Controlul Exercitat de Puterea Judecătoreascădocx
=== controlul exercitat de puterea judecătorească ===
INTRODUCERE
În ceea ce privește rolul și semnificația controlului în adminsitrația publică există o serie de teorii conform cărora “este unanim acceptată necesitatea controlului, în societate, în toate domeniile vieții economice, sociale și politice” după cum susține însăși autorul Ilie Iovănaș ce pornește în lucrarea sa de la câteva adevăruri pe care le recunoaștem fiecare dintre noi și despre care susținem cu tărie că sunt total deformate în practică.
Cu toate acestea, controlul dă naștere unor tensiuni și chiar resentimente ale celui controlat față de cel ce controlează de aceea se crează și o stare de disconfort care este determinată de modul în care este conceput și exercitat, de o anumită perceptivitate negativă cu privire la el. De cele mai multe ori, controlul se comportă ca și când finalitatea activității sale ar fi descoperirea unor greșeli, unor abateri de la lege și sancționarea acestora, iar dacă nu există, fie trebuie inventate, fie trebuie căutate cu o sârguință demnă de o cauză mai nobilă, încât până la urmă trebuie descoperite.
Este evident că o asemenea concepție este de neacceptat din punct de vedere al rigorilor unui autentic stat de drept, în care pârghiile de control trebuie să reprezinte modalitatea prin care să se constate modul de executare a unor activități, modul de transpunere în practică a unor acte normative, modul prin care să se constate, în egală măsură, rezultatele aplicării actului decizional, fie el negativ sau pozitiv.
În funcție de aceste constatări, trebuie realizată o analiză obiectivă pentru a se stabili măsurile necesare pentru îmbunătățirea activității.
Scopul acestei lucrări este acela de a trasa obiectivele principale ale controlului, sub toate formele lui, fie că e vorba de controlul intern specializat sau general, fie că vorbim de controlul extern specializat sau ierarhic și modul de aplicare al acestuia, fie că vorbim de alte forme de control aplicate în administrația publică.
Astfel, lucrarea este constituită din : introducere în cadrul căreia am încercat să trasez câteva obiective specifice controlului și să introduc cititorul în atmosfera plăcută a acestei teme, făcându-l, să-și dorească să parcurgă fiecare capitol, iar la final să rămână cu o părere bună despre ceea ce a citit și alcătuită din patru secțiuni, după cum urmează :
În cadrul primei secțiuni am surprins cele mai importante generalități ale controlului administrativ și anume : noțiunea controlului și scopul acestuia, trăsăturile, funcțiile și elementele controlului, precum și oganizarea și condițiile acestuia.
În ceea ce privește cea de-a doua secțiune am punctat criteriile de clasificare ale controlului, iar în cadrul celor două subpuncte ale secțiunii, am surprins, într-unul controlul intern, iar într-altul controlul extern cu particularitățile specifice fiecărui control în parte.
În secțiunea a treia intitulată controlul exercitat de autoritatea legislativă, am incercat să surprind controlul exercitat de Parlament, controlul parlamentar asupra Președintelui României, controlul parlamentar asupra Guvernului și administrației publice și în ultimul subpunct al secțiunii am tratat controlul exercitat prin Avocatul Poporului.
În cadrul ultimei secțiuni intitulată controlul exercitat de puterea judecătorească am prezentat aspecetele generale ale acestui control, noțiunea și istoricul contenciosului administrativ în România, precum și părțile în litigiile de contencios administrativ și obiectul acțiunii în contenciosul administrativ.
În afară de cele menționate mai sus, lucrarea mai cuprinde și concluziile în care am făcut câteva referiri la ceea ce am tratat anterior și bibliografia unde am punctat sursele de inspirație ce m-au ajutat să parcurg această temă.
SECȚIUNEA I
GENERALITĂȚI PRIVIND CONTROLUL ASUPRA ADMINISTRAȚIEI
1.1 Noțiunea controlului și scopul acestuia
Orice activitate cu caracter organizat presupune și controlarea sau verificarea modului ei de realizare. În acest sens, activitățile autorităților publice, implicit și activitatea executivă desfășurată de organele administației publice, trebuie controlate.
Verificarea urmărește, în principal, stabilirea conformității sau neconformității dintre activitatea efectiv realizată cu normele juridice care o reglementează. Verificarea poate urmări și controlarea modului în care măsurile dispuse sau executate de către administrație au corespuns cel mai bine condițiilor concrete date, în care sens controlul este de oportunitate sau de actualitate, ori dacă îndeplinirea respectvelor sarcini s-a făcut în timp optim și cu cheltuieli minime.
Activitatea de control are ca scop principal cunoașterea efectivă a stadiului și a modului de îndeplinire a atribuțiilor, prevenirea săvârșirii unor abateri, descoperirea și înlăturarea celor produse inclusiv a cauzelor care le-au generat sau a condițiilor favorizatoare, stabilirea răspunderii celor vinovați și asigurarea perfecționării continue a activităților și a structurilor verificate. Rezultă că verificarea nu se reduce doar la descoperirea încălcărilor și la aplicarea sancțiunilor celor vinovați, aceste aspecte fiind doar un rezultat derivat al unei activități de control mult mai complexe întrepinse în cele mai diferite scopuri.
Activitatea executivă a administrației publice este supusă unor multiple fome de verificare fiecare dintre acestea dispunând de metode și mijloace proprii de realizare. Ceea ce caracterzează, sub acest aspect activitatea executivă, spre deosebire de alte activități sau funcții fundamentale ale statului, este marea varietate a formelor si procedeelor de verificare exercitate asupra autorităților administrative datorită volumului, specificității și complexității de ansamblu a acestei activități comparativ cu orice altă formă de activitate socială, inclusiv statală.
Existența sistemului de organe executive cu multiple raporturi ierarhice, precum și specificul unor aspecte ale activității administrative determină ca acțiunile de verificare să fie efectuate atât de subiecte din afara acestui sistem cât și de către ,însăși administrația, asupra structurilor componente ale sistemului executiv, fie ca atribut al conducerii executive și al raporturilor de subordonare, fie ca rezultat al unei anumite specializări conferite autorităților de control și de inspecție.
Necesitatea controlării activității executive rezidă și din caracterul decizional juridic al unei bune părți al acesteia, adică posibilitatea de a emite sau de a executa măsuri susceptibile de îndeplinire, la nevoie, prin constrângere a statului și care ar putea duce la, eventuale, încălcări ale legii sau ale unor drepturi subiective. În acest sens, verificarea urmărește să asigure , printre altele, o mai puternică apărare a legalității, a ordinii de drept, a drepturilor subiective și a intereselor legitime aparținând celor mai diferite subiecte de drept, persoane fizice și juridice.
Pe de altă parte, însăși administrația exercită multiple și variate forme de control în afara ei, asupra persoanelor fizice și juridice, a altor subiecte de drept public sau privat, organizații guvernamentele sau neguvernamentale, contribuind la asigurarea unei cunoașteri temeinice a modului în care sunt respectate și realizate prevederile actelor normative restabilind, după caz, legalitatea încălcată în cele mai diverse sectoare ale activității social-economice.
Activitatea executivă având un caracter organizat și fiind înfăptuită de un sistem ierarhic de autorități necesită acțiuni de verificare continuă a modului ei de înfăptuire. Pe de altă parte, însăși administrația exercită activități de control în afara ei asupra diverselor subiecte de drept, persoane fizice și juridice, organizații și organisme dintre cele mai diferite.
Prin conceptul de „control” se are în vedere acțiunea de descoperire și constatare a stărilor de fapt negative, a dereglărilor și neconcordanțelor din activitatea controlată, urmată de aplicarea de către organele competente, a unor sancțiuni sau a altor măsuri prevăzute de lege. Controlul administrativ nu este instituit numai pentru a constata abaterile și a aplica sanțiunile ci și pentru a îndruma activitatea administrației și a trage învățăminte din cele constatate pentru perfecționarea muncii administrative.
Controlul administrativ se mai poate defini ca fiind acea formă a verificării de stat înfăptuită de autoritățile publice executive în conformitate cu prevederile legale, atât asupra activităților specifice propriului sistem de organe cât și în afara acestuia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței conformității dintre acțiunea înfăptuită și normele care o reglementează, precum și restabilirea legalității încălcate cu toate consecințele decurgând din aceasta pentru acțiunea verificată și autorii controlați.
Noțiunea de control presupune observarea, constatarea sau stabilirea situației de fapt, confruntarea acesteia cu obiectivele propuse, combaterea și înlăturarea fenomenelor nefavorabile și sesizarea organelor competente pentru a dispune eventualele măsuri.
Necesitatea controlului este strâns legată de modul în care se derulează procesul decizional. Astfel, prin control se verifică în mod nemijlocit, cum se îndeplinesc deciziile administrative, se inițiază noi demersuri și se corectează eventualele disfuncționalități.
Necesitatea controlului rezultă din însăși natura lui, fiind o activitate conștientă ce urmărește scopuri multiple și pentru aceasta urmează să satisfacă următoarele condiții :
Una din condiții este aceea de a fi înfăptuită chiar de conducătorii instituțiilor sau compartimentelor administrative, întrucât funcția de control este inseparabilă de funcția de conducere. Eficiența controlului asigură eficiența conducerii. În acest sens, funcționarii de conducere trebuie să efectueze un control permanent, deoarece nu implică întreruperea activității celor controlați și nici cheltuieli suplimentare ;
O altă condiție o reprezintă controlul efectuat la locul realizării activității, spre a putea verifica modul de lucru și rezultatele concrete ale acesteia.
Funcția de control trebuie să fie realizată de un personal temeinic pregătit profesional, capabil să analizeze în mod judicios aspectele pozitive și cele negative ale activității verificate și să propună soluții privind îmbunătățirea rezultatelor obținute. Controlul nu se rezumă la o singură inspecție formală, ci implică o contribuție nemijlocită a organului de control la rezolvarea problemelor instituției publice ;
Cea de a patra condiție este aceea a asigurării regularității controlului și a caracterului său sistematic. Dacă verificarea se efectuează periodic, conducerea poate lua măsuri, înainte ca deficiențele să se amplifice, prevenind apariția consecințelor negative. Astfel, se pot preveni erorile, prin îndrumări corecte, iar atunci când se constată metode de lucru utile, ele pot fi popularizate la nivelul instituțiilor administrative.
Asigurarea caracterului preventiv este primordială deoarece organul care efectuează controlul nu se poate limita doar la simple constatări, fără a propune soluții de îndreptare a situației, atunci când se descoperă deficiențe.
Controlul trebuie să fie obiectiv, imparțial și să nu denatureze situația constatată. În același timp controlul trebuie să fie complex, să semnaleze atât aspectele negative cât și pe cele pozitive ;
Trebuie să se țină seamă și de asigurarea integralității controlului deoarece acesta urmează să cuprindă toate compartimentele de activitate, nu numai pe cele cu probleme, ci și resorturile unde nu s-au semnalat lipsuri.
Controlul trebuie să aibă caracter organizat. Înainte de începerea controlului este necesară examinarea materialelor privind activitatea compatimentului care urmează a fi verificată precum și studierea actelor normative, inclusiv instrucțiunile de aplicare a lor. Acest studiu are ca scop, documentarea asupra problemelor specifice compartimentului, rezultatelor activității din trecut, deficiențelor constatate și măsurilor întreprinse de organul de control anterior.
Scopul controlului este acela de a verifica modul cum organele controlate și-au îndeplinit sarcinile, și-au realizat competențele în concordanță cu obiectivele generale ale administrației statului. Controlul urmărește verficarea „dacă și cum” se execută deciziunile administrației, iar prin propunerile pe care le face organul de control să fie corectate actele administrației, să fie respectată legea, acțiunile adminstrației să fie în conformitate cu realitățile sociale în dinamica evoluției acestora.
Un alt scop al controlului îl reprezintă îmbunătățirea structurilor adminitrației, a procesului decizional și înlăturarea paralelismelor. Prin control se urmărește dacă rezultatele activității organului controlat sunt în concordanță cu mijloacele juridice, financiare și umane avute la dispoziție. Eficiența activității administrative ține seamă de consumul înregistrat, de efectele înregistrate pentru că administrația este o activitate chibzuită, rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.
Baza de referință cuprinde: obiectivele care trebuie să fie realizate de către autoritățile administrației publice, mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor respective, procedeele și reglementările ce trebuie respectate.
Obiectul controlului îl constituie ansamblul de mijloace umane, materiale, financiare, precum și mijloacele și procedeele utilizate de autoritățile administrației publice. Mijloacele materiale și financiare sunt supuse controlului din punct de vedere al existenței lor și a modului în care sunt folosite. De asemenea, personalul supus controlului poate fi apreciat din punct de vedere al însușirilor profesionale pe care trebuie să le aibă și al modului în care este folosit pentru realizarea sarcinilor administrației publice.
Prin operațiunile de control propriu-zise realizate de autorii controlului se urmărește ca obiectul controlului să fie conform cu elementele cuprinse în baza de referință.
Prin activitatea de control se urmărește :
cunoașterea modului în care sunt îndeplinite atribuțiile;
prevenirea săvârșirii unor abateri;
Dacă au fost identificate deficiențe sau abateri, prin control se urmărește înlăturarea cauzelor și a condițiilor care au favorizat apariția acestora.
stabilirea răspunderii persoanelor vinovate;
asigurarea perfecționării continue a activităților și structurilor verificate.
Constituția României cuprinde dispoziții pe care se fundamentează controlul exercitat asupra administrației publice de către toate puterile statului. Controlul asupra activității autorităților administrației publice are rolul de a asigura o cât mai deplină conformitate a activității acestor autorități cu cerințele și obiectivele sociale exprimate prin legi. Prin control se asigură unitatea de scop și acțiune în întregul sistem al administrației publice.
1.2 Trăsăturile, funcțiile și elementele controlului administrativ
1.2.1 Trăsăturile controlului administrativ
Este o activitate derivată din activitatea principală pe care o verifică și cu care formează împreună așa numita administrație activă a statului distinctă de jurisdicțiile speciale din administrație care alcătuiesc o categorie separată ;
Controlul este o activitate secundară, comparativ cu activitatea supusă verificării, indiferent în ce moment intervine față de realizarea activității verificate, motiv pentru care desfășurarea lui nu trebuie să stânjenească înfăptuirea acelei activități atunci când aceasta se realizează în conformitate cu legea ;
Controlul este un atribut al conducerii administrative indiferent că exercitarea lui se face de către această conducere în mod direct ori mijlocit, prin forme specializate sau organizate distinct ;
1.2.2 Funcțiile controlului administrativ
Funcția de constatare este cea mai importantă deoarece indică gradul, modul de realizare și eficiența activității verificate;
Funcția preventivă ce constă în asigurarea evitării abaterilor de la lege ;
Funcția corectivă sau de îmbunătățire a activității verificate,ce se caracterizează prin înlăturarea cauzelor care generează sau a a condițiilor care favorizează abaterile de la lege, în sensul reîncadrării ei în parametri inițiali și de perfecționare a legislației, conform nevoilor practice;
Funcția sancționatoare, atribut ce constă în posibilitatea de a antrena răspunderea juridică a autorilor vinovați de încălcările săvârșite și descoperite în activitatea verificată, precum și de a desființa actele emise sau încheiate prin încălcarea legii.
1.2.3 Elemetele componente ale controlului administrativ
Obiectul controlat sau elementele asupra cărora poartă controlul reprezintă acele aspecte ale activității executive care sunt supuse verificării, după cum urmează : mijloace materiale și financiare, personalul încadrat, înscrisurile constatatoare ale actelor juridice și ale operațiunilor tehnico-materiale care le însoțesc.
Baza de referință a controlului reprezintă ansamblul de cerințe cuprinse în norme la care este raportată activitatea verificată. Ea mai cuprinde obiectivele pe care le avea de realizat organul verificat, include atât normele generale care reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile organului verificat cât și normele speciale ce guvernează domeniul concret de activitate supus verificării;
Operațiunile de conformitate desemnează ansamblul mijloacelor și procedeelor utilizate în scopul stabilirii raportului existent între obiectul controlat și baza sa de referință, raport care poate fi de conformitate sau de neconformitate.
Mijloacele folosite în activitatea de control sunt mijloace umane și materiale determinate și de specificul obiectului verificat. Se folosesc persoane specializate, se recurge la constatări directe, confruntări de date și de persoane, de situații, se utilizează acte normative aplicabile în domeniu.
Operațiunile de conformitate constau în :
Operațiuni materiale de verificare a existenței sau inexistenței unor elemente concrete, factori materiali cu ajutorul cărora se realizează controlul bunurilor din dotare, controlul gestionar și cel financiar, controlul de dosar al înscrisurilor constatatoare, fiind o verificare mai lesnicioasă întrucât vizează elemente certe
Operațiuni de control a regularităților activității executive ce urmăresc verificarea legalității actelor juridice, a operațiunilor tehnico-materiale și a faptelor material-juridice, cu posibilitatea organului de control de a interpreta aplicarea și respectarea normelor juridice în activitatea verificată
Operațiuni de control a rentabilității și eficienței activității sau a serviciului public administrativ, realizate prin evaluarea costului unor valori materiale, costul serviciilor administrative, nivelul cheltuielilor în raport cu fondurile alocate de stat sau a veniturilor realizate
Operațiunile de control a oportunității sunt mai dificile de realizat decât cele de legalitate, și apreciază actualitatea măsurilor luate ținând cont de timpul, locul și de condițiile în care s-a desfășurat activitatea verificată și nu de momentul și împrejurările în care are loc controlul.
Mijloacele, procedeele și operațiunile nu trebuie privite în mod izolat pentru că ele se utilizează îmbinat în funcție de specificul obiectului controlat și de necesitățile ivite pe parcursul activității verificate.
1. 3 Organizarea și condițiile controlului :
În administrația publică constituirea formelor de verificare, a diferitelor categorii de organe și de activități de control, este strâns legată de problema raporturilor dintre organele de verificare și cele controlate.
Necesitatea și însemnătatea controlului activității administrative rezultă din specificul acesteia, de a fi în continuă confruntare cu realitatea pentru realizarea permanentă a conformității actelor administrative, emise de organele inferioare, cu prevederile actelor normative cu forța juridică superioară.
Orice activitate de control presupune un program, care sub aspect organizatoric, trebuie să se refere la reperele activității ce urmează a face obiectul controlului, să prevadă metodologia de control și modul de valorificare a constatărilor făcute.
Tematica de control precizează scopul, principalele obiective ce se urmăresc în cadrul acțiunii, criteriile de apreciere a gradului de realizare a obiectivelor verificate, operațiunile de control, metodele și modalitățile care pot fi utilizate pentru întărirea laturii de prevenire a fenomenelor negative.
Etapele controlului :
În prima etapă a controlului, de pregătire a acțiunii de control, controlorul are obligația de a studia tematica de control pentru însușirea corectă a dispozițiilor legale, ce reglementează activitatea organului de controlat și pe baza căreia s-au stabilit obiectivele controlului. Totodată, în activitatea de documentare organul de control trebuie să-și însușească datele informative ale acțiunilor de control desfășurate anterior și să stăpânească criteriile de apreciere a gradului de realizare a obiectivelor controlate.
În etapa a doua a controlului, cea de verificare propriu-zisă, se urmărește conformitatea acțiunii administrative cu sarcinile care revin organului controlat.
Metodele și tehnicile de control diferă de la o formă de control la alta, iar alegerea lor prezintă o deosebită inportanță în activitatea practicată.
Cele mai eficiente modalități de efectuare a controlului sunt :
Controlul operativ curent
Controlul tematic
Controlul de fond (integral)
Controlul operativ curent este specific controlului administrativ intern și reprezintă un instrument de lucru cu multiple valente. El se exercită de către funcționarii de decizie, în mod permanent și urmărește cunoașterea de către conducere a modului în care își îndeplinesc sarcinile fiecare funcționar, a problemelor cu care se confruntă.
Controlul tematic se exercită periodic și urmărește modul de realizare a unor sarcini sau activități determinate în activitatea unor funcționari. El poate privi activitatea unei singure autorități sau a mai multor organe administrative, când se urmărește cunoașterea modului în care se respectă dipozițiile legale, dintr-un anumit domeniu de activitate.
Controlul de fond (integral) cuprinde întreaga activitate desfășurată, de la data ultimei verificări de către autoritatea controlată și se exercită cu o anumită regularitatea, potrivit programului de control, atât în cadrul formei de control administrativ intern cât și cazul controlului administrativ ierarhic. El oferă concluzii asupra întregii activități juridice și nejuridice a organului controlat, sub aspectul celor două laturi inseparabile : legalitatea și oportunitatea.
3. În etapa a treia, de finalizare a acțiunii de control, se trece la redactarea actului de control care trebuie să cuprindă prezentarea constatărilor, cu toate elementele stabilite în tematică. Controlorul, în funcție de forma de control, poate aplica sancțiunile prevăzute de lege. Apoi, acesta va lua măsurile prevăzute în tematica de control, pentru valorificarea constatărilor în vederea înlăturării fenomenelor negative din activitatea organului controlat.
Dintre condițiile de eficiență enumerăm :
Controlul trebuie să fie de specialitate adică efectuat de persoane anume pregătite care urmăresc aspectele profesionale și tehnice;
Trebuie să existe o proporție optimă între volumul activității de control și cel al activității verificate în sensul ca verificarea să vizeze aspectele esențiale ale activității administrative cu evitarea oricărei disproporții în acțiunea de control evitându-se orice diminuare a activității de verificare sub limite care ar determina necuprinderea unor sectoare și aspecte importante în care sens :
Accentul trebuie să cadă pe formele de control intern și nu pe cele de formă externă și care implică cheltuieli suplimentare, sustragerea personalului de la preocupările curente;
Activitatea de control extern trebuie coordonată pentru ca formele de control să nu se suprapună sau să se succeadă în același sau în scurt interval de timp și pe aceleași probleme;
Este necesară găsirea formelor de control care corespund cel mai bine activității verificate, de exemplu, controlul preventiv în materie financiară, capabil să prevină producerea unor deficințe, ulterior greu de înlăturat, semnalând în timp util alte posibile încălcări ale legii;
3. Metodologia controlului adaptată obiectivelor urmărite sporește considerabil eficiența acestuia, de exemplu controlul inopinat este recomandabil în materie de gestiune și financiară, iar controlul anunțat se pretează în materia verificată legalității actelor;
4. Controlul trebuie exercitat în mod sistematic adică să se desfășoare după un plan cu obiective precise și cu metodologie adecvată;
5. Controlul trebuie să fie concret adică să vizeze cunoașterea nemijlocită a situației de fapt, a cauzelor diferitelor stări de lucruri, astfel ca și indicațiile date să aibă valoarea practică;
6. Controlul trebuie să se desfășoare diferențiat, în sensul că exercitare lui este influențată de specificul activității verificate și astfel trebuie adaptat condițiilor în care se realizează;
7. Valorificarea rezultatelor controlului în mod eficient de către factorii controlați astfel încât acțiunea să nu rămână la stadiul contemplativ.
SECȚIUNEA II
CLASIFICAREA FORMELOR DE CONTROL
2.1 Criterii de clasificare
După natura subiectului verificat, controlul se poate desfășura asupra administrației, organizațiilor si societăților cu scop lucrativ sau nelucrativ (în materia prețurilor și serviciilor) și persoane fizice(control vamal);
După raportul dintre organele de control cu cele verificate, controlul poate fi intern (control financiar intern) și extern;
După atribuțiile organului de verificare, controlul poate fi efectuat de instituții care au ca atribuție de bază însăși activitatea de control sau autorități care numai în subsidiar realizează activități de verificare;
După natura activității controlate, controlul poate fi de gestiune, financiar, vamal, sanitar, etc.
După conținutul său, controlol este de legalitate, oportunitate, de rentabilitate, etc.
După efectele sale, controlul poate fi bazat pe mijloace eficiente și controlul lipsit de mijloace eficiente sau control de plină competență(când se pot lua măsuri față de situațiile constate și persoanele verificate) și control de constatare și de sesizare a organelor competente să ia măsurile necesare, inclusiv de sancționare;
După modul de exercitare si regimul juridic al verificării, controlul poate fi jurisdicțional și un control nejurisdicțional (desfășurat de diferitele inspecții de stat);
În funcție de momentul desfășurării controlului, acesta poate fi :
Control prealabil – este un control preventiv având menirea de a împiedica producerea unor ilegalități, deoarece decizia administrativă nu poate fi luată fără avizul sau aprobarea organului prevăzut de lege;
Controlul concomitent – se referă la verificarea activității organului controlat, odată cu desfășurarea acțiunii de control. Acest procedeu este utilizat de către controlor cu ocazia efectuării controlului operativ curent, tematic sau de fond și urmărește să surprindă fenomenele negative în momentul producerii lor, pentru a se putea crea posibilitatea cunoașterii prompte a cauzelor acestora;
Controlul posterior – este procedeul cel mai des utilizat în activitatea de control și intervine după ce acțiunile administrative s-au materializat în acte și fapte juridice;
Controlul inopinat – privește descoperirea deficiențelor în activitatea administrativă și cel controlat nu este încunoștiintat despre data începerii controlului;
Controlul anunțat – urmărește să surprindă calitatea actelor și faptelor administrative, influențând pozitiv operativitatea acțiunii de control;
Controlul la fața locului – este cel mai eficient mijloc de control deoarece permite controlorului să ia act de întreaga activitate a celui controlat și se poate efectua concomitent cu realizarea actelor și faptelor administrative;
Controlul pe acte și documentația lor – are loc la sediul controlorului după ce autoritățile administrative au înaintat acte în termenul prevăzut de lege sau la cererea organului de control;
Controlul efectuat de o singură persoană – urmărește obținerea de date și informații care pot ajuta conducerea, în realizarea și corectarea rapidă a deciziei administrative;
Controlul în echipă sau colegial este un procedeu eficient de verificare, datorită gradului mai mare de obiectivitate din partea controlorului, care reunește opiniile mai multor persoane în aprecierile făcute;
Controlul liber se referă la posibilitatea organului de control, de a se orienta la fața locului, asupra obiectivelor de verificare. El poate duce la descoperirea unor aspecte negative, ce nu pot fi prevăzute prin tematicile de control;
Controlul dirijat urmărește respectarea anumitor norme procedurale, prevăzute pentru acțiunile de control și a tematicilor complexe care nu permit libertatea de acțiune a controlorului, în aprecierea obiectivelor de verificare;
Controlul unilateral se efectuează fără participarea celui controlat, numai pe actele și documentația pusă la dispoziția controlorului;
Controlul contradictoriu este un procedeu eficient de control, permițând celui controlat să ofere explicațiile și informațiile necesare, pentru a controla evaluarea și interpretarea rezultatelor acțiunii controlului;
Controlul de oportunitate urmărește realizarea de către autoritatea controlată, a sarcinilor și atribuțiilor legale, într-un termen optim, cu cheltuieli minime de resurse de muncă, materiale și spirituale, precum și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii;
Controlul de eficiență privește, de regulă, respectarea de către autortățile administrative a normelor legale financiare, precum și folosirea în mod judicios și cu simț gospodăresc a mijloacelor bugetare și extrabugetare.
2.1.1 Controlul administrativ intern
Controlul intern are o pondere mai mare decât cel extern, deoarece răpunderea pentru bunul mers al activității autorităților administrative revine în primul rând conducerii unității care trebuie să prevină și să sesizeze neajunsurile. Din acest punct de vedere, controlul intern este un instrument indispensabil procesului decizional al conducerii autorității administrative.
Acest control se realizează din oficiu sau la cererea și sesizarea altor persoane, din interiorul organului administrativ ori din afara acestuia.
Nu constituie formă a acestui control autocontrolul adică acțiunea prin care același subiect care a înfăptuit activitatea își verifică acțiuni, aceasta deoarece controlul presupune întotdeauna existența a cel puțin doi subiecți și anume, subiectul controlat și cel care controlează, precum și două activități diferite, mai exact una de verificare si cealaltă verificată.
Potrivit legii, controlul intern reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităților publice, stabilite de conducere în concordanță cu obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în vederea administrării fondurilor în mod economic, eficient și eficace. Totodată controlul intern include structurile organizatorice, metodele și procedurile de control.
2.1.1.1 Controlul intern general
Controlul intern general se înfăptuiește în baza raportului de subordonare dintre persoanele ce formează colectivul unui organ al administrației, fiind înfăptuit, de regulă, de către organul sau funcționarul de conducere asupra personalului subordonat.
Legislația în vigoare ( Legea nr. 672/2002 și Ordonanța nr. 72/2001) a consacrat auditul public intern ca activitatea funcțional-independentă și obiectivă care dă asigurări și certitudine conducerii pentru buna administrare a veniturilor și cheltuielilor publice perfecționând activitățile instituției.
Părțile componente ale acestui control sunt :
Subiectele pasive sau cele controlate sunt toți lucrătorii organului, indiferent de modul lor de investire, fie că e vorba de alegere sau de numire, de durata în care urmează să-și desfășoare activitățile specifice funcției ocupate, fie permanentă sau temporară, de natura funcției, fie de conducere, execuție, de decizie sau auxiliară.
Subiectul activ sau de control este superiorul ierarhic care controlează, direct sau indirect, activitatea subordonatului din cadrul aceluiași organ, dar în acest ultim caz, în colaborarea cu conducătorul direct al celui verificat.
Obiectul controlului intern constă în :
Verificarea legalității și oportunității întregii activități desfășurate, a modului de utilizare a mijloacelor materiale și financiare de care dispune și pe care le-a întrebuințat autoritatea administrativă;
Verificarea tuturor formelor concrete de activitatea, juridice și nejuridice, a modul de utilizare a competenței legale;
Verificarea activității și a relațiilor cu publicul, a modului de soluționare în termen a solicitărilor formulate prin cereri, reclamații și sesizări;
Sarcinile acestui control constau în :
Asigurarea legalității și oportunității activității verificate;
Asigurarea unității de scop și de acțiune a tuturor structurilor care compun respectiva autoritate și a autorității în întregul ei.
Procedura acestui control nu este expres reglementată, ea realizându-se pe baza normelor de organizare și funcționare a organului, în baza regulamentelor sale interne, derivând în mod firesc din raporturile ierarhice.
Această procedură se caracterizează prin :
Declanșarea sa din oficiu, fie în urma unei sesizări interne sau externe, controlul putând fi periodic sau continuu, preventiv, concomitent sau ulterior
Controlul poate consta în verificări și confruntări de date, înscrisuri și persoane, audieri de martori, descinderi la fața locului, verificări de dosare și de materiale, inventarieri de bunuri și valori, cel controlat având obligația să pună la dispoziția organului de verificare toate materialele cerute, inclusiv cele secrete și de a furniza toate explicațiile solicitate.
Controlul încetează odată cu realizarea scopurilor propuse și prin dispunerea măsurilor necesare, putându-se declanșa din nou chiar asupra aceleiași activități și persoane.
Măsurile ce se pot lua în urma controlului vizează :
În ceea ce privește activitatea controlată, se poate dispune, în conformitate cu legea, anularea, modificarea sau suspendarea actelor funcționarului controlat, emiterea de dispoziții obligatorii pentru cei controlați, inclusiv substituirea lor în atribuții
In ce privește structura sau diviziunea internă controlată, atunci când se constată deficiențe se pot dispune, reorganizarea compartimentului controlat, modificarea competențelor, redistribuirea atribuțiilor, etc.
In ceea ce privește funcționarul controlat pot avea loc schimbări, încredințări sau retrageri de atribuții și de delegații de atribuții, aplicarea de sancțiuni disciplinare, inclusiv eliberarea din funcție, poate interveni răspunderea reparatorie, pot fi sesizate organele de urmărire penală, cele de jurisdicție, etc.
2.1.1.2 Controlul intern specializat
Controlul intern specializat se realizează sub forma controlului financiar preventiv sau a controlului financiar de gestiune.
Astfel, controlul financiar preventiv este activitatea prin care se verifică legalitatea și regularitatea operațiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora.
Această formă a controlului intern, este reglementată prin anumite acte normative și pe categorii de probleme (de exemplu financiare) fiind exercitat numai de anumite persoane și structuri din interiorul autorității verificate care dispun de o calificare corespunzătoare.
Părțile componente ale controlului intern specializat sunt :
Subiectul activ îl reprezintă persoana sau grupul de persoane având specializarea corespunzătoare și care exercită în secundar atribuții de verificare. Poate exista fie o structură internă specilizată cu atribuții de control, fie un funcționar căruia i se încredințează exercitarea unei verificări de specialitate.
Subiectul pasiv este orice funcționar cu diviziune internă care desfășoară, în principal sau în secundar, activitate susceptibilă de o verificare specializată.
Obiectul acestui control constă în :
Verificarea legalității și oportunității unor aspecte strict determinate ale activității executive, corespunzătoare profilului supus verificării;
Acordarea de viza, avize, acorduri și aprobări ca forme de verificare prealabilă sau ulterioară a activității controlate;
Verificarea pe categorii de probleme, a mijloacelor de personal, a celor materiale și tehnice ale structurii repective.
Sarcinile acestui control urmărec să asigure :
Legalitatea și oportunitatea activității verificate
Păstrarea integrității mijloacelor materiale și financiare
Asigurarea unității de activitate în anumite sectoare
Formele acestui control sunt diferite, de exemplu, controlul financiar din cadrul unui organ poate fi control financiar intern, control operativ curent și control operativ, în care sens :
Controlul financiar intern are ca obiect verificarea periodică, de fond sau prin sondaj, a modului de gospodărire a mijloacelor materiale și bănești, fiind efectuat de compartimente interne specializate, organizate în cadrul instituțiilor mai mari de specialitate ale administrației publice
Controlul operativ curent se exercită de către conducătorii de specialitate sau de către subalternii lor, legal împuterniciți, asupra activității subordonaților cu privire la administrarea, gestionarea și folosirea mijloacelor materiale și bănești, fiind efectuat periodic
Controlul financiar preventiv se exercită asupra actelor și documentelor referitoare la mijloacele materiale și bănești fiind efectuat de conducătorul compartimentului financiar-contabil ori de către subordonații săi, anume desemnați în acest scop, de regulă, de către organele financiare.
Procedura acestui control este minuțios reglementată în ceea ce privește modul de defășurare și mijloacele întrebuințate deoarece verificarea este de strictă specialitate.
Măsurile ce se pot dispune de către conducerile care au inițiat controlul sunt dintre cele mai diferite, după cum urmează :
În privința activității controlate se dispun măsurile prevăzute de lege și care trebuie îndeplinite în cel mult 30 de zile de la data înregistrării actului de control la organizația în drept să le ia, dacă prin lege nu sunt fixate alte termene;
În privința persoanei celui controlat și vinovat de constatările rezultate se poate dispune :
Aplicarea măsurilor disciplinare și contravenționale precum și stabilirea răspunderii pentru recuperarea pagubelor rezultate în condițiile legii;
Înaintarea către procuror, în termenele și în condițiile legii, a actelor încheiate în cazul constatării de fapte prevăzute de legea penală;
La solicitarea instanțelor de judecată, a organelor parchetului și poliției conducătorii instituțiilor vor dispune cu prioritatea măsurile de control financiar și de gestiune necesare pentru stabilirea și recuperarea prejudiciilor produse prin infracțiune și clarificarea împrejurărilor care au condus la săvârirea unor fapte de natură penală.
2.1.2 Accepțiuni ale controlul administrativ extern
Controlul administrativ extern este un control ierarhic, specializat, de supraveghere generală sau de tutelă administrativă.
Controlul ierarhic se exercită de autorități ierarhic superioare celei controlate, este un control tipic administrativ și are la bază regula conform căreia autoritatea administrativă ierarhic superioară are responsabilitate și pentru actele autorității ierarhic subordonate.
Acest control este necesar pentru a menține unitatea sistemului organelor administrației publice și este exercitat de persoane și organe din afara autorității verificate având avantajul de a asigura o și mai mare independență și obiectivitate în verificare.
După raporturile de verificare și cele verificate, distingem controlul ierarhic și controlul extern specializat.
2.1.2.1 Controlul extern ierarhic
Acest control este exercitat de organe supraordonate asupra celor ierarhic inferioare din cadrul aceluiași sistem de autorități ale administrației publice.
Dintre părțile componente ale controlului ierarhic, amintim :
a) Subiectul activ este organul ierarhic superior indiferent de treapta inferioară pe care se situează. Dreptul de control al acestuia decurge din poziția supraordonată, drept ce nici nu trebuie consacrat prin lege.
b) Subiectul pasiv este organul verificat și care este subordonat, în ipoteza dublei subordonări sau a celei multiple, organice și funcționale, fiecare din autoritățile față de care operează subordonarea are un drept de control propriu și distinct.
Controlul se exercită fie de conducerea autorității superioare asupra conducerii autorității ierarhic inferioare sau asupra unei structuri interne a acesteia.
c) Obiectul acestui control constă în :
Verificarea legalității și mai puțin a oportunității, în activitatea organelor subordonate, dar numai atunci când legea o cere;
Verificarea unei părți a activității organului controlat, iar nu a totalității ei, deoarece controlul ierarhic nu are un caracter exhaustiv ca și controlul intern;
Verificarea actelor juridice, în special cele emise de către conducerea organului subordonat.
d) Sarcinile acestui control constau în asigurarea legalității și a unității de scop și de acțiune a întregului sistem de organe, astfel încât el contribuie la întărirea laturii centralizatoare în activitatea executivă.
e) Procedura controlului nu este reglementată în mod minuțios, ea decurgând din raporturile de subordonare consacrate în normele organice.
În cazul în care, acest control are un obiect tematic special, cum ar fi cel financiar sau gestionar, el este expres reglementat și sub aspectul procedurii sale. Organul dispune de aceleași posibilități și mijloace în activitatea de verificare ca și în cazul controlului intern dar cu unele particularități, după cum urmează :
Organul superior aduce la cunoștința conducerii autorității inferioare necesitatea efectuării verificării;
De regulă, planul activității de verificare este stabilit de comun acord de cele două organe de conducere;
Conducerea organului de verificat este prezentată la efectuarea operațiunilor de verificare și la dezbaterea concluziilor controlului și a măsurilor ce se cer a fi luate;
Organul subordonat trebuie să comunice organului superior măsurile adoptate și modul lor de îndeplinire în urma controlului.
Măsurile ce se pot lua în această verificare sunt asemănătoare cu cele din cadrul controlului intern, diferind, prin anumite elemente, mai ales în privința actelor administrative verificate și avem :
În ceea ce privește activitatea controlată:
Dacă actele juridice normative verificate sunt ilegale și neoportune organul ierarhic superior le poate abroga, modifica sau suspenda ori înlocui, în timp ce actele individuale ale organelor subordonate aparținând în mod exclusiv organelor inferioare pot fi anulate, iar dacă nu aparțin deloc competenței inferioare acestea pot fi înlocuite sau modificate prin actele organelor superioare.
Dacă organul superior care efectuează verificarea este supraordonat numai funcțional (Ministerul Culturii și Cultelor în raport cu direcția județeană de cultură și culte) el va putea doar să suspende actele autorității inferioare.
În ce privește funcționarul și organul controlat autoritatea superioară are anumite drepturi în funcție de natura subordonării.
Astfel, primarul eliberează din funcție conducătorii serviciilor publice locale din subordine, iar în cazul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor autorități centrale ce funcționează în teritoriu, organul superior dispune revocarea conducătorului din teritoriu la propunerea prefectului.
În legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, actele administrative emise în exercițiul atribuțiilor de control ierarhic nu puteau fi atacate în justiție și anulate în baza acestei legi pentru vătămarea produsă unor drepturi subiective recunoscute de lege.
2.1.2.2 Controlul extern specializat
Acest tip de control diferă de controlul ierarhic deoarece este înfăptuit de organe ce nu se află într-o anumită ierarhie, iar activitatea lor privește acele activități ce sunt prevăzute de lege și se încadrează în sfera competenței lor materiale.
Acest control este exercitat din exteriorul organului controlat și din afara sistemului de autorități din care organul verificat face parte.
Părțile componente ale controlului extern specializat sunt :
Subiectele raporturilor de control nu se află în relații de supra și subordonare întrucât între ele nu există raporturi ierarhice. Totuși o anumită regulă în relațiile de conttrol există, în sensul că organul de verificare nu poate fi de rang inferior celui celui controlat trebuind să fie cel puțin de grad egal sau superior. Astfel un un organ local sau teritorial nu poate controla un organ central.
Cu toate acestea sunt posibile și unele excepții, mai exact organele în teritoriu să controleze modul de aplicare a prețurilor și tarifelor în cadrul unității administrativ-terioriale respective indiferent de nivelul ierarhic al autorității care a stabilit prețurile sau tarifele.
Subiectul activ al controlului extern specializat poate fi orice autoritate executivă de specialitate care conduce, îndrumă și coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu sau ramură, fie organele specializate de control sau inspecție.
Subiectul pasiv este o autoritate nesubordonată cu activitate tangentă profilului organului de verificare.
Obiectul acestui control este în strânsă legătură cu specializarea competenței, iar in acest sens se face :
Verificarea unei laturi a activității controlate prin prisma specialității organului de inspecție și control (sector vamal, fiscal, sanitar, prevenirea și stingerea incendiilor, etc..);
Verificarea legalității activității controlate precum Garda Financiară care exercită controlul în legătură cu executarea și aplicarea legilor fiscale și a reglementărilor vamale;
Verificarea existenței și a autenticității documentelor justificative;
Verificarea operațiunilor tehnico-materiale, spre exemplu, a modului de efectuare a recepției produselor livrate, cântărirea celor vândute, modul de calculare a adaosului comercial în produsele vândute cu amănuntul către populație, etc.
Sarcinile acestui control constau în asigurarea legalității în domeniul sau ramura de activitate supusă verificării;
Procedura de efectuare a verificării diferă după natura autorității care o realizează și după obiectul supus respectivei acțiuni fiind minuțios reglementată.
Astfel, în cadrul controlului financiar de stat :
Într-un an calendaristic un agent economic poate face obiectul unui singur control al contabilității;
Durata maximă a controlului la sediul agentului este de trei luni;
Este supusă verificării întreaga perioadă cuprinsă între precedenta verificare de aceeași natură și cu aceleași obiective, care, potrivit legii nu s-au prescris.
2.1.2.2.1 Controlul extern specializat exercitat de autorități adminsitrative care coordonează activitatea dintr-un domeniu sau ramură
Această formă de control are următoarele trăsături :
Se limitează la acele acte, operațiuni sau fapte ale subiectului verificat care se încadrează în profilul activității autorității de control.
Astfel Ministerul Finanțelor Publice care exercită administrarea generală a finanțelor publice are, printre altele, sarcina controlului general și economico-financiar al utilizării eficiente a mijloacelor proprietate publică, a formării veniturilor și efectuării cheltuielilor publice, precum și al respectării reglementărilor financiare în activitatea economică și socială.
Un alt exemplu ce se încadrează în această trăsătură este cel al Ministerului Afacerilor Interne în cadrul căruia organele sale exercită controlul privind regimul armelor și munițiilor și cel al materialelor explozive, al produselor și substanțelor toxice, al celor radioactive și stupefiante.
În toate aceste cazuri nu este obligatoriu ca subiectele verificare să fie subordonate respectivelor organe de control.
Măsurile ce se pot lua în această formă de verificare se caracterizează prin faptul că organele ce exercită controlul extern specializat nu au dreptul de a anula actele organelor verificate, dar pot constata abaterile săvârșite sesizând organele competente dispunând măsuri disciplinare, materiale sau de altă natură.
Uneori chiar organele de control dispun dreptul de a aplica sanțiuni, de pildă contravenționale, pentru încălcarea normelor privind activitatea financiară precum și o serie de drepturi mai largi ca de exemplu, Ministerul Finanțelor Publice care poate :
Lua măsuri în vederea înlăturării și prevenirii neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă;
Aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul prețurilor și tarifelor;
Suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar contabile și fiscale;
Să confiște obiectele sau produsele sustrase de la plată;
Să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu infracțiunile constatate cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu.
2.1.2.2.2 Controlul extern specializat exercitat de autorități speciale de control
Această verificare este înfăptuită de autorități care ai ca sarcină principală exercitarea unei verificări de specialitate prin mijloace proprii deosebit de specifice asupra unor aspecte particulare ale activității executive, în această categorie intră organele cu activitate jurisdicțională precum și diversele poliții, inspecșii și inspectoare de stat, gărzi, Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului, etc.
Astfel există două categorii de autorități :
Autorități administrative jurisdicționale în care intră diversele jurisdicții speciale ale executivului cum este cazul celor în materie fiscală sau comisiei de reexaminare a contestațiilor și cererilor din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.
În categoria organelor nejurisdicționale intră diversele inspecții și inspectorate ca autorități specializate de control :
Prin reglementări speciale au fost create asemenea organisme în cadrul sau pe lângă autoritățile publice centrale sau a celor organizate în teritoriu, inclusiv pe lângă autoritățile locale.
Atribuțiile acestor autorități sunt dintre cele mai diferite vizând domeniul financiar, sanitar, vamal, protecția muncii, etc. Competnța lor este diversă începând cu facultatea de a da îndrumări obligatorii subiectelor controlate, continuând cu posibilitatea de suspendare a actelor și a măsurilor aparținând celor verificați, inclusiv aplicarea de sanțiuni administrative și terminând cu efectuarea de percheziții corporale și în locuri publice sau particulare precum și sesizarea organelor de urmărire penală în legătură cu infracțiunile constatate cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Ea prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public național din exercițiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate.
Curtea își poate declanșa verificarea și la cererea Camerei Deputaților sau a Senatului cu privire la modul de gestionare a resurselor publice raportând despre cele constatate autorilor solicitării.
Curtea de Conturi mai exercită și activitatea de audit public extern asupra autorităților publice, în condițiile legii, ce cuprinde mai multe modalități printre care : auditul de regularitate asupra activităților financiare, a tranzacțiilor, a controlului intern și auditului extern, auditul performanței (economicitatea și eficiența activităților și resurselor umane, financiare și materiale), se mai verifică procesul decizional, sistemele informatice, stabilirea răspunderilor, etc.
SECȚIUNEA III
CONTROLUL EXERCITAT DE AUTORITATEA LEGISLATIVĂ
3.1 Parlamentul
În istoria constituțională a lumii, istorie îndelungată și tumultoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică și practică, Parlamentul. Apariția Parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința umană de participare la facerea (înfăptuirea) legilor, participare care este, de fapt, prima dintre legile democrației. Este semnificativ că, astăzi, aproape toate constituțiile lumii, consacrând puterea (suveranitatea) poporului, stabilesc că aceasta se exercită prin reprezentare și prin referendum. S-au căutat garanții privind exercitarea acestui mandat de către Parlament, mai ales pentru ca Parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date.
Conform art. 61 din Constituția României, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senatul, alese prin vot universal, egal, secret, direct și liber exprimat. Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la încetarea acestora. Alegerile se desfășoară în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Președintele Camerei Deputaților și președintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor, iar ceilalți membrii ai birourilor permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni. Alegerea președintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care sunt înscrise numele și prenumele tuturor candidaților propuși de grupurile parlamentare. Membrii birourilor permanente pot fi revocați înainte de expirarea mandatului.
Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilește prin regulament propriu, iar resursele financiare sunt prevăzute în bugetele aprobate de fiecare Cameră.
În ceea ce privește funcțiile Parlamentului se deosebesc următoarele:
adoptarea legilor- funcția legislativă;
stabilirea direcțiilor principale ale activităților social-economice, culturale, statale și juridice;
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale;
controlul parlamentar;
conducerea în politica externă;
organizarea și funcționarea proprie.
Conform dispozițiilor constituționale Parlamentul poate adopta 3 categorii de legi:
– legi constituționale, prin care se realizează revizuirea Constituției;
– legi ordinare;
– legi organice.
Legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniațiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere. Potrivit art. 74 din Constituție „inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților și senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativa legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5000 de semnături în spijinul acestei inițiative. Nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea. Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative sunt supuse dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”.
În cadrul funcției ce privește alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale, Parlamentul sau, după caz, Camerele pot să întreprindă următoarele: să suspende din funcție Președintele României, să acorde votul de încredere Programului și întregii liste a Guvernului, să retragă încrederea acordată Guvernului, să numească Avocatul Poporului, să numească judecătorii la Curtea Constituțională (3 judecători sunt numiți de Camera Deputaților și 3 de Senat), etc.
Controlul parlamentar asupra executivului și a administrației publice reprezintă o consecință nemijlocită a principiului democratic al reprezentării. Membrii Parlamentului, ca reprezentanți ai națiunii, au dreptul dar mai ales obligația, în virtutea mandatului lor reprezentativ obținut prin alegeri, să controleze afacerile publice, să asigure binele public și apărarea interesului național.
Controlul parlamentar vizează în special activitatea executivului, realizându-se în acest scop prin forme specifice, pe calea întrebărilor, interpelărilor, anchetelor parlamentare și a moțiunilor, dar și în cazul în care dezbătând un proiect de lege, obligă Guvernul să explice politica pe care vrea să o promoveze prin acel proiect și să-și fundamenteze soluțiile preconizate. Acest control este limitat exercitându-se în cadrul general al competenței constituționale a Parlamentului cu respectarea principiului separației puterilor în stat. Având în vedere forța juridică și sfera de acțiune, verificarea legislativă se prezintă ca un control general ce cuprinde întregul sistem al autorităților administrației publice, începând cu Guvernul și continuând cu toate celelalte autorități centrale, teritoriale și locale din subordonarea lui. În activitatea autorităților publice, instituirea controlului este o necesitate imperioasă în evaluarea permanentă a modului în care opțiunea politică se convertește în decizie normativă și se aplică în practica vieții sociale imediate și de perspectivă.
În domeniul politicii externe, cele mai importante atribuții se referă la ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale, declararea stării de război, decizia de suspendare sau de încetare a ostilităților militare. În ceea ce privește organizarea și funcționarea sa, Parlamentul are următoarele atribuții: validarea sau anularea alegerilor parlamentarilor, adoptarea regulamentelor de funcționare, alegerea organelor interne de lucru, aprobarea bugetului propriu, etc.
Potrivit art. 65 din legea fundamentală a țării, „Camera Deputaților și Senatul lucrează în ședințe separate”. Acestea își desfășoară lucrările în ședințe comune pentru:
primirea mesajului Președintelui României;
aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;
declararea mobilizării generale sau parțiale;
declararea stării de război;
suspendarea sau încetarea ostilităților militare;
aprobarea stategiei naționale de apărare a țării;
examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
numirea, la propunerea Președintelui României, a directorilor serviciilor de informații și exercitarea controlului asupra activității acestor servicii;
numirea Avocatului Poporului;
stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;
îndeplinirea unor atribuții, care potrivit Constituției sau regulamentului, se exercită în ședință comună.
Ședințele celor două Camere sunt publice, însă ele pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete. Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie, iar cea dea doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși luna decembrie. Camerele se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor. Convocarea Camerelor se face de către președinții acestora. Constituția României prevede și situațiile convocării de drept a Parlamentului. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3) „Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul declanșării agresiunii armate împotriva țării”, iar potrivit art. 93 alin. (2) „convocarea de drept se face în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență”.
Numărul deputaților și senatorilor se stabilește prin lege electorală, în raport cu populația țării. În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. Conform art. 71 alin. (2) din Constituție, „calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului”. Imunitatea parlamentară este prevăzută de art. 72 potrivit căruia „deputatul sau senatorul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”. Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.
În realizarea mandatului lor, deputații și senatorii au o serie de drepturi și de îndatoriri stabilite atât de Constituție cât și prin regulamentele Camerelor. Drepturile și îndatoririle deputaților și senatorilor sunt, în principal, următoarele:
dreptul de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare și a Parlamentului, în toate formele în care aceasta se desfășoară; Ei au dreptul și obligația de a participa la ședințele Camerelor, precum și la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniția propuneri legislative;
dreptul de a urmări aplicarea legilor și a celorlalte măsuri hotărâte de către Parlament; Dacă în timpul ședințelor, parlamentarii participă la votarea legilor și a hotărârilor, între ședințele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă și cum aceste acte sunt aduse la îndeplinire;
dreptul de a pune întrebări și interpelări;
dreptul de a cere informații necesare de la autoritățile publice, în condițiile legii, în vederea pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor;
dreptul de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripția electorală în care au fost aleși, în acest mod cunoscând problemele reale, iar alegătorii pot fi eficient sprijiniți în cererile lor;
dreptul de a fi indemnizați, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea și gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, etc.
dreptul de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condițiile regulamentelor Camerelor.
Potrivit art. 64 alin. (3) din Constituția României „deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”. Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat. Acestea se formează imediat după ce deputații și senatorii s-au întrunit în prima lor ședință comună. Conform regulamentelor celor 2 Camere, în vederea formării organelor de lucru și desfășurării activității, deputații și senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puțin 10 membrii (la Camera Deputaților) și 7 membrii (la Senat) care au figurat în alegeri pe listele acelorași partide sau formațiuni politice. După constituire, grupul parlamentar își alege un președinte și unul sau mai mulți vice-președinți.
3.2. Controlul parlamentar asupra Președintelui României
Controlul puterii legislative asupra celei executive reprezintă o formă a verificării de stat exercitată asupra acestui sistem de autorități publice alăturată controlului judiciar și controlului administrativ.
Funcția controlului parlamentar este prin excelență politică, ea găsindu-și fundamentul în puterea suverană, al cărui titular autentic este poporul, care își încredințează, prin intermediul mandatului reprezentativ, dreptul său de control parlamentar, pentru a verifica dacă autoritățile executive își exercită atribuțiile lor în concordanță cu prevederile legale, cu drepturile omului și cu interesele generale ale societății. Constituția României consacră șefului statului o poziție distinctă prin faptul că este o parte componentă a puterii executive.
În ceea ce privește Președintele României putem vorbi de:
răspunderea politică a Președintelui României;
Răspunderea politică a Președintelui României are ca suport art. 95 din Constituția României potrivit căruia „șeful statului poate fi suspendat din funcție în cazul în care săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile constituționale”. Propunerea de suspendare poate fi inițiată, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se depune concomitent la birourile permanente ale celor 2 Camere”. Birourile permanente, sub semnătura președinților, comunică neîntârziat această propunere Președintelui României, precizând data și locul ședinței comune a Camerelor. Constituția prevede dreptul Președintelui României de a da explicații Parlamentului cu privire la faptele ce i se impută. Prezentarea cererii de suspendare este urmată de consultarea prin vot a deputaților și senatorilor cu privire la suficiența sau insuficiența informațiilor privitoare la continuarea procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României. În cazul în care se consideră că există suficiente informații cu privire la suspendarea din funcție a șefului statului, propunerea de suspendare însoțită de actele doveditoare se transmit Curții Constituționale spre consultare stabilindu-se și termenul de pronunțare. După primirea avizului consultativ al Curții Constituționale, președinții celor două Camere trebuie să asigure întrunirea acestora în ședință comună, pentru a se hotărâ asupra propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României. Participarea șefului statului la dezbateri nu este obligatorie, dar el are dreptul de a lua parte la acestea și de a da explicații asupra faptelor ce i se impută, la cererea sa. Suspendarea din funcție a Președintelui României se decide prin votul majorității deputaților și senatorilor. Votul este secret și se exprimă prin bile. Hotărârea adoptată de Parlament este comunicată Președintelui în termen de 48 de ore de la luarea măsurii, sub semnătura președinților celor două Camere. Aceeași hotărâre este transmisă și Guvernului în vederea organizării referendumului pentru demiterea Președintelui României.
Potrivit art. 97 din Constituția României „interimatul funcției de Președinte se asigură, în ordine, de Președintele Senatului sau de Președintele Camerei Deputaților”. Referendumul trebuie organizat de Guvern în cel mult 30 de zile de la data suspendării Președintelui. Dacă electoratul nu este de acord cu suspendarea din funcție a șefului statului atunci, acesta își va relua exercițiul drepturilor și obligațiilor constituționale. Vacanța funcției de Președinte al României intervine în situația în care acesta a fost demis în urma referendumului organizat.
Demiterea din funcție este o sancțiune politică severă, deoarece ea are drept consecință pierderea calității de Președinte al României. Este de remarcat că, deși este un act politic, legiuitorul constituant nu l-a lăsat în competența Parlamentului, așa cum a făcut cu măsura suspendării, ci în competența electoratulului care l-a ales în funcție, deoarece demiterea are efecte juridice radicale și definitive. După declanșarea procedurii referendumului, el se poate adresa poporului, în virtutea dreptului său la apărare pentru a face precizările necesare. Deși Constituția nu prevede, în literatura de specialitate se consideră că noul Președinte al României va exercita un mandat complet de 5 ani, și nu doar diferența de mandat care a rămas de exercitat de la primul Președinte.
Răspunderea juridică a Președintelui României.
Actul de declanșare a răspunderii penale îl constituie hotărârea Parlamentului de punere sub acuzare a Președintelui României. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituție, „Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărâ punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștiință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Președintele este suspendat de drept. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție”.
Punerea sub acuzare a Președintelui României de către cele două Camere ale Parlamentului echivalează cu o retragere a imunității sale, necesară pentru a declanșa urmărirea penală. Este de menționat că nu orice încalcare de către Președinte poate dobândi dimensiunea unei înalte trădări, ci numai o încălcare gravă a jurământului și intereselor poporului și țării în exercitarea atribuțiilor prezindențiale.
Profesorul Antonie Iorgovan apreciază că, parlamentarii nu sunt ținuți să facă dovada săvârșii de către Președinte a infracțiunii „x” sau „y”, aceasta fiind o problemă a autorității judecătorești, ei trebuie să facă dovada unei fapte politice de o gravitate extremă a Președintelui, prin care acesta s-a compromis definitiv și iremediabil, aducând totodată prejudicii imense țării și națiunii române. „Judecata” parlamentarilor este o judecată politică, dar pentru argumentarea gravității extreme a faptei Președintelui, referirile la Codul penal nu numai că sunt inevitabile, dar apar ca fiind strict necesare
Tragerea la răspundere penală a Președintelui României comportă 2 faze:
faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (faza politică);
faza judiciară (tehnico- juridică):
– trimiterea în judecată de către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție;
– judecata în fond a Curții Supreme de Justiție, prin Secția penală;
– judecata în recurs, în Secțiunile Unite ale Curții Supreme de Justiție.
Pe baza probelor, Parchetul General poate să ajungă la concluzia că acuzația de înaltă trădare nu se poate concretiza în săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce are ca efect scoaterea Președintelui României de sub urmărirea penală. În acest caz, Președintele, care a fost suspendat de drept din funcție, își reia exercițiul drepturilor și obligațiilor constituționale. De asemenea, Parchetul General poate să dispună trimiterea în judecată a Președintelui României, dacă probele dovedesc vinovăția acestuia în săvârșirea faptelor penale imputabile. În acest caz, Secția penală a Înaltei Curți de Justiție și Casație are două variante, și anume: să pronunțe achitarea inculpatului sau condamnarea acestuia. Hotărârea pronunțată este supusă recursului care se judecă la Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Justiție și Casație. În cazul achitării Președintelui, acesta își va relua exercițiul drepturilor și obligațiilor constituționale, suspendarea sa de drept din funcție încetând la data la care hotărârea instanței a rămas definitivă. În cazul condamnării, Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În această situație, funcția devine vacantă, se instituie interimatul funcției, iar Guvernul are obligația să organizeze alegeri pentru un nou Președinte al României, în termen de 3 luni de la data la care funcția a devenit vacantă.
Un control asupra Președintelui se realizează și:
– prin avize sau aprobări prealabile sau ulterioare ale Parlamentului, cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 92 și 93 din Constituția României;
Astfel, șeful statului poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
– prin măsurile pe care acesta le poate lua, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării. Astfel, măsurile luate de șeful statului pentru respingerea agresiunii sunt aduse neîntârziat la cunoștință Parlamentului printr-un mesaj, iar dacă acesta nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. O situație asemănătoare este prevăzută de Constituția României în legătură cu instituirea de către Președinte a stării de asediu sau a stării de urgență. În acest sens art. 93 prevede faptul că, „Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență”.
3. 3. Controlul parlamentar asupra Guvernului și a administrației publice
Deoarece obiectul activității autorităților administrației publice îl constituie organizarea executării legii, executarea efectivă a legii, iar legea este actul Parlamentului, este evident ca legislativul să aibă dreptul de a controla modul în care actele sale sunt aplicate de către autoritățile administrației publice care au această obligație.
Controlul asupra Guvernului este un control politic, în timp ce controlul asupra administrației de stat urmărește aplicarea corectă a legii de către autoritățile administrației publice centrale, evitarea abuzului de putere al funcționarilor publici, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Controlul parlamentar asupra Guvernului și a administrației publice se realizează prin mai multe modalități:
prezentarea informațiilor și a documentelor solicitate de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora;
întrebările și interpelările;
comisiile de anchetă parlamentară;
moțiunea de cenzură;
angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau asupra unei declarații de politică generală;
alte forme prevăzute de lege pentru informarea parlamentarilor.
Primul articol din Capitolul IV al Constituției României (Raporturile Parlamentului cu Guvernul) stabilește că Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o ințiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Astfel, autoritatea solicitată este obligată să răspundă în termen de cel mult 10 zile. În cazuri excepționale, când răspunsul necesită date suplimentare, acesta trebuie să declare în scris că nu poate să răspundă la timp și să ceară un termen nou, dar care nu poate depăși 30 de zile. Dacă autoritatea nu dă nici un răspuns, cel care a cerut informația poate solicita invitarea acestuia în plenul Camerei. Refuzul nejustificat de a răspunde atrage răspunderea juridică, iar președintele Camerei poate sesiza, în acest sens, autoritățile competente, la solicitarea parlamentarului care a cerut informația. În cazul în care, informația sau documentul privește secrete de stat, Guvernul informează Camera respectivă, iar aceasta decide în ședință separată. După ce au fost consultate, documentele sunt restituite organului de la care au fost primite.
Potrivit art. 182 din Regulamentul Camerei Deputaților, deputatul poate solicita de la organele administrației publice centrale și locale, printr-o cerere adresată președintelui Camerei Deputaților sau președintelui comisiei permanente din care face parte, orice informații sau documente, în copie certificată, utile pentru desfășurarea activității sale.
Cea mai răspândită formă de control parlamentar asupra Guvernului și administrației publice o constituie întrebările și interpelările. Potrivit art. 112 din Constituția României, „Guvernul și fiecare dintre membrii săi au obligația să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori, în condițiile formulate de regulamentele celor două Camere”. Miniștrii și ceilalți membrii ai Guvernului sunt supuși procedurii întrebărilor și interpelărilor în dubla lor calitate, Parlamentul având posibilitatea de a se informa asupra activității Guvernului, cât și asupra activității autorității administrației publice conduse de câte un membru al Guvernului.
Întrebarea constă într-o solicitare de răspuns adresată Guvernului sau oricăruia dintre membrii săi, ori altor conducători ai organelor administrației publice, dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă înțelege să comunice datele sau informațiile solicitate sau dacă are intenția să ia vreo măsură într-o problemă determinată.
Întrebările pot fi orale sau scrise, iar Președintele Camerei are dreptul să nu admită întrebări care:
privesc probleme de interes personal;
urmăresc obținerea unei consultații juridice;
se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unei cauze aflate în curs de judecată;
privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice.
Membrii Guvernului nu răspund la întrebările adresate dacă cei care le-au formulat nu se află în sala de ședințe în acel moment. Dacă cel care a adresat întrebarea nu poate fi prezent în sale de ședințe în ziua în care se prezintă răspunsul, el poate cere amânarea răspunsului, o singură dată. Cererea de amânare a răspunsului se depune la secretarul desemnat al Camerei și se comunică ministrului pentru relația cu Parlamentul. În cazul în care și la următoarea ședință, parlamentarul care a adresat întrebarea nu este prezent, președintele ședinței va anunța în plen acest fapt, iar ministrul va prezenta răspunsul. Întrebările la care nu s-a răspuns se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a -II-a, la sfârșitul fiecărei sesiuni ordinare.
Întrebările orale sunt adresate de deputați și senatori în ziua fixată pentru această activitate. Ele sunt adresate membrilor vizați ai Guvernului în domeniile respective. Obiectul întrebării se notifică în scris și se depune la secretarul desemnat al Camerei respective în săptămâna premergătoare celei care urmează să fie pusă întrebarea. Întrebarea este expusă într-un interval de cel mult două minute, iar ministrul vizat va răspunde în cel mult 3 minute. După audierea răspunsului, autorul întrebării poate interveni cu comentarii fără a depăși 2 minute. Ministrul poate exercita dreptul la replică tot în 2 minute, iar alte intervenții pe marginea întrebării nu mai sunt admise. Membrii Guvernului pot amâna răspunsul pentru săptămâna viitoare numai în cazuri temeinic justificative.
Întrebările scrise se depun la secretarul desemnat al Camerei respective. Cei care adresează întrebările scrise vor preciza dacă doresc răspunsul în scris sau oral la tribuna Camerei. Întrebările scrise se transmit celui vizat de secretarul Camerei. Răspunsul la întrebare se transmite autorului întrebării în cel mult 15 zile. Întrebările la care se solicită un răspuns oral de la tribuna Camerei se înscriu pe ordinea de zi a ședinței, cel târziu în 15 zile de la data înregistrării răspunsului.
Răspunsurile la aceste întrebări se dau în cele 30 de minute. Un răspuns nu poate depăși 3 minute, iar dacă răspunsul la o întrebare dă naștere unei replici, timpul acordat este de cel mult 3 minute. Răspunsurile în scris la întrebările scrise se predau de către reprezentantul autorității care le-a formulat, secretarului desemnat al Camerei să răspundă de problema întrebărilor și a interpelărilor. Dacă timpul alocat răspunsurilor la întrebări nu a fost suficient, răspunsurile care nu au putut fi prezentate se înscriu pe ordinea de zi a ședinței următoare. Potrivit regulamentului Camerei Deputaților „nici un deputat nu poate adresa mai mult de două întrebări în aceeași ședință”.
Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către senatori, deputați sau de un grup parlamentar, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale, interne sau externe. Interpelarea se prezintă în scris, menționându-se obiectul și motivarea acesteia. Se depune la secretarul desemnat al Camerei. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într-un registru special, se afișează la sediul Camerei și se comunică celui interpelat.
Interpelarea este prezentată de către autorul acesteia în ședință publică. Biroul permanent stabilește o zi din săptămână consacrată prezentării și dezbaterii interpelărilor. Cel interpelat este obligat să răspundă la interpelare în cel mult 2 săptămâni, dar pe motive întemeiate, Camera poate acorda un nou termen. În ședința consacrată dezbaterii interpelării, se dă cuvântul autorului acestuia, apoi celui interpelat. Dacă răspunsul la întrebare dă naștere unei replici, se dă cuvântul în aceeași ordine. Răspunsul la interpelările adresate Guvernului se prezintă de primul-ministru sau de reprezentantul acestuia. Răspunsul la interpelările adresate membrilor Guvernului se prezintă de ministru sau după caz, de un secretar de stat. Camera poate adopta o moțiune, prin care își exprimă poziția cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Controlul parlamentar asupra administrației publice se exercită și prin intermediul comisiilor de anchetă, care se pot constitui fie de către fiecare Cameră, fie în comun, de ambele Camere. Ancheta parlamentară reprezintă unul din cele mai speciale mijloace de control parlamentar asupra Guvernului și a administrației publice. În acest sens, dispozițiile art. 64 alin. (4) din Constituție prevăd că, „fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune”. Potrivit regulamentului Camerei Deputaților, și respectiv, Senatului, în condițiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor și împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acțiuni cu efecte negative, precum și stabilirea concluziilor, răspunderilor și măsurilor ce se impun, Camera Deputaților poate hotărâ inițierea unei anchete parlamentare. Această anchetă poate fi realizată de o comisie permanentă sau de o comisie de anchetă parlamentară.
Cu privire la constituirea comisiilor de anchetă, în Regulamentele Camerelor, se prevede că inițierea constiturii unei comisii de anchetă trebuie să aparțină cel puțin unei treimi din numărul membrilor Camerei, iar constituirea acesteia se face cu votul majorității deputaților sau senatorilor. În acțiunile lor, comisiile de anchetă pot solicita informații de la autorități publice, pot audia persoane care au cunoștință de fapte sau împrejurări ce fac obiectul activității comisiei, pot folosi specialiști și experți în elaborarea rapoartelor.
Activitatea comisiilor de anchetă este o activitate de informare asupra activității Guvernului sau a altor organe ale administrației publice, activitate ce se finalizează cu un raport supus dezbaterii Camerei. În funcție de natura și complexitatea problemei anchetate, Camera poate adopta o anumită atitudine printr-o moțiune, poate rezulta o inițiativă legislativă, dar este posibil ca dezbaterea, în sine, să reprezinte finalitatea anchetei. Atunci când există indicii că s-au săvârșit fapte ilicite, rapoartele comisiilor de anchetă reprezintă puncte de plecare pentru anchete administrative specializate. Pe baza concluziilor comisiei de anchetă se poate ajunge la o remaniere guvernamentală sau chiar la o moțiune de cenzură, dar nu se poate pune problema anulării unor acte administrative sau de destituiri de persoane prin votul comisiei.
Moțiunea de cenzură reprezintă instrumentul juridic al Parlamentului prin intermediul căruia poate retrage încrederea acordată Guvernului. Aceasta are ca temei dispozițiile art. 113 din Constituția României potrivit căruia „Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor”. Din această definiție constituțională a moțiunii de cenzură rezultă faptul că, această modalitate de control parlamentar este actul opus învestiturii Guvernului prin votul de încredere al Parlamentului. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Dezbaterea acesteia se realizează după 3 zile de la data prezentării în ședința comună a celor 2 Camere. Respingerea moțiunii de cenzură de către Parlament are ca efect păstrarea încrederii Parlamentului față de Guvern și înstituirea interdicției pentru deputații și senatorii care au semnat-o de a nu mai iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură.
Potrivit prevederilor constituționale, Camera Deputaților și Senatul pot adopta, pe lângă legi și hotărâri, și moțiuni. În acest sens, art. 112 alin. (2) din Constituție stipulează că „Senatul sau Camera Deputaților poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul interpelării”. Moțiunile simple nu urmăresc demiterea Guvernului, dar au rolul de a atrage atenția acestuia că prin politica desfășurată într-un anumit domeniu se îndepărtează de la obiectivele stabilite și este posibilă adoptarea unei moțiuni de cenzură.
Angajarea răspunderii Guvernului la inițiativa sa, în opinia profesorului Ion Deleanu, este procedura constituțională prin care, în condițiile unui regim parlamentar și exprimând esența acestuia, Guvernul pune Parlamentul în situația limită de a opta între acceptarea opiniei lui sau demitere. Articolul 114 din Constituția României stabilește că „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege”. Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării și adoptării unei moțiuni de cenzură. Astfel, în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, se poate formula o moțiune de cenzură, care poate fi semnată chiar și de către deputații și senatorii care au mai inițiat în aceeași sesiune, o moțiune de cenzură. Moțiunea se dezbate în ședința comună a celor 2 Camere. Dacă programul sau declarația de politică generală, care completează, sau după caz, modifică programul de guvernare acceptat de Parlament la învestitură sunt aprobate, ele devin obligatorii pentru Guvern.
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative obișnuite, ci prin dezbaterea unei problematici care constituie obiectul proiectului de lege și care poate duce la remanierea sau demiterea Guvernului. În opinia unor autori, numai angajarea răspunderii Guvernului față de un program ori de o declarație de politică generală sunt relevante pentru exercitarea funcției de control parlamentar. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege este o acțiune ce intră în sfera legiferării, chiar dacă este urmată de o moțiune de cenzură.
Constituția României cuprinde o serie de dispoziții cu privire la controlul Parlamentului asupra Guvernului, dar și cu privire la răspunderile Guvernului și a membrilor săi pentru activitatea necorespunzătoare pe care o desfășoară. Astfel, potrivit art. 109 din legea fundamentală a țării, „Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde solidar cu ceilalți membrii pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia”. Sancțiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului este demiterea sa, ca urmare a retragerii încrederii Parlamentului, acordată la învestitură. Răspunderea politică a fiecărui membru a Guvernului este solidară cu a celorlalți membrii, deoarece Guvernul a fost investit pe baza votului de încredere acordat, prin acceptarea întregii liste prezentată de candidatul la funcția de prim-ministru și a programului guvernamental. Astfel, pentru activitatea necorespunzătoare a unuia dintre membrii săi, Guvernul poate fi demis în întregime.
Informarea Parlamentului cu privire la activitatea Guvernului și a celorlalte autorități ale administrației publice se mai realizează și prin rapoarte din partea unor autorități publice și prin petiții. Exercitarea dreptului de petiționare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau de grup pe care oamenii le pot avea în relațiile cu administrația publică. Astfel, în regulamentele celor două Camere este prevăzut dreptul oricărei persoane de a se adresa cu petiții oricărei Camere. Petițiile trebuie prezentate în scris și semnate, precizându-se domiciliul petiționarului sau al unuia dintre petiționari. Ele se înscriu în registrul general al fiecărei Camere, în ordinea primirii, consemnându-se numărul de înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiționarului și obiectul petiției. După ce au fost înregistrate, petițiile sunt repartizate spre soluționare comisiei permanente competente, potrivit obiectului petiției, sau parlamentarului, dacă petiția a fost adresată personal acestuia.
Deputatul sau senatorul căruia i-a fost adresată petiția o va transmite, spre soluționare, autorității publice competente. Comisia va decide care sunt petițiile a căror rezolvare nu poate fi amânată, sesizând de îndată, autoritatea competentă în vederea soluționării acestora. Pentru celelalte petiții comisia va decide, în cel mult 10 zile de la înregistrarea lor, dacă le va trimite unei autorități publice competente, ori le va clasa. În cazuri deosebite, problema ce face obiectul petiției este prezentată Camerei, în plenul acesteia. Autoritatea publică sesizată este obligată să informeze Camera, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluția adoptată care este adusă și la cunoștință petiționarului.
O altă modalitate de control asupra administrației publice o reprezintă activitatea Ombudsman-ului, care prezintă Parlamentului un raport anual ce conține nu numai constatări rezultate din examinarea plângerilor cetățenilor, ale căror drepturi au fost încălcate de autoritățile administrației publice, ci și concluzii cu privire la atitudinea autorităților față de plângerile respective, precum și propuneri privind reglementarea relațiilor dintre autorități și cetățeni.
Controlul parlamentar asupra administrației publice are următoarele caracteristici:
se exercită asupra tuturor autorităților administrative centrale, teritoriale și locale;
este, de regulă, ulterior adoptării sau realizării măsurilor executive;
este complet în sensul că poate viza atât legalitatea cât și oportunitatea acțiunilor și măsurilor verificate;
poate fi atât general cât și special vizând fie ansamblul autorităților și activităților executive, fie un anumit nivel ierarhic, fie o anumită latură a acestuia, dintr-o ramură sau domeniu de activitate ori cu privire la anumite acte sau fapte determinate;
nu reprezintă o verificare de plină jurisdicție, deoarece Parlamentul nu are posibilitatea efectivă să dispună, în urma realizării lui, de măsuri pe care executivul verificat să fie obligat să le îndeplinească;
nu este exclusiv, deoarece și alte categorii de autorități ale statului verifică activitatea administrației;
constituie o verificare de drept asupra întregii administrații și a componentelor sale structurale;
este direct sub aspectul modalităților sale de realizare fiind înfăptuit de autoritatea legislativă, prin diferite căi, dar fără să existe o interpunere a altor autorități față de subiectul supus verificării.
3.4. Controlul parlamentar exercitat prin Avocatul Poporului
Instituția Ombudsman-ului este de origine suedeză (1766) și a cunoscut o răspândire rapidă, mai ales la nivelul continentului european, în special după cel de-al doilea război mondial. Ea funcționează sub diferite forme: comisar parlamentar, apărător al poporului, procuror parlamentar, avocat al poporului, mediator public.
Instituția cunoaște două forme importante:
– Ombudsman-ul cu competență generală – are misiunea de a primi toate plângerile cetățenilor contra exceselor și abuzurilor administrației, de a face anchete și de a interveni pe lângă Guvern.
– Ombudsman-ul cu competență specială – controlează doar anumite autorități publice sau servicii.
Constituția României din anul 1991 a introdus pentru prima dată în istoria țării, instituția Ombudsman-ului sub denumirea de Avocat al Poporului. Avocatul Poporului este numit pe o perioadă de 5 ani, în ședința comună a celor 2 Camere, și are rolul de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice. Exercitarea controlului parlamentar asupra administrației publice prin intermediul Avocatului Poporului presupune asigurarea independenței acestei instituții. Instituția Avocatului Poporului este o autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, nefiind obligată să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor care l-ar afecta în acest sens, dar fără să se poată, la rândul său, substitui în exercitarea atribuțiilor sale autorităților publice. Potrivit Legii nr. 35/1997, „Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ”.
Avocatul Poporului prezintă în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea instituției, dar poate conține recomandări privind modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. Avocatul poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, autoritățile publice fiind obligate să-i asigure sprijinul necesar prin punerea la dispoziție, în condițiile legii, a informațiilor, documentelor sau actelor pe care le dețin în legătură cu cererile care i-au fost adresate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase. Potrivit art. 15 din Legea nr. 35/1997 „cererile adresate Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris și să indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertățile cetățenești, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză”.
Petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal cererea. Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime, iar plângerile îndreptate împotriva încălcării drepturilor și libertăților cetățenești prin acte sau fapte ale autorității administrației publice se adresează Avocatului Poporului nu mai târziu de un an de la data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana în cauză a luat cunoștiință de ele. Avocatul poporului poate respinge motivat cererile vădit nefondate sau poate cere date suplimentare pentru analiza și soluționarea cererilor. Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești. Rezultă din cele prezentate că puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească sunt exceptate de la controlul exercitat de către Avocatul Poporului, activitatea acestuia conturându-se în sfera de activitate a autorităților administrației publice.
Avocatul Poporului, la primirea cererilor, va dispune examinarea acestora de către personalul de specialitate și, dacă se va constata o încălcare a drepturilor cetățenești ale unei persoane prin acte sau fapte administrative ale autorităților administrației publice, va sesiza autoritatea administrației publice asupra ilegalității acestora. Legiuitorul a asimilat actelor administrative ilegale tăcerea organelor administrației publice și emiterea tardivă a actelor, în măsura în care aceste fapte juridice administrative aduc atingere drepturilor cetățenești. Sesizarea autorităților administrației publice se face prin intermediul recomandărilor, acte juridice specifice instituției Avocatului Poporului, prin care acesta aduce la cunoștiință organului emitent ilegalitățile comise, leziunile provocate petiționarului și cererea de eliminare a ilegalităților constatate. Cererea adresată autorității publice vizează reformarea sau revocarea actului administrativ și repararea pagubelor produse, precum și repunerea persoanei lezate în drepturile cetățenești în situația anterioară.
În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii. În situația în care autoritățile publice sesizate de Avocatul Poporului dau curs favorabil recomandărilor acestuia, prevederile legii sunt îndeplinite și cazurile respective sunt clasate. Dacă autoritatea administrației publice sau funcționarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților administrației publice ierarhic superioare, care îi sunt datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.
Atunci când autoritățile administrației publice locale sau funcționarul public al acestor autorități nu dau curs favorabil recomandărilor primite, Avocatul Poporului se adresează prefectului care, în termen de 45 de zile, este obligat să ia măsurile necesare pentru restabilirea legalității. În cazul în care autoritățile administrației publice centrale sau prefectul nu au luat măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților, Avocatul Poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților. Dacă Guvernul nu adoptă măsurile privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului, în termen de 30 de zile, acest fapt este adus la cunoștiință Parlamentului. Avocatul Poporului este dator să comunice persoanei care i-a adresat cererea rezultatele activității sale. Comunicarea este confidențială și poate fi dată publicității numai cu consimțământul persoanei sau persoanelor interesate.
Atunci când Avocatul Poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența autorității judecătorești, el se poate adresa, după caz, Ministrului Justiției, Ministerului Public sau Președintelui instanței de judecată, care sunt obligați să comunice măsurile luate. În acest sens, art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ prevede faptul că, „Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate”.
SECȚIUNEA IV
CONTROLUL EXERCITAT DE PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ
4.1. Aspecte generale privind controlul judecătoresc
Activitatea autorităților administrației publice este supusă nu numai controlului parlamentar și celui exercitat din însăși interiorul sistemului, adică de autorități ale administrației publice, ci și controlului judiciar. Colaborarea și controlul autorităților judecătorești la asigurarea aplicării corecte a legii de către autoritățile administrației este o condiție necesară și importantă pentru întărirea ordinii de drept. Controlul judiciar asupra administrației publice poate fi exercitat, după caz, de:
instanțe de contencios administrativ;
instanțe de drept comun;
structuri ale administrației publice cu atribuții jurisdicționale anume abilitate în acest scop.
Contenciosul administrativ apare ca o formă juridică de apărare a particularilor, persoane fizice sau juridice, împotriva abuzurilor administrației publice, în principal.
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxele și impozitele, contribuții, datorii vamele și accesorii ale acestora, de până la 500.000 ron se soluționează în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 ron, se soluționează în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Unele acte normative cuprind dispoziții care prevăd dreptul persoanelor fizice și juridice nemulțumite de modul în care le-a fost rezolvată o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, de către autoritățile administrației publice sau de serviciile publice administrative, să se poată adresa cu plângeri sau contestații la instanțele de drept comun, adică la judecătoria, tribunalul sau Curtea de Apel în a cărei rază de activitate își are sediul cel care a emis actul, adică pârâtul.
Jurisdicția administrativă constituie o procedură specială de control a legalității actelor administrative de către organele de jurisdicție create prin lege, fie pe lângă autorități ale administrației publice, fie organizate în mod autonom în cadrul sistemului organelor administrației publice. Ceea ce caracterizează această procedură specială este faptul că ea este imperativ reglementată de lege, se bazează pe aceleași principii ca și procedura judiciară de drept comun (contradictorialitate, egalitatea părților, publicitatea dezbaterilor, dreptul de apărare), iar organele abilitate de lege să desfășoare această activitate sunt independente față de părțile în conflict, așa cum sunt instanțele judecătorești. Jurisdicțiile administrative nu pot fi înființate prin acte normative cu forță juridică inferioară legii, ci numai prin lege sau prin acte cu putere de lege. Soluționarea litigiilor de către organele de jurisdicție administrativă se realizează pe baza unei proceduri speciale expres prevăzută de lege.
În literatura de specialitate s-a considerat că jurisdicțiile speciale administrative satisfac o dublă cerință:
o cerință de ordin tehnic, deoarece rezolvarea litigiilor în aceste cazuri, presupune conștiințe asupra unor situații de fapt, de specialitate administrativă, pe care nu le-ar putea avea organe străine de realitățile specifice respectivului serviciu administrativ, cărora le lipsesc și mijloacele adecvate de investigație;
o cerință de ordin practic, din cauza numărului mare al unor asemenea litigii și, deferindu-le fie juridicțiilor de drept comun, fie unor jurisdicții administrative cu competență generală, ar putea să le încarce volumul activității în mod excesiv, îngreunându-le misiunea lor.
Jurisdicția administrativă este o jurisdicție specială, deoarece prin aceasta se soluționează numai litigiile expres prevăzute de lege. Dacă până la revizuirea Constituției, jurisdicțiile administrative erau imperative, în sensul că reprezentau singura cale pentru soluționarea litigiului, astfel cum legea reglementa această procedură, după revizuirea Constituției, art. 21 alin. (4) din legea fundamentală a țării dispune că „jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite”. Activitatea organelor administrative cu atribuții jurisdicționale este o garanție a respectării acestor interese, prin activitatea lor fiind controlată respectarea principiului legalității în administrația publică.
Activitatea autorităților administrației publice învestite cu atribuții administrativ-jurisdicționale se finalizează cu emiterea unor acte administrativ-jurisdicționale, care reprezintă în esență soluțiile date în cazul unei acțiuni contencioase apărute între o autoritate a administrației publice, de-o parte și o altă persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat, de cealaltă parte. Astfel, spre deosebire de contenciosul administrativ în sens restrâns, în cazul căruia conflictul dintre cele două părți urmează a fi soluționat la nivelul puterii judecătorești, activitatea administrativ-jurisdicțională se caracterizează prin soluționarea unui conflict la nivelul administrației active, de către structuri specializate în acest scop, dispunând de atribuții administrativ-jurisdicționale.
Legea contenciosului administrativ definește actul administrativ jurisdicțional ca reprezentând actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare.
Caracteristicile controlului judecătoresc sunt:
nu are un caracter exclusiv, deoarece nu este singura formă de control asupra administrației publice;
se exercită numai asupra actelor administrative;
se desfășoară asupra autorităților administrative centrale, teritoriale și locale;
vizează numai verificarea legalității actelor administrative și nu oportunitatea acestora;
are un caracter subsidiar, ceea ce indică posibilitatea ca în prealabil alte autorități de stat ale puterii legislative sau ale administrației (inclusiv organul emitent) să poată verifica legalitatea măsurii contestate, controlul judiciar rămânând ultima soluție posibilă la care se recurge după utilizarea fără succes a procedurii administrative prealabile.
În ceea ce privește controlul judecătoresc indirect al actelor administrative de autoritate (excepția de ilegalitate), putem spune că se caracterizează prin următoarele trăsături specifice care-l deosebesc de controlul de legalitate pe cale directă și anume:
nu tinde la anularea actului administrativ, ci numai la stabilirea ilegalității și înlăturarea lui din soluționarea cauzei;
este mai cuprinzător, întrucât pe lângă actele administrative individuale, acest control se extinde și asupra actelor administrative normative și operațiunilor tehnico-materiale ca, de exemplu avizele;
excepția de ilegalitate poate fi invocată în orice proces de competența instanțelor judecătorești;
nu este supusă prescripției extinctive, iar partea care invocă această excepție nu trebuie să facă dovada existenței unui drept al său lezat prin actul administrativ, fiind suficientă existența unui interes legitim al său.
Excepția de ilegalitate a fost definită ca „un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pus în curgere pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului de drept administrativ, una din părți amenințată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu și cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluționarea speței”.
Excepția de nelegalitate a fost reglementată expres în art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ca o procedură de apreciere a legalității unui act administrativ unilateral și, totodată, ca o chestiune prejudicială care atrage suspendarea judecății unui proces, până la soluționarea acesteia. Potrivit acestui text de lege, „legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”.
4.2 Noțiunea și istoricul contenciosului administrativ în România
Cuvântul „contencios” vine de la cuvântul francez „contentieux” care la rândul lui se trage din latinescul „contenciosus” (certăreț) adjectivul substantivului „contentio”, adică: conflict, dispută, confruntare. În sens juridic, cuvântul contencios are două accepțiuni, prima de activitate menită să soluționeze un confict de interese, un conflict juridic, și a doua, de organ competent să soluționeze asemenea conflicte juridice. Din punct de vedere istoric, instituția contenciosului administrativ a apărut în țara noastră sub influența sistemului francez, prin înființarea în anul 1864 a Consiliului de Stat în cadrul puterii executive cu atribuții, printre altele, și de soluționare a litigiilor juridice dintre organele administrației publice și cei administrați cu privire la actele juridice emise de aceste organe. În perioada 1866-1905, Consiliul de Stat a fost desființat, iar atribuțiile de contencios au trecut în competența instanțelor judecătorești.
Deosebim două categorii de contencios administrativ:
– contenciosul administrativ în anulare – conferă instanței de contencios administrativ competența să anuleze sau să modifice un act administrativ ilegal, ori să oblige serviciul public să rezolve cererea care privește un drept ori un interes recunoscut de lege. Instanța nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor.
– contenciosul administrativ de plină jurisdicție – conferă instanței de contencios administrativ nu numai dreptul să anuleze ori să modifice actul administrativ, să oblige serviciul public să rezolve o cerere referitoare la un drept sau un interes recunoscut de lege, ci și dreptul să acorde despăgubiri.
4.3. Părțile în litigiile de contencios administrativ
Părțile în litigiile de contencios administrativ sunt reclamantul și pârâtul. Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ este reglementată de art. 1 din Legea contenciosului administrativ care se referă la „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim”. Persoana, așa cum rezultă din lege, poate fi orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative. Sunt asimilate persoanei vătămate și organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.
4.4 Obiectul acțiunii în contencios administrativ
Obiectul în contencios administrativ îl poate constitui fie anularea unui act administrativ, fie obligarea unei autorități publice care refuză să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii și la repararea pagubei cauzată prin actul administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat. Pentru a forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, actul administrativ trebuie să fie un act administrativ de autoritate sau un contract administrativ emis, sau după caz, încheiat cu nerespectarea prevederilor legii, pentru care legea nu prevede o altă cale judiciară de atac. Refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile sunt asimilate cu actele administrative de autoritate.
CONCLUZII
Se mai pot spune foarte multe pe această temă, însă această lucrare a avut tendința de a arăta și demonstra necesitatea controlului în administrația publică trasând liniile generale prinvind tematica dată.
Un lucru este cert, în urma citirii lucrării putem afirma cu certitudine ca un asftel de control este eficient sub toate formele lui, aplicat corect și într-un moment de declin al administrației publice.
Scopul propus de această lucrare este acela de a face o clasificare clară și concretă a controlului și a modului de aplicabilitate, fie că vorbim de autoritate executivă, fie judecătorească sau legislativă.
Astfel funcția de control se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice dintre care cea mai importantă este aceea că activitatea de control nu este o activitate primară de sine stătătoare. Scopul principal al controlului îl reprezintă îmbunătățirea unei activități și înlăturarea unor erori sau prevenirea lor.
Controlul vizează, pe lângă elementele cantitative privind realizarea atribuțiilor, competențelor și sarcinilor administrației publice și un control asupra mijloacelor prin intermediul și sarcinile cărora se îndeplinesc aceste atribuții, inclusiv respectarea legalității. Controlul este, de asemenea, și un important mijloc de realizare a funcțiilor de reglare și autoreglare a întregului sistem.
Necesitatea și însemnătatea controlului activității administrative rezultă din specificul acesteia, de a fi în continuă confruntare cu realitatea pentru realizarea permanentă a conformității actelor administrative, emise de organele inferioare, cu privederile actelor normative cu forță juridică superioară.
În condițiile actuale, complexe ale proceselor sociale, în efortul de edificare a unui stat de drept real democratic se impune o politică de construcție și perfecționare a mecanismelor de organizare, urmărind realizarea unei mai bune derulări a activităților, o comunicație socială eficientă și un control pertinent.
BIBLIOGRAFIE
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția a-II-a, Editura All Beck, București, 2005
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol II, Editura Nemira, București, 1996
Mircea Preda, Drept administrativ, Parte generală, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2006
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Economică, București, 2005
Iogăvaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Editura Didactică și Pedagogică București, 1977
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2001
Ioan Santai,Drept administrativ și știința administrației, Cluj-Napoca, Risoprint 2007-2008
Marian Enache, Control parlamentar, Editura Polirom, Iași, 1998
Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administrației, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Buc. 1994
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ, Parte specială, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2006
Mircea Preda, Drept administrativ, Parte generală, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2006
T. Drăganu, Supremația legii în dreptul R.S.R, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982
Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Parte generală, Editura All, București, 1996
Legislație
Legea nr. 215/2001 republicată
Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare
Legea nr. 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne
Legea 35/1997
Regulamentul Camerei Deputaților
Internet
http://juristconsulting.ro
http://www.scritube.com/adminsitrație/CONTROLUL-IN-ADMINISTRATIA-PUB21475.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul Exercitat de Puterea Judecătoreascădocx (ID: 112856)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.