Controlul Fiscal Si Evaziunea Fiscala
CUPRINS
Pagina
Introducere……………………………………………………………………………………………………..
Capitolul I
Sistemul Contabilității Naționale (SCN) și metodele de estimare a principalelor rezultate
1.1.Sistemul Contabilității Naționale – obiect, geneză și particularități ……………..
1.2.Principalii indicatori ai Sistemului Contabilității Naționale………………………..
1.3.Metode de estimare a principalilor indicatori ……………………………………………
Capitolul II
Economia și produsul intern brut (PIB) subteran: componente și evaluare
2.1.Economia subterană sau ascunsă reflectată în Sistemul Contabilității
Naționale………………………………………………………………………………………………….
2.2. Produsul intern brut subteran sau ascuns …………………………………………………….
2.3. Metode de estimare a economiei subterane și a produsului intern brut (PIB)
subteran……………………………………………………………………………………………………
Capitolul III
Unele aspecte privind controlul fiscal și evaziunea fiscală
3.1. Aspecte generale privind controlul și evaziunea fiscală ………………………………
3.2. Implicațiile evaziunii fiscale privind construcția bugetului de stat și execuția acestuia…………………………………………………………………………………………………………….
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………..
Anexe ………………………………………………………………………………………………………………
Introducere
Tematica lucrării se referă la metodele statistice de evaluare a produsului intrn brut ascuns in România și detaliază metodele și estimările privind economia neobservată realizate de Institutul Național de Statistică prin intermediul Sistemului Conturilor Naționale.
Trecerea la economia de piață în țara noastră, proces social-economic de tranziție definitivat, prin declararea unei piețe stabile și funcționale, rămâne așa cum arată și criza, dar, mai ales, recesiunea, aderarea la Uniunea Europeană urmată de procese de integrare și convergență ca procese de lungă durată, aflate în plină desfășurare, implică atât efectuarea calculelor și a analizelor macroeconomice în concepția și metodologia Sistemului Conturilor Naționale și reintegrarea în Sistemul Statistic Internațional, cât și diminuarea impactului evaziunii fiscale. Evidențiind conținutul Sistemului Conturilor Naționale și rolul său în practica economică se subliniază faptul că Sistemul Conturilor Naționale a apărut și s-a conturat treptat ca o metodă care asigură cunoașterea și analiza în domeniul specific a unor realități ale economiei naționale. Funcția principală a Sistemului este de a reprezenta cantitativ activitatea economică ca fluxuri materiale, de venituri și financiare, fluxuri care au loc între agenții economici.
Sistemul Contabilității Naționale furnizează elemente de bază corespunzătoare pentru ordonarea, sintetizarea, calcularea și prezentarea indicatorilor macroeconomici într-o formă care să răspundă cerințelor analizelor economice, fundamentării politicii economice și adoptării deciziilor macroeconomice corespunzătoare. Asigurând informații care să răspundă cerințelor menționate, Sistemului Conturilor Naționale îndeplinește un rol deosebit de important pentru teoria și practica economică, constituind un sistem ce are o însemnată funcție pentru determinarea contribuției acțiunilor și măsurilor ce le implică evoluția vieții economiei și a societății în ansamblul său.
Măsurarea și analiza outputului activității din economie se realizează în Sistemul Conturilor Naționale în funcție de obiectivele cunoașterii, după criteriul intern și criteriul național. De cele mai multe ori se recurge la criteriul intern, deci la folosirea agregatului produs intern brut, apreciind că aceasta exprimă mai corect potențialul productiv al economiei.
Economia subterană, ca fenomen complex și foarte dinamic al lumii contemporane deasemenea este subiectul și obiectul managementului guvernamental în toate țările, indiferent de stadiul dezvoltării lor. Ceea ce le poate diferenția este doar nuanțarea măsurilor și soluțiilor, în funcție de implicațiile pe care le pot avea componentele economiei subterane asupra obiectivelor strategice ale fiecărei perioade. Economia subterană este un univers care evoluează complementar sau contradictoriu cu economia oficială, putând îmbrăca, de la caz la caz, forme de progres sau, dimpotrivă, nocive, foarte grave, periclitând dezvoltarea economico-socială.
Fenomenul economiei subterane din România a fost analizat și evaluat de numeroase instituții ale statului(INS-Institutul Național de Statistică,Ministerul Finanțelor Publice,Banca Națională a României, etc.),organizații neguvernamentale(Centrul Român de Politici Economice, Centrul pentru Reforma Instituțională și a Sectorului Informal),cercetători independenți,rezultatele fiind foarte diferite,dată fiind diversitatea metodelor folosite.
Abordarea cu discernământ, cu seriozitate și moralitate a acestui segment important al oricărei economii creează premisele pentru un management guvernamental performant, pentru punerea în valoare a virtuților economiei concurențiale de piață, a potențialului unei țări, mai ales în conditiile deosebit de conflictuale și contradictorii ale crizei financiare globale contemporane și a recesiunii grave în al cărei ciclu devastator, a intrat și economia națională, începând cu finalul anului 2008 și începutul anului 2009.
În lucrarea de față am detaliat metodele și metodologia specifică de calcul a SCN, estimarea agregatelor și evaluarea economiei ascunse, dar am și emis unele opinii despre evaziunea fiscală și impactul ei nociv asupra unei economii aflate în deplină integrare și post criză și postrecesiune conform ciclului obișnuit al economiilor de piață. Am păstrat la final o notă optimistă, cu gândul la atâtea și atâtea situații economice similare din care țara noastră a reușit până la urmă să iasă cu bine și a dovedit că poate progresa.
Capitolul I
Sistemul Contabilității Naționale (SCN) și metodele de estimare a principalelor rezultate
1.1.Sistemul Contabilității Naționale – obiect, geneză și particularități
Sistemul Contabilității Naționale(S.C.N.) este un algoritm combinatoriu de contabilitate, statistică și analiză macroeconomică utilizat în sintezele economice ale țărilor cu economie de piață, în statisticile O.N.U. și ale altor organisme internaționale. Contabilitatea națională se compune dintr-un ansamblu coerent și complet de conturi macroeconomice și tabele/tablouri având la bază o serie de concepții, definiții, clasificări și reguli contabile, acceptate la nivel internațional. Sistemele de Contabilitate Națională sunt relativ recente, necesitățile lor au fost reflectate prin publicarea în 1936 a ideilor lui Keynes aplicate ca modele de relansare economică după criza din 1929-1933 și au fost internațional nominalizate și puse la punct abia după Cel de al doilea Război Mondial.
S.C.N precizează conținutul conceptelor utilizate, cum sunt de exemplu:
Unitatea instituțională este o unitate economică rezidentă care are autonomie de decizie și dispune de contabilitate completă;
Gospodăriile populației sunt unitățile instituționale rezidente care au ca funcție principală consumul;
Producția este o activitate socialmente organizată pentru a realiza bunuri și servicii în cursul unei perioade date;
Consumul intermediar, reprezintă valoarea bunurilor, altele decât bunurile de capital fix și a serviciilor consumate în prioada luată în considerare, pentru a produce alte bunuri și servicii;
Formare brută de capital reprezintă valoarea bunurilor durabile achiziționate de unitățile producătoare rezidente cu scopul de a fi utilizate timp de cel puțin un an în procesul de producție;
Valoarea adăugată brută, este soldul contului de producție și măsoară excedentul valorii bunurilor sau serviciilor consumate pentru producție.
S.C.N utilizerază o serie de clasificări, cum sunt:
Gruparea unităților instituționale rezidente pe șase sectoare: societăți nefinanciare; instituții financiare; întreprinderi de asigurări; administrație publică; administrație privată; gospodăriile populației;
Clasificarea conturilor în funcție de conținutul lor: contul de producție; contul de exploatare; contul de venituri; contul de utilizare a veniturilor; contul de capital; contul financiar;
Clasificarea conturilor după nivelurile organizatorice ale economiei; conturile agenților economici; conturile sectoarelor și ramurilor; conturile naționale;
Clasificarea producției pe ramuri, cum sunt: agricultura, cărbunele, țițeiul, gazele naturale, minereurile, produsele alimentare, textile și confecții, administrația publică, serviciile, INSSE utilizează 34 de ramuri pentru economia țării noastre.
S.C.N este un sistem de evidență statistică, care utilizeză conturile ca mijloace de urmărire a proceselor de: producție, formare și repartizare a veniturilor, consum și acumulare.
Evidențierea fluxurilor materiale și financiare răspunde unor nevoi diferite de informare și analiza economică.Fluxurile materiale și financiare, grupate pe categorii de produse și servicii, respectiv de venituri si cheltuieli,sunt evidențiate în conturi alcătuite după principiul dublei înregistrări.
Obiectivul general al S.C.N. îl reprezintă crearea cadrului conceptual și de calcul care poate fi folosit pentru constituirea unei baze de date în măsură să asigure informațiile necesare fundamentării deciziilor macro în domeniul politicii economice și sociale.
Particularitățile S.C.N.* pot fi sistematizate in functie de obiectul acestuia astfel:
S.C.N. este o metoda de prezentare și înregistrare cantitativă a economiei. Scopul imediat al sistemului este să descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale,de venituri și financiare care au loc in economie între diferitele subiecte economice;
S.C.N.este o reprezentare cantitativă sintetizată și agregată a realității economice. Activitatea economică se compune dintr-o multitudine de fluxuri economice cu caracter variat. Pentru a avea o imagine clară a economiei naționale S.C.N. trebuie să ordoneze și să simplifice acțiunile economice, astfel obținându-se un ansamblu de acțiuni omogene ce sunt măsurate, evaluate și prezentate în tabelele care în ansamblul lor formează un sistem de conturi al economiei naționale. În S.C.N. se evidențiază și se analizează activitatea care are ca rezultat materialele și serviciile economice care fac obiectul tranzacțiilor de piață. Elementele care pot fi evidențiate prin S.C.N.sunt fluxurile de bunuri materiale cât și serviciile dintr-o anumită perioadă, dar și stocurile de bunuri și valori financiare existente la un moment dat, elemente care se exprimă la nivel microeconomic prin indicatori valorici globali. Ansamblul indicatorilor alcătuiesc un model macroeconimic, unic și integrat, o expresie cantitativa agregată a fluxurilor economice, a activității economice desfășurate într-o perioadă de timp;
Realitatea economică reflectată in S.C.N. se grupează după caracteristici de spațiu și timp. În funcție de caracteristica „spațiu” pot fi constituite conturi naționale în profil național, plurinațional și regional, iar in funcție de caracteristica “timp”, conturile sunt alcătuite trimestrial, anual, pe mai mulți ani sau la un moment dat;
Prin conținutul S.C.N. se evidențiază mărimea și structura unei economii bazate pe relații de piață. În ansamblul său S.C.N. pune in evidență și dă posibilitatea să se analizeze producția, repartiția, consumul si acumularea de bunuri și servicii economice ca procese ce au loc in interiorul unei întreprinderi, dar și între întreprinderi, instituții purtând denumirea de agenți sau subiecte economice.
S.C.N folosește tehnica contabilă, principiul contabil al dublei înregistrări.S.C.N. utilizează principiul contabil al dublei înregistrări nu pentru calcularea indicatorilor și alcătuirea seriilor statistice, ci pentru alcătuirea conturilor analitice, care exprimă activitatea desfășurată de agenții economici în cadrul ansamblului economic analizat.
Concepția, organizarea și funcționarea sistemelor de contabilitate națională din majoritatea
țărilor se află astăzi sub patronajul Sistemului de Conturi Naționale și Națiunilor Unite, care este in vigoare, cu versiunea sa din 1993, ce a substituit-o pe cea in 1968. Toate țările membre ale Uniunii Europene au adoptat treptat și acum se încadrează în directivele Sistemului European de Conturi (SEC), a cărui versiune din1995 a înlocuit-o pe cea din 1979. S.C.N. care a fost adoptat in anul 1969 a fost folosit o perioadă de 20 de ani și a fost supus unor revizuiri cu scopul de a-l adapta condițiilor și cerințelor informaționale actuale. Revizuirea încheiată în 1991-1992 a urmărit completarea S.C.N. în așa măsură încât acesta să devină un sistem coordonator pentru sistemul statisticii economice și, parțial, pentru statistica socială.
Înaintea descrierii S.C.N. în varianta actuală, sunt utile atât o etalare a tipologiei agregărilor, cât și o detaliere a principiilor măsurii rezultatelor, a structurii și a conturilor.
Agregările utilizate in cadrul S.C.N. sunt următoarele:
1. agregarea instituțională, care are loc practic prin cuprinderea firmelor, societăților, subiectelor economice în sectoare, pornind de la crearea și până la utilizarea veniturilor; rezultatul acestei agregări îl constituie sectoarele economice.
2.agregarea funcțională care are loc prin agregarea activităților și conduce la final la trei tipuri distincte de activități: de producție, de consum și de acumulare sau investiții.
Principiile măsurării rezultatelor în S.C.N. sunt următoarele:
Se cuprind bunurile și serviciile care sunt vândute pe piață, astfel producția privită ca activitate de creare a oricăror bunuri și servicii care contribuie atât direct cât și indirect la satisfacerea nevoilor economiei de bunuri și servicii;
Produsele și serviciile se cuprind în calcul numai dacă sunt rezultatul activității productive din perioada pentru care se face calculul;
Baza evaluării rezultatelor o constituie veniturile factorilor de producție angajați în activitatea economică;
La măsurarea rezultatelor activității, în contabilitatea națională nu se admit înregistrări repetate. Se iau în calcul numai bunurile și serviciile finale, care au ajuns în ultimul studiu al circuitului economic;
La determinarea rezultatelor, deci la calcularea agregatelor macroeconomice, se ține seama de teritoriul unde își desfășoară activitatea agenților economici;
Indicatorii de rezultate se pot exprima la prețurile pieței sau prețurile factorilor.
Structura evidențiază o sumă de tehnici de înregistrare, de calcul al indicatorilor, de analiză și de interpret a activității economice, cât și un ansamblu de conturi de activitate pentru fiecare sector și conturi naționale pentru întreaga economie și, nu în ultimul rând, tabele sau matrice. Rezultatul proceselor reale și financiare este comun sectoarelor economiei naționale prin 7 grupe de conturi, elaborate într-un circuit logic de la producție, creare, repartizare și utilizare de venituri până la modificare de patrimoniu și finanțare. La acestea se adaugă conturile sintetice 0 și 8. Conturile de activare pentru fiecare sector se obțin prin agregarea (este reuniunea tranzacțiilor subiectelor economice dintr-un sector în relațiile altor sectoare, în grupe cât mai omogene) conturilor, ce caracterizează activitatea subiectelor economice aferente sectorului. Pentru realizarea conturilor naționale alături de agregare, trebuiesc utilizate consolidarea (reprezinta o compensare a tranzacțiilor de același fel între subiectele economice dintr-un sector) si soldarea (este o compensare a fluxurilor intersectoriale având ca rezultat obținerea fluxurilor nete dintre sectoare). Contul sintetic de bunuri –contul 0- și „strainatate” –contul 8- sunt totdeauna echilibrate și se construiesc la nivelul întregii economii. Înlănțuirea logică a celorlalte 7 conturi comune sectoarelor și economiei naționale se bazează pe un circuit închis în preluarea sistematică de sold și cu echilibrare finală la nivelul contului 7 „Finanțare”, prin „diferență statistică”. Conturile de la 1 la 7 sunt conturi neechilibrate sau care prezintă sold, regula lor de bază fiind: fiecare se soldează în partea stângă și de regulă soldul este un indicator macroeconimic important.
Figura nr.1.1
Cont1-„Producție”
Figura nr.1.2
Cont 2-„Creare venituri”
Figura nr.1.3
Cont 3-„Repartiție venituri”
Figura nr.1.4
Cont 4-„Redistribuire venituri”
Figura nr.1.5
Cont 5-„Utilizare venituri”
Figura nr.1.6
Cont 6-„Cont de acumulare”
Figura nr.1.7
Cont 7-„Cont financiar”
Figura nr.1.8
Cont 0-„Bunuri”
Figura nr.1.9
Cont 8-„Străinătatea”
1.2.Principalii indicatori ai Sistemului Contabilității Naționale
Sistemul Conturilor Naționale in țara noastra reprezintă un sistem de evidență valorică a fluxurilor economice, în expresia monetară, la nivelul economiei naționale. S.C.N. are trei componente: sectorul agenților economici, conturile naționale, operațiunile contabile.
Sectorul agenților economici cuprind următoarele sectoare „firme”, „gospodării”, „public”, „străinătate”. Sectorul „firme” este reprezentat de toate subiectele economice care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieței, iar scopul activității este reprezentat de obținerea profitului. Sectorul „gospodării” utilizează veniturile obținute prin satisfacerea necesităților de consum. Sectorul „public” reunește toate subiectele economice care produc bunuri publice pentru populație, fără a primi echivalentul valoric. Acest ultim sector se separă în: unități de asigurări sociale și organisme ale administrației centrale și locale. Sectorul „străinătate” evidențiază tranzacțiile cu alte țări.
Sistemul Conturilor Naționale reprezintă o reprezentare a economiei naționale, înregistrând toate fluxurile reale și monetare din sistemul economic, in mod coerent, corelat și echilibrat. Pentru analiza producției de bunuri pe economia națională, structura și utilizarea acesteia, formarea și repartiția veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societății, etc. se alcătuiec următoarele conturi naționale: contul de producție, contul de creare a veniturilor, contul de repartiție a veniturilor, contul de utilizare a veniturilor.
Sistemul operațiunilor contabile are în componența sa următoarele:
Operațiuni contabile privind bunurile și serviciile (producție, consum final, formarea brută a capitalului, depozitare, distribuție de bunuri)
Operațiuni privind repartiția, acestea sunt de distribuire și redistribuire a veniturilor obținute la nivel de economie națională, remunerarea salariaților ,impozite legate de producție si import, veniturile proprietății și ale întreprinderilor, operațiunile de asigurări, etc.
Operațiuni financiare care au ca obiect operațiunile referitoare la crearea și circulația mijloacelor de plată, la creanțele și datoriile agenților dintr-o economie națională.
Principalii indicatori calculați în cadrul S.C.N. , pe baza cărora se fac raportări statistice și comparații internaționale sunt:
Produsul Global Brut (PGB)
Reflectă valoarea totală a bunurilor materiale și a serviciilor, cu caracter marfar și nemarfar, obținute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei naționale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerințe reale de cunoaștere macroeconomică privind corelațiile care se formează între diferite ramuri, subramuri și activități. PGB se calculează ca sumă a producției brute de bunuri materiale și de servicii din toate sectoarele, adică prin însumarea consumului final și al celui intermediar.
Produsul Intern Brut (PIB)
Acesta reflectă, valoric, producția finală de bunuri și servicii obținute de către toți agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării, destinate consumului final. Produsul intern brut exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale și serviciilor produse în interiorul țării și ajunse în stadiul final al circuitului economic. Pentru determinarea acestui indicator se folosesc trei metode: metoda valorii adăugate, metoda cheltuielilor și metoda veniturilor.
Prima metodă constă în însumarea valorilor adăugate brute (VAB) ale tuturor bunurilor create de agenții economici din interiorul țării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată, fie prin scăderea din produsul global brut al consmului intermediar.
1.1 PIB=∑VABi , unde i= sectoarele sau ramurile economiei
1.2 VABi=PBi-CIi , unde PB=producția brută
CI=consumul intermediar
În valoarea producței ramurii sau sectorului nu se includ impozitele indirecte, deci se află PIB în prețurile factorilor de producție.
1.3 PIBpp=∑VABpf+IIN=∑VABpf+II-Sv , unde IIN=impozitele indirecte nete
II=impozitele indirecte
SV=subvenții
Metoda cheltuielilor constă în însumarea consumurilor de materiale și servicii evaluate la prețurile pieței.
1.4 PIBpp=Cpv+Cpb+FBC+EXPnet , unde Cpv=consum privat
Cpb=consum public
FBC=formare brută de capital
EXPnet=export net
1.5 FBC=FBCF+∆S=Invb , unde FBCF=formare brută de capital fix
∆S=variația stocurilor
Invb=investiția brută
1.6 EXPnet=export-import
Metoda veniturilor care se bazează pe agregarea veniturilor factorilor de producție. După metoda repartiției, PIB se calculează ca sumă a veniturilor factorilor de producție la care se adaugă amortizarea capitalului fix.
1.7 PIBpf=∑VF+A , unde VF=veniturile factorilor de producție
Această metodă permite calcularea venitului național și a venitului disponibil și trecerea de la conceptul de „intern” la cel de „extern”.
Produsul Intern Net (PIN)
Acest indicator evidențiază valoarea adăugată netă (VAN) a bunurilor și serviciilor produse într-o economie de către agenții naționali și străini în decursul unui an.
1.8 PINpf=∑VABpf-∑A=∑VANpf=PIBpf-A , unde A=amortizarea
Pentru a calcula valoarea indicatorului la prețurile pieței, la mărimea PINpf se adaugă impozitele indirecte nete.
1.9 PINpp=∑VANpf+IIN
Produsul Național Brut (PNB)
Reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale și serviciilor finale provenite din activitățile agenților economici naționali, obținute atât în țară cât și în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an).
1.10PNB=PIB+SVS , unde SVFS=soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea
Crearea, mișcarea și repartizarea PNB are loc în cadrul Sistemului de Conturi Naționale care prevede determinarea unui șir de indicatori macroeconomici în baza cărora putem efectua:
Măsurarea volumului producției într-o perioadă de timp;
Analiza și determinarea factorilor care influențează nemijlocit asupra dezvoltării economice la momentul dat;
Compararea nivelului venitului național creat într-o anumită perioadă de timp; în baza acestor analize de a construi graficul care ne va reflecta funcționarea economiei în perspectivă;
Acumularea informaței în baza căreia vor fi elaborate politicile macroeconomice de către stat.
Produsul Național Net (PNN)
Relevă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor și serviciilor finale obținute de către agenții economici naționali, care își desfășoară activitatea în interiorul și în exteriorul statului de unde provin.
1.11 PNN=PNB-A
PNN se mai poate calcula adăugând la PIN soldul pozitiv sau negativ dintre valoarea adăugată netă obținută de agenții economici naționali în străinătate și valoarea adaugată netă obținută de
agenții economici străini pe teritoriul unei țări astfel:
1.12 PNN=PIN ± SE , unde SE=soldul pozitiv sau negativ
Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci acesta reflectă venitul național.
Venitul Național (VN)
Exprimă mărimea veniturilor obținute de proprietarii factorilor de producție în decurs de un an, bunurile și serviciile fiind destinate satisfacerii nevoilor de consum individuale și celor de dezvoltare a societății.
1.13 VN=PNNpf
Venitul Național Disponibil (VND)
Reprezintă însumarea valorii adăugate nete create de factorii de producție naționali în interiorul țării și în alte țări.
1.14 VND=VN+STCS , unde STCS=soldul transferurilor curente cu stăinătatea
Venitul personal al populației sau menajelor (VPM)
Reprezintă totalitatea veniturilor obținute în urma procesului de repartiție primară și redistribuirii. Acesta se calculează scăzând din venitul național disponibil elementele care nu revin populației și adunând veniturile obținute prin transferuri.
1.15 VPM=VN-(CAS+profit nedistribuit+impozitul pe profit)+(pensii+ajutoare+burse+alocații)
Eliminând din veniturile personale ale populației impozitele și taxele plătite se obține venitul disponibil a populației indicator care arată posibilitățile populației pentru consum și economii.
1.16 VDM=VPM-Imp,Tx
1.17 VDM=C+E , unde C=consum privat
E=economii private
Indicatorii macroeconomici ai S.C.N. sunt utilizați, în general, pentru determinarea dinamicii economice. Creșterea economică este relevată de creșterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât acești indicatori sunt exprimați monetar (valori) , iar creșterea lor se poate datora atât creșterii prețurilor de la o perioadă la alta (inflație) cât și creșterii fizice a activității economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în prețuri constante (comparabile) care reprezintă prețurile anului și se numesc indicatori reali. Dacă sunt exprimați în prețurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali (monetari). Raportul dintre PIBnominal și PIBreal se numeaște deflatorul PIB (D) și exprimă indicele mediu al prețurilor pe întraga economie, în perioada analizată, astfel:
1.18 D=PIBnominal/PIBreal
Așa cum reiese din unele surse de specialitate apreciate, un sistem reprezentativ de indicatori economici trebuie să aibă în vedere nu mai puțin de 10 componente de sine-stătătoare:
PIB, calculat trimestrial atât în monedă națională, cât și în alta luată drept bază;
Contribuția tuturor ramurilor economici la crearea PIB;
Producția industrială;
Construcția de locuințe (număr, dinamică, ritm);
Vânzările cu amănuntul;
Prețul la consumator;
Masa monetară;
Nivelul dobânzii bancare;
Investițiile și acumularea;
Comerțul exterior.
Calcularea corectă după metode știițifice și pe baza datelor colectate și sistematizate după principiile științei statistice, constituie o condiție primordială pentru obținerea unor agregate macroeconomice, care să reflecte cât mai fidel realitatea.
1.3.Metode de estimare a principalilor indicatori
În cadrul Sistemului Contabilității Naționale se calculează cinci indicatori principali:
Produsul Global Brut
Produsul Intern Brut
Produsul Intern Net
Produsul Național Brut
Produsul Național Net
Folosind date de intrare din surse statistice diferite și aplicând procedee diferite de prelevare și prelucrare, cele 4 metode de estimare conduc de regulă, la valori estimate diferit.
Cele 4 metode folosite în estimarea principalilor indicatori ai S.C.N. sunt:
Metoda de producție;
Metoda cheltuielilor;
Metoda cursului de schimb;
Metoda parității puterii de cumpărare a valutelor.
Metoda de producție presupune agregarea tranazacțiilor având ca obiect bunurile materiale și serviciile produse de agenții economici în perioada de referință.
Producția de piață reprezentată de bunuri și servicii vândute pe piață la prețuri semnificative din punct de vedere economic sau destinate pieței. Prin convenție, conform SEC95, toate bunurile sunt considerate a fi vândute sau destinate pieței. Producția de sevicii de piață cuprinde toate serviciile care sunt destinate pieței, fiind prestate de unități ale căror costuri de producție sunt acoperite cu mai mult de 50% de veniturile provenite din vânzarea producției lor: comerț, transport, comunicații, servcii personale și sociale. Criteriul veniturilor/costurilor este utilizat pentru toate serviciile de piață.
În cazul în care produsul global brut (PGB) însumează totalitatea bunurilor și serviciilor produse și puse la dispoziția conaționalilor în vederea folosirii, produsul intern (național) brut estimat la prețuri de piață nu ia în calcul consumul intermediar (CI) ci doar producția destinată consumului final (CF).
PIBpp=∑(VPBi-CIi) sau PIBpp=PGB-CI
Dacă din PIB se elimină consumul de capital fix (amortizarea-A) rezultă produsul intern net la prețurile pieței.
PINpp=PIBpp-A
Produsul intern brut determinat prin această primă metodă reprezintă suma valorilor adăugate brute (VAB) ale agenților economici rezidenți grupați fie pe ramuri, fie pe sectoare instituționale la care se adaugă impozitele nete pe produs neincluse în VAB. Dacă se ia în considerare folosirea rezultatelor economice, atunci, se obține o altă estimare a PIBpp/PNBpp prin metoda de consum.
Pornind de la fluxurile finnciare dintre subiectele economice, metoda veniturilor estimează agregatele macroeconomice în felul următor:
PIBpp=suma veniturilor primare ale subiectelor economice+suma amortizării capitalului fix, rezultat cunoscut și sub numele de valoare adăugată brută (VAB)
PINpp=PIBpp-A
PINcf=suma salariilor brute+suma veniturilor rezultate din activitatea de întreprindere și din proprietate (chirii)
Metoda cheltuielilor parcurge calculele în mod invers, având ca punct de plecare diversele categorii de cheltuieli sau disponibilități ale subiectelor economice. Astfel dacă la consumul privat (C) se adaugă economiile nete ale populației (CN) rezultă venitul disponibil (VDpp). Dacă se mai adaugă impozitele directe (impozit pe salarii+CAS+indemnizația de șomaj) rezultă PINcf.
Această metodă evidențiază utilizarea veniturilor subiectelor economice pentru consum, acumulare și economisire.
Agregate macroeconomice pot fi estimate atât în prețuri curente cât și în prețurile unei perioade de referință ceea ce facilitează descompunerea creșterii economice înregistrate la nivel de sector pe factori de influență. Estimarea PIB și PNB în prețuri curente permite si calcularea unei întregi serii de mărimi derivate de forma:
PIB/locuitor;
PIB/populația ocupată;
PIB/om-ore lucrate în economie;
PIB/capital fix în funcțiune în economie;
PIB/consum de energie în activitatea economică.
Tabel nr.1.1
Sursa: Săvoiu Gh., Grigorescu R.- „Statistică Financiară”, Editura „Independența Economică”, Pitești, 2003
Comparabilitatea internațională a indicatorilor macroeconomici ai S.C.N., presupune asigurarea simultană de metodologiei armonizate și sistematizate, monedă unică și an de bază sau referință unitar ales. Metodologiile identice sau similare ca deziderat de optimizare a comparabilității implică o perfecționare a tuturor indicilor de prețuri utilizați, fie că este vorba de sfera producției industriale, de sfera activității de comerț exterior, de sfera amplă a distribuției sau de descompunerea agregatelor macroeconomice privind rezultatele. Dacă anul de bază sau referință este în ultimă instanță doar o problemă de opțiune sau consens în spiritul armonizării metodologice, evaluarea în monedă unică presupune două tipuri de atitudini, în funcție de numărul țărilor sau statelor, respectiv comparați binare și multilaterale. Moneda unică-de regulă dolarul SUA sau moneda unică euro- devine realizabilă prin cursul mediu de schimb sau prin folosirea parității de cumpărare a monedelor naționale în raport cu dolarul SUA sau moneda euro.
Metoda cursului de schimb este metoda de convertire a indicatorilor sintetici din valuta națională prin cursul de schimb. Evaluarea indicatorilor macroeconomici într-o valută unică pe baza cursurilor de schimb oficiale este un procedeu ușor de aplicat, dar care poate influența negativ valorile reale, întrucât cursurile de schimb nu reflectă, de regulă, puterea de cumpărare a valutelor și aceasta din mai multe motive. În primul rând datorită particularității obiectului metodei, deoarece se stabilește pe baza produselor care fac obiectul comerțului exterior și a altor elemente de natura tranzacțiilor economice și financiare internaționale. În al doilea rând, cursul valutar real poate să se modifice foarte mult fără a exista schimbări semnificative în volumul producției, al cheltuielilor, consumului, modificări în evoluția economiei, în special datorită migrației capitalului pe termen lung. Metoda a fost criticată întrucât un curs de schimb este rezultatul nu numai al cererii ci și al mișcării capitalurilor cu scop de obținere de avantaje din diferențele de cotare.
Metoda parității puterii de cumpărare a valutelor (PPC) este o alternativă la metoda cursului de schimb. Paritatea puterii de cumpărare exprimă numărul de unități de valută necesare pentru cumpărarea într-o țară a aceluiași volum de bunuri care se poate obține cu o unitate monetară a țării de bază. Această metodă de evaluare a indicatorilor macroeconomici într-o singură valută constă în folosirea unor indici ai prețurilor calculați pe baza prețurilor bunurilor materiale și serviciilor țara care face calculele de comparație și a prețurilor acelorași bunuri materiale și servicii din țară a cărei valută s-a hotărât să fie utilizată pentru exprimarea indicatorilor macroeconomici. PPC reprezintă raportul mediu între prețurile practice în țara care se compară și cele ale țării luate ca bază de comparare pentru un număr mare de categorii de cheltuieli din compunerea PIB, defalcate din elementele globale, raport rezultat din analiza unui „coș standard” de bunuri și servicii pentru o famile medie de 4 persoane. SEC și implicit Oficiul de statistică al UE (EUROSTAT) exprimă paritățile puterii de cumpărare cu paritatea de cumpărare standard (PCS), stabilită pentru fiecare agregat național, astfel ca la nivel UE, prin agregare, PIB-ul astefel obținut să coincidă cu acela exprimat în moneda unică.
Metoda a fost criticată deoarece „coșul standard” ce stă la baza procedeului parității de cumpărare, are un caracter „artificial”. Publicarea indicatorilor macroeconomici de rezultate ai S.C.N. se realizează cu caracter provizoriu la finele perioadei de referință, cu caracter semidefinitiv la 1-2 ani dinstanță și cu caracter definitive la 2-3 ani distanță de perioada de referință în publicația specializată „Conturi Naționale”, editată de Institutul Național pentru Statistică și Banca Națională a României.
Ambele metode sunt criticate fie plecând de la faptul că un curs de schimb este rezultatul nu numai al cererii curente ci și al mișcării capitalurilor cu scop de obținere de avantaje din diferențele de cotare, iar coșul standard de consum pentru o familie de 4 persoane ce stă la baza procedeului parității de cumpărare, are un caracter artificial. Detalierea teritorială și temporală se regăsește în soluțiile regionale și trimestriale ale construcției S.C.N. și SEC conferind alte criterii de comparabilitate deosebit de utile comunitar. În cazul României în perioada de pre-aderare la UE, comparația bilaterală s-a realizat prin intermediar, fiind generatoare de comparații cu caracter multilateral. Comparațiile multilaterale au debutat prin soluționarea problemei alegerii unui etalon și au continuat cu trecerea prin etape binare succesive, pentru ca la final, cunoscut fiind faptul că nici chiar indicele Fisher nu răspunde la testul circularității, să se impună două metode abreviate de la inițialele autorilor lor, respectiva metoda GK (Geary, Khamis) și metoda EKS (Eltetes, Kovecs, Sculz). Metoda GK combină ratele de schimb în vederea stabilirii de seturi inițiale de prețuri medii cu indicii volumului fizic, rezultați pentru determinarea parității puterii de cumpărare, fapt ce o recomandă la analize structurale bazate pe datele absolute obținute, în timp ce metoda EKS reunește prin utilizare indici indirecți cât și direcți, între țările comparate dovedindu-se a fi mai oportună în calculul indicilor produsului intern brut și a principalelor agregate comparate individual. Informațiile statistice privind macroagragatele S.C.N. devin semnificative în multe din evaluările specifice, de la indicatori regionali sau teritoriali ai coeziunii sociale, la indicatori ai dezvoltării durabile, respectiv în calculul celebrului indicator al dezvoltării umane etc.
Capitolul II
Economia și produsul intern brut (PIB) subteran: componente și evaluare
2.1 Economia subterană sau ascunsă reflectată în Sistemul Contabilității Naționale
Din perspectiva apariției și dezvoltări, și funcționarii economiei ca economie de piață, de piață paralelă, de economie subterană,de piața neagră este relativ tânăr. Practic, folosirea și invocarea sa frecventă, ca obiect distinct de studiu și analiză, datează doar de aproximativ un sfert de secol. Acesta reprezintă și unul dintre motivele pentru care delimitarea sa teoretică nu este conturată cu destulă precizie până în prezent; acuratețea științifică a termenului, însă insuficiența, este dublată de unele confuzii, generate de existența și curculația concomitentă a mai multor termeni.
Specialiștii au hotărât în unanimitate astfel, tot ceea ce „scapă” reglementărilor puterilor publice dă posibilitatea includerii sub eticheta de „activitate subterană” a unor practici foarte variate:frauda fiscală, munca clandestină, traficul de droguri, comerțul ilegal de arme, corupția, prostituția, furtul dar și grădinăritul, activitățile casnice etc. Definiția considerată de specialiști drept cea mai „cuprinzătoare” este oferită de Pierre Pestieau.
Economia subterană reprezintă „ansamblul activității economice ce se realizează la limita legilor penale, sociale sau fiscale, sau care scapă (masiv) inventarierii conturilor naționale”, deci acelea care se regrupează în activități disimulate, ilegale sau frauduloase și private (munca domestică, voluntariatul).
Deoarece caracterul subteran al unei economii nu poate fi definit într-un mod universal, ci ținând cont de situația concretă din fiecare țară, căutarea de noi criteri care să reușescă să surprindă cât mai bine ansamblul activităților acesteia, rămâne în continuare în sfera preocupărilor economiștilor interesați în relevarea atât a trăsăturilor generale, dar mai ales a particularităților și modului specific de manifestare a lor.
Este evident că pretenția definiției exhautiviste, unice (pe baza unor criteri simpliste, nediferențiate) a economiei subterane, în condițiile unei complexități a fenomenului, nu este ușor de realizat, practic neputând fi cuprinsă întreaga specificitate a manifestărilor ei.
Activitățile subterane, neavând o exprimare statistic integrală, au consecință negativă asupra veridicității nivelului estimărilor realizate de contabilitatea națională privind unii indicatori economici și sociali importanți.
Principalele activități subterane incluse în cadrul economiei cu același nume sunt:
Fraudă, evaziune și exonerări
Noțiunea de fraudă fiscală unește ansamblul practicilor ilegale care permit să nu plătești, în parte sau total, impozitul obligatoriu. În funcție de țară și epocă, toleranța socială față de fraudă variază cu ea frecvența și severitatea controalelor.
Frauda fiscală poate fi definită ca ansamblul practicilor care urmăresc eludarea în totalitate sau în parte a impozitului datorat statului.
Trebuie menționat în același timp că, pentru definirea sferei de cuprindere a fraudei fiscal și pentru analizarea conținutului ei, se impune contactul între teoria economică și legislația care definește, reglementează și sancționează faptele ilegale ce se savârșesc în acest spațiu.
În activitatea practică, încadrarea fraudei în formele dure de manifestare sau în cele speculative este determinată de legislația statelor și de momentul desfășurării unei anumite activități.
Declararea veniturilor și, în consecință, stabilirea impozitului aferent acestora pot fi operațiuni simple dacă sursele sunt bine delimitate și tehnica de calcul se bazează pe un sistem logic, dar complexitatea operațiunii crește, iar siguranța unor corecte determinări ale impozitelor scade accentuat în cazul existenței unei multitudini de surse de venit concomitente pentru același subiect.
Frauda fiscală nu este singura manieră de a eluda impozitul. Sunt și altele, la fel de eficiente și care, în plus, nu sunt ilegale: evaziunea fiscală și mulțimea de deduceri, exceptări la impozit pe care o cuprinde orice sistem fiscal.
Evaziunea fiscală se referă la minimizarea impozitării prin utilizarea unor alternative acceptabile, reale.
În Luxemburg frauda fiscală îmbracă două forme care sunt sancționate în mod diferit:
Frauda simplă, care prezintă un caracter involuntar și este comisă, de oricine, în calitatea sa de contribuabil, de mandatar sau ocupându-se de afacerile unui contribuabil, ocazionează prin neglijență reducerea încasărilor fiscale sau acordarea, sau menținerea nejustificată a avantajelor fiscale”.
Frauda internațională și tentativa de fraudă intenționată sunt pedepsite în mod identic.
În Germania, delictul de fraudă fiscală este definit ca omiterea, în deplină cunoștință de cauză, de a arăta administrației elementele care condiționează stabilirea impozitului sau de a-i comunica informații inexacte sau incomplete.
În Japonia, unde onestitatea fiscală este în mod obișnuit ridicată, frauda fiscală face obiectul reprobării și este calificată ca o crimă. Ea este cercetată atât de serviciile fiscale cât și de parchet și poliție.
Munca la negru
Munca la negru, munca ilegală, subdeclarată și nedeclarată sunt forme sub care se desfășoară în cadrul sectorului oficial, activitatea neînregistrată în contabilitate și deci neplătitoare de impozit.
Expresia, de altfel sugestivă, definște activitatea desfășurată fără respectarea reglementărilor impuse de legislația muncii, a asigurărilor și cea fiscală.
Sfera de cuprindere este largă, începând de la activitățile casnice, gospodărești, comunitare, trecând prin munca agricolă, construcții, diverse ramuri industriale, uneori inclusiv de înaltă tehnicitate.
Cei ce trăiesc din munca la neagru sunt:
Cei ce prestează muncă la negru:
șefi de întreprinderi care nu declară munca permanentă a angajaților lor;
particulari ce folosesc persoane retribuite fără să le declare sau nedeclarând o parte din timpul lor de muncă realizat.
Cei ce muncesc la negru:
pensionari, șomeri, care cumulează indemnizațiile și veniturile dintr-o muncă nedeclarată;
străini „fără acte”, care exercită o activitate;
salariați care în plus față de durata legală de muncă, execută pentru alte personae decât angajatorii lor curenți activități plătite.
Așadar, munca la negru, prin nedeclararea venitului și deci neimpozitarea corespunzătoare, este tot o formă de fraudă fiscală. Munca calndestină și frauda fiscală sunt formele cele mai importante și cele mai cunoscute ale economiei subterane.
Activitatea în menaje și voluntariatul
Munca în menaje și activitățile voluntare contribuie la producția națională la fel cum contribuie și diversele forme ale producției comerciale.Linia de separare ce desparte munca în menaj de voluntariat corespunde celei ce separă familia de restul colectivității.
Munca în menaje și activitățile voluntare nu sunt înregistrate în contabilitatea națională. În parte, sunt generate de dorința de eludare a impozitului. Nu sunt însă ilegale, dimpotrivă sunt considerate ca activități binevenite, recomandate și recomandabile. Ponderea lor este recunoscută ca fiind mare comparative cu produsul național brut/produsul intern brut.
Economia informală
Economia informală cuprinde activități economice legale, întreprinse de unități de dimensiuni mici (individuale sau familial) atât în producția de bunuri, cât și în comerț, transport, furnizarea de servicii, care generează o producție prevăzută în S.C.N. și care sunt practicate la limita sistemelor socio-fiscale și a reglementărilor impuse de stat.
Activitățile din această categorie sunt diverse ca dimensiune a consecințelor lor: de la vânzătorul ambulant, care este cel mai vizibil „produs” al fenomenului, dar și cel mai neglijabil ca întindere și valoare a activității sustrase oficialului, la micile ateliere și la autoangajarea aceluia care cel mai adesea lucrează acasă.
Activitățile ilegale-contrabandă, trafic de arme și de droguri, prostituție, criminalitate
Aceste activități interzise de lege și morală, nu se pune problema declarării lor, și nici a impozitării, ci a reprimării pe cât posibil. Amploarea acestor activități dă o imagine asupra a ceea ce înseamnă economie subterană și a importanței studierii acesteia, de evaluare a efectelor, de elaborare a politicilor potrivite de adoptat vizavi de practicile mai semnificative, fie ca efect asupra veniturilor bugetare, fie ca impact asupra vieții sociale.
Spălarea banilor murdari
Spălarea banilor este partea financiară de factori a tuturor infracțiunilor prin care se obține profit.Este procesul prin care infractorii încearcă să ascundă originea și posesia reală a veniturilor provenind din activitățile lor criminale.
Spălarea banilor murdari este cu atât mai perversă decât a adoptat mijloace aparent legale. Intermediare în această afacere sunt unele țări care practică așa-numitele „low-tax” încetățenite la noi sub denumirea de „paradisuri fiscale”.
Caractersiticile paradisurilor fiscale fac din acesetea o atracție deosebită pentru reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra tranzacțiilor, astfel încât proprietarul unei societăți incorporate în paradisul fiscal nu poate fi asociat cu fluxul de fonduri. Toate tipurile de corporații înregistrate în paradisurile fiscale-societăți generale, bănci offshore, societăți de aigurări captive etc.-pot fi utilizate de reciclatorii de fonduri, în toate etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau integrare.
În țările Uniunii Europene, acestă problemă a economiei subterane s-a discutat la nivel de exhaustivitate și comparabilitate a estimărilor rodusului național brut al prețului pieței.
Începând cu anul 1990, Comitetul de gestiune a PNB, după analiza metodelor de elaborare a Conturilor Naționale ale fiecărui stat membru, a început discutarea mai multor propuneri de ameliorare în domeniul exhaustivității și al comparabilității PNB la prețurile pieței. Se consideră că exhaustivitatea PNB este asigurată prin includerea producției, venitului primar și al cheltuielilor observate plecând de la anchetele statistice sau de la fișierele administrative, dar și prin fluxul corespunzător al unităților neobservate direct.
Absența unei observații statistice se poate referi la următoarele situații:
Neînregistrare în fișiere a unităților statistice legale și economic active;
Evaziunea fiscală și/sau a cotizațiilor de securitate socială prin neprezentarea de declarații sau prin declarații incorecte;
Scutirea de prezentare a declarațiilor pe lângă autoritățile fiscale și de securitate socială.
La rândul lor, țările în tranziție la economia de piață au un interes din ce în ce mai crescut pentru această problemă. Caracteristicile perioadei de tranziție dezvoltă, în mod normal, acest gen de situații.
Ponderea din ce în ce mai mare a sectorului privat dă naștere unui ansamblu de situații tipice economiei subterane:
Dezvoltarea inițiativei private la nivelul unităților de dimensiune redusă pune probleme de actualizare a fișierelor statistice, crescând și nivelul de absență a răspunsurilor la anchetele statistice. Este vorba de o realitate pe care aparatul statistic nu are experiență să o trateze;
Sectorul privat, spre deosebire de cel public, are motivații puternice pentru a nu declara informațiile corecte; evitarea plății de impozite și cotizații de securitate socială. Se poate spune că, spre deosebire de sectorul public care, în mod normal, repectă termenele, sectorul privat care începe să se dezvolte este caracterizat printr-un număr mult mai mare de unități și dă informații adesea incorecte și în afara termenelor prevăzute.
În Sistemul Conturilor Naționale 1993(SNA-The System of National Accounts) și Sistemul European de Conturi 1995 (ESA-European System of Accounts) sunt folosite următoarele concepte și termeni în legătură cu activitățile economice ascunse a unităților de producție: producția ilegală, economie ascunsă, sector informal.
Prudcția ilegală include:
Producția de bunuri și servicii a căror vânzare, distribuire sau posesie este interzisă prin lege;
Producția activităților care sunt de obicei legale dar devin ilegale când realizarea lor s-a efectuat de producători neautorizați (de exemplu medici nelicențiați)
Economia ascunsă cuprinde activitățile realizate legal,dar care sunt ascunse cu bună știință față de autoritățile publice din motive precum: evitarea plății impozitelor pe venit sau profit, a TVA, a altor impozite, taxe, contribuții la asigurări sociale etc.
Sectorul informal cuprinde unitățile de producție cu un nivel scăzut de organizare, capital mic sau fără delimitare între capital și muncă și cu relații de muncă bazate pe relații de înrudire decât de contracte formale, aceste unități fac parte din sectorul gospodăriilor populației. Această definiție este conformă Organizației Internaționale a Muncii.
În tabelul nr. 2.1 sunt reprezentate situațiile mai cunoscute de neînregistrare, acestea fiind încadrate în mai multe categorii.
Activități economice nedeclarate de sectoarele instituționale și tipuri de activitate
Tabelul nr. 2.1
Simboluri folosite:
A-I – activități economice nedeclarate în scopuri statistice
A – transferuri financiare sau fluxuri de bunuri și servicii neînregistrate în conturile naționale
B – producția întreprinderilor sectorului formal care nu este declarată în scopuri statistice fără
intenția deliberată de disimulare
C – producția ascunsă deliberat a întreprinderilor sectorului formal
D – servicii casnice produse de salariații nedeclarați
E – producția bunurilor autoconsumate
F – servicii de locuințe ocupate de proprietarii acestora
G – producția întreprinderilor individuale ale sectorului informal, nedeclarată în scopuri
statistice fără intenția deliberată de disimulare
H – producție deliberat ascunsă a întreprinderilor individuale ale sectorului informal
I – activități productive ilegale
C,D,H,I – economia subterană
Sistemul Conturilor Naționale recomandă într-o manieră explicită ca aceste activități să fie considerate productive. Aceasta este partea din economie cel mai dificil de estimat. Cunoașterea infracțiunii îi determină pe agenții economici respectivi să trateze cu multă prudență estimarea unor informații referitoare la activitatea desfășurată.
Situațiile de neînregistrare statistică (activități productive sunt unități de producție) sunt specificate prin economie la negru ce poate cuprinde:
declarații false ale unităților recenzate;
unități neînregistrate din punct de vedere statistic (munca la negru).
Declarațiile false ale unităților recenzate corespund unei fraude sau evaziuni fiscale, pe când unitățile neînregistrate din punct de vedere statistic (munca la negru) poate fi rezultatul unei intenții deliberate a unităților productive de a scăpa de înregistrarea statistică sau, din contră, existența unor dispoziții administrative care fixează excepții pentru anumite cazuri.
Aceste 2 situații, economia la negru împreună cu activitățile productive ilegale constituie economia subterană.
Corelând informațiile expuse cu sistemul conturilor naționale (S.C.N.) , unde conturile 6, 7 și 8 sunt preponderent „macrofinanciare”, iar venitul național disponibil (VD) ca principal resursă poate fi utilizat pentru consum (CF) sau pentru economisire (EN), altfel scris VD=CF+EN, se ajunge practic la delimitarea altor indicatori macrofinanciari importanți cum sunt:
capacitatea de finanțare, care are semnificația de îmbogățire financiară a economiei, în condițiile în care procesul de economisire a fost mai puternic decât cel de investire;
necesarul de finanțare, cu sensul de deteriorare a patrimoniului financiar, care reprezintă suma resurselor financiare ce trebuie împrumutate la nivelul economiei apelând la resurse din străinătate (împrumuturi externe).
Conform rezultatelor financiare subiectele economice dețin fie un excedent de resurse financiare, fie un delict de resurse financiare, fie prezintă alternativ excedente sau deficite (ca în exemplul administrației locale).
2.2 Produsul intern brut subteran sau ascuns
Macroeconomia financiară surprinde și analizează funcționarea economiei, prin sistemul specific de indicatori statistice financiari, pe baza relațiilor multiple dintre agregatele macrofinanciare și categoriile de unități funcțional instituționale, caracteristic bugetului, precum și piețelor de tip financiar.
Accentul esențial al macroeconomiei financiare cade pe corelația dintre creșterea economică și comportamentele financiare.
Statsitica macrofinanciară are ca obiective esențiale cunoașterea și sintetizarea prin intermediul indicatorilor:
creșterii economice și a ciclurilor financiare în economie (prin oferta de informații privind economisirea și investițiile în economie);
bugetului de stat (prin calculul și publicarea indicatorilor acestuia de nivel, de structură și de dinamică);
asigurărilor de bunuri și persoane (prin comesurarea potențialului și profitabilității acestei piețe financiare specifice);
piețelor financiare de capital (prin indicatorii de conjunctură caracteristici);
sistemului bancar (prin indicatori ai autorităților centrale monetare precum și prin indicatori ai riscului și rentabilității activităților bancare).
Creșterea economică este analizată statistic, atât prin ritmul sau rata PIB-ului real, cât și prin economisire și investiții, respectiv prin macroagregatele „economii nete (EN)” și „formarea brută de capital fix (FBCF)”.
În analiza creșterii economice, rata creșterii reale este însoțită și de:
prezentarea ratei dobânzii reale pe termen lung:
r=Rdr=i-π=Rdn-Rinflației=Dnominală/Capital * 100 –Rinflației
unde: Rdr sau r este rata dobânzii reale
Rdn sau I este rata dobânzii nominale
Rinflației sau π= IPC(%) – 100
(atât relația cât și notațiile „ i =r + π” sunt cele consacrate de Irving Fisher)
expunerea cuantumului ratei brute a economiilor ca procent (%) din PIB
Re=E/PIB x 100
Unde: E=macroagregatul economiilor conform SCN
evidențierea nivelului brut al investițiilor exprimat ca procent (%) din PIB
Rinv=FBCF/PIB x 100
Acțiunile din economia ascunsă (neobservată, invizibilă, subterană), neavând o exprimare statistică completă, au o consecință negativă asupre veridicității nivelului estimărilor realizate de contabilitatea națională, privind unii indicatori economici și prin derivare inclusiv a celor sociali mai importanți. În țările UE, problema afectează gradul de exhaustivitate și comparabilitate a estimărilor produsului intern și național brut. Specialiștii consideră că exhaustivitatea PIB sau PNB este asigurată prin includerea producției, venitului primar și al cheltuielilor observate, începând cu anchetele statistice sau cu registrele administrative, precum și prin fluxul corespunzător al unităților neobservate direct. Caracterizarea economiei subterane (ascunse, neobservată) se poate realiza delimitând mai întâi activitățile ce o definesc implicit:
producția ascunsă deliberat a întreprinderilor (firmelor, unităților) sectorului formal;
serviciile casnice produse de salariații nedeclarați;
producția deliberat ascunsă a întreprinderilor (firmelor, unităților) sectorului informal;
activitățile productive ilegale, fie pentru că aceste activități sunt interzise, fie din cauza faptului că producătorul nu are autorizația necesară
Structura sintetică a PIB-ului neobservat
Figura nr 2.1
Metodologia SCN recomandă, de o manieră explicită, ca aceste activități să fie considerate productive, dar dificultatea acestei acțiuni este una deosebită, prin relativitatea estimării în ansamblu. Cunoașterea consecințelor infracțiunii determină agenții economici să trateze cu multă prudență, estimarea unor informații referitoare la activitatea desfășurată. La nivelul EUROSTAT-ului, terminologia utilizată accentuează importanța situațiilor de neînregistrare statistică și sunt specificate prin termenul larg de economie la negru.
În 2009, economia subterană reprezenta circa o treime din produsul intern brut al României, potrivit unor estimări ale companiei A.T.Kearney. Aproximativ doua treimi din aceste sume provin din munca la negru, iar restul provin din nedeclararea veniturilor obținute (date considerate relativ valabile dar în ușoară creștere 35-40% și în 2010)
În iulie 2011, în România, economia subterană avea o pondere procentuală de 37,1% din PIB. Acest nivel plasează țara noastră pe locul doi în Uniunea Europeană. După cum era de așteptat, campioni absoluți sunt bulgarii, unde ponderea este de 40%. Dar nu a fost să fie așa am ajuns și noi la 40% în opinia unor specialiști.
Economia neagră din 2010=veniturile bugetare din 2011
Conform opiniei jurnalistului german Thilo Gehrke, „România este renumită pentru economie subterană,evaziune fiscală și muncă la negru”, ocupând unul din locurile fruntașe în clasamentul celor mai corupte state din Europa.
România se situează în continuare pe locul 2 în Europa în ceea ce privește ponderea economiei subterane în PIB, estimată la 28% în 2013, la egalitate cu Croația, Estonia și Lituania, state surclasate doar de Bulgaria, cu o pondere de 31%, potrivit studiului publicat de Visa Europe. Fenomenul economiei subterane reprezintă acum aproape 30% din PIB, cu mult peste nivelurile întâlnite în Cehia, Slovacia, Ungaria sau Portugalia.
Economia subterană a reprezentat anul trecut în România 29,1% din PIB, potrivit datelor Comisiei Europene, față de un nivel de 33,25% din PIB în 2002, după cum reiese dintr-un raport publicat recent de Institute of Economic Affairs (IEA).
Sistemul reprezentativ de indicatori macroeconomici statistici financiar contabili se poate reprezenta în final prin:
PIB anual și trimestrial în monedă națională și în euro sau $ SUA, drept bază;
Crșterea economică derivată din dinamica PIB-ului real;
PIB anual sau trimestrial neobservat;
Contribuția activităților definitorii ale economiei la crearea PIB-ului;
Masa monetară și rata dobânzii reale;
Investițiile și rata investițiilor ca procent PIB;
Deficitul bugetului de stat curent sau general consolidat ca procent din PIB;
Rata primelor de asigurare ca procent din PIB și densitatea asigurării;
Un indice bursier reprezentativ;
Rata brută a economiilor ca procent (%) din PIB.
Subsistemul de indicatori statistici financiar contabili ai activităților privind asigurările de viață și de bunuri:
Sintetizează una dintre cele mai dinamice categorii de activități, concomitente ca ritm cu dezvoltarea și diversificarea economiilor de piață;
Asigurările de viață și de bunuri oferă clienților potențiali protecție împotriva riscului printr-un mecanism statistic specific (de tip actuarial);
La baza statisticii actuariele sau legea numerelor mari și avantajele schimbului (incertitudinea sau lipsa oricărei distribuții de probabilitate la nivelul clientului se transformă la nivelul cererii de ansamblu într-o certitudine relativă, respesctiv o distribuție de probabilități de apariție a unor evenimente ce se asigură);
Adversitatea individuală în raport cu riscul cuplată cu un anumit nivel individual al veniturilor și bunăstării sunt condițiile de apariție și dezvoltare a cererii de asigurări
2.3 Metode de estimare a economiei subterane și a produsului intern brut (PIB) subteran
Metodele de stimare a produsului intern brut subteran sunt destul de numeroase și variate ca tehnici și instrumentar de evaluare.
Criteriile de structurare ale metodelor de estimare a PIB-ului neobservat sunt nivelul de evaluare inițial (macro, mezo sau micro), percepția sau teoria urmelor rămase (indicilor), suportul financiar contabil al metodelor sau economic pur etc. Percepția sau teoria urmelor multiplică practic cel mai mult aceste metode. După urmele rămase se disting:
metode ale diferențelor dintre veniturile declarate și cheltuielile făcute (macro,mezo sau micro);
metode axate pe indiciile ce se desprind din activitățile de control (cu accent pe controlul fiscal, statistic și contabil);
metode bazate pe urmele lăsate în piața muncii;
metode ce au ca suport indiciile oferite de agregatele monetare
Se pot detalia câteva metode din aceste categorii mari cu impact teoretic și practic semnificativ.
Metoda comparării diferitelor maniere de estimare a venitului constă în confruntarea estimării veniturilor bazată pe înregistrările în conturile naționale cu estimările de venituri ce decurg din declarațiile fiscale de venituri. Diferența se consideră a fi veniturile subterane, adică acele venituri nedeclarate. Comparații de acest tip s-au făcut în mai multe țări. Studiul cel mai complet se consideră a fi realizat în SUA. Rezultatele obținute în diferite țări variază de la circa 10% din PIB în țările anglo-saxone și scandinave și la circa 20% în țările din sudul Europei. INS a efectuat evaluări asupra economiei neobservate, în România, acestea depășind 23% din PIB, deja din anul 1998, având tendințe de diminuare la 21% până în 2001, dar urmată apoi de o tendință fermă de majorare, permanentă, de la an la an. Criticile referitoare la aceste metode disting o gamă relativ largă de erori: erori în estimarea ambelor agregate (venituri-cheltuieli), erori cauzate de acoperirea statistică, erori cauzate de coliniaritatea dintre estimările PIB și cele ale veniturilor pe baza datelor fiscale.
Metoda sondajului (eșantionării) se bazează pe identificarea unor diferențe neexplicate apărute între cheltuielile și veniturile gospodăriilor, iar în raport de eroare de reprezentativitate se poate evidenția diferența la nivel mezo sau macro, delimitând astfel, valoarea PIB-ului neobservat. Metoda este criticată pentru incertitudinea relativă a reprezentativității cercetării bugetelor gospodăriilor, fiind cunoscută reticența în fața declarațiilor de venit ale membrilor acestora.
Metoda fiscală de evaluare pornește de la datele obținute de autoritățile fiscale în urma controalelor de detectare a veniturilor disimulate , sustrase de la impozitarea legală, ignorând astfel răspunsurile date voluntar, pe bază de chestionare, iar exploatarea controlului fiscal relativizează și mai mult nivelul PIB-ului neobservat estimat.
Metoda bazată pe diferența dintre ratele de activitate oficiale și reale determină economia neobservată din extrapolarea acestei diferențe, relevante în ceea ce privește amploarea forței de muncă de practică munca nedeclarată. O altă variantă a acestei metode o reprezintă confruntarea pe bază de chestionare și interviuri, în special prin sondaje longitudinale și anchete asupra folosirii timpului, acoperind oferta și cererea de pe piața muncii negre. În ceea ce privește categoria largă a metodelor monetare se disting trei categorii mari de alternative de estimare conexe circulației și volumului mesei monetare:
prima categorie de metode pleacă de la ipoteza că punerea în circulație a unei cantități în creștere de cupiuri de valoare mare, în scopul facilitării plăților este o dovadă a extinderii activităților din piața neagră;
a doua categorie consideră că există o relație constantă în timp, între volumul tranzacțiilor în numerar și PIB, oficial și clandestin, justificând prin ecuația de echilibru a lui Irving Fisher: M*v=p*T, unde M=masa monetară, v=viteza de circulație a banilor, p=nivelul prețurilor și T=volumul tranzacțiilor; din masa monetară totală sau PIB total se scade cel oficial și se obține un PIB rezidual
categoria de metode axate pe raportul dintre moneda în circulație și depozitele la vedere, se bazează pe ipoteza că viteza de circulație a monedei fiind aceeași în economia paraleală neobservată și în economia oficială, orice creștere semnificativă a cererii de lichiditate în raport cu depozitele bancare poate arăta o expansiune a acțiunilor economiei negre. Conform acestei metode, orice creștere în mărimea economiei neobservate determină o creștere a cererii de bani.
Metoda de estimare a PIB-ului ascuns în România se bazează pe confruntarea declarațiilor cererii și ofertei din anchetele statistice specializate pe piața muncii. Diferența dintre numărul persoanelor care au declarat că muncesc într-o entitate și numărul de persoane declarate angajate de către acea firmă reprezintă munca la negru. Pentru PIB-ul omis din sectorul informal, activitățile executate de către asociațiile familiale și de către lucrătorii pe cont propriu,se preiau din ancheta realizată în gospodării, privind ocuparea forței de muncă, al cărei acronim este AMIGO, anchetă care permite estimarea numărului de persoane care muncesc în asociațiile familiale și ale micilor meseriași.
În ultimul deceniu, anual, Institutul Național de Statistică evaluează ponderea economiei subterane pe baza înregistrării în conturile naționale, după o metodologie compatibilă cu aceea a țărilor din Uniunea Europeană.
Metoda forței de muncă, folosită de Italia inițial și generalizată la nivelul tuturor țărilor din Uniunea Europeană, în scopul realizării comparabilității produsului intern brut. Practica românească privind conturile naționale permite evaluarea celui mai important indicator, produsul intern brut, folosind cele trei abordări bine cunoscute:
metoda de producție (suma valorilor adăugate)
metoda veniturilor (suma veniturilor)
metoda cheltuielilor (suma cheltuielilor)
Metoda de estimare a economiei ascunse utilizată de Institutul Național de Statistică este o metodă analitică ce se bazează pe forța de muncă. Pe lângă estimarea producției, consumului intermediar și a valorii adăugate brute realizate de către cei care muncesc „la negru” se realizează o evaluare a fraudei de la plata TVA și a activităților desfășurate de unități neînregisrate din sectorul informal.
Estimările bazate pe controalele fiscal sunt o simplă extrapolare și extind comportamentul firmelor controlate la întreaga „populație de firme”. Diferențele între cele două metode pornesc încă de la conținutul economiei subterane. De asemenea, includerea rezultatelor controalelor efectuate de organele abilitate, trebuie analizată din punct de vedere al conținutului acestor controale, al comportamentului unităților controlate și a influței directe asupra PIB.
Estimarea ponderii acestei evaziuni fiscale în PIB nu trebuie pusă în comparație cu estimările realizate de INS, din mai multe motive:
controalele reprezintă 1-5 % din numărul total al agenților economici,nefiind realizat pe baza unor metode de eșantionare cu restricții reprezentative care să permită extrapolarea la nivelul întregii economii;
în perioada 1992-1996 INS a folosit pentru estimarea economiei subterane rezultatele controalelor efectuate de garda financiară, dar extinderea, în mod simplu a comportamentului de fraudă descoperit la 1% pentru întreaga colectivitate a fost considerat nerelevant determinând o supraevaluare a acestui modificator.
Printre impozitele și taxele care sunt controlate de către Garda Financiară sau Ministerul Finanțelor sunt unele care nu intră direct în calculul PIB, și care, se regăsesc, în procesul de redistribuire a veniturilor, în alte etape ale circuitului economic prezentat de conturile naționale. Este adevărat că mulți indicatori sunt raportați la PIB, dar aceasta nu înseamnă că acesete sume intră în componența activă a PIB.
Alte metode
Un grup de specialiști din Ministerul Finanțelor Publice, asistați de prof. French, au întreprins o evaluare a economiei subterane, prin una din variantele de evaluare monetară, pentru perioada 1993-1999. Estimările au fost făcute pentru economia internă și anuale.
Metoda monetară nu este foarte potrivită la condițiile economiei românești unde circulația de numerar este mare, fără a fi neapărat legată de așa numitele plăți „de la mână la mână” ce caracterizează mai curând afacerile clandestine în țările dezvoltate. Modelul econometric adoptat este asemănător cu acela adoptat de prof. Peter Gutman în 1997 și se bazează pe doua ipoteze:
Numeralul este mijloc principal de plată în economia clandestină;
În economia subterană, fiecare unitate monetară este rezultat al aceleiași cantități de activitate economică cu aceea din economia oficială.
CAPITOLUL III
Unele aspecte privind controlul fiscal și evaziunea fiscală
3.1 Aspecte generale privind controlul fiscal și evaziunea fiscală
Controlul financiar reprezintă, prin rezultatele sale, activitatea care oferă cele mai importante surse de informații necesare desfășurării acțiunii de management general. Exercitarea în condiții de eficiență, activitatea de control financiar are ca principal efect furnizarea tuturor elementelor necesare fundamentării unor decizii optime ce urmează a fi utilizate ca pârghii ale statului sau ale conducătorului de activități economice la realizarea obiectivelor din programele propuse.
Prin acțiunea de control se urmărește dacă activitatea economică este organizată și se desfășoară potrivit unor reguli și principii stabilite pentru realizarea scopului urmărit cu respectarea cadrului legal.
În sens larg, controlul cuprinde toate laturile managementului și în mod corespunzător se poate presupune existența unui control preventiv, unul concomitent si altul post-operativ, în acest context, controlul, este la nivel microeconomic și macroeconomic, o funcție eficientă și necesară a managementului, armonizând interesele individuale cu cele ale colectivității și ale societății într-un tot unitar. Această verificare permanentă, dar și completă a modului cum se desfășoară activitățile în concordanță cu programele fixate, sesizând și măsurând abaterea de la conținutul acestora, indică și corecțiile ce se impun în vederea înlăturării lor.
În acest sens, controlul este acțiunea de stabilire a exactității operațiunilor materiale, care se efectuează anticipat executării acestora, concomitent sau la scurt interval de la desfășurarea operațiunilor.
Controlul se poate exercita personal sau cu ajutorul unor aparate speciale de control. Acesta nu se rezumă doar la stabilirea unor fapte, el se extinde și la cercetarea cauzelor care au provocat deficiențele constatate. Toate aceste trăsături deosebesc controlul de expertize, revizii, verificării, inspecții, etc.
În realizarea atribuțiilor ce le revin, organele fiscale au următoarele drepturi:
dreptul de a examina documentele aflate în dosarul fiscal ale contribuabilului;
dreptul de a solicita prezența contribuabilului la sediul organului fiscal.
În cazul în care organul fiscal este îndreptățit să stabilească baza de impunere prin estimare, trebuie să aibă în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare, precum și informațiile și documentele existente la dosarul fiscal al contribuabilului care sunt relevante pentru impunere, iar, în lipsa acestor, date și informații deținute de organul fiscal despre contribuabili cu activități similare.
În realizarea atribuțiilor ce le revin, organele fiscale au următoarele obligații:
obligația de a înștiința contribuabilul în legătură cu acțiunea de inspecție fiscală ce urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală;
obligația de a prezenta contribuabilului legitimația de inspecție si ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului fiscal;
obligația de a înștiința contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce îi revin în timpul desfășurării inspecției fiscale;
obligația de a consemna în registrul unic de control începerea inspecției fiscale precum și constatările rezultate în urma inspecției fiscale;
obligația de a efectua inspecția fiscală într-un mod în care să afecteze cât mai puțin activitatea curentă a contribuabililor;
obligația de a efectua inspecția fiscală în mod obiectiv;
obligația de a cunoaște și aplica corect, cu obiectivitate și profesionalism prevederile legislației contabile și fiscale și normele de aplicare a acestora;
obligația de a acorda atenție întrebărilor, nelămuririlor, reclamațiilor contribuabililor și de a da dovadă de înțelegere și solicitudine în soluțioarea acestora;
la încheierea inspecției fiscale, organul fiscal are obligația de a purta o discuție finală cu contribuabilul asupra constatărilor și consecințelor lor fiscale;
obligația de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii;
obligația de a păstra secretul asupra informațiilor pe care le dețin ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu;
obligația de a nu se angaja direct sau indirect în relații de afaceri cu persoanele fizice sau juridice controlate, relații care pot afecta îndeplinirea cu corectitudine a sarcinilor de control fiscal încredințate;
obligația de a nu pretinde și de a nu primi nici un fel de bunuri în natură sau în bani;
obligația de a nu-și crea avantaje în legătură cu serviciul sau cu exercitarea funcției.
Contribuabilii au o serie de obligații, în timpul desfășurării inspecției fiscale:
obligația de a se prezenta la sediul organului fiscal;
obligația de a colabora la desfășurarea în condiții optime a inspecției fiscale, prin respectarea drepturilor organelor fiscale și acordarea sprijinului necesar în exercitarea acestor drepturi;
obligația de a furniza toate informațiile relevante pentru stabilirea stării de fapt fiscale prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realității și prin prezentarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute;
obligația de a pune la dispoziția organului fiscal toate actele, înscrisurile, documentele, registrele sau evidențele contabile, care stau la baza calculării corecte și în cuantumul legal al impozitelor datporate;
obligația de a dovedi actele și faptele care au la baza declarațiilor sale;
obligația de a permite accesul organelor fiscale în orice incintă a sediului în care își desfășoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care există bunuri impozabile ori în care se desfășoară activități aducătoare de venituri;
obligația de a îndeplini măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organele de inspecție fiscală.
Baza definiției activității de control își are originea în expresia latinească „contra plus”, care se poate traduce prin verificarea, actului original după duplicatul acestuia, încredințat în acest scop unei personae specializate.
Pornind de la acest concept și în funcție de evoluțiile înregistrate de domeniul economic căruia îi aparține, controlul financiar se definește ca fiind acțiunea de determinare a stării unor activități economice reprezentate în documente financiare și contabile, prin raportarea acestor reprezentări la prevederile legale pin care au fost definite.
Obiectul controlului constă în examinarea modului în care se realizează sau s-a realizat programul fixat anticipat și a modului cum se respectă principiile stabilite, cu scopul de a releva erorile, abaterile, lipsurile, deficiențele pentru a le remedia și evita în viitor.
Controlul financiar-fiscal este considerat ca indispensabil desfășurării activității economico-sociale atât de factorii de conducere cât și de cei conduși.
Rolul controlului reiese clar în evidență, în toate fazele proceselor de producție, începând de la activitățile de proiectare, contractare și până la finalizarea acestora și înregistrarea rezultatelor obținute. Acesta a crescut și a căpătat noi valențe, prin reevaluarea obiectului său de activitate și al răspunderilor ce-i revin.
Prin modul de organizare și exercitare,precum și prin rolul și obiectivele ce le urmărește, controlul financiar îndeplinește anumite funcții și anume:
Funcția de evaluare;
Funcția preventivă;
Funcția de documentare;
Funcția recuperatorie;
Funcția sancționatorie;
Funcția pedagogică.
Rolul funcțiilor specifice controlului constau în menținerea direcțiilor actuale în lemitele parametrilor prestabiliți, depistare facturilor de frânare sau accelerare, eradicarea celor perturbatori, promovarea celor cu efecte pozitive.
Funcția de evaluare și cunoaștere
Constă în determinarea la un moment dat a rezultatelor obținute și evaluarea acestora prin raportare la un sistem de criterii prestabilit, în scopul intrării în lagalitate sau îmbunătățirii activității verificate.
Funcția are atât acțiune preventivă cât și post-operativă, puse în evidență rin stabilirea tendințelor de abatere de la normele și prevederile legale în vigoare și prin dispunerea măsurilor de desfășurare a activității economice în cadrul strict al acestora.
Funcția de cunoaștere se completează cu funcția de evaluare a controlului financiar, care, în condiții de realitate și legalitate, stabilește consecințele patrimoniale, financiare, bugetare, fiscale și sociale. Prin intermediul funcției de evaluare, pe lângă constatarea stării reale, se efectuează și o apreciere a performanțelor unei acțiuni economice, precum și a unor entități organizate ca persoane juridice.
Funcția de prevenire
Se materializează în preîntâmpinarea producerii unor deficiențe sau pagube în desfășurarea activităților economico-financiare. Abaterile constatate, cât și cauzele care le-au determinat, stau la baza deciziilor viitoare, pentru asigurarea eficienței dorite.
Acțiunea de prevenire a abaterilor este mult mai benefică desfășurării în regim de deficiență a unei activități economice decât acțiunea de corecție ulterioară care implică mult mai multe costuri, atât materiale, cât și de muncă.
Funcția preventivă constă într-o serie de măsuri luate de către organele de control, în vederea evitării și eliminării unor fraude, iînainte de a produce efectele negative ale acestora, prin identificarea și anularea cauzelor care le generează sau favorizează. De asemenea, caracterul previzional al controlului constă în faptul că abaterile semnalate în cursul acțiunilor de control, ca și cauzele care le-au determinat stau la baza fundamentării deciziilor pentru perioadele viitoare.
Prin această acțiune, controlul are sarcina de a opri actele și operațiunile care nu sunt legale, în faza de angajare a societății comerciale de consiliul de administrație al acesteia. Prin intermediul acestei funcțiim pe lângă legalitatea actelor și operațiunilor, se mai urmărește oportunitatea, necesitatea și economicitatea acestora.
Funcția de îndrumare
Constă în efectul formativ-stimulativ și de generalizare a experienței pozitive, dobândite pe parcursul și ca urmare a desfășurării activității de verificare, atât de cei ce o execută cât și de către personalul unității controlate.
Caracterul formativ al acțiunii de control este pus în evidență de activitatea de îndrumare pe care controlul financiar o desfășoară concomitent cu activitatea de verificare. Acesta constă și în activitatea de prezentare de către controlul financiar a unor reglementări legale nou apărute și de care, din diferite motive, lucrătorii unității controlate nu au luat încă cunoștință până la data efectuării verificării.
Funcția de constrângere
Rezultă din prevederile legale în vigoare care reglementează obiectivele și sfera de acțiune ale acestei activități și care se realizează prin complexul de măsuri administrative, civile sau penale ce se propun sau se dispun în sarcina celor vinovați de nerespectarea acestor norme, în raport cu gradul de implicare al fiecăruia.
Măsurile de constrângere se stabilesc de către organele de control financiar sau la propunerea acestora de către organele ierarhice superioare sau de către cele abilitate prin prevederile legale să le aplice.
Controlul financiar-fiscal realizează prin personalul desemnat să exercite această activitate, ambele funcții ( de îndrumare și constrângere: care acționează ca un tot unitar, dedicat scopului general, acela al realizării obiectivelor controlului) prin acțiuni de îndrumare și soluționare a unor probleme cu care se confruntă activitățile economice verificate, probleme care din diferite motive, exced posibilitatea unități controlate concomitent cu stabilirea și aplicarea sancțiunilor pentru acte sau fapte efectuate în afara prevederilor legale în vigoare.
Funcția de reglare
A activității agentului economic controlat este cea prin care se realizează eliminarea factorilor perturbatori în scopul menținerii echilibrului economic și al asigurării funcționalității, activității acestuia la parametrii proiectați.
Funcția de reglare implică, atât înlăturarea și recuperarea operativă a deficiențelor, a pagubelor constante, a disfuncționalităților ce apar, cât și generalizarea aspectelor pozitive din viața firmei.
În acest demers, un loc de primă importanță îl deține acțiunea de corecție, fapt ce se asigură în primul rând printr-o activitate de perfecționare a modului de gestionare a patrimoniului și continuând cu perfecționarea activităților de organizae și conducere a întregului sistem.
Trăsături caracteristice ale controlului financiar
Având în vedere varietatea de funcții pe care le deține controlul financiar, se desprind o serie de trăsături caracteristice. S-a apreciat astfel, rolul deosebit al controlului pentru management, specificându-se în acest sens:
caracterul preventiv, legat de funcția de prevenire;
caracterul constructiv, contribuind la îndreptarea activității pe făgașul dorit;
caracterul proiectiv, descifrând tendințele și permițând să se facă față unor situații neprevăzute;
caracterul educativ, generând compoente psihosociale favorabile unei activități eficiente;
caracterul analitic și investigator, fiind preocupat nu de simpla corectare și atestare a stării economico-financiare a unui agent economic ci și de cauzele acesteia, ca și de perspectivele ei;
caracterul global și asociativ, nebazându-se în concluziile sale numai pe reguli și date, cifre și documente, ci este și un proces intuitiv, sprijinându-se pe experiența de viață și pe cultură;
caracterul sintetic și analitic, pentru ca plecând de la înregistrarea faptelor economice simple și obișnuite, ajunge la sinteze, iar pentru a aprecia cu exactitate o situație, o descompunere în elementele sale componente;
caracterul critic în ceea ce privește analiza și sinteza situației economico-financiare;
caracterul pertinent și coerent, adică el are un sens și se cunosc exact sarcinile care îi revin și scopul urmărit.
Tipuri de control fiscal
Controlul financiar se realizează printr-o diversitate de forme în funcție de momentul, sfera, tmeiul, volumul activității, felul activității, al organelor care îl efectuează sau după modul de concretizare, și anume:
În funcție de momentul în care se execută, controlul financiar poate fi:
preventiv (anticipat, anterior);
operativ curent (concomitent);
ulterior (posterior)
În funcție de volumul controlat al documentelor și al operațiunilor controlul poate fi:
control financiar total;
control financiar prin sondaj
În funcție de durata și intensitatea efectuării, controlul financiar poate fi:
controlul continuu (permanent);
controlul juridic (periodic)
În funcție de sfera de acțiune, controlul financiar poate fi:
control intern și propiu;
control extern
În funcție de obiectivele controlului, controlul financiar poate să urmărească:
determinarea corectă și plata integrală a obligațiilor fiscale ;
gestionarea resurselor publice și a patrimoniului public și privat al statului și unităților administrativ-teritoriale;
controlul financiar al creanțelor statului.
În funcție de volumul lucrărilor controlate:
control financiar complet;
control financiar parțial
În funcție de organele care îl execută, controlul financiar poate fi:
control financiar ierarhic;
control financiar de gestiune;
control financiar de execuție
În funcție de modul de concretizare, controlul financiar se împarte în:
control financiar direct;
control financiar indirect;
control financiar de fapt;
control financiar de drept
În funcție de felul activității controlate, se pot menționa:
controlul de casă;
controlul de documente;
controlul de operațiune financiară
În funcție de domeniul economic controlat se deosebesc:
controlul vamal;
controlul fiscal;
controlul finanțelor statului
Controlul financiar preventiv contribuie la folosirea cu maximum de eficiență a mijloacelor materiale și disponibilităților bănești, la întărirea ordinii și creșterii răspunderii în angajarea și efectuarea cheltuielilor, la respectarea strictă a legislației de gestiune, la preîntâmpinarea oricărei forme de risipă și a eventualelor deficiențe înainte de a se produce efecte negative.
Controlul financiar preventiv se organizează și se exercită de autoritățile competente, în mod unitar, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe și ale actelor normative emise în aplicarea acesteia. Ministerul Finanțelor Publice este autoritatea de coordonare și reglementare a controlului financiar preventiv pentru toate entitățile publice.
Controlul operativ-curent (concomitent sau simultan) este cel care urmărește desfășurarea corectă a activității, conform prevederilor sau anticipărilor, surprinzând funcționarea pas cu pas a acțiunilor de producție, desfacere, investiții, achitarea obligațiilor, permițând intervenția operativă la orice nivel pentru asigurarea normalității.
Acest control se exercită inopinat, în timpul desfășurării proceselor economice și financiare și este concomitent cu efectuarea actelor și operațiunilor legate de aceste activități, cu scopul de a interveni pentru corectarea sau eliminarea deficiențelor sau ilegalităților. Controlul concomitent în timpul acțiunii este numit și operațional, considerându-se că el constă într-un sistem operativ care permite să se asigure corecturile de funcționare și de direcție, chiar în timpul acțiunii.
Controlul financiar ulterior sau posterior se exercită după desfășurarea activităților sau operațiilor economico-financiare cu privire la gestiunea patrimoniului și are ca principale obiective:
existența și utilizarea rațională a patrimoniului;
aplicarea corectă a legislației cu caracter financiar;
modul de efectuare a cheltuielilor și realizarea veniturilor;
analiza situațiilor financiare, etc.
Se exercită asupra actelor și operațiunilor economico-financiare, după efectuarea acestora de către instituțiile statului, regiile autonome și agenții economici. Ținând cont de faptul că acest control are loc după ce actele și operațiunile au fost efectuate, se poate spune că el se poate executa fără a stânjeni în vreun fel activitatea curentă a unității controlate. Deci, având în vedere acest aspect, controlul posterior este unul temeinic, pe baza căruia se pot trage concluzii utile pentru activitățile viitoare, contribuind la identificarea, mobilizarea și folosirea resurselor interne din economie, verificarea legalității, oportunității și eficienței activităților, refacerea integrității patrimoniului lezat prin fraudă, sancționând persoanele care au încălcat reglementări juridice.
Controlul financiar intern este organizat în interiorul întreprinderilor și efectuat de un personal calificat aparținând firmei, urmărind fucționarea acesteia și examinând permanent activitatea în faza inițială, pe parcursul desfășurării și în faza finală. Vorbim astfel de un control concomitent și posterior în același timp, având rolul să asigure cunoașterea realității, să evidențieze fidel și să permită analizarea activității firmei, inclusiv pe cea privind evidența.
În economia de piață prezintă o serie de particularități, și anume:
organizarea sa, în sensul că agentul economic o face potrivit specificului și intereselor urmărite;
obictivele controlului care reflectă scopul final al agentului economic legat de asigurarea unei profitabilități maxime a activității desfășurate;
formele și metodele de exercitare și intervenție a controlului, care de asemenea sunt stabilite de agentul economic
Controlul financiar extern, spre deosebire de cel intern, este efectuat de un personal calificat și autorizat din afara firmei și urmărește rezultatele activității întreprinderii reflectate în situația sa financiarăla un moment dat. Se efectuează prin certificarea documentelorexistente la alți agenși economici, parteneri de afaceri cu unitatea controlată, în vederea constatării veridicității actelor și operațiunilor primare.
În economia de piață, controlul extern nu mai are un rol preponderent, întrucât nu mai prezintă interes pentru stat, obiectivele fiind:
organizarea internă a agenților economici, gospodărirea patrimoniului și rezultatele activității acestora;
o serie de probleme financiare ca de exemplu cele care privesc profitul, prețurile, cheltuielile, etc.
dezvoltarea în viitor a unității și fondurilor necesare pentru investiții
Controlul total cuprinde toate operațiunile din cadrul obiectivelor stabilite și pe întreaga perioadă supusă controlului.
Prezintă avantajul faptului că oferă concluzii asupra întregii activitățși, caracterizează pe deplin eforturile și rezultatele, oglindește în totalitate lipsurile și deficiențele din unitatea verificată.
În același timp, controlul total prezintă riscul de a conduce la imobilizarea disproporționată a capacității de control, în raport cu rezultatele obținute în urma unui asemenea control.
Controlul prin sondaj înseamnă cuprinderea în verificare numai a unor anumite perioade sau operații supuse controlului. Controlul prin sondaj se poate utiliza în cazurile în care controlul asupra unor operații sau operații de activitate permite tragerea unor concluzii valabile asupra tuturor operațiilor.
Controlul continuu se exercită pe toată perioada efectuării operațiunilor economice controlate fără întreruperi, asemănându-se odată cu aceste operațiuni.
Controlul juridic se desfășoară în anumite intervale, stabilite prinprograme, având caracter inopinat și cuprinde totalitatea obiectivelor sau a faptelor de controlat. Controlul periodic include și controlul intermitent, excepțional, ocazional în cazul când intervine un risc sau există amenințarea unui pericol.
Controlul de gestiune este cel prin care se verifică dacă întreprinderea funcționează în direcția orientărilor strategice. Prin acest control conducerea firmei se asigură că resursele obținute și cele disponibile sunt utilizate optim pentru a realiza obiectivele formulate în strategie.
Controlul de execuție urmărește acțiunile pornind de la baza ierarhiei firmei cu scopul de a vedea dacă ele corespund instrucțiunilor primite și dacă se îndeplinesc.
Controlul direct este cel exercitat de manager prin contactul direct cu activitatea colaboratorilor săi. Acesta este un control simultan și se aplică obiectivului ce se controlează în timpul executării activității respective.
Controlul indirect este realizat de manager prin examinarea rezultatelor și individualizarea lor. Autocontrolul este practicat de fiecare lucrător, la fiecare nivel sau loc de activitate, asupra propriei munci în timpul și după terminarea acesteia. Autocontrolul, fiind o însușire, o deprindere, o îndemânare a salariatului, el trebuie cultivat, printr-un proces de instruire și supraveghere până când cel în cauză înțelege și își dă seama este importantă și răspunderea activității sale proprii.
În literatura de specialitate, evaziunea fiscală este definită ca fiind expresia sustragerii de la impunere a unei părți din materia impozabilă. În acest cadru, se apreciază că se manifestă două forme de evaziune:
la adăpostul legii (legală)
cu încălcarea legii (adică ilicită sau frauduloasă)
În cazul evaziunii legale, materia impozabilă se reduce pe baza diverselor căi permise de lege, astfel că acțiunea nu dă naștere la contravenții sau infracțiuni.
Reglementând încasarea la termenele și cuantumul stabilit a taxelor și impozitelor și stipulând norme speciale împotriva ilegalităților din domeniul fiscal, legislația financiară cuprinde dispoziții referitoare la infracțiunile din acest domeniu. Infracțiunile în domeniul fiscal poartă denumirea de evaziune fiscală frauduloasă sau fraudă fiscală.
Înregistrarea evaziunii fiscale frauduloasă se face în condițiile încălcării legii, motiv pentru care contribuabilii ce o săvârșesc se află sub incidența pedepsei penale sau a sancțiunilor contravenționale.
În cadrul noii legislații românești, a fost luată în considerare și această problemă, avându-se în vedere realitatea manifestării sale și a tentației unor contribuabil de a o săvârși. În acest context, evaziunea fiscală se definește astfel: „Evaziunea fiscală este sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili”.
Definiția redată se referă doar la evaziune fiscală frauduloasă, iar conținutul său este cuprinzător și corect.
Pornind de la aceste aprecieri, se poate considera că „evaziunea fiscală legală” nu există, ci este vorba, în realitate, de a uza de prevederile legii pentru ușurarea sarcinii fiscal suportate de către contribuabili. Diminuarea efectivă a sarcinii fiscale, ca urmare a comportamentului adecvat al contribuabililor, poate fi numită „facilitate fiscală împlinită (sau efectivă)”.
Evaziunea fiscală frauduloasă se poate prezenta sub formele nedeclarării materiei impozabile, declararea unor venituri impozabile inferioare celor reale, neconducerea sau conducerea unei contabilități defectuoase nesincere, etc.
În practică, în mod frecvent, evaziunea fiscal frauduloasă se întâlnește sub diferite forme cum ar fi:
ținerea unor registre contabile nereale;
distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, prețurile folosite, comisioanele încasate sau plățile;
întocmirea documentelor de plată fictive;
modificarea nejustificată a prețurilor de aprovizionare și a cheltuielilor de transport, manipulare și depozitare;
practicarea unor prețuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu nivel mai ridicat decât al celor afișate, declarate sau înregistrate în contabilitate;
întocmirea unor declarații vamale false la importul sau exportul de mărfuri;
întocmirea de declarații de impunere false, când cu bună știință nu sunt menționate decât o parte din veniturile realizate;
înființarea de conturi pasive cu nomeclaturi fictive;
nejustificarea cu documente legale ale înregistrărilor;
erori în conturi personale a unor părți din beneficii;
compensațiuni de conturi;
reducerea cifrei de afaceri;
cererea de conturi pasive la care se găsesc alocate diferite rezerve, etc.
Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor personae sau categorii sociale sunt sustrase de la impunere datorită modului în care legislația fiscal dispune stabilirea obiectului impozabil.
Suntem în prezența evaziunii fiscal legale atunci când un venit este stabil în funcție de unele criteria exterioare, ori după anumite norme medii și care determină un venit impozabil inferior celui real.
Spre deosebire de frauda fiscală care se săvârșește prin încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul în care se face impunerea, evaziunea fiscală legală constă într-o menținere prudent în limitele legale ale evaziunii.
În continuare se reprezintă câteva exemple de evaziune fiscală „legală”-bazate pe interpretarea favorabilă a legii după cum urmează:
impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de personae fizice pe baza unor norme medii de venit, crează condiții pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferrența respectivă;
folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donațiile filantropice, indifferent dacă acestea au avut loc sau nu, conduc de multe ori la sustragerea unei părți din veniturile realizate de la impunere;
scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale asigură profitul brut realizat. În practică s-a folosit, pe scară largă, până la intervenția legiuitorului, acordarea unor premiri salariați în bunuri pentru evitarea impozitului pe venit;
interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale care prevăd importante facilități pentru contribuțiile la sprijinirea activităților sociale.
Formele și căile prin care se realizează frauda fiscal sunt, practice, nelimitate. Printre acestea pot fi menționate:
întocmirea de declarații false;
întocmirea de documente de plăți fictive;
alcătuirea de register contabile nereale;
nedeclararea materiei impozabile;
declararea de venituri inferioare celor reale;
executarea de register de evidență duble, un exemplar real și altul fictive;
diminuarea materiri impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile unității a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
falsificarea bilanțului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenție între patron și contabilul șef, ei fiind de altfel, ținuți să răspundă solidar pentru fapta comisă.
Motivele pentru care în România fenomenul de evaziune fiscală este greu de împiedicat și cuantificat sunt complexe și numeroase, printre ele putând fi amintite: multiple perfecțiuni și particularități în domeniul legislației fiscale, organizarea activității fiscale, nefolosirea metodei contabilității națiomale pentru evidența macroeconomică, evaziunea masiva realizată de diferite grupuri de interese și agenți economici apăruți doar pentru a beneficia de lacunele legilor, lipsa unui cod fical, principiul confidențialității băncilor, etc.
În România nu se poate spune că evaziunea fiscală a fost importantă, însă acest fenomen este o urmare a situației economice, a permisivității autorităților, a grupurilor de interese ce își urmăresc afacerile proprii sub oblăduirea unor guvernări trecute ori prezente, a nivelului de trai al majorității cetățenilor, a gradului de civilizație, cultura și cunoștința civică, și mai ales, a politivilor fiscale agresive și chiar exagerate uneori duse de către autorități.
Corupția instituționalizează, premisa a evaziunii fiscale nu doar că oferă protecție acestei maladii economice și sociale, ba chiar o susține, o încurajează, profită de pe urma ei, obținând atât foloase materiale, cât și câștigând capital electoral, amânând măsuri drastice în privința unor societăți cu datorii extrem de mari numai pentru a înăbuși eventualele proteste sindicale sau pentru a satisface clientela politică.
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, amintind pe cele mai importante:
excesivitatea sarcinilor fiscale sau povara fiscală care se explică doar în parte;
sistemul legislativ fiscal incomplet care preintă mari lacune și ambiguități creând pentru contribuabil un spațiu larg de manevră în căutarea sa de a sustrage de la plata obligațiilor fiscale legale;
psihologia contribuabilului și insuficiența educației fiscale și civice a acestuia;
modul de organizare, funcționare și datorare a organelor fiscale și a celor de control financiar-fiscal;
lipsa unor reglementări precise și unitare pentru combatere acestui fenomen.
Putem afirma, însă și alte cauze, precum:
comportamentul negativ al contribuabililor;
necunoașterea sau ignorarea legislației fiscale și, deci, a obligațiilor care decurg din aplicarea acestuia;
interpretarea sau aplicarea eronată și chiar abuzivă a legislației fiscale;
nerespectare de către agenții economici a reglementărilor privind organizarea evidenței patrimoniului, veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor financiare, neconducerea corectă și la timp a evidenței contabile, munca clandestină manifestată ce puțin sub doua forme:activitate pe cont propriu, fără autorizație și așa numita „munca la negru”. Practic, anumite forme de activități ascunse, scapă controlul fiscal. Activitățile respective se manifestă în special în agricultură și comerț;
întârzierile, tergiversările adoptării unor acte normative modern, eficiente împotriva acestui flagel;
o legislație, care, deși tardiva ca moment de apariție și permisivă, a condus la nenumărate neînțelegeri ale sale și ambiguități;
insuficiența educașiei cetățenești și fiscale.
Diminuarea fenomenului de evaziune fiscală până la nivelul menținerii sub control a acesteia este un proces complex care presupune abordarea disciplinară și luarea unor măsuri de natura legislativă, organizatorică, socială și psihologică care să asigure îmbunătățirea mediului de afaceri și să contribuie la sporirea gradului de conformare voluntară în achitarea obligațiilor către bugetul general consolidat.
Evaziunea fiscală are evoluția determinată de acțiunea concertată a unor factori, cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea cantitativă și calitativă a cadrului legislativ și instituțional, nivelul fiscalității, alți factori interni sau externi. Fenomenul evazionist este unul complex, cu implicații negative pe multiple planuri și, ca atare, el trebuie urmărit în permanență, pentru a putea fi combătut în mod cât mai eficient.
Printre măsurile care mai pot fi avute în vedere pentru limitarea ariei evaziunii fiscale, pot fi menționate:
unificarea legislației fiscale și o mai bună sistematizare și corelare a acesteia cu ansamblul cadrului economic;
eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală și o mai bună corelare a facilităților fiscale;
în legislația fiscală trebuie să se regăsească în mai mare măsură, pe lângă preveerile punitive, și cele care pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei de evaziune fiscală;
utilizarea prin mai mare măsură a controlului prin excepție (sondaj) și trecerea pe un plan secundar a controlului permanent;
stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salarii și stimulente pentru cointeresarea aparatului fiscal;
adoptarea unei rate a fiscalității la un nivel optim;
scăderea ratei inflației;
creșterea gradului de ocupare profesională;
asigurarea unei creșteri reale a nivelului de trai;
respectarea codului etic de controlorul fiscal;
identificarea corectă și completă a materiei impozabile;
desființarea firmelor incorecte;
anularea autorizațiilor de funcționare;
confiscare bunurilor sau a valorilor nedeclarate, etc.
Printre măsurile care pot contribui la limitarea vaziunii fiscale în țara noastră putem aminti:
îmbunătățirea serviciilor oferite contribuabililor prin acordarea de asistență fiscală acestora;
introducerea în școli a orelor de educație fiscală pentru a da la timp o educație contribuabililor despre rolul impozitelor, precum și a sancțiunilor la care sunt supuși în caz de sustragere sau neplată;
executarea silită și pedepsirea persoanlelor vinovate și nu numai executarea silită a bunurilor societății, cum se aplică în prezent și în țara noastră, având în vedere că sumele de bani provenite din evaziune nu sunt investite în active pentru nevoile agentului economic, ci pentru mărirea averii proprii a asociaților;
redactarea cu grijă a prevederilor din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală și o mai bună corelare a facilităților fiscale;
trecerea, în prim plan, a controlului prin sondaj pe bază de audit și pe plan secundar, a controlului permanent și excesiv;
revizuirea de urgență a fondurilor speciale introduse și anularea celor care afectează negativ mediul de afaceri, etc.
În România evaziunea fiscală și economia subterană poate fi reprezentată astfel:
Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea brută a producției finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării. PIB se poate calcula prin trei metode, acestea fiind:
medtoda de producție:
PIB=VAB+IP+TV-Sp, unde PIB=produsul intern brut (prețuri de viață)
VAB=valoarea adăugată brută (prețuri de bază)
IP= impozitele pe produse
TV= taxele vamale (drepturi asupra importurilor)
SP= subvențiile pe produse
metoda cheltuielilor:
PIB=CF+FBCF+VS+(E-I), unde CF =consumul final efectiv
FBCF =formarea brută de capital fix
VS =variația de stoc
E =exporturile de bunuri și servicii
I =importurile de bunuri și servicii
metoda veniturilor:
PIB=R+EBE+AIP-ASP+IP+TV-SP, unde R =remunerarea salariaților
EBE =excedentul brut de exploatare
AIP =alte impozite de producție
IP =impozite pe produse
TV =taxe vamale
SP =subvenții pe produse
Indicii produsului intern brut au fost calculați pe baza datelor în prețuri comparabile, fiind utilizate prețurile anului anterior celui de calcul. Legătura între datele calculate pentru diferite perioade s-a făcut pe baza înlănțuirii indicilor.
Produsul intern brut pe categorii de resurse și categorii de utilizări
Tabelul nr:3.1 milioane lei prețuri curente
Sursa: România în cifre 2015 final
Nota: Datele au fost calculate conform metodologiei Sistemului European de Conturi (SEC)-2010
1 Date semnificative
2 Date provizorii
3 Export- Import
Estimarea evaziunii fiscale penru întreaga TVA se face ca diferență între TVA-ul teoretic și cel încasat de bugetul de stat. TVA-ul teoretic se calculează pentru consumul intermediar, consumul final al gospodăriilor populației, consumul final al administrației publice și private si FBCF pe baza cotelor de tva pe produse, stabilite de lege. Această fraudă fiscală este inclusă în producție și valoarea adăugată brută (VAB) pentru fiecare ramură corespunzătoare.
Indicii produsului intern brut pe categorii de resurse (%)
Tabelul nr: 3.2 anul precedent=100%
Sursa: România în cifre 2015 final
Indicii produsului intern brut pe categorii de resurse (%)
Tabelul nr: 3.3
Sursa: România in cifre 2015 final
În România, ca și în alte țări, frauda și evaziunea fiscală reprezintă o parte importantă a economiei subterane. Dacă, pentru alte țări, ponderea acestor componente ale economiei subterane reprezintă circa o jumătate până la două treimi, în România această parte din întreg este probabil mai mare, din cel puțin două motive:
crima, prostituția, drogurile, spălarea banilor nu sunt încă la dimensiuni foarte mari;
condițiile pentru fraudarea fiscului și o conjunctură favorabilă evaziunii sunt deosebit de propice pentru ca acest fenomen să capete dimensiuni mari și ritmuri ascendente, relativ înalte, superioare celor ale creșterii economiei oficiale.
3.2 Implicațiile evaziunii fiscale privind construcția bugetului de stat și execuția acestuia
Sistemul bugetar este cadrul organizatoric prin care se încasează veniturile bugetare, se încasează și se cheltuie. Acesta este reprezentat de totalitatea relațiilor economice sub forma bănească, rezultat al repartiției venitului național, relații ce apar cu prilejul constituirii și repartizării de fonduri centralizate la și de la dispoziția statului, precum și a unităților administrativ teritoriale, în scopul satisfacerii unor interese generale ale societății ori colectivităților publice.
Proiectul de buget acordă Parlamentului și Guvernului ocazia de a avea o imagine de ansamblu asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale și nemateriale create în economia financiară publică și valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor. În mod asemănător, autoritățile publice locale identifică acest raport și modul în care se realizează echilibrul dintre nevoi și resurse la nivel mezoeconomic.
În condițiile tot mai ample ale vieții economic-sociale, doctrina financiară a completat imaginea despre buget și a legat existența de mersul și starea întregii econimii naționale. Astfel, în toate țările dezvoltate noțiunea de buget se referă la două structuri diferite:
bugetul economiei naționale;
bugetul de stat (bugetul propriu-zis ale autorității publice).
Bugetul public (de stat) se elaborează opornind de la bugetul economic naționale, însă cuprinde numai resursele și cheltuielile autorităților publice. Bugetul public se supune în mod obligatoriu discuției amănunțite a Parlamentului și aprobării acestuia.
Bugetul de stat se stabilește la venituri în sumă de 105.033,8 milioane lei, iar la cheltuieli în sumă de132.233,9 milioane lei, cu un deficit de 27.200,1 milioane lei.
Cheltuielile bugetare sunt detaliate în bugetele ordonatorilor principali de credite pe surse de finanțare, iar în cadrul acestora pe capitole, subcapitole, paragrafe, titluri, articole și alineate de cheltuieli.
Evoluția principalelor agregate bugetare pe parcursul anului 2013
–miliarde lei-
Tabel nr: 3.4
Sursă: Ministerul Finanțelor Publice
Conform datelor operative reiese că execuția bugetului general consolidat în anul 2012 s-a încheiat cu un deficit cash de 14,8 miliarde lei, reprezentând 2,5% din PIB, față de un deficit anual prevăzut de 13,7 miliarde lei.
Procesul de consolidare fiscală a continuat în anul 2012, deficitul bugetar diminuându-se cu peste 38% față de 2011, de la 4,3% din PIB la 2,5%.
Veniturile bugetului general consolidat în anul 2012 au totalizat 193,1 miliarde lei, reprezentând 32,9% pondere din PIB și un grad de realizare față de estimările anuale de 97,1%.
Încasările bugetare au fost influențate atât de evoluțiile economice cât și de deciziile de politică fiscală adoptate, cum ar fi: creșterea salariului minim, majorarea salariului în sectorul bugetar, modificarea cuantumului accizelor, precum și de măsura blocării temporare a rambursărilor fondurilor europene, ca urmare a deficiențelor constatate în anii anteriori.
Veniturile bugetului general consolidat în anul 2012 a avut o evoluție pozitivă, față de anul anterior, creșterea nominală înregistrată fiind de 6,2%, iar ca procent în PIB a crescut cu 0,2 pp, de la 32,7% în 2011, la 32,9% în 2012.
Veniturile din taxele pe utilizare a bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea activității au crescut față de anul anterior cu 46,4% ca urmare a încasării în anul 2012 a sumei de 921,6 milioane lei, reprezentând taxe de licență pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio, potrivit prevederilor H.G. nr. 605/2012.
Încasările din contribuțiile de asigurări, deși au crescut în termeni nominali cu 2% ca urmare a influenței rezultate din creșterea câștigului salarial mediu brut, precum și a creșterii salariului minim, ponderea lor în totalul veniturilor bugetare s-au diminuat cu 1,1 pp.
Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate au fost în sumă de 8 miliarde lei și au reprezentat 1,4% din PIB.
Cheltuielile bugetului general consolidat au avut suma de 207,9 miliarde lei în anul 2012, reprezentând un grad de realizare față de nivelul prevăzut de 97,8%.
Structura economică a cheltuielilor a înregistrat o creștere a ponderii cheltuielilor de personal cu 1 pp, a cheltuielilor cu bunuri și servicii cu 1,1 pp, dobânzi cu 0,8 pp și a cheltuielilor cu proiectele cu finanțare de fonduri externe nerambursabile cu 1,1 pp.
Comparativ cu anul anterior, cheltuielile bugetului general consolidat au înregistrat o creștere nominală de 1% în condițiile în care ponderea acestora în PIB s-a diminuat cu 1,6 pp.
În anul 2012, cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, au crescut cu 6,2% față de anul 2011, ca urmare a reîntregirii salariilor în sectorul bugetar cu 8% începând cu luna iulie, precum și acordării unor drepturi salariale în urma unor hotărâri judecătorești.
Față de anul precedent (2011), cheltuielile de bunuri și servicii au înregistrat o creștere nominală de 8,4%, iar ca pondere în PIB au crescut cu 0,2%. Aceste creșteri au fost înregistrate, în principal, la administrațiile locale, precum și la fondul național de sănătate, ca urmare a plăților făcute pentru servicii medicale și medicamente.
Cheltuielile cu dobânzile, în anul 2012 au înregistrat o creștere cu 20,6% față de anul precedent, ca rezultat al majorării deficitelor bugetare acumulate din anii precedenți si angajării împrumuturilor pentru acoperirea acestora, înregistrându-se astfel un efort suplimentar în ceea ce privește plata ratelor de capital și a dobânzilor.
În urma calculelor Consiliului fiscal pe baza datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), evaziunea fiscală continuă să aibă o dimensiune foarte ridicată în România, reprezentând 16,2% din PIB în anul 2013, în pricina intenției și măsurilor de reducere a acesteia cuprinse în ultimele iterații ale strategiei fiscale-bugetare. Dacă în România s-ar strânge impozitele și taxele pe care le are la maxim, ar exista venituri bugetare ca procent din PIB peste media europeană. Circa 75% din evaziunea fiscală este generată la TVA (12,21% din PIB), în timp ce contribuțiile sociale contribuie cu aproximativ cu 15% la evaziunea fiscală totală, în principal prin intermediul fenomenului de „muncă la negru” (salariați în economia subterană).
Evaziunea fiscală trage în jos economia țării și distruge esența României. Economia țării fiind una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană (UE), în ciuda efortului pe care îl depune pentru a recupera terenul pierdut în fața celorlalte state membre.
În România evaziunea fiscală are o dimensiune foarte ridicată, reprezentând 13,8% din PIB în anul 2012.
Activitatea economică este reprezentată în mare parte de economia subterană, iar un sfert dintre români lucrează la negru.
Evaziunea fiscală în România are o dimensiune ridicată, în anul 2013, reprezentând 16,2% din PIB, fiind în creștere față de anul anterior. Dacă s-ar colecta toate impozitele și taxele, România ar avea venituri bugetare ca procent din PIB peste media europeană, în condițiile în care nivelul legal al principalelor taxe și impozite în România este mai mare decât media europeană.
Circa 75% din evaziunea fiscală este generată la TVA, aceasta atingând 12,34% din PIB în anul 2012, urmând ca în 2013 să înregistreze o ușoară scădere până la 12,21% din PIB. De remarcat faptul că în 2010 când a fost crescută cota de tva de la 19% la 24%, în a doua jumătate a anului, evaziunea fiscală a crescut de la 8% din PIB în anul 2009 la 9,6% din PIB în 2010, menținându-se o creștere și în ani următori.
Evaziunea fiscală la TVA este determinată prin diferența dintre nivelul teoretic al TVA implicit în dimensiunea activității economice, inclusiv economia neobservată și veniturile din TVA colectate la bugetul de stat pe metodologia ESA95.
Evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite și taxe
-milioane lei-
Tabel nr: 3.5
Sursă: Estimări ale Consiliului fiscal pe baza datelor Institutului Național de Statistică
Evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite și taxe
-% din PIB-
Tabel nr: 3.6
Sursă: Estimări ale Consiliului fiscal pe baza datelor Institutului Național de Statistică
La evaziunea fiscală totală, contribuțiile la asigurările sociale contribuie cu aproximativ 15%, în principal prin intermediul salariaților în economia subterană (munca la negru). La nivelul anului 2012 , în România erau aproximativ 1,57 milioane salariați, patroni și întreprinzători individuali neînregistrați „la negru”, reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaților, patronilor și întreprinzătorilor individuali din economie.
Pe sectoare economice, contribuția cea mai important la „munca la negru” o are industria (548,4 mii persoane) urmată de comerț (358,9 mii persoane), construcții (335,6 mii persoane) și transport și comunicații (163,3 mii persoane).
Conform estimărilor Consiliului fiscal, cea mai mare contribuție la evaziune o au țigările, comerțul ilicit cu țigări situându-se in medie la circa 20% din piață în perioada 2003-2013. În ceea ce privește alcoolul, evaziunea a fost de 45,9% din piață in 2013, cu o valoare mult mai mare la alcoolul etilic și produsele distilate și produse intermediare și semnificativ mai mică la bere.
Estimări ale Consiliului fiscal cu privire la evaziune fiscală la accize și „taxa pe viciu” la alcool și țigări
Tabel nr: 3.7
Sursă: Calcule Consiliul fiscal pe baza datelor Institutului Național de Statistică și Ministerului de Finanțe
În urma calculelor Consiliului fiscal aferent evaziunii fiscale, reiese că gradul de conformare la plata impozitelor și taxelor a fost în 2013 la nivelul de doar 55,8% în ușoară îmbunătățire însă față de 2012 când a fost atins un minim al ultimilor 12 ani. În perioada 2001-2013 cel mai înalt grad de colectare a fost atins în 2006, acesta având o valoare de 73,9% (impozite și taxe încasate din obligațiile teoretice de plată). În timp ce la TVA a fost înregistrat cel mai scăzut grad de conformare, de doar 40,38% , TVA încasat din obligațiile teoretice de plată a TVA în 2013. În cazul TVA se remarcă și la accize și taxa pe viciu la alcool și tutun o ușoară deteriorare a gradului de conformare în perioada 2012-2013.
Pentru a se asigura un grad înalt de exhaustivitate, Institutul Național de Statistică estimează și:
economia subterană ( activități desfășurate de companii înregistrate legal, în sectorul formal sau informal), dar nedeclarate, cu scopul de a se evita impozitele, contribuțiile sociale, reglementări de pe piața muncii;
activități desfășurate de unități neînregistrate, care aparțin sectorului informal.
Institutul Național de Statistică (INS) estimează că valoarea adăugată subraportată este modalitatea de evaziune fiscală cea mai importantă, sursă principală a economiei subterane. INS apreciază ca elemente componente ale economiei subterane:
– Subutilizarea forței de muncă;
– Evaziunea fiscală prin valoarea adăugată nedeclarată;
– Evaziunea fiscală prin venit nedeclarat;
– Activități informale nedeclarate.
Conform estimărilor INS ponderea economiei subterane în totalul valorii adăugate a crescut în ultimii ani, astfel in 2011 a ajuns la valoarea 135.450 milione lei reprezentând 24,30% din PIB, în 2012 a ajuns la valoarea de 143.906 milioane lei, reprezentând 24,53% din PIB, iar în anul 2013a scăzut atingând valoarea de 143.907 milioane lei, adică 22,89% din PIB.
În ultimii ani economia subterană în România a scăzut, fiind estimată la 39,6 miliarde euro în 2013. România se situează în continuare pe locul 2 în Europa în ceea ce privește ponderea economiei subterane în PIB, estimată la18% în 2013.
În 2013 economia subterană din Europa a atins cel mai scăzut nivel din anii precedenți, în contextul în care criza economică a determinat multe guverne europene să ia măsuri de combatere a acestui fenomen, în vederea consolidării bugetelor și stimulării redresării economice.
Reforma sistemului de colectare a taxelor este absolut necesară în contextul actual, caracterizat de o eficiență scăzută a sistemului de taxe și impozite, iar Consiliul fiscal estimează că acest proces are într-adevăr potențialul de a genera stațiul fiscal pe termen mediu. Cu toate acestea, o abordare prudentă impune considerarea veniturilor bugetare suplimentare provenite din reducerea evaziunii fiscale doar ex post, după ce acestea au fost și materializate, mai ales în contextul în care ultimii ani nu au consemnat o diminuare semnificativă a acestui fenomen, ba dimpotrivă, pe anumite segmente s-au înregistrat creșteri.
Ponderea economică subterană în PIB, rezultat al acestei cercetări, este de 29,4% în 2009, fiind la egalitate cu ponderea din 2010, cifre care sunt relativ apropiate de cele ale INS, ceea ce este greu de explicat, deoarece există metode diferite de calcul și dau de regulă, estimări foarte diferite.
CONCLUZII
Sistemul Contabilității Naționale reprezintă principalul sistem de evidență și analiză macroeconomică utilizat în statistica internațională de majoritatea țărilor lumii, în principal cele cu economie de piață. Sistemul Contabilității Naționale cu care se operează la nivelul macroeconomic urmărește crearea condițiilor informaționale pentru a cunoaște și a explica activitatea diferitelor grupe de agenți economici într-un cadru global, precum și relevarea cauzelor care au determinat schimbările intervenite în indicatorii importanți ce caracterizează starea economiei din punct de vedere al rezultatelor, al fluxurilor care evidențiază activitatea economică la nivelul întregii economii naționale.
În compararea internațională a agregatelor de importanță majoră și pentru comparații de structură sunt folosite datele rezultate din Sistemul Contabilității Naționale. În acest sens rata brută a capitalului, PIB pe locuitor ș.a. sunt utilizate frecvent în evaluarea și compararea performanțelor economiilor naționale. Informațiile pentru caracterizarea și analiza economiei naționale, pentru fundamentarea politicii și a deciziilor economice, sunt oferite de sistemul de agregate macroeconomice și de clasificări și nomeclatoare.
Indicatorii macroeconomici care au rolul de a ilustra cantitativ performanțele economiei naționale se pot afla pe baza datelor oferite de Sistemul Contabilității Naționale. O mare problemă pentru majoritatea țărilor române, în continuare,este reprezentată de economia subterană, de la o cifră ușor manevrabilă în sfera politicii, la o realitate concretă care își scrie istoria relativ stabilită de lungă durată, marcând puternic activitatea națională, comportamentele contribuabililor (persoane fizice sau companii), percepția populației privind moralitatea societății în ansamblu, a executivului în special (bănuit de corupție și de fazorizarea corupției).
Economia subterană, extinsă în țările mai puțin dezvoltate, restrânsă în țările dezvoltate, rămâne o provocare pentru macroeconomiști și pentru politicieni. Asociată în special cu nivelul redus de dezvoltare, cu legislația (cu intenție sau nu) imperfectă, cu criza economică, cu o moralitate și o disciplină deficitară, fenomenul subteran reprezintă un pericol atât pentru țările care se confruntă cu practici neoficiale, cât și pentru țările din jur, sau cu acelea cu care există contacte, în special în economie, deoarece este foarte contagioasă.
Plecând de la situația, devenită rutină, comerțul ilegal-mărfuri în valoare de zeci de miliarde de dolari, exportate pe plan mondial, care pleacă din țara de origine și care nu ajung nicăieri (nu trec prin nici un control vamal, deci nu sunt taxate) până la desăvârșirea acestor practici prin „spălarea” rezultatelor financiare și anume a banilor „murdari” (în special prin intermediul elegant al denumitelor „paradisuri fiscale”), economia subterană sub toate formele ei este un adevărat flăgel cu care țările lumii se confruntă permanent.
Activitățile ascunse, la fel de vechi ca economia oficială, au urmat ciclurile economice firești cu faze alternative de ascensiune și recesiune fiind însă, în contratimp cu ciclurile economice oficiale. Când economia subterană este în recesiune, economia oficială exploadează și invers în perioadele de avânt economic, practicile subterane se extind.
În foste țări ale Europei de Est „economia secundară” caracteristică regimurilor comuniste, mai supraviețuiește economiei planificate și se alimentează din dezorganizarea vechiului sistem, în momentul în care țările respective își realizează tranziția la economia de piață. Politicile adoptate față de economia subterană, în România sunt încă destul de timide, în ciuda unui consens politic, cel puțin la nivel declarativ.
Rezultatul tradițiilor istorice, dar și al unei politici de restructurare nepotrivite: neglijarea sectoarelor tradiționale considerate învechite, nepotrivite epocii modern sau pur și simplu neaducătoare de profit și orientarea spre ramuri noi, crearea unor noi avantaje comparative, a însemnat renunțarea la activități practicate de-a lungul timpurilor și la care societatea nu se poate lipsi (sau, cel puțin, nu brusc), a ajutat la menținerea unui sector informal în țările mai puțin dezvoltate, printer care și România.
Eliminarea economiei informale în țările în curs de dezvoltare și, în mare măsură și în unele din țările europene în tranziție, ar avea fără îndoială consecințe incalculabile asupra nivelului de viață a majorității menajelor. Sectorul subteran joacă un rol complementar esențial în aceste țări.
Sistemul fiscal românesc se confruntă cu o problem acută, denumită evaziune fiscal, aceasta a devenit și mai accentuată o dată cu apariția crizei economice fapt datorat pe de o parte deficitului bugetar cât și creșterii înclinației spre evaziune pe fondul reducerii profiturilor și a veniturilor.
Evaziunea fiscală cuprinde totalitatea procedeelor legale ori nelegale prin intermediul cărora contribuabilii, persoanele fizice sau juridice sustrag parțial sau integral material lor impozabilă de la plata obligațiilor stabilite prin lege, încălcând nu doar un act normative obișnuit ci însăși Constituția României, care prevede că „cetățenii au obligația de a contribui, prin impozite și taxe la cheltuielile publice”. Evaziunea fiscală este un fenomen ce nu poate fi stopat prin nici o măsură de combatere.
Frauda, evaziunea fiscală, munca la negru și corupția ridică problem esențiale în țările în tranziție.
Din păcate (dacă gândim din punctual de vedere al lucrătorilor din Ministerul Finanțelor Publice), economia subterană, în România, constă în special în activități legale nedeclarate și mai puțin din activitățile ilegale. Aceste activități sunt eludate din declarații, înregistrări (parțial sau total) tocmai acele activități și venituri care ar trebui să plătească taxe, impozite, cotizații sociale, dar care nu o fac voit sau din neînțelegere, neglijență, necunoaștere.
Trebuie subliniate în încheiere și rezultatele positive înregistrate în lupta împotriva economiei subterane. Aceste rezultate sunt evidențiate prin scăderea evaziunii fiscal din munca „la negru” de la 16.966 milioane lei în anul 2012 la 16.414 milioane lei în anul 2013, ulterior reprezentând 2,61% din PIB, dar și datorită evaziunii fiscale la impozitul pe venit care a scăzut de la 4.852 milioane lei în 2012 la 4.749 milioane lei în 2013, acesta reprezentând 0,76% din PIB.
În anul 2013, munca „la negru” a scăzut, astfel numărul mediu al salariaților a atins numărul de 4.443,6 mii persoane. Numărul mediu al salariaților a crescut cu 0,7 mii persoane față de anul 2012 (4.442,9 mii persoane). Datorită acestor aspect evaziunea fiscală a înregistrat 16,25% din PIB, având o valoare de 102.013 milioane lei. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, PIB a crescut în 2014 având o valoare estimată de 666.637,3 milioane lei, revenind 33.419,9 lei pe locuitor.
Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2014 comparativ cu anul 2013, produsul intern brut, în termini reali s-a majorat cu 2,8%, iar produsul intern brut pe locuitor a crescut cu 3,0%. Comparativ cu anul 2013 în anul 2014, investițiile nete realizate în economia națională au scăzut cu 3,1%, scădere înregistrată la următoarele elemente de structură: utilaje (inclusive mijloace de transport) cu 6,4% și lucrări de construcții noi cu 3,2%. La elemental de structură „alte cheltuieli” s-a înregistrat o creștere cu 10,7%.
Luând în considerare acese date evaziunea fiscală din România reprezintă una din piedicile cele mai consistente în calea creșterii veniturilor bugetare, chiar dacă pedepsele pentru evazioniști au fost înăsprite.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul Fiscal Si Evaziunea Fiscala (ID: 112860)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.