Controlul de Constituionalitate Factor Determinant al Statului de Drept
CUPRINS
CAPITOLUL 1 CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE – FACTOR DETERMINANT AL STATULUI DE DREPT
Secțiunea 1 Controlul de constituționalitate. concept. istoric
1.Concept
2.Obiectul controlului constituționalității legilor
3.Funcțiile controlului constituționalității legilor
4.Apariția controlului constituționalității legilor
Secțiunea 2 : Formele controlului de constituționalitate
1.Criteriul înscrierii în constituție
2.Criteriul organului competent să efectueze controlul
3.Criteriul temporal
4.Criteriul procedurii de realizarea controlului
5.Criteriul sistemic
CAPITOLUL 2 PROCEDURI DE DESEMNARE A JUDECĂTORILOR CONSTITUȚIONALI IN STATELE CENTRUL SI ESTUL EUROPEI
Secțiunea 1: Desemnare judecători constituționali în Romania.
Secțiunea 2: Desemnare judecători constituționali în Germania.
Secțiunea 3: Desemnare judecători constituționali în Elveția.
Secțiunea 4: Desemnare judecători constituționali în Ungaria.
CAPITOLUL 3 : ROLUL INSTANȚELOR DE CONTENCIOS CONSTITUȚIONAL IN STATELE CENTRALE SI EST EUROPEI
Secțiunea 1: Rolul instanțelor de contencios constituțional în Romania.
Secțiunea 2: Rolul instanțelor de contencios constituțional în Germania.
Secțiunea 3: Rolul instanțelor de contencios constituțional în Elveția.
Secțiunea 4: Rolul instanțelor de contencios constituțional în Ungaria.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1
CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE – FACTOR DETERMINANT AL STATULUI DE DREPT
Secțiunea 1 : Controlul de constituționalitate. concept. istoric
Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicații teoretice și practice, referitoare la supremația constituției este controlul constituționalității legilor.
Asigurarea supremației constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu deziderat exprimat sub forma unui principiu al ordinii constituționale, ci este necesară existența unui sistem de garanții, în măsură să permită ca într-adevăr constituția să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă.
Sistemele constituționale moderne prevăd în acest sens sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii fundamentale, fie de către autoritățile statale care desfășoară o activitate politică propriu-zisă, cum este, de pildă, șeful statului, fie de către partidele politice.
Existența sancțiunilor pentru încălcările constituției este de majoră importanță căci acestea, alături de alte elemente, bineînțeles, dau dispozițiilor constituționale caracterul de norme juridice. Fără a relua întreaga problematică a sancțiunilor în dreptul constituțional trebuie să observăm că unii juriști au negat caracterul normativ al dreptului constituțional pe considerentul că acesta nu ar conține sancțiuni care să dea eficiență normelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state unde, deși șefi de state au încălcat dispoziții constituționale, ei nu au fost sancționați. Or, controlul constituționalității legilor este tocmai un argument împotriva unei asemenea susțineri, căci el este un exemplu grăitor de existență evidentă a sancțiunilor în dreptul constituțional.
1.Concept
Prima chestiune care trebuie să rețină atenția celui care cercetează instituția controlului constituționalității legii este noțiunea de control al constituționalității legilor. În această ordine de idei trebuie să observăm că doctrina juridică este, în principiu, de acord cu includerea principiului constituționalității legilor în principiul legalității, ca parte componentă a acestuia din urmă. Fără a intra în analiza conținutului legalității ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispozițiilor din actele normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziție superioară celor emitente în sistemul statal respectiv.
Este în mare măsură admis că principiul legalității, ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organelor statului, implică respectarea tuturor actelor normative. Față de această situație și legea ordinară trebuie să fie conformă constituției, pentru a îndeplini condiția de legalitate. Constituționalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerința de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor.
Controlul constituționalității legilor poate fi definit ca fiind “ conceptul ce reunește normele, mijloacele, metodele și instrumentele de verificare și constatare a conformitații prevederilor normative și activității unor instituții publice cu legea fundamentală a statului în scopul asigurării și garantării supremației acesteia „ .
2.Obiectul controlului constituționalității legilor
Instituția controlului constituționalității legilor se fundamentează pe principiul legalității, fiind o adevărată cerință de „legalitate a legii”, în sensul că legea trebuie să respecte normele constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor. In doctrină s-a pus însă întrebarea de a ști dacă numai legea, în sensul său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al controlului de constituționalitate, sau și alte acte normative (inclusiv cele provenind de la autorități administrative) ar putea fi supuse acestei forme de control.
De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forță juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deși sunt emise de alte autorități decât parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege.
Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativă, se regăsesc în mai toate sistemele constituționale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe. Celelalte acte normative, provenind de la autoritățile executive, sunt emise în executarea legilor și nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile. Actele administrative nu pot conține reglementări primare (reglementări cu caracter independent), iar controlul legalității lor (și implicit al constituționalității) se realizează prin mijloace obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Cât privește actele organelor judecătorești, regimul lor juridic este iarăși diferit, problema controlului constituționalității lor nepunându-se în aceiași termeni ca și pentru actele normative legislative sau de executare. Organele judecătorești nu emit norme juridice; de principiu, ele doar aplică legea, iar controlul legalității (și implicit al constituționalității) actelor juridice emise de aceste autorități se efectuează în cadrul controlului judiciar, care le este specific.
Spunem că de principiu controlul constituționalității privește numai legea sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii deoarece unele constituții prevăd că și alte acte normative, cu forță juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Se poate cita în acest sens art. 53 din Constituția noastră din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului constituționalității și hotărârile Consiliului de Miniștri. În alte sisteme juridice și hotărârile organelor judecătorești pot fi verificate pe calea unui control de constituționalitate (controlul de amparo în cadrul sistemului juridic spaniol).
Practica existentă în unele state a adus în discuție și o a doua problemă referitoare la obiectul controlului de constituționalitate, anume aceea de a ști dacă și proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat aici că această problemă cunoaște soluții diferite, în funcție de prevederile concrete ale diverselor constituții, unele prevăzând și controlul constituționalității proiectelor de legi. Urmează să observăm însă că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit și obligația de verificare a constituționalității lor.
Desemnarea unui organism special pentru verificarea constituționalității proiectelor de legi este o măsură de siguranță în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii, dar aceasta nu poate duce la alte concluzii decât cele exprimate mai sus.
3.Funcțiile controlului constituționalității legilor
Controlul constituționalității legilor este rezultatul unor realități statale și juridice, dar în același timp el este și garanția unor structuri și principii constituționale. Funcțiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmărindu-se, în principal, garantarea supremației constituției. Aplicarea directă a normelor constituționale la relațiile sociale necesită existența unui mecanism regulator, prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme și trăsătura lor specifică de a avea forță juridică supremă. Această supremație implică și garantarea separației/echilibrului puterilor în stat, precum și protecția drepturilor fundamentale ale omului.
Controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice.
Mai mult, el permite exprimarea eficientă a opoziției parlamentare, căci dacă adoptarea sau modificarea unei Constituții se poate realiza cu votul a cel puțin două treimi dintre parlamentari (majoritate greu de realizat fară concursul opoziției), adoptarea și modificarea unei legi presupun un cvorum și o majoritate de adoptare mai mici. în această din urmă situație opoziția poate să se exprime și prin dreptul (pe care îl are consacrat în legea fundamentală) de a cere unor autorități competente să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legilor astfel adoptate. Iar practica justiției constituționale evidențiază că nu de puține ori apelul opoziției și-a găsit o rezolvare favorabilă.
4.Apariția controlului constituționalității legilor
Oricât de evidentă ar fi utilitatea controlului constituționalității legilor, ea nu este însă suficientă, în sine, pentru a justifica apariția sa și extrem de larga răspândire pe care instituția o cunoaște în zilele noastre. Trebuie deci analizate cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituției.
Această problemă trebuie discutată, deoarece față de situația că în unele sisteme constituționale legea și constituția sunt adoptate de același organ de stat (Parlamentul), apariția unor neconcordanțe între constituție și lege pare, la prima vedere, imposibilă. Mai mult, față de exigențele constituționale ale guvernării într-un stat de drept, înlăturarea unor dispoziții fundamentale prin legi este contrară unui asemenea guvernământ. Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea existenței acestor neconcordanțe, iar existența instituției controlului constituționalității legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariției unor neconcordanțe între legea ordinară și cea fundamentală trebuie căutate în contradicțiile sociale, în raporturile dintre forțele sociale. În afara acestora au existat și pot exista oriunde puternice contradicții între anumite grupuri care formează guvernanții, pot chiar exista mai multe centre de putere în cadrul unui stat. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituția, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor manifestate în textele constituționale grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituției.
Unele neconcordanțe dintre constituție și legile ordinare se datorează și rigidității exagerate a unor constituții. Neputând fi modificate perioade lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs, interese ce se exprime, imposibilă. Mai mult, față de exigențele constituționale ale guvernării într-un stat de drept, înlăturarea unor dispoziții fundamentale prin legi este contrară unui asemenea guvernământ. Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea existenței acestor neconcordanțe, iar existența instituției controlului constituționalității legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariției unor neconcordanțe între legea ordinară și cea fundamentală trebuie căutate în contradicțiile sociale, în raporturile dintre forțele sociale. În afara acestora au existat și pot exista oriunde puternice contradicții între anumite grupuri care formează guvernanții, pot chiar exista mai multe centre de putere în cadrul unui stat. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituția, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor manifestate în textele constituționale grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituției.
Unele neconcordanțe dintre constituție și legile ordinare se datorează și rigidității exagerate a unor constituții. Neputând fi modificate perioade lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs, interese ce se exprimă prin legile ce se adoptă și care, astfel, sfârșesc prin a fi în contradicție cu legea fundamentală.
Anumite neconcordanțe se datorează, în principiu, neobservării regulilor de tehnică legislativă. Este posibil ca uneori nu conținutul normativ al legii să fie în contradicție cu legea fundamentală, ci procedura adoptării acesteia să nu fi respectat prevederile constituționale.
Controlul constituționalității legilor se justifică, de asemenea, în statele federative prin exigența de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federației cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, pot fi supuse controlului de constituționalitate la nivel federal atât legile adoptate de statele membre ale federației, cât și legile statului federal.
Instituția controlului constituționalității legilor a apărut la un interval de timp destul de scurt după apariția fenomenului constituție, înscriindu-se în cadrul mai larg al dezvoltării și aprofundării curentului de gândire al constituționalismului.
Din perspectivă istorică, o importanță aparte prezintă controlul judecătoresc instaurat în Statele Unite ale Americii încă la începutul secolului al XIX-lea, deși Constituția S.U.A. nu dă dreptul Curții Supreme de a se pronunța asupra constituționalității legilor. Curtea Supremă a Statelor Unite și-a arogat abuziv dreptul de a decide asupra constituționalității legilor, prin una din cele mai îndrăznețe decizii pe care le-a dat vreodată și anume prin decizia Marbury versus Madison din 1803.
Trebuie precizat aici însă și faptul că instaurarea controlului judecătoresc în Statele Unite a fost înlesnită de forma federală a statului, de unele tradiții din organizarea coloniilor, precum și de ideea, existentă în mentalitatea politică, a unei subordonări efective a legii față de constituție și a posibilității concrete de a impune o formă de control chiar și legislatorului.
Speța este relativ simplă, ea pornind de la schimbarea puterii politice atât în Congresul SUA cât și cu privire la Președintele statului, în urma alegerilor din 1800, fapt urmat de o perioadă de tranziție a puterii, în care Președintele învins a mai realizat în ultimele zile ale mandatului său unele numiri în funcții, între altele și numiri în funcții de judecător la nivelul statelor federate.
Unele dintre aceste acte de numire nu au putut ajunge la timp la autoritățile și persoanele interesate, astfel încât, noul Președinte al SUA a realizat și el numiri, ale altor persoane, în aceleași funcții. Știind că a fost numit în funcția de judecător de pace, dar neprimind actul oficial de învestitură, A.W. Marbury, judecător numit de Președintele învins în alegeri, a intentat un recurs în fața Curții Supreme de Justiție a SUA, invocând unele dispoziții ale legii de organizare judecătorească prin care se permite acestei autorități judecătorești să solicite autorităților executive să aducă la îndeplinire anumite obligații (injoncțiune).
John Marshall, președintele Curții Supreme de Justiție de la acea dată, numit în această funcție de Președintele SUA ieșit câștigător în alegeri, a redactat o opinie concurentă (opinie personală a unui judecător care aduce argumente juridice în sprijinul soluției judecătorești la care a ajuns și majoritatea judecătorilor din completul de judecată) care a fundamentat apariția controlului constituționalității legilor exercitat pe cale judecătorească.
Astfel, recunoscând dreptul lui Marbury de a se adresa Curții Supreme de Justiție, John Marshall constată însă că instanța supremă nu poate adresa executivului injoncțiunea solicitată, pentru că dispozițiile legii de organizare judecătorească pe care se bazează această competență sunt contrare Constituției SUA.
Prin această soluție solomonică John Marshall nu aducea atingere nici puterii politice învinse în alegeri, căci părea că recunoaște, implicit, numirile în funcții realizate de anteriorul Președinte al SUA, dar nici nu făcea posibile consecințele juridice ale exercitării acestei puteri în ultimele sale zile de mandat.
Raționamentul juridic urmat a permis însă fundamentarea controlului de constituționalitate și a făcut posibilă acceptarea sa unanimă, chiar și de către
cei care inițial ar fi negat competența judecătorilor de a verifica regularitatea constituțională a legilor. Acest raționament se baza pe următorul silogism :
– constituția este legea fundamentală a oricărui stat, ce cuprinde norme juridice supreme față de toate celelalte norme juridice,
– legea de organizarea judecătorească este contrară Constituției,
– prin urmare, legea trebuie invalidată ca neconstituțională, pentru a se respecta și garanta supremația legii fundamentale.
Concluzia exprimată în finalul demonstrației sale este elocventă și rămâne valabilă și astăzi: „Limbajul Constituției SUA confirmă și întărește principiul considerat esențial pentru orice Constituție scrisă, anume acela că o lege contrară Constituției este nulă și că tribunalele, ca și toate celelalte puteri în stat sunt ținute de un astfel de instrument”.
Controlul constituționalității legilor realizat de organele judecătorești a fost greu acceptat pe continentul european. Cu toate acestea, doctrina de drept comparat a consemnat ca „o anterioritate românească” realitatea că în 1911-1912 mai întâi Tribunalul de Ilfov și apoi Înalta Curte de Casațiune și Justiție și-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constituțională a legilor în celebra „afacere a tramvaielor din București”, în absența unei dispoziții exprese a legii fundamentale cu privire la această competență, dar pe baza raționamentelor juridice și a principiilor dreptului constituțional, judecătorii acestor două instanțe au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani.
Speța are și de data aceasta un context istoric și politic bine precizat. Printr-o lege specială, adoptată în 1909, municipalității bucureștene i se permitea crearea unei Societăți a tramvaielor, dotată cu statute redactate de municipalitate și aprobate de Consiliul de Miniștri.
Schimbarea majorității politice la nivelul țării și al municipalității conduce la repunerea în discuție a proiectului de transport public și face ca în decembrie 1911 să fie adoptată o lege pretins interpretativă, prin care se aduc importante modificări statutelor deja adoptate, practic ajungându-se la redactarea unora complet noi. În plus, legea de modificare fiind intenționat declarată drept interpretativă, rezulta că efectele sale ar fi trebuit să se producă de la momentul adoptării legii interpretate, adică de la data adoptării statutelor Societății de tramvaie București în 1909. Confruntată cu grave dificultăți, Societatea de tramvaie nu a ezitat să ceară Tribunalului de Ilfov declararea legii pretins interpretative ca neconstituțională.
Decizia Tribunalului, confirmată ulterior și printr-o decizie a înaltei Curți de Casațiune și Justiție, face o frumoasă pledoarie de drept constituțional. Astfel, în esență, instanțele au declarat că din momentul în care o constituție distinge între legile ordinare și cele constituționale, ea plasează legile constituționale deasupra celor ordinare în ierarhia normelor.
De vreme ce constituția stabilește că tribunalele sunt independente, ea le recunoaște acestora puterea și datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi constituționale.
Judecătorul având ca principală misiune aceea de a soluționa conflictele de lege, el trebuie întotdeauna să prevaleze legea cu forță juridică mai mare, în dauna celei cu forță juridică mai mică, cu atât mai mult în situația în care legea cu forță juridică mai mică o încalcă pe cea care îi este superioară.
Constituția nefiind enumerarea unor vagi precepte, ci veritabilă normă juridică cu vocația aplicării directe, judecătorul nu și-a depășit competența obișnuită atunci când a soluționat un conflict între două legi, din care una constituțională și alta cu forță juridică mai mică.
Se observă din cele expuse anterior că apariția controlului constituționalității legilor este legată de exercitarea acestui control de către organele judecătorești. Totuși, practica din diverse state și mai ales doctrina au criticat deseori această modalitate de realizare a controlului de constituționalitate, numeroși fiind autorii care consideră că dezvoltarea începând cu 1919 în Cehoslovacia și 1920 în Austria a unei alte modalități de efectuare a controlului a fost tocmai o reacție la neajunsurile pe care le prezintă acest tip de control.
Justificat teoreticește sau nu, pe tot parcursul secolului XIX controlul judecătorilor asupra constituționalității legilor s-a impus în mai multe state.
Dreptul judecătorilor de a controla conformitatea legilor cu constituția a fost argumentat în mai multe modalități.
Un prim considerent a pornit de la menirea judecătorilor, aceea de a interpreta și aplica legile și de a aplica sancțiuni în cazul încălcării legilor. Față de această situație s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile și în raporturile acestora cu constituția și pot aplica sancțiuni, căci lipsa sancțiunilor în cazul încălcării constituției ar putea duce la negarea existenței dreptului constituțional.
De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformității legii cu constituția s-a justificat prin teoria separației puterilor în stat, care implică o anumită „colaborare a puterilor” în vederea realizării scopurilor pe care și le propune puterea statală. În această ordine de idei s-a considerat că cele trei puteri se echilibrează și se controlează reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independență una față de cealaltă și că numai această colaborare și acest control reciproc asigură „legala și buna lor funcționare”. Astfel, puterea judecătorească poate și trebuie să controleze puterea legiuitoare și puterea executivă, iar la rândul ei și puterea executivă poate controla celelalte puteri. Esențial în această susținere este faptul că puterii judecătorești îi revine importanta misiune de a fi „regulatorul bunei funcționări a principiului separației puterilor”.
Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul a acționat în limitele competenței sale constituționale. Se consideră că judecătorul, prin formația sa și obiceiurile sale, va judeca în mod imparțial. De asemenea, în acest fel se asigură ajungerea la o soluție bună și echitabilă, deoarece procedura judiciară implică publicitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, precum și obligația de motivare a sentințelor.
Nu au lipsit și nu lipsesc în doctrina juridică nici argumente împotriva dreptului judecătorilor de a decide cât privește constituționalitatea legilor.
Un prim argument se bazează tot pe teoria separației puterilor, dar pe o interpretare oarecum rigidă. În această concepție separația puterilor înseamnă o independență absolută a puterilor, iar acordarea dreptului judecătorilor de a controla actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului separației puterilor.
Într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuie să fie singur judecător și este delicat a remite aprecierea lor unei autorități care are responsabilitatea guvernării. Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut judecătorului de a controla activitatea legiuitorului face din acesta o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existența autorităților oficioase.
Indiferent de argumentele aduse de doctrină în susținerea uneia sau alteia din poziții, cert este faptul că astăzi, în lume, există mai multe modalități prin care se exercită controlul constituționalității legilor.
Secțiunea 2 : Formele controlului de constituționalitate
1.Criteriul înscrierii în constituție
Utilitatea controlului constituționalității legilor explică extinderea sa în lume, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, mai există și astăzi state ale căror constituții nu prevăd un asemenea control. În funcție de consacrarea sa în legea fundamentală, controlul constituționalității legilor a fost clasificat de doctrină în control explicit și control implicit. Suntem în fața unui control explicit atunci când în mod expres constituția îl prevede. În această situație, constituția poate numai să înscrie în mod expres obligația verificării constituționalității legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice și organul competent și eventual procedura de urmat.
Cu titlu de exemplu pentru controlul explicit prevăzut în legea fundamentală putem cita Constituția Germaniei, a Italiei, a Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a României. Suntem în prezența unui control implicit atunci când constituția nu-l prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalității. Firesc, atunci când se verifică îndeplinirea condiției de legalitate se verifică și constituționalitatea legii. Ca exemple pentru controlul implicit al constituționalității legilor pot fi aduse cazul SUA sau controlul existent în dreptul românesc în perioadele 1912-1923 și 1944-1965.
2.Criteriul organului competent să efectueze controlul
Un alt criteriu de clasificare a controlului constituționalității legilor este și cel al autorității statale învestite cu această competență. în funcție de acest criteriu au fost stabilite chiar mai multe clasificări.
Într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic și controlul judecătoresc. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacția opiniei publice la violarea constituției. Un „ control al constituționalității legilor fusese, însă, anterior enunțat de Robespierre, la 10 mai 1793, într-o ședință a Convenției la care se dezbătea proiectul de Constituție Girondin” prin care arăta că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanților „insurecția este pentru popor și pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept și cea mai indispensabilă dintre datorii” și că revolta individuală și colectivă devine sancțiunea legitimă a ilegalității și a fortiori a eventualelor acte neconstituționale. În ce privește această formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se apelează la violență. În această opinie se consideră că cel mai eficient și, mai ales, cel mai conform cu natura lucrurilor este controlul constituționalităților legilor exercitat prin judecători.
Cât despre controlul politic, acesta este realizat de autoritățile constituite ale statului (mai ales de adunările legiuitoare sau organele interne ale acestora), altele decât cele judecătorești.
Într-o altă opinie , controlul constituționalității legilor ar cunoaște trei forme și anume: controlul parlamentar, controlul politic și controlul jurisdicțional. În această opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal și care funcționează independent și în afara parlamentului. Controlul jurisdicțional se realizează sau prin instanțele ordinare sau prin jurisdicțiile speciale.
Într-o a treia opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a controlului constituționalității legilor, în raport cu organele care îl exercită, cea mai conformă cu exigențele științifice, este aceea care distinge între controlul exercitat de adunările legiuitoare și cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări, apar ca fiindu-le supraordonate; în cadrul organelor supraordonate adunărilor legiuitoare se face distincție între organele politice, cele judecătorești și cele politico-jurisdicționale.
Doctrina din dreptul comparat prezintă ca exemplu tipic de organ politico-jurisdicțional Consiliul Constituțional francez. Acesta este alcătuit, pe de o parte din foștii președinți (în viață) ai Franței și, pe de altă parte, din nouă membri desemnați pentru un unic mandat de nouă ani.
Membrii Consiliului Constituțional sunt desemnați astfel: trei de către Președintele republicii, trei de către președintele Adunării naționale și trei de către președintele Senatului. Președintele Consiliului constituțional este numit prin decizie a Președintelui republicii, și are un vot decisiv în caz de partaj. Există regula că funcția de membru al Consiliului Constituțional este incompatibilă cu cele de membru al guvernului, al parlamentului sau al Consiliului Economic și Social. Trebuie precizat aici că în competența acestui consiliu intră și alte atribuții în afara controlului constituționalității legilor. În practică s-a constatat că membrii Consiliului sunt oameni politici sau juriști (deseori ambele categorii) și aceasta a permis un anumit echilibru între competențe și opinii. În anul 2008 s-a propus schimbarea denumirii în Curte Constituțională, propunere ce n-a avut succes. În schimb în anul 2008 s-a introdus procedura excepției de neconstituționalitate. Consiliul nu poate controla legile adoptate prin referendum, deoarece ele emană direct de la popor.
Într-o a patra opinie, în funcție de organul competent, controlul constituționalității legilor cunoaște două forme: controlul politic și controlul judecătoresc. Această clasificare are avantajul de a evoca și procedura diferită după care se realizează controlul și permite o abordare sistematică a instituției analizate.
În cadrul acestei clasificări, prin control politic se înțelege atât controlul exercitat de către organele legiuitoare, cât și cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredințat alături de menirea lor de bază și această sarcină, fie că sunt special înființate în acest scop.
În ce privește controlul constituționalității legilor printr-un organ politic, se observă că la început a apărut ideea creării unui organ politic însărcinat cu acest control, de tipul senatului conservator prevăzut prin Constituția franceză din 1799 sau cel consacrat prin Constituția franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a prevăzut și dreptul organelor legiuitoare.
Astfel, în țara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că Statutul și legile constituționale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituției din anul 1965 stabilea că „Numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor”.
În ce privește dreptul adunării legiuitoare de a verifica constituționalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic și în același timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care uneori votează și constituția este cel mai în măsură să aprecieze concordanța dintre legea și constituția pe care le-a adoptat.
Alții consideră că acest control al Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanție, căci deși există sancțiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta este o sancțiune îndepărtată, greu de realizat în practică.
Trebuie adăugat că, deși Parlamentul este structura fundamentală a democrației constituționale, este exagerat să i să ceară să-și recunoască o greșeală în elaborarea unei legi; ca atare, credibilitatea unui asemenea control este discutabilă. Mai mult, ar însemna ca Parlamentul să fie judecător în propria cauză, lucru contrar ideii de justiție în general și în particular celei de justiție constituțională.
Astăzi în lume controlul constituționalității legilor printr-un organ politic și mai ales prin parlamente se realizează mai rar.
Controlul zis jurisdicțional poate fi exercitat fie de organe, altele decât cele judecătorești, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, fie de către organele judecătorești propriu-zise. Interes deosebit a prezentat și prezintă controlul judecătoresc al constituționalității legilor. Controversat, cât privește fundamentarea sa științifică, controlul judecătoresc al constituționalității legilor s-a impus în practica multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziții legale clare, sau pur și simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătorești singure și l-au arogat. Precum am arătat anterior, dreptul judecătorilor de a decide asupra constituționalității legilor a fost viu contestat și greu de admis inițial de doctrina juridică. Chiar și cei care susțineau posibilitatea controlului judecătoresc al constituționalității legilor admiteau că acesta presupune îndeplinirea a două condiții prealabile: existența unei diferențieri precise între legile fundamentale și cele ordinare și o constituție scrisă, de tip rigid.
3.Criteriul temporal
În funcție de momentul în care se efectuează, controlul constituționalității legilor se clasifică în control anterior adoptării legilor și control posterior adoptării lor. Controlul anterior adoptării legilor, denumit și control prealabil preventiv sau a priori, se exercită în faza de proiect a legii.
Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este un veritabil control al constituționalității, căci atât timp cât legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătățit chiar de inițiator sau poate fi abandonat. Mai mult Parlamentul poate fi învestit cu dreptul de a decide chiar el, în ultimă instanță, asupra constituționalității textului în discuție. Acest control este mai mult o garanție de legalitate și deci și de constituționalitate.
Controlul posterior adoptării legilor, denumit și ulterior sau a posteriori, se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forță juridică egală cu a legii. În această situație, în cadrul controlului explicit, de regulă, se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea, organele de stat care pot decide cu privire la constituționalitate, procedura de urmat și sancțiunile. Acesta este veritabilul control al constituționalității legilor.
4.Criteriul procedurii de realizarea a controlului
În sfârșit, un alt criteriu utilizat de doctrină pentru a clasifica controlul constituționalității legilor este și acela al modalității prin care se inițiază acest control. De regulă se folosesc două procedee și anume: controlul pe calea acțiunii și controlul pe cale de excepție. În ce privește controlul pe calea acțiunii este considerat a fi un procedeu ofensiv, care permite atacarea unei legi în fața unei instanțe determinate, căreia i se cere să examineze validitatea constituțională a unui act juridic și, eventual, să pronunțe anularea lui dacă a fost găsit neconstituțional.
Doctrina consideră însă că acest procedeu ridică unele dificultăți, mai ales în ceea ce privește organizarea instanței care ar trebui să se opună autorității legiuitoare.
El este apreciat în sensul că „n-a dat în practică rezultate prea fericite și, în general, doctrina îl consideră ineficient”.
Controlul constituționalității pe cale de excepție este considerat un procedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aștepți ca legea să ți se aplice.
5.Criteriul sistemic
În doctrină s-a afirmat că ar exista două modele de justiție constituțională, anume modelul american și modelul european.
Prin justiție constituțională se înțelege ansamblul instituțiilor și procedurilor prin care se asigură supremația constituției; justiția constituțională este garanția jurisdicțională a legii fundamentale.
Modelul american de justiție constituțională presupune realizarea controlului constituționalității legilor de către tribunalele obișnuite (toate instanțele judecătorești dintr-un stat), un control posterior, efectuat pe cale de excepție și care se finalizează prin hotărâri judecătorești care au caracter obligatoriu numai pentru părțile care au participat la respectivul proces (autoritate relativă de lucru judecat).
Modelul european atribuie controlul constituționalității legilor unor autorități special abilitate, denumite tribunale sau curți constituționale, iar acesta se poate realiza, în egală măsură și pe cale de acțiune și pe cale de excepție, poate opera fie anterior, fie ulterior intrării în vigoare a legii și se finalizează prin decizii care beneficiază de autoritate absolută de lucru judecat.
Așa cum scria Maurice Duverger, sistemul unui tribunal special însărcinat să controleze constituționalitatea pare preferabil celui al controlului prin judecători ordinari, căci el permite alegerea unor judecători mai bine adaptați funcției lor.
Astăzi în multe state precum Austria, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Ungaria, Polonia, România există un control de tip „european” al constituționalității legilor, în vreme ce modelul „american” este ilustrat de state precum SUA, Grecia, Suedia, Norvegia, Mexic.
CAPITOLUL 2
PROCEDURI DE DESEMNARE A JUDECĂTORILOR CONSTITUȚIONALI ÎN STATELE CENTRUL ȘI ESTUL EUROPEI
Secțiunea 1: Desemnare judecători constituționali în România.
Constituția României încredințează controlul constituționalității unei autorități publice denumite Curtea Constituțională. Aceasta este formată din 9 judecători numiți pentru o durată de 9 ani, fară posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat, trei de către Președintele României.Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină că numărul judecătorilor Curții Constituționale nu a fost stabilit la 9 doar din considerente „financiare”, ci mai ales pentru a satisface astfel câteva exigențe: eficiența și operativitatea organului colegial de jurisdicție, facilitatea deciziilor în condițiile unui număr impar de membri; păstrarea echilibrului între autoritățile politice care desemnează judecătorii Curții.
Îndeplinirea funcției de judecător constituțional este o misiune dificilă și de mare răspundere, mai ales dacă avem în vedere impactul deciziilor Curții Constituționale asupra instituțiilor de guvernare. Este și motivul pentru care candidatului la această înaltă funcție i se cere îndeplinirea unor condiții deosebite, atât de ordin profesional cât și civic. Și, de ce să nu o spunem, el va trebui să acționeze cu foarte mult curaj, iar acesta trebuie să se legitimeze prin calități aparte.
Constituția, stabilește și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fii numit judecător la Curtea Constituțională. Acestea sunt: pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională; o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.
In legătură cu aceste condiții, foarte clar formulate prin Constituție, se impun câteva precizări.
În primul rând, se cere pregătire juridică superioară, deoarece judecătorul lucrează cu legile, care pentru a putea fi comparate cu dispozițiile constituționale trebuie cunoscute și corect interpretate. Cerința pregătirii juridice superioare exprimă, fară dubii, că pot fi numiți judecători numai juriștii, adică persoanele care au o diplomă (licență) în drept.
Cât privește „înalta competență profesională” este desigur o condiție care permite accesul numai celor afirmați în planul dreptului, chiar dacă această obligație este supusă evident fluctuațiilor subiectivismului celor puși să aleagă. Nici Legea nr. 47/1992, republicată, prin art. 61 alin. (3) nu detaliază această condiție, aspect ce ar fi de mare utilitate și ar asigura anumiți parametri cerți de apreciere precum titlul de doctor în drept, titlul de membru al Academiei, lucrări științifice etc.
Înalta competență profesională, deși pare o formulare cam vagă, se dovedește prin rezultatele profesionale de excepție materializate în titluri științifice, cărți și studii publicate, participări la reuniuni științifice de înaltă ținută, titluri academice etc.
Vechimea în profesia juridică, de cel puțin 18 ani, este o garanție a profesionalismului și a unui comportament independent în respectarea Constituției. Această vechime trebuie să fie realizată sau în activitatea practică juridică (avocat, consilier juridic, judecător, procuror) sau în cea universitară cu profil juridic.
Vechimea de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior este o condiție care asigură accesul juriștilor care au o experiență suficientă, experiență care garantează astfel capacitatea profesională în îndeplinirea atribuțiilor ce revin unui judecător constituțional.
După cum s-a subliniat în doctrină, aceste cerințe se justifică în primul rand prin poziția Curții și prin prerogativele ce i le conferă Legea fundamentală.
Legea nr. 47/1992, republicată, detaliază dispozițiile constituționale, stabilind reguli ce privesc însă numai judecătorii numiți de către Camerele parlamentare, fară a face același lucru cu privire la judecătorii numiți de șeful statului.
Sub acest aspect, fiară îndoială că legea este amendabilă, în sensul creării de reguli care să asigure proceduri de acces egale pentru toate cele trei grupe de judecători."
Procedura de numire cuprinde următoarele etape:
a) candidaturile se depun la Comisia juridică a Camerei, de către grupurile parlamentare, de deputați și de senatori, însoțite de un curriculum vitae și de actele doveditoare că persoana care candidează îndeplinește condițiile prevăzute de Constituție;
b) audierea candidaților de către Comisie și de plenul Camerei;
c) întocmirea raportului Comisiei juridice, care trebuie să se refere motivat la toți candidații;
d) prezentarea în Cameră a candidaturilor, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice;
e) audierea candidaților în plenul Camerei;
f) votul, cu majoritate absolută, al membrilor Camerei;
g) depunerea jurământului, individual, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului.
Această procedură, mai ales practica în acest domeniu, face preferabil drumul la Curte prin șeful statului, nu pentru că nu trebuie îndeplinite exigențele de profesionalism, ci pentru că alegerea parlamentară s-a dovedit a fi un maraton dur.
În legătură cu numirea unor judecători de către Președintele României, cu prilejul dezbaterii proiectului de constituție, s-au exprimat rezerve, deoarece “acest Consiliu Constituțional are în competența sa, printre altele nu numai verificarea procedurii de alegere a Președintelui, dar tot lui i s-a dat în competență ca să dea avizul atunci când este vorba de suspendarea Președintelui, ar încălca Constituția sau ar săvârși fapte de natură să-l facă nedemn pentru funcția de Președinte.
Atunci, dacă el numește o parte din membri o treime – evident că îi va avea întotdeauna de partea sa, că îi vor fi recunoscători că i-a numit în această înaltă magistratură. De aceea, să lăsăm Parlamentului în exclusivitate posibilitatea de a-i numi pe membrii Consiliului Constituțional, și anume 6 să fie numiți de Camera Deputaților și 3 de Senat”. Paradoxul rezultă din faptul că deputatul care a făcut această propunere a fost numit judecător chiar de către Președintele României, fiind ales președintele primei Curți Constituționale.
Din examinarea legii rezultă că numirea judecătorilor din partea Camerei Deputaților și Senatului este, de fapt, o alegere. Fiecare Cameră a Parlamentului numește, cu votul majorității membrilor săi, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Conform art. 62 din Legea nr. 47/1992, republicată, numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care candidatul ocupă o funcție incompatibilă cu aceea de judecător al Culții Constituționale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.
Odată numiți de către autoritățile competente judecătorii depun, individual, jurământul în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului.
În examinarea mandatului judecătorului constituțional punctul de plecare este art. 142 din Constituție potrivit căruia Curtea Constituțională se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau reînnoit.
În literatura de specialitate s-a susținut opinia potrivit căreia prin conținutul său și prin procedura de conferire, mandatul judecătorului constituțional este un mandat de drept constituțional, stabilind că durata mandatului este de 9 ani.
Rezultă că aceasta nu se suprapune pe mandatul parlamentar și nici pe cel prezidențial, lucru ce are semnificația și importanța sa, mai ales în ce privește independența judecătorului.
Discuțiile din Adunarea Constituantă pe această temă au fost, la rândul lor interesante. S-a exprimat o anumită teamă de necunoscut, explicabilă într-o perioadă în care exercițiul libertății și democrației era la început. Parlamentarii, unii desigur, erau temători ca nu cumva, prin formule seducătoare, să se instituie un alt autoritarism. Astfel încât este de înțeles întrebarea unui parlamentar, aceea de a ști „cine controlează Consiliul Constituțional timp de 9 ani cât are mandatul”.
Desigur, nu au lipsit și alte propuneri exprimate în dezbateri, cum a fost, de exemplu, propunerea unui „mandat de 6 ani, care nu poate fi reînnoit”.
Ideea funcționării permanente a Curții Constituționale a impus un sistem de reînnoire periodică a judecătorilor, procedeu de mare eficiență. Această reînnoire permite îmbinarea experienței cu infuzia de personal nou fară a se crea pauze în existența Curții, pauze imposibil de înlăturat dacă mandatul tuturor judecătorilor ar înceta în același moment
În doctrină s-a opinat că acest sistem de reînnoire periodică și parțială a Curții Constituționale prezintă următoarele avantaje: asigurarea continuității în activitatea Curții Constituționale; remodelarea Curții, corespunzător cu modificările intervenite, în urma alegerilor legislative și a alegerilor prezidențiale, în alcătuirea subiectelor care au dreptul de a numi.
În prima situație, cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, președintele Curții sesizează, după caz, pe președintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau pe Președintele României, solicitându-i să deschidă procedura pentru numirea altuia. Numirea trebuie făcută cu cel puțin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.În aceste condiții, nu se poate pune problema prorogării mandatului. Dar, întrucât, în condițiile art. 63 din Constituție , se poate prelungi mandatul Camerelor, ne întrebăm dacă pe timpul prorogării acestui mandat Camera poate proceda la numirea unui judecător. Răspunsul este afirmativ, deoarece, pe perioada prelungirii mandatului nu poate fi revizuită Constituția și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Așadar, numirea judecătorului nu constituie o prerogativă exceptată.
De asemenea, mandatul Președintelui României poate fi prelungit prin lege organică. Constituția nu interzice însă, pe durata prorogării, exercitarea vreuneia dintre atribuțiile limitative ce-i sunt conferite Președintelui României prin Constituție, exceptând dizolvarea Parlamentului și revizuirea Constituției. Președintele interimar poate proceda la numirea unui nou judecător constituțional, întrucât art. 98 alin. (2) din Constituție îi exceptează doar atribuțiile prevăzute la articolele 88-90 din Constituție , enumerare în care nu se regăsește și numirea unui judecător la Curtea Constituțională .
Cat privește expirarea la termen a mandatului, art. 68 alin. (2) din Legea 47/1992, republicată, arată că în cazul în care mandatul a încetat înainte expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică care l-a numit, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit.
În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, în această situație, este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.
Pe durata lui, mandatul poate fi suspendat. Dar aceasta se poate întâmpla doar atunci când judecătorul a fost trimis în judecată penală, iar suspendarea durează până la condamnarea definitivă sau, după caz, până la achitare. In urma condamnării, suspendarea se convertește într-o excludere de drept, în timp ce, dimpotrivă, în urma achitării, judecătorul își reia funcția.
Așadar, se poate observa că mandatul judecătorilor Curții Constituționale încetează numai individual, niciodată colectiv, iar această încetare a mandatului poate fi voluntară, când mandatul încetează prin demisie sau prin alte cazuri de încetare determinate de acțiunile judecătorului (incompatibilitate, condamnarea penală, renunțarea sau pierderea cetățeniei române, apartenența la un partid politic), poate fi de drept (când mandatul încetează la expirarea termenului pentru care judecătorul a fost numit sau la decesul acestuia).
Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați:
a) să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;
h) se păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;
c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;
d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;
f) să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.
Menirea și funcțiile judecătorului constituțional fiind, în mare măsură, asemănătoare cu ale judecătorului clasic, este firească stabilirea unor reguli și a unor condiții specifice de exercitare a mandatului.
Între acestea se înscriu și incompatibilitățile ca garanții ale independenței judecătorului, ale neutralității sale, care să-i permită exercitarea obiectivă a judecății. Este o garanție care-l apără pe judecător de influențe, presiuni sau interese contrare ideii de justiție. În același timp, incompatibilitățile dau credibilitate soluțiilor judecătorului, înlăturându-se speculațiile posibile în situația unui cumul de funcții și demnități.
Incompatibilitatea, adică interdicția cumulului cu altă funcție, indiferent de natura ei, este indispensabilă pentru asigurarea obiectivității și imparțialității inerente funcției de judecător.
Incompatibilitatea – ca posibil incident în alcătuirea completului de judecată – pe temeiul art. 24 C. proc. civ. și al dispozițiilor proprii funcționării Curții Constituționale, ar putea să îmbrace una dintre următoarele forme: judecătorul care a participat la soluționarea cauzei în fața instanței ordinare, pe rolul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate sau care, deși nu s-a pronunțat în fond, și-a exprimat opinia în încheierea de trimitere a excepției spre competentă rezolvare Curții Constituționale, devenit între timp judecător la Curtea Constituțională, nu va participa la rezolvarea acelei excepții; cel care a participat ca martor, expert sau arbitru în cauza aflată pe rolul instanței ordinare sau soluționată de aceasta, în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, devenit între timp judecător la Curtea Constituțională, nu va putea participa la rezolvarea acelei excepții.
Constituția, prin art. 144, stabilește că „funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”.Textul constituțional permite o singură compatibilitate și anume cea de profesor universitar, desigur în învățământul juridic. Doar două precizări apar pertinente aici: universitarii, prin pregătirea lor, pot asigura cote valorice aparte justiției; universitarii sunt recunoscuți în lume, în general, pentru spiritul lor de independență, uneori exagerat, încât această compatibilitate nu vine deloc in conflict cu scopurile urmărite prin incompatibilități.
Permisiunea cumulului cu funcțiile didactice din învățământul juridic superior realizează o permanentă implicare a judecătorului constituțional în activitatea de învățământ și cercetare științifică, iar aceasta sprijină perfecționarea sa ca jurist.
Incompatibilitatea privește numai pe judecătorii Curții Constituționale, nu și pe magistrații – asistenți ai acesteia, care, deși participă la pregătirea lucrărilor și la redactarea actelor emise de Curte, ei putând fi și „consultați la deliberări”, nu fac totuși parte din organul deliberativ de jurisdicție.
În mod firesc, dispozițiile constituționale cuprind reguli de protecție a judecătorilor Curții Constituționale, ca demnitari de stat, astfel încât aceștia să poată realiza nestingheriți misiunea ce o au.
În cadrul acestei protecții, menționăm: regulile privind răspunderea; imunitatea judecătorilor; rezervarea postului; asimilarea cu funcțiile de conducere din înalta Curte de Casație și Justiție.
Răspunderea judecătorilor este consecința firească a oricărui angajament, indiferent dacă acest angajament rezultă din alegere, numire, desemnare, delegare sau orice alt mod legal prin care cineva ocupă o demnitate sau funcție publică.
Într-un stat de drept nimeni nu poate fi în afara unei răspunderi asupra modului în care își exercită atribuțiile sau mandatul pe care l-a acceptat.
Alunei uliul cineva acceptă o demnitate sau funcție publică, el le acceptă în universalitatea dimensiunilor lor: drepturi, obligații, răspundere.
Judecătorii constituționali nu pot rămâne în afara acestor exigențe constituționale și legale. Și ei sunt obligați a respecta aceste exigențe care le configurează mandatul, iar dispoziția cuprinsă în art. 16 alin. (2) din Constituție, în sensul căreia nimeni nu este mai presus de lege privește și jurisdicția constituțională.
De aceea, Legea nr. 47/1992, republicată, conține câteva norme care ne figurează răspunderea judecătorilor constituționali.
Această răspundere stabilește că „Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor”. Această prevedere legală pune în valoare principiul constituțional al independenței judecătorului, deoarece este în afara oricărei îndoieli că judecătorul care și-ar desfășură activitatea sub presiunea permanentă a unei eventuale răspunderi, nu ar mai fi independent. Convingerile și mentalitatea sa ar fi puternic afectate, judecătorul ar fi timorat de perspectivele acestei răspunderi și, de ce să nu o spunem, ar fi mereu șantajat. Atâta timp cât însă opiniile sau voturile sale nu pot constitui temei pentru răspundere, judecătorul constituțional își poate desfășură activitatea cu sentimentul deplinei siguranțe, în respectul exclusiv al conștiinței sale profesionale.
Desigur că judecătorul constituțional nu poate fi în afara unei răspunderi pentru anumite fapte ilicite pe care le-ar comite, pentru că și el este supus obligației de respect al Constituției și legilor.
Răspunderea juridică a judecătorului constituțional poate să îmbrace în mod excepțional, forma răspunderii penale și, obișnuit, forma răspunderii disciplinare. Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale stabilește unele reguli specifice privind răspunderea disciplinară și răspunderea penală.
Răspunderea disciplinară este reglementată, relativ detaliat, atât prin Legea nr. 47/1992, republicată, în art. 65, dar mai ales prin Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, în Capitolul VI (art. 38-47 din Regulament) denumit „Răspunderea disciplinară”.
Instituția răspunderii disciplinare este astfel reglementată, prin Legea nr. 47/1992, republicată, și dezvoltată prin regulament, încât să asigure independența judecătorului constituțional și să creeze o zonă de protecție.
În această viziune, atât declanșarea urmăririi disciplinare, cât și sancționarea eventualelor abateri sunt realizate într-un regim juridic specific în care nu este permisă intervenția din afară. Potrivit art. 65 din lege, stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale.
Potrivit art. 38 din Regulament, judecătorii Curții Constituționale răspund pentru încălcarea, cu vinovăție, a dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Art. 64 din Legea nr. 47/1992, republicată, precizând obligațiile esențiale ale judecătorului, implicit evocă posibilele abateri disciplinare, susceptibile de sancționare.
Art. 40 din Regulament stabilește că, în funcție de gravitatea abaterii, judecătorului i se poate aplica de plenul Curții Constituționale una dintre următoarele sancțiuni disciplinare: mustrare; avertisment sever; încetarea mandatului de judecător al Curții Constituționale. Sancțiunile se aplică prin hotărâre, adoptată cu votul majorității judecătorilor.
Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale reglementează în detalii răspunderea disciplinară, pe următoarele reguli mari:
– judecătorii Curții Constituționale răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăție, a dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 47/1992 , republicată. Din lectura art. 42 alin. (1) din Regulament , rezultă că judecătorii nu răspund de încălcarea regulamentului din moment ce această răspundere este prevăzută numai pentru magistrații asistenți și ceilalți salariați;
– numai Plenul Curții Constituționale poate stabili abaterile disciplinare și aplicarea sancțiunilor;
– pornirea acțiunii disciplinare se poate face numai pe baza unei sesizări scrise și semnate [art. 39 alin. (1) din Regulament];
– examinarea sesizării este de competența unei comisii de cercetare disciplinară, formată din 3 judecători desemnați de către președintele Curții Constituționale [art. 39 alin. (2) din Regulament];
– dacă sesizarea privește chiar pe președintele Curții Constituționale, desemnarea celor 3 judecători revine Plenului Curții și se face prin tragere la sorți, unul dintre cei 3 judecători fiind desemnat ca președinte al comisiei de cercetare disciplinară [art. 39 alin. (3) și (4) din Regulament];
– este obligatorie ascultarea judecătorului în cauză [art. 39 alin. (5) din Regulament].
Cât privește răspunderea penală, legea o supune, procedural, exigențelor imunității, astfel cum va fi aceasta explicată mai departe.
În sistemele constituționale democratice s-a instituit regula protecției demnitarilor publici (parlamentari, miniștri, judecători de rang înalt) împotriva urmăririlor judiciare abuzive sau șicanatorii. Practica a evidențiat că nu rareori interese obscure, particulare, conduc la măsuri judiciare care, de fapt, urmăresc împiedicarea unor demnitari de a-și realiza atribuții, mai ales a acelor demnitari intransigenți. Față de aceasta s-au impus măsuri de protecție cunoscute sub denumirea de imunități.
Imunitatea nu exonerează de răspundere pentru faptul ilicit, ci ea este o garanție procedurală a inocenței, în sensul că măsurile prevăzute de lege vor putea fi luate, dar numai după ce anumite autorități, extrajudiciare, cenzurează faptele imputabile, cât privește mai ales existența lor reală și, desigur, după ce se verifică implicarea demnitarului în cauza (acțiunea) respectivă.
Față de realitatea că și judecătorii constituționali pot fi victimele unor speculații, intervenții sau acțiuni obscure, legea cuprinde și ea asemenea măsuri de protecție.
De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează, potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Fiind o funcție electivă, funcția de judecător constituțional implică o durată în timp determinată, în principiu la 9 ani. Deoarece mandatul de judecător nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit, în mod firesc, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și relua activitatea la locul de muncă de unde a plecat. De aceea legea rezervă postul. Această rezervare este obligatorie pentru judecătorul care a venit la Curte dintr-un post de magistrat.
În celelalte situații, legea prevede că judecătorul are dreptul să revină la postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituțională s-a făcut cu condiția rezervării acestuia.
În perioada cât este rezervat, postul prevăzut în cele două situații prevăzute de art. 69 alin. (1) și (2) poate fi ocupat numai prin contract de muncă pe durată determinată.
Desigur, problema rezervării postului nu se pune în situația cumulului cu activitatea didactică în învățământul juridic superior. Fiind o compatibilitate admisă chiar prin Constituție, continuitatea pe postul didactic este în afara oricărei discuții.
Potrivit art. 70 din Legea nr. 47/1992, republicată, președintele Curții Constituționale este egal în grad cu președintele înaltei Curți de Casație și Justiție, iar judecătorii Curții Constituționale, cu vicepreședintele înaltei Curți de Casație și Justiție, beneficiind de indemnizație egală cu a acestora, majorat cu 15%, precum și de celelalte drepturi.
Judecătorii care nu au domiciliul în municipiul București beneficiază de cazare gratuită, de transport săptămânal la și de la localitatea de domiciliu, precum și de diurnă pentru zilele în care participă la lucrările Curții Constituționale, în condițiile prevăzute de lege pentru deputați și senatori.
La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului acestuia sau a imposibilității exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curții Constituționale beneficiază de o sumă egală cu indemnizația netă pe 6 luni de activitate.
Judecătorii Curții Constituționale, la data pensionării sau recalculării pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egală cu 80% din indemnizația lor brută lunară. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizația judecătorilor Curții Constituționale și se impozitează potrivit legii.
Judecătorii Curții Constituționale au dreptul la pașaport diplomatic, în condițiile legii.
Secțiunea 2: Desemnare judecători constituționali în Germania.
Tribunalul Constituțional din Germania este una dintre cele mai prestigioase instituții de jurisdicție constituțională din spațiul european și cu o tradiție de peste o jumătate de secol. Până în anul 1949, în Germania nu a existat o jurisdicție constituțională cu caracter special. Art. 92 din Constituție a prevăzut Tribunalul Constituțional Federal ca un organism autonom și independent față de toate celelalte autorități publice.
Organizarea unei justiții constituționale în Germania a fost prefigurată prin chiar Constituția Germaniei din 23 mai 1949. Primul Tribunal Constituțional Federal a intrat în funcțiune în luna septembrie 1951, pe temeiul dispozițiilor cuprinse în legea sa organică din 12 martie 1951, act normativ care a suferit mai multe modificări. Ea are sediul la Karlsruhe.
Curtea Constituțională germană nu este un organ politic, ci un veritabil tribunal, dar care, prin structura și atribuțiile sale, este distinct de celelalte instanțe judecătorești. Un text al legii de organizare a Curții Constituționale este deosebit de explicit în determinarea poziției acestei instanțe în sistemul statal german. Potrivit art. 1 din Legea Curții Constituționale federale, aceasta este o curte de justiție a Federației care este autonomă și independentă față de toate celelalte organe constituționale.
Tribunalul Constituțional din Germania are un dublu grad de jurisdicție: judecă în primă și în ultimă instanță. Totodată, jurisdicția sa se extinde și asupra deciziilor tribunalelor obișnuite, cărora le anulează sentințele aflate în contradicție cu Constituție.
Adoptând modelul kelsenian de justiție constituțională care prevede un control concentrat atribuit unui singur organ, Tribunalul Constituțional german reprezintă jurisdicția constituțională dotată cu cele mai largi competențe din Europa întrucât dispune de puteri foarte diversificate și importante.
În Germania, Curtea Constituțională Federală este compusă din 16 judecători federali și din alți membrii. Judecătorii federali sunt aleși jumătate de către Bundestag (Camera Inferioară a Parlamentului) și jumătate de către Bundesrat (Camera Superioară a Parlamentului), cu majoritate de două treimi din membrii Camerelor. Curtea Constituțională Federală se compune din 2 panel-uri. Fiecare panel are în componența sa 8 judecători, iar dintre aceștia 3 judecători din fiecare panel sunt aleși dintre judecătorii Curții Supreme de Justiție. Legea privind Curtea Constituțională Federală stabilește criterii precise pentru persoanele care doresc să devină judecători constituționali, și anume: vârsta minimă de 40 de ani, îndeplinirea condițiilor pentru a fi eligibil pentru Bundestag și o declarație pe propria răspundere că persoana respectivă dorește să devină membru al Curții.
Alegerea judecătorilor de către Bundestag se realizează pe baza unui sufragiu indirect (de 12 electori, membri ai acestei camere).
Astfel, „niciuna din forțele politice reprezentate în Bundestag nu are perspectiva de a-și impune candidații proprii, fiecare grup parlamentar trebuind să-și mobilizeze o largă susținere. Lucrul este de natură să asigure ca doar acele persoane să poată fie alese, ale căror opinii se consideră că trec dincolo de o anumită cantonare politică și despre care se poate presupune că nu se vor lăsa călăuzite de vederi radicale sau de o loialitate necondiționată față de vreo ideologie politică, ci numai față de drept, față de lege, definitorie fiind atitudinea lor nepărtinitoare”.
Dacă în decurs de trei luni de la expirarea mandatului sau de la retragerea anticipată a unui judecător nu i-a fost ales succesorul, potrivit regulilor stabilite, Curții Constituționale Federale i se solicită să propună candidați. În acest caz, Plenul Curții Constituționale Federale – adică toți judecătorii – înaintează o listă cu câte trei candidați pentru fiecare post de judecător ce urmează a fi ales. Alegerea revine tot în seama organelor mai sus amintite, însă ele pot decide să desemneze și o altă persoană decât cea propusă de Curte. În practică, există deja o tradiție, chiar dacă informală, ca reprezentanții celor două mari partide – Uniunea Creștin-Democrată (CDU) și Partidul Social Democrat din Germania (SPD) – să nominalizeze fiecare jumătate dintre candidați, iar acolo unde unul din cele două partide se află într-o coaliție de guvernare cu unul dintre partidele mici, să îi acorde acestuia dreptul de a face propuneri pentru un post. Neajunsul acestei tradiții a numirilor este faptul că partidele mici nu sunt – în orice caz, nu sunt toate – reprezentate pe potriva însemnătății lor din punct de vedere politic.
Judecătoarea de Federală a Germaniei, Gertrude Lübbe-Wolff, consideră că „într-un sens, acest lucru s-a dovedit totuși extrem de avantajos, întrucât a promovat și a consolidat continuitatea și forța integratoare a jurisprudenței Curții Constituționale Federale. Ca urmare a practicii de ocupare paritară a posturilor de judecător, dar și a faptului că pentru declararea neconstituționalității unei măsuri (de ordin legislativ sau de altă natură) este necesară o majoritate – adică cinci din opt voturi – din partea judecătorilor unei camere, Federală nu se ajunge la situația ca un anumit grup de judecători afiliați unui partid politic sau vreunei orientări politice, indiferent care ar fi (“stânga” sau “dreapta”, “conservator” sau “liberal”, “democrat” sau “republican” etc.), ori măcar mai apropiați de una dintre direcții decât de cealaltă, să formeze automat majoritatea și să poată domina jurisprudența Curții până când raporturile de forțe se răstoarnă ca rezultat al unei noi alegeri. Prin urmare, întotdeauna este necesar, inclusiv în problemele de constituționalitate unde evaluările politice joacă un rol deosebit de important, ca votul să fie obținut pe baza argumentelor utilizate și a strădaniilor de a realiza un consens. Este ceea ce favorizează o cultură a dialogului în cadrul Curții Constituționale Federale, orientată spre concordie, precum și un stil caracteristic, de găsire a unei soluții echilibrate în baza tuturor aspectelor puse în joc, în care rezidă, de altfel, puterea de conciliere și acceptanța de care se bucură deciziile sale”.
În majoritatea sistemelor europene, judecătorul de la Curtea Constituțională trebuie să fie jurist. Întrucât acesta este chemat să se pronunțe într-un litigiu constituțional, pregătirea juridică superioară a acestuia, competența profesională și o minimă experiență apar drept condiții absolut necesare.
În Germania, președintele este desemnat, pe rând, de Bundestag și Bundesrat. Majoritatea autorilor apreciază că soluția alegerii președintelui dintre membrii Curții, prin vot secret, reprezintă soluția cea mai rezonabilă, singura în concordanță cu principiul independenței Curții Constituționale față de orice altă autoritate publică.
Potrivit art. 3 alin. 4 din legea organică, activitatea de judecător este incompatibilă cu orice altă activitate profesională cu excepția aceleia de profesor de drept într-o instituție germană de învățământ superior; textul stabilește astfel o incompatibilitate foarte riguros determinată de lege și care nu lasă loc pentru interpretări divergente.
Secțiunea 3. Desemnare judecători constituționali în Elveția.
Constituția din 18 aprilie 1999 este precedată de un Preambul în care sunt înscrise unele dintre valorile și idealurile democratice specifice constituționalismului european contemporan, și anume, suveranitatea poporului, libertatea, democrația, pacea, solidaritatea națională, respectarea diversităților de orice natură, echitatea, responsabilitatea pentru viitoarele generații. Este interesantă o comparație între conținutul Preambulului noii Constituții și cel al Preambulului Constituției din 1874.
În preambulul Constituției în vigoare se afirmă voința poporului elvețian și a cantoanelor de a-și reînnoi alianța care le reunește, în scopul de a întări libertatea, democrația, independența și pacea în spiritul solidarității.
Noua Constituție a Elveției anunță, pentru prima dată la nivelul constituțional, principiul solidarității care va fi preluat și în proiectul Constituției europene. Solidaritatea este un principiu de esență creștină, dar cu aplicații laice.
Dacă în materie constituțională se vorbea, cu decenii în urmă, de toleranță ca o cerință a pluralismului, solidaritatea este un concept cu un conținut mult mai bogat, care presupune în sine toleranța oricăror forme de diversitate existente într-o comunitate umană.
Solidaritatea este și un factor de întărire a societății civile, precum și a statului. Solidaritatea între cetățeni, între partidele politice și între alte organizații sociale în jurul intereselor fundamentale comune ale societății în ansamblul său, a statului, reprezintă modalitatea cea mai eficientă și mai sigură pentru realizarea unității naționale.
Preambulul Constituției nu ignoră diversitățile existente, în primul rând lingvistice și etnice, dar și confesionale, subliniind cerința respectării diversităților și a justiției.
Primul titlu al Constituției expune principiile generale care stau la baza societății elvețiene și constituie valori fundamentale pe care statul le impune și le garantează. Reține atenția primul articol din Constituție, nesemnificativ diferit de primul articol al Constituției din 1874.
Dispozițiile constituționale menționate fac apel indirect la suveranitatea populară, precizând că poporul elvețian și cantoanele formează Confederația elvețiană. Textul constituțional surprinde într-o singură formulare elementele constitutive ale oricărui stat: populația, teritoriul și puterea suverană, care emană de la popor și stă la baza constituirii Confederației. La rândul său, statul protejează libertatea și drepturile poporului, asigurând, totodată, independența și securitatea țării.
Ca și alte constituții, Constituția Elveției pune în evidență coeziunea și unitatea internă aflate într-o diversitate culturală, statul având datoria să favorizeze afirmarea acestor valori. Constituția nu face referiri la existența unor minorități etnice sau lingvistice, ci doar la diversitatea culturală. Legat de aceasta, Constituția acordă aceeași importanță grupurilor lingvistice existente și precizează în acest sens, că sunt limbi naționale: limba germană, franceză, italiana și limba retoromană.
Raporturile între cantoane și Confederație sunt stabilite potrivit principiilor care stau la baza statului federal. Reține însă atenția că, prin Constituție, se stipulează că acestea sunt suverane, suveranitatea lor neputând fi limitată de către Constituția federală.
Cantoanele își exercită drepturile în măsura în care acestea nu sunt delegate Confederației.
Un principiu general în Constituție este statul de drept. Articolul 5 alin. (1) din Constituție prevede, în acest sens, că dreptul constituie baza și limitele activității statului, care, la rândul ei, trebuie să fie subsumată interesului public.
O dispoziție de noutate constituțională este cuprinsă în art. 6 din Constituție, potrivit căruia orice persoană este responsabilă pentru ea însăși și este datoare să contribuie, potrivit forțelor și capacității sale, la îndeplinirea sarcinilor statului și ale societății. O astfel de dispoziție, care într-un fel prefațează titlul următor al Tribunalul federal este autoritatea judiciară supremă a Confederației. Faptul că membrii acestuia sunt aleși de Adunarea federală și că, potrivit art. 169 alin. (1) din Constituție, forul legislativ exercită un control asupra instanțelor federale, nu înseamnă că judecătorii nu ar beneficia de independență. Competența Tribunalului federal cuprinde, pe lângă soluționarea litigiilor obișnuite, de natură civilă, penală, și judecarea conflictelor de competență ivite între Confederație și cantoane, precum și litigiile între acestea.
Tribunalul federal este competent să se pronunțe în legătură cu constituționalitatea legilor adoptate de adunările reprezentative alese în cantoane.
Limita de vârstă pentru judecătorii de la Curtea Constituțională este de 70 de ani.
Membrii Tribunalului federal sunt aleși pentru un mandat de șase ani, după epuizarea căruia pot fi realeși. Președintele și vicepreședintele Tribunalului federal sunt aleși pentru un mandat de doi ani.
Secțiunea 4. Desemnare judecători constituționali în Ungaria.
“ În Ungaria, Curtea Constituțională este compusă din 15 membri, numiți pentru un mandat de 12 ani de către 2/3 din numărul membrilor Parlamentului ungar. Poate fi numit judecător constituțional orice cetățean ungar care nu are cazier, care îndeplinește condițiile pentru a fi eligibil pentru Parlament, care are o diplomă în domeniul dreptului, are vârsta de 45 de ani, este un specialist deosebit în drept (profesor universitar sau membru al Academiei Ungare de Științe) sau are cel puțin 20 de ani de experiență în domeniul dreptului. Mandatul de 12 ani nu poate fi reînnoit. Legea Curții prevede că, o persoană care a fost membru al Guvernului sau lider al unui partid politic ori a ocupat o funcție oficială în stat cu patru ani înainte nu poate fi numit membru al Curții Constituționale. Judecătorii Curții sunt propuși de cel puțin 9 membrii din cei 15 membri ai Comisiei de numiri din Parlamentul ungar. Dacă Parlamentul nu alege candidați din cei propuși, Comisia de numiri va face o nouă propunere în aceeași sesiune, însă nu mai târziu de 15 zile de la respingerea candidaturilor inițiale. Parlamentul va alege noii membrii ai Curții într-un termen de 90 de zile înainte de expirarea mandatului judecătorilor predecesorilor.
Judecătorii depun jurământul în fața membrilor Parlamentului ungar. Depunerea jurământului coincide cu momentul de început al exercitării mandatului de judecător constituțional. Președintele Curții Constituționale este ales de către Parlament. Judecătorii aleg din rândul lor pe vicepreședintele Curții.
Într-un Aviz emis în 2012 cu privire Constituționale din Ungaria, Comisia de la Veneția a constatat că anumite dispoziții ale legii ar necesita modificări, și atrage atenția asupra următoarelor aspecte: 1) independența Curții Constituționale și statutul judecătorilor săi ar trebui reglementate de Legea Fundamentală a Ungariei și nu doar de legea proprie de organizare și funcționare și 2) pentru a compensa termenul de „nedemn” utilizat în Secțiunea a 16-a alin. (4) lit. b) din Legea Curții, care permite excluderea unui membru al Curții, ar fi fost mai indicat ca decizia de excludere să fie luată fie de două treimi dintre judecători, fie în unanimitate de aceștia.”
“ Mandatul de judecător al Curții Constituționale a Ungariei este incompatibil cu orice alt mandat sau funcție în stat, în administrația locală, în societate sau cu orice poziție politică sau economică, cu excepția funcțiilor relaționate direct cu activitatea științifică sau cu cea din învățământul superior, în măsura în care aceste funcții nu interferează cu activitatea membrilor Curții Constituționale. Membrilor Curții le este interzisă exercitarea oricărei activități din care să obțină câștiguri financiare, cu excepția celor care vizează domeniul științific, educațional, artistic, editorial sau alte activități intelectuale, remunerate ca drepturi de proprietate intelectuală. Dacă un membru al Curții se află într-o situație de incompatibilitate, el trebuie să elimine situația de incompatibilitate într-un termen de zece zile de la preluarea mandatului de judecător constituțional. Dacă starea de incompatibilitate intervine pe durata exercitării mandatului de judecător constituțional, membrul Curții este obligat să elimine imediat situația de incompatibilitate.
Mandatul judecătorilor constituționali încetează în următoarele cazuri:
la împlinirea vârstei de 70 de ani;
la data expirării mandatului;
deces;
demisie;
incompatibilitate;
judecătorul nu mai îndeplinește condițiile pentru a fi eligibil în Parlament;
demitere;
excludere.
În cazul în care mandatul unui membru al Curții încetează la împlinirea vârstei de 70 de ani sau la expirarea perioadei pentru care a fost numit, iar Parlamentul nu reușește să numească un nou membru în termenul limită prevăzut de lege, mandatul judecătorului în cauză va fi prelungit până la alegerea succesorului său. Dacă mandatul mai multor judecători încetează în același timp, iar Parlamentul numește mai puțini judecători până la termenul limită, va fi prelungit mandatul judecătorilor mai tineri.
Secțiunea a 14-a din Legea Curții Constituționale acordă judecătorilor o imunitate funcțională. Judecătorii nu pot fi trimiși în judecată și nici trași la răspundere de către alte autorități pe timpul mandatului și după încetarea acestuia pentru activitățile desfășurate pe parcursul mandatului sau pentru opiniile exprimate în exercitarea competențelor prevăzute de Legea fundamentală sau de Legea Curții Constituționale. Imunitatea nu acoperă abuzul de informații secrete sau strict secrete, insulta și calomnia.
Membrii Curții Constituționale pot fi arestați doar în caz de flagrant delict, iar procedurile penale sau contravenționale pot fi urmate numai cu aprobarea Curții. Propunerea de ridicare a imunității va fi înaintată președintelui Curții de către Procurorul general. Membrii Curții Constituționale pot renunța la imunitate doar în cazul procedurilor contravenționale declanșate împotriva lor. Judecătorii constituționali vor informa fără întârziere pe președintele Curții cu privire la orice încălcare a imunității lor.”
CAPITOLUL 3 : ROLUL INSTANȚELOR DE CONTENCIOS CONSTITUȚIONAL ÎN STATELE CENTRUL ȘI ESTUL EUROPEI
Secțiunea 1. Rolul instanțelor de contencios constituțional în România.
Din caracterul de drept public al procedurii de control al constituționalității legilor decurg alte trăsături ale procedurilor în contenciosul constituțional: competența Curții nu poate fi contestată de alte autorități publice; procedura jurisdicțională la Curte se completează cu regulile de procedură civilă; cererile adresate Curții sunt scutite de taxele de timbru; deciziile Curții se publică în Monitorul Oficial, Partea I; termenele de soluționare sunt expres prevăzute fie în Regulamentul Curții, fie în diferite legi, cum ar fi în materie electorală; autoritățile publice, celelalte persoane juridice române de drept public sau de drept privat au obligația de comunica Curții informațiile solicitate de aceasta; sesizarea adresată Curții trebuie făcută în formă scrisă și să fie motivată.
Competența Curții Constituționale ca unică autoritate de jurisdicție constituțională nu poate fi contestată de alte autorități publice.
Dimpotrivă, Curtea este singura autoritate în drept să decidă asupra competenței sale, interpretând dispozițiile din art. 146 din Constituție.
De altfel, Legea nr. 47/1992, republicată, prevede în art. 3 alin. (2) că „în exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale”, iar în alin. (3): „Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică”.
De asemenea, în art. 1 alin. (2) și (3) legea consacră independența Curții față de celelalte autorități publice, regula conform căreia Curtea se supune numai Constituției și legii sale organice și că este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.
Aceste norme definesc competența Curții ca având caracter imperativ, fiind o competență de atribuire, stabilită expres prin art. 146 din Constituție, nicidecum o competență generală. Împrejurarea că nu poate fi negată competența Curții de nicio altă autoritate și că numai Curtea singură poate hotărî asupra competenței sale relevă consecința că nu poate exista conflict, fie el pozitiv sau negativ, de competență între Curte și orice altă autoritate, inclusiv judecătorească. Exclusivitatea Curții în interpretarea propriei sale competențe, precum și obligativitatea interpretării date pe baza acestei exclusivități este posibilă numai în limitele prevederilor constituționale, deoarece în afara acestora orice interpretare ar fi contrară Constituției, iar Constituția nu poate fi apărată prin încălcarea acesteia. Ședințele Curții se desfășoară întotdeauna în Plen și sunt întotdeauna prezidate de președintele Curții, cu excepția absenței acestuia, când ședințele sunt prezidate de judecătorul desemnat de președintele Curții.
Dezbaterile au loc, potrivit art. 52 alin. (3), cu participarea numai a judecătorilor Curții, de regulă fară înștiințarea părților. Prin excepție, părțile sunt înștiințate în cazurile de judecare a excepțiilor de neconstituționalitate, a conflictelor de natură constituțională dintre autoritățile publice și a contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic .
Controlul de constituționalitate se exercită la sesizare, cu excepția inițiativelor de revizuire a Constituției. Sesizarea fiind o condiție pentru exercitarea controlului rezultă că atât timp cât Curtea nu a fost învestită pentru verificarea constituționalității legii, aceasta chiar dacă ar cuprinde o prevedere neconstituțională, beneficiază de prezumția de constituționalitate ce rezultă din adoptarea ei de către Camerele Parlamentului.
Soluția este firească deoarece controlul fiind exercitat de către o jurisdicție specială și specializată, ca orice jurisdicție aceasta are în fond menirea de a soluționa un conflict social, între cei îndreptățiți să o sesizeze și autoritatea legiuitoare, emitentă a actului normativ atacat. De aceea, o reglementare chiar contrară unei prevederi constituționale, dar a cărei prezumție de constituționalitate nu este contestată, rezultă că a fost recepționată de corpul social ca fiind legitimă.
Exercitându-se la sesizare, controlul este în liminae litis deoarece numai în limitele sesizării există conflictul social supus jurisdicției Curții și pentru soluționarea căruia aceasta urmează să verifice legitimitatea constituțională a legii.
Procedura jurisdicțională prevăzută de legea organică a Curții se completează cu regulile de procedură civilă, potrivit art. 14 din lege , în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții. Unele dispoziții din procedura civilă sunt menționate expres în Legea nr. 47/1992, republicată, ca fiind aplicabile, cum este cazul art. 122 și art. 123 C proc. civ., ce sunt enumerate în art. 53 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Există, așadar, o dublă restricționare pentru aplicarea regulilor de drept comun ale procedurii civile: pe de o parte, se aplică numai dacă nu există norme speciale, specifice procedurii de control, iar pe de altă parte numai dacă norma procedurală de drept comun este compatibilă cu procedura jurisdicțională a Curții, instanța constituțională fiind cea în măsură să stabilească această compatibilitate.
De exemplu, în fața Curții nu se pot formula cereri privind acordarea cheltuielilor de judecată, care sunt numai de competența instanțelor judecătorești , deoarece procedura Curții nu este destinată soluționării de pretenții între particulari, procedura Curții fiind una de drept public.
In jurisprudența instanței constituționale s-a statuat că, potrivit art. 14 teza a II-a din legea sa organică, este exclusiv de competența Curții să hotărască asupra competenței sale, să stabilească compatibilitatea unor reguli de procedură civilă cu procedura derulată în fața Curții; s-a mai stabilit că întrucât procedura Curții fiind de drept public nu este destinată soluționării de pretenții intre particulari, că principiul disponibilității nu se aplică după ce Curtea a fost sesizată, în sensul că semnatarii unei obiecții de neconstituționalitate nu și-ar putea retrage acceptul după sesizarea Curții, partea ce a invocat o excepție ori instanța de judecată care a sesizat prin încheiere Curtea nu ar putea renunța la acea excepție, deoarece procedura declanșată prin sesizare are un caracter public, fiind subordonată realizării unui interes general referitor la verificarea caracterului constituțional al legii , regulile de drept comun cu privire la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului nu se aplică. În practica jurisdicțională a Curții s-a statuat că singura cale de atac, în cadrul procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate, este recursul ; art. 53 alin. (5) din lege stabilește că măsura conexării dosarelor aliate pe rolul Curții se dispune numai atunci când obiectul excepției acelor dosare este identic, text din care desprindem concluzia că este aplicabil numai controlului posterior de constituționalitate.
Aplicarea regulilor de procedură civilă are anumite limite expres prevăzute, cum ar fi dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului sau cele privind recuzarea judecătorilor (art. 55 din lege).
Cererile adresate Curții sunt scutite de taxe de timbru, potrivit art. 13 din legea organică a Curții, fiind o regulă destinată să faciliteze accesibilitatea cetățenilor la jurisdicția Curții Constituționale, ținând seama de interesul general pe care jurisdicția constituțională îl promovează.
Deciziile, hotărârile și avizele pronunțate de Curtea Constituțională se publică în Monitorul Oficial, Partea I, potrivit art. 147 alin.( 4) din Constituție și art. 11 alin. (3) din lege. Potrivit art. 59 alin. (3) din Lege nr. 47/1992, republicată, opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia Regula publicării actelor Curții în Monitorul Oficial se regăsește și în art. 28 alin. (1) din Regulament. Actele Curții prin care se constată, în cadrul controlului preventiv, ca și al regulamentelor parlamentare, neconstituționalitatea actului normativ controlat se comunică Camerelor Parlamentului pentru a deschide procedura de reexaminare, iar în cazul controlului legilor se comunică și Guvernului.
De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale produc efecte juridice numai de la data publicării în Monitorul Oficial.
Termenul de judecată a cauzelor nu poate depăși, durata de 30 de zile, stabilirea termenului fiind atribuția președintelui Curții. De la acest termen există anumite derogări, ce privesc soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, unde termenul de judecată se stabilește de la data depunerii raportului, conform art. 18 alin. (2) din Regulament, ori verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, unde termenul de soluționare este de 10 zile, potrivit art. 19 din lege. Termene speciale de soluționare se regăsesc în materie electorală, unde sediul materiei îl reprezintă legile electorale, nu Regulamentul. La rămânerea în pronunțare, legea stabilește prin art. 57, de asemenea, un termen maxim, dar de recomandare, de 30 de zile, înăuntrul căruia poate fi amânată pronunțarea.
În vechea reglementare a Legii nr. 47/1992, anterioară Legii de modificare nr. 232/2004, în art. 5 se prevedea că instituțiile publice și celelalte persoane juridice de drept public ori de drept privat au obligația de a comunica Curții informațiile pe care aceasta le solicită. Această dispoziție a fost menținută prin Legea nr. 232/2004 de modificare a Legii nr. 47/1992, astfel încât în urma republicării Legii nr. 47/1992, obligația de comunicare este reglementată prin art. 77: „Autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații sunt obligate să comunice informațiile, documentele și actele pe care le dețin, cerute de Curtea Constituțională pentru realizarea atribuțiilor sale.” fiind înlocuită cu dreptul președintelui Curții de a invita pentru o informare suplimentară.
Deciziile și hotărârile Curții Constituționale, conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) din lege, sunt general obligatorii și numai pentru viitor. Spre deosebire de instanțele obișnuite, care folosesc dreptul în considerarea faptelor deduse jurisdicției sale, jurisdicția constituțională „rostește dreptul” în considerarea dispoziției legale controlate, comparând-o cu norma constituțională în funcție de care constituționalitatea acelei dispoziții este contestată; tocmai de aceea, prin natura sa, controlul constituționalității legii constituie exclusiv o problemă de drept public, iar soluția pronunțată în urma exercitării controlului este opozabilă erga omnes.
Sesizarea trebuie să fie făcută în formă scrisă și motivată. Această condiție este reluată și în art. 16, art. 17 și art. 21 din Regulament. Ea trebuie să cuprindă, pe de o parte, o determinare precisă a obiectului ei, prin indicarea legii sau, după caz, a dispozițiilor din lege, considerate ca fiind neconstituționale, iar pe de altă parte, arătarea prevederii sau prevederilor constituționale considerate ca fiind încălcate prin dispozițiile respective.
Fără o astfel de determinare a obiectului sesizării de neconstituționalitate și fară motivarea acesteia, prin arătarea prevederilor constituționale pretins încălcate nu este cu putință controlul de constituționalitate. Curtea Constituțională a decis, în acest sens, că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, fiind imperative, încălcarea lor are drept consecință imposibilitatea exercitării controlului, Curtea neputându-se substitui autorilor sesizării în ce privește invocarea unui motiv de neconstituționalitate.
In același spirit, printr-o decizie anterioară, Curtea Constituțională a statuat că sesizarea de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât se încalcă prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, privitoare la obligația motivării.
Astfel, una dintre cele mai importante chestiuni legate de sesizarea Curții Constituționale a României o constituie obligația de motivare. Dispoziției menționate i se adaugă norma cu caracter imperativ cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căreia sesizările adresate Curții Constituționale trebuie făcute în formă scrisă și motivate.
Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor sesizării, nici în privința obiectului acesteia și nici în privința temeiului constituțional invocat pentru contestarea conformității cu Constituție. Așadar, obligația de motivare a sesizării are menirea de a sublinia excluderea controlului exercitat din oficiu de către Curtea Constituțională. Desigur, chiar în cazul controlului exercitat in liminae litis, Curtea Constituțională se poate referi și la alto temeiuri constituționale implicate sau conexe cu cele invocate în sesizare.
Caracterul imperativ al obligației de motivare are drept consecință faptul că o sesizare făcută cu încălcarea acestei obligații nu reprezintă o excepție de neconstituționalitate. Atât instanțele judecătorești, cât și Curtea Constituțională, în fața neîndeplinirii acestei condiții de validitate a sesizării, vor putea constata însăși inexistența legală a excepției invocate. De asemenea, motivarea ulterioară sesizării, direct în fața Curții Constituționale, este inadmisibilă.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională face deosebire între nemotivare și motivare greșită a sesizării de neconstituționalitate, fiind evident că numai în primul caz va exista inadmisibilitate. Așa cum s-a arătat, Curtea Constituțională a statuat că nu există motivare atunci când autorul sesizării nu indică textele constituționale considerate a fi încălcate prin dispozițiile care fac obiectul sesizării, situație în care nu se poate verifica dacă există concordanță între dispozițiile legale criticate și prevederile Constituției. Curtea a reținut că există nemotivare atunci când sesizarea de neconstituționalitate are în vedere faptul că „legea în totalitatea ei […] are la bază o concepție greșită, reflectată în numeroase norme ale legii”, ceea ce este insuficient pentru aprecierea concordanței dintre prevederile legii și dispozițiile Constituției.
Cauzele date în competența Curții Constituționale se judecă de Plenul Curții fară excepție, după cum reiese din Capitolul IV al legii organice a instanței constituționale (art. 50-51 din lege). Cvorumul impus de lege pentru adoptarea soluțiilor este de două treimi din numărul judecătorilor, potrivit art. 51 alin. (1) din lege.
De asemenea, în teza a doua a aceluiași alineat, legea mai prevede că „Plenul decide cu votul majorității judecătorilor, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, deciziile se iau cu majoritatea absolută a judecătorilor care compun Curtea, într-un singur caz, anume la verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituțici, reglementate de art. 19 – art. 23 din lege, majoritatea necesară, potrivit art. 21 alin. (1) din lege, pentru luarea deciziei trebuie să fie de două treimi din numărul judecătorilor.
Deliberarea se face, potrivit art. 58 alin. (1) din lege, în secret și la ea vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri.
Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile și a participat la ele poate fi consultat. Legea stabilește, în art. 58 alin. (2), și ordinea în care judecătorii Curții votează: judecătorul-raportor votează primul, cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalți judecători și, la sfârșit, președintele Curții Constituționale. Legea prevede, în același articol, în alineatul (3) și (4), reguli suplimentare privind amânarea pronunțării și redeschiderea dezbaterilor. Astfel, dacă un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii și președintele Curții sau cel puțin o treime din numărul judecătorilor Plenului consideră cererea întemeiată, se va amâna pronunțarea pentru o altă dată, ținându-se seama de urgența cauzei. Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, președintele Curții poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând măsurile procesuale necesare.
Potrivit art. 59 din lege, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, pe care o semnează toți judecătorii care au participat la ședință, precum și magistratul-asistent. Magistratul-asistent are obligația de a consemna de îndată în condica de ședință soluțiile pronunțate, condică ce trebuie, la rândul său, să fie semnată de către judecători.
Potrivit art. 59 alin. (3) din lege, „Judecătorul care a semnat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia. În vechea formă a Regulamentului Curții, la art. 26, se prevedea că nu sunt permise opiniile separate ale judecătorilor la jurisdicția realizată în plen, ci numai în contenciosul constituțional privind soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, datorită similitudinilor sale accentuate cu contenciosul judecătoresc.
Din reglementarea constituțională alocată Curții Constituționale, anume art. 142-147 din Constituție, precum și din cuprinsul Legii nr. 47/1992, republicată, desprindem concluzia că partenerii procedurali ai Curții sunt: autoritatea legiuitoare prin președinții celor două Camere, Guvernul și Avocatul Poporului.
Aceste autorități publice au cele mai importante atribuții în privința sesizării Curții, emiterea punctelor de vedere pentru cauzele aflate în curs de judecată pe rolul Curții, comunicarea deciziilor adoptate de instanța constituțională, punerea în practică a acestor decizii.
Capitolul V din Legea nr. 47/1992 republicată stabilește o serie de reguli speciale de procedură pentru desfășurarea activității de judecată a Curții Constituționale. Astfel, art. 53 din lege stabilește reguli privind accesul limitat al publicului în sala de judecată în funcție de numărul de locuri existente, asigurarea solemnității ședinței, regimul controlat de președintele Curții privind utilizarea aparatelor de înregistrare de către persoanele ce au acces în sală, interzicerea propagandei de orice fel în sala de judecată; art. 56 reglementează obligația magistratului-asistent de a consemna, în cursul ședinței, în registrul de note, numerotat și sigilat în prealabil, numărul dosarului, susținerile orale ale părților, ale procurorului, măsurile dispuse de Curte, toate celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor. Pe baza registrului de note, magistratul-asistent întocmește încheierea de dezbateri.
Legea obligă, în art. 56 teza ultimă, păstrarea registrului de note în arhiva Curții timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise. Alte reguli de procedură sunt stabilite, pentru diferite detalii, de Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Spre exemplu, conform art. 16 din Regulament, actele de sesizare a Curții sunt cele stabilite de lege, primite prin poștă sau prin curier. Ele se depun la registratură, unde, în aceeași zi, primesc data certă, după care se predau, prin prim-magistratul-asistent, președintelui Curții, având atașate și plicurile. Celelalte cereri și acte, de orice natură sosite prin poștă sau prin curier ori depuse personal, cât și cele transmise telegrafic sau prin telefax, se înregistrează, iar apoi se prezintă, după caz, președintelui sau secretarului general, împreună cu plicurile în care au fost primite.
Tot Regulamentul prin art. 18 alin. (2) mai precizează că termenul de judecată se stabilește de președintele Curții, potrivit legii, fară a putea depăși 30 de zile, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 17 alin. (5) din Regulament, când acesta se fixează astfel încât să fie respectate cerințele legale de celeritate [art. 18 alin. (1) din Regulament]. În cazul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, termenul de judecată se stabilește la data depunerii raportului.
După fixarea termenului de judecată dosarele vor fi înregistrate în registrele prevăzute de art. 11 lit. d), e) și f) din Regulament [art. 18 alin. (3) din Regulament].
Pe coperta dosarului se vor menționa numai: denumirea Curții, numărul dosarului, autorii sesizării, obiectul sesizării și termenul de judecată. Dosarul trebuie să aibă toate filele cusute și numerotate; după soluționarea definitivă se va proceda la șnuruire și la aplicarea sigiliului, iar pe fața interioară a ultimei coperți arhivarul-registrator va certifica numărul filelor, în cifre și în litere. Scoaterea dosarelor din incinta Curții este interzisă.
Dosarele vor fi puse la dispoziție părților sau reprezentanților legali ai acestora pentru studiu numai în arhivă, după identificarea și notarea prenumelui și numelui persoanelor care le solicită, verificându-se actele de identitate, procurile sau delegațiile, precum și integralitatea dosarului la restituire. Personalul arhivei supraveghează studiul dosarelor (art. 19 din Regulament).
O altă parte importantă a procedurii prealabile dezbaterilor o constituie citarea părților, destinată să asigure respectarea principiului dreptului la apărare și al contradictorialității.
În ceea ce privește dovezile de comunicare a procedurii, acestea se primesc direct la arhiva Curții, sub semnătură, după care se atașează la dosar, arhivarul-registrator atestând despre aceasta pe conceptul de citare (art. 16 alin. 4 din Regulament).
Totodată, magistratul-asistent ia măsuri de multiplicare, pentru fiecare dintre judecători, a actului de sesizare, a raportului întocmit în cauză, a fișei dosarului și a punctelor de vedere legal primite în vederea soluționării cauzei. După depunerea raportului, magistratul-asistent asigură, la cerere, consultarea dosarului de către oricare judecător al Curții. Expedierea corespondenței se face numai pe cale oficială, prin poștă, agent sau curier (art. 22 din Regulament).
Magistratul-asistent preia dosarele de la arhivă, prin semnătură în registrul de termene, cu cel puțin 48 de ore înaintea ședinței, după care:
a) întocmește lista dosarelor și dispune ca grefa să o distribuie membrilor Plenului și să o afișeze cu minimum 24 de ore înaintea termenului de dezbateri;
b) verifică dacă au sosit la Curte și s-au atașat la dosar dovezile de înmânare sau de comunicare a citațiilor și a celorlalte acte procedurale, precum și memoriile formulate în apărare, punctele de vedere, actele și relațiile solicitate de președintele Curții ori de judecătorul-raportor;
c) verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare atașate la dosar. Despre neregulile procedurale constatate, magistratul-asistent îl informează, în scris, pe președintele Curții. Verificările menționate se fac și înaintea începerii dezbaterilor (art. 23 din Regulament).
În cadrul compartimentului de arhivă se asigură consultarea dosarelor de către părți sau reprezentanții legali ai acestora. în cauzele care, potrivit legii, se soluționează cu participarea procurorului, acestuia i se comunică, o dată cu înștiințarea, și actul de sesizare a Curții (art. 24 din Regulament).
De asemenea, după deschiderea ședinței de către președintele Curții, dosarele sunt strigate de către magistratul-asistent în ordinea stabilită prin lista de ședință. Președintele, la cererea părților sau din oficiu, poate dispune strigarea unor dosare peste rând sau lăsarea mai la urmă. În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul părților și al celorlalte autorități sau persoane citate, după care referă asupra modului în care s-a efectuat procedura de citare a persoanelor sau a autorităților chemate la proces și, dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de Curte, referă pe scurt asupra obiectului cauzei și stadiului în care se află judecata acesteia. Art. 26 alin. (3) din Regulament precizează că magistratul-asistent aduce la îndeplinire, în fiecare dosar, prevederile art. 56 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv, că în cursul ședinței publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat și sigilat, numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională, precum și toate celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor, iar pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri.
Potrivit art. 27 din Regulament aprodul anunță publicului dm sală intrarea și retragerea Plenului Curții. La intrarea și la retragerea Plenului Culții, publicul se ridică în picioare.
Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăște altfel. Părțile au acces la lucrările dosarului (art. 12 din Legea nr. 47/1992, republicată).
Sintetizând cele arătate, putem reține ca principale caracteristici ale procedurii de control următoarele
a ) este o procedură de drept public, întemeiată pe o competență exclusivă, cu caracter imperativ și care se exercită la sesizare, cu excepția controlului inițiativelor de revizuire a Constituției care se exercită din oficiu;
b ) constituie o procedură specifică, gratuită, cuprinzând două faze succesive, prima cu caracter pregătitor și a doua cu caracter deliberativ, iar în privința excepției de neconstituționalitate, o procedură de contencios constituțional;
Secțiunea 2. Rolul instanțelor de contencios constituțional în Germania.
Instituția Parlamentului are o organizare bicamerală: Bundestag și Bundesrat.
Repartizarea mandatelor se face prin combinarea sistemului reprezentării proporționale cu sistemul de scrutin majoritar („reprezentarea proporțională personalizată”). Cu alte cuvinte, mandatele se atribuie proporțional cu numărul voturilor obținute de fiecare partid (reprezentare proporțională), dar este ales candidatul care a întrunit majoritatea relativă a voturilor.
Potrivit Legii electorale, teritoriul țării este împărțit într-un număr de circumscripții electorale egal cu jumătatea numărului de locuri existente în Cameră, în fiecare dintre ele alegându-se un deputat prin scrutin majoritar. Ca atare, candidatul care obține majoritatea simplă a voturilor este declarat ales.
Cealaltă jumătate a locurilor din Bundestag va fi completată cu candidații aleși, care au fost desemnați pe liste stabilite de partidele politice în fiecare land.
Bundesrat-ul este compus din membri ai guvernelor landurilor pe care acestea îi numesc și îi revocă.
Fiecare Cameră este condusă de un președinte și vicepreședinții asistați de secretari. Președintele Bundestag-ului se alege pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesrat-ului este desemnat anual.
În cadrul Camerelor, se constituie comisii permanente. Bundestag-ul poate institui și comisii de anchetă asupra unor probleme bine determinate.
Pentru examinarea textelor divergente se instituie o comisie comună formată din deputați și membri ai Bundesrat-ului. Aceștia din urmă reprezintă 1/3 din componența nominală a comisiei.
Membrii Bundestag-ului reprezintă întregul popor și se supun, în îndeplinirea mandatului primit, propriei conștiințe. Mandatul primei camere durează 4 ani.
Constituția nu precizează durata mandatului membrilor Bundesrat-ului.
Deputații beneficiază de statutul clasic al parlamentarilor: se bucură de inviolabilitate și iresponsabilitate parlamentară; primesc o indemnizație pentru a fi independenți și din punct de vedere material. în plus, sunt scutiți de obligația de a depune mărturie în ce privește persoanele de la care dețin informații sau despre datele pe care le-au folosit în exercitarea mandatului lor parlamentar.
Potrivit art. 64 din Constituție, un deputat nu poate fi urmărit judiciar sau disciplinar datorită votului său sau unei declarații făcute în Bundestag.
Deputații nu sunt însă exonerați de răspundere juridică pentru injurii defăimătoare. Un deputat nu poate fi tras la răspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviințarea Bundestag-ului, afară numai dacă a fost arestat în flagrant delict sau în ziua următoare comiterii faptei. încuviințarea Bundestag-ului este, de asemenea, necesară pentru orice altă îngrădire a libertății personale a unui deputat sau pentru inițierea unei proceduri judiciare datorate abuzului față de libertatea de exprimare a opiniilor. La cererea Bundestag-ului, urmărirea sau acțiunea penală ori arestarea motivată de abuzarea de către deputat a libertății de exprimare, precum și orice alte îngrădiri ale libertății sale personale sunt suspendate.
Regimul imunității devine operabil din momentul începerii exercitării mandatului și durează pe întreaga durată a legislaturii. în caz de realegere a deputatului în speță, autoritățile competente să exercite urmărirea penală vor declanșa procedura de autorizare a urmăririi, la noul Bundestag. Cererile în materie de imunitate se adresează Președintelui Bundestag-ului, care le transmite spre examinare unor comisii speciale.
În ceea ce privește incompatibilitățile, art. 55 din Constituție stabilește incompatibilitatea mandatului de membru al Bundestag-ului cu demnitatea de Președinte al Republicii. Există, de asemenea, incompatibilitate între funcția de membru al Bundestag-ului și cea de judecător al Tribunalului Constituțional Federal. În schimb, membrii Bundestag-ului pot cumula funcții elective la nivel de comună sau district. Unele landuri recunosc compatibilitatea între funcția de ministru al landului și calitatea de membru al Bundestag-ului, în practică însă, nu se recurge la acest cumul de mandate.
Bundestag-ul a decis că mandatele în cele două camere sunt reciproc incompatibile. De asemenea, Bundesrat-ul consideră că există incompatibilitate între mandatul de membru al Bundestag-ului și cea de membru al unui land. Nici Constituția, nici alte reglementări legale sau regulamentare nu interzic incompatibilitatea între funcția de ministru federal și mandatul de membru al Bundestag-ului. În practică, cele două mandate se cumulează curent.
În privința funcțiilor private, nu există dispoziții care să interzică membrilor Bundestag-ului să exercite în timpul mandatului asemenea funcții. Bundestag-ul a instituit totuși principiul publicității activităților profesionale extraparlamentare. Evident, funcțiile private care contravin eticii parlamentare nu pot fi cumulate. Publicitatea activităților profesionale se extinde și la sumele obținute sau remunerația primită de membrii Bundestag-ului care exercită și asemenea funcții extraparlamentare.
Procesul legislativ se desfășoară paralel în Bundestag și Bundesrat, legea adoptată fiind rezultatul colaborării celor două Adunări parlamentare.
Potrivit Constituției, inițiativa legislativă se poate exercita de Guvernul federal, precum și de membrii Bundestag-ului sau ai Bundesrat-ului.
Guvernul federal definitivează proiectul de lege pregătit de ministerul de specialitate, după care îl înaintează Bundesrat-ului. Depunerea proiectului guvernamental la Biroul Bundesrat-ului are mai mult un caracter protocolar și de informare a Camerei înalte. Depunerea poate fi motivată de asigurarea că proiectul de lege nu afectează caracterul federal al organizării statale sau competențele exclusive ale landurilor.
În termen de cel mult 3 luni de la data când proiectul de lege i-a fost notificat, Bundesrat-ul îl transmite Bundestag-ului pentru inițierea procedurii legislative propriu-zise. Este necesar de reținut că în perioada cât proiectul guvernamental se află în posesia sa, Bundesrat-ul nu îl va examina în detaliu.
Regulamentele celor două Camere legislative prevede trei faze ale procesului legislativ.
În prima fază, proiectul este supus unei examinări formale din partea deputaților. Cu acest prilej se enunță principiile generale ale viitoarei legi. După această primă lectură, proiectul este înaintat unei comisii permanente de specialitate, formate din membrii diferitelor partide reprezentate în Bundestag. În comisie, proiectul este discutat în detaliu, prezentându-se și amendamente. Membrii comisiei votează orice modificare adusă proiectului.
Concluziile dezbaterii și formele definitive ale textelor convenite în comisie se consemnează într-un raport.
În a doua lectură, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu prilejul dezbaterilor, se discută și se votează articol cu articol. În situația în care se consideră că trebuie clarificate alte probleme legate de proiect, acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul.
După adoptare în Bundestag, proiectul este transmis Bundesrat-ului. Camera Superioară poate adopta proiectul în forma aprobată de Bundestag sau poate cere constituirea unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul care i s-a remis. Dacă comisia propune modificarea proiectului, modificările sunt supuse aprobării Bundestag-ului.
După ce comisia și-a prezentat concluziile, Bundesratul are posibilitatea de a se opune proiectului votat de Bundestag. Vetoul Bundesrat-ului poate fi înlăturat dacă proiectul este votat din nou de majoritatea membrilor Bundestag-ului.
În cele din urmă, legea adoptată de ambele Camere în oricare modalitate a procedurii legislative este promulgată de Președintele Republicii.
Rolul legislativ al Bundesrat-ului este în practică foarte limitat. Chiar dreptul de inițiativă legislativă ce i s-a conferit se exercită foarte rar.
Constituția permite delegarea legislativă a Guvernului unui ministru sau guvernator al landurilor, în Legea de autorizare a abilitării se indică conținutul, scopul și circumstanțele delegării.
Conținutul și trăsăturile responsabilității politice a Guvernului sunt determinate de caracterul parlamentar al regimului politic.
Totodată, pentru a se evita folosirea exagerată de către Parlament a instrumentelor sale de control al activității parlamentare, ceea ce ar putea avea ca urmare instabilitatea cabinetelor, în practică s-a optat pentru o anumită „raționalizare” a regimului de control parlamentar.
Nu este vorba însă în acest caz de nicio asemănare cu raționalizarea Parlamentului impusă de Constituantul francez în 1958.
Președintele federal este ales pentru un mandat de 5 ani de către Adunarea Federala, organism compus din membrii Budestag-ului și dintr-un număr de membri egal cu cel al deputaților aleși, potrivit principiului reprezentării proporționale, în adunările reprezentative ale landurilor. Condițiile de eligibilitate ale candidatului sunt următoarele: cetățenia germană și vârsta de 40 ani.
Este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea voturilor membrilor Adunării federale.
Dacă niciunul dintre candidați nu a obținut majoritatea în cursul a două tururi, se organizează un al treilea tur, la care este declarat câștigător cel ce obține majoritatea relativă a voturilor.
Mandatul de președinte nu poate fi reînnoit consecutiv decât o singură dată. Prin Constituție se stabilește incompatibilitatea funcției de președinte federal cu cea de membru al Guvernului sau al unei Camere legislative de la nivel federal și local. De asemenea, președintele federal nu poate exercita o funcție remunerată, nicio meserie sau profesie și nu poate face parte din consiliul de administrație al unei întreprinderi.
În caz de incapacitate a Președintelui federal de a-și exercita funcțiile sau de expirare a mandatului său, prerogativele prezidențiale sunt preluate de președintele Bundesrat-ului.
În regimurile parlamentare, Șeful Statului, învestit cu o parte din puterea executivă, are, prin tradiție, funcții decorative, reala putere executivă fiind exercitată de Primul-ministru. În concordanță cu această tradiție, Președintele federal deține următoarele prerogative:
a) reprezentarea Germaniei pe plan internațional;
b) încheierea tratatelor internaționale;
c) acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici;
d) numirea și revocarea judecătorilor;
e) exercitarea dreptului de grațiere;
f) promulgarea legilor;
g) atribuții în ceea ce privește formarea Guvernului.
Președintele federal nu răspunde, din punct de vedere politic, de actele sale. Pentru a fi valabile, ordonanțele și decretele prezidențiale trebuie să fie contrasemnate de primul-ministru sau de ministrul de resort.
Președintele federal este însă răspunzător pentru încălcarea Constituției sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzație trebuie prezentată de cel puțin 1/4 din membrii oricărei Camere legislative. Decizia de punere sub acuzare trebuie adoptată cu votul a 2/3 din numărul membrilor Camerei în care s-a inițiat procedura.
Competența de a judeca și stabili vinovăția Președintelui este Tribunalul Constituțional Federal. Dacă acest organism constată că președintele este vinovat, poate decide revocarea din funcție a acestuia. Ca o măsură provizorie luată după punerea sub acuzare, Tribunalul poate decide că Președintele federal este în imposibilitate de a-și exercita funcțiile.
Guvernul federal se compune din Cancelarul federal și din miniștri. Constituția prevede o procedură complexă de numire a Primului-ministru, menită să ofere cât mai multe soluții pentru desemnarea în fruntea Guvernului a unei personalități politice și astfel să se evite posibile crize ministeriale. În principiu, Președintele federal propune un candidat care trebuie să întrunească acordul Bundestag- ului. Bundestag-ul va alege Primul-ministru cu majoritatea absolută de voturi, dar fară dezbateri, iar Președintele îl va numi în funcție automat.
În cazul în care cel propus de Președintele federal nu obține majoritatea cerută, Bundestag-ul poate alege pe Cancelar cu o majoritate absolută a membrilor săi, în 14 zile de la primul scrutin. În acest caz, inițiativa de a propune un candidat aparține Bundestag-ului.
Bundestag-ul poate însă să nu recurgă la dreptul său de a desemna și de a alege un candidat la funcția de Cancelar. Într-o asemenea situație, Bundestag-ul va supune din nou la vot propunerea făcută de Președintele federal. Dacă de această dată, candidatul întrunește majoritatea absolută a voturilor, va fi declarat ales, în caz contrar, Președintele dizolvă Bundestag-ul.
Miniștrii federali sunt numiți și revocați de Șeful Statului la cererea Primului – ministru. Constituția nu prevede că membrii Guvernului sau doar o parte din aceștia trebuie să primească învestitura Parlamentului sau să fie responsabili în fața acestuia. Se precizează doar că, la intrarea în funcție, Cancelarul federal și membrii Guvernului depun în fața Bundestag-ului un jurământ.
Așadar, doar Cancelarul federal trebuie să întrunească votul de încredere al Camerei inferioare a Parlamentului.
Potrivit art. 66 din Constituție, cancelarul federal și miniștrii federali nu pot să exercite nicio altă funcție remunerată sau profesie. Totodată, membrii Cabinetului federal nu pot să facă parte, fară aprobarea Bundestag-ului, din conducerea sau din consiliul de administrație al unei societăți care are scopuri lucrative.
În cadrul Guvernului, Cancelarul federal deține o putere considerabilă, fixând liniile directoare ale politicii guvernamentale și asumându-și răspunderea pentru înfăptuirea lor. Cancelarul este principalul factor de decizie politică din sistemul puterii.
Unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de Constituantul din 1949 a fost asigurarea unei stabilități politice necesare reconstrucției țării și realizării consensului național, O asemenea stabilitate presupune instrumente constituționale care să garanteze succesiunea puterii pe calea principiilor democrației parlamentare.
Din această perspectivă, Guvernul, care este reflectarea majorității deținute de un partid în alegerile generale, nu poate fi înlocuit decât pe aceeași cale. Ca atare, Bundestag-ul nu își poate exprima neîncrederea față de Cancelarul federal decât prin alegerea, cu o majoritate absolută, a unui succesor al acestuia și prin cererea adresată Președintelui de a-l elibera din funcție pe cancelarul în cauză.
Președintele are doar un rol formal în acest raport între Parlament și Premier, deoarece va trebui doar să se conformeze cerinței adresate de forul legislativ și să numească un alt Prim-ministru.
Secțiunea 3. Rolul instanțelor de contencios constituțional în Elveția.
Democrația directă este în Elveția nu numai o formă de exercitare a puterii instituționalizată la nivel constituțional, dar, în același timp, reprezintă o stare de spirit.Aceasta, deoarece inițiativa populară și, mai ales, referendumul fac parte din tradiția cantoanelor. În cantoanele Unterwald, Glaris și Appenzell, unele decizii sunt luate în adunări ale cetățenilor (Landsgemeinden) .
Inițiativa populară poate fi definită ca un procedeu al democrației semi-directe, care conferă poporului puterea de a interveni direct în procesul legislativ fie opunându-se sau exprimându-și dezacordul față de o lege adoptată de o adunare legislativă, fie inițiind o propunere legislativă . Referendumul este, de asemenea, o modalitate de manifestare a democrației semi-directe, care constă în exprimarea unui vot popular în legătură cu o anumită decizie adoptată de o autoritate publică sau pe care aceasta intenționează să o ia .
Cât privește inițiativa populară, art. 138 alin. (1) din Constituție prevede că, prin acest procedeu, 100.000 de cetățeni având dreptul de vot, pot propune revizuirea completă a Constituției, practic de a cere adoptarea unei constituții noi.
Inițiativele populare care vizează revizuirea parțială a Constituției pot lua forma unei propuneri făcute în termeni generali, care „sugerează” direcțiile de revizuire sau a unui proiect deja elaborat. Propunerea făcută în termeni generali este supusă dezbaterii și aprobării Adunării federale, care, dacă o aprobă, definitivează procesul de revizuire parțială, în sensul celor sugerate de inițiatori. Revizuirea parțială urmează să fie apoi supusă votului electoratului cantoanelor. În cazul în care Parlamentul federal respinge propunerea de revizuire, aceasta va fi supusă votului popular, în urma căruia se va decide ce curs va lua inițiativa populară. Dacă corpul electoral aprobă inițiativa, respinsă inițial de Adunare, aceasta va elabora proiectul de revizuire cerut.
Toate inițiativele sunt prezentate sub forma unui proiect redactat, supus votului electoratului din cantoane, Adunarea federală recomandând acceptarea sau respingerea acestuia.
Constituția prevede două tipuri de referendum, și anume, un referendum obligatoriu și unul facultativ. Sunt supuse în mod obligatoriu unui referendum la care participă populația și cantoanele:
a) legile de revizuire a Constituției;
b) aderarea la organizații care au ca obiect de activitate realizarea securității colective sau la organisme supranaționale;
c) legile federale cu caracter urgent care nu au o bază constituțională și care au o durată de aplicare ce depășește un an. Aceste legi trebuie să fie supuse votului popular și la nivelul cantoanelor în termen de un an de la adoptarea lor.
Sunt supuse, de asemenea, în mod obligatoriu unui referendum al poporului:
a) inițiativele populare care vizează revizuirea totală a Constituției;
b) inițiativele populare elaborate în termeni generali, care privesc revizuirea parțială a Constituției și care au fost respinse de Adunarea federală;
c) principiul unei revizuiri totale a Constituției, în cazul în care cele două adunări legislative se află în dezacord.
Referendumul facultativ este declanșat la cererea a 50.000 de cetățeni cu drept de vot sau a opt cantoane și poate viza:
a) legile federale;
b) legile federale declarate urgente și a căror aplicare depășește un an;
c) hotărârile luate la nivel federal, în situația în care Constituția sau o lege specială prevede această procedură;
d) tratatele internaționale care se încheie pe o durată nedeterminată și care nu prevăd procedura denunțării, cele care au ca obiect aderarea la o organizație internațională sau cele care antrenează o unificare generală a legislației.
Potrivit art. 142 din Constituție, actele supuse votului poporului sunt acceptate dacă întrunesc votul favorabil al majorității votanților.
Actele supuse referendumului populației și a cantoanelor sunt acceptate dacă se pronunță în acest sens majoritatea votanților și a cantoanelor.
Constituția prevede în art. 137, că partidele politice contribuie la formarea opiniei și a voinței populare. Textul constituțional este destul de lapidar, întrucât nu oferă niciun indiciu privind condițiile de înființare și înregistrare a partidelor politice, precum și restricții de funcționare a acelor formațiuni care, prin program și statut sau prin activitatea pe care o desfășoară, aduc atingere bazelor constituționale ale regimului politic, principiilor statului de drept ori libertăților și drepturilor cetățenești .
Oricum, sistemul politic modem elvețian nu s-ar fi putut forma fără existența partidelor politice. Primele partide au luat ființă în climatul politic generat de adoptarea Constituției din 1848. Cu acest prilej s-a manifestat o mișcare de dreapta, conservatoare, la centru s-a aflat partidul liberal, iar la stânga, mișcarea radicală . La sfârșitul secolului al XIX-lea apare pe scena politică, partidul socialist. Cu toate că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se manifestă mișcări sau curente politice cu diferite orientări doctrinare, nu se poate vorbi în această epocă de existența unor partide politice, cu excepția partidului socialist care a fost creat în 1888. În 1912 este format partidul conservator, iar în anul următor, partidul liberal .
Deși partidele politice au rolul de a intermedia raporturile între corpul electoral și sistemul instituțional de guvernare, nu se poate spune că acestea au un rol de primă importanță în viața publică, ca în alte țări, și aceasta datorită sistemului electoral. Alegerile parlamentare se desfășoară potrivit sistemului reprezentării proporționale introdus în Elveția în 1919 și care a înlocuit scrutinul majoritar, utilizat până atunci, cu două tururi de scrutin.
Alegătorii au un număr de voturi egal cu numărul mandatelor alocate circumscripției electorale. Ei pot vota pentru candidați de pe liste diferite și să cumuleze două voturi pentru același candidat . Slăbiciunea sistemului de partide este pusă în evidență și generată nu numai de sistemul electoral, ci și datorită statutului membrilor Guvernului.
Astfel, consilierii federali sunt aleși de parlament la propunerea grupurilor parlamentare, dar după desemnare, ei devin, practic, independenți față de grupuri, adică față de partide .
Reducerea rolului partidelor politice, analizată, desigur, în raport cu importanța acestora în celelalte țări, este determinată și de recurgerea extinsă la instrumentele democrației directe. În felul acesta, cetățenii intră direct în jocul politic, în procesul decizional, fară a mai apela la partidele politice. În special, referendumul a slăbit funcția partidelor de a reprezenta voința electoratului.
Adunarea federală – Parlamentul elvețian – este compus din două Camere legislative – Consiliul Național și Consiliul Statelor, care au o competență identică. Consiliul Național este compus din 200 de membri, iar Consiliul Statelor din 46 de membri. Membrii Consiliului Statelor, numiți „consilieri de stat” sunt aleși prin scrutin majoritar cu două tururi, în cele mai multe dintre cantoane. Desemnarea consilierilor de stat ține seama de particularitățile și tradițiile fiecăruia dintre cantoane și semi-cantoane.
Ca reprezentantă a poporului și a cantoanelor, Adunarea federală este autoritatea supremă a Confederației, în măsura în care aceasta nu încalcă drepturile poporului și ale cantoanelor.
Constituția a instituit un așa numit regim de adunare, care este specific Elveției și care presupune o preponderență a forului legislativ asupra Consiliului federal, organism care deține puterea executivă. Acest tip de regim politic rezultă, în primul rând, din procedura de desemnare a membrilor Guvernului federal – organism directorial compus din șapte miniștri și care are atribuții reduse, iar în al doilea rând, din faptul că autoritatea supremă în cadrul Confederației este asumată de Adunarea federală. Unii autori consideră, dimpotrivă, că regimul politic elvețian ar trebui clasat printre modelele de separare rigidă a celor trei puteri. S-a avansat chiar aprecierea că între regimul politic elvețian și cel al Statelor Unite ale Americii ar existe asemănări frapante .
Acestea se referă la lipsa responsabilității politice a Guvernului în fața Adunării federale, precum și la imposibilitatea dizolvării acesteia de către puterea executivă, în aceeași opinie se consideră că, datorită caracterului directorial al Guvernului și al separației rigide între puterea legislativă și cea executivă, regimul politic elvețian ar fi un „regim prezidențial colegial”.
Dispunerea celor 200 de mandate pe cantoane ține seama de populația acestora, dar, fiecare canton beneficiază de cel puțin un mandat . în Consiliul Statelor, șase cantoane sunt reprezentate fiecare de către un delegat, restul cantoanelor beneficiind de câte două locuri.
Cele două Camere legislative sunt alese pentru un mandat de patru ani. Camerele se întrunesc în sesiune ordinară de patru ori pe an. O sesiune nu durează mai mult de patru săptămâni . Un sfert din numărul membrilor fiecărei Camere, precum și Consiliul federal pot să solicite convocarea corpurilor legislative în sesiune extraordinară. Camerele sunt conduse de un președinte ales dintre membrii acestora pentru un mandat de un an. De asemenea, este ales pentru același mandat și un vicepreședinte.
Membrii Adunării federale pot forma, potrivit art. 154 din Constituție, grupuri parlamentare care vor prezenta în Camerele legislative programele și interesele partidelor politice care au obținut mandate în Consiliul Național și în Consiliul Statelor în alegerile parlamentare. Datorită sistemului scrutinului pe liste, este firesc ca deputații care au fost aleși pe listele unui anumit partid să se unească într- un grup parlamentar .
În Consiliul Național, grupurile politice poartă denumirea generică de fracțiuni. Grupul independenților îi cuprinde pe acei deputați care au fost aleși pe liste independente . Un grup parlamentar cuprinde cel puțin 5 membri .
Și deputații independenți pot forma un grup dacă se asociază cel puțin cinci deputați care au acest statut.
În Consiliul Național, constituit în urma alegerilor de la 19 octombrie 2003, există cinci grupuri parlamentare, iar în Consiliul Statelor, patru grupuri. în practica parlamentară sunt cazuri când, în constituirea grupurilor, se ține seama și de afinitățile politice ale deputaților, nu numai de apartenența deputaților la partidul pe listele cărora au candidat. Rolul grupurilor constă, în principal, în examinarea problemelor cu care sunt sesizate Camerele, pentru a se susține un punct de vedere unitar în procesul dezbaterii acestora și în momentul exprimării votului.
Fiecare grup informează secretarul general al Adunării federale în legătură cu constituirea sa, precum și cu componența sa numerică și nominală.
De asemenea, se comunică componența biroului de conducere al grupului, precum și numele liderului acestuia.
Noile corpuri legislative, alese în urma alegerilor parlamentare, sunt legal constituite pe data validării a cel puțin două treimi din numărul membrilor acestora. Biroul Consiliului Național este compus din președinte, un vicepreședinte și patru secretari.
Președintele și vicepreședintele sunt aleși la constituirea Consiliului, pentru un mandat de un an. în anul următor, președintele nu poate fi reales sau ales în funcția de vicepreședinte. La rândul său, nici vicepreședintele nu poate fi reales după ce i-a încetat mandatul.
Secretarii sunt aleși în săptămâna în care Consiliul este constituit. în afara celor patru secretari se aleg și patru supleanți ai acestora. La alegerea secretarilor se va ține seama de componența numerică a grupurilor, de reprezentarea grupurilor lingvistice și a regiunilor țării.
Rolul secretarilor constă în stabilirea rezultatului voturilor exprimate în plenul Consiliului. Biroul Consiliului Statelor alege un secretar și un supleant al acestuia pentru un mandat care durează un an. Biroul Consiliului Statelor este compus din președinte, vicepreședinte, secretar și din câte un reprezentant al grupurilor parlamentare.
Președintele conduce dezbaterile Consiliului Național și prezidează biroul și Conferința președinților grupurilor. Conferința președinților de grup este compusă din președintele și vicepreședintele Consiliului Național, precum și din președinții grupurilor parlamentare. Conferința se reunește înaintea fiecărei sesiuni parlamentare. Conferința fixează, de comun acord cu biroul Consiliului Statelor, la începutul fiecărui an de funcționare, datele și durata prealabilă a sesiunilor.
Biroul Consiliului Național, după consultarea grupurilor parlamentare, numește comisiile permanente. Numărul locurilor fiecărei comisii este repartizat între diferitele grupuri parlamentare, proporțional cu numărul membrilor fiecărui grup. Comisiile constituite în Consiliul Național au 25 de membri, iar cele ale Consiliului Statelor au 13 membri. Ședințele comisiilor permanente sunt secrete.
Cele două Camere legislative își pot institui și comisii comune, Camerele putându-și, de asemenea, institui și comisii de anchetă parlamentară.
Consiliul Național și Consiliul Statelor se reunesc în ședință comună pentru realizarea unor atribuții cu caracter electiv, cum ar fi: alegerea membrilor Guvernului federal, a cancelarului Confederației, precum și pentru desemnarea Tribunalului federal.
Mandatul deputaților și al consilierilor de stat are caracter reprezentativ. Deputații reprezintă națiunea, iar membrii Consiliului Statelor reprezintă cantoanele în care au fost aleși. Membrii celor două Consilii beneficiază de independență absolută. în acest sens, art. 161 din Constituție stabilește „interdicția mandatului imperativ”.
Cât privește regimul incompatibilității, art. 144 alin. (1) din Constituție precizează că funcțiile de membru al Consiliului Național, al Consiliului Statelor, al Consiliului federal și de judecător al Tribunalului federal sunt incompatibile. Prin lege specială se stabilesc și alte incompatibilități. Majoritatea parlamentarilor cumulează mandatul cu diferite alte activități profesionale.
Inițiativa legislativă este transmisă comisiei de specialitate însărcinată să redacteze un preaviz pe marginea acesteia. Comisia va remite adunării, într-un termen care expiră la începutul celei de a treia sesiuni parlamentare care urmează, un raport care va cuprinde propunerile sale privind procedura care trebuie să fie parcursă.
Adunarea legislativă va dezbate proiectul de lege potrivit raportului întocmit de comisie. Dezbaterea în plen se desfășoară în două etape. în prima etapă are loc o discuție generală asupra principiilor generale ale reglementării propuse, după care urmează, în a doua etapă, dezbaterea proiectului pe articole. în cazul în care comisia a propus amendamente, acestea se includ în text, dacă sunt votate. Fiecare deputat are dreptul să propună amendamente suplimentare sau să facă sub-amendamente la amendamentele deja avansate. După votarea pe articole a proiectului de lege, urmează exprimarea votului final. Cvorumul legal de ședință este întrunit dacă exprimarea votului final se face în prezența majorității membrilor fiecărei Camere. Deciziile se adoptă cu majoritatea de voturi. În cazul în care proiectul este adoptat de o Cameră se transmite celeilalte în vederea reluării procedurii.
Dacă a doua Cameră adoptă proiectul, dar cu modificări de conținut, se declanșează o procedură specială de mediere a divergențelor de redactare.
Dacă cele două Camere resping proiectul de lege, acesta este scos din evidența Adunării federale.
Unul sau mai mulți parlamentari pot semna o moțiune remisă Consiliului federal, prin care acesta este însărcinat să întocmească un proiect de lege sau de hotărâre vizând o anumită problemă sau să ia o anumită măsură potrivit competenței sale. Moțiunea trebuie aprobată succesiv de ambele Camere pentru a obliga Consiliul federal.
În afară de moțiune, Adunarea federală poate adresa Consiliului o „recomandare” prin care îl invită să adopte o anumită decizie sau să întreprindă o anumită acțiune care aparține competenței sale de reglementare sau unei competențe de natură legislativă, care îi este delegată de Adunare.
Raporturile între Adunarea federală, deținătoarea puterii legislative, și Consiliul federal reflectă specificitatea regimului politic. Regăsim în Constituție trăsături ale regimului parlamentar, cum ar fi alegerea membrilor Consiliului federal de către Adunarea federală, dar și trăsături prezidențiale (neasumarea unei răspunderi politice a Guvernului față de parlament). Ambele organisme, deținătoare fiecare a unui tip de putere (legislativă și executivă), au atribuții distincte pe care le exercită fară a colabora strâns una cu alta.
Formal, Adunarea federală exercită, potrivit art. 169 din Constituție, o „înaltă supraveghere”, de fapt un control asupra Consiliului federal și a administrației federale, precum și a tribunalelor federale și a altor organisme cărora le sunt încredințate sarcini în beneficiul Confederației.
Anual, Consiliul federal depune în fața Adunării federale un raport de gestiune în care se arată modul în care a condus activitatea administrației publice în anul precedent. De asemenea, Adunarea federală poate încredința mandat Consiliului federal, având dreptul, potrivit art. 171 din Constituție, să exercite o influență în domenii importante din sfera de competență a Guvernului federal.
Parlamentarii pot adresa membrilor Consiliului federal întrebări prin care se cer explicații privind diferite aspecte curente ale activității autorității executive. Procedura întrebărilor nu prevede susținerea sau dezvoltarea întrebării, nici dezbateri parlamentare pe marginea acesteia. Răspunsul Consiliului federal poate fi prezentat oral sau transmis în scris . Orice deputat poate cere Consiliului federal explicații privind probleme care interesează Confederația. Parlamentarii pot cere Consiliului federal, prin intermediul unei interpelări, să le furnizeze informații privind evenimente sau probleme care interesează politica internă sau externă.
Dacă interpelarea este declarată urgentă, răspunsul din partea executivului trebuie transmis în cursul aceleiași sesiuni parlamentare. Este posibil să se ceară ca dezvoltarea interpelării și răspunsul la aceasta, să facă obiectul unei dezbateri.
Consiliul federal poate face, el însuși, declarații privind evenimente importante sau probleme privind politica internă sau externă a Confederației. Consiliul federal poate fi însărcinat de Consiliul Național sau de Consiliul Statelor să aprecieze dacă un proiect de lege sau de hotărâre trebuie să-i fie prezentate ori dacă trebuie adoptată o anumită măsură.
Pe aceeași cale, i se poate cere Guvernului să prezinte un raport. Instrumentul prin care se derulează această procedură poartă denumirea de „postulat” și conține, practic, instrumentul din partea parlamentului privind modul în care ar trebui să acționeze în sfera sa de competență . Adunările reprezentative pot institui și comisii de anchetă speciale, care, după efectuarea investigațiilor respective, vor prezenta un raport care va cuprinde concluziile la care s-a ajuns și propuneri corespunzătoare.
Fiecare adunare își instituie comisii de anchetă conform propriului regulament. Comisia de anchetă poate încredința unor subcomisii sarcina să întreprindă anumite cercetări sau investigații. Puterile acordate unei comisii de anchetă sunt foarte extinse.
Formal, Consiliul federal nu este responsabil în fața Adunării federale.
De aceea, Constituția nu prevede posibilitatea revocării mandatului Cabinetului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură. Practic, membrii Guvernului federal nu pot fi revocați din funcție pe durata mandatului .
4. Rolul instanțelor de contencios constituțional în Ungaria.
După căderea regimului comunist, Parlamentul ungar instituia Curtea Constituțională –Alkotmánybírósá – în anul 1989. În art. 32/A din Constituția din octombrie 1989 era reglementată noua instituție a statului și anume, Curtea Constituțională. În data de 23 noiembrie 1989, Parlamentul alegea primii 5 judecători constituționali care și-au început în mod efectiv activitatea la 1 ianuarie 1990. După primele alegeri democratice din 1990, Parlamentul ungar mai desemnează încă 5 judecători ai Curții Constituționale. Curtea Constituțională este organul care asigură supremația normelor constituționale. Legea fundamentală a Ungariei a destinat Curții Constituționale un singur articol, și anume, art. 24, care prezintă succint câteva principii relative la competența Curții, la numirea judecătorilor și a președintelui Curții. Curtea își desfășoară activitatea în baza unei legi proprii de organizare adoptate în 2011. Curtea Constituțională este principalul organism care are ca misiune protejarea legii fundamentale, apărarea statului de drept, a ordinii constituționale și a drepturilor garantate de aceasta, apărarea coerenței sistemului juridic și promovarea principiului separației puterilor în stat.
CONCLUZII
Controlul constituționalității legilor este rezultatul unor realități statale și juridice, dar în același timp el este și garanția unor structuri și principii constituționale. Funcțiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmărindu-se, în principal, garantarea supremației constituției. Aplicarea directă a normelor constituționale la relațiile sociale necesită existența unui mecanism regulator, prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme și trăsătura lor specifică de a avea forță juridică supremă. Această supremație implică și garantarea separației/echilibrului puterilor în stat, precum și protecția drepturilor fundamentale ale omului.
Controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice.
Cauzele apariției unor neconcordanțe între legea ordinară și cea fundamentală trebuie căutate în contradicțiile sociale, în raporturile dintre forțele sociale. În afara acestora au existat și pot exista oriunde puternice contradicții între anumite grupuri care formează guvernanții, pot chiar exista mai multe centre de putere în cadrul unui stat.
Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituția, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor – manifestate în textele constituționale – grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituției.
Cu titlu de exemplu pentru controlul explicit prevăzut în legea fundamentală putem cita Constituția Germaniei, a Italiei, a Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a României.
Suntem în prezența unui control implicit atunci când constituția nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalității. Firesc, atunci când se verifică îndeplinirea condiției de legalitate se verifică și constituționalitatea legii. Ca exemple pentru controlul implicit al constituționalității legilor pot fi aduse cazul SUA sau controlul existent în dreptul românesc în perioadele 1912-1923 și 1944-1965.
Doctrina din dreptul comparat prezintă ca exemplu tipic de organ politico-jurisdicțional Consiliul Constituțional francez. A cesta este alcătuit, pe de o parte din foștii președinți (în viață) ai Franței și, pe de altă parte, din nouă membri desemnați pentru un unic mandat de nouă ani.
Membrii Consiliului Constituțional sunt desemnați astfel: trei de către Președintele republicii, trei de către președintele Adunării naționale și trei de către președintele Senatului. Președintele Consiliului constituțional este numit prin decizie a Președintelui republicii, și are un vot decisiv în caz de partaj.
Există regula că funcția de membru al Consiliului Constituțional este incompatibilă cu cele de membru al guvernului, al parlamentului sau al Consiliului Economic și Social. Trebuie precizat aici că în competența acestui consiliu intră și alte atribuții în afara controlului constituționalității legilor. în practică s-a constatat că membrii Consiliului sunt oameni politici sau juriști (deseori ambele categorii) și aceasta a permis un anumit echilibru între competențe și opinii. În anul 2008 s-a propus schimbarea denumirii în Curte Constituțională, propunere ce n-a avut succes, în schimb s-a introdus procedura excepției de neconstituționalitate. Consiliul nu poate controla legile adoptate prin referendum, deoarece ele emană direct de la popor.
Tribunalul Constituțional din Germania este una dintre cele mai prestigioase instituții de jurisdicție constituțională din spațiul european și cu o tradiție de peste o jumătate de secol. Până în anul 1949, în Germania nu a existat o jurisdicție constituțională cu caracter special. Art. 92 din Constituție a prevăzut Tribunalul Constituțional Federal ca un organism autonom și independent față de toate celelalte autorități publice.
Curtea Constituțională germană nu este un organ politic, ci un veritabil tribunal, dar care, prin structura și atribuțiile sale, este distinct de celelalte instanțe judecătorești. Un text al legii de organizare a Curții Constituționale este deosebit de explicit în determinarea poziției acestei instanțe în sistemul statal german. Potrivit art. 1 din Legea Curții Constituționale federale, aceasta este o curte de justiție a Federației care este autonomă și independentă față de toate celelalte organe constituționale.
Constituția din 18 aprilie 1999 este precedată de un Preambul în care sunt înscrise unele dintre valorile și idealurile democratice specifice constituționalismului european contemporan, și anume, suveranitatea poporului, libertatea, democrația, pacea, solidaritatea națională, respectarea diversităților de orice natură, echitatea, responsabilitatea pentru viitoarele generații. Este interesantă o comparație între conținutul Preambulului noii Constituții și cel al Preambulului Constituției din 1874.
Democrația directă este în Elveția nu numai o formă de exercitare a puterii in- stituționalizată la nivel constituțional, dar, în același timp, reprezintă o stare de spirit.
Constituția prevede în art. 137, că partidele politice contribuie la formarea opiniei și a voinței populare. Textul constituțional este destul de lapidar, întrucât nu oferă niciun indiciu privind condițiile de înființare și înregistrare a partidelor politice, precum și restricții de funcționare a acelor formațiuni care, prin program și statut sau prin activitatea pe care o desfășoară, aduc atingere bazelor constituționale ale regimului politic, principiilor statului de drept ori libertăților și drepturilor cetățenești .
În Consiliul Național, grupurile politice poartă denumirea generică de fracțiuni. Grupul independenților îi cuprinde pe acei deputați care au fost aleși pe liste independente . Un grup parlamentar cuprinde cel puțin 5 membri .
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate :
C. Ionescu, Contencios Constituțional, Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 56.
Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.15, p. 184.
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Tipo, București, 1998, p. 78, p. 186.
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1986.
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses Universitaires de France, Paris, 1975.
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, Ed. Humanitas, București, 1992, p.132.
C.Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan – Ed. All Beck, București, 2003, p. 164, p. 209.
G.Conac, O anterioritate românească – controlul judecătoresc al constituționalității legilor, R.D.Pb nr.1/2001, p. 225.
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a XII-a, vol.II, Ed. C.H. Beck, 2005, București, p. 243
M. Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1974, p. 157.
I. Muraru, M. Constantinescu, E. Simina Tănăsescu, M. Enache, Ghe. lancu, Interpretarea Constituției – doctrină și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p.194, p. 112, p.124.
I. Muraru, M. Mihai, Studii constituționale, Ed. Actami, București 1993, p.259.
Pactet Pierre, Institution politiques. Droit constitutionnel, 16-ème édition, Ed. Armand Colin, Paris, 1997, p. 265.
C.Ionescu, Constituția României. Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, București, 2004, p.176.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ed. a XI-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 78.
Lauvaux Philippe, Les grandes démocraties contemporaines, 3 – ème édition, Presses Universitaires de France, 2004.
Portelli Hugues, Droit Constitutionnel, 3-ème édition, Ed. Dalloz, 1999, p. 210.
M. Prélot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, X-ème édition, Ed. Dalloz, Paris, 1987, p. 491.
Lepădătescu Mircea, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 298.
I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol II, ed. 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 141.
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – Tratat, Ed. Servo-Sat, București, 2003, p. 165, p. 145
Paul Negul, eseu, Curs de drept constituțional român, București, 1927, p.122.
Pactet Pierre – Institution politiques. Droit constitutionnel, 16-ème édition, Ed. Armand Colin, Paris, 1997, p.121.
I.Muraru – Drept constituțional și instituții politice, vol I, Ed. Actami, București, 1995,p.122
I. Muraru, N. M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu, Contencios Constituțional, Ed. Hamangiu, București, 2009, pp. 45, 48.
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses Universitaires de France, Paris, 1975,p.201
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, Ed. Humanitas, București, 1992, p.122
G.Conac, O anterioritate românească – controlul judecătoresc al constituționalității legilor, R.D.Pb nr.1/2001.
C.Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a II a,Ed. All Beck, București, 2008, p.847.
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1986,p.102
Articole si studii de specialitate :
G. Lübbe-Wolff, Raporturile Curții Constituționale cu Parlamentul și Guvernul, Conferința Curților constituționale europene ”Justiția Constituțională: Funcții și raporturile cu celelalte autorități publice”, București, 23-25 mai 2011, p. 2.
Este vorba de Avizul Comisiei Europene pentru democrație prin drept (Comisia de ), nr. 665/2012 din 19 iunie 2012.
Claudia Gilia, “ Curțile Constituționale“ în Dreptul Final, septembrie, 2012, p.
T. Bán, Présentation de de Hongrie, în „Cahiers de Conseil Constitutionnel”, no 13/2003.
Acte normative :
Conform art. 142 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Legea nr. 47/1992 privin organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Art. 143, Titlul V din Constituția României actualizată și republicată în M. Of. Nr.767 din 31 octombrie 2003.
. 64 din Legea 47/ 1992 publicată în M. Of. , Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Art. 64 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că: Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați: a) să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției; b) să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale; c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă; d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel ; f) să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.
Art. 42 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale menționează că: Magistrații-asistenți și ceilalți salariați ai Curții Constituționale răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăție, a dispozițiilor Legii nr. 47/1992 și ale prezentului regulament.
Art. 7 alin. (1) din Legea Curții Constituționale Federale
Secțiunea a 6-a alin. (1) din Legea Curții Constituționale a Ungariei adoptată în 2011, după revizuirea Legii fundamentale a statului ungar.
Secțiunea a 10-a alin. (1) din Legea Curții Constituționale a Ungariei.
Surse Internet :
1.http://www.bundesverfassungsgericht.de/en/organization/procedures.html
2. http://www.ccr.ro/congres/GERMANIA%20ro.pdf
3. http://www.venice.coe.int/docs/2012/CDL-AD(2012)009-f.pdf
4. http://www.mkab.hu/rules/act-on-the-cc.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate :
C. Ionescu, Contencios Constituțional, Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 56.
Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.15, p. 184.
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Tipo, București, 1998, p. 78, p. 186.
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1986.
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses Universitaires de France, Paris, 1975.
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, Ed. Humanitas, București, 1992, p.132.
C.Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan – Ed. All Beck, București, 2003, p. 164, p. 209.
G.Conac, O anterioritate românească – controlul judecătoresc al constituționalității legilor, R.D.Pb nr.1/2001, p. 225.
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a XII-a, vol.II, Ed. C.H. Beck, 2005, București, p. 243
M. Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1974, p. 157.
I. Muraru, M. Constantinescu, E. Simina Tănăsescu, M. Enache, Ghe. lancu, Interpretarea Constituției – doctrină și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p.194, p. 112, p.124.
I. Muraru, M. Mihai, Studii constituționale, Ed. Actami, București 1993, p.259.
Pactet Pierre, Institution politiques. Droit constitutionnel, 16-ème édition, Ed. Armand Colin, Paris, 1997, p. 265.
C.Ionescu, Constituția României. Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, București, 2004, p.176.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ed. a XI-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 78.
Lauvaux Philippe, Les grandes démocraties contemporaines, 3 – ème édition, Presses Universitaires de France, 2004.
Portelli Hugues, Droit Constitutionnel, 3-ème édition, Ed. Dalloz, 1999, p. 210.
M. Prélot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, X-ème édition, Ed. Dalloz, Paris, 1987, p. 491.
Lepădătescu Mircea, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 298.
I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol II, ed. 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 141.
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – Tratat, Ed. Servo-Sat, București, 2003, p. 165, p. 145
Paul Negul, eseu, Curs de drept constituțional român, București, 1927, p.122.
Pactet Pierre – Institution politiques. Droit constitutionnel, 16-ème édition, Ed. Armand Colin, Paris, 1997, p.121.
I.Muraru – Drept constituțional și instituții politice, vol I, Ed. Actami, București, 1995,p.122
I. Muraru, N. M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu, Contencios Constituțional, Ed. Hamangiu, București, 2009, pp. 45, 48.
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses Universitaires de France, Paris, 1975,p.201
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, Ed. Humanitas, București, 1992, p.122
G.Conac, O anterioritate românească – controlul judecătoresc al constituționalității legilor, R.D.Pb nr.1/2001.
C.Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a II a,Ed. All Beck, București, 2008, p.847.
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1986,p.102
Articole si studii de specialitate :
G. Lübbe-Wolff, Raporturile Curții Constituționale cu Parlamentul și Guvernul, Conferința Curților constituționale europene ”Justiția Constituțională: Funcții și raporturile cu celelalte autorități publice”, București, 23-25 mai 2011, p. 2.
Este vorba de Avizul Comisiei Europene pentru democrație prin drept (Comisia de ), nr. 665/2012 din 19 iunie 2012.
Claudia Gilia, “ Curțile Constituționale“ în Dreptul Final, septembrie, 2012, p.
T. Bán, Présentation de de Hongrie, în „Cahiers de Conseil Constitutionnel”, no 13/2003.
Acte normative :
Conform art. 142 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Legea nr. 47/1992 privin organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Art. 143, Titlul V din Constituția României actualizată și republicată în M. Of. Nr.767 din 31 octombrie 2003.
. 64 din Legea 47/ 1992 publicată în M. Of. , Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Art. 64 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că: Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați: a) să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției; b) să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale; c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă; d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel ; f) să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.
Art. 42 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale menționează că: Magistrații-asistenți și ceilalți salariați ai Curții Constituționale răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăție, a dispozițiilor Legii nr. 47/1992 și ale prezentului regulament.
Art. 7 alin. (1) din Legea Curții Constituționale Federale
Secțiunea a 6-a alin. (1) din Legea Curții Constituționale a Ungariei adoptată în 2011, după revizuirea Legii fundamentale a statului ungar.
Secțiunea a 10-a alin. (1) din Legea Curții Constituționale a Ungariei.
Surse Internet :
1.http://www.bundesverfassungsgericht.de/en/organization/procedures.html
2. http://www.ccr.ro/congres/GERMANIA%20ro.pdf
3. http://www.venice.coe.int/docs/2012/CDL-AD(2012)009-f.pdf
4. http://www.mkab.hu/rules/act-on-the-cc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul de Constituionalitate Factor Determinant al Statului de Drept (ID: 127154)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.