscale, de a le sustrage de la impunere. O astfel de societate folosește resursele de care dispune, capital propriu și venituri ulterior realizate, pentru a participa la formarea capitalurilor altor societăți, la achiziționarea de efecte publice sau de obligațiuni ale unor societăți private. Asemenea societăți se confruntă în anumite state sau teritorii cu un regim fiscal foarte blând sau care nu impozitează deloc anumite categorii de venituri, dacă acestea nu se distribuie asociaților sau dacă dividendele acordate nu se repatriază. În plus, statele gazdă dispun de reglementări care protejează secretul bancar și pe cel comercial, nu dau informații despre operațiile efectuate de societățile având sediul pe teritoriul lor nici la cererea autorităților publice nici la intervenția unor persoane fizice sau juridice private.

În ultimul timp, tot mai multe state converg în opiniile lor vizavi de această tehnică de „treaty shopping”, considerând-o o formă abuzivă de planificare fiscală. Ostilitatea guvernelor față de „treaty shopping” se explică prin aceea că țara sursă pierde din încasări fiscale pentru că va aplica o rată de reținere la sursă mai mică. Pe de altă parte practica „treaty shopping” încurajează multiplicarea tranzacțiilor care nu au în general, consistență economică. În același timp, ea riscă să micșoreze încrederea contribuabililor în propriul lor sistem fiscal. Nu în ultimul rând, recurgerea la „treaty shopping” reduce puterea de negociere a țării în care se află sursa de venit atunci când aceasta caută să obțină, pentru proprii săi rezidenți, avantaje de ordin fiscal de la statul străin ca și contract.

Toate aceste motive justifică măsurile „anti-treaty shopping” pe care statele încearcă să le ia. Aceste măsuri sunt de dată destul de recentă. Astfel SUA, care a avut inițiativa în acest sens, le-a inclus în convenția lor model. Multiplicarea convențiilor bilaterale privind evitarea dublei impuneri a creat obligații referitoare la asistență, implicând schimbul de informații în legătură cu veniturile sau patrimoniile.

În România, principalele acte normative ce au cauzat evaziune fiscală legală sunt Legea nr. 133/1999(privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii) – actualmente suspendata, completată prin O.U.G. nr. 297/2000 și O.G. nr. 24/2001(privind impunerea microîntreprinderilor).

În legea mai sus menționată se specifică, în Capitolul IV, că I.M.M.-urile „sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru mașinile, instalațiile, echipamentele industriale, know-how, care se importă în vederea dezvoltării activităților proprii de producție și servicii, și care se achită din fonduri proprii sau din credite obținute de la bănci românești sau străine.”(la art. 22), și că I.M.M.-urile „sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de materii prime necesare pentru fabricarea produselor de către acestea, în cazul în care aceste produse sunt, la rândul lor, scutite de la plata taxelor vamale de import (la art. 25). În acest caz, legiuitorul nu a specificat nicăieri ce se înțelege prin sintagma „în vederea dezvoltării activităților proprii de producție și servicii”, și cum ar putea fi dovedită destinația acestor bunuri sau materii prime. De asemenea, nu se vorbește deloc despre cantitatea în care aceste bunuri sau materii prime pot fi importate.

De exemplu, o întreprindere care execută servicii de transport (persoane și mărfuri), poate importa mijloace de transport în număr nelimitat (bineînțeles, în limita finanțării de care dispune), unele dintre ele nefiind neapărat necesare activității firmei. De cele mai multe ori acestea se regăsesc în parcuri de mașini personale, respectiv cele ale persoanelor aflate în conducerea firmei respective, chiar dacă sunt înscrise în documentele contabile ale firmei.

Un alt caz l-ar putea constitui acela în care o societate, care se ocupă cu închiriatul mașinilor și utilajelor necesare lucrărilor agricole, ar importa bunurile care vor face obiectul închirierilor, dar, având în vedere că persoanele din conducere au și ele terenuri arabile ce trebuie lucrate, unele dintre aceste utilaje nu vor fi niciodată cedate în folosință unora care ar plăti pentru acest lucru.

În ordonanța menționată mai sus, se mai prevede că „Microîntreprinderile care efectuează investiții din profit, în active corporale și necorporale amortizabile, definite potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, destinate activităților pentru care contribuabilul este autorizat, beneficiază de scăderea acestora din impozitul datorat.”(art. 6). Și Legea 133/1999 are o asemenea prevedere, în articolul 23.

Profitul brut reinvestit asupra căruia se calculează scutirea este profitul realizat lunar, cumulat de la începutul anului până la momentul efectuării investiției, fără ca această facilitate să se recalculeze în perioada următoare sau la sfârșitul anului:

*Valoarea scutită este reprezentată de profitul reinvestit, respectiv 500.

Scutirea se realizează în martie, la nivelul profitului contabil. Astfel, valoarea neacoperită este de 800 – 500 = 300 milioane lei.

La calculul impozitului pe profitul aferent lunii aprilie va rămâne valoarea investită și scutită, respectiv 500 milioane lei. Deci, impozitul datorat în luna aprilie va fi: (800 – 500) x 25% = 75 milioane lei.

Suma maximă asupra căreia se calculează scutirea este reprezentată de soldul creditor al contului de profit și pierdere, din care se scad alte surse de finanțare, cum ar fi credite, împrumuturi nerambursabile sau civile:

*Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile și alte deductibile + Cheltuieli nedeductibile(inclusiv impozit pe profit)

**2000 din aprilie și 700 din iunie

Se observă din aceste exemple că sarcina fiscală este sensibil mai ușoară. În acest caz, agenții economici vor opta pentru un nivel optim de investiții, astfel încât să plătească un impozit cât mai mic. De menționat este faptul că o întreprindere poate beneficia atât de scutirea pe profitul brut reinvestit, cât și de reducerea impozitului pe profit pentru crearea de locuri de muncă (calculul făcându-se în această ordine). Singura problemă este că, uneori (dar nu chiar atât de rar), investițiile făcute nu sunt chiar în totalitate necesare, conducerea societății respective putând fi suspectată de o gestiune anormală.

Alt act normativ, care a stat la baza multor cazuri de evaziune fiscală licită aflată la extremitatea gri a legalității, este ordonanța referitoare la asociații și fundații, care la articolul 46, alineatul 1, specifică faptul că veniturile asociațiilor pot proveni și din „dobânzi și dividende” (litera b), „venituri realizate din activități economice directe” (litera d) sau „donații, sponsorizări sau legate” (litera e).

Au devenit de notorietate cazurile în care anumite organizații non-profit – nu dăm nume, persoane juridice importante! (sic) – au abuzat de calitatea de asociații de utilitate publică pentru a nu plăti taxele vamale aferente achiziționării din import a unor bunuri care, ulterior s-au regăsit în patrimoniul câtorva persoane din conducerea organizațiilor sau al anturajelor acestora: autoturisme, aparatură electronică și electrocasnică, computere și telefoane mobile, etc.

La sfârșitul lunii februarie a anului trecut, Garda Financiară Centrală a prezentat un raport referitor la evaziunea fiscală în România. O sursă importantă pentru corupție și evaziune fiscală a fost prezentată în ultimul an în activitățile ilegale desfășurate de asociațiile și fundațiile non-profit. Sub pretextul desfășurării unor activități caritabile, de genul celor de ajutorare a copiilor, a persoanelor sărace, a colectivităților locale etc., unele asociații și fundații au derulat activități ilicite de introducere pe piața românească a unor produse ca: aparatură electronică, băuturi alcoolice, cafea etc., fapt care a dus la prejudicierea Bugetului de Stat prin neplata unor obligații vamale sau a altor impozite și taxe. Numai în județul Suceava au fost înființate și funcționează circa 1600 de fundații și asociații, al căror obiect de activitate declarat este realizarea de acțiuni caritabile. Contrar obiectului declarat Fundația Umanitară „Dona Salcea“ din județul Suceava a primit donații de la parteneri externi (firma MERCY MISSION din S.U.A.) unele dintre acestea constând în produse electronice (camere video, radiocasetofoane, combine audio etc.), bărci pneumatice și cafea. Un alt caz este cel al Fundației „Tivda Petre” (Suceava), care sub pretextul ajutorării nevoiașilor a importat în perioada ianuarie 2000- iulie 2001, circa 40.000 de anvelope fără a plăti taxele vamale. Pentru a acoperi frauda, administratorul și contabila fundației au întocmit în fals tabele și procese verbale de donație pentru diverse persoane fizice, dar nu înainte de a vinde anvelopele fără documente legale. Astfel, statul a fost prejudiciat cu 5,5 miliarde de lei.

Un nou act normativ care „instigă” la evaziune fiscală legală este și Ordinul 132/2002, privind încadrarea în activitatea de creație de programe pentru calculator. Conform variantei finale a acestui ordin, pot beneficia de scutiri de la plata impozitului pe venit angajații societăților comerciale al căror obiect de activitate corespunde codurilor CAEN 7210, 7220, 7230 sau 7240 și sunt încadrați în următoarele categorii de personal: proiectant sisteme informatice, consultant în informatică, inginer de sistem informatic, administrator de baze de date, inginer software și manager de proiect informatic. Din varianta propusă inițial au fost scoase unele ocupații, dar se pare că primul ministru Adrian Năstase va interveni în reconsiderarea acestor restricții, mai ales că, în opinia dumnealui, datorită „vocației” tardiv descoperite, mulți absolvenți ai unor facultăți care nu sunt de specialitate sunt soft-iști de excepție. De asemenea, se are în vedere ca aceste măsuri să fie extinse în următorii ani și la firmele ce oferă servicii de tip ISP (Internet Service Provider) și ASP (Application Server Provider), la nivelul întregului personal, precum și la producătorii de hardware și echipamente de comunicații.

Angajații societăților comerciale române, altele decât cele menționate mai sus, al căror obiect de activitate secundar corespunde codurilor CAEN mai sus menționate, beneficiază de scutirea de impozit pe venit dacă:

posturile pe care sunt angajați corespund listei de ocupații menționate;

postul face parte dintr-un compartiment specializat în informatică, evidențiat ca atare în organigrama societății respective, cum ar fi centru de calcul, direcție, departament, serviciu, birou sau altele similare;

au diplomă de absolvire eliberată de o instituție de învățământ superior acreditată cu profilul Automatică și Calculatoare, respectiv diplomă de absolvire a unei secții cu specializarea Informatică, eliberată de o altă instituție de învățământ superior acreditată (caz în care trebuie să se țină seama de observația de mai sus).

Problema care se poate lesne observa este aceea că, pe lângă cazurile „imposibile” de personal care ar trebui să beneficieze de facilități, dar nu o fac din cauza restricțiilor, toți angajatorii vor încerca să-și micșoreze cheltuielile cu salariile, prin interpretarea Ordinului respectiv, și prin unele schimbări, aparent nesemnificative, în organigrama societății respective, schimbări menite a „propulsa” un număr cât mai mare de salariați în categoria „favorizaților”. Și aceasta, deoarece se presupune că reducerea cheltuielilor cu salariile prin aplicarea normelor acestui act va fi de 17%, în medie, la societățile de profil. Ori, în acest caz, de ce să nu beneficieze cât mai multă lume de aceste prevederi generoase?…

După cum se vede posibilitățile de păcălire a organelor fiscale sunt multiple, iar „sacul Bugetului”, deși considerat „fără fund”, are și mici pori, prin care, însă, pierde destul de multe venituri.

Soluția pentru ca aceste practici să înceteze ar fi analiza completă a tuturor posibilităților de interpretare a unui act normativ care oferă o serie de facilități unei anumite categorii de întreprinderi, precum și monitorizarea atentă a activităților firmelor care la prima vedere ar beneficia de aceste înlesniri, încercându-se descoperirea cazurilor în care măsurile luate de conducerea firmei sunt suspecte de a conduce la evaziune fiscală. Pentru acest lucru se pot analiza capacitățile de producție, cantitățile de materie primă necesară, precum și acelea de produse finite pe care și le propun să le realizeze cu ajutorul investițiilor făcute, al materiilor importate, și luând în considerare necesarul de personal, precum și calificarea acestuia pentru activitatea respectivă. Deși aceste măsuri par, cel puțin la prima vedere, unele abuzive, care ar putea degenera chiar în mișcări sociale importante (manifestări stradale și greve), deoarece ar putea fi contrariate prin motive de genul îngrădirii și împovărării peste măsură a agenților economici, rămâne de văzut care dintre cele două rele ar putea fi considerat „cel necesar”: evaziunea fiscală legală, dar care în unele cazuri este o adevărată fraudă acoperită de o legislație cu lacune, sau o lege corectă, care să poată oferi facilități numai celor care le merită, chiar dacă măsurile luate în acest sens ar nemulțumi unii agenți economici.

Capitolul 6 – Evolutia paradisurilor fiscale

Ideea scutirilor fiscale și cea a înșelării statului fără a risca nici o pedeapsă nu au apărut nicidecum în secolul XXI. Paradisurile fiscale există de mai multe secole, ca o consecință directă a „inventării” impozitelor și taxelor.

Existența acestor teritorii este un subiect destul de controversat, imaginea lor în mass-media fiind destul de șifonată, mai ales din cauza frecventelor scandaluri ce au implicat spălări de bani și evaziuni fiscale. Paradisurile fiscale și industria financiară offshore sunt un subiect destul de milioane de dolari. Vom vedea, în continuare, ce înseamnă cu adevărat un paradis fiscal, precum și folosirea unei companii offshore.

Scurt istoric al paradisurilor fiscale

În Grecia antică, înțeleptul Platon, care trebuia să-și finanțeze celebra sa universitate, folosea în acest scop o companie non-profit, după cum menționează istoricii.

Tot în Grecia antică, comercianții greci și nu numai, pentru a scăpa de „vama” de 2% percepută de cetate pentru importul și exportul de produse, stocau mărfurile aduse pe mare, sau cele care plecau pe mare, pe insulele din apropiere, urmând a le introduce, pe cele importante, prin contrabandă pe piețele Atenei.

În ceea ce privește Imperiul Roman, în perioada sa de înflorire, cetățenii romani mai înstăriți foloseau insula grecească Delos, pentru a evita, în mod cât se poate de legal, plata de dări, impozite și taxe prevăzute de legislația romană. La fel, în Britannia începutului de mileniu, se foloseau societăți ce astăzi ar fi numite „offshore”.

În Evul Mediu, așa-numitele trusturi erau modalitatea ideală de a evita fiscalitatea mult prea ridicată a acelor vremuri. Totuși, aceste societăți nu erau folosite decât de cei înstăriți și aveau scopul de a proteja proprietatea familială și tranzacțiile comerciale. Tot atunci, Londra oferea scutiri de impozite comercianților Ligii Hanseatice, precum și celor flamanzi. Mai târziu, situația s-a inversat, iar englezii și-au putut comercializa produsele pe piețele belgiene, fără a plăti taxe. Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, Flandra a fost primul paradis fiscal oficial.

În Statele Unite ale Americii, Patrick Henry a fondat, în 1765, primul trust – North American Land Co. – care funcționează și astăzi, după mai bine de 200 de ani.

În anul 1889, Banca Noua Scoție, a doua ca vechime din Canada, și-a deschis primul său birou în Jamaica, pentru a permite clienților săi să beneficieze de facilitățile fiscale legate de operațiile bancare și de credit internațional de aici.

Țări ca Andorra, Insulele Bermude, Cayman, Monaco, Sark & Pitcarin, nu au perceput niciodată impozit pe profit. La acestea, s-au adăugat apoi încă multe alte paradisuri fiscale, dintre care unele pe perioade scurte – Algeria, Maroc (Casablanca), Germania (Danzig), Hong Kong, iar altele permanent – Luxemburg, Liechtenstein, Insulele Canalului Mânecii, Insula Man, Panama, Malta și Delaware și Nevada în S.U.A..

După cel de-al doilea Război Mondial, numărul și importanța paradisurilor fiscale au crescut vertiginos, datorită avantajelor oferite de aceste teritorii. De ce? Pentru că după război, legislația fiscală de odinioară s-a transformat într-un sistem agresiv și neiertător, care a ordonat creșterea exagerată a impozitelor și taxelor.

Creșterea sarcinilor fiscale a atins atât persoanele fizice, cât și companiile. Dacă la început s-a impozitat doar profitul realizat, s-a trecut apoi la aplicarea impozitului pe întregul patrimoniu. În asemenea condiții, era firesc ca deținătorii capitalului să înceapă să caute zone care să le ofere un mediu propice dezvoltării. Astfel, în anii ‘80, migrația capitalului spre aceste zone a devenit un fenomen de masă.

Un lucru interesant s-a observat în situația Imperiului Britanic, ce se afla în stadiul de colaps. Coloniile și teritoriile sale începeau să-și revendice autonomia și independența. Astfel, acestea își dobândeau și independența financiară, pierzând sumele pe care imperiul le „pompase” în aceste zone. Singura metodă de a atrage capital, care a părut viabilă unor astfel de regimuri autonome, a fost fiscalitatea redusă, formându-se, așadar, paradisurile fiscale.

Factorii care au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea vertiginoasă a paradisurilor fiscale au fost:

Scăderea încrederii în instituțiile financiare locale:

Băncile americane au intrat într-un declin accentuat în anii ’80, iar economia Japoniei merge din ce în ce mai rău.

Băncile offshore oferă, în schimb, o gamă mai largă de servicii, care nu sunt disponibile în băncile americane sau vest-europene. Anumite țări practică, de asemenea, confidențialitatea în tranzacțiile bancare. În anumite jurisdicții, legislația asigură maxima protecție a depunătorilor bancari. Amestecul guvernamental este minim, astfel încât este un stimulent să încerci să creezi o rețea bancară și de afaceri.

Neîncrederea în agențiile guvernamentale:

Americanii și europenii trăiesc cu teama că agențiile guvernamentale de protecție a investițiilor nu sunt suficient de puternice pentru a le proteja interesele pecuniare.

Nevoia de intimitate:

În lumea occidentală se produce un fenomen de erodare a libertăților personale, în special în ceea ce privește informațiile financiare. Băncile sau agențiile de credit se interesează de fiecare dolar care intră sau iese din cont. De aceea este greu de păstrat o intimitate financiară minimă.

Mediul offshore oferă, însă, o securitate financiară proprie, de care orice om de afaceri are mare nevoie.

Ce înseamnă un paradis fiscal

Paradisul fiscal (în engleză – “tax haven”) desemnează acele unități administrativ-teritoriale ce asigură condiții deosebit de favorabile pentru dezvoltarea capitalului și funcționarea companiilor offshore. Pentru ca un teritoriu să poată fi considerat paradis fiscal, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Fiscalitate redusă: caracteristică valabilă numai pentru companiile offshore, care sunt scutite de impozite (sau trebuie să plătească un impozit foarte mic, de obicei nominal, nu procentual), toate celelalte taxe asimilate impozitelor fiind moderate. Trebuie specificate, însă, următoarele aspecte: într-un sens strict, toate țările din lume (sau aproape toate) ar putea fi considerate paradisuri fiscale, pentru că guvernele oferă facilități fiscale companiilor și persoanelor fizice străine, pentru a încuraja investițiile acestora, promovând, astfel, creșterea economică. În același timp, o țară ca Panama, menționată între primele zece paradisuri fiscale din lume, nu este considerată ca atare de către populația locală (inclusiv firme), deoarece acesteia i se percep impozite pe venituri personale și de corporație, taxe asupra importului (și chiar asupra exportului), impozite asupra succesiunilor și donațiilor, asupra proprietăților imobiliare, etc.. Fiscalitatea redusă este o condiție necesară pentru includerea unei jurisdicții în lista paradisurilor fiscale;

Birocrație scăzută: companiile offshore sunt, în general, scutite de obligația ținerii contabilității, a registrelor comerciale, și sunt obligate la prezentarea bilanțului contabil. Cu toate acestea, se pot procura cu ușurință certificatele și adeverințele necesare în activitatea curentă a comerciantului (Certificate of Good Standing);

Anonimat: datele de identificare ale acționarilor și ale administratorilor nu sunt, de obicei, publice (nu se pot descoperi din registrele publice). În ceea ce privește transparența față de autorități, putem spune că nu există un schimb de informații care să le permită acestora controlarea fenomenului. Totuși, din cauză că acest lucru facilitează foarte multe activități ilegale – cum ar fi spălarea banilor sau evaziunea fiscală – unele paradisuri fiscale au acceptat semnarea unor tratate (mai ales cu organisme internaționale de luptă împotriva crimei organizate – cum ar fi Interpol), prin care se permite analiza activităților companiilor offshore înregistrate pe teritoriul lor, în cazul în care acestea sunt suspectate de fapte criminale. Acest lucru a atras, însă, după sine, decăderea unor paradisuri fiscale, care astfel nu mai erau în stare să ofere secretul bancar cerut de investitori;

Protecția patrimoniului: este garantat prin lege dreptul de dispoziție absolută a acționarului asupra întregului patrimoniu al companiei. Profitul companiei offshore se poate utiliza oricând, după voința beneficiarului firmei;

Infrastructura bine dezvoltată: servicii perfecte de telecomunicații, sistem bancar stabil și bine dezvoltat, care garantează confidențialitatea, avocați competenți, etc.;

Publicitatea promoțională: cele mai multe paradisuri fiscale își fac singure publicitate, datorită avantajelor pe care le reprezintă atragerea investițiilor străine. Foarte des sunt organizate seminarii internaționale în cadrul cărora sunt evidențiate virtuțile acestor țări ca paradisuri fiscale. De exemplu, Insulele Bahamas au declanșat o viguroasă campanie publicitară pentru a deveni un centru de elită al activității bancare, de asigurări și înregistrări de nave.

La simpla auzire a cuvintelor „paradis fiscal”, ne imaginăm locuri populate de miliardari, care își petrec cea mai mare parte a timpului lor pe plajă, lungiți pe un șezlong sau într-un hamac, având un pahar la îndemână. Averea lor, în mod evident inepuizabilă, este ascunsă într-o bancă elvețiană, sub un număr de cont necunoscut. Este adevărat că fiecare își făurește propriile sale vise, dar să revenim la realitate. Paradisurile fiscale nu sunt situate toate la Ecuator sau la tropice, ci sunt răspândite pe cele cinci continente. Și nu sunt refugiul exclusiv al celor mai bogați.

Cea mai importantă trăsătură a unui paradis fiscal rămâne faptul că perceperea unui impozit foarte mic este garantată de lege, sistemul fiscal aducând unele avantaje acestor țări, nefiind, deci, neapărat, rezultatul unor fraude.

Conceptul de paradis fiscal, folosit în ultimi douăzeci de ani, tinde din ce în ce mai mult să fie înlocuit cu acela de paradis financiar, sau de cel de centru financiar internațional. Acest lucru este evident mai ales văzut prin prisma măsurilor anti-paradis luate de majoritatea statelor lumii, iar termenii redați mai sus apar mai puțin provocatori și mai discreți. În altă ordine de idei, noile concepte au o mai largă arie de cuprindere, subliniind nu numai fiscalitatea scăzută, ci și sistemul bancar care permite păstrarea secretului cerut în astfel de situații, infrastructura foarte bine dezvoltată, stabilitatea sistemului juridic și a regimului politic, etc. Știind că în zilele noastre majoritatea statelor dispun de procedee variate prin care luptă împotriva acestui fenomen (nu în totalitate, dar mai ales împotriva unor caracteristici ale lui, cum ar fi lipsa transparenței, care permite desfășurarea unor activități ilegale), iar schimburile de informații între statele industrializate și paradisurile fiscale se practică în cazul presupuselor activități criminale, ajungem la concluzia că jurisdicțiile ce nu vor rezista unor astfel de transformări, și nu vor avea capacitatea de a se adapta, nu vor mai fi competitive, și, deci, vor dispărea.

Paradisurile fiscale se împart în cinci tipuri: aici se poate alege domiciliul fiscal, locul de instalare a bazei de lucru, se poate trăi, se pot câștiga bani sau se poate obține cetățenia. Aceste țări se adresează fie persoanelor fizice, fie celor juridice, fie ambelor categorii în același timp.

În ceea ce privește regimul de impozitare, am mai putea analiza patru categorii de paradisuri fiscale. Cele mai simple, ca formă, ar fi reprezentate de paradisurile fără taxe, așa numitele paradisuri fiscale pure. Acestea nu cer nici un fel de taxe sau impozite pentru activitățile desfășurate pe teritoriul lor, nici chiar de la firmele onshore sau de la populație. Autoritățile locale încasează totuși destule taxe din documentele de înmatriculare, procentele din acțiuni, taxele de rezidență, etc.

A doua categorie o formează jurisdicțiile în care veniturile străine nu sunt impozitate, no-tax-on-foreign-income tax havens. Aceste state cer impozit pe profit, atât persoanelor fizice, cât și firmelor, dar numai din profitul obținut pe plan local.

Alte țări își stabilesc o rată fixă a impozitării, ele fiind așa-zisele paradisuri cu fiscalitate scăzută. În general, se taxează un procent mic din venitul companiilor, aceste state având convenții de evitare a dublei impuneri cu multe țări cu fiscalitate ridicată.

În sfârșit, ultima categorie o formează jurisdicțiile care acordă anumite stimulente și privilegii companiilor offshore înregistrate în sistem holding.

Statele considerate ca fiind paradisuri fiscale constituie un refugiu pentru toate tipurile de societăți cu scopul de a permite beneficiarilor să reducă, sau chiar să suprime în totalitate taxele la care sunt supuși, acest lucru făcându-se în legalitate (existând, totuși, și excepții, și nu puține la număr) și de o manieră practic imposibil de controlat de către serviciile fiscale din țara da origine.

Nu în ultimul rând trebuie făcută diferența între paradisuri fiscale și paradisuri bancare. Ultimele se referă la țările care oferă un puternic secret bancar, uneori chiar exagerat, și care, din această cauză, sunt căutate de delicvenți, pentru spălarea banilor murdari proveniți din activități criminale. Totuși, putem spune că numărul lor este în continuă scădere, dar nu trebuie să includem în această categorie țări ca Elveția, care, înaintea altor țări, și-a reglementat această problemă. Unele țări în care secretul bancar este foarte puternic constituie paradisuri bancare, dar nu vor putea fi niciodată incluse pe lista paradisurilor fiscale. este cazul Austriei, Ungariei, și chiar al Rusiei.

De ce acordă paradisurile fiscale scutiri de impozit?

Orice om de afaceri care află care sunt condițiile în care se poate desfășura o activitate de tip offshore este tentat să întrebe: „Bine, bine, dar de ce sunt aceste țări dispuse să acorde atâtea facilități oricărui investitor străin, în timp ce în țara sa acesta este de cele mai multe ori depășit de birocrație și taxe?!” Ei bine, după cum se va vedea în continuare, aceste paradisuri fiscale sunt situate în țări mici, cu o populație redusă, a căror economie se bazează, în principal, pe turism și diferite alte servicii. Industria offshore existentă în aceste țări aduce venituri considerabile bugetului acestor state. În afară de aceasta, se creează un număr important de locuri de muncă în diferitele birouri de consultanță, în instituțiile care operează înmatricularea companiilor, reprezentanții registrați etc.. Venituri se realizează din taxele de autentificare, de înmatriculare și de reînnoire. Spre exemplu, populația Insulelor Virgine Britanice este de 17.000 de locuitori, iar numărul companiilor offshore înregistrate aici este de peste 230.000. Având în vedere că toate aceste companii ar trebui să achite taxa anuală de reînnoire de 300 USD, rezultă că venitul anual pe cap de locuitor este de 4.000 USD.

Astfel, aceste paradisuri fiscale, atrăgând din ce în ce mai mulți investitori, își pot permite, în strategia politicii lor comerciale, ca din imensele resurse financiare acumulate – și reinvestite în afaceri dintre cele mai specializate și profitabile – să acorde și facilități pe măsură.

Capitolul 7 – Cele mai cunoscute paradisuri fiscale din lume. Cazuri speciale

Tot felul de afaceri de mai mică sau mai mare anvergură se bucură de nenumăratele avantaje pe care le oferă paradisurile fiscale. Corporațiile multinaționale celebre le folosesc pentru o mai bună administrare a fondurilor de pensii și de asigurări destinate angajaților. În acest fel, fondurile ținute aici pot crește, fără a fi supuse impozitării, în beneficiul firmelor și al angajaților.

Dacă este aleasă cum trebuie, țara străină nu va oferi numai un regim de impozite scăzut, ci și un paradis sigur, privat și confidențial în fața controlului valutar strict, a intervenției guvernamentale și a schimbărilor politice din restul lumii.

Vom prezenta în continuare cele mai cunoscute paradisuri fiscale din lume, precum și câteva cazuri care au atras atenția specialiștilor.

Bahamas (The Commonwealth of the Bahamas)

Date generale

Bahamas este o colonie independentă a Coroanei Britanice, cu puternice tradiții englezești, aflată în largul coastei de est a Floridei de sud. Cristofor Columb a descoperit Bahamas în 1492, când indienii Arawak locuiau în acest arhipelag compus din aproape 700 de insule și recifuri coraliere.

Populația este de aproximativ 250.000 de locuitori. Capitala, Nassau, este situată pe insula Noua Providență, cea mai importantă și mai dens populată.

Independența i s-a acordat în 1973, dar Bahamas a rămas membră în Commonwealth. Guvernul urmează modelul Westminster, cu Parlament bicameral, format din Senat și Camera Deputaților.

Cea mai importantă industrie din Bahamas este turismul, după care urmează operațiunile bancare și de fiducie. Sistemul de telecomunicații al țării este excelent, iar sistemul bancar este format din 390 de bănci diferite, incluzând majoritatea băncilor celor mai importante din lume. Circa 95% din volumul total al tranzacțiilor financiare ce se desfășoară aici sunt legate de tranzacții internaționale pentru străini. Secretul bancar este respectat cu strictețe și nu există nici un fel de restricții de ordin monetar sau de schimb valutar, asupra fondurilor străine, care pot fi transferate în și din țară cu ușurință. Crearea de companii (corporații) este, de asemenea, ușoară, la prețuri competitive, și în condiții de maximă confidențialitate asigurată. Reputația sa este binecunoscută, dar acest paradis este costisitor.

Statutul și numele companiilor

Companiile din Bahamas sunt de tipul International Business Company, pe acțiuni, potrivit Communar Law IBC Act din 1989.

În numele firmelor de aici sunt interziși termeni ca: Assurance, Bank, Building Society, Chamber of Commerce, Chartered, Coopérative, Imperial, Insurance, Municipal, Royal, Trust sau oricare alt termen cu semnificație identică. În plus, toate numele identice cu cele ale societăților deja existente sau sugerând patronajul unui membru al familiei regale, al Guvernului insulelor Bahamas, al unui ministru sau al unei municipalități sunt interzise. În schimb, numele, care poate fi exprimat în orice limbă, trebuie să fie urmat de unul din termenii următori (sau abrevierile corespunzătoare): Limited (Ltd), Corporation (Corp.), Incorporated (Inc.), sau Société Anonyme / Sociedad Anónima (S.A.).

Clauzele particulare în statut sunt posibile, însă, în general, se respectă Memorandum of Association și Articles of Association în variantă standard, în care figurează numele și adresele celor care subscriu, fiind vorba, în principiu, de nominalizați. Memorandum of Association are un obiect social foarte larg, permițând exercitarea tuturor tipurilor de activități.

Capitalul, acțiunile și acționarii

În general, statutele elaborate de către solicitatori prevăd un capital de 5.000 USD, divizat în acțiuni de câte 1 USD fiecare (valoarea acțiunii poate fi și de un cent). Subscrierea capitalului social trebuie să se facă în moneda insulelor Bahamas (dolar de Bahamas – BAD). Nu este cerut un capital minim sau unul maxim, iar acțiunile pot fi la purtător sau nominale, admițându-se și reprezentanți. Este, de asemenea, posibil ca, la cerere, să se precizeze în statut că acțiunile sunt fără valoare bursieră. De obicei, este necesar un singur acționar, de orice naționalitate și putând fi rezident al oricărei țări. Numele acționarilor nu este, în nici un caz, publicat.

Organele de conducere

Autoritatea supremă pentru companiile din Bahamas este Adunarea Generală, care poate fi ținută în orice țară, fiind obligatorie cel puțin o întâlnire anuală a acestui organ. Adunarea unicilor acționari este, de asemenea, permisă. Este obligatorie existența cel puțin a unui administrator (director), a cărui naționalitate nu contează, și care poate fi atât o persoană juridică, cât și una fizică. Înregistrarea administratorilor la un oficiu public nu este necesară. De asemenea, 2 directori sunt obligatorii, putându-se utiliza și reprezentanți, indiferent de naționalitate sau rezidență, și ale căror date sunt nepublice.

Procesele verbale ale primei ședințe a Consiliului de Administrație trebuie păstrate la sediul registrat. Beneficiarul nu trebuie divulgat, iar secretarul nu este necesar de vreme ce există un singur administrator.

Sediul și agenții

Legea prevede ca fiecare companie să aibă un birou registrat și un agent registrat. Sediul trebuie să fie în Bahamas. La sediu, trebuie păstrate următoarele documente: registrul de acțiuni, registrul administratorilor și al altor funcționari și registrul de procese verbale. Registrul contabil nu este obligatoriu pentru aceste companii și nici înscrierea conturilor.

Constituirea societății

Teoretic sunt necesare maximum patru săptămâni pentru a constitui o companie privată (fiind posibilă constituirea doar de companii fiduciare), timp în care registrul central (Registrar of Companies) verifică unicitatea numelui ales, după care, în 24 de ore eliberează Certificate of Incorporation. Totuși, în caz de urgență, se poate apela la solicitatori sau reprezentanți ai lor, care dispun de societăți ready-made, timpul necesar pentru efectuarea modificărilor cuvenite fiind de 48 de ore, după care se poate începe activitatea. Aceste societăți sunt constituite legal și înregistrate cu acte în regulă, însă nu au încă nici o activitate.

Este convenabil ca societatea nou înființată să fie non-rezidentă (pentru activitate externă), definită sub vocabula Exempted Company, pentru a se putea beneficia de avantajele fiscale oferite de Bahamas.

Taxa minimă de înregistrare pentru o societate cu un capital de 5.000 USD este de 100 USD. Pentru companiile ale căror acțiuni sunt fără valoare bursieră, taxele de înregistrare sunt de 350 USD.

Sunt interzise: exercitarea meseriilor de bancher, asigurator sau reasigurator fără licență; o activitate comercială internă sau deținerea uneia cu rezidenți ai insulelor Bahamas; exercitarea unei activități ce constă în furnizarea de sedii societăților, și deținerea de bunuri imobiliare în Bahamas, altele decât cele destinate birourilor sau păstrării documentelor contabile ale societății.

Conturile bancare sunt ușor de deschis, putând fi create și prin poștă; există și conturi cu număr (fără numele deținătorului) sau cu pseudonim.

Mai multe companii străine pot fuziona sau se pot uni, dacă firma rezultată satisface cerințele International Business Act. Această fuziune își produce efectele de la data la care articolele privind unificarea sunt înregistrate în registrul central.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Pentru persoanele fizice nu există impozite pe venit, dobânzi, dividende, redevențe, avere, plus-valori, donații sau succesiuni. În ceea ce îi privește pe agenții economici, în afară de o taxă anuală de reînnoire, ce poate fi între 250 și 1.000 BAD, nu există impozite pe profit capital sau plus-valori, restricții la sursă sau T.V.A. Nu se face control asupra schimburilor pentru societățile non-rezidente.

În ceea ce privește acordurile tarifare duble, Bahamas nu a semnat asemenea convenții.

Dezavantaje

Bahamas este un paradis fiscal foarte cunoscut.

Avocații locali sunt foarte scumpi, deoarece sunt obișnuiți cu o clientelă americană, care plătește de până la șase ori prețul real fiind convinsă că face o afacere foarte bună.

Aici sunt foarte frecvente scandalurile declanșate de spălarea banilor de către traficanții de droguri din Florida. Insulele Bahamas au semnat Mutual Legal Assistance Treaty, care permite autorităților americane să aibă acces la informațiile privitoare la clienții băncilor în cazul depistării activităților criminale (secretul bancar având astfel o mică fisură datorată faptului că mafia și traficanții de droguri au abuzat de Bahamas). Totodată, aici vă puteți pierde cămașa la unul dintre cazinourile existente.

Conturile în mai multe valute sunt interzise non-rezidenților.

Costul vieții este ridicat din cauza faptului că toate produsele sunt importate.

Belize

Date generale

Belize este situat în America Centrală, pe coasta Caraibelor, în sudul Mexicului, având o suprafață de aproape 23.000 km2.

Acest paradis bancar, al cărui nume s-a schimbat în 1973 (din Hondurasul Britanic în Belize), și-a obținut de fapt independența în 1981. Are o populație de 200.000 de locuitori, dintre care o treime se află în capitala Belmopan și în centrul economic Belize City (5.000, respectiv 60.000 de locuitori).

Telefonul, faxul, telexul și poșta funcționează corect, dar legăturile interne sunt cam șubrede. Sistemul juridic este bazat pe Britannic Common Law, iar politica stabilă, și moneda (BED) puternică fac din Belize o alternativă pan-americană demnă de luat în seamă când se caută un refugiu împotriva taxării.

Turismul este aproape inexistent în această țară, în schimb amatorii de scufundări, pescuit submarin și safari se îngrămădesc în Belize.

Statutul și numele companiilor

Societățile din Belize decurg din International Business Companies Act din 1990, dar pentru a fi scutite de impozite acestea trebuie să ceară statutul de Exempted Company.

Denumirea societății se poate termina în Limited, Corporation, Incorporated, Société Anonyme sau Sociedad Anónima sau abrevierile acestora. Cuvinte ca Assurance sau Bank Society sunt interzise.

Instrumentul recomandat și cel mai des folosit în Belize pentru operațiuni economice este compania de comerț internațional.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Structura standard a companiilor are un capital social de 10.000 USD (sau echivalentul în orice monedă), dar nu este cerut un capital minim.

Este necesar un singur acționar, a cărui identitate nu este obligatoriu să fie dezvăluită. Acesta poate fi și o societate. Nu este prevăzută nici o declarație anuală cu privire la acționari.

Acțiunile la purtător sau nominale sunt permise, iar la constituirea societății, acestea trebuie în întregime vărsate. Părțile la purtător pot fi emise și ca acțiuni fără valoare bursieră.

D. Organele de conducere

Adunarea Generală este autoritatea supremă pentru companiile din Belize, și poate avea loc oricând și oriunde, inclusiv prin procură.

Beneficiarul nu trebuie dezvăluit, iar secretarul nu este necesar. Este nevoie, însă, de un administrator, care poate fi atât societate, cât și persoană fizică.

Sediul și agenții

Sediul social trebuie să se afle în Belize. De asemenea, agentul înregistrat trebuie să fie rezident.

Constituirea societății

Companiile gata constituite, de achiziție imediată, sunt întotdeauna disponibile, și se pot preda în 24 de ore. Formarea unei noi firme se poate realiza între 10 și 14 zile.

În primul an, înregistrarea presupune o taxă forfetară guvernamentală, pe statute, pe certificatul de înmatriculare și pe primul proces verbal al Adunării Generale. Pentru o companie cu un capital de 50.000 USD, aceste taxe sunt de 700 USD, iar pentru societățile cu un capital de peste 50.000 USD, ele se ridică la 1.600 USD. Companiile care au emis acțiuni fără valoare bursieră plătesc taxe în valoare de 950 USD. Taxa anuală de reînnoire – costul sediului social și al reprezentantului local este de 300 USD.

Este interzisă exercitarea profesiilor de bancher, asigurator sau reasigurator fără licență. Comerțul cu Belize nu este nici el permis, la fel și furnizarea de sedii sau domicilii pentru societăți.

Nici o informație privind conturile, sau asupra a ceea ce ar fi susceptibil de a permite identificarea acționarilor sau a administratorilor nu este publicată. Registrul contabil și înregistrarea conturilor nu sunt, deci, obligatorii. Registrul acționarilor nu poate fi consultat decât de un acționar, sau la cererea unuia, prin ordinul Belize Court. De asemenea, controlul schimburilor nu este obligatoriu.

În ceea ce privește conturile bancare, sunt permise doar cele cu număr, cele cu pseudonim fiind interzise.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Investitorii sunt autorizați să-și repatrieze în totalitate beneficiile. Nu există impozit pe societăți, taxă de timbru sau pe vânzări.

Belize nu a semnat acorduri tarifare duble decât cu Danemarca și Marea Britanie.

Dezavantaje

Deși este un paradis fiscal foarte cunoscut, Belize are un sistem bancar nu tocmai bine pus la punct. Personalul mai are încă de învățat pentru a ajunge să opereze pe piața internațională după toate regulile artei. În afară de acest lucru, legăturile aeriene nu sunt tocmai de invidiat, iar disponibilitățile hoteliere sunt modeste.

Delaware – S.U.A.

Date generale

Delaware a fost primul dintre cele 13 state care a ratificat Constituția din 7 decembrie 1787. Acest stat are astăzi 673.000 de locuitori, care locuiesc pe 3.270 km2. Capitala este la Dover.

Mediul politic din Delaware este extrem de stabil, având o formă de guvernare democratică. Peste 200.000 de companii sunt înmatriculate aici, incluzând mai mult de jumătate din primele 500 mari corporații din S.U.A., precum și 40% din firmele cotate la bursa de valori din New York.

În ceea ce privește infrastructura, aceasta este foarte bine pusă la punct. Sistemul de telecomunicații și cel bancar funcționează perfect. Cel juridic este inspirat după cel englez (Britannic Common Law), adaptat contextului american.

Folosirea acestui paradis fiscal dă prestanță firmelor, indiferent de obiectul social al companiilor.

Statutul și numele companiilor

La 1 octombrie 1992, Adunarea Generală a statului Delaware a promulgat Legea Societăților cu Răspundere Limitată. Politica fiscală se aplică acestui tip de companie ca și unui parteneriat, în schimb s-a reținut protecția și structura unei Incorporated americane. Companiile sunt de tipul Limited Liabilities Company (LLC) sau Corporation, iar numele acestora trebuie să fie urmat de Limited, Incorporated, Association, Company, Club, Fund, Foundation, Institute, Society, Union, Syndicate sau Corporation, sau abrevierile unora dintre aceste cuvinte (Co., Corp., Inc., sau Ltd.). Numele societății nu trebuie să figureze deja în registrul societăților.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Nu este reglementată o sumă minimă pentru capitalul social, dar, de obicei, acesta este în valoare de 5.000 USD.

Pentru Corporation, nu există restricții cu privire la un minim sau un maxim de acțiuni ce trebuie autorizate sau emise. Tipul de părți sociale și drepturile acționarilor sunt la libera alegere a companiei. Companiile de tipul LLC nu emit acțiuni. Nu se cere o declarație anuală pentru acționari, iar numele acționarilor nu este publicat în registrul public. Este suficient un singur acționar, care poate fi de orice naționalitate și nu va fi obligat să aibă reședința în Delaware.

Organele de conducere

Consiliul de Administrație poate fi alcătuit dintr-un singur administrator, care nu trebuie să fie rezident în Delaware sau S.U.A., și poate fi persoană fizică sau juridică. Este necesar și un secretar.

Adunarea Generală și Consiliul de Administrație pot avea loc oriunde și oricând, prin conferință telefonică sau prin consens unanim scris, fără ședință.

Acționarul unic poate deține toate funcțiile: președinte, director, secretar.

Proprietarul beneficiar nu trebuie divulgat Băncii Centrale. Acesta poate fi o persoană fizică sau una juridică.

Sediul și agenții

Legea prevede că fiecare companie offshore trebuie să aibă atât un sediu social registrat, cât și un agent registrat american.

Constituirea societății

Sunt suficiente 48 de ore de la primirea informațiilor de bază necesare pentru constituirea unei societăți, dar pentru indicarea corectă și completă a documentelor

este recomandată apelarea la un intermediar. Societatea poate acționa sub forma unei societăți de comerț sau de investiții, sau unei fundații. Obiectul social trebuie să fie cel mai vast posibil, pentru a putea opera în cât mai multe domenii.

Înregistrarea conturilor nu este obligatorie, iar registrul contabil poate fi ținut oriunde în lume. Autoritatea contabilă este, însă, obligatorie.

Conturile bancare pot fi ținute în S.U.A. sau în afara lor, dar este de remarcat că băncile americane nu acceptă conturi curente.

Sunt interzise comerțul cu S.U.A. și exercitarea meseriei de bancher fără licență.

Deschiderea conturilor cu număr sau a celor cu pseudonim nu este permisă.

Sunt disponibile și companiile inactive temporar.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Nu există impozite pe societățile a căror activitate se desfășoară în afara statului Delaware, taxe de succesiune pe acțiunile deținute de non-rezidenți sau reținere la sursă pe dividende.

Prin S.U.A., Delaware are convenții reciproce cu aproape toate statele europene și cu majoritatea statelor lumii.

Dezavantaje

Societățile offshore înregistrate aici nu pot face comerț cu S.U.A., iar avocații din Delaware sunt costisitori.

Gibraltar

Date generale

Gibraltar este o colonie britanică, așezată strategic la intrarea în Marea Mediterană, între Spania și Maroc. Statul a fost declarat colonie britanică prin Tratatul de la Utrecht din 1713, și are o populație de 30.000 de locuitori, care trăiește pe 7 km2 .

Gibraltar, care a încercat în zadar să se substituie Tangerului, a devenit paradis fiscal în anii ’70. Astăzi, servește drept poartă de intrare pentru mărfurile străine care intră în Uniunea Europeană și pentru care nu se dorește să se plătească taxe vamale. Veniturile coloniei provin, în esență, din surse financiare sau fiscale, din baza aeronavală și din turism. Gibraltar posedă de asemenea o zonă liberă foarte veche (1709), însă de concepție modernă, o piață financiară importantă pe care acționează 45.000 de societăți și trusturi, mai multe decât numărul locuitorilor din colonie.

Infrastructura este foarte bine conturată, la fel sistemul bancar și cel juridic.

Statutul și numele companiilor

În Gibraltar există patru tipuri de companii offshore: compania scutită, compania restrictivă, compania non-rezidentă controlată și compania Gibraltar 1992.

În ceea ce privește numele, următoarele cuvinte sunt interzise în componența acestuia: Association, Royal, Imperial, Windsor, Crown, Municipal, Chartered, Trust, Trustee, Bank, Assurance, Group, Cooperative, precum și cuvintele International, European sau Gibraltar dacă nu există o autorizație specială pentru acest lucru. Numele societății va fi urmat de Limited (Ltd.) și nu trebuie să figureze deja în Registrul Companiilor.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Societăților scutite trebuie să aibă un capital de cel puțin 100 USD, sau echivalentul lor în orice altă monedă, iar cele restrictive, un capital minim de 1.000 USD. Nu există un capital minim cerut pentru celelalte tipuri de societăți. Capitalul trebuie să fie, în întregime, subscris și vărsat. Acțiunile au, în general, o valoare nominală de 1 USD.

Companiile din Gibraltar trebuie să aibă cel puțin un acționar (și maxim 50), care poate fi atât o persoană fizică, cât și una juridică, de orice naționalitate.

Proprietarul beneficiar nu este dezvăluit.

Organele de conducere

Adunarea generală este autoritatea supremă pentru companiile din Gibraltar. Aceasta trebuie să aibă o întâlnire anuală, care poate să nu aibă loc în colonie. În ceea ce privește compania non-rezidentă, aceasta trebuie să-și țină adunările în afara Gibraltarului. Este nevoie doar de un administrator, care poate fi o persoană fizică sau o societate, precum și de un secretar, care trebuie să fie rezident în Gibraltar.

Sediul și agenții

Toate companiile din Gibraltar trebuie să aibă un sediu înregistrat la o anumită adresă ce trebuie notificată la Registrul Public. La acest sediu se păstrează, de obicei, registrele statutorii. Agentul înregistrat trebuie să fie rezident în Gibraltar.

Constituirea societății

O companie poate fi constituită într-o săptămână, dar sunt disponibile și companiile gata constituite. Costul de înființare este de aproximativ 3.000 USD. Pentru reînnoire se plătește o taxă anuală de 225 USD (pentru societățile non-rezidente este de doar 200 USD).

Companiile scutite pot ține conturi bancare în Gibraltar. Dar o companie non-rezidentă nu este supusă la taxă pe partea de profit care este remisă Gibraltarului, deci, pentru a evita impunerea, compania trebuie să aibă conturi bancare în afara coloniei. În ceea ce privește controlul extern al schimburilor, acesta nu există.

Conturile verificate ale companiei vor fi anual supuse spre examinare Adunării Generale. Ele nu sunt înregistrate la Registrul Companiilor, și, de aceea, nu sunt disponibile pentru o verificare publică, și nici nu trebuie să fie auditate. Totuși, un venit anual trebuie înregistrat la Registrul Companiilor în fiecare an.

Este interzisă activitatea bancară, de asigurare sau reasigurare fără licență. De asemenea, comerțul cu Gibraltarul nu este permis.

La constituirea societății, se cere dovada existenței unui titular de cont autorizat, precum și referințe bancare ale acționarilor. Conturile cu număr și cele cu pseudonim nu sunt permise.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Societățile din Gibraltar plătesc impozite de 35%, însă, conform ordonanței asupra societăților, un statut de scutire poate fi ușor obținut.

Certificatul de scutire de impozite este eliberat pentru o perioadă de 25 de ani. Nu există rețineri la sursă, T.V.A., impozit pe plus-valorile rezultate din revânzarea acțiunilor. Pentru companiile scutite nu trebuie plătite nici măcar taxe de înregistrare sau de timbru.

În ceea ce privește companiile restrictive, acestea sunt supuse unei taxe de 2%, reprezentând impozite ce nu sunt remise Gibraltarului, și uneia de 18%, reprezentând impozite remise în Gibraltar. Taxa efectivă depinde, aproape în exclusivitate, de buna credință a companiei. Comisioanele vărsate unui administrator non-rezident și plățile efectuate de o astfel de societate către un non-rezident sunt supuse unei rețineri la sursă de 2%.

Cât despre evitarea dublei impuneri, Gibraltar nu a încheiat acorduri tarifare duble cu nici o țară.

Dezavantaje

Deoarece a fost implicat în multe scandaluri cu spălare de bani, Gibraltar a început, după 1989, să aplice foarte serios Drug Trafficking Ordinance, deci secretul bancar nu este chiar în stil elvețian.

Avocații locali, deși corecți, sunt destul de scumpi.

Costul vieții este relativ ridicat, în pofida absenței T.V.A.-ului, deoarece totul trebuie importat.

Insulele Virgine Britanice

Date generale

Aceste insule sunt colonie britanică din 1672. Ele se află în Marea Caraibelor, la aproximativ 95 km de Puerto Rico, și sunt compuse din 40 de insule, din care numai jumătate sunt locuite. Insulele Virgine Britanice au o structură politică cu guvernare și legislație proprii, care asigură o puternică stabilitate, fapt care îi oferă un prestigiu mare față de celelalte paradisuri fiscale.

Turismul este resursa esențială a acestor insule paradisiace, mai ales pe insula Tortola, unde se găsește și centrul administrativ, Road Town. Insulele Virgine Britanice nu sunt numai un paradis fiscal pentru persoanele juridice, ci și un paradis bancar.

Infrastructura Insulelor este bine dezvoltată, sistemul juridic – bazat pe Britannic Common Law, și completat de legile locale în materie de societăți – și cel bancar funcționează foarte bine.

Statutul și numele companiilor

Firmele din Insulele Virgine Britanice au statutul de International Business Company, pe acțiuni.

Este obligatorie aprobarea expresă a numelui companiei. Acesta trebuie să se termine în Limited, Corporation, Incorporated, Société Anonyme sau Sociedad Anónima sau abrevierile acestora. Cuvinte ca Finance, Bank, Building Society, Chartered, Cooperative, Chamber of Commerce, Imperial, Royal, Municipal sau Insurance nu pot fi utilizate.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Nu există un minimum de capital impus, dar este necesar ca societatea să subscrie cel puțin o acțiune, înainte de a-și începe operațiunile. De obicei, se vehiculează suma de 10.000 USD. Aceasta trebuie plătită în cont curent și poate fi în orice monedă.

Un acționar este suficient ca număr, el putând fi o persoană fizică sau o societate, de orice naționalitate. Numele acționarilor nu este în nici un caz publicat. Procurile sunt autorizate, la fel și purtătorii de părți. Acțiunile pot fi la purtător sau nominale. Se admit și fracțiuni de acțiuni. Toate acțiunile subscrise trebuie să fie în întregime vărsate. Nu este necesar ca acțiunile să aibă valoarea bursieră.

Organele de conducere

Adunarea generală poate fi în orice țară, dar întrunirea ei nu este obligatorie conform legislației Insulelor. Adunarea statutară nu este obligatorie, iar întrunirile comitetului de direcție pot avea loc oriunde în lume sau pot fi ținute prin telefon, fax și alte mijloace de comunicare.

Este obligatoriu doar un administrator, care poate fi sau o persoană fizică, sau o societate. Nu are importanță naționalitatea, dar numele și adresa acestuia trebuie indicate. Totuși, există reprezentanți care pot îndeplini această funcție în caz de necesitate. Pentru a veni în sprijinul companiilor care vor să înregistreze aceste date în registrul public, legislația locală a stabilit o facilitate de înregistrare opțională, astfel încât informațiile cu privire la acționari și administratori pot fi înregistrate la Registrul Companiilor. Este necesar și un secretar, pentru care, de asemenea, nu sunt impuse condiții de naționalitate sau rezidență.

Partenerii societății nu sunt neapărat administratori sau acționari, și pot avea orice naționalitate sau rezidența în orice țară. Beneficiarul nu este nevoie să fie specificat.

Sediul și agenții

O companie înregistrată în Insulele Virgine Britanice trebuie să aibă acolo un sediu și un agent înregistrat. Agentul trebuie să fie un avocat, jurisconsult sau contabil autorizat care funcționează în Insule, sau, eventual, o companie specializată. Dacă acționarii sau administratorii vor hotărî să schimbe sediul sau agentul înregistrat, atunci acest lucru trebuie trecut într-un registru public.

La sediu se păstrează, de obicei, o copie a statutului și un model al ștampilei de societate.

Constituirea societății

Pentru a înființa o companie offshore, prima etapă este cea a semnării statutelor (Memorandum of Association și Articles of Association). Actele constitutive ale companiei vor fi publicate în Registrul Companiilor. Memorandum-ul trebuie să menționeze mărimea capitalului social și numărul de acțiuni. În cazul în care acțiunile nu au valoare bursieră, capitalul nu se menționează, însă este necesar să se precizeze numărul total al acțiunilor pe care societatea le poate emite.

După primirea documentației necesare, se poate înmatricula o companie în 24 de ore. Totuși poate dura câteva zile până când autoritățile vor elibera documentele. Înmatricularea se poate face și printr-un agent înregistrat, fără a fi necesară prezența efectivă în Insule. Este necesară prezentarea unei ștampile oficiale a societății. Societatea are o durată nelimitată de ființare. Obiectul social trebuie să fie cât mai larg, pentru ca societatea să poată iniția toate activitățile posibile, cu excepția celor interzise de lege. Fuziunile cu societăți străine sunt autorizate. Taxa anuală de reînnoire este de 300 USD.

O companie offshore nu are voie să facă operațiuni comerciale cu persoane rezidente în Insule, sau să dețină vreun imobil aici. De asemenea, sunt interzise: obținerea de profituri sub orice formă în Insulele Virgine Britanice, exercitarea meseriilor de bancher, asigurator sau reasigurator fără licență, precum și furnizarea de domicilii sociale societăților.

Societatea nu trebuie să prezinte bilanțuri contabile autorităților locale, iar înregistrarea conturilor este, de asemenea, neobligatorie.

Conturile bancare pot fi ținute oriunde și nu se efectuează un control al schimburilor.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Insulele Virgine Britanice nu impozitează dividendele, plus-valorile de capital, succesiunile. De asemenea, nu există taxe locale sau de timbru, rețineri la sursă pe piața anonimă a dobânzilor bancare sau taxe pe veniturile exterioare ale non-rezidenților.

În ceea ce privește acordurile tarifare duble, Insulele Virgine Britanice au asemenea convenții cu Danemarca, Japonia, Norvegia, Suedia și Elveția.

Dezavantaje

Scandalul „băncilor de hârtie” din anii ’60 – ’70 a condus la promulgarea Banking Ordinance (1972), care reglementează destul de strict ansamblul sistemului bancar al Insulelor. Pe lângă aceasta, costul vieții este relativ ridicat.

Liechtenstein

Date generale

Țară independentă, aflată între Elveția și Austria, Liechtenstein are o populație de aproximativ 32.000 de locuitori, iar capitala țării se află la Vaduz.

Principatul are sistemele bancar și de telecomunicații excelente, precum și reglementări monetare și legi ale confidențialității pe măsură. Cei mai mulți experți consideră Liechtenstein și Elveția interșanjabile din perspectiva paradisurilor fiscale, chiar dacă, după cum se va vedea mai jos, Elveția nu poate fi considerat unul. „Investitorii” străini mai sofisticați pot, și au creat un secret financiar de coșmar, prin folosirea conturilor bancare în Elveția, în numele corporațiilor din Liechtenstein.

Statutul și numele companiilor

Corporația poate îmbrăca forma unei fundații de familie (pentru plata cheltuielilor, pentru apărarea unor drepturi sau pentru învățământ), a unei fundații non-profit (sprijinirea și promovarea unui obiect caritabil, artistic, științific sau social) sau a unei fundații ecleziastice. Bunurile din fundație devin autonome, transformând fundația într-o persoană juridică independentă.

Companiile înregistrate, care nu întreprind activități comerciale pe parcursul unui an financiar, trebuie să declare acest lucru în maximum 6 luni de la încheierea acestuia, fiind nevoite totuși să întocmească un inventar anual al bunurilor. În cazul în care fundația întreprinde activități comerciale, contul anual supus expertizei contabile trebuie să fie prezentat administrației Financiare din Liechtenstein, sub pedeapsa dizolvării companiei.

Numele companiei poate fi ales în orice limbă și este protejat, însă nu sunt permise nume de țări, locuri sau organizații naționale. Numele ales al unei companii nu trebuie să existe deja în principat. Există mai multe feluri de entități juridice, dintre care cele mai curente trei tipuri sunt: Anstalt (întreprindere – care poate fi de vocație comercială sau non-comercială), Aktien-Gesellschaft (societate anonimă – literele AG urmând numelui societății) și Stiftung (fundație). Principatul pare să prefere achiziția de holding-uri, indiferent de forma lor juridică, și societăți domiciliate care nu au nici o activitate în Liechtenstein. O fundație este considerată din punct de vedere juridic drept un holding atunci când obiectul său social constă în administrarea de patrimoniu.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Capitalul trebuie să fie de minim 30.000 CHF, pentru Anstalt, sau 50.000 CHF pentru Aktien-Gesellschaft, sau echivalentul într-o altă monedă permisă de organismul de finanțe. Pentru Stiftung nu este specificată o sumă minimă a capitalului social. În ceea ce privește Anstalt-ul, capitalul social va rămâme blocat în bancă până la înmatricularea companiei în registrul comerțului. Din punctul de vedere al societăților anonime, capitalul social trebuie să fie vărsat cel puțin până la suma de 50.000 CHF, chiar dacă suma înscrisă este superioară. Apelul la patrimoniul public se poate face numai de către o AG, și numai în anumite condiții.

Acțiunile pot fi la purtător, nominale, cu sau fără drept de preemțiune.

Beneficiarii au dreptul la profituri desemnate de fondator. De regulă, fondatorul determină, în articole sau regulamente, tipurile și numărul de beneficiari.

Organele de conducere

Comitetul fundației este autoritatea supremă care dirijează activitatea fundației conform statutului și reglementărilor legale. Comitetul trebuie să aibă cel puțin un membru, și cel puțin un administrator trebuie să fie domiciliat în Liechtenstein și să fie licențiat al unei facultăți. Ca și în dreptul anglo-saxon, principiul reprezentantului este legal. Pot fi membre în comitetul fundației atât persoane fizice cât și juridice. Nu este obligatorie o întâlnire anuală a comitetului.

Fondatorul renunță la drepturile sale odată cu organizarea societății, dar și le poate exercita ca membru al comitetului, sau i se pot da drepturi speciale prin articolele din statut.

Trebuie să se aibă în vedere existența unui organ de control, a cărui datorie este de a verifica gestiunea și starea bunurilor și de a preda evidența contabilă consiliului fundației. Statutele pot prevedea și alte organe.

Sediul și agenții

Sediul social trebuie să se afle în Liechtenstein.

Reprezentantul legal este numit în timpul fazei de formare a companiei și este o entitate rezidentă, care servește în principal ca adresă oficială a societății și care este veriga de legătură cu autoritățile locale. Pentru acest lucru agentul trebuie să aibă o autorizație corespunzătoare.

Constituirea societății

Compania se poate înființa într-o săptămână, iar constituirea ei poate fi efectuată și pe baza unui mandat, așa că numele fondatorului nu va fi divulgat.

Înființarea unei fundații presupune dotarea personalității juridice cu un patrimoniu (totalitatea bunurilor companiei), individualizat și afectat unui obiect determinat. Fondatorul trebuie să descrie cât mai precis obiectul fundației, fiind liber în alegerea sa. Totuși, acesta trebuie să evite ca obiectul ales să poată fi socotit ilegal sau imoral. Utilizarea patrimoniului fundației conform afectării sale rămâne sub imperiul dreptului de protecție suveran al fondatorului. În ceea ce îi privește pe creditori, doar patrimoniul fundației răspunde față de aceștia.

Actul constitutiv sau statutele nu pot fi, în principiu, modificate.

Fundația nu poate să-și înceapă activitatea decât în cazul în care au fost numite organele considerate ca fiind indispensabile acestui scop, prin lege și prin actul constitutiv sau prin statute.

Fundațiile se află sub supravegherea guvernului, cu excepția fundațiilor ecleziastice și a celor de familie, simple sau mixte.

Registrul contabil este cerut pentru companiile depozitare și înregistrate.

Fundațiile holding beneficiază de un tratament particular în ceea ce privește taxe de constituire, de timbru, de înregistrare, de consignație sau altele, în sensul că acestea sunt mai mici.

În ceea ce privește lichidarea și dizolvarea, comitetul fundației este cel care ia deciziile. Totuși, fondatorul are posibilitatea de a revoca unilateral fundația, însă doar cât timp aceasta încă nu a fost constituită efectiv. O companie nu poate fi dizolvată dacă a fost înființată cu titlu permanent, dacă realizează scopul pentru care a fost creată și dacă este în măsură să facă față îndatoririlor sale. Pentru o companie înregistrată, timpul minim necesar lichidării este de 6 luni, dar pentru fundația depozitară este de doar câteva zile, îndată ce toate bunurile sunt distribuite și toate răspunderile se stabilesc. O fundație poate fi transformată fără lichidare într-o întreprindere sau într-o întreprindere fiduciară.

O fundație este anulată în virtutea legii odată ce obiectul său a devenit irealizabil.

Este interzisă exercitarea meseriei de bancher, pentru că Liechtenstein nu acordă licență de acest tip, precum și a profesiilor de asigurator și reasigurator, fără licență.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Holding-urile beneficiază de un regim fiscal particular în ceea ce privește impozitul pe capital, pe titluri sau alte impozite. Acestea nu sunt supuse nici unei alte impozitări, fiind mai ales scutite de impozitele pe venit și pe avere.

Companiile sunt supuse unei taxe de 1‰ din activul net, dar nu mai puțin de 1.000 CHF, plătibili anual în avans. Dacă activul net depășește 2.000.000 CHF, cuantumul impozitului este redus la ¾ ‰ , iar dacă activul net depășește 10.000.000 CHF, taxa scade la ½ ‰ pe an. Nu există rețineri la sursă, impozit pe plus-valorile realizate în urma revânzării acțiunilor, și nici control al schimburilor.

Persoanelor fizice li se aplică impozite doar dacă stau în Liechtenstein mai mult de trei luni, fără întrerupere.

În ceea ce privește acordurile reciproce pentru evitarea dublei impuneri, Liechtenstein a încheiat doar cu Austria o asemenea convenție, și numai pentru persoane fizice.

Dezavantaje

Liechtenstein este un paradis fiscal foarte cunoscut și, pe deasupra, foarte scump.

Întreprinderile trebuie să facă un bilanț și să țină evidența pierderilor și profiturilor, date ce trebuie prezentate administrației fiscale. Pe lângă aceste lucruri, nu este permisă apelarea la patrimoniul public în cazul unei societăți de tip Anstalt.

Panama

Date generale

Republica Panama formează istmul care unește cele două Americi. În 1903, Panama a rupt alianța pe care o avea cu Columbia și a devenit o republică independentă, cu capitala la Ciudad de Panama (Panama City). Populația din Panama este estimată la 2.800.000 de locuitori. Infrastructura este foarte bună, sistemul de telecomunicație și cel bancar fiind excepționale.

O măsură a încrederii în sistemul bancar și în stabilitatea din Panama poate fi derivată din datele statistice bazate pe declarațiile 4790 – „Raport asupra transportului internațional de instrumente monetare” (CMIR), prezentate ministrului de finanțe american. Panama a fost originea a aproape două treimi dintr-o sumă reprezentând dolarii americani trimiși în S.U.A de către cele 14 paradisuri fiscale din zona Caraibelor, aceasta însemnând doar sumele raportate prin intermediul declarației standard 4790. Nu sunt posibile nici un fel de estimări privind posibilele transferuri monetare clandestine între Panama și S.U.A., dar, după cum se poate vedea din cifrele raportate, mulți americani folosesc băncile din Panama, având încredere în acestea, și pe bună dreptate. Potrivit mai multor cunoscuți experți în materie de planificare și consultanță fiscală, care oferă recomandări asupra selectării și folosirii paradisurilor fiscale, legile secretului bancar și de corporație din Panama fac din această țară un paradis fiscal ideal. Jurisdicția a devenit rapid un important paradis fiscal și centru fiscal internațional, aceasta explicându-se prin două legi. „Legea corporațiilor”, bazată pe codul corporațiilor din statul Delaware din 1927, face ca înființarea și operarea corporațiilor să fie mai simplă ca oriunde în lume. Se estimează că în ultimii ani au fost înființate în Panama mai multe companii (50.000) decât în toate celelalte paradisuri fiscale din toată America de Sud și zona Caraibelor, luate la un loc.

Statutul și numele companiilor

Companiile non-rezidente pe acțiuni au fost, până în 1995, singurele companii disponibile. De la această dată, Panama a permis și înființarea fundațiilor.

Numele corporațiilor din Panama pot fi în orice limbă, dar trebuie să conțină una din următoarele desemnări, care pot fi abreviate: „Sociedad Anónima” (S.A.), „Corporation” (Corp.) sau „Incorporated” (Inc.) ; „Limited” (Ltd.) nu este suficient.

Capitalul, acțiunile și acționarii

Nu există nici o cerință cu privire la un minimum de capital investit, iar acesta poate fi în orice monedă.

În ceea ce privește acțiunile, sunt permise atât cele la purtător, cât și cele nominale. Deoarece nu este cerut un număr minim de acționari, regulamentul de asociere al companiilor panameze va prevedea, în general, minim doi.

Cât despre beneficiar, acesta nu trebuie în nici un caz divulgat.

Organele de conducere

Adunarea Generală și Consiliul de Administrație au puterea de decizie în cadrul companiilor offshore panameze. O întâlnire a Adunării Generale se va ține la data stipulată în actul constitutiv, și va putea fi ținută oriunde. Nu există nici o obligativitate în ceea ce privește frecvența sau programarea întâlnirilor de corporație.

Compania trebuie să aibă cel puțin trei administratori, care nu au voie să fie și acționari. Aceștia pot funcționa însă ca salariați ai companiei și pot fi și străini sau localnici. Administratorii persoane juridice nu sunt permiși. Numele și adresa administratorilor vor apărea în articolele de constituire, iar schimbările ulterioare vor trebui înregistrate și vor da naștere la schimbări statutorii.

Este obligatoriu un secretar. Acesta poate fi unul dintre administratori, în schimb nu este permis un secretar persoană juridică.

Dacă cineva dorește să nu acționeze ca administrator sau funcționar al propriei corporații, în Panama există o întreagă industrie ce va furniza profesioniști calificați ale căror nume vor apărea pe toate documentele corporației.

Declarațiile anuale cu privire la acționari nu sunt prevăzute, atâta vreme cât nu se execută activități comerciale în Panama.

Sediul și agenții

Sediul social trebuie să se afle în Panama. De asemenea, agentul înregistrat trebuie să domicilieze în republică.

Constituirea societății

Modul de constituire este înregistrat în registrul public. Companiile ready-made sunt disponibile. În caz că nu este o urgență, timpul necesar constituirii este de 1-3 săptămâni. Forma juridică este de genul Exempted Resident Company, bazată pe Civil Law, L32 / 1927. Singurele date publice sunt cele privind agentul și biroul registrat, precum și actul constitutiv.

Legea înființării corporațiilor din Panama ridică foarte puține exigențe. Nu există nici un fel de taxe asupra entităților străine, nici o cerință de a declara veniturile și nici un fel de supraveghere din partea guvernului. Nu există nici o cerință pentru menținerea registrelor, așa cum nu este nevoie de a indica localizarea oricărei evidențe a corporației pe care cineva vrea să o țină. Nu se cere expertiză contabilă, iar conturile pot fi ținute oriunde. La acest climat de laissez-faire de corporație, se adaugă o lege specifică ce autorizează conturile bancare cu număr și pseudonim.

Regimul fiscal și acordurile pentru evitarea dublei impuneri

Pentru persoanele fizice nu există impozite pe venit, dobânzi, dividende, redevențe, avere, plus-valori, donații sau succesiuni. În ceea ce privește companiile, în afară de o taxă anuală de reînnoire de 150 USD, acestea nu vor fi supuse altor impozite sau taxe.

Panama nu a încheiat acorduri tarifare reciproce cu nici una dintre țările europene.

Dezavantaje

În afară de faptul că este un paradis fiscal foarte cunoscut, Panama nu are alte dezavantaje care ar putea prejudicia operațiunile investitorilor străini de aici.

* Cipru – sfârșitul unui paradis fiscal

Toate centrele financiare offshore oferă, în mare, aceleași posibilități și facilități persoanelor și companiilor care doresc să-și apere operațiunile financiare sau investițiile de povara taxelor și impozitelor prin intermediul paradisurilor fiscale. Experții au început să spună despre Cipru că merge pe drumul ieșirii din categoria paradisurilor fiscale, deoarece facilitățile sau oportunitățile oferite de această țară sunt din ce în ce mai puține, în comparație cu alte jurisdicții, cauza declinului fiind lăcomia ciprioților și costul ridicat al prestațiilor.

Cipru a devenit un paradis fiscal în perioada războiului civil libanez (1975-1990), când miile de refugiați, care străbătuseră cei 80 de kilometri ce separă coastele libaneze de Cipru, au năvălit aici și s-au apucat să construiască și să dezvolte insula, sperând ca prin acest lucru să poată recâștiga bunăstarea existentă la Beirut înainte de începerea conflictului. În cei 15 ani, insula a fost dotată cu o infrastructură turistică – și nu numai – de prim rang. Singurul serviciu important rămas nedezvoltat este cel poștal, care își supune clienții la niște întârzieri destul de mari, pentru un paradis fiscal.

Începând cu 1960, Cipru este o republică independentă, membră a Commonwealth. Divergențele politico-economice existente între comunitățile greacă și turcă au provocat lovitura de stat din 1974, care a sfârșit prin ocuparea părții de nord-vest a insulei de către armata turcă, precum și reluarea protectoratului britanic asupra părții grecești. După 1975, Cipru a profitat de dispariția Libanului ca paradis fiscal: 4500 de societăți offshore au fost înregistrate de non-rezidenți.

Societățile offshore pot fi constituite în 3 variante: societate cu răspundere limitată (SARL) sau sucursală a unei societăți străine, înregistrate conform Companies Law (cap. 113), sau asociație, depinzând de legea cipriotă privitoare la asociații.

Înregistrarea unei societăți offshore presupune obținerea prealabilă a unui permis de control al schimburilor din partea Băncii Centrale a Ciprului, care se eliberează după ce se verifică unele condiții impuse: existența în actul constitutiv a unei clauze care să specifice că societatea va angaja afaceri în afara Ciprului; depunerea unui capital inițial de cel puțin 10.000 de livre cipriote (CYL); emiterea acțiunilor de către persoane non-rezidente în Cipru și vărsarea în întregime a capitalului social subscris; proveniența veniturilor societății trebuie să fie externă Ciprului; referințe bancare și recomandarea profesionistului cipriot (avocatul care transmite cererea, el fiind responsabil în fața legii cu constituirea și înregistrarea societății). În plus, pentru sucursalele unor societăți străine trebuie să se prezinte spre înregistrare următoarele documente, traduse în limba greacă: copia legalizată a statutelor sau a oricărui alt document care definește înființarea societății; numele directorului și al secretarului societății; numele și adresa a cel puțin unei persoane rezidente în Cipru, autorizate să primească în numele societății orice document care poate fi notificat. Din cauza controlului schimburilor, companiile gata constituite nu sunt disponibile, înmatricularea durând cel puțin 3 săptămâni.

În ceea ce privește înființarea unei societăți, deși avocații ciprioți dau dovadă de dinamism și competență, se pierde ceva timp până la furnizarea și verificarea următoarelor informații: numele viitoarei societăți (care nu trebuie să figureze în registrul societăților); Memorandum-ul și Articles of Association; o cerere în care să se precizeze numele adevăraților proprietari ai societății (chiar dacă reprezentanții sunt autorizați); dacă acționarii societății offshore sunt persoane juridice, numele acționarilor, pentru ca banca centrală să poată verifica dacă aceștia sunt ciprioți.

Pentru înființarea unei societăți este necesară precizarea expresă în statut a faptului că activitatea va fi offshore. Este obligatorie existența a cel puțin doi acționari (non-rezidenți), iar sediul social trebuie să fie în Cipru. Reglarea cheltuielilor se va face prin fonduri de origine externă Ciprului, iar acest lucru

presupune și prezentarea la banca centrală a unor copii ale conturilor, precizându-se că fondurile nu sunt de origine cipriotă.

Costurile de înființare și menținere sunt, în general, ridicate. Taxa de înregistrare pentru o societate cu capital de 10.000 CYL este de 1.250 CYL. Pentru sediul social, se plătesc 500 CYL, iar cheltuielile judiciare înseamnă alte 2.500 CYL. Purtătorul de părți trebuie remunerat și el cu 450 CYL.

Impozitul pe venit este de 4,25% (10% din taxa normală, conform amendamentului nr. 15 / 1977 la Income Law Tax 58 / 1961), de unde rezultă că societățile străine 100%, indiferent de locul din care sunt dirijate și controlate, plătesc impozit și pe veniturile pe care le-au realizat în afara Ciprului. Totuși, companiile de transport maritim care arborează steagul cipriot și operează în apele internaționale sunt total scutite de impozit. Cheltuielile de funcționare sunt deduse pe baza declarației de impozit pe venit, cât și dintr-o indemnizație anuală pe bunuri fixe.

Cât despre sistemul bancar, acesta este foarte bine conturat, dar secretul bancar cipriot seamănă cu o păcăleală. Acesta este garantat, însă va fi cerut un dosar bancar din țara de origine a proprietarului companiei, fapt care va aduce la cunoștința autorităților respective că societatea a deschis un cont în Cipru. În ceea ce privește conturile cu număr și cele cu pseudonim, acestea nu sunt autorizate.

Alte dezavantaje ale Ciprului ca paradis fiscal ar fi obligativitatea ținerii contabilității, precum și cea a auditării bilanțului contabil. Expertul contabil al firmei trebuie să aibă autorizarea Ministerului de Finanțe.

Cipru este unul dintre cele mai scumpe paradisuri fiscale din lume în ceea ce privește înființarea și menținerea societăților. În cazul în care presiunile exercitate de S.U.A. și interpunerea Siriei împiedică Libanul să revină la statutul de paradis fiscal, Ciprul va mai avea parte de un colac de salvare. În caz contrar, Libanul va oferi mult mai multe avantaje.

** Elveția – falsul paradis fiscal

Deși sintagma „cont bancar în Elveția” a devenit sinonimă cu „cont bancar secret” și, deși Elveția este, fără îndoială, cel mai stabil, sigur și pitoresc loc pentru a ține banii în secret, fapt este că această țară nu constituie un paradis fiscal în adevăratul sens al cuvântului. Impozitele pentru elvețieni sunt foarte ridicate, iar cele pe veniturile realizate de străini sunt de 35%. Bineînțeles, prin băncile elvețiene pot fi făcute aranjamente pentru investiții în afara țării, pentru a evita astfel impozitele ridicate de aici, profiturile fiind transferate apoi tot în conturi elvețiene sigure.

Băncile elvețiene oferă o gamă incredibilă de servicii pe lângă cele bancare regulate, cum ar fi acelea de a acționa ca agenți de brokeraj, comercianți de metale prețioase, administratori de investiții și chiar agenții de voiaj pentru clienții lor. Secretul operațiunilor bancare și al tuturor tranzacțiile comerciale și economice este starea normală în Elveția. Legile cu privire la secretul bancar fac parte din Constituția țării și sunt luate foarte în serios. Elvețienii fac toate eforturile pentru a asigura confidențialitatea operațiunilor bancare ale clienților lor, mergând până acolo încât să folosească plicuri fără antet, adrese de cutii poștale pe care le schimbă frecvent, poștă prin mesageri personali și expedierea corespondenței pentru clienții străini cu ajutorul serviciilor poștale din Franța, Italia sau Germania, pentru a evita astfel ștampila poștei elvețiene. Deși legislația elvețiană a corporațiilor asigură suficientă confidențialitate, pentru a face față necesităților oricărui investitor extern, există prea multe locuri mai ieftine, mai accesibile și mai rapide pentru a înființa corporații.

Recent, prin aplicarea unui tratat americano-elvețian de asistența reciprocă, investigatorii care au lucrat folosind canalele adecvate ale Ministerului Justiției și Departamentului de Stat, au reușit să dobândească date și documentație asupra conturilor din Elveția ale unor infractori americani. Elvețienii înșiși se simt dezamăgiți și jenați de abuzurile comise de infractorii străini prin sistemul lor bancar. Ei se tem, de asemenea, de amenințarea potențială pe care o ridică acestui sistem milioanele de dolari, foarte ușor de câștigat, care i-ar putea tenta pe salariații, altminteri ireproșabili, din rețeaua bancară elvețiană. În mai 1984, a avut loc un referendum național care propunea atenuarea secretului bancar, pentru a permite oficialităților străine din domeniul aplicării legii să aibă acces la documentele legate de infractorii străini. Referendumul a avut rezultat negativ, dar simplul fapt că o asemenea propunere a fost făcută și supusă la vot, a fost un pas în direcția justă.

În ceea ce privește acordurile pentru evitarea dublei impuneri, Elveția are asemenea convenții cu mai multe state, printre care și România.

*** Irlanda – nașterea unui paradis fiscal

Crearea de către guvern, în 1959, a zonei libere Shanon, în scopul încurajării dezvoltării economice, a fost primul pas spre stabilirea statutului de paradis fiscal pentru Irlanda. Majoritatea societăților existente aici sunt supuse unui nivel de taxare scăzut, de 10 %. Concomitent, din aceeași preocupare pentru dezvoltare, guvernul a instituit și Custom House Dock, destinat sectorului financiar, care permite Irlandei să joace un rol de bancă offshore pentru societățile rezidente, ce sunt supuse tot unui impozit de 10 %. Deși la 1 ianuarie 1999, prin aderarea la Uniunea Europeană, Irlanda și-a pierdut statutul teoretic de paradis fiscal, practic, nu s-au schimbat multe în această zonă, Dublin-ul (considerat zonă liberă) fiind foarte uzitat de persoanele fizice, în timp ce Shanon rămâne privilegiul societăților din zonă.

Irlanda oferă avantaje fiscale persoanelor fizice în cadrul Legii Finanțelor din 1969. Pentru a beneficia de aceste facilități, persoana trebuie să fie un artist în sens larg (scriitor, compozitor, pictor, gravor, sculptor, desenator, etc.) și să aibă acordul Comisarului cu veniturile. Nu există impozit pe avere, și nici pe redevențele primite în anumite condiții. În cazul în care un scriitor alege varianta societății pentru administrarea drepturilor sale de autor, odată ce cheltuielile de investiție reprezentând costul de înființare a acesteia au fost achitate, cheltuielile de funcționare nu se vor ridica la mai mult de 1.500 USD pe an. Adevăratul beneficiar nu va fi supus nici unui impozit pe drepturile sale, pe care le va putea primi oriunde în lume.

În ceea ce privește persoanele juridice, numeroase companii și-au stabilit aici unitățile de producție, bine plasate în zona exportului maritim. Societățile trebuie să fie deținute de non-rezidenți (al căror statut este obținut rapid de la Irish Tax Authorities), iar conducerea și controlul trebuie să fie exercitate în afara țării. Sunt necesari cel puțin doi acționari (fiecare cu câte cel puțin o acțiune), și cel puțin doi administratori (care nu trebuie să fie persoane juridice). Numele, precum și alte detalii privind administratorii sunt publicate, în schimb sunt autorizați reprezentanți. Cât despre conturi, acestea trebuie auditate în fiecare an, iar contabilitatea trebuie ținută la Registrar of Companies. Este necesar un sediu social în Irlanda, iar o întâlnire anuală a Adunării Generale este obligatorie.

Societatea poate deschide și menține conturi în Irlanda sau în străinătate, în valutele dorite. Conturile cu număr și cele cu pseudonim nu sunt autorizate. În ceea ce privește controlul schimburilor (reglementat de Central Bank of Ireland), acesta nu există pentru societățile non-rezidente.

Infrastructura țării este foarte bine conturată, având un sistem de telecomunicații foarte bine pus la punct. Costul vieții este moderat, în schimb problemele referitoare la eliberarea Ulster-ului din mâinile britanicilor sunt departe de a fi dispărut.

În ceea ce privește secretul bancar, acesta este garantat. Personalul este, în general, perfect calificat pentru efectuarea tuturor tipurilor de operațiuni financiare internaționale. Avocații irlandezi sunt competenți, nefiind neapărat scumpi.

Irlanda a semnat 12 convenții pentru evitarea dublei impuneri, România nefigurând pe această listă.

Capitolul 8 – Influenta paradisurilor fiscale asupra vietii economice

Prin termenul de „offshore” limbajul de specialitate britanic desemnează un teritoriu situat dincolo de țărm. Cuvântul „offshore” nu este strict definit de legislația anglo-americană, dar este utilizat în practică de către profesioniști pentru a desemna firmele oamenilor de afaceri nerezidenți pe un anumit teritoriu, profiturile care derivă din acestea și, în general, toate operațiunile cu sume de bani, fiind scutite de taxe și impozite.

Potrivit dicționarului anual al revistei The Economist, companiile offshore sunt firme înregistrate în anumite țări sau jurisdicții (cunoscute sub denumirea de paradisuri fiscale), care au o legislație fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte scăzute, atâta timp cât societatea nu desfășoară activități pe teritoriul țării unde este înregistrată.

Cu alte cuvinte este vorba de întreprinderi care nu desfășoară activități comerciale în țara în care au fost înregistrate și care, din punct de vedere al actelor comerciale săvârșite, sunt considerate ca fiind firme străine. O companie offshore nu realizează venituri în țara în care a fost înmatriculată. Teoretic, companii offshore se pot înființa în orice țară din lume, dar nu peste tot se pot obține și avantaje fiscale din acest lucru.

Cu condiția onestității, paradisurile fiscale deschid toate posibilitățile de a face bani, de a investi în alte țări și de a derula o fructuoasă filieră de comerț exterior.

Ce presupune și cum se face înființarea unei companii offshore?

Companiile sunt persoane juridice cu răspundere limitată, societăți pe acțiuni sau fundații de administrare de fonduri, ce au dreptul să exercite orice fel de activitate legală, fără a fi nevoie să se menționeze scopul societății în actele de înregistrare. Totuși, băncile și societățile de asigurare necesită o aprobare specială din partea autorităților.

O companie offshore este instrumentul financiar ideal de planificare și evitare a taxelor, de ridicare a profitabilității unei activități, de coordonare a acesteia într-o libertate valutară deplină, toate acestea înconjurate de o liniștitoare stare de anonimat. Ca orice întreprindere serioasă, suportul profesional într-o asemenea afacere reprezintă un factor fundamental în luarea celor mai bune decizii și în obținerea celor mai bune rezultate.

Cel care dorește să înființeze o companie offshore poate opta între două posibilități: fie se deplasează personal în jurisdicția în care se va înmatricula compania, fie se adresează unui specialist în înregistrarea companiilor offshore (denumit registrator), care are biroul în apropierea reședinței beneficiarului, această ultimă soluție implicând costuri semnificativ mai mici. Dacă se dorește înființarea unei companii offshore noi, trebuie depus un efort pentru alegerea sau găsirea unui bun consultant offshore.

Etapele necesare creării unei companii offshore sunt: alegerea locului înființării unei companii offshore, selecționarea unui consilier profesional care să coordoneze întreaga operațiune (cel mai indicat este un avocat de la o firmă care se ocupă exclusiv cu așa ceva), alegerea denumirii și obiectului de activitate al acestei companii, îndeplinirea tuturor obligațiilor legate de documentație, alegerea formei juridice a firmei și, eventual, a directorilor și a acționarilor nominalizați, iar, după înființarea societății offshore, plătirea taxelor anuale cerute în acest caz.

Unde poate fi înființată o companie offshore?

Compania offshore poate săvârși acte comerciale în orice loc din lume, cu excepția statului în care a fost înmatriculată. Din cauza caracterului offshore, aceste companii nu pot realiza venituri în jurisdicțiile în care s-au înregistrat. De aceea, înainte să își înființeze o companie offshore, un comerciant trebuie să se gândească bine cu cine va face afaceri în viitor. De exemplu, dacă va vrea să efectueze anumite operațiuni pe piața americană, nu ar avea nici un rost să-și înființeze o societate în Delaware sau Wyoming, pentru că profitul astfel obținut nu va fi scutit de impozitare.

La alegerea jurisdicției în care se vrea înființarea unei companii offshore, trebuie să se țină cont și de alți factori:

Cheltuielile de înființare și de reînnoire:

Birourile de consultanță offshore – registratorul – percep taxa de înființare într-o singură sumă care, de obicei, acoperă următoarele servicii (obligatoriu):

Taxa de constituire;

Redactarea actelor constitutive;

Mapa din piele cu actele firmei;

Autentificarea notarială;

Taxa de timbru;

Procesele verbale;

Acțiunile companiei;

Registrul acționarilor;

Ștampila uscată și umedă;

Asigurarea agentului și al biroului registrat pentru primul an de funcționare;

Autentificarea internațională (apostille – convenția de la Haga, 1961).

În mod opțional, în această sumă ar putea intra și costurile legate de:

Acționarul nominalizat;

Administratorul nominalizat;

Contractul de vânzare a acțiunilor;

Împuternicirea dată beneficiarului

Certificate of Good Standing;

Declarațiile de renunțare din

partea funcționarilor nominalizați.

Timpul necesar înființării:

Timpul necesar înființării și înmatriculării unei companii offshore depinde de jurisdicția în care se constituie aceasta. Procedura standard de înființare durează între 10 și 60 de zile. Totuși, beneficiarii pot opta și pentru companii gata constituite – „ready made” – cu funcționari nominalizați. În această situație se pot obține documentele în 24 de ore.

Anonimitatea adevăratului beneficiar:

Trebuie să cântărim cât de importantă este anonimitatea pentru adevăratul beneficiar. De la un paradis fiscal la altul, diferă categoria de date care sunt publice. În zonele care reglementează companiile offshore după modelul american, datele administratorilor și cele ale acționarilor nu sunt făcute publice. În jurisdicțiile care aparțin Coroanei Britanice, identitatea acestora se trece, de obicei, în registrele publice. Pentru înlăturarea acestui neajuns, se folosește instituția funcționarilor nominalizați.

Alte condiții ce pot exista la înființare:

În toate paradisurile fiscale, legea obligă companiile offshore să mențină un birou registrat (adresă registrată) și un agent registrat. Agentul registrat trebuie să fie cetățean al statului în care se înregistrează compania, și are rolul de a ține legătura între companie și organele statului.

În ceea ce privește directorii și acționarii, există zone în care nu există prevederi restrictive cu privire la aceștia. Alte paradisuri fiscale prevăd, însă, anumite condiții obligatorii care trebuie îndeplinite. Aceste condiții se pot grupa în două mari categorii:

condiții privind limitarea numărul minim al directorilor și administratorilor;

condiții legate de cetățenie: această condiție se referă numai la directori și are scopul de a asigura locuri de muncă rezidenților.

Capitalul social nu are o limită minimă în majoritatea paradisurilor fiscale, existând însă și excepții, cum ar fi Liechtenstein. În schimb, există o limitare superioară a capitalului social pentru care se pot emite acțiuni (authorized capital).

Dreptul de proprietate asupra companiei este materializat în acțiuni. Ca în orice societate comercială, și în cazul firmelor offshore dreptul de decizie asupra companiei se concentrează în mâna acționarilor (proprietarilor), care numesc organele de conducere ale firmei, stabilesc politicile comerciale și decid asupra afacerilor.

Companiile offshore înmatriculate în S.U.A. nu emit acțiuni la înființare. Fondatorul poate desemna, imediat după constituire, un manager, și să-i transmită acestuia și dreptul de a emite oricâte acțiuni, în limita capitalului social autorizat

În cazul societăților din teritoriile britanice, acestea nu emit la constituire decât două acțiuni, câte una pentru cei doi acționari care trebuie să existe în mod obligatoriu. Fondatorii transmit beneficiarului dreptul lor de proprietate asupra acțiunilor. Din acest moment, adevăratul stăpân al companiei este beneficiarul, care deține și acțiunile. Decizia asupra emiterii de noi acțiuni aparține de asemenea acestuia.

Specializarea jurisdicțiilor offshore

La prima vedere, pare neimportantă țara în care s-ar înființa o companie offshore, dacă pornim de la premisa că acestea au un nivel de impozitare zero (sau foarte aproape de zero), iar anonimitatea este garantată prin lege.

Totuși, diferitele țări care pot fi incluse pe lista paradisurilor fiscale au dobândit, fiecare, un specific propriu. Centrele offshore sunt specializate, în primul rând, în funcție de serviciile pe care le oferă.

Astfel, Panama, Gibraltar, Malta și Liberia sunt specializate în oferirea de pavilioane de complezență societăților ce se ocupă cu transportul comercial maritim și fluvial; Bahamas, Cayman și Luxemburg și-au rezervat industria financiar-bancară; Monaco și Insula Man se ocupă în principal cu managementul valorilor (mobiliare, imobiliare, financiare etc.); Insulelor Bermude le revine domeniul asigurărilor și reasigurărilor; Guernesey este în fruntea fondurilor de investiții offshore, iar Jersey se vrea a fi placa turnantă a băncilor offshore.

Tot în Insula Cayman se află și afacerile ce privesc asigurările medicale, precum și trusturile offshore, în timp ce Arhipelagul Barbados este specializat în corporațiile străine de import-export. Irlanda este paradisul artiștilor, ocupându-se, însă, și de fondurile de investiții (împreună cu Guernesey).

Un alt factor în alegerea jurisdicției optime este cel geografic.

De exemplu, investitorii din S.U.A. și Canada se îndreaptă spre zona Caraibelor, cei din Regatul Unit preferă țările Commonwealth-ului, pe când Ciprul acoperă nevoile crescânde ale Estului european. Afaceriștii spațiului vecin Oceanului Indian aleg, de obicei, Mauritius, iar cei din Uniunea Europeană investesc în Portugalia (Madeira) și Irlanda.

Obiectul de activitate al companiilor offshore

Întrebarea care se pune cel mai des de către cei ce vor să înființeze o companie offshore este: „Când și cum ar trebui să se utilizeze o companie offshore?”. Răspunsul la această întrebare este dificil de dat, având în vedere că sunt tot atâtea metode de a utiliza o companie offshore, câți oameni de afaceri și interese există:

Comerț internațional: firmele rezidente în țări cu impozite ridicate, care desfășoară activități de comerț internațional, pot reduce, cu ajutorul companiilor offshore, impozitul pe profit, prin transferarea profitului în conturile firmei offshore. Astfel, exportatorul va revinde la un preț foarte scăzut mărfurile, companiei offshore, care va revinde mai scump unui terț. Firma-subiect al impozitului pe profit va înregistra un profit mult mai mic decât l-ar fi realizat prin vânzarea directă adevăratului cumpărător. Marea parte a profitului realizat prin tranzacția internațională se realizează în conturile firmei offshore, și, deci, nu se impozitează. În cazul importurilor, mărfurile se vor importa de către firma offshore, care, la rându-i va „vinde” firmei importatoare propriu-zise la un preț cât mai apropiat de cel la care aceasta din urmă le va comercializa pe piața internă. Astfel, firma importatoare va avea un profit foarte mic, majoritatea acestuia rămânând în conturile firmei offshore.

Investiții: companiile offshore de investiții se pot folosi pentru realizarea unor investiții care vor duce la profituri mari. Astfel, aceste profituri vor fi puse la adăpost de impozite mari, iar prin societatea offshore se poate asigura și anonimatul adevăratului investitor. Un alt avantaj îl constituie faptul că în conturile companiei se pot păstra devize fără îngrădire, eliminându-se pierderile datorate de diferențele de curs. Prin aceasta, există posibilitatea repatrierii în valută a dividendelor (obținerea legală de profit în valută).

Tranzacții imobiliare: o companie offshore care este proprietara unui imobil poate economisi importante sume de bani la înstrăinarea acesteia, dacă transmiterea proprietății se realizează indirect. Acest lucru se poate face prin transferul acțiunilor la noul proprietar.

Consultanță: prin plata contravalorii unor servicii de consultanță (ca de exemplu: contabilitate, marketing, analiză economică, asistență juridică, etc.), se pot transfera în conturile firmei offshore (de tip holding, în general) sume importante, fără să se plătească impozit pe profit.

Operațiuni bursiere: dacă aceste operațiuni sunt efectuate de companii offshore, atunci profitul rezultat nu este supus impozitării.

Operații de lohn: compania offshore este mijlocul cel mai răspândit prin care se reduce impozitul realizat în urma executării contractului de lohn.

Transport maritim comercial: în ultimii ani a existat un transfer larg de înregistrări de nave din jurisdicțiile lor în jurisdicții de complezență, ca Malta, Panama, Liberia, care au niște flote de invidiat, tocmai datorită legislațiilor favorabile transportului maritim comercial existente aici (de exemplu, legea ipotecii), precum și a lipsei de impozitare.

Bănci, societăți de asigurare, reasigurare, leasing: nu sunt permise în toate paradisurile fiscale, iar acolo unde sunt permise este nevoie de o licență specială emisă de autorități. În ceea ce privește băncile, de obicei doar băncile importante pe plan internațional primesc această acreditare. Băncile pot fi de două tipuri: tip A (UNRESTRICTED) – care pot opera atât pe piața internă, cât și pe cea externă, sau de tip B (RESTRICTED) – care nu pot efectua decât tranzacții cu non-rezidenți. Cât despre societățile de asigurare-reasigurare, acestea sunt de cele mai multe ori captive (adică sunt deținute sau controlate de o altă societate, având drept obiect principal acoperirea necesarului de asigurări, și, în al doilea rând, efectuarea de operații pe piață – practic, societăți de autoasigurare oficializate). Societățile captive de asigurare-reasigurare au apărut în perioada 1920-1930 din necesitatea contracarării unor dificultăți ivite în plasarea riscurilor mari pe piețele convenționale de asigurări directe. Ulterior, serviciile oferite de acestea s-au diversificat, la baza extinderii companiilor captive de asigurare-reasigurare stând și alte motive, cum ar fi: controlul direct al pragului de asigurare, extinderea producției prin asigurare, îmbunătățirea mișcării fondurilor și eficienței investițiilor, posibilitatea creșterii investițiilor, evitarea restricțiilor monetare, dar, înainte de toate, evitarea impozitelor.

Rezidență / vize: deținerea unei companii offshore înlesnește obținerea de vize pentru acționarii și angajații săi, iar în unele jurisdicții poate chiar facilita obținerea de rezidență permanentă, conducând ulterior la obținerea cetățeniei.

Operațiuni bancare: prin înregistrarea de companii offshore, se pot deschide ușor conturi bancare la marile bănci din lume, obținând astfel toate serviciile bancare de care beneficiază lumea modernă (cecuri valutare, cărți de credit, acreditive, scrisori de garanție etc.), vitale desfășurării unei activități internaționale la nivel înalt.

Reputație internațională: majoritatea jurisdicțiilor offshore se bucură de o anumită reputație. Între ele, desigur că unele sunt mai bine cotate decât altele. Cele mai bine cotate ar fi S.U.A. și teritoriile Coroanei Britanice, după care urmează Irlanda, Luxemburg, Malta și Cipru, apoi celelalte: Panama, insulele din Caraibe etc.. Desigur că această ierarhie este relativă și își găsește locul mai ales în cazul tranzacțiilor financiare foarte mari.

Documentația unei companii offshore

Documentația necesară companiilor offshore înmatriculate în S.U.A. diferă de cea a unei societăți înregistrate în domeniile Coroanei Britanice. Totuși aceste diferențe sunt, după cum se va vedea, mai mult de ordin formal, procedura fiind, în mare, aceeași.

Documentația unei companii înmatriculate în S.U.A.

Certificate of Incorporation (Certificat de înmatriculare)

În general, fondatorul formal al societății este asigurat de către consultantul offshore. Nu trebuie să se confunde fondatorul formal cu acționarul, primul având doar un rol tehnic. Majoritatea societăților se constituie de către un singur fondator.

Originalul acestui act rămâne la Departamentul de Stat pentru Comerț (corespondentul Registrului Comerțului din România) și doar o copie se remite beneficiarului.

Organul emitent este Secretariatul de Stat. Certificatul dovedește că societatea a fost înființată și înmatriculată legal și conține:

Denumirea companiei;

Capitalul social autorizat;

Numele și adresa fondatorului;

Numele și adresa reprezentantului registrat;

Obiectul de activitate.

Unanimous Consent In Lieu of Organization Meeting of Incorporators (Procesul verbal al Adunării Constitutive)

Deoarece firmele constituite în S.U.A. au, de regulă, un singur fondator, nu se poate vorbi în sens strict de o Adunare Constitutivă. De fapt, actul în sine cuprinde hotărârile luate de fondator în numele acesteia, și conține:

Numirea primului manager al firmei;

Împuternicirea primei echipe manageriale de a săvârși toate actele necesare constituirii și înmatriculării societății;

Împuternicirea managerilor de a săvârși acte inerente funcționării companiei: deschidere de cont, emitere de acțiuni, încheiere de contracte comerciale etc..

Acest act se remite în original beneficiarului – care este, de obicei, și primul manager al firmei, și dovedește dreptul acestuia de a acționa în numele firmei.

În dreptul american, fondatorul nu trebuie să subscrie acțiuni. De aceea, primul manager preia o companie fără capital social. Acest fapt prezintă o importanță deosebită: nu este necesară vărsarea capitalului social. De asemenea, în ceea ce privește beneficiarii români, nu este necesară autorizarea BNR.

By Laws (Statutul)

Elaborarea statutului este lăsată în sarcina comitetului director. Din această cauză, beneficiarul va primi un text gata elaborat, pe care, în principiu, nu-l va putea modifica, dar care este conceput în așa fel încât să permită efectuarea oricăror acte comerciale. Formularea standard este următoarea: „Compania poate efectua orice activitate comercială, cu excepția activităților de asigurare, de reasigurare, bancare și de leasing.” Pentru aceste activități exceptate este, de obicei, nevoie de licențe speciale, iar în unele paradisuri fiscale este complet interzisă o astfel de activitate pentru firmele offshore.

Corporate Records / Company Kit (Mapa actelor societății)

Este o mapă din piele în care sunt cuprinse diferitele acte, imprimate: coli cu antet, procese verbale, acțiunile, registrul acționarilor etc..

Ștampila societății

În țările anglo-saxone se folosește foarte mult ștampila uscată (sau timbrul sec). La noi, asemenea ștampile se pot vedea la actele emise de poliție, poștă, C.F.R., sau în actele notariale.

Documentația unei companii înmatriculate în teritorii britanice

Memorandum of Association (Contractul de societate)

Agentul registrator asigură fondatorii. De obicei, companiile sunt constituite de către doi fondatori, care vor subscrie primele acțiuni ale firmei – fiecare câte o acțiune. Contractul de societate este dovada materială a constituirii companiei, și conține:

Denumirea societății;

Numele și adresa reprezentantului registrat;

Obiectul de activitate;

Valoarea nominală a acțiunilor;

Numărul de acțiuni subscrise.

Procesul verbal al Adunării Constitutive

Acest proces verbal reglementează următoarele:

Modul de emitere a acțiunilor;

Condițiile de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor;

Numirea funcționarilor în organele de conducere ale firmei;

Modul de convocare a Adunării Generale;

Modul în care se pot adopta hotărârile;

Modul de funcționare a organelor de conducere.

Certificate of Incorporation (Certificat de înmatriculare)

Acest act emană de la organul îndreptățit a efectua înregistrarea societăților comerciale (judecătorie, cameră de comerț, secretariat de stat etc.), și conține:

Denumirea societății;

Data înmatriculării;

Numărul sub care s-a înregistrat compania.

Acțiunile

Dacă la constituire s-au emis acțiuni, beneficiarul le va primi. Acestea se pot prezenta în diferite forme, de la acțiunile adevărate, „originale”, la copii xerox ale acestora, dar purtând semnăturile și ștampila uscată în original. Această lejeritate formală este admisă pentru că nu suportul material al actului este cel ce îi conferă putere juridică, ci conținutul său: semnăturile și ștampila.

La acțiunile subscrise de fondator – în cazul în care acestea există – se atașează și câte un contract de vânzare al acestora semnat de fondator (ca vânzător), dar nedatat și cu numele cumpărătorului în alb.

Articles of Association (Statutul)

Statutul reglementează modul de funcționare al societății. Fondatorii sunt, de regulă, primii manageri.

Autentificări notariale și internaționale

Actele tuturor companiilor offshore sunt autentificate de notari de stat rezidenți în statul în care se înmatriculează societatea și sunt supra-autentificate cu apostille – o autentificare internațională instituită prin prevederile Convenției de la Haga din 1961. Apostille emană fie de la guvernator, fie de la Secretariatul de Stat pentru Comerț sau Companii al statului în care se constituie firma.

Mapa actelor societății (Company Register / Company Ledger / Corporate Records) și ștampila societății sunt identice cu cele descrise la societățile americane.

Forma juridică a unei societăți offshore

Companiile offshore sunt, de regulă, fie societăți cu răspundere limitată, fie societăți pe acțiuni. Niciodată nu vom întâlni societăți de persoane cu statut de companie offshore.

Limited Liability Company (Societate cu răspundere limitată)

Acest tip de companii se poate constitui în S.U.A. Forma juridică are la bază tipul german de societate cu răspundere limitată și a fost reglementată pentru prima dată în statul Wyoming, în 1997. Asociații răspund pentru obligațiile sociale în limita aportului la capitalul social.

Impozitarea companiilor de acest tip este diferită de regimul de taxare a societăților cu forma juridică Corporation. Sistemul de impozitare este „cursiv” (flow through taxation). Această modalitate a fost creată prin regulamentul IRS 88-76,1088 Wyoming, conform căruia nu compania datorează impozitul, ci acționarii săi, dacă aceștia nu hotărăsc altfel.

Pentru ca o societate cu răspundere limitată să fie scutită de impozit în S.U.A., trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Acționarii companiei să fie nerezidenți în S.U.A.;

Compania să nu desfășoare comerț în S.U.A. sau cu firme din S.U.A.;

Societatea să nu aibă un sediu permanent în S.U.A., altul decât biroul registrat.

Conform celor de mai sus, pentru a avea o configurație scutită de impozit, trebuie ca acționarii companiei să fie persoane fizice sau juridice rezidente în paradisuri fiscale, deoarece, în conformitate cu prevederile actului normativ mai sus amintit, acționarii datorează impozitul pentru profitul realizat de firmă.

Corporation (Societățile pe acțiuni)

Ca și companiile cu răspundere limitată, societățile de tip corporație se pot constitui în Statele Unite. Denumirea generică de corporație se referă la societățile pe acțiuni, chiar dacă în denumirea acestora întâlnim cuvintele: Limited, Incorporated sau abrevierile lor. Spre deosebire de societățile pe acțiuni recunoscute de dreptul românesc, cele din S.U.A. se pot constitui și fără capital social.

Societățile de tip corporație sunt obiectul impozitului federal american. Aceste companii nu trebuie să plătească impozit dacă nu obțin profit și nu se înregistrează la organele fiscale americane. Nu s-a întâmplat niciodată ca organele fiscale să întreprindă acțiuni represive la adresa unei corporații care să nu-și fi desfășurat activitatea în S.U.A., și nu a plătit impozit.

International Business Company

Companiile de acest tip sunt specifice zonelor aparținând Coroanei Britanice. Sunt societăți pe acțiuni, dar se înființează de către 1-2 fondatori, care nu au nici un drept patrimonial asupra firmei. Firma este practic deținută de cel care subscrie acțiunile. Totuși, decizia de emisiune a acțiunilor aparține fondatorilor, sau persoanelor desemnate de aceștia.

Ce sunt funcționarii nominalizați?

Funcționarii nominalizați reprezintă un mod eficace pentru păstrarea anonimatului. În cazul în care un beneficiar nu dorește, dintr-un motiv sau altul, ca numele său să apară în actele constitutive ale companiei, acesta recurge la folosirea funcționarilor nominalizați, care vor apărea în toate documentele publice, rolul lor fiind, însă, doar unul formal. Această metodă de ascundere a identității adevăratului beneficiar se folosește mai ales în cazul companiilor înregistrate în teritoriile britanice, pentru că acolo numele și adresele acționarilor și ale administratorilor se trec în registrele publice.

Funcționarii nominalizați nu au drept de semnătură și nici nu știu unde are societatea deschis cont. Drept de semnătură are doar beneficiarul adevărat al firmei.

Din punctul de vedere al autorităților, instituția funcționarilor nominalizați înseamnă un număr destul de important de locuri de muncă, precum și încasarea unor taxe pentru oferirea acestor servicii investitorilor străini.

Acționarii nominalizați

Acționarii nominalizați sunt persoane fizice sau juridice care acceptă să joace rolul acționarului în locul adevăratului acționar.

Pentru ca această persoană interpusă să nu abuzeze de încrederea proprietarului, practica juridică a instituit o triplă garanție:

La constituirea companiei, acționarul nominalizat dă o declarație de renunțare la funcție (Letter of Resignation), semnată, dar nedatată. Astfel, proprietarul de drept poate demite retroactiv acționarii, fiind declarate nule toate actele săvârșite de acționarul nominalizat în cauză după data trecută pe declarația de renunțare la funcție;

Acțiunile companiei sunt transmise adevăratului beneficiar împreună cu contractul de vânzare al acestora, semnat de acționarul nominalizat;

Acționarii nominalizați îl numesc director cu puteri depline pe beneficiar, care poate, în acest fel, să acționeze în numele și pe seama societății.

Directorii nominalizați

În cazul în care beneficiarul nu dorește să apară în acte nici măcar ca director al societății, numit de acționarii nominalizați, atunci el poate recurge la directori nominalizați. Astfel, compania offshore se va baza pe următorul mecanism:

Acționarul nominalizat numește pe directorul nominalizat, și

Directorul nominalizat dă o procură de împuternicire generală (General Power of Attorney) beneficiarului, în baza căreia acesta poate încheia acte și acționa în numele și pe seama societății. Acest document este necesar la: deschidere de cont, încheieri de contracte, angajări de credite etc..

În cazul directorilor nominalizați, la garanțiile acordate beneficiarului de către acționari – descrise mai sus – se mai adaugă următoarele:

Contractul de trust (Degree of Trust) – prin care directorul nominalizat se obligă să execute numai și numai ordinele beneficiarului. Încălcarea acestui contract se sancționează de către legea anglo-saxonă cu pedeapsă privativă de libertate;

Declarația directorului nominalizat prin care garantează beneficiarului că nu a săvârșit nici un act în numele societății (Non-Trading Letter).

Instituția directorilor nominalizați este importantă mai ales din cauza domiciliului stabil pe care trebuie să îl aibă directorul unei companii. De exemplu, conform legilor fiscale germane, dacă directorul unei companii înmatriculate în Belize este domiciliat în Germania, atunci societatea offshore poate fi impozitată în Germania. De ce? Pentru că legea germană presupune că, dacă directorul societății are domiciliu stabil în Germania, atunci această companie este administrată din Germania, în consecință are un sediu permanent aici (OECD spune că „sediile sunt, în special, locul administrării”), și orice venituri relaționate cu acesta sunt impozabile.

Iată de ce este mai practică utilizarea serviciilor centrului de administrare. Situația fiscală a companiei va fi mai favorabilă dacă ea este condusă de o persoană cu domiciliul în țara în care se aplică reducerea de impozit.

Taxa anuală de reînnoire

Societățile offshore, deși scutite de impozitul pe profit, trebuie să plătească o taxă anuală, independent de capitalul social, cifra de afaceri sau profitul realizat. În toate paradisurile fiscale, companiile offshore trebuie să mențină un birou registrat (adresă registrată) și un agent registrat, cetățean al țării în care s-a înmatriculat compania. Toate aceste servicii obligatorii se efectuează contra cost.

Taxele de reînnoire reprezintă, deci, contravaloarea taxei anuale datorate statului în care compania a fost înmatriculată, împreună cu cheltuielile legate de menținerea biroului registrat și de onorariul agentului registrat.

În cazul în care compania are și funcționari nominalizați, atunci la cheltuielile de mai sus se adaugă și onorariul acestora.

În cazul în care aceste taxe – care variază între 10 și câteva mii de dolari americani pe an – nu se achită la timp, compania se radiază din oficiu, încetându-și astfel existența. Astfel, toate bunurile proprietate a companiei devin vacante și intră în proprietatea statului în care se află acestea.

Conturile bancare ale companiilor offshore

Conturile societății offshore pot fi deschise oriunde în lume. Totuși, la alegerea băncii la care se va deschide contul trebuie avute în vedere următoarele criterii:

Banca să își desfășoare activitatea de mai mult timp și să se bucure de un bun renume în mediile financiar-bancare. Nu este recomandată deschiderea contului la o bancă necunoscută (gândindu-ne că beneficiem de anonimat) pentru că se pot crea neplăceri (exemplele românești Dacia Felix și Credit Bank sunt suficiente). Se poate întâmpla ca banca partenerului de afaceri să nu accepte acreditivul deschis la o asemenea bancă, lucru care nu se poate întâmpla în cazul folosirii serviciilor unor bănci renumite, cu tradiție;

Banca trebuie să fie într-o țară stabilă din punct de vedere politic și economic, și în care statul să garanteze prin lege investițiile străine. La fel de important este, însă, și ca aceste legi să fie aplicate, nu doar să existe pe hârtie. Nu este bine să se deschidă un cont bancar într-o țară frământată de crize politice sau economice;

Banca trebuie să se afle într-o țară în care secretul bancar să fie strict respectat;

Jurisdicția în care este banca trebuie să aibă o legislație valutară liberală, care să nu restricționeze ridicarea de numerar, sau volumul banilor transferați în străinătate;

Dacă se ridică frecvent numerar, evident că nu se recomandă ca țara în care s-a deschis contul să fie foarte îndepărtată;

Trebuie căutată o bancă la care se pot efectua operații în cont fără ca titularul să fie nevoit să se deplaseze personal la bancă, ci să poată utiliza în acest scop telefonul, faxul sau computerul (e-banking).

Efectuarea operațiilor de cont din străinătate

La semnarea contractului de cont bancar, titularul va depune și specimenele de semnătură. Pe formularul pentru înregistrarea semnăturii clientului, se trec și parolele, pe care nu le cunosc decât el și ofițerul de cont. Dacă se dorește efectuarea de plăți atunci se transmite băncii, prin fax, ordinul de plată, cu menționarea, pe acesta, a parolei. După transmiterea ordinului de plată ofițerul va lua legătura telefonic cu titularul și îi va cere o confirmare înaintea executării ordinului.

Nu există restricții în ceea ce privește operațiile financiare. Pentru efectuarea plăților nu trebuie prezentat contractul care este izvorul obligației de plată. Este suficientă transmiterea prin fax a ordinului de plată și confirmarea ofițerului de cont.

În ceea ce privește ridicarea și scoaterea de numerar din țară, de asemenea nu sunt probleme în majoritatea cazurilor. De la bancă se poate ridica numerar fără nici o îngrădire. Permisiunea pentru scoaterea banilor din țară este acordată de către bancă din oficiu, la ridicare.

Restricții s-ar putea să existe numai la depunerea de numerar. În general, se pot depune fără justificare sume de până la 20.000 USD, zilnic (spre deosebire de România, unde se pot depune numai până la 9.000 EURO fără justificare). La sume mai mari, trebuie dovedită proveniența acestora, acest lucru impunându-se mai ales după ce scandalurile de spălări de bani au luat amploare.

Pe aceste conturi se pot deschide și cărți de credit, acestea având valoarea egală cu suma transferată din contul curent în contul carte.

Trebuie, însă, să se aibă în vedere faptul că nu toate băncile deschid conturi pentru companii offshore.

Avantajele constituirii unor firme offshore

A opera în sistem offshore înseamnă a avea o societate într-o jurisdicție străină, de unde se pot extrage sume neimpozabile. Această societate poate fi un trust, o corporație, o societate cu răspundere limitată sau poate fi vorba de un cont bancar personal.

De pe urma unor companii offshore se pot trage multiple foloase. Beneficiarul acestor avantaje este acționarul, directorul sau beneficiarul companiei offshore (mascat de funcționarii nominalizați). Aceste persoane dețin dreptul de dispoziție asupra unei companii ale cărei obligații fiscale, și nu numai, sunt foarte mici.

Principalul avantaj al utilizării unei companii offshore este de natură pur fiscală. Profitul trebuie repartizat astfel, încât cea mai mare parte a acestuia să rămână în conturile companiei offshore. Societățile offshore prezintă și anumite avantaje secundare, care nu sunt de natură fiscală. Acestea sunt:

Contabilitatea – cu puține excepții, în majoritatea paradisurilor fiscale legea nu prevede obligativitatea ținerii unei contabilități pentru companiile offshore.

Administrarea devizelor – în conturile firmei offshore se pot păstra valute fără nici un fel de restricții, evitându-se astfel pierderile generate de diferențe de curs la repatriere.

Prestigiu – foarte mulți oameni de afaceri din Europa de Est și Asia înființează companii offshore din următorul motiv: nu este același lucru dacă pe cartea de vizită a unui om de afaceri apare adresa unei firme din Skopje, sau a unei firme străine cu birourile în Delaware, S.U.A.

Fiecare investitor serios și de succes gândește în primul rând pe termen lung. Instituțiile de profil și investitorii privați se confruntă cu aceste tendințe în încercarea lor de a-și diversifica portofoliul internațional. Considerând riscul ca fiind inerent în investițiile în țările în curs de dezvoltare – unde orice disfuncție economică se poate ivi pe neașteptate – investitorii privați, mai ales cei care nu își pot permite să ia decizii importante în mod independent, își îndreaptă privirile către module colective de investiții, incluzând parteneriate, trusturi unite și fonduri.

Stabilirea unei companii în sistem holding sau trust

De obicei, o companie offshore sau un trust își propune să păstreze valorile sau alte bunuri ale acționarilor.

De aceea, trustul sau compania sunt înmatriculate ca filiale sau sucursale ale unei societăți-mamă, care va controla permanent operațiunile comerciale. Există însă câteva obiecte de activitate ce nu pot fi transferate în statutul unui trust sau al unei companii holding. Trustul poate opera tranzacții comerciale ca o entitate separată, făcând însă numai operații de administrare a bunurilor sale:

Acumularea valorilor sub formă de dividende, acțiuni sau părți sociale: odată scăpați de sub brațul de fier al fiscalității, acționarii sunt liberi să-și găsească oportunități de investiție mult mai atractive pe piața internațională;

Acumularea de câștiguri nelimitate de pe urma asigurărilor: compania poate efectua operațiuni de asigurare-reasigurare oriunde în lume;

Stabilirea unor operații de transport maritim sau aerian internațional;

Crearea companiilor subsidiare: în această situație impozitarea poate fi minimalizată în statul de unde provine investitorul, vânzând sau efectuând o operație de leasing înapoi de la compania-mamă către cea offshore. Orice operațiune internațională poate fi efectuată, cu condiția suportării costurilor filialei offshore de către compania-mamă. Orice întreprindere care operează în mediul offshore poate beneficia de nenumărate avantaje economice sau fiscale din partea autorităților jurisdicției respective, cu condiția contribuirii la creșterea economică locală;

Acordarea de servicii de consultanță: acestea pot fi oferite de către agenții calificate în plan internațional, colectând astfel onorarii în afara jurisdicției locale, sume ce sunt plasate direct în contul offshore;

Proprietatea intelectuală: componentele proprietății intelectuale și industriale, ca de exemplu dreptul de autor și patentele, pot fi înregistrate într-o companie intermediară, care mai apoi poate acorda licențe de uz internațional. În acest domeniu se poate jongla cu succes în ceea ce privește legislația jurisdicției în cauză, datorită existenței unor considerente de dublă impunere;

Crearea unei bănci offshore: se pot aduce servicii bancare din țara investitorului, însă acest lucru va fi restricționat de anumiți factori.

Planificarea și managementul fiscal internațional

Planificarea reprezintă esența operațiunilor de tip offshore. Mulți oameni de afaceri sunt tentați să treacă granițele țărilor de origine din cauza impozitelor și taxelor împovărătoare, și să își constituie firme în alte state.

Planificarea taxelor este un sistem bazat pe legislația permisivă din punct de vedere fiscal a unor state, permisivitate ce se referă la activitățile desfășurate pe teritoriul propriu.

În era afacerilor fără frontiere, investitorii avertizați trebuie să caute oportunități care prezintă un grad minim de risc în vederea celui mai bun randament. Aceste constrângeri conduc în mod automat la circuitul internațional.

Orice investitor cunoaște faptul că un paradis fiscal impozitează foarte puțin, sau chiar deloc, venitul companiilor înregistrate pe teritoriul lor, dar care efectuează operațiuni comerciale în alte colțuri ale lumii. Astfel, profitul realizat în țara de origine va reveni de drept corporației situate în paradisul fiscal cu care aceasta are un tratat de evitare a dublei impuneri. Astfel, venitul va trece printr-o companie offshore cu taxe mici sau chiar fără taxe, deoarece termenii tratatului stipulează o astfel de rată. Și totuși, dacă venitul plătit este al unei persoane și nu al unei companii, persoana respectivă va fi impozitată ca atare. De aici rezultă expansiunea domeniului offshore.

Politica guvernamentală a statelor dezvoltate în ceea ce privește taxele și impozitele se opune în mod hotărâtor paradisurilor fiscale. În practică, însă, această politică a devenit ambivalentă, reflectând conflictele nerezolvate între următoarele:

Eficiența administrativă;

Menținerea unei echități a taxelor între statele puternice și alte state în curs de dezvoltare;

Nevoia unei politici de fair-play în impozitarea investițiilor străine;

Considerații de politică și diplomație în relațiile internaționale;

Promovarea investițiilor în țările dezvoltate.

Până acum, s-au obținut din partea statelor dezvoltate politici ambigui și o serie întreagă de compromisuri legislative care nu au avut darul să rezolve conflictele deja existente, dar care, prin neclaritatea lor, au menținut doza de respect de care se bucurau paradisurile fiscale.

Cu acordul tacit al administrațiilor din mai multe state occidentale, corporațiile de peste mări pot fi ușor manipulate sau redirecționate de către acționarii angajați în operațiuni comerciale. De exemplu, o persoană care deține bunuri producătoare de venit (acțiuni sau titluri de stat), le poate transfera către o corporație străină, fondată într-o jurisdicție cu impozit zero. Venitul obținut de către corporația offshore nu este taxat nici de către statul de rezidență al acționarului, și nici de către paradisul fiscal. Astfel, bunurile rămân sub controlul rezidentului din statul cu fiscalitate ridicată, dar venitul nu este supus impozitelor decât în cazul repatrierii. Acționarul va fi impozitat în momentul vânzării titlurilor de valoare, dar cu o valoare inferioară. În cazul în care acțiunile nu vor fi vândute până la moartea proprietarului, stocul respectiv va reveni moștenitorilor săi legali fără a fi impozitate, iar aceștia vor putea lichida din punct de vedere juridic compania offshore fără a mai plăti alte taxe (pe motivul decesului proprietarului), transferând bunurile și valorile în propria țară, sau într-o altă jurisdicție cu fiscalitate redusă.

O altă asemenea manipulare vizează marile corporații-mamă, care își vând produsele unei filiale sau unei companii dintr-un paradis fiscal. Compania-mamă vinde filialei la un „profit zero”, iar apoi aceasta vinde mărfurile mai departe beneficiarilor, scoțându-se astfel un profit considerabil. Majoritatea acestor afaceri se fac numai pe hârtie.

Totuși, pentru a descuraja abuzurile, majoritatea țărilor dezvoltate și-au revăzut propriile sisteme de impozitare, astfel încât asemenea „tehnici” pot fi considerate ilegale. Variații ale acestora sunt, însă, considerate elemente de bază în planificarea internațională a taxelor.

Și totuși, majoritatea persoanelor fizice sau juridice care fac investiții peste hotare nu operează în sistem offshore. Guvernele știu acest lucru și profită de pe urma acestei situații. Asta pentru că, a evita fiscul, chiar și legal, nu convine deloc autorităților, care sunt preocupate doar să strângă cât mai mulți bani în vistierie.

Pe de altă parte, fiecare națiune dezvoltată din lume își trimite o parte din propriul capital de investiții către societățile offshore. Guvernele joacă constant la ruleta internațională a banilor. Islanda operează prin băncile suedeze. Rusia are o puternică bancă în Elveția (Woschood Handelsbank), China își câștiga o mare parte din valută prin intermediul societăților comerciale sau financiare din Hong Kong, agențiile guvernamentale ale S.U.A. au nenumărate conturi în St. Vincent & Grenadine și în Bahamas.

Principalul motiv pentru care banii sunt „expatriați” este atitudinea duală a autorităților în ceea ce privește sistemul financiar al străinilor sau al propriilor instituții. Numai guvernele sortite pieirii vor avea îndrăzneala să confiște sau să naționalizeze investițiile străine. Din contră, autoritățile fiecărui stat ce se dorește civilizat și are nevoie de resurse vor să atragă capital străin și vor căuta cele mai „năstrușnice” metode pentru a avea succes în această acțiune.

În continuare, vom da câteva exemple despre cum se pot folosi companiile offshore pentru a scăpa de fiscalitate.

Exemplul 1

Firma International Trading, înmatriculată în București, exportă paltoane în Letonia. Prețul de achiziție de la un producător român este de 20 USD / bucata, iar prețul de vânzare acceptat de cumpărătorul leton este de 50 USD / bucata. Cantitatea tranzacționată este de 100.000 de bucăți.

a) Situația contabilă a tranzacției fără implicarea unei firme offshore:

venituri 100.000 x 50 = 5.000.000 USD

cheltuieli 100.000 x 20 = 2.000.000 USD

profit brut 3.000.000 USD

impozit pe profit 25% 750.000 USD

profit net 2.250.000 USD

b) Situația contabilă a tranzacției cu implicarea unei societăți offshore

Patronul firmei International Trading, domnul Dumitrescu, este și beneficiarul unei companii offshore înmatriculate în Costa Rica (țară cu care România are o convenție de evitare a dublei impuneri): Notax Ltd. Paltoanele sunt mai întâi vândute firmei offshore la prețul de 20,5 USD / bucata, după care aceasta le va vinde cumpărătorului leton la prețul stabilit de 50 USD / bucata.

Situația contabilă a firmei românești:

venituri 100.000 x 20,5 = 2.050.000 USD

cheltuieli 100.000 x 20 = 2.000.000 USD

profit brut 50.000 USD

impozit pe profit 25% 12.500 USD

profit net 37.500 USD

Situația contabilă a firmei offshore:

venituri 100.000 x 50 = 5.000.000 USD

cheltuieli 100.000 x 20,5= 2.050.000 USD

profit brut = profit net 2.950.000 USD

Astfel, profitul realizat în conturile companiei offshore nu este impozitat, ajungându-se, după cum se observă, la un profit total de 2.987.500 USD și o reducere de impozit pe profit de 737.500 USD.

Exemplul 2

Societatea românească Fructcom importă din Grecia portocale, la prețul de 0,2 USD / kg, iar prețul echivalent pe piața internă este de 1 USD / kg. Cantitatea tranzacționată este de 200.000 kg.

a) Situația contabilă a tranzacției fără implicarea unei companii offshore:

venituri 200.000 x 1 = 200.000 USD

cheltuieli 200.000 x 0,2 = 40.000 USD

profit brut 160.000 USD

impozit pe profit 25 % 40.000 USD

profit net 120.000 USD

b) Situația contabilă a tranzacției cu implicarea unei firme offshore:

Patronul firmei românești, domnul Iorgovan, este și beneficiarul firmei înmatriculate în Delaware (S.U.A. având un acord tarifar dublu cu România). Această companie va cumpăra portocalele la prețul de 0,2 USD / kg și le va revinde societății românești la prețul de 0,95 USD / kg. Cantitatea de marfă importată și prețul pe piața internă rămân neschimbate.

Situația contabilă a firmei Fructcom:

venituri 200.000 x 1 = 200.000 USD

cheltuieli 200.000 x 0,95 = 190.000 USD

profit brut 10.000 USD

impozit pe profit 25 % 2.500 USD

profit net 7.500 USD

Situația contabilă a societății offshore:

venituri 200.000 x 0,95 = 190.000 USD

cheltuieli 200.000 x 0,2 = 40.000 USD

profit brut = profit net 150.000 USD

După cum se observă, profitul cumulat net este de 157.500 USD, iar reducerea de impozit este de 37.500 USD.

Exemplul 3

S.C. Romanoproduct S.R.L. a înregistrat, în anul 2002, un profit de 1.000.000 USD, pentru care ar fi trebuit să plătească un impozit de 250.000 USD. Astfel, profitul net ar fi fost 750.000 USD.

În anul 2001, acționarii acestei societăți înființaseră în Costa Rica o societate de asigurări, la care și-au asigurat toate utilajele. Prima de asigurare pentru această operație a fost de 999.900 USD. Societatea de asigurare captivă a reasigurat utilajele la Lloyd’s, plătind o primă de reasigurare de 49.900 USD. Diferența dintre cele două prime de asigurare, și anume 950.000 USD, a rămas în conturile societății din Costa Rica, de unde beneficiarii (adică acționarii români de la Romanoproduct) o pot ridica chiar și în numerar, neplătind nici un fel de impozit. Astfel, impozitul efectiv plătit a fost de 25 USD, iar profitul net, de 949.975 USD.

Prin această operațiune, s-a atins un dublu scop: acoperirea riscului pentru utilajele firmei-mamă, și scăderea impozitului pe profit la firma românească.

Companiile offshore pot fi folosite cu succes și de către cei ce nu desfășoară operații de import-export, sau asiguratorii și bancare, cum ar fi en-gros-iști, detail-iști, producători etc..

Nu toate operațiunile offshore înseamnă activități ilegale

Termenul offshore a fost pe nedrept asociat cu infracționalitatea (operațiuni de spălare a banilor, evaziune fiscală, bani proveniți din droguri etc.). Majoritatea acestor fonduri, în dolari S.U.A., provin din conturi verificate de autorități ale băncilor americane sau vest-europene. De asemenea, s-au întâlnit cazuri – este drept, destul de rare – când bănci din jurisdicții offshore au refuzat să accepte depozite mari de valută tocmai din cauza provenienței dubioase a acestora.

Se omite deseori și faptul că anumite acțiuni de spălare a banilor în paradisuri fiscale au fost zădărnicite tocmai datorită semnalelor venite din partea autorităților respectivelor jurisdicții.

Regulile de protecție în jocul internațional al banilor sunt extrem de simple. Tot ce trebuie făcut este ca investitorul să se asigure că banii lui vor fi bine puși deoparte. Afacerile internaționale sunt ca toate celelalte afaceri. Avem de-a face cu o comunitate bazată pe încredere. Când această încredere este încălcată, totul se află repede, deoarece fiecare este interesat să-și construiască o reputație nepătată, în caz contrar aceasta afectându-i relațiile în mod negativ. Totuși, este adevărat că, în unele cazuri, mai ales atunci când este vorba de sume mari de bani, regulile sunt încălcate, nemaiținându-se seama de încrederea necesară unor astfel de operațiuni, iar cei care sunt beneficiarii acestor sume nu au nici un interes să dezvăluie neregulile. Însă, după cum știm, „minciuna are picioare scurte”, și, de obicei, după o perioadă mai mică sau mai mare, aceasta iese la suprafață.

Afacerile offshore constituie afaceri cu o însemnată reputație. Investitorii experimentați știu ce înseamnă operațiuni de încredere; ei știu să depisteze infractorii și instituțiile neserioase. Dacă nu ar exista oameni de afaceri serioși în universul paradisurilor fiscale, nimeni nu ar mai opera în această lume.

g

Capitolul 9 – Activitati ilegale desfasurate prin intermediul companiilor off-shore

Nu există subiect mai dezbătut, în special între departamentele guvernamentale și oamenii de afaceri, precum și între aceștia din urmă, ca acela al paradisurilor fiscale și al companiilor offshore. Acestea au reprezentat întotdeauna coșmarul agenților fiscali și al ministerelor de finanțe din lumea întreagă. Fără îndoială, afacerile offshore sunt afaceri de anvergură. Surse demne de încredere confirmă că aproape 60% din depozitele în valută ale omenirii sunt înmagazinate în bănci offshore, iar 35% din valoarea comerțului mondial de bunuri și servicii trece prin centre offshore sau paradisuri fiscale .

În zilele noastre, creșterea rapidă a numărului de firme offshore se poate explica și prin următoarele tendințe:

Internaționalizarea piețelor de desfacere;

Ridicarea barierelor comerciale;

Deregularizarea legislațiilor;

Diminuarea controlului asupra valutelor străine deținute de firme;

Instabilitatea politică;

Mobilitatea politică.

Conform statisticilor oferite de diferite guverne, anual se înființează în întreaga lume aproximativ 140.000 de firme cu acest statut.

Activitatea oamenilor de afaceri de pe scena internațională este limitată de două elemente: legea și ingeniozitatea. Atunci când cineva dorește să-și deschidă o companie offshore trebuie să ia în considerație legislația propriei țări, precum și pe aceea a jurisdicției în care își va stabili sediul. Totul depinde de un singur lucru: dacă omul de afaceri respectiv dorește sau nu să acționeze legal. Cu siguranță că există mii de persoane care au stabilite afaceri în paradisuri fiscale, dar care declară fiscului că nu au habar despre ce înseamnă „offshore”. Ei bine, acest lucru reprezintă evaziune fiscală. Cu alte cuvinte – O INFRACȚIUNE!!!

Spălarea banilor murdari în paradisurile fiscale

În circuitul internațional al masei monetare, o mare parte din ea este vizibilă publicului și autorităților, însă o altă parte, destul de substanțială și aceasta, „curge”

în subteran, unul dintre trasee fiind și cel către marile „rezervoare” ale paradisurilor fiscale.

Sistemul economic mondial, integral și globalizat, înghite anual miliarde de dolari proveniți din fraude și infracțiuni. Banii murdari ca produs financiar al traficului de droguri și armament, al contrabandei, la care se adaugă o listă nesfârșită de delicte, sunt injectați în bănci și instituții de investiții, după ce călătoresc prin circuitele mondiale ale finanțelor spre a fi albiți prin metode aparent nedetectabile.

Paradisurile fiscale reprezintă o componentă destul de importantă a crimei organizate. Ele sunt folosite pentru spălarea banilor proveniți dintr-o mare diversitate de activități infracționale.

Scheme de spălare a banilor

Spălarea banilor prin paradisurilor fiscale și bancare se face cu ajutorul mai multor „scheme”:

Filiera PIZZA

Se referă mai ales la spălarea banilor proveniți din traficul de droguri. Prima etapă constă în transferarea unor importante sume de bani lichizi – ce reprezintă îndeosebi profitul obținut din distribuirea drogurilor pe străzi – în afara țării. Sumele sunt depuse ulterior în conturi bancare, deschise, în numele societăților de complezență, în bănci îndepărtate de zona respectivă. Fondurile, după aceea, urmează să fie virate în alte conturi, deschise în numele unor societăți paravan din țări ce au deja reputație de paradisuri bancare, sau paradisuri fiscale cu un secret bancar puternic.

Această primă fază vizează deci transformarea sumelor cash în monedă fiduciară în cadrul conturilor bancare.

Cea de-a doua fază are în vedere repatrierea fondurilor către S.U.A. – cel mai mare consumator de droguri din lume – pentru a putea fi utilizate în mod legal. Tehnica folosită este aceea de plată a împrumutului („loan back”), sau de a se împrumuta de la sine însuși. Societățile controlate „pe sub mână” de către traficanți acordă oficial împrumuturi destinate achiziționării de bunuri imobiliare sau comerciale.

Tranzacțiile comerciale sunt alese cel mai adesea în funcție de cifra de afaceri, în care principala componentă trebuie să fie suma în numerar. Cel de-al doilea criteriu, pe lângă lichiditatea din cadrul cifrei de afaceri îl constituie dificultatea controlării acesteia. Aceste două criterii, odată reunite, permit ca să se poată umfla artificial și cu ușurință cifra de afaceri, injectându-se sume de bani lichide provenite din traficul cu stupefiante. Datorită acestei situații de afaceri înfloritoare se poate rambursa pe cale legală împrumutul inițial, și se pot transfera oficial fondurile cu destinația paradisului bancar inițial.

Acest sistem este foarte ingenios și dificil de detectat. Serviciile de control fiscal au tendința de a controla reducerea cheltuielilor pentru evitarea impozitelor și nu umflarea lor artificială în momentul în care toate taxele și impozitele sunt plătite legal.

În anii ´70 – ´80, lumea băncilor offshore a fost zguduită de un imens scandal: spălarea banilor proveniți din cartelurile columbiene și americane de droguri. De atunci, băncile offshore se pot constitui doar dacă se trec în registrele publice datele de identificare ale adevăratului beneficiar și numai dacă acesta prezintă un plan de afacere viabil.

Corporația de raft:

Relativ la spălarea banilor prin paradisurile fiscale, putem spune că cea mai folosită metodă este cea a cumpărării unei societăți deja constituite, care în acest caz se numește „shelf-corporation” („corporație de raft”), datorită faptului că ea există doar pe raftul din biroul unui avocat. Acesta continuă să achite taxa anuală guvernului local în scopul menținerii statutului de respectabilitate al companiei, obiectivul real al acestui exercițiu fiind acela de a putea furniza o companie aparent legitimă, cu un „trecut”, oricui ar avea nevoie de ea. De exemplu, dacă un cetățean pretinde că fondurile folosite pentru a achiziționa o casă cu 4 ani în urmă au provenit dintr-un împrumut luat de la o corporație din străinătate, el ar putea achiziționa o corporație de raft, care exista cu 5 ani în urmă, după care completează documentele antedatate ale acestei corporații pentru a dovedi pretinsul împrumut.

Falsa vânzare la suprapreț

Comerțul cu obiecte de artă este unul dintre mijloacele cel mai puțin controlabile, întrucât identificarea obiectelor poate fi foarte dificilă, uneori chiar imposibilă. De altfel, valoarea unei opere de artă este foarte subiectivă și, deci, dificil de verificat.

Ca atare, numeroasele operațiuni de spălare a banilor murdari au loc pe piața operelor de artă, antrenând adesea o creștere generală și artificială a pieței.

Astfel, un traficant pune în vânzare la suprapreț lucrări false de artă contemporană ori statuete africane sau precolumbiene, în general obiecte care sunt greu de identificat. Înainte de vânzare, însă, el trimite o sumă de bani lichizi unui complice.

Traficantul vinde operele de artă la suprapreț, prin intermediul unei case de licitații, iar complicele le cumpără. Primul primește, ca plată pentru obiectele vândute, suma pe care intenționa să o spele, sumă care îi va fi trimisă prin reprezentantul casei de licitații.

După vânzare, complice restituie operele de artă vechiului proprietar și încasează un comision.

Procesul fals

Tehnica funcționează după un principiu destul de simplu. Falsul proces cere ca, în primul rând, cel care vrea să își spele bani să dispună de cel puțin două firme: una în țara de proveniență a banilor și alta într-un paradis fiscal sau bancar. De asemenea, trebuie să dispună și de timp, pentru că justiția este lentă. Totuși, procesul se poate accelera prin recurgerea la procedura arbitrajului, foarte răspândită în comerțul internațional.

Banii care trebuie spălați sunt depozitați clandestin în contul bancar al societății offshore.

Societatea din țara de proveniență a banilor intentează proces societății offshore, cerându-i drept despăgubire suma de bani ce trebuie spălată. Din acest moment există două posibilități: înțelegerea sau pierderea procesului.

În primul caz, compania offshore acceptă să plătească un procent din despăgubirile cerute (în jur de 80%) în schimbul abandonării procesului.

În al doilea caz, societatea se lasă condamnată și plătește suma respectivă, la care a fost obligată prin tribunal sau autoritatea de arbitraj.

Poliția va avea foarte mari greutăți în a dovedi că procesul a fost simulat. Și, culmea ironiei, banii primiți de firma care câștigă procesul nu sunt, de obicei, impozabili, deci justiția a contribuit la mecanismul spălării banilor.

Spălarea banilor din țara de domiciliu

Persoana care spală banii creează o societate fantomă într-un paradis fiscal, în numele căreia deschide un cont bancar. Apoi telefonează băncii respective, pentru a spăla un milion de bani lichizi. Banca îi trimite un curier, de asemenea client al băncii. Acesta primește banii în numerar de la cel care vrea să îi spele, și telefonează băncii pentru a ordona virarea a 900.000 dolari din propriul cont în contul persoanei care spală banii, restul însemnând comisionul său.

Curierul va utiliza banii lichizi după bunul său plac. Cum transferul banilor dintr-un cont în altul a fost făcut telefonic, riscul este numai al curierului. Chiar dacă banii sunt depistați de poliție, persoana care a spălat banii păstrează suma transferată în contul societății.

O alternativă la această schemă ar fi cartea de credit fără localizare. „Spălătorul” de bani primește de la banca respectivă o carte de credit fără limită de sumă. Toate cheltuielile pot fi făcute cu această carte de credit, iar poliția și fiscul nu vor putea dezgropa urmele niciodată.

Spălarea inversă a banilor

Să presupunem că mafia rusă fură petrol siberian și îl vinde pe piața liberă de la Rotterdam pentru o anumită sumă. Banii vor fi apoi depuși într-o bancă londoneză.

Mafia rusă, prin bănci pe care le controlează, dă unei bănci din New York comandă pentru bancnote noi. Londra virează suma rezultată din vânzarea petrolului băncii private din New York. Aceasta cumpără de la Rezerva Federală bancnote noi în valoarea sumei existente la Londra.

Rezerva Federală livrează bancnotele care sunt trimise la Moscova prin bănci aflate sub control mafiot. Uneori, banii pot servi pentru operațiuni ilegale cu lichidități.

În raportul din 28 iunie 1996, Grupul de acțiune financiară împotriva schimbării banilor, creat de Grupul celor 7, raporta că în cursul ultimelor 18 luni, aproape 100 milioane de dolari au fost repatriate zilnic din S.U.A. în Rusia. Operațiunile s-au făcut cu precădere prin două bănci americane, ca răspuns la comenzile unor bănci rusești.

Spălarea banilor cu ajutorul computerului

Circuitele folosite la spălarea banilor murdari au profitat din plin de explozia tranzacțiilor electronice și de globalizare, au relevat experți ai O.N.U., care au constatat o foarte rapidă proliferare a plăților electronice.

Unele calcule menționează că o pondere între 0,05% și 0,1% dintre cele aproximativ 700.000 de transferuri electronice de fonduri efectuate zilnic, conțin bani spălați, având o valoare estimată la 300 de milioane de dolari.

În multe privințe, sistemul bancar mondial a devenit visul oricărei persoane care vrea să spele bani murdari, deoarece acesta oferă posibilitatea considerabilă de a imita circuitele tranzacțiilor legitime. Acest lucru este cauzat mai ales de participarea la sistemul financiar mondial a burselor și a altor instituții financiare care permit tranzacții anonime, făcând posibilă mascarea originii și a proprietarului fondurilor.

O caracteristică a sectorului financiar în ultimii ani a fost proliferarea de noi instituții financiare, o suprapunere de servicii propuse de instituțiile financiare nebancare. Pe de altă parte, băncile pot crea relativ repede și cu control minim centre financiare offshore, a căror expansiune a fost deosebit de mare în ultimii ani.

În aceste condiții, zona Caraibelor, mai ales Insulele Bahamas și Cayman, rămân un loc preferat de către cei ce spală banii, iar țări ca Malaezia vin puternic din urmă, dezvoltând puternice sisteme bancare, ajutând astfel traficanții de droguri care cunosc perfect sistemul bancar mondial să poată opera liniștiți, din fotoliu, tranzacții electronice care spală miliarde de dolari anual.

Fluxurile financiare mondiale și incidența paradisurilor asupra acestora

Din punctul de vedere al urmăririi fluxurilor monetare internaționale, guvernele nu pot și nu vor să scape din ochi fondurile și valorile în favoarea centrelor offshore din două motive: pentru a nu pierde în totalitate controlul asupra tranzacțiilor, fapt ce ar putea duce la creșterea numărului de operațiuni de spălare a banilor și la extinderea

fenomenului de evaziune fiscală (acesta constituind motivul obiectiv, și singurul recunoscut), dar și pentru că, în cazul unei eventuale repatrieri a valorilor, guvernanții își vor vrea cu siguranță partea, ori ar fi mai bine pentru ei dacă acest lucru s-ar întâmpla cât mai repede.

De asemenea, băncile locale se pronunță împotriva operațiunilor offshore pentru că acestea le provoacă pierderi mari relativ la activitatea de creditare. Centrele de credit doresc și ele să cunoască toate tranzacțiile financiare, pentru a putea manipula resursele și finanțele companiilor.

După cum se observă, doar guvernele ar putea avea ceva obiectiv de obiectat, celelalte instituții fiind scoase din discuție din cauza caracterului mai mult decât subiectiv al nemulțumirilor lor, nemulțumiri care contravin clar principiului concurenței.

Este destul de dificil să se stabilească dimensiunea unui sector economic fără o sursă statistică precisă. Singurul studiu asupra paradisurilor fiscale este alcătuit de către Raportul Gordon (după numele autorului), comandat de către fiscul american, și care trăgea concluzia că depozitele bancare efectuate în astfel de zone – paradisuri fiscale, nu bancare – trecuseră de la 11 mld USD în 1968, la 385 în 1978, ceea ce însemna mai mult decât dinamica dezvoltării economiei mondiale .

Ultimele cifre publicate de FMI evidențiază faptul că, în 1991, depozitele ce înglobau Elveția (care este paradis bancar, nu fiscal), dar excludeau o serie de 60 de mici paradisuri fiscale – cum ar fi Hong Kong, Bahamas, Cayman și Singapore – formau un total egal cu cele ale Franței, Japoniei și S.U.A. împreună .

După unii economiști americani, cifra de afaceri a paradisurilor ar reprezenta 50% din economia mondială, față de numai 5% acum 20 de ani .

În 1995, 5.000 de miliarde USD erau depozitați în bănci offshore de către persoane individuale, companii sau instituții, prin intermediul depozitelor bancare, trusturilor, fondurilor mutuale sau pieței de capital. Scopul acestor studii nu este de a analiza aceste cifre – care, oricum, sunt impresionante – ci de a constata că paradisurile fiscale au cunoscut, în ultimii 20 de ani, o expansiune fabuloasă.

Ultimele evoluții ale indicatorilor financiari arată că piața de capital din țările dezvoltate își îndreaptă resursele către teritorii considerate până acum virgine. Dominația tradiționalei piețe nord-americane se află într-un declin dramatic. Tendința actuală în Occident este de a transfera capitalul spre piețe mai atractive. Ei bine, acest flux se îndreaptă către economii în curs de dezvoltare din Asia, Europa de Est și America Latină.

Oportunitățile de afaceri se află și acestea într-o dinamică de neconceput până acum câțiva ani. Cu puțin înainte de anul 1970, S.U.A. aveau o economie ce reprezenta jumătate din produsul brut mondial. În 1995, partea S.U.A. din acest indicator se redusese la o treime, iar estimările arată că în 2010 economia americană nu va mai reprezenta decât un sfert din produsul brut internațional .

În ceea ce privește economiile vest-europene, acestea trebuie să facă față unor probleme specifice, dintre care cea mai importantă este procesul de îmbătrânire a

populației active, fapt ce înseamnă că forța de muncă va trebui să țină în spate, prin taxe și impozite din ce în ce mai ridicate, pensionarii. Efectul net și inevitabil al acestei situații constă în declinul competitivității pe o piață dominată de costuri de producție scăzute din teritoriile cu o abundență de forță de muncă tânără.

Guvernele Europei actuale, în majoritate social- sau creștin-democrate, au o misiune extrem de dificilă, la care cu greu fac față politicile lor.

Specialiștii din țările cu piețe de capital puternice nu au încă pregătirea necesară pentru a conduce cu succes tranzacții comerciale din piețele autohtone către cele internaționale. În schimb, broker-ii europeni au un puternic simț al afacerilor internaționale, datorat în mare măsură accesului continuu pe care l-au avut la fondurile offshore.

Creșterea economiei offshore a devenit astfel fenomenală. Succesul deplin se va afla de partea acelor economii în curs de dezvoltare cu o forță de muncă abundentă și cu o reală dorință de a progresa. Până când aceste state vor ajunge la un nivel de maturitate economică ce le va permite sa își satisfacă nevoile de capital, ele vor trebui să atragă cât mai mult capital străin.

Întrebarea care se pune este aceea dacă aceste paradisuri fiscale vor reuși în viitor să evite sistemul birocratic care nu ar face altceva decât să alunge investitorii. Altă caracteristică necesară este asigurarea comunicării informațiilor de natură economică și comercială în condiții de siguranță.

Finanțele offshore constituie un candidat de seamă pentru serviciile electronice de comunicare și expediție la scară mondială.

În ultimul timp au fost înregistrate aproximativ un milion de companii offshore în toată lumea, iar multe dintre corporațiile de renume de pe piața mondială operează prin acestea, deoarece văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil pentru expansiunea lor pe noi piețe, la prețuri competitive. Putem să amintim aici IBM și Microsoft (Irlanda), Orient Express și American Airlines (Bermude), CNN (Cipru), etc.. Rupert Murdoch, faimosul magnat de presă a cărui avere este estimată la aproximativ 8 miliarde USD, și care are 789 de firme (printre care întâlnim, într-un mod bizar, nume prestigioase ca “The Times” și “20th Century Fox”, alături cu altele populiste ca “The Sun” și “Sky TV”, toate fiind însă gigantice colectoare de bani), răspândite în 52 de țări, a recunoscut că nu ar fi reușit acest lucru fără „ajutorul” paradisurilor fiscale. Marile instituții financiare oferă, de asemenea, servicii și consultanță offshore: Chase Manhattan, Citibank, Royal Bank of Canada, Credit Suisse, Bank of America sau Lloyd’s Bank.

În Europa, pasul către piața unică a fost făcut și Comisia Uniunii Europene este satisfăcută de progresul înregistrat în ultimii ani. Cu toate acestea, armonizarea fiscalității statelor membre pune încă numeroase probleme.

Paradisurile fiscale europene își au și ele rolul în această problemă. Este foarte curios că, deși majoritatea statelor industrializate luptă aparent împotriva evaziunii fiscale internaționale, de fapt ele întrețin existența acestor paradisuri fiscale în zona monetară. Pe continentul nostru, cele mai atrăgătoare paradisuri fiscale sunt Luxemburg și Olanda.

Țările de Jos au un număr impresionant de societăți releu care sunt aproape toate exonerate de la plata impozitului. Se găsesc aici mii de societăți multinaționale japoneze, americane, germane și asta pentru că multe investiții în Europa sunt făcute de non-europeni prin intermediul Țărilor de Jos.

O particularitate a acestor țări se referă la procedura anglo-saxonă referitoare la rulaje. Aceasta permite unei societăți să negocieze cu administrația și să cunoască dinainte mărimea impozitului datorat.

Pe de altă parte, Luxemburg are cea mai mare densitate bancară. În 1986, această țară avea 117 bănci cu active mai mari cu 7200 miliarde LUF (de 30 de ori cât PNB al țării).

Irlanda nu a impozitat veniturile artiștilor în general, Liechtenstein (care este membru al Consiliului Europei) obține, de asemenea, profit din generozitatea sa față de înmatriculările de holding-uri, trusturi sau fundații.

Jersey, Guernesey, Gibraltar și Insula Man sunt teoretic state independente, dar ele se află sub protecția Marii Britanii, care, atunci când a intrat în piața comună, a negociat acorduri care permit acestor insule să-și păstreze autonomia fiscală. Putem spune că aceste insule găzduiesc societăți offshore care le aduc sute de milioane de dolari anual, însă avantajele de care acestea beneficiază sunt refuzate cetățenilor britanici.

Cipru se află și el sub protectorat britanic. Andorra este un paradis fiscal pentru rezidenți, dar astăzi este foarte greu să obții cetățenia sau autorizație de rezidență. Apariția zonelor libere Madeira (Portugalia) și Campione (Italia), transformarea Maltei, Danemarcei și a statului Monaco în veritabile paradisuri fiscale, precum și o evoluție înspre fiscalitate scăzută a Greciei și Groenlandei ne fac să ne punem multe întrebări cu privire la viitorul reglementărilor fiscale în Uniunea Europeană.

Raportul Lordului Cockfield preconizează o armonizare a stopajelor la sursă, vizând astfel realizarea unei concordanțe fiscale, în scopul evitării transferului ilegal de capitaluri în paradisurile fiscale europene. Cine a respins propunerea? Evident, Marea Britanie, Luxemburg și Țările de Jos.

Comisia de la Bruxelles a făcut, încă din 1988, propuneri pentru a aprecia nivelul impozitelor astfel încât societățile aflate în țările care aplică impozite mari pe beneficii să nu fie defavorizate. Această comisie consideră că nu poate exista o piață unică în Europa dacă nu dispar frontierele fiscale. Astăzi, comisia se ocupă numai de fiscalitate indirectă și de T.V.A.. Economiștii prevăd existența paradisurilor fiscale europene și după lărgirea Uniunii Europene. Și asta pentru că este puțin probabil ca acestea să renunțe la avantajele pe care le au datorită nivelului scăzut al taxelor și impozitelor.

Totuși, prin deschiderea totală a frontierelor, se înfruntă un risc enorm: anumite activități calificate astăzi drept fraudă fiscală internațională ar putea deveni legale.

În cazul desființării paradisurilor fiscale europene, se poate pune următoarea întrebare: „Dacă se diminuează avantajele oferite de paradisurile fiscale europene, capitaliștii nu-și vor plasa capitalurile în paradisurile fiscale non-europene?”(martie 1980, Consiliul Europei). La aceasta, se poate răspunde simplu, fără să analizăm prea mult datele, și fără să ne temem că vom greși: „BA DA!”. Purtătorul de cuvânt al Comunității Europene a făcut (relativ la o problemă similară) următoarea precizare: „În contextul actual, în care încrederea este foarte importantă, trebuie să recunoaștem fiscalității Țărilor de Jos și Luxemburgului rolul de supapă pentru marea Piață europeană.

Perspectiva eliminării lor bruște ar împinge capitalurile spre Nassau mai degrabă decât spre investițiile productive ale Comunității.”

Remedii împotriva ilegalității

Pentru scoaterea paradisurilor fiscale în afara ilegalității, fără a le afecta părțile bune, este necesar să se lucreze cu multă grijă.

Toate jurisdicțiile au încheiat câte un tratat de asistență mutuală legală cu S.U.A., Canada, sau alte țări în scopul de a preveni tranzacțiile ilegale de bani și alte valori.

Noile acte normative votate de tot mai multe state au darul de a limita operațiunile ilegale care se pot desfășura prin intermediul paradisurilor fiscale. Multe din cele mai respectabile bănci din lume, inclusiv instituții bancare din S.U.A. și Elveția, și-au stabilit operațiuni offshore în paradisuri fiscale, și este evident că acestea nu vor să-și piardă prestigiul din cauza unor scandaluri de spălare de bani, de exemplu.

Prin intermediul unor relații reciproce între diferitele state, și cu respectarea normelor de drept internațional privat, fondurile offshore pot fi considerate deschise publicului în majoritatea țărilor puternic industrializate.

Primele simptome ale contaminării economiei oficiale au apărut fără ca cineva să le remarce cu adevărat. Judecători pierduți într-o Sicilie uitată au încercat, într-o primă etapă, să avertizeze statul italian asupra pericolului reprezentat de crima organizată. Aceștia, spune Jean Maillard (judecător francez, ce a instrumentat mai multe cazuri de spălare de bani), „…au fost martorii stupefiați ai unei evoluții a cărei față înspăimântătoare au descoperit-o primii.”

Soluțiile pentru scoaterea paradisurilor fiscale „murdare” în afara legalității ar fi: transparența bancară și financiară, cooperarea judiciară, sancțiuni împotriva țărilor recalcitrante (embargo-uri) sau chiar excluderea lor din circuitele comerciale și financiare internaționale.

Capitolul 10 – Concluzii si recomandari

Sistemele fiscale trebuie să fie echitabile, sau, dacă acest lucru nu este posibil, să fie cât mai puțin inechitabile. Este adevărat că evaziunea fiscală, indiferent de formă, constituie un obstacol în calea acestui deziderat de egalitate în fața impozitului, cu atât mai mult cu cât unii contribuabili se pot sustrage mai ușor de la plata obligațiilor fiscale, comparativ cu alții.

Există o psihologie a contribuabililor, amplificată de lipsa unei educații fiscale, la care se adaugă dimensiunea presiunii fiscale, deficiențele legislative și administrative ale gestionării impozitelor, de a se sustrage parțial sau total de la plata obligațiilor care le revin. Aceasta cu atât mai mult cu cât omul, deși acceptă necesitatea existenței impozitului, este înclinat să pună interesul individual înaintea celui general al societății.

Plătitorii de impozite au încercat permanent să evite plata impozitelor ce le revin, mai întâi prin forță, iar ulterior prin manevre active și ingenioase. Scopul l-a constituit întotdeauna apărarea punctului lor sensibil, respectiv veniturile, sub diverse forme de manifestare, în fața nevoilor financiare mereu crescânde ale Statului.

Prin urmare putem afirma că evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social cu implicații financiare, care constă în sustragerea contribuabilului de drept de la onorarea obligațiilor fiscale, în mod parțial sau total, utilizând lacune legislative sau recurgând la manevre ingenioase în scopul ascunderii materiei impozabile. Deseori în ultimul timp acest lucru a fost posibile cu ajutorul jurisdicțiilor offshore, al zonelor libere și al celor defavorizate.

Se pare că au trecut vremurile în care multă lume, printre care și economiști, sau alte persoane care aveau cât de cât acces la informații despre schimbările petrecute în lumea economică, era convinsă că paradisurile fiscale sunt, toate, niște insulițe aruncate în toate colțurile lumii, insulițe pe care bogătașii ce s-au săturat de agitația marilor aglomerări urbane își petrec restul zilelor, stând toată ziua întinși la soare, și sorbind mereu dintr-o băutură ce nu are o culoare prea bine definită. Acum lumea știe că paradisurile fiscale sunt unele dintre extrem de puținele locuri în care se pot face bani destul de ușor.

Trebuie menționat că procedeele de planificare fiscală, mai ales operațiunile offshore, care înseamnă „reprezentarea supremă a spiritului întreprinzător care nu se vrea îngenuncheat de un stat din ce în ce mai acaparator”, sunt într-o continuă evoluție tocmai din cauza faptului că există impozite și taxe, precum și aceluia că orice persoană dorește să limiteze pe cât se poate dările care merg către „sacul fără fund” al Bugetului de Stat. Peste 60% din tranzacțiile financiare ale lumii se fac prin offshore, și, an de an, procentul crește. Dezvoltarea rețelei globale, creșterea încrederii în comerțul electronic, în e-Banking, apariția burselor agregate ca prim pas către sistemele bursiere virtuale și, mai ales, corelarea, din ce în ce mai accentuată, dintre acestea și construcțiile offshore, creează o lume care în viitor va trăi pe picioarele ei.

În acest caz, vorba românului, să stăm strâmb și să judecăm drept: Este oare înțelept să vrem să ștergem cuvântul offshore din limbajul economic, chiar dacă știm că operațiunile de acest gen fac mult mai mult bine decât rău? Orice pădure are uscăturile ei. Se vorbește câteodată despre „un rău necesar”. Dar de ce să presupunem de la început că offshore înseamnă ceva rău? Doar pentru că șefii unor departamente din anumite state spun acest lucru? Nu prea, deoarece multe dintre aceste state se folosesc din plin de industria offshore. Dovada acestui fapt constă în acordurile pe care le-au negociat statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la jurisdicțiile offshore folosite de cetățenii acestora (Marea Britanie – insulele Man și Jersey, Gibraltar, și Guernesey; Franța – principatul Monaco; Italia – zona liberă Campione și exemplele ar putea continua). De asemenea, revista Fortune ne informează că aproape două treimi dintre societățile cotate la New York Stock Exchange (N.Y.S.E. – Bursa din New York), precum și cele mai mari 500 de companii din S.U.A. sunt înregistrate în statul Delaware, care este recunoscut ca jurisdicție offshore.

Lucrul cel mai la îndemână pentru toată lumea ar fi „curățirea” paradisurilor fiscale de droguri și evitarea spălărilor de bani prin aceste jurisdicții, delimitarea paradisurilor fiscale de cele bancare, care lucrează foarte mult cu economia neagră, și transformarea primelor în adevărate centre financiare internaționale, care să nu facă altceva decât să impulsioneze în mod real creșterea economică mondială. Și cred că acest lucru nu va fi posibil decât cu ajutorul concertat al tuturor oamenilor de afaceri onești.

Sau ar trebui, vorbind despre zonele libere și regiunile defavorizate, să ne gândim mai întâi că sunt o gaură destul de mare pentru sacul Bugetului prin artificiile pe care le utilizează oamenii de afaceri pentru a avea parte de cât mai multe facilități, și să uităm numărul de locuri de muncă pe care îl poate oferi o astfel de zonă? Parcă nu… De fapt, cel mai bine ar fi să putem monitoriza activitatea acestor firme și să le zădărnicim planurile de înavuțire pe spinarea altora, prin luarea unor măsuri concrete, cum ar fi împiedicarea transferării activității unei firme dintr-o regiune cu fiscalitate normală într-o zonă cu fiscalitate redusă, fără a aduce nici un serviciu comunității în care își desfășoară operațiunile, precum și a utilizării prețurilor de transfer. Dar, în cazul în care societatea dorește deschiderea unei filiale în zona respectivă, și, prin aceasta, va angaja forță de muncă autohtonă și va folosi materii prime provenite din acea regiune sau bunuri de capital produse de alte firme existente acolo, trebuie să i se acorde atenția cuvenită, prin oferirea facilităților legale.

Se observă, în acțiunile autorităților din toată lumea, tendința din ultima vreme de a lua o serie de măsuri pentru eliminarea unor influențe negative asupra Bugetului de Stat din partea contribuabililor. Printre acestea se numără limitarea pierderilor determinate de vânzarea produselor sub costul complet de producție sau de achiziție, limitarea deductibilității cheltuielilor efectuate la nivelul societății comerciale, care nu sunt acoperite prin prețul produselor, și combaterea schemelor de evitare a plătii impozitului pe profit utilizate de agenții economici prin intermediul prețului de transfer. În plus, vor fi introduse măsuri de explicitare a sumelor utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor pentru societățile comerciale, societățile bancare și cele de asigurare și reasigurare, și de deducere a acestora la calculul profitului impozabil lunar cumulat de la începutul anului. De asemenea, există recomandări pentru diminuarea posibilității agenților economici cu interese în mai multe societăți de a transfera profitul prin intermediul dobânzilor plătite pentru împrumuturile contractate de la societatea mamă, prin limitarea cheltuielilor cu dobânzile.

Sunt de părere că nivelul de organizare și pregătire al aparatului fiscal, structura sistemului fiscal, cadrul legislativ în vigoare (mai ales cel referitor la facilitățile de orice natură – mai ales fiscale – acordate agenților economici), metodele de identificare și de evaluare a materiei impozabile folosite, așezarea și perceperea impozitelor, presiunea fiscală, împărțirea contribuabililor pe anumite categorii, toate acestea trebuie analizate foarte bine și modificate în așa fel încât să ducă la o minimizare a fraudei fiscale și a economiei subterane, fără a afecta activitățile unui om de afaceri care vrea să-și maximizeze profitul în condiții date.

Având în vedere tendința majoră de globalizare existentă în domeniul afacerilor, creșterea numărului de uniuni vamale, comerciale, și al zonelor de liber schimb, evaziunea fiscală legală va mai constitui, mult timp de aici înainte, o problemă importantă pentru autorități. Existența acesteia trebuie însă privită într-o strânsă legătură cu resursele pe care paradisurile fiscale și zonele libere le oferă și care, în mod indirect, au o influență pozitivă asupra creșterii economice mondiale. Astfel, trebuie să acceptăm că vectorii fundamentali ai globalizării – ca fază planetară a postindustrialismului – sunt firmele multinaționale, Internet-ul și offshore-u