Controlul Exercitat Prin Intermediul Curtii DE Conturi

Economie

Controlul Exercitat Prin Intermediul Curtii DE Conturi

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Înființarea curții de conturi

Începuturile controlului financiar public în România datează încă din vremea Domnitorului Matei Basarab, când o comisie domnească efectua controlul asupra finanțelor domnești, administrate de marele vistier.

De asemenea în arhivele existente, se atestă că în secolul a XVIII-lea controlul „socotelilor actuale de venituri și cheltuieli”, adică ceea ce denumim în zilele noastre controlul conturilor de gestiune, a devenit o practică curentă, atribuindu-i-se și o denumire specifică „sămile visteriei”.

După Unirea Principatelor s-a întocmit, pentru prima dată un regulament de contabilitate publică prin care s-a inaugurat un sistem regulat de contabilitate, un mijloc „de a controla cu eficacitate administrarea banilor publici”. Asupra operațiunilor bugetare se exercită un control administrativ mai amănunțit și unul superior al organului legiuitor.

Legea de organizare și funcționare a Înaltei Curți de Conturi adoptată de Adunarea Legiuitoare la 8 ianuarie și promulgată de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, face parte dintre primele legi intrate în vigoare după Constituția statului român.

Reformele lui Cuza au pus temelia statului român modern, l-au înzestrat cu instituții publice pe care le reclamau filozofic și imperativele vremii, i-au dat legi ce au sesizat în timp, unele dintre ele fiind aplicabile și astăzi. Trăinicia unui popor stă, între altele, în vechimea instituțiilor sale și a reglementărilor juridice care reflectă felul sau de a fi și de a gândi.

Prin legea din 24 ianuarie 1864 a fost instituită în București o Înaltă Curte de Conturi pentru toată România, ca organism independent de jurisdicție și ca organ auxiliar al parlamentului, cu sarcină de a pregăti lucrările controlului legislativ.

La înființare, Înalta Curte de Conturi avea un personal format din: un președinte, opt membri judecători, un procuror, un substituit, opt referendari, un grefier și personal de cancelarie. Președintele și membrii Curții erau inamovibili și se numeau de Domnitor, la propunerea Adunării Elective. Membrii Curții nu puteau fi implicați direct sau indirect în vreo întreprindere sau afacere sau la vreuna din instituțiile publice a căror gestiune era supusă controlului Curții.

Curtea era însărcinată cu cercetarea și cu dreptul de decizie asupra calității operațiunilor ce se realizează din veniturile tezaurului, casieriilor generale ale județelor, ale regiilor și administrațiilor contribuțiilor indirecte, precum și asupra legalității oportunității și eficienței cheltuielilor. Erau incluse în această grupă veniturile și cheltuielile, fondurile și încasările speciale și bugetele județelor caselor comunale municipale și districtuale.

În legătură cu reprezentarea persoanelor juridice supuse controlului Curții, legea era foarte drastică, astfel „cei care la termenele arătate, nu vor depune socotelile se vor chema spre înfățișare înaintea Curții și dacă îndreptările lor nu se vor găsi valabile, se vor osândi la o amendă egală cu retribuția lor, de la o lună până la trei. Curtea va putea, la întâmplare, să ceară de la Guvern suspendarea lor pe același termen sau chiar destituirea lor.”

Curtea de Conturi avea jurisdicție asupra următorilor agenți contabili: casierii generali ai județelor; șefii birourilor care îndeplineau și funcții de casier pe lângă aceste birouri, casierii de regiment sau de corpuri speciale și ofițerii contabili atașați pe lângă o administrație militară și care aveau mânuire de bani publici, economiștii de spitale; mânăstiri și așezăminte de binefacere, primitori de bani din administrația veniturilor indirecte.

Procurorul ținea o listă generală cu toți contabilii ministerelor și celorlalte instituții publice. El se îngrijea de prezentarea în termenul prevăzut și aplica penalități severe celor ce întârziau să le prezinte.

Referendarii se numeau de Domnitor la recomandarea Curții, cu consultarea Ministerului de Finanțe. Ei trebuiau să aibă cel puțin vârsta de 25 ani și să posede certificat că au urmat cursul de drept administrativ sau de științe financiare și că au funcționat cel puțin 5 ani într-un minister. Se preferau șefii de secțiuni și șefii contabili din ministere.

În fiecare an, cu o lună înaintea deschiderii sesiunii ordinare a Adunării Legiuitoare, Curtea de Conturi avea obligația să întocmească și să publice în Monitorul oficial o expunere generală despre lucrările ei din timpul anului, însoțită și de un tablou cu starea bugetelor pe care le-a controlat.

Înalta Curte de Conturi a fost concepută ca instanță supremă și să execute controlul preventiv și cel de gestiune asupra tuturor veniturilor și cheltuielilor statului, stabilimentelor și instituțiilor care primeau de la stat subvenții anuale. Prin introducerea controlului gestiunii finanțelor publice s-a urmărit a se avea garanția că finanțele publice au fost administrate legal, corect și sistematic în vederea satisfacerii intereselor de ordin general ale statului.

Ulterior prin legea din martie 1874, precum și prin legea din ianuarie 1895 s-au adus modificări legii de înștiințare a Înaltei Curți de Conturi.

Astfel prin legea promulgată cu decretul din 8 martie 1874 competența Curții ca instanță de jurisdicție este estimată asupra conturilor de materii, valori și materiale brute, confecționate și de consumație, precum și asupra oricărei persoane alta decât contabilul, care fără autorizație legală se amestecă în mânuirea banilor publici sau diferite alte valori.

Prin legea de reorganizare din ianuarie 1895 Curtea de Conturi are, în interesul parlamentului atribuțiuni de control asupra gestiunii miniștrilor. De asemenea, prin această lege s-a schimbat sistemul de numire a membrilor Curții, în sensul că aceasta să nu se mai facă de către Domnitor în urma prezentării unei liste cu un număr îndoit de candidați alcătuită de adunarea Deputaților, ci de către puterea executivă fără amestecul organului legiuitor și anume de către Domnitor, în urma recomandării ministrului de finanțe.

În ceea ce privește competența Curții de Conturi s-a precizat distincția dintre competența ei jurisdicțională asupra contabililor mânuitori de bani și materiale publice, contabili de drept sau de fapt, asupra conturilor cărora pronunța hotărâri judecătorești și competența ei de control superior pregătitor al controlului parlamentar. Asupra rezultatelor controlului parlamentar, Curtea de Conturi pronunța declarații de conformitate cu care ocazie se degajau neregulile, călcările de legi comise de miniștri, administratori și ordonatori precum și cele comise de contabili de scripte.

La timpul respectiv, Curtea de Conturi includea tot ceea ce era modern în țările avansate din Europa.

Reînființarea curții de conturi

Imediat după alegerile din 20 mai 1990 și după constituirea primului Parlament al României post-revoluționare s-a pus problema reînființării Curții de Conturi.

Astfel în articolul 152 alineatul 1 al Constituției României, adoptă prin referendum la 18 decembrie 1991, se prevede: „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției se înființează Curtea Constituțională și Curtea de Conturi”.

Urmare a acestor prevederi, în luna septembrie 1992 s-a promulgat Legea nr.94 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, lege în care s-a încorporat tradiția națională acumulată de țările cu economie de piață și cu stat de drept din europa și din întreaga lume. De astfel începând din octombrie 1992 cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres al INTOSAT, România a fost aleasă ca membră a Comitetului Director al Acestui organism internațional.

Curtea de Conturi a României, reînființată, are o structură complexă, cu un caracter specific pronunțat, în interiorul căruia se găsesc, ca mod de manifestare la scara activității noastre, toate cele trei puteri ale statului legislativă, executivă și judecătorească. Astfel Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar funcționează pe lângă Parlamentul României și își exercită atribuțiile prevăzute în Constituție, în mod independent.

Ca structură Curtea de Conturi se compune din: Secția de Control Preventiv; Secția Jurisdicțională; Colegiul Jurisdicțional al Curții, Camerele de Conturi județene și Secretariatul General.

Secția de control preventiv este formată din 5 consilieri de conturi care își exercită atribuțiile la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale.

Secția de control ulterior este organizată în 6 divizii sectoriale dintre care una îndeplinește și atribuțiile de coordonare a controlului în teritoriu exercitat prin direcțiile județene de control financiar al secției.

Secția Jurisdicțională este instanță de fond și de recurs și se compune din 9 consilieri de conturi.

În cadrul Secretariatului General funcționează compartimente de studii-sinteze-legislație norme metodologice-documentare, de informatică, de relații externe și interne, de finanțe-contabilitate și de personal secretariat-administrativ.

Curtea de Conturi își exercită funcțiunea de control asupra modului de formare de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Prin controlul său Curtea de Conturi urmărește respectarea legilor și aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor materiale și bănești.

Obiectivele acestui control sunt următoarele:

Formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor administrativ-teritoriale;

Constituirea, utilizarea și gestionarea fondurilor speciale și a fondurilor de tezaur;

Formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe;

Constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de către instituțiile publice autonome cu caracter comercial și financiar și de organismele autonome de asigurări sociale;

Situația, evoluția și administrarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, societățile comerciale sau de către alte persoane juridice în baza unui contract de concesiune sau închiriere.

În funcție de obiectivele amintite și în raport cu specificul și limitele activității sunt supuse obligatoriu controlului exercitat de Curtea de Conturi următoarele persoane juridice: statul și unitățile administrativ-teritoriale în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile și instituțiile lor publice autonome sau nu, Banca Națională a României, regiile autonome; societățile comerciale la care statul; unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social; organisme autonome de asigurări sociale sau de altă natură care gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care, prin lege sau prin statutele lor, există prevederi în acest sens.

De asemenea, Curtea de Conturi poate hotărî efectuarea de controale și de alte persoane juridice care: beneficiază de garanții guvernamentale pentru credite de subvenții sau alte forme de sprijin financiar din partea statului, unităților administrativ-teritoriale sau ale instituțiilor publice; administrează în baza unui contract de concesiune sau închiriere de bunuri aparținând domeniului public sau privat al statului, sau unităților administrativ-teritoriale, desfășoară o activitate economică la care persoanele juridice menționate mai sus participă cu mai puțin de 50% la formarea capitalului social; nu își îndeplinesc obligațiile financiare către stat; unitățile administrativ-teritoriale și instituțiile publice.

Controlul execuției butonome; societățile comerciale la care statul; unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social; organisme autonome de asigurări sociale sau de altă natură care gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care, prin lege sau prin statutele lor, există prevederi în acest sens.

De asemenea, Curtea de Conturi poate hotărî efectuarea de controale și de alte persoane juridice care: beneficiază de garanții guvernamentale pentru credite de subvenții sau alte forme de sprijin financiar din partea statului, unităților administrativ-teritoriale sau ale instituțiilor publice; administrează în baza unui contract de concesiune sau închiriere de bunuri aparținând domeniului public sau privat al statului, sau unităților administrativ-teritoriale, desfășoară o activitate economică la care persoanele juridice menționate mai sus participă cu mai puțin de 50% la formarea capitalului social; nu își îndeplinesc obligațiile financiare către stat; unitățile administrativ-teritoriale și instituțiile publice.

Controlul execuției bugetelor Camerei Deputaților, Senatului, Președinției și Guvernului se exercită numai de către Curtea de Conturi.

Pe lângă atribuțiile de control Curtea de Conturi exercită și atribuțiile jurisdicționale. Colegiul Jurisdicțional al Curții de Conturi are competența materială și teritorială astfel:

judecă și hotărăște în prima instanță cu privire la plata despăgubirilor civile pentru pagube cauzate și plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, gestionari și contabili;

judecă și hotărăște cu privire la plata de despăgubiri civile și de alte persoane în cazul în care au participat împreună cu administratorii, gestionarii sau contabilii la producerea daunei;

judecă în prima instanță, contestațiile introduse împotriva actelor de imputație de către administratorii, gestionarii sau contabilii și ceilalți salariați care au participat la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice supuse controlului Curții în legătură formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale sectorului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale;

judecă în primă instanță întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise de șefii compartimentelor de control ale Camerelor de Conturi județene pentru: suspendarea aplicării unor măsuri care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar, contabil și fiscal, blocarea fondurilor bugetare sau speciale atunci când se constată utilizarea nelegală sau ineficientă a acestora; înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă, corectarea bilanțurilor contabile, a conturilor de profit și pierdere și a conturilor de execuție;

judecă în prima și ultima instanță, plângerile introduse împotriva încheierilor prin care completele de examinare a rapoartelor asupra conturilor au dispus descărcarea de gestiune;

judecă în prima și ultima instanță, plângerile introduse împotriva proceselor verbale de constatare și sancționare a contravențiilor încheiate de organele de control ale Curții.

Colegiul Jurisdicțional al Curții de Conturi, însă obiectul lui are în vedere unitățile administrativ-teritoriale și instituțiile publice de interes local precum și regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat ale căror sedii se află pe teritoriul județelor.

Secția Jurisdicțională a Curții de Conturi este competentă să:

judece în prima instanță, întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise de președinții secțiilor de control ale Curții pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar, contabil și fiscal, blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau ineficiența acestora, înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar–contabilă, corectarea bilanțurilor contabile, a conturilor de profit și pierdere și a conturilor de execuție;

judece în primă și ultimă instanță conflictele de competență între colegiile jurisdicționale precum și cererile de strămutare a cauzelor de la un colegiu la alt colegiu jurisdicțional;

judece în ultimă instanță, cererile de recurs îndreptate împotriva încheierilor și sentințelor pronunțate de colegiile jurisdicționale precum și pe cele îndreptate împotriva sentințelor pronunțate de Secția jurisdicțională, ca instanță de fond, în cazurile prevăzute la punctul a;

judece în ultimă instanță, recursurile în interesul legii, declarate împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor jurisdicționale date în cauzele privind plângerile introduse împotriva încheierilor prin care completele de examinare a rapoartelor asupra conturilor au dispus descărcarea de gestiune, precum și plângerile introduse împotriva proceselor verbale de constatare și sancționare a convențiilor încheiate de organele de control ale Curții de Conturi.

Cauzele din competența Curții de Conturi se judecă de un complet constituit din cinci consilieri de conturi care fac parte din Secția Jurisdicțională a Curții. La ședințele de judecată participă obligatoriu și procurorul financiar.

Ședințele de judecată ale instanțelor Curții de Conturi sunt publice. Dacă sunt temeiuri, ca datorită publicității ședinței de judecată s-ar pune în pericol siguranța națională sau intereselor statului, instanța poate dispune ca acesta să fie secretă.

Legea organică prevede că în termen de șase luni de la primirea conturilor de la organele competente să le întocmească și să le trimită obligatoriu. Curtea de Conturi elaborează Raportul public, anual pe care îl înaintează Parlamentului. Acest raport are în vedere conturile de gestiune ale bugetului public național din exercițiul bugetar expirat, precum și neregulile constatate. Raportul anual se publică în Monitorul Oficial al României.

Raportul public anual cuprinde observațiile Curții de Conturi asupra conturilor de execuție a bugetelor supuse controlului său; operațiile neavizate preventiv de Curte și executate în baza hotărârilor Guvernului; concluziile degajate din acțiunile de control dispuse de Camera Deputaților sau de Senat sau efectuarea la regii autonome, societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și la celelalte persoane juridice supuse controlului Curții; încălcările de lege și măsurile de tragere la răspundere luate.

Camerele de conturi județene înaintează autorităților publice deliberative ale unităților administrativ-teritoriale rapoarte anuale referitoare la finanțele publice locale.

De asemenea Curtea de Conturi avizează la cererea Senatului sau a camerei Deputaților proiectul bugetului de stat și proiectele de lege în domeniul finanțelor și al contabilității publice sau prin aplicarea cărora ar rezulta o diminuare a veniturilor sau o majorare a cheltuielilor aprobate prin legea bugetară, precum și înființarea de către Guvern sau minister a unor organe de specialitate în subordinea lor.

În 1999 s-a realizat modificarea și completarea legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, astfel noțiunile principale în cadrul articolelor, în general, sunt următoarele:

Art. 1 – Curtea de Conturi devine din organ suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar, autoritatea administrativă, autonomă de control financiar care exercită și atribuții jurisdicționale asupra modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

Art. 8, alineatul 1 elimină din structura Curții de Conturi Secția de control preventiv, rămânând astfel Secția de control ulterior, Secția jurisdicțională, Colegiul Jurisdicțional al Curții, Camerele de conturi județene și Secretariatul general.

Consecință a Art. 8, alineatul 1, alineatul 2 al articolului 11 se abrogă iar prin alineatul 2 al articolului 16 Curtea de Conturi urmărește doar respectarea legii în gestionarea mijloacelor materiale și bănești.

Articolul 19 literele c) și d) se abrogă.

Articolul 20 Controlul execuției bugetului Președinției, Guvernului, Curții Supreme de Justiție și Curții Constituționale se exercită exclusiv de către Curtea de Conturi, se elimină astfel controlul asupra Camerei Deputaților și Senatului care se realizează numai la cererea Biroului Permanent al fiecărei camere (2).

Articolul 21. Controlul exercitat de Curtea de Conturi este ulterior și nu preventiv.

Articolele 22-26 se abrogă.

Articolul 49 se abrogă.

Articolul 84 – (1) dă drept de recurs împotriva hotărârilor pronunțate în primă și ultimă instanță de colegiile de jurisdicție ale Camerelor de Conturi județene și a municipiului București, precum și a încheierilor prevăzute la articolul 67 alineatul 3. recursul nu se mai face de Procurorul General financiar al Curții de Conturi în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanțele de jurisdicție astfel; împotriva hotărârilor pronunțate în primă și ultimă instanță de Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi se poate face recurs la Secția de contencios administrativ a Curții de Apel București; împotriva hotărârilor pronunțate în ultimă instanță de Secția Jurisdicțională a Curții de Conturi se poate face recurs la Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție.

Se observă din cele prezentate mai sus că atribuțiunile Curții de Conturi scad prin faptul că ea nu mai execută, în principal, controlul financiar preventiv, o latură importantă a activității sale, astfel dispare Secția de control preventiv și se realizează o restructurare în cadrul acestui organism.

În prezent prin „Ordonanța privind auditul intern și a controlul financiar preventiv” aflăm că atât auditul intern cât și controlul financiar preventiv au intrat sub incidența Ministerului Finanțelor care poate astfel să controleze mai bine activitatea Curții de Conturi.

O altă modificare a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a fost făcută în baza legii din 30 decembrie 1999 conform căreia cele mai importante modificări sunt:

Art. 1 – (1) Curtea de Conturi este instituția supremă de control financiar asupra modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Curtea de Conturi exercită și atribuții jurisdicționale în condițiile prezentei legi.

Art. 8, alineatul (4) se spune că Curtea de Conturi se compune din: două secții de control ulterior, Secția jurisdicțională, Colegiul jurisdicțional, Camerele de conturi județene și a municipiului București, Secretariatul general.

La articolul 9 membrii Curții de Conturi, în număr de 25 și alcătuiesc plenul Curții de conturi.

La articolul 11, alineatul (3) se spune că secțiile de control ulterior sunt format din 13 consilieri de conturi și din controlori financiari, se organizează în divizii sectoriale și direcții teritoriale. Diviziile sunt conduse de consilieri de conturi, dar în cadrul lor pot fi organizate direcții de specialitate.

La articolul 48, Colegiul Jurisdicțional, judecă în primă instanță, plângerilor introduse împotriva încheierilor prin care completele constituite au dispus descărcarea de gestiune .

La articolul 131 prin acte de imputație, se înțelege deciziile de imputare și după caz, angajamentele de plată luate în scris, potrivit Codului muncii.

2. ÎNALTA CURTE DE CONTURI

Indiferent de forma sa de organizare, statul și-a creat întotdeauna sisteme de control ale căror obiective principale au vizat, în cele mai multe cazuri, activitatea de urmărire și de realizare a obligațiilor financiare ale cetățenilor față de instituțiile sale.

Primele dovezi ale existenței structurilor de control ale statului în spațiul carpato-danubiano-pontic datează din secolul al XIV-lea. În procesul de cristalizare, statele medievale românești nou înființate și-au conceput o serie de structuri de control fiscal formate din slujbași, al căror principal scop era să asigure colectarea birurilor și a dijmelor de la populație.

Baza acestei structuri a fost preluată de către autoritățile domnești de la mongoli și mauri, popoare migratoare și cotropitoare care, în perioada dominației spațiului românesc, au organizat o activitate foarte susținută de urmărire a birurilor de tot felul impuse populației autohtone.

Situația a dobândit accente deosebite după instaurarea dominației otomane drept consecință a introducerii, de către aceasta, a unui înrobitor regim fiscal impus Principatelor Românești și constituit, în principal, din obligația de plată a haraciului.

În vederea satisfacerii exigențelor mereu sporite ale Porții Otomane, atât a celor materiale, dar mai ales a celor financiare, domnitorii din Principatele Românești au fost constrânși să instituie o structură foarte puternică de urmărire și control a încasării, de la populație, a acestora.

Cu toate că se manifesta printr-o accentuată tentă pragmatică, acțiunea nu avea, totuși, un caracter organizat, deoarece nu exista o evidență exactă a birurilor și a dărilor și nici a nivelurilor acestora.

Însă dezvoltarea statului medieval a fost însoțită și de perfecționarea aparatului de colectare a banilor instituit pe lângă curțile domnești.

Astfel, prin reforma fiscală creată de către domnitorul Matei Basarab, în anul 1635, în Țara Românească, s-au urmărit atât diversificarea obligațiilor fiscale, cât și repartizarea dărilor pe unități teritoriale și realizarea evidenței contribuabililor.

Tot în această perioadă a apărut pentru prima dată și ideea de buget general sub denumirea de vistierie, ca instrument de gestionare a veniturilor și cheltuielilor.

Au fost atribuite obligațiilor fiscale, cunoscute sub denumirea de dajdii, dijme, biruri etc., primele destinații în sensul că unele erau dirijate spre vistierie în vederea achitării haraciului, iar altele către “cămara sau caseta privată a domnitorului…” în vederea acoperirii cheltuielilor acestuia și ale curții sale.

Caracteristic acestei perioade era faptul că nu exista un sistem organizat de control al încasărilor fiscale, nici al celor din vistierie și nici al celor din caseta privată a domnitorului, deoarece acesta, prevalându-se de drepturile sale, dispunea în mod discreționar de utilizarea acestora cu toate că funcționa o autoritate pe lângă curtea domnească, denumită sfat, formată din șapte boieri, care avea numai rol consultativ.

Cu toate acestea, primii pași în activitatea de control și-au făcut apariția, așa cum s-a menționat. În această perioadă fusese instituită noțiunea de buget, sub forma vistieriei, în cadrul căreia evidența bunurilor se realiza prin crearea unor liste de evidență atât pentru încasări cât și pentru cheltuielile efectuate de domnitor și funcționarii domnești, documente care erau prezentate sfatului boierilor.

În această perioadă nu existau bugete. Erau totuși situații din veniturile încasate și cheltuielile efectuate, întocmite de funcționarii domnului și prezentate de către aceștia sfaturilor boierilor și divanului.

În perioada domniei lui Gheorghe Ștefan Vodă (1654) în Moldova și în perioada lui Constantin Brâncoveanu în Muntenia (1694-1704), asemenea situații erau cuprinse în codice de venituri și cheltuieli.

La sfârșitul secolului al XVII-lea s-au făcut primele încercări de organizare a sistemului fiscal constând în stabilirea unei dări unice, ce trebuia plătită la anumite termene prestabilite pentru fiecare contribuabil în parte.

Cunoscut sub denumirea de rupta sau ruptoare, sistemul avea la bază un acord între vistierie și contribuabili, constituiți în grupuri, asupra mărimii obligațiilor fiscale, ca și a termenelor la care acestea trebuiau vărsate. Ca elemente de evidență a fiscalității au fost introduse samile vistierie, un fel de conturi financiare în care erau consemnate atât încasările cât și cheltuielile efectuate într-o anumită perioadă, de obicei un an. Pentru prima dată o astfel de samă a fost prezentată divanului marilor boieri de către domnitorul Nicolae Vodă Mavrocordat în a doua parte a domniei (1712) “ … E sigur că până atunci în nici o țară din Europa nu se îndrăznise a aduce înainte celor îndrituiți ceea ce am putea numi un buget devenit astfel public.”.

În perioada de la înființarea principatelor până la regulamentele organice, ca urmare a lipsei unei reprezentanțe naționale unite cu cea a separației puterilor, înlocuită prin puterea absolută a domnitorului și existența unor organe pur consultative, nu a fost posibilă stabilirea unui sistem financiar și, în consecință, a unor reguli de control privind întrebuințarea veniturilor percepute de la populația țării.

Cu toate că introducerea acestui sistem, al sămilor, a constituit o etapă importantă în dezvoltarea activităților de control asupra finanțelor statului, stabilirea și utilizarea fondurilor se făceau, în continuare, din ordinul și cu știința domnitorului, care, nici el și nici funcțiionarii din slujba sa, marele vistiernic, pârcălabi, vornici, zapcii, nu aveau stabilite răspunderi pentru activitățile pe care le desfășurau. Însă lipsa unor reguli precise făcea să existe sancțiuni diferite pentru aceeași faptă, după propria voință a domnitorului. Documentele vremii menționau că au existat cazuri când acesta consulta, totuși, Sfatul boierilor în legătură cu aplicarea sancțiunilor. O dată cu apariția primelor prevederi constituționale, sub forma Regulamentelor Organice, în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, a fost prevăzută înființarea unei structuri legislative, formată din reprezentanți ai boierimii, numită Adunarea obștească ordinară, prin intermediul căreia au fost create bazele organizării administrativ-teritoriale a celor două Principate Românești și separației puterilor în stat.

Se introduce astfel un sistem financiar simplu, acordându-se Adunării obștești dreptul de a încuviința perceperea dărilor și forma cheltuielilor.

Apare noțiunea de buget sau “închipuirea cheltuielilor anului viitor”.

În vederea controlului financiar erau stabilite norme. Se introduce contabilitatea casei visteriei, adică “a ținerii și dării socotelelor cu bună orânduială”.

Vistierul era înaltul funcționar responsabil pentru toți casierii angajați în slujba vistieriei și pentru toți sameșii județelor. La începutul fiecărui an financiar se dădeau tuturor acestora câte 3 condici șnuruite însemnate de controlul vistieriei și pecetluite cu pecetea Domnului, în care se înscriau: toate sumele primite în ordine cronologică, sumele ce se plăteau, chitanțele primitorilor cu menționarea sumei primite și a motivului pentru care era făcută plata (actele justificative). La sfârșitul fiecărui trimestru, toți cei însărcinați cu perceperea veniturilor și plata cheltuielilor trebuiau să trimită la vistierie evidențele lor.

Din documentele de înființare a acestei structuri rezultă două sarcini importante privind obligativitatea stabilirii unor norme și prevederi de evidență contabilă pentru a “… regularisi chipul contabilității, adică a socotelilor pentru luaturile și daturile statului …”, precum și pentru a înființa un departament de control al cărui rol era să determine modul “… ținerii și dării socotelilor cu buna rânduială…”.

Adunarea obștească a funcționat atât în Moldova, cât și în Țara Românească până la înființarea celui mai important organism de control al vremii, Înalta Curte de Conturi. la 24 ianuarie 1864.

Înființarea unui departament cu sarcini de control în domeniul financiar a fost posibilă datorită faptului că statul dispunea de un sistem de prevederi legale, Regulamentul Organic, care stabilea atât sarcinile și răspunderile personalului angajat în activitatea bugetară și fiscală cât și obligativitatea introducerii sistemului de evidență contabilă, instrucțiuni de utilizare a documentelor de evidență, ca și a unor proceduri de control și descărcare de gestiune a conturilor de venituri și cheltuieli.

Adunarea obștească ordinară avea două modalități de operare: “… sau înainta socotelile primite spre cercetare unei comisii compusă din mădularele sale sau le cerceta de față cu toți iar rezultatul cercetării era adus la cunoștința Domnitorului.”.

În Moldova, situațiile financiare ale anului expirat erau verificate de un alt organism distinct, numit Sfatul Administrativ, înainte de a fi prezentate Adunării obștești.

Rapoartele realizate cu această ocazie de către Sfatul Administrativ erau comunicate Domnitorului, care le supunea analizei Adunării obștești “… împreună cu sămile vistiernicului de toate, hotărârile și dările anului săvârșit, precum și bugetul cu închipuirile anului viitor.”.

Sistemul a funcționat având rezultate destul de bune până la Unirea Principatelor Române, când a fost elaborat, pentru prima dată, un regulament de contabilitate publică, având scopul “… de a controla cu eficacitate administrarea banilor publici.”. Controlul statului îmbrăca, pentru prima dată, în această perioadă, o formă concretă prin aprobarea Legii asupra contabilității generale a statului, în anul 1864, prin care a fost instituită “… verificarea permanentă și inopinată asupra serviciilor de contabilitate și casieriilor de județe.”, sarcină atribuită Ministerului Economiei și Finanțelor.

În aceeași perioadă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea pentru înființarea unei noi structuri de control financiar, Înalta Curte de Conturi, “… voind a da o garanție mai mult țării despre dorința ca întrebuințarea banilor publici să fie supusă uni control, pe cât de serios pe atât de neatârnat de orice bănuieli de înrâurire din partea agenților însărcinați cu manipulația bugetului”.

Din punct de vedere organizatoric, Înalta Curte de Conturi era formată din două secțiuni care aveau rolul de a controla “… socotelile de venituri și credite, cu lichidarea conturilor administrației generale, administrațiilor districtuale și comunale …”, și de a realiza “… examinarea și controlul cheltuielilor precum și cercetarea registrelor datoriei publice și a pensiunilor”.

În cazul în care “… prin controlul socotelilor, Curtea constată plastografii, urme de mituire sau deturnări de bani, se înștiința Ministerul Economiei și Finanțelor și cel al Justiției pentru a trimite vinovatul în judecată Tribunalelor competente.”. Concomitent cu înștiințarea acestui organ suprem de control, atât în Țara Românească cât și în Moldova, au fost înființate și alte structuri distincte cu atribuții de control financiar. Astfel la propunerea unuia dintre demnitarii vremii, vornicul Iordache Filipescu, a fost aprobată introducerea unei duble forme de control: cel obștesc și cel parlamentar.

Controlul obștesc se exercita de către un corp de control specializat, format din 13 funcționari, și avea ca principal obiectiv “… cercetarea în mod amănunțit a veniturilor și cheltuielilor în totalitatea lor.”.

Controlul parlamentar era mult mai complex conceput, deoarece, prin obiectivele sale, “…Domnitorul era obligat ca la fiecare strângere a Adunării obștești să-i dea în a ei cercetare socotelile veniturilor și cheltuielilor vistieriei și a celorlalte case ale țării.”.

Prin Legea de reorganizare, aprobată în anul 1895, noului organism de control, Înalta Curte de Conturi, i-au fost atribuite și sarcini jurisdicționale asupra “… contabililor mânuitori de bani și materiale publice, contabili de drept sau de fapt ai conturilor asupra cărora pronunță hotărâri judecătorești.”.

În baza prevederilor acestei legi, Înalta Curte de Conturi judeca “… în prima și ultima instanță și, prin excepție, în cazuri precis determinate, în ultima instanță, pe calea apelului, toate conturile contabililor mânuitori de bani și materiale publice, pronunțând decizii descărcătoare sau de condamnare a contabililor, cu drept de revizuire sau recurs, afară de cazul deciziilor date în apel, care nu mai sunt supuse recursului.”.

Dezbaterea din anul 1895 a constituit o altă etapă importantă a inițiativei de reorganizare a Legii Curții de Conturi, ocazie cu care s-a discutat și problema controlului financiar preventiv, dar abia în anul 1929 a fost aprobată introducerea acestei forme de control financiar ca “… atribuție a acesteia, alături de controlul de gestiune ți cea jurisdicțională”.

După anul 1944, controlul financiar-contabil, atât cel exercitat de către stat cât și controlul propriu exercitat la nivelul agentului economic au căpătat alte forme, determinate de noile condiții politice și în cadrul acestora, de legile de organizare a întregii economii.

În anul 1957, în baza noilor prevederi, controlul exercitat de către Curtea de Conturi a fost desființat, iar controlul financiar intern din întreaga economie a fost trecut în subordinea conducătorilor unităților și organizat pe principiul specializării ierarhice începând cu ministerele, instituțiile și organizațiile centrale de stat și cooperatiste și mergând până la unitățile și sub unitățile cu contabilitate proprie din subordinea acestora.

În anul 1959 a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și executarea controlului preventiv în instituții, întreprinderi și organizații economice de stat, exercitat de către conducătorul compartimentului financiar-contabil și delegați ai acestora, desemnați de către conducătorul unității. Ulterior, controlul financiar-contabil, atât cel propriu, exercitat în cadrul noilor întreprinderi de stat cât și cel exercitat de stat au fost reglementate prin legi speciale.

Tot în această perioadă a fost înființată Curtea Superioară de Control Financiar, organism al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, care avea ca obiective principale verificarea modului de executare a prevederilor financiare din planul național unic de dezvoltare economico-socială și bugetul de stat, ca și de utilizare a pârghiilor financiare și de credit în conducerea economică.

În același timp, au fost atribuite sarcini importante Curții Superioare de Control Financiar în coordonarea întregii activități de control financiar-contabil și bancar.

După anul 1989, controlul financiar-contabil a căpătat noi dimensiuni, impuse de aplicarea noilor legi ale economiei de piață liberă. Au fost înființate noi structuri de control, cărora le-au fost stabilite obiective determinate de condițiile impuse de fenomene specifice unei perioade neîntâlnite în istoria economică, generate de trecerea de la economia centralizat planificată la economia guvernată de legile pieței libere.

În acest context, controlul statului a fost consolidat prin constituirea sau reînființarea unor structuri precum Garda Financiară ( înființată imediat după Marea Unire în 1918 și care a funcționat mai mult în Transilvania, Bucovina și Banat și mai puțin în Regat) – în sfera de activitate a executivului și Curtea de Conturi – în calitate de organ de control financiar și jurisdicție în domeniul financiar care funcționează pe lângă Parlamentul României. Activitatea de control financiar desfășurată de aceste instituții se realizează în baza unor prevederi legale proprii, prin care sunt stabilite organizarea, sfera de activitate, obiectivele și procedurile de control ale acestora.

2.1. Organizarea curții de conturi

Așa cum am amintit anterior, în țara noastră există legi distincte care aprobă organizarea și funcționarea controlului financiar-contabil al statului să se realizeze prin structuri specializate atât în sfera de acțiune a Guvernului, cât și pe lângă Parlamentul României.

Pe lângă controlul financiar-contabil exercitat de către stat a fost stabilit cadrul general de organizare și exercitare a controlului financiar-contabil propriu, exercitat de către unitățile economice.

Fiecare dintre aceste structuri specializate de control financiar-contabil are organizare, obiective și personal proprii și își desfășoară activitatea după programe proprii.

Organizarea structurilor de control financiar ale statului în sfera de acțiune a executivului:

În sfera executivului, activitatea de control financiar-contabil este desfășurată prin structuri distincte care funcționează atât în cadrul Guvernului cât și în cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice este instituția de maximă importanță, cu rol de sinteză în desfășurarea activității structurilor economice, financiare și fiscale din România și funcționează pe baza Legii nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare a Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare și a Hotărârii Guvernului nr.1574/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare, aplicând strategia și programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.

Rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de constituire și gestionare generală a resurselor financiare publice printr-un sistem complex de bugete:

– bugetul de stat;

– bugetul asigurărilor sociale de stat;

– bugetele locale;

– bugetele fondurilor speciale;

– bugetele fondurilor externe nerambursabile;

– bugetele trezoreriei statului și altor instituții publice cu caracter autonom.

La baza elaborării și execuției acestor bugete stau principiile universalității, publicității, unității, anualității, specializării bugetare si unității monetare.

În acest sens, Ministerul Finanțelor Publice asigură încasarea în numerar și prin conturi a veniturilor stipulate de aceste bugete și efectuează operațiunile de trezorerie privind împrumuturile guvernamentale.

Ministerul Finanțelor Publice acționează prin mijloace specifice pentru combaterea și eliminarea evaziunii fiscale și a corupției și înfăptuiește politica vamală a țării.

Ministerul Finanțelor Publice participă în numele statului, în țară și străinătate, după caz, la tratativele externe privind acordurile bilaterale și multilaterale, de promovare și protejare a investițiilor și la convențiile de evitare a dublei impuneri și de combatere a evaziunii fiscale.

De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice avizează, în faza de proiect, acordurile, angajamentele, protocoalele sau alte asemenea întelegeri încheiate cu parteneri străini, precum și proiectele de acte normative care conțin prevederi de ordin financiar-bancar, încheiate de instituțiile publice.

Conducerea Ministerului Finanțelor Publice se exercită de către ministru, care subordonează întreaga activitate a instituției și o reprezintă în raporturile cu celelalte ministere, alte autorități publice și organizații din țară, cu organisme similare din alte țări, precum și cu persoane juridice și fizice.

Ministrul are în subordine directă cinci secretari de stat și secretarul general al ministerului, cu atribuții și sarcini specifice activităților desfășurate de minister, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice.

De asemenea, în subordinea ministrului finanțelor publice intra:

– Garda Financiară;

– Oficiul Concurenței;

– Direcțiile generale ale finanțelor publice județene și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București;

– Agenția Națională de Administrare Fiscală;

– Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul București și județul Ilfov.

De asemenea, în cadrul Ministerului Finanțelor Publice funcționează Colegiul Ministerului, cu rol de consultant și a cărui organizare și structură este aprobată prin ordin al ministrului.

2.2. Functionarea curții de conturi

Metodologia de control financiar-contabil se definește ca un ansamblu de activități interdependente care, prin utilizarea unor procedee și tehnici specifice, are drept scop realizarea procesului de cunoaștere a unui fenomen, proces sau a unei activități economice prin raportarea modului concret de manifestare a acestora la prevederile legale, normele sau instrucțiunile prin care au fost definite.

Metodologia de realizare a controlului financiar-contabil se prezintă astfel:

Etapa programării activității de control financiar-contabil ;

– Elaborarea programului de control ;

– Transmiterea programului de control unităților cu atribuții de control financiar-contabil, subordonate ;

Etapa pregătirii acțiunii de control financiar-contabil

– Stabilirea temelor controlului ;

– Analiza generală a temelor controlului ;

– Însușirea elementelor teoretice și a prevederilor legale care reglementează activitatea ce face obiectul acțiunii de control ;

– Cunoașterea generală a principalelor elemente de organizare a tipului de subiect care urmează a fi controlate ;

– Stabilirea principalelor obiective ale controlului.

Etapa efectuării controlului financiar-contabil :

– Adoptarea obiectivelor tematice la condițiile specifice ale activității subiectului controlat ;

– Stabilirea surselor de informare necesare efectuării controlului ;

– Selectarea și aplicarea procedeelor și a tehnicilor necesare realizării controlului ;

– Determinarea abaterilor și a deficiențelor ;

– Stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate.

Etapa întocmirii actelor de control financiar-contabil :

– Înscrierea constatărilor în catele de control.

Etapa valorificării constatărilor rezultate din efectuarea controlului financiar-contabil

– Recuperarea prejudiciilor și a altor sume datorate și stabilirea măsurilor de intrare în legalitate.

3. CONTROLUL FINANCIAR

Noțiunea de control provine din expresia “contra rolus”, care în limba latină înseamnă verificarea actulului original după duplicatul care se încredințează în acest scop unei alte persoane.

În acest sens, controlul reprezintă acțiunea de stabilire a exactității operațiunilor materiale, care se efectuează anticipat executării acestora, concomitent sau la scurt interval de la desfășurarea operațiunilor.

Controlul financiar se definește ca fiind acțiunea de determinare a unor adevăruri în legătură cu starea unor proiecte de activități economice sau cu a celor care au fost efectuate, prin compararea modului efectiv de prezentare sau manifestare al acestora cu prevederile și normele legale prin care au fost definite și instituționalizate, în vederea preîntâmpinării sau depistării și remedierii abaterilor de la aceste prevederi și norme.

Controlul financiar este, în primul rând, instrumentul care servește intereselor statului în realizarea politicii sale pe termen lung în domeniul economic prin efectele de prevenire sau de reglare a disfuncționalităților ce pot interveni, la un moment dat, în activitățile desfășurate în cadrul sistemelor economice,

În al doilea rând, controlul financiar servește intereselor agenților economici atât prin acțiunea de evitare a situațiilor de disfuncționalitate în procesul de gestionare a patrimoniului cât și prin cea de remediere a unor abateri de la prevederile legale.

Controlul financiar poate fi exercitat personal sau cu ajutorul unor aparate speciale de control.

Controlul financiar nu se rezumă doar la stabilirea unor fapte ci se extinde și la cercetarea cauzelor care au provocat deficiențele constatate.

Toate aceste trăsături deosebesc controlul financiar de expertize, revizii, verificări, inspecții, etc..

Controlul financiar, componentă a controlului economic, are ca obiective cunoașterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale și financiare, a modului de realizare și cheltuire a banului public și urmărește atât asigurarea și consolidarea echilibrului financiar cât și a eficienței economico-financiare și a dezvoltării economiei naționale.

Instrument al politicii financiare a statului, controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficiențelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalității.

Necesitatea controlului financiar este strâns legată de existența proprietății publice, de interesul deosebit al societății față de acesta, ceea ce determină implicarea organelor de stat specializate.

Deși formele de control se deosebesc între ele prin obiectivele pe care și le propun ( rol, funcții și sfera de activitate ) toate au un scop comun, și anume acela al determinării stării unor fenomene, procese sau activități la un moment dat, față de un sistem determinat de criterii.

În funcție de aceste criterii generale și de altele specifice, cum sunt momentul efectuării verificării față de momentul desfășurării activității controlate, structurile desemnate să-l exercite, durata sau intensitatea acestuia, controlul financiar se clasifică astfel:

a. După modul efectuării activităților sau al întocmirii și utilizării documentelor supuse verificării față de momentul efectuării verificării, controlul financiar se clasifică în control financiar preventiv, control operativ-curent (concomitent sau simultan) și control ulterior.

Controlul financiar preventiv este un control specializat, care se exercită înainte de efectuarea operațiunii sau activității supuse verificării, sau înainte ca un document să fie lansat în procesul economic.

Controlul financiar preventiv se exercită de către conducătorul compartimentului financiar contabil sau la propunerea acestuia și de către alte persoane cu atribuții financiar-contabile. După verificarea documentelor, persoanele desemnate cu asemenea atribuții își manifestă acordul sau dezacordul prin viza de control financiar preventiv, respectiv refuzul vizei.

Sfera de acțiune a controlului financiar preventiv este alcătuită din totalitatea documentelor și a operațiunilor din care derivă drepturile și obligațiile patrimoniale ale unei unități economice față de alta, persoană fizică sau juridică, sau față de instituțiile statului.

Sunt supuse controlului financiar preventiv documentele și operațiile privind acordarea fondurilor de la buget, efectuarea unor plăți din fonduri publice, precum și operațiunile privind concesionarea, gajarea sau închirierea de bunuri.

Controlul financiar preventiv poate fi exercitat și asupra operațiunilor de creditare, finanțare și de plată, în lei și în valută, de efectuare a activității de producție, investiții, comerț sau în alte domenii stabilite prin prevederi sau norme legale.

Obiectivul principal al controlului financiar preventiv este de a opri, înainte de efectuare, toate operațiunile care nu sunt legale, necesare, oportune sau economicoase, în faza de angajare și de plată, respectiv de încasare, după caz.

Controlul operativ-curent (concomitent sau simultan) se exercită în timpul desfășurării proceselor economice și financiare, simultan cu efectuarea actelor și operațiunilor legate de aceste activități, cu scopul de a interveni pentru corectarea sau eliminarea deficiențelor ori ilegalităților. Acest control se exercită inopinat, cel puțin o data pe lună, prin verificări faptice pe bază de documente, în totalitate sau prin sondaj, în conformitate cu specificul activităților. Controlul se exercită de membrii consiliului de administrație, cenzori, inspectori sau orice altă persoană posesoare de asemenea atribuții.

Rezultatele controlului și măsurile luate se consemnează într-un registru de control, care cuprinde: data executării controlului, activitatea controlată, constatările făcute, măsurile luate sau propuse, luarea de cunoștință precum și măsurile dispuse de consiliul de administrație.

Sfera de acțiune a controlului operativ-curent este formată din totalitatea activităților unității patrimoniale indiferent de forma acesteia.

Obiectivele controlului operativ-curent constau în verificarea și stabilirea abaterilor și a deficiențelor în legătura cu existența, integritatea și păstrarea bunurilor de orice fel, utilizarea mijloacelor materiale și bănești, efectuarea recepțiilor și a inventarierilor, conducerea evidențelor contabile și stabilirea datelor înscrise în bilanț și conturi de execuție.

Controlul ulterior este forma controlului financiar care se exercită după efectuarea activităților și proceselor economice supuse verificării.

Sfera de acțiune a controlului ulterior este vastă și se extinde, practic, asupra tuturor activităților economice desfășurate de instituțiile statului, de regiile autonome și agenții economici cu capital de stat sau privat, în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor față de diferite bugete ale acestuia.

Obiectivele principale ale controlului ulterior exercitat de către organele de verificare ale statului constau în verificarea modului de administrare și utilizare a fondurilor acordate de la buget, a modului de utilizare a mijloacelor și a fondurilor din dotarea unităților economice ale statului, ca și de îndeplinirea integrală și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de diferitele structuri guvernamentale.

b. După structurile desemnate să-l exercite controlul financiar se împarte în: control organizat și exercitat prin instituțiile specializate ale statului și control organizat și exercitat de către organele proprii aparținând unităților economice.

Controlul financiar exercitat prin instituțiile statului poate îmbrăca toate cele trei forme prezentate anterior: preventivă, operativ-curentă și ulterioară în funcție de unitățile desemnate să îl exercite. După apartenența la instituțiile din sfera de activitate a legislativului sau executivului, controlul financiar este exercitat prin structuri distincte, cu statute și atribuții proprii fiecăreia dintre ele, astfel:

– în sfera de activitate a legislativului, controlul financiar este exercitat de către Curtea de Conturi a României, conform Legii nr.77 din 31 ianuarie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, reprezentând instituția supremă de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, care funcționează pe lângă Parlamentul României și care are atribuții jurisdicționale stabilite prin lege.

– în sfera de activitate a executivului, controlul financiar este exercitat prin structurile specializate ale:

Ministerul Finanțelor Publice

– Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Autorității Naționale de Control are în subordonare:

– Autoritatea Națională a Vămilor;

– Garda Financiară;

– Inspectoratul de Stat în Construcție;

– Garda Națională de Mediu.

Și coordonează următoarele instituții:

– Agenția Națională de Control a Exportatorilor;

– Inspecția Muncii;

– Inspecția Sanitară de Stat;

– Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Controlul financiar propriu al unităților economice constituie forma controlului financiar care se realizează în scopul prevenirii sau soluționării unor abateri și deficiențe cu caracter economic din activitatea acestora. Necesitatea exercitării controlului financiar propriu este determinată de un triplu sistem de interese aparținând unității economice care îl organizează, statului și agenților economici parteneri.

La nivelul unităților economice, altele decât instituțiile publice, controlul financiar propriu se organizează și se exercită în următoarele forme: control financiar preventiv propriu și controlul financiar de gestiune.

Controlul financiar preventiv propriu este definit drept activitatea ce se efectuează atât în scopul evitării nerespectării prevederilor legale în vigoare, cât și pentru prevenirea pagubelor. Această formă a controlului propriu se exercită asupra operațiunilor care reflectă drepturile și obligațiile patrimoniale ale unei entități economice aflate în faze de încasare sau de plată.

Sfera de activitate a controlului financiar preventiv propriu este formată din totalitatea agenților economici, indiferent de natura capitalului social al acestora, care au decis să organizeze această formă de control financiar.

Obiectivele principale ale controlului financiar preventiv propriu constau în stabilirea legalității, economicității, conformității, eficacității și eficienței pentru urmatoarele tipuri de operațiuni: bancare privind acordarea fondurilor de la buget și a altor operațiuni similare cu caracter financiar, operațiuni privind creditarea, finanțarea și efectuarea de plăți în lei și/sau valută privind activitatea de producție, investiții, comerț, ș.a..

Controlul financiar de gestiune este definit ca activitatea ce se efectuează în vederea urmăririi modului de realizare a dispozițiilor legale și a normelor interne cu privire la gestionarea și gospodărirea mijloacelor materiale și bănești, pe baza operațiunilor înregistrate în documente și evidențele tehnico-operative, financiare și contabile.

Sfera de activitate a controlului financiar de gestiune este stabilită de către fiecare unitate patrimonială în parte și cuprinde totalitatea gestiunilor supuse verificării pe o anumită perioadă de timp.

Obiectivele principale ale controlului financiar de gestiune sunt stabilirea integrității valorilor materiale și bănești din gestiunile supuse controlului.

La nivelul instituțiilor publice, controlul financiar propriu este organizat și exercitat în următoarele forme: control financiar preventiv și control financiar intern.

Controlul financiar preventiv poate fi definit, conform Ordonanței nr.119 din 31 august 1999, a Guvernului României, privind auditul intern și controlul financiar preventiv, publicată în “Monitorul Oficial” nr.430 din 31 august 1999, ca fiind activitatea ce stabilește legalitatea și regularitatea operațiunilor privind fondurile publice și patrimoniul public, înainte de aprobarea acestor operațiuni.

Sfera de activitate a controlului financiar preventiv este alcătuită din totalitatea instituțiilor publice.

Obiectivul principal al controlului financiar preventiv constă în stabilirea legalității, regularității și încadrării în limitele aprobate a următoarelor tipuri de operațiuni: deschiderea și repartizarea creditelor bugetare, angajamente legale și bugetare, plățile efectuate din fondurile publice, încasările în numerar, etc..

Controlul financiar intern este, conform Ordonanței nr.119/1999, ansamblul măsurilor privind organizarea activităților de determinare a stării reale a unor activități și procese prin compararea acestora cu prevederile legale prin care au fost definite.

Obiectivul principal al controlului financiar intern constă în instituirea tuturor măsurilor necesare în vederea: respectării prevederilor legale, a normelor, reglementărilor și a deciziilor, protejării fondurilor publice împotriva pierderilor datorate risipei, abuzului, fraudei sa erorilor, etc..

c. După volumul controlat al documentelor și al operațiunilor ce fac obiectul unei acțiuni de verificare, controlul financiar se clasifică în control total și control prin sondaj.

Controlul total este forma controlului financiar la care se apelează, în cazul în care persoana desemnată pentru efectuarea verificării este obligată prin prevederi să pronunțe, în scris, un aviz în legătură cu legalitatea, oportunitatea, economicitatea, eficacitatea și eficiența modului de realizare a unei operațiuni sau a legalității întocmirii unui document.

Controlul total presupune verificarea tuturor documentelor și a activităților la care acestea se referă, emise și efectuate în perioada analizată.

Controlul prin sondaj presupune verificarea celor mai reprezentative documente și activități emise și efectuate în perioadele de maximă activitate ale unității economice.

d. După durata și intensitatea efectuării, controlul financiar se împarte în control continuu și control periodic.

Controlul continuu este forma controlului financiar care se exercită pe toată durata efectuării operațiunilor economice controlate, fără întreruperi sau scăderi de ritm.

Controlul periodic reprezintă activitatea de verificare financiară care se desfășoară la anumite intervale, stabilite prin programe în funcție de particularitățile fenomenelor economice și necesitățile de informare, asupra formelor de manifestare a acestora.

Datorită caracterului său anunțat și pentru obținerea rezultatelor scontate, controlul periodic trebuie efectuat cu toată intensitatea, la termene stabilite și asupra tuturor documentelor și operațiunilor ce constituie obiectul activităților supuse verificării.

Obiectivele controlului financiar, ca și sfera de activitate a acestuia se stabilesc diferențiat, în funcție de structurile cu atribuții legale în acest domeniu care îl exercită.

Obiectivele controlului financiar organizat de stat sunt stabilite prin prevederi legale și se referă la modul de folosire a mijloacelor materiale și bănești aparținând regiilor autonome și instituțiilor publice, precum și la starea capitalului social al statului în societățile comerciale.

Obiectivele controlului financiar organizat de agenții economici sunt constituite din totalitatea scopurilor pe care aceștia și le propun .

Obiectivele controlului financiar propriu sunt stabilite prin lege pentru unitățile administrației centrale și locale de stat (ministere, departamente, prefecturi, primării, etc.), sau prin prevederile statutelor proprii, în conformitate cu prevederile legale, pentru ceilalți agenți economici (regii autonome, societăți comerciale cu capital de stat sau pivat, ș.a.).

Un obiectiv important al controlului financiar propriu îl constituie verificarea modului de acordare a fondurilor de la buget și a altor operațiuni similare cu caracter financiar. Pentru stabilirea modului de respectare a prevederilor legale privind gestionarea patrimoniului, principalele obiective ale controlului financiar propriu se referă la existența mijloacelor materiale și bănești, efectuarea inventarierilor periodice, descoperirea și recuperarea pagubelor prin stabilirea de răspunderi în sarcina persoanelor vinovate de producerea acestora.

Prin modul de organizare și exercitare, precum și prin rolul și obiectivele urmărite, controlul financiar îndeplinește unele funcții și anume: funcția de cunoaștere-evaluare, funcția de îndrumare, funcția de constrângere, funcția de reglare, funcția de prevenire.

Funcția de cunoaștere-evaluare se realizează prin determinarea rezultatelor economice ale unei unități patrimoniale și evaluarea acestora prin raportarea la un sistem de criterii prestabilit, în vederea stabilirii măsurilor de intrare în legalitate, a îmbunătățirii activităților verificate.

Funcția de cunoaștere-evaluare are atât acțiune preventivă, cât și acțiune postoperativă, prin stabilirea tendințelor de abatere de la normele și prevederile legale în vigoare și dispunerea măsurilor de desfășurare a activității economice în cadrul strict al acestora.

Funcția de îndrumare se realizează prin efectul formativ-stimulativ și de generalizare a experienței pozitive dobândite pe parcursul și ca urmare a desfășurării activității de control financiar preventiv, atât de cei ce execută controlul cât și de personalul unității controlate.

Caracterul formativ al acțiunii de control este pus în evidență prin activitatea de îndrumare pe care controlorul financiar o desfășoară concomitent cu activitatea de verificare, in legătură cu unele abateri constatate si care pot fi remediate chiar în această perioadă, ca și în legătură cu modul de rezolvare de către alți operatori economici, a problemelor care au generat aceste abateri.

Funcția de constrângere rezultă din prevederile legale în vigoare care reglementează obiectivele și sfera de activitate ale controlului financiar și se realizează prin complexul de măsuri administrative, civile sau penale, ce se propun sau se dispun în sarcina celor vinovați de nerespectarea acestor norme în raport cu gradul de implicare.

Măsurile de constrângere se stabilesc direct de către organele de control financiar sau, la propunerea acestora, de către organele ierarhic superioare sau de către cele abilitate prin prevederile legale.

Funcția de reglare a activității agentului economic controlat, prin care se realizează eliminarea factorilor perturbatori în scopul menținerii echilibrului economic și al asigurării funcționabilității activității acestuia la parametrii proiectați.

Funcția de prevenire a controlului financiar se manifestă prin efectul de preîntâmpinare a abaterilor de la prevederile legale.

Efectul de prevenire a abaterilor este mult mai benefic desfășurării în regim de eficiență a unei activități economice decât acțiunea de corecție ulterioară, care implică mai multe costuri, atât materiale cât și de muncă.

Funcția preventivă a controlului financiar rezultă, în primul rând, din faptul că activitatea de control financiar are menirea de a dirija activitatea economică, obiectivele majore ale acesteia într-o ordine de priorități logice, raționale și privite în perspectiva realizării în condiții care să asigure eficiența scontată.

Literatura de specialitate mai indică și alte funcții, cum sunt cele referitoare la măsurarea abaterilor planificate, diagnosticarea erorilor financiare, precum și reglarea sistemului și altele care sunt forme derivate ale funcțiilor specifice.

Pe lângă controlul financiar-contabil exercitat de către stat a fost stabilit cadrul general de organizare și exercitare a controlului financiar-contabil propriu, exercitat de către unitățile economice.

Fiecare dintre aceste structuri specializate de control financiar-contabil are organizare, obiective și personal proprii și își desfășoară activitatea după programe proprii.

În sfera executivului, activitatea de control financiar-contabil este desfășurată prin structuri distincte care funcționează atât în cadrul Guvernului cât și în cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice este instituția de maximă importanță, cu rol de sinteză în desfășurarea activității structurilor economice, financiare și fiscale din România și funcționează pe baza Legii nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare a Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare și a Hotărârii Guvernului nr.1574/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare, aplicând strategia și programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.

Rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de constituire și gestionare generală a resurselor financiare publice printr-un sistem complex de bugete:

bugetul de stat;

bugetul asigurărilor sociale de stat;

bugetele locale;

bugetele fondurilor speciale;

bugetele fondurilor externe nerambursabile;

bugetele trezoreriei statului și altor instituții publice cu caracter autonom.