Controlul Fiscal Privind Impozitele Directe

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR DIRECTE

Existența impozitelor își are originea într-un trecut îndepărtat, materializându-se de-a lungul vremii sub diferite forme. Practicarea impozitelor în perioada precapitalistă era concretizată sub forma obligațiilor în natură și rareori în bani datorate statului, bisericii și altor categorii de instituții de la acea vreme. Spre sfârșitul perioadei precapitaliste și începutul capitalismului, s-a stabilit ca impozitele să îmbrace doar formă bănească pentru a fi vărsate la bugetul statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Fiind cea mai veche formă de impunere, impozitul a suferit diferite modificări datorită dezvoltării economiei. Din punct de vedere etimologic, termenul ”impozit” provine din latinescul impositum care desemnează o obligație publică către stat impusă cetățenilor. Acesta are o importanță semnificativă în cadrul unui stat deoarece contribuie într-o mare măsură la constituirea de resurse financiare pentru finanțarea de nevoi cu caracter public și totodată influențează viața economico-socială a țării. În decursul timpului, volumul impozitelor a înregistrat o creștere semnificativă datorită majorării materiei impozabile, a numărului de plăți și a cotei de impunere.

Primele forme de impozitare din România au fost: censul –fiind un impozit asupra pământului, capitația- reprezentând un impozit personal și dările- prelevate la eliberarea sclavilor sau asupra moștenirilor. După încheierea perioadei comuniste din țara noastră, trecerea la economia de piață a produs schimbări majore la nivelul economiei naționale și la nivelul sistemului fiscal. Practica a arătat că în ultimii ani s-a produs o majorare a evoluției impozitelor caracterizată prin sporirea numărului contribuabililor, a majorării cotelor de impozitare și a extinderii bazei de impunere. În prezent, conform unui raport realizat de PricewaterhouseCoopers (una din cele mai mari companii din lume atât din punct de vedere al cifrei de afaceri cât și din punct de vedere al serviciilor profesionale de consultanță și audit pe care le prestează) și Banca Mondială România se situează pe primul loc în cadrul Uniunii Europene ca număr de impozite (96 impozite) prelevate de la companii.

Noțiuni de elemente tehnice și funcțiile impozitelor

Noțiunea de impozit

De-a lungul existenței sale, impozitul a cunoscut multiple definiții în literatura de specialitate în funcție de percepția fiecărui autor față de noțiunea de impozit.

Gaston Jéze consideră că ”impozitul este o prestație bănească rechiziționată de către stat de la particulari ”.

Louis Trotabas definește impozitul ca fiind ” procedeul de repartizare a creanțelor bugetare între cetățeni, în funcție de capacitatea lor contributivă”.  

Pierre Beltrane și Lucien Mehl înțeleg prin impozit ”o prestație pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoanele fizice și morale, după capacitatea lor contributivă și fără contraprestație determinată, în principal pentru acoperirea cheltuielilor publicem și în mod accesoriu, cu scopuri intervenționiste publice”.

Ioan Talpoș consideră că impozitul este ”o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice în vederea acoperirii unor necesități publice”.

Carmen Corduneanu definește impozitul ca fiind ” un produs intelectual de natura financiară, sub forma unor prelevări pecuniare fiscale asupra diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiecților din economia reală, cu titlu obligatoriu și definitiv, fără contraprestație imediată și directă, impusă de stat sau de autoritățile publice locale, în vederea finanțării obligațiilor publice ale acestora și a intervenției statului în scop economic și social”.

Iulian Văcărel înțelege prin impozit ”o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.

Făcând o sinteză a tuturor definițiilor oferite de diferiți autori putem spune că impozitul reprezintă obligația de plată din veniturile și averea persoanelor fizice și juridice ce se varsă la bugetul statului în cuantumul și termenele stabilite de lege pentru acoperirea cheltuielilor publice, fără obligația din partea statului de a presta contribuabililor un echivalent direct și imediat.

Trăsăturile esențiale ale impozitelor ce se desprind din multitudinea definițiilor acordate acestuia sunt reprezentat de:

caracterul obligatoriu care se referă la plata în formă bănească a acestora către stat, fiind o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care datorează impozit potrivit legislației adoptate de statul în cadrul căruia se percepe;

încasarea cu titlu definitiv și nerambursabil a unor sume în bani de către stat de la contribuabili;

neexistența unei contraprestații directe și imediate din partea statului, în sensul că contribuabilii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare apropiată sau echivalentă cu suma plătită deoarece veniturile sunt alocate la nivelul bugetul statului pentru a acoperi unele cheltuieli cu caracter public.

În România, Parlamentul aprobă introducerea de impozite la nivelul statului. Uneori, organele de stat locale pot introduce impozite în favoarea unităților administrativ-teritoriale în limitele și condițiile legii.

Cel mai important și mai pregnant rol al impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece reflectă principalul mijloc de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii unei părți a cheltuielilor legate de îndeplinirea atribuțiilor și funcțiilor unui stat în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății. Rolul economic al impozitelor îl constituie interveniția statului în economie stimulând atât sectoarele cu un grad ridicat de interes cât și ramurile aferente acestora. În acest cadru, impozitele se manifestă ca instrumente de impulsionare și întărire a relațiilor comerciale din interiorul statului precum și cele cu exteriorul. În situația în care interesul este mai limitat, statul intervine pentru a defavoriza într-o anumită măsură acele sectoare de activitate. Astfel, impozitele se manifestă ca instrumente de frânare atât a activităților economice ineficente cât și a consumului anumitor mărfuri și/sau servicii. Pe plan social, rolul impozitelor constă în redistribuirea unei părți importante a produsului intern brut între diferitele clase sociale, precum și între persoanele fizice și juridice.

Principiile impunerii și ale fiscalității

Impunerea reprezintă un ansamblu de măsuri și operații efectuate conform legislației, care au drept scop final stabilirea impozitului datorat bugetului statului de către anumite persoane fizice sau juridice.

Impunerea fiscală prezintă următoarele caracteristici:

este obligatorie deoarece reprezintă un efect al legii care precizează la cine se referă și pentru ce se stabilește;

este cu titlu definitiv și nerambursabil deoarece contribuabilul nu poate redobândi suma plătită la bugetul statului;

este fără contraprestație directă și imediată deoarece nu se poate pretinde un serviciu echivalent plății efectuate.

Privită sub latura de natură tehnică, impunerea se concretizează în instrumentele utilizate pentru identificarea și stabilirea mărimii obiectului impozabil, a cuantumului de plată, precum și urmărirea și perceperea acestuia. Din punct de vedere politic, impunerea presupune urmărirea ca fiecare impozit nou introdus să corespundă cerințelor unor anumite principii.

Primele principii ale impunerii au fost formulate de Adam Smith în lucrarea sa ”Avuția națiunilor”. În viziunea lui, pricipiile sunt următoarele:

Principiul justeții impunerii se referă la echitatea fiscală și are în vedere ca fiecare contribuabil al unui stat să contribuie în raport cu posibilitățile sale economice la acoperirea cheltuielilor publice și la menținerea ordinii în stat. Capacitatea contributivă a unui contribuabil trebuie analizată atât în funcție de starea sa materială, cât și de situația socială fără a se permite discriminări sau privilegii.

Principiul certitudinii impunerii presupune ca cuantumul impozitelor datorat statului de către fiecare contribuabil să fie bine precizat, iar condițiile de plată să fie cunoscute și stabilite fără ambiguitate pentru a se evita abuzurile fiscale.

Principiul comodității impunerii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele corelate cu perioada de realizare a venitului și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

Principiul randamentului impozitelor presupune ca încasarea impozitelor să se asigure cu un minim de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru contribuabil. Randamentul fiscal ridicat este caracterizat prin faptul că fiecare contribuabil plătește cât mai puțin la bugetul statului, iar statul realizează venituri substanțiale de pe urma contribuțiilor.

În societatea modernă, principiile care stau la baza impunerii sunt mai complexe față de cele sintetizate de Adam Smith. De aceea, impozitele nou introduse în practica fiscală trebuie să răspundă cerințelor acestor principii:

1.Principiul echității fiscale semnifică ideea de justiție în materie de așezare și percepere a impozitelor.

Echitatea fiscală pe orizontală presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi contribuabili ce realizează venituri de aceeși mărime, dar din surse de proveniență diferite.

Echitatea fiscală pe verticală presupune compararea impozitelor datorate de doi contribuabili ce realizează venituri de mărime diferită, dar din aceeași sursă de proveniență.

Pentru ca un sistem de impozite să fie echitabil trebuie să se îndeplinească o serie de cerințe, printre care:

necesitatea stabilirii unui minim neimpozabil pentru persoanele care realizează venit sub un anumit plafon, acestea fiind scutite de la plata impozitului. Aplicabilitatea acestui minim neimpozabil își are existența doar în cazul impozitelor directe și mai cu seamă în cazul impozitelor pe venit.

stabilirea sarcinii fiscale în funcție de capacitatea contribuabililor de a plăti impozitele. Capacitatea contributivă a cetățenilor unui stat de a plăti impozite ia în considerare atât starea socială a acestora cât și mărimea veniturilor și a averilor de care dispun.

compararea sarcinii fiscale a unui contribuabil dintr-o categorie socială cu sarcina fiscală a altui contribuabil dintr-o altă categorie socială, respectiv compararea sarcinii fiscale între contribuabilii din aceeași categorie socială care au putere contributivă egală.

generalizarea impunerii cuprinde toate persoanele fizice sau juridice din țară sau din străinătate care realizează venituri fie în interiorul țării fie în afara ei sau care posedă un anumit tip de avere, neluând în calcul persoanele care au venitul sub minimul impozabil. În această situație se dorește eliminarea discriminărilor și evitarea evaziunii fiscale.

Egalitatea în impunere este urmarea libertății și egalității cetățenilor dintr-un stat. Formele egalității de impunere sunt reprezentate de:

Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să fie efectuată în același mod pentru toate persoanele fizice și juridice, indiferent de domiciliul sau sediul acestora, respectiv pentru toate activitățile economice indiferent de forma lor organizare și funcționare.

Egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în funcție de criteriile sociale și economice.

Impozitul datorat de un contribuabil se determină în funcție de cota de impunere utilizată de practica fiscală.

Impunerea în cote fixe s-a utilizat cu precădere în perioada feudalistă, presupunând stabilirea unui impozit în sumă fixă în sarcina fiecărei persoane. Aceasta nu este echitabilă deoarece nu ia în calcul starea socială și mărimea venitului contribuabilului.

Impunerea în cote procentuale presupune stabilirea impozitului utilizând următoarele metode de impunere:

Impunerea în cote proporționale presupune aplicarea aceeași cote de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil. Această metodă nu este echitabilă deoarece veniturile și averea contribuabililor diferă de la contribuabil la contribuabil.

Impunerea în cote progresive presupune creșterea în ritm constant sau variabil a cotei impozitului odată cu creșterea venitului sau averii contribuabilului. Practica financiară utilizează două metode de impunere în cote progresive:

Impunerea în cote progresive simple (globale) se caracterizează prin faptul că, cota de impozit aplicată poate fi cu atât mai mai mare cu cât volumul materii impozabile ce o deține un contribuabil va fi mai mare.

Impunerea în cote progresive compuse (pe tranșe) se caracterizează prin faptul că, se divide materia impozabilă în mai multe tranșe, iar apoi se stabilește o anumită cotă de impunere pentru fiecare tranșă de venit sau avere a contribuabilului.

Impunerea în cote regresive presupune aplicarea aceeași cote de impozit indiferent de volumul veniturilor pe care îl realizează un contribuabil.

2.Principiul de politică financiară se caracterizează prin câteva elemente definitorii, printre care: randamentul financiar ridicat, stabilitatea încasărilor, elasticitea, felul și numărul impozitelor.

Randamentul fiscal ridicat este caracterizat de raportul optim între încasările provenite din impozite și cheltuielile de finanțat. În practică, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiții:

impozitul să aibă caracter universal. Aceasta presupune ca toți contribuabilii să plătească impozitul datorat din veniturile realizate din aceeași sursă sau din deținerea aceluiași gen de avere.

aplicarea și încasarea impozitului nu trebuie să permită sustragerea de la impunere atât pe căi licite cât și pe căi ilicite a unei părți din materia impozabilă și nici evitarea plății impozitului;

volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, precum și așezarea și perceperea impozitului, să fie cât mai redus cu putință.

Stabilitatea încasărilor impozitelor este caracterizată de un randament constant al impozitelor de-a lungul ciclului economic. Randamentul unui impozit nu trebuie să înregistreze creșteri în perioadele de prosperitate și nici scăderi în perioadele de recesiune sau criză economică.

Elasticitatea impozitului presupune ajustarea acestuia prin majorare în momentul când volumul cheltuielilor bugetare crește și prin micșorare în momentul în care volumul cheltuielilor scade.

Felul și numărul impozitelor cunoaște o diversificare continuă a surselor de venit de-a lungul timpului și de aceea, în prezent, nu se poate practica doar un singur impozit reprezentativ.

3.Principiul de politică economică folosește impozitul ca instrument pentru încurajarea sau frânarea dezvoltării activității unor ramuri sau subramuri ale economiei, pentru stimularea sau reducerea producției și consumului unor bunuri și pentru extinderea sau restrângerea relațiilor comerciale de export-import cu străinătatea.

4.Principiul social-politic se caracterizează prin faptul că, toate statele urmăresc prin politica fiscală promovată realizarea unor obiective de ordin social-politic. Obiectivele ce pot fi influențate prin impozite pot fi: protejarea veniturilor unor persoane defavorizate, limitarea consumului de produse considerate dăunătoare sănătății, refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral, îmbunătățirea structurii demografice pe categorii de vârstă, contracararea fenomenelor de îmbogățire fără muncă sau însușirea de foloase necuvenite ș.a.

Clasificarea impozitelor și funcțiile lor

Primele forme ale impozitelor directe au fost: impozitele pe salarii, impozitele pe proprietăți, impozitele mobiliare și patenta care reprezenta un impozit în sarcina negustorilor și a meseriașilor.

Impozitele directe reprezintă contribuții sub formă bănească de la persoanele fizice și juridice care realizează venituri sau posedă avere către stat în cuantumul și termenele prevăzute de lege având un impact direct și imediat asupra contribuabililor.