.controlul Consiliului Superior al Magistraturii Asupra Activitatii Magistratilor

"Judecata dreapta provine din experienta,

dar experienta provine dintr-un sir lung

de judecati incorecte…"
Aldous Huxley

Sistemul judiciar, ca ansamblu al structurilor organizatorice care concură la înfăptuirea actului de justiție, reprezintă în orice stat democratic o componentă esențială a civilizației și progresului social.

Fără justiție nu poate exista o veritabilă și eficientă democrație, deoarece ea este cea care veghează atât la la apărarea valorilor sociale recunoscute într-o societate democratică, cât și la promovarea și apărarea drepturilor fundamentale ale omului.

Sistemul judiciar la rândul său este format din instanțe și parchete care sunt compuse din magistrați având dreptul de iuris dictio.

Rolul magistratului.

Înțelesul noțiunii de iuris dictio

Conceptul de jurisdicție are multiple accepțiuni.

Două dintre acestea sunt relevante în procesul de înfăptuire a justiției și prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.

Într-o primă accepțiune, termenul de jurisdicție desemnează "puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea legii.

Acesta a și fost sensul pe care l-au promovat juriștii români pentru a desemna jurisdicția. De altfel, însuși termenul la care ne referim provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus (drept) și dicere (a spune, a pronunța), care înseamnă a pronunța dreptul.

Această accepțiune a conceptului de jurisdicție – de totalitate a puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiției – s-a păstrat și în dreptul modern.

Cuvântul jurisdicție vizează, într-o atare viziune, mai degrabă prerogativele și autoritatea conferite unor categorii statale în scopul aplicării legii, mai concret al înfăptuirii justiției. De aceea s-a afirmat, că noțiunea de jurisdicție ca "putere" este insuficientă pentru o calificare corectă a conceptului, căci ea, jurisdicția, este în realitate o "putere – datorie". Într-adevăr, judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci și datoria administrativă de a o înfăptui.

Jurisdicția își are izvorul în suveranitatea statului, care determină organizarea autorităților însărcinate cu administrarea justiției.

De aceea se poate afirma că termenul de putere (cu referire la jurisdicție) nu este opus celui de funcțiune. Acesta din urmă reprezintă un "complex de acte" pe care un organ statal trebuie să le îndeplinească.

Puterea atribuită organelor abilitate cu soluționarea unor conflicte intervenite în viața socială reprezintă mijlocul prin care se realizează funcția de administrare a justiției.

Într-o a doua accepțiune, jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin care statul înfăptuiește justiția.

Constituția și legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la "instanțe" și "tribunale" tocmai în această accepțiune.

Există și autori care desemnează jurisdicția prin totalitatea persoanelor cărora legea le recunoaște "puterea" de a decide asupra litigiilor prin acte având autoritate de lucru judecat.

Această accepțiune a conceptului de jurisdicție prezintă interes teoretic și practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar.

Modalitățile de control între cele trei puteri ale statului

Între activitatea judiciară și cea legislativă există și o interacțiune logică determinată de imperativul unei bune funcționări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei "delimitări" sau "separări" rigide a "puterilor", ci a unei fructuoase colaborări între autoritățile statului.

Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești. Acest control se exercită prin normele stabilite de forul legislativ privitoare la organizarea, la atribuțiile instanțelor și la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar și nu poate constitui în nici un caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată.

Autoritatea judecătorească exercită și ea un control asupra "puterii" legislative, concretizat în competența atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori și deputați, precum și prin interpretarea pe care instanțele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.

În literatura de specialitate, atât de drept procesual civil, cât și de drept administrativ, s-au formulat considerații ample asupra delimitării activității judiciare de activitatea administrativă.

Dreptul modern recunoaște autonomia deplină a activității judiciare față de cea administrativă, prima având ca obiect aplicarea normelor juridice.

Există și o interferență între activitatea judiciară și activitatea administrativă. Ea se concretizează, în primul rând, prin faptul că și autoritățile administrative au competența, în cazurile limitativ prevăzute de lege, de a soluționa unele litigii și de a emite astfel, un act cu caracter jurisdicțional. Pe de altă parte, instanțele judecătorești îndeplinesc și acte care nu au caracter jurisdicțional, constituind simple acte de administrație, deci acte ce prezintă mai degrabă fizionomia actelor administrative.

Autoritatea judecătorească se află într-un raport de "dependență" relativă față de organele administrative. Spunem o "dependență" relativă întrucât în activitatea judiciară judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Astfel, potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr.304/2004, republicată, "Activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat". De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași text: "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite". La rândul său, art. 121 alin. (1) din același act normativ prevede că: "Numărul maxim de posturi pentru instanțe și parchete se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiției și a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii". Mai subliniem că, potrivit art. 122 din Legea nr.304/2004, republicată, statele de funcții și de personal pentru curțile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii și parchete se aprobă cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, prin ordin al ministrului justiției.

Un alt aspect al aceleiași "relative dependențe" rezultă și din împrejurarea că judecătorii și procurorii sunt numiți în funcție de Președintele României. Totuși, o atare "dependență" este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție, iar numirea în funcție a magistraților se face la propunerea aceluiași organ, care este un veritabil "Guvern al magistraturii".

Autoritatea judiciară exercită și ea un control asupra "puterii" executive, control realizat în cadrul procedurii privind soluționarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administrație printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea unor cereri în termenul legal (procedura contenciosului administrativ).

Trebuie adăugat, că acțiunea penală privind membrii Guvernului este dată potrivit legii în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Evoluția istorică a controlului exercitat asupra activității magistraților.

Reglementarea controlului asupra activității magistraților prin prevederile Legii nr.92/1992, pentru organizarea judecătorească.

Prin prevederile Legii nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, au fost stabilite ca instanțe disciplinare, care judecau abaterile comise de magistrați următoarele instituții: Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină a Ministerului Public, Comisia disciplinară a Curții Supreme de Justiție și Curtea Supremă de Justiție.

Consiliul Superior al Magistraturii a îndeplinit, potrivit art.73 lit.d din Legea nr.92/1992, rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. Intra în competența Consiliului, judecarea abaterilor comise de judecătorii de la toate instanțele judecătorești. În conformitate cu dispozițiile art.23 din Regulamentul de funcționare, când își exercita rolul de consiliu de disciplină al magistraților, Consiliul Superior al Magistraturii se reunea la sediul Curții Supreme de Justiție, lucrările fiind prezidate de președintele Curții. În acest caz, convocarea consiliului se făcea de către președintele Curții Supreme de Justiție, care comunica membrilor consiliului și ministrului justiției lista dosarelor.

Comisia de disciplină a Ministerului Public era formată din 5 procurori din Parchetul General, aleși pe 4 ani din membrii acestui parchet. Comisia avea și 3 membri supleanți aleși în aceleași condiții ca și membrii titulari. Membri supleanți îi înlocuiau pe titulari în cazul în care aceștia erau împiedicați să participe la lucrările comisiei. Secretariatul comisiei era asigurat de un procuror desemnat de procurorul general. Comisia era competentă să judece abaterile comise de procurorii de la toate parchetele care compuneau Ministerul Public.

Comisia disciplinară a Curții Supreme de Justiție avea în competență judecarea abaterilor disciplinare săvârșite de magistrații – asistenți. Comisia era formată din 5 judecători ai Curții Supreme de Justiție, aleși pe 4 ani, era prezidată de judecătorul cu cea mai mare vechime în magistratură și avea ca secretar pe primul magistrat-asistent.

Instanța de control judiciar în jurisdicția disciplinară a magistraților o constituia Curtea Supremă de Justiție, în complet de 7 judecători. Acestei instanțe i se puteau adresa contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină a Ministerului Public și Comisia de disciplină a Curții Supreme de Justiție.

Trebuie să facem sublinierea că era singura materie în care o instanță judecătorească din țara noastră funcționa într-un complet format din 7 judecători. Este evident că această compunere era inspirată din reglementarea anterioară acestei legi de organizare a Curții Supreme de Justiție, prin care se stabilea compunerea instanței de judecare a recursului extraordinar declarat împotriva hotărârilor pronunțate de una dintre secțiile Curții.

Procedura cercetării și judecării abaterilor săvârșite de magistrați.

În procedura disciplinară proprie răspunderii magistraților distingem două faze: a) faza cercetării prealabile a abaterii; b) faza judecății.

a) Preluând unul dintre principiile de bază ale procedurii disciplinare stabilite prin Legea nr.l/1970, Legea pentru organizarea judecătorească a statuat prin art.97 că în vederea exercitării acțiunii disciplinare era obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispunea de titularul acestei acțiuni.

Obiectul cercetării prealabile îl constituia stabilirea faptelor imputate și a urmărilor acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției și orice alte date sau fapte concludente pentru cauză.

Cercetarea prealabilă se efectua de judecători sau procurori din Ministerul Justiției, având cel puțin același grad ierarhic cu judecătorul cercetat.

Pentru procurori cercetarea prealabilă se efectua de către procurorii-inspectori din Parchetul General.

Nici Legea pentru organizarea judecătorească și nici Legea Curții Supreme de Justiție nu prevedeau cine efectuează cercetarea prealabilă a abaterilor comise de judecători și de magistrații-asistenți ai Curții.

Având în vedere că în situația acestora, acțiunile disciplinare se exercitau de președintele și, respectiv, vicepreședintele Curtii, și ținând seama de regula menționată mai sus, stabilită prin art.97 din Legea nr.92/1992, rezultă că lor le revenea competența de a desemna persoanele care să efectueze cercetarea prealabilă a abaterilor.

Se înțelege că în situația categoriilor de magistrați menționate, cel careSupreme de Justiție avea în competență judecarea abaterilor disciplinare săvârșite de magistrații – asistenți. Comisia era formată din 5 judecători ai Curții Supreme de Justiție, aleși pe 4 ani, era prezidată de judecătorul cu cea mai mare vechime în magistratură și avea ca secretar pe primul magistrat-asistent.

Instanța de control judiciar în jurisdicția disciplinară a magistraților o constituia Curtea Supremă de Justiție, în complet de 7 judecători. Acestei instanțe i se puteau adresa contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină a Ministerului Public și Comisia de disciplină a Curții Supreme de Justiție.

Trebuie să facem sublinierea că era singura materie în care o instanță judecătorească din țara noastră funcționa într-un complet format din 7 judecători. Este evident că această compunere era inspirată din reglementarea anterioară acestei legi de organizare a Curții Supreme de Justiție, prin care se stabilea compunerea instanței de judecare a recursului extraordinar declarat împotriva hotărârilor pronunțate de una dintre secțiile Curții.

Procedura cercetării și judecării abaterilor săvârșite de magistrați.

În procedura disciplinară proprie răspunderii magistraților distingem două faze: a) faza cercetării prealabile a abaterii; b) faza judecății.

a) Preluând unul dintre principiile de bază ale procedurii disciplinare stabilite prin Legea nr.l/1970, Legea pentru organizarea judecătorească a statuat prin art.97 că în vederea exercitării acțiunii disciplinare era obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispunea de titularul acestei acțiuni.

Obiectul cercetării prealabile îl constituia stabilirea faptelor imputate și a urmărilor acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției și orice alte date sau fapte concludente pentru cauză.

Cercetarea prealabilă se efectua de judecători sau procurori din Ministerul Justiției, având cel puțin același grad ierarhic cu judecătorul cercetat.

Pentru procurori cercetarea prealabilă se efectua de către procurorii-inspectori din Parchetul General.

Nici Legea pentru organizarea judecătorească și nici Legea Curții Supreme de Justiție nu prevedeau cine efectuează cercetarea prealabilă a abaterilor comise de judecători și de magistrații-asistenți ai Curții.

Având în vedere că în situația acestora, acțiunile disciplinare se exercitau de președintele și, respectiv, vicepreședintele Curtii, și ținând seama de regula menționată mai sus, stabilită prin art.97 din Legea nr.92/1992, rezultă că lor le revenea competența de a desemna persoanele care să efectueze cercetarea prealabilă a abaterilor.

Se înțelege că în situația categoriilor de magistrați menționate, cel care făcea cercetarea trebuie să aibă un grad în magistratură cel puțin egal cu magistratul împotriva căruia se exercita acțiunea disciplinară.

În cadrul cercetării prealabile se puteau lua explicații de la orice persoană care putea să dea relații cu privire la abaterea supusă cercetării și se puteau administra orice mijloace legale de probă pentru aflarea adevarului.

Legea nr.92/1992 prevedea expres obligativitatea ascultării magistratului în cauză și verificarea susținerilor pe care acesta le făcea în aparare. Refuzul magistratului de a se prezenta la cercetări se constata prin proces-verbal și nu împiedica finalizarea cercetarii.

Pe baza probelor administrate, titularul acțiunii disciplinare putea dispune clasarea cazului – atunci când se constata că fapta nu a fost săvârșită, că nu constituie abatere sau că magistratul nu este vinovat – ori putea dispune sesizarea instanței disciplinare, dacă erau întrunite condițiile răspunderii magistratului.

Actul, fie de clasare a cazului, fie de sesizare a instanței disciplinare era întotdeauna semnat de titularul acțiunii.

Faza de judecată nu era reglementată în detaliu, decât pentru Consiliul Superior al Magistraturii, prin regulamentul său de funcționare.

Astfel, regulamentul amintit prevedea că la ședințele Consiliului, părțile erau citate cu cel puțin 5 zile libere înainte de data când urma să aibă loc judecata.

Judecătorului împotriva căruia se exercitase acțiunea disciplinara i se comunica, o dată cu citația, o copie a acțiunii introduse de ministrul justiției.

Acțiunea în fața Consiliului era susținută de ministrul justiției sau de un reprezentant desemnat de acesta.

Judecătorul putea cere Consiliului să fie asistat, în cursul judecății, de un magistrat ales de el.

Atât judecătorul supus procedurii disciplinare cât și magistratul care îl asista puteau lua cunoștință de conținutul dosarului și puteau cere probe în apărare.

La rândul său, ministrul justiției sau reprezentantul acestuia aveau dreptul să ia cunoștința de actele de puse în apărare de judecătorul în cauză și să ceară administrarea altor probe.

Sedințele de judecată ale Consiliului Superior al Magistraturii nu erau publice.

Consiliul soluționa acțiunea introdusă de ministrul justiției prin hotărâre motivată, care se comunica părților.

Hotărârile pronunțate se semnau de președintele Curții Supreme de Justiție și de membrii Consiliului care au adoptat-o.

În cazul în care unii membri ai Consiliului făceau opinie separată, aceasta se motiva.

Se poate constata că procedura în fața Consiliului Superior al Magistraturii în calitate de instanta disciplinară, se desfășura pe baza regulilor elementare ale oricărui proces judiciar în care se asigura aflarea adevărului, celeritatea procedurii și dreptul la apărare al celui judecat.

Împotriva sancțiunilor aplicate de oricare dintre instanțele disciplinare arătate, magistratul în cauză sau titularul acțiunii disciplinare puteau să facă contestație în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Contestația se depunea la instanța disciplinară care a dat hotărârea și se judeca de Curtea Suprema de Justiție, în complet de 7 judecători. Hotărârea prin care se soluționa contestația era definitivă.

Nici Legea pentru organizarea judecătorească și nici Legea Curții Supreme de Justiție nu conțineau vreo indicație care să permită încadrarea procesului disciplinar în vreuna din cele două categorii, clasice, ale procesului judiciar.

Nici una din legile amintite nu făceau trimitere, pentru completarea normelor procedurale pe care la instituiau, la Codul de procedură civilă sau la Codul de procedură penală.

În aceste condiții, concluzia care se impune este aceea că procesul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților avea o natură distinctă de celelalte tipuri de proces judiciar.

Hotărârile definitive pronunțate în acest proces nu puteau fi, în consecință, atacate nici cu recurs și nici, pe căi extraordinare de atac, prevăzute de codurile de procedură civilă și penală.

În încheierea acestui capitol, constatăm că reglementarea răspunderii disciplinare a magistraților a urmat prin reglementarea ei conform prevederilor Legii 92/1992 – în ceea ce privește stabilirea abaterilor disciplinare și procedura disciplinară – tradiția constituită prin legile antebelice.

În schimb, reglementarea exercitării acțiunii disciplinare precum și a sancțiunilor au fost în mod vădit influentate de legislația muncii de după 1965.

Astfel, într-o concepție similară cu aceea materializată în art.13 alin.ultim din Legea nr.1/1970, Legea nr.92/1992, pentru organizarea judecătorească, a stabilit în art.96 alin.2 că acțiunea disciplinara împotriva magistratului se exercită în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii acesteia.

Aceste termene se apropie de natura juridică a termenelor de prescripție din dreptul penal și, în consecință, dispozitiile Codului penal privind prescripția răspunderii penale se aplica în mod corespunzator în masura în care nu contrazic natura proprie a raportului de munca.

Reglementarea sancțiunilor disciplinare, de asemenea, se îndepartau în mod vizibil de sistemul tradițional din mai vechile legi de organizare judecatorească.

Astfel, pentru a ne referi doar la ultima lege de organizare judecatoreasca de dinainte de război, cea din anul 1938, vom observa ca aceasta prevedea în art.161 următoarele sanctiuni disciplinare: a) prevenirea: b) mustrarea; c) eliminarea temporară de la înaintare; d) suspendarea pe timp limitat; e) disponibilitatea: f) destituirea.

Sancțiunile instituite prin Legea nr.92/1992, pentru organizarea judecătorească, le reproduceau în cea mai mare parte – în expresie și în substanța – pe cele stabilite prin art.l00 al Codului Muncii din 1973.

Reglementarea controlului asupra activității magistraților în forma inițială a Legii 317/2004

Potrivit art. 45 din Legea nr.317/2004, în forma ei inițială stabilea că acțiunea disciplinară se exercită de:

a) Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justitie pentru președintele, vicepreședintele, judecătorii și magistrați asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și pentru președinții curților de apel;

b) Colegiile de conducere ale curților de apel, pentru judecătorii din cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora;

c) Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru procurorul general, prim-adjunctul și adjuncții acestuia, precum și pentru procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și procurorii generali de pe lângă curțile de apel;

d) Colegiul de conducere al Direcției Naționale Anticorupție, pentru procurorul general, adjuncții acestuia și procurorii Direcției Naționale Anticorupție;

e) Colegiile de conducere ale Parchetelor de pe lângă curțile de apel, pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și al parchetelor din circumscripția acestora.

Exercitarea acțiunii disciplinare și în această rgelementare ca și în cea stabilită prin prevederile Legii nr.92/1992 nu este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile ce se dispune de către titularul acțiunii.

Cercetarea prealabilă se realiza de către judecători desemnați de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, de judecători inspectori din cadrul curților de apel ori, după caz, de procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție sau din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel.

În cadrul cercetării prealabile se stabileau faptele și urmările acestora, împrejurările în care acestea au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției, și orice alte date concludente.

Ancheta administrativă prealabilă implica și ascultarea magistratului în cauză, precum și verificarea susținerilor făcute de el în apărare.

Magistratul cercetat era îndreptățit să ia cunoștință de toate actele cercetării și să solicite probe în apărare. Refuzul magistratului de a face declarații sau de a se prezenta la cercetări nu împiedica finalizarea anchetei administrative. Aceste împrejurări erau constate prin întocmirea unui proces- verbal.

Cercetarea prealabilă a fost prevăzută pentru realizarea asigurării dreptului la apărare, dar și pentru efectuarea unei investigații imparțiale, conforme cu adevărul și pentru înlăturarea oricăror abuzuri. De aceea, neefectuarea cercetării prealabile și neascultarea magistratului în cauză, atrag după sine nulitatea absolută a anchetei administrative.

Legea stabilea și anumite termene pentru exercitarea acțiunii disciplinare. Astfel, acțiunea disciplinară trebuia exercitată în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârșirii abaterii.

Abaterile disciplinare săvârșite de judecători se judecau de către formațiunea alcătuită din 9 judecători, iar cele comise de procurori de formațiunea compusă din 5 procurori.

În cadrul procedurii disciplinare în fața Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea magistratului împotriva căruia se exercita acțiunea disciplinară era obligatorie. Magistratul putea fi reprezentat de un alt magistrat sau putea fi asistat ori reprezentat de un avocat.

Lucrările Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii erau publice, hotărârea pronunțată fiind obligatoriu motivată și cuprinzând, în principal, următoarele:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancțiunii;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de magistrat;

d) sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e) calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanța competentă să judece calea de atac (art. 49 din Legea nr.317/2004).

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 49 din Legea nr.317/2004, republicată, privind Consiliul Superior al Magistraturii, legiuitorul a determinat doar principalele elemente pe care trebuie să le cuprindă hotărârea pronunțată de instanța disciplinară.

Hotărârea se comunica, în scris, magistratului și titularului acțiunii disciplinare (art. 50 din Legea nr. 317/2004).

Legea nr. 317/2004 a instituit și o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în materie disciplinară.

Astfel potrivit art. 50 alin. (2) împotriva hotărârilor pronunțate prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se putea exercita recurs în termen de 15 de zile de la comunicare.

Competența de soluționare a recursului aparținea Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din completul de 9 judecători nu puteau face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii și magistratul sancționat disciplinar.

Recursul era suspensiv de executare, iar hotărârea pronunțată de completul de 9 judecători este irevocabilă [art. 50 alin. (4) din Legea nr. 317/2004].

În cazul în care se dispunea excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmitea Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.

Reglementarea controlului asupra activității magistraților

Noțiuni introductive

În prezent temeiul răspunderii disciplinare îl găsim în prevederile art. 94 din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, care stabilesc următoarele: „…Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal în condițiile legii…”

Din această prevedere a legii rezultă un principiu fundamental al răspunderii magistraților, respectiv acela al legalității răspunderii, ceea ce înseamnă că numai prin prevederile unei legi pot fi determinate formele răspunderii, condițiile acesteia, precum și procedura prin care se va realiza.

În consecință, nu vor putea fi reglementate formele răspunderii magistraților ori procedura prin care aceștia vor fi trași la răspundere disciplinară prin Hotărâri de Guvern, Ordonanțe ale Guvernului sau Ordonanțe de Urgență.

Motivul determinant al existenței acestui principiu constă în salvgardarea principiului independenței de care trebuie să se bucure magistrații în exercitarea funcțiilor lor, independență care în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să echivaleze cu absența oricărei ingerințe în actul de justiție din partea executivului, a celorlalte organe ale administrației publice centrale sau locale sau a altor persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.

Astfel, dacă s-ar permite reglementarea răspunderii disciplinare a magistraților prin diverse acte ale administrației, pe de o parte s-ar crea premisele unei posibile încălcări a principiului separației puterilor în stat, deoarece magistrații ar fi expuși unor sancțiuni sau unor controale dictate și realizate după bunul plac sau interesele unor guvernanți, iar pe de altă parte s-ar oferi posibilitatea existenței unor influențe deoarece judecătorii fiind amenințați cu o posibilă tragere la răspundere în vederea evitării acesteia ar putea da dovadă de lipsă de imparțialitate.

Având în vedere că atât condițiile, cât și procedura de tragere la răspundere disciplinară a magistraților este reglementată de prevederile legii, în cele ce urmează vom cerceta și vom indica care sunt textele legale corespunzătoare și care sunt condițiile de existență a răspunderii magistraților.

Dispozițiile care reglementează controlul Consiliului Superior al Magistraturii asupra activității magistraților.

Temeiul răspunderii disciplinare a magistraților îl găsim în prevederile următoarelor legi care reglementează organizarea judecătorească din România:

Legea nr. 303/2004, republicată, referitore la statutul judecătorilor și procurorilor (republicată în Monitorul Oficial nr. 826/13.09.2005).

Legea 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară (din 28/06/2004 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005).

Legea nr. 317/2004, republicată, referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii (republicată în Monitorul Oficial nr. 826/13.09.2005).

Prevederile acestor acte normative trebuie completate cu prevederile Codului Muncii, ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Astfel, prevederile Codului Muncii constituie dreptul comun în materia răspunderii disciplinare a magistraților, în sensul că în situația în care dispozițiile Legii nr.317/2004, republicată, și ale Legii nr.304/2004, republicată, nu conțin prevederi exprese în legătură cu soluționarea unei probleme legate de răspunderea disciplinară a magistraților, normele de completare ale acestora trebuie căutate în prevederile Codului muncii referitoare la răspunderea disciplinară a salariaților.

În cazul răspunderii disciplinare, dreptul comun va fi reprezentat de prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală, iar în cazul procedurii de tragere la răspundere disciplinară – de prevederile corespunzătoare ale Codului de procedură civilă.

Procedura disciplinară în reglementarea actuală

Noțiuni introductive

În conformitate cu prevederile art. 100 din Legea nr.304/2004, republicată, sancțiunile disciplinare se aplică de Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii care judecă cauza în condițiile legii sale organice.

Sediul materiei este dat de Legea nr.317/2004, republicată, referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, iar procedura aplicării sancțiunilor disciplinare este reglementată de prevederile Secțiunii a-IV-a (cuprinzând articolele 44 -50) privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților.

Astfel prin prevederile acestei secțiuni sunt reglementate următoarele aspecte:

Competența de a soluționa sesizările privind comiterea unor abateri disciplinare și titularul acțiunii disciplinare.

Compunerea instanței care soluționează acțiunea disciplinară.

Aria persoanelor care pot formula o sesizare privind abaterile disciplinare ale magistraților.

Procedura cercetării prealabile conținând: drepturile și obligațiile magistratului cercetat, soluțiile procesuale care sunt emise în cursul acestei proceduri în legătură cu fapta/faptele imputate, termenele în care trebuie finalizată ancheta prealabilă, etc.

Judecata acțiunii de tragere la răspundere disciplinară, conținând: drepturile și obligațiile părților, conținutul hotărârii judecătorești precum și căile de atac împotriva acesteia

În cele ce urmează, vom analiza separat fiecare dintre elementele indicate mai sus încercând în același timp să realizăm o analiză comparativă a acestora cu cele mai importante sisteme de drept continentale.

Înainte de acesta, însă, credem că este nevoie să realizăm o definire a acțiunii disciplinare și să arătăm caracteristicile acesteia.

Definiția și caracterele acțiunii disciplinare

Astfel acțiunea disciplinară o putem defini ca fiind acțiunea prin care conflictul de drept născut prin săvârșirea unei abateri disciplinare este adus în fața unei instanțe în vederea soluționării acesteia și a tragerii la răspundere a magistratului în situația în care se dovedesc elemntele constitutive ale acestei forme de răspundere.

Acțiunea disciplinară are următoarele caracteristici:

Este o acțiune legală – fiind exercitată după o procedură prestabilită expres de lege și de organe ale căror numire și atribuții sunt stabilite expes de lege

Este o acțiune obligatorie – în momentul existenței unei sesizări care oferă indicii temeinice privind săvârșirea unei abateri disciplinare începerea unei cercetări prealabile este obligatorie

Este o acțiune insidisponibilă – odată pornită acesta trebuie să fie finalizată printr-una din soluțiile expres stabilite de lege: clasare sau sesizarea Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii

Este o acțiune personală – poate fi exercitată doar împotriva magistratului care se face vinovat de comiterea abaterii și se stinge odată cu decesul acesteia neputând fi exercitată împotriva moștenitorilor acestuia.

În Franța procesul dsiciplinar este compus din două faze, respective una judiciară în ceea ce privește deciziile luate de către CJS împotriva judecătorilor și una administrativă pentru deciziile luate de către Ministrul Justiției, cu avizul CJS, pentru procurori.

În Italia procedura disciplinară are o natură exclusiv judiciară.

Titularul acțiunii disciplinare

Orice acțiune, indiferent de natura acesteia, respectiv civilă, penală ori disciplinară trebuie să aibă un titular care o formulează și o exercită.

Titularul acțiunii în cazul unei acțiuni disciplinare a magistraților este în conformitate cu prevederile art. 45 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, Comisia de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

Această comisie în cursul unui proces disciplinar are următoarele drepturi principale referitoare la mersul procedurii:

dreptul de a începe o cercetare prealabilă față de un magistrat dacă este sesizat în legătură cu săvârșirea unei abateri disciplinare

dreptul de a soluționa în prealabil acțiunea disciplinară prin darea unei soluții de clasare sau sesizare a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii

să exercite acțiunea disciplinară în fața Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii

În ceea ce privește componența acestei comisii putem constata, că potrivit cu prevederilor art. 45 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, este vorba de un organ colegial format dintr-un membru al Secției de disciplină pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători (în cazul abaterilor săvârșite de judecători) și un membru al Secției de disciplină pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori (în cazul abaterilor săvârșite de procurori).

Membrii comisiilor de disciplină sunt numiți de către Secția disciplinară pentru judecători și Secția disciplinară pentru procurori, cu respectarea următoarelor criterii cumulative stabilite de prevederile art. 45 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată:

beneficiază de un mandat de 1 an,

în cei doi ani consecutivi nu pot fi numiți în comisia de disciplină

în conformitate cu prevederile art. 45 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, nu pot fi numiți în această calitate membrii de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, precum și președintele sau vicepreședintele acestei instituții.

În situația în care nu se respectă prevederile art. 45 al.2 și al 3 din Legea nr.317/2004, republicată, referitoare la condițiile de numire în funcție, credem că sancțiunea aplicabilă în acest caz este nulitatea absolută a actelor de procedură efecetuate în vederea tragerii la răspundere disciplinară a magistratului.

În Franța până în anul 2002, CJS nu avea competența de a se exprima asupra chestiunilor disciplinare decât la inițiativa Ministrului Justiției.

Din anul 2002, acțiunea disciplinară poate fi exercitată și de către conducătorii curților de apel (prim președintele pentru judecători și procurorul general pentru procurori).

În Italia acțiunea disciplinară se promovează de către Ministru sau de către Procurorul General prin intermediul Curții de Casație, în termen de un an de la data luării la cunoștință despre abaterea disciplinară.

Exercitarea acțiunii disciplinare este atribuită exclusiv Procurorului General, chiar și atunci când este inițiată de către Ministru. Exercitarea acțiunii disciplinare se prescrie după un an. În acest răstimp, acuzatul trebuie să fie informat referitor la decretul care stabilește data dezbaterii orale în fața instanței disciplinare.

În Marea Britanie Biroul pentru Plângeri Judiciare, care în prezent face parte din Departamentul Afaceri Constituționale. În baza noilor norme, el va deveni independent din punct de vedere operațional, și va răspunde în fața propriului conducător : Lordul Prim Judecător și Lordul Cancelar.

Modurile de sesizare a Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

Înainte de a începe prezentările legate de modurile de sesizare a Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să arătăm faptul că în conformitate cu prevedrile art. 45 al.4 din Legea nr.317/2004, republicată, vor exista două tipuri de sesizări:

sesizare externă provenită din partea unor terțe persoane

sesizare internă – sesizarea însăși a Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii pe baza datelor pe care acesta le obține din diverse surse de informație

Sesizarea externă

În conformitate cu prevederile art. 97 din Legea nr.304/2004, republicată, coroborate cu prevederile art. 45 al.4 din Legea nr.317/2004, republicată, orice persoană beneficiază de dreptul de a sesiza Comisia de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii în legătură cu:

activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor

încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii

săvârșirea de către magistrați a unor abateri disciplinare

Având în vedere faptul că legea nu distinge în această privință, sesizarea va putea proveni atât din partea unei persoane fizice cât și din partea unei persoane juridice, indifernt dacă acesta din urmă face parte din sectorul public sau privat.

Sesizarea poate fi adresată în conformitate cu prevederile art. 97 al.1 din Legea nr.304/2004, republicată, direct Comisiei de Disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii sau poate fi depusă la conducătorii instanțelor sau Parchetelor în care activează magistratul care este pasibil de tragere la răspundere disciplinară.

Conducătorii instanțelor sau Parchetelor în conformitate cu prevederile art.45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, sunt obligați să transmită Comisiei sesizarea primită în termen de 5 zile de la data înregistrării acesteia fără o proceda la o verificare a legalității sesizării.

În situația în care o sesizare este greșit îndreptată, acesta ajungând la conducătorul unei instanțe sau al unui Parchet, în care nu activează magistratul căreia îi este imputată săvârșirea vreunei abateri disciplinare, conducătorii instanțelor sau a parchetelor trebuie la rândul lor să înainteze Comisiei sesizarea primită în conformitate cu prevederile art. 45 al. 5 din Legea nr.317/2004, republicată, în termen de 5 zile de la înregistrare.

În legătură cu o cerere greșit îndreptată se pune următoarea problemă: ce soluție trebuie să adopte Comisia de Disciplină al Consiliului Superior al Magistraturii în situația în care o persoană adresează, în mod greșit, o sesizare la conducătorii unei instanțe sau al unui Parchet și până la primirea acesteia se împlinește termenul stabilit expres de prevederile art. 46 al. 8 din Legea nr.317/2004, republicată, în ce privește posibilitatea de exercitare a acțiunii disciplinare?

Legiuitorul nu prevede nimic în acest sens, nu stabilește că sesizarea este socotită ca fiind introdusă în termen, în situația în care acesta este înregistrată la Registratura unei instanțe sau a unui Parchet sau că aceasta ar fi socotită ca fiind introdusă în termen în cazul în care în care a fost trimisă recomandat, iar data poștei indică faptul că acesta ar fi fost depus în termen.

În vederea rezolvării acestei probleme în primul rând trebuie să cercetăm natura juridică a termenului stabilit de prevederile art. 45 al.8 din Legea nr.317/2004, republicată , care stabilesc următoarele: „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult 1 an de la data săvârșirii abaterii.”

Astfel, întrebarea care se pune în legătură cu acest termen este următorul: ne aflăm în cazul unui termen de prescripție sau în cazul unei termen de decădere?

Această calificare este cu atât mai importantă cu cât există diferențe de reglementare între cele două termene, respectiv un termen de prescripție poate fi întrerupt prin depunerea cererii chiar la un organ necompetent, dar un termen de decădere curge fără posibilitatea de a fi întrerupt.

După părerea noastră, având în vedere următoarele argumente:

Termenele de prescripție sunt termene extraprocesuale, iar termenele de decădere sunt termene procesuale

Termenele de prescripție reglementează dreptul unei persoane de a sesiza o anumită instanță cu rezolvrea unei probleme juridice, (cu un diferend de drepturi) pe când termenele de decădere stabilesc în vederea soluționării cu celeritate a oricărui proces durata de timp în care una din părți va putea exrcita drepturile sale procesuale

considerăm că termenul stabilit de prevederile art. 48 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, este un termen de prescripție.

În același sens s-a pronunțat și în următoarele spețe.

Astfel, prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.1/2002 s-a concluzionat, că modul în care judecătorul X de la Tribunalul Z a achiziționat un teren extravilan situat în localitatea B și introducerea acestuia în intravilanul localității în vederea eliberării unei autorizații de construcție a creat în jurul judecătorului suspiciunea că a pretins ori a acceptat să-și rezolve problemele personale folosindu-se de calitatea sa de magistrat.

De asemenea, s-a mai reținut că, prin succesiunea de acte de vânzare-cumpărare a unor imobile situate în municipiul C, același judecător sa expus unor comentarii nefavorabile, conduita sa fiind pusă sub semnul întrebării, stabilindu-se în cele din urmă că faptele judecătorului întrunesc elementele constitutive ale unei abateri disciplinare.

Împotriva acestei hotărâri, judecătorul a formulat contestație, invocând excepția prescripției dreptului la acțiune ca urmare a nerespectării termenului de un an prevăzut de lege pentru exercitarea acțiunii disciplinare.

Prin Decizia nr.ll din 10 iunie 2002 pronunțată în dosarul nr.18/2002, Curtea Supremă de Justiție a admis contestația formulată de judecător a desființat hotărâre a atacată și a constatat prescrisă acțiunea disciplinară.

Curtea a reținut că sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii în vederea judecării abaterilor disciplinare săvârșite de judecătorul X a fost făcută la data de 17.10.2001, nota de constatare a abaterilor disciplinare a fost înregistrată la data de 21.09.2001, iar Consiliul a angajat răspunderea pentru faptele săvârșite la 26.05.1994, în noiembrie 1999 și în iulie 2000.

Prin urmare acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării actului de constatare, însă cu depășirea termenului de un an de la data săvârșirii abaterilor disciplinare.

Tot în acest sens poate fi reținută și Hotărârea Comisiei de disciplină a Ministerului Public nr.5/1994, definitivă prin neexercitarea contestației prin care s-a stabilit că deși fapta procurorului, care în perioada 1 iunie 1991-30 septembrie1993, în baza contractului de prestări servicii, a acordat SC"L"SRL., contra plată, consultații juridice, constituie abatere disciplinară, însă împotriva acestuia nu se poate dispune nici o măsură sancționatorie, deoarece au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la termenul de exercitare a acțiunii disciplinare, cauză.

Această concluzie a fost motivată prin faptul că ultimul act al abaterii disciplinare a fost consumat la 30 septembrie 1992,iar sesizarea a fost înregistrată la Comisia de disciplină la 14 martie 1994, cu depășirea termenului de un an prevăzut de lege.

Având în vedere, că am calificat acest termen ca fiind unul de prescripție, considerăm că acesta se va întrerupe și în situația în care sesizarea va fi adresată nu direct Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii, ci conducătorilor instanțelor sau Parchetelor la care activează magistratul presupus ca fiind în culpă în legătură cu săvârșirea unei abateri disciplinare.

Cu toate acestea, de lege ferenda, ar fi binevenită pentru viitor, modificarea legii care să prevadă în mod expres soluția întreruperii termenului de prescripție chiar dacă acesta nu a fost adresat organului competent ori să indice faptul că sesizarea este considerată ca fiind introdusă în termen, în situația în care aceasta a fost trimisă prin poștă recomandat cu confirmare de primire, iar data acesteia ar indica faptul că acesta s-a depus înăuntrul termenului stabilit de art. 45 al.8 din Legea nr.317/2004, republicată.

Dacă se va adopta această reglementare nu se vor mai putea pune în discuție următoarele situații problematice: cum va soluționa Comisia de Disciplină cazul în care sesizarea fiind înregistrată la instanța sau la un Parchet în termenul de prescripție, iar apoi trimis în termenul de 5 zile ajunge la Comisia de Disciplină după împlinirea acesteia, sau dacă în termenul de 5 zile în care se trimite sesizarea se împlinește termenul de prescripție?

Pe de altă parte se pune întrebarea ce se va întâmpla cu conducătorii instanțelor sau Parchetelor din a căror neglijență (nu trimit sesizarea către Comisia de Disciplină în termenul de 5 zile) se împlinește termenul de prescripție; vor putea fi aceste persoane trase în vreun fel la răspundere disciplinară?

La toate acestea întrebări găsim răspunsul în situația în care în viitor se va adopta soluția propusă de noi (întreruperea termenului de prescripție, chiar dacă acesta nu a fost adresat organului competent ori să se indice faptul că, sesizarea este considerată ca fiind introdusă în termen în situația în care aceasta a fost trimisă prin poștă recomandat cu confirmare de primire).

Nici prevederile Legii nr.304/2004, republicată, și nici cele ale Legii nr.317/2004, republicată, nu stabilesc nimic în legătură cu următoarele aspecte:

Denumirea sesizării: plângere sau denunț

forma pe care trebuie să aibă sesizarea: scrisă sau vebală

conținutul sesizării

După părearea noastră sesizarea Comisiei de Disciplină nu se poate realiza decât în formă scrisă.

Argumentele în acest sens sunt următoarele:

prevederile art. 48 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, vorbesc de o sesizare greșit îndreptată, dar care la rândul ei trebuie să fie anterior înregistrată la Registratura unei instanțe sau a Parchetului căreia îi este adresată. Înregistrarea trebuie întotdeauna precedată de primirea unei scrisori conținând sesizarea sau de prezentarea persoanei care face denunțul la registratura instanței sau parchetului și astfel chiar dacă acesta la început ia forma unei prezentări verbale a situației de fapt, cele relatate trebuie să fie înregistrate într-un proces-verbal întocmit cu această ocazie

în consecință, conducătorul instanței sau al Pparchetului va primi sesizarea în formă scrisă indiferent dacă acesta ia forma unei scrisori sau a unui proces-verbal, sesizare pe care acesta o va trimite mai departe în acest mod organelor disciplinare competente

modalitatea de sesizare este aceeași și în cazul în care este sesizată direct Comisia de Disciplină a Consiliului Suoperior al Magistraturii

În ceea ce privește denumirea pe care o va putea primi sesizarea credem că este binevenită realizarea unei distincții.

Astfel în situația în care prin săvârșirea unei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr.304/2004, republicată, este prejudiciată în drepturile sale o persoană (indifernt dacă acesta este o persoană fizică sau juridică) care sesizează organele competente pentru verificarea existenței condițiilor tragerii la răspundere disciplinară, credem că sesizarea ar trebui să aibă denumirea de plângere.

În situația în care însă comiterea abaterii disciplinare ar fi adusă la cunoștința organelor competente de a efectua cercetarea prealabilă de către o persoană care nu este direct vătămată de abatere însă a aflat de săvârșirea ei, sesizarea ar putea fi denumită denunț.

Sesizarea în ambele ei forme, aceea de plângere sau de denunț ar trebui să conțină în mod obligatoriu următoarele elemente:

identificarea persoanei care face sesizarea

descrierea abaterilor disciplinare săvârșite

indicarea magistratului care a comis abaterile în cauză cu indicarea instanței sau a parchetului din care face parte

indicarea mijloacelor de dovadă în legătură cu săvârșirea abaterii disciplinare: martori, înregistrări audio-video, înscrisuri, etc

semnătura persoanei care face sesizarea

Sesizarea din oficiu a Comisiei de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii

Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii poate acționa nu numai pe baza unei sesizări, ci în conformitate cu prevederile art. 48 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, și pe baza unei sesizări din oficiu în situația în care pe orice cale intră în posesia unor dovezi care oferă indicii temeinice privind săvârșirea de către un magistrat a unei abateri disciplinare.

Credem că o sesizare nesemnată și/sau care nu menționează identitatea persoanei de la care provine acesta (denunț anonim) poate da loc la o sesizare din oficiu în cazul în care din conținutul acesteia (însoțit eventual și de mijloace de probă) ar rezulta existența unor indicii temeinice privind comiterea unei abateri disciplinare.

Efectele sesizării. Începerea cercetării prealabile. Dispoziția de începere a cercetării prealabile

După primirea sesizării, în cazul în care se constată existența unor indicii temeinice, în conformitate cu prevederile art. 46 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, este obligatorie pornirea de către Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii a unei cercetări prealabile.

Astfel, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.3/1997 s-a concluzionat că cercetarea prealabilă este obligatorie și că nerespectarea dispozițiilor imperative privind efectuarea acesteia are ca efect nulitatea sesizării cu consecința respingerii acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui judecător de la un anumit Tribunal pentru săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei sau probității profesionale a magistratului.

Articolul 46 al. 1 din Legea nr.317/2004, republicată, stabilește doar obligația efectuării cercetării prealabile „…în vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de titularul acestei acțiuni…”, însă nu determină actul procesual prin care se realizezază acesta și nici conținutul ei.

Existența unui act scris care să marcheze acest moment este o necesitate cu atât mai stringentă cu cât începerea cercetării prealabile reprezintă momentul în care începe procedura disciplinară conținând drepturi și obligații specifice participanților la acest proces.

Considerăm că în funcție de modul de sesizare, intern sau extern ar trebui să se facă o distincție între actele de dispoziție ale Comisiei.

Astfel în situația în care Comisia de Disciplină este sesizată de terțe persoane, actul prin care ar trebui marcat începerea procedurii disciplinare credem că ar trebui să constea într-o rezoluție sau ordonanță conținând următoarele elemente:

data și locul încheierii;

indicarea magistratului față de care a fost începută cercetarea prealabilă;

descrierea faptei ilicite (a abaterii comise);

indicarea cazului din art.99 din Legea nr.303/2004, republicată, în care abaterea comisă se încadrează;

semnăturile membrilor Comisiei de Disciplină care au luat această măsură.

În situația în care Comisia de Disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii este sesizează din oficiu, credem că aceasta ar trebui să încheie un proces verbal prin care să dispună începerea cercetării prealabile având același conținut ca rezoluția sau ordonanța.

În vederea exercitării dreptului la un proces echitabil și acordării magistratului cercetat a dreptului de a putea realizarea o apărăre efectivă, credem că ar fi utilă stabilirea în textul legii a dreptului acesteia de a-i fi adusă la cunoștință începerea cercetării prealabile.

În sprijinul acestei soluții putem invoca următoarele argumente:

atât dreptul la un proces echitabil presupunând egalitatea armelor cât și dreptul la apărare sunt cuprinse în prevederile art.6 al. 1-3 C.E.D.O. care au un efect direct în dreptul român și au un caracter prioritar față de reglementările interne.

egalitatea armelor presupune punerea părților respectiv a acuzării și a apărării pe același plan. Acest deziderat nu se poate realiza în situația în care doar acuzarea cunoaște începutul procesului iar apărarea rămâne în necunoștință de cauză după bunul plac al organelor de anchetă.

realizarea unei apărări efective presupune acordarea unui termen suficient pentru pregătirea acesteia. Având în vedere termenul relativ scurt în care trebuie să se finalizeze cercetarea prealabilă (maximum 60 de zile cu posibilitatea prelungirii acesteia cu încă 30 de zile în cazul unei necesități de completare a cercetării) ar fi binevenită încunoștințarea magistratului în legătură cu începerea împotriva sa a unei proceduri disciplinare în vederea acordării posibilității de a-și pregăti apărarea.

chiar dacă magistratul cercetat beneficiază în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, de dreptul de a cunoaște în întregime și în orice moment dosarul, acest drept acordat în vederea pregătirii apărării devine iluzorie în situația în care acesta nu este înștiințat din timp în legătură cu începerea cercetării prealabile.

nici măcar necesitatea ascultării magistratului cercetat în cursul cercetării prealabile, nu reprezintă exercitarea dreptului la apărare, în situația în care acest moment se situează undeva la sfârșitul cercetării prealabile.

Având în vedere importanța deosebită pe care o prezintă principiul imparțialității în soluționarea unei cauze, sunt necesare unele precizări referitoare la acest principiu care au fost statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pornind de la prevederile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care prevede că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale ,de către o instanță independentă și imparțiaIă … " .

În jurisprudența Comisiei și a Curții Europene, independența și imparțialitatea se găsesc în strânsă legătură, astfel încât adesea o instanță care nu oferă suficiente garanții de independență nu va putea fi considerată nici imparțială.

Lipsa prejudecăților și atitudinea nepărtinitoare sunt elementele definitorii ale imparțialității.

Existența imparțialității în sensul art.6 paragraf 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privința .

Conform demersului subiectiv, imparțialitatea se prezumă până la proba contrarie, atitudine a părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuind dovedită.

În ceea ce privește demersul obiectiv Curtea a statuat că "ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului și, în primul rând, acuzatului într-un proces penal", iar faptul că un judecător a mai participat la soluționarea cauzei și într-o fază anterioară,nu constituie în sine o încălcare a Convenției; determinante sunt întinderea și natura deciziilor pe care le-a luat.

În aplicarea acestui test, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă dar nu decisivă, esențial este ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, iar dacă există o îndoială rezonabilă, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie să se retragă de la judecarea cauzei.

Tot astfel, într-o altă cauză, CEDO a statuat că dacă aparențele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă justificată în mod obiectiv ,cu privie la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței judecătorești ,atunci dreptul la un proces echitabil nu este respectat.

Scopurile și obiectivele cercetării prealabile

Art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, stabilește scopurile și obiectivele unei cercetări prealabile începute.

Astfel conform acestui text de lege în cadrul acestei faze a procesului disciplinar trebuie să fie stabilite următoarele:

existența/inexistența abaterilor comise de magistrați.

urmările abaterilor săvârșite.

împrejurările în care acestea au fost săvârșite.

orice date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției.

În consecință, faza cercetării prealabile are drept scop și obiect, strângerea probelor necesare pentru a se verifica existența laturii obiective (fapta, urmările faptei și raportul de cauzalitate dintre cele două) și a laturii subiective în cazul unei abateri disciplinare și astfel lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Cu toate că art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, nu prevede în mod expres, considerăm că organele care efectuează cercetarea prealabilă trebuie să manifeste rol activ și să strângă probe nu numai în sensul confirmării vinovăției magistratului ci și în sensul dovedirii nevinovăției acestuia.

Doar în situația în care se respectă acest principiu cauza va putea fi lămurită sub toate aspectele ei.

Competența de efectuare a cercetării prealabile

Competența de a efectua strângerea probelor necesare pentru dovedirea existenței abaterii, a urmării periculoase precum și a vinovăției/nevinovăției magistratului îi revine conform prevederilor art. 46 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, unui inspector din cadrul Serviciului de Inspecție Judiciară pentru judecători și unui inspector din cadrul Serviciului de Inspecție Judiciară pentru procurori.

Înainte de trece mai departe, considerăm utilă realizarea unei distincții între competența Comisiei de Disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și competența inspectorilor din cadrul serviciului de inspecție judiciară în ce privește actele de procedură pe care aceste organe le pot întocmi.

Pentru a identifica diferențele de competență trebuie să arătăm în primul rând diferențele care există între actele procesuale și actele procedurale.

Astfel prin actele procesuale organele care efectuează cercetarea prealabilă dispun asupra mersului procesului, iar prin actele procedurale sunt aduse la îndeplinire actele procesuale.

Astfel fac parte din categoria actelor procesuale:

dispunerea începerii cercetării prealabile

dispunerea clasării

dispunerea sesizării Secției Consiliului Superior al Magistraturii în vederea judecării acțiunii disciplinare

Aceste acte procesuale îi revin în competența exclusivă Comisiei de Disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii astfel:

dispunerea începerii cercetării prealabile (art. 46 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată).

dispunerea clasării (art. 46 al.6 din Legea nr.317/2004, republicată).

dispunerea sesizării Secției Consiliului Superior al Magistraturii în vederea judecării acțiunii disciplinare (art. 46 al.7 din Legea nr.317/2004, republicată).

Actele procedurale având ca scop strângerea probelor necesare punerii în mișcare a acțiunii disciplinare sau pentrua a se da o soluție de clasare sunt efectuate de către inspectorii din cadrul Serviciului de inspecție Judiciară.

Chiar dacă legea nu prevede nimic în acest sens credem că în acest caz nu acționează regula cine poate mai mult poate și mai puțin, ci este vorba de competențe exclusive și bine delimitate a celor două organe.

Mijloace de probă care pot fi administrate în cursul cercetării prealabile

În ce privește mijloacele de probă care pot fi administrate cu ocazia cercetării prealabile credem că acestea trebuie să îndeplinească următoarele 4 criterii:

să fie legale – să fie prevăzute de lege.

verosimile – să fie credibile.

pertinente – să aiba legătură cu cauza suspusă judecății.

concludente – să ajute în mod concret la soluționarea cauzei.

În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite credem că vor putea fi administrate în cursul unui proces disciplinar toate mijloacele de probă prevăzute de Codul civil și Cdul de procedură civilă, respectiv: martori, înscrisuri, expertize, sau interogatorii.

În ce privește înregistrările audio-video ca mijloace de probă considerăm că trebuie să facem aici câteva considerații.

Astfel o primă observație este aceea că aceste mijloace de probă nu sunt reglementate în mod expres de prevederile Codului civil sau ale Codului de procedură civilă, ceea ce ar atrage respingerea acestora ca probe nelegale.

Cu toate acestea credem că în situația în care acestea există pot fi valorificate ca mijloace de probă, nu însă în materialitatea lor de înregistrări, ci vor putea constitui mijloace de probă înscrisurile (procesele verbale) care se întocmesc ca urmare a ascultării sau vizionării lor de către inspectorul care efectuează cercetarea prealabilă.

Totodată trebuie să realizăm aici o distincție între acele înregistrări audio-video care au fost efectuate cu consimțământul magistratului și cele care nu au îndeplinesc această condiție.

Astfel acele înregistrări care au fost făcute cu consimțământul magistratului (cum ar fi de exemplu cele făcute în timp ce acesta participa la o ședință de judecată sau cele realizate cu ocazia unui clip publicitar în care magistratul are un rol, etc.) pot fi folosite ca mijloace de probă fără a putea fi supuse unor condiții în plus față de cele stabilite de exercitarea dreptului la apărare.

În ce privește însă înregistrările audio și video care nu sunt obținute cu consimțământul magistratul credem că în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens care să stabilească condițiile în care acestea pot fi realizate, nu pot fi utilizate ca mijloace de probă într-un proces disciplinar.

Totuși în situația în care acestea sunt obținute într-un proces penal cu respectarea garanțiilor stabilite de prevederile art.911-916 C.p.p, considerăm că acestea vor putea fi folosite și într-un proces disciplinar care are ca izvor infracțiunea săvârșită.

Din păcate prevederile legii nu conțin reglementări referitoare la următoarele probleme:

care este organul (comisia de disciplină sau inspectorul) care se pronunță asupra admisibilității probelor.

care este actul prin care organul admite administrarea probei în cauză.

care sunt modalitățile de administrare și de înregistrare la dosar a mijloacelor de probă.

Totodată trebuie să subliniem faptul că nu există o reglementare privind procedura pe care ar trebui să o urmeze, în mod obligatoriu, inspectorii judiciari în desfășurarea cercetării prealabile, acesta având un curs stabilit în funcție de natura abaterii săvârșite.

Mijloacele de exercitare a dreptului la apărare a magistratului cercetat

Singurul mijloc de probă care trebuie administrat în mod obligatoriu în cursul cercetării prealabile este ascultarea magistratului, conform prevederilor art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată,.

Administrarea obligatorie a acestui mijloc de probă este justificat de faptul că acesta reprezintă un mijloc de exercitarea a dreptului la apărare prin care magistratul cercetat poate să prezinte din punctul său de vedere atât fapta cât și împrejurările în care acesta fost săvârșită, poate formula apărări de fond sau de procedură legate de învinuirea ce i se aduce și pe de altă parte poate solicita administrarea unor probe în apărare.

În situația în care judecătorul cerecetat solicită administrarea anumitor probe în apărare sau invocă anumite apărări de fond, verificarea apărărilor, a concludenței și pertinenței probelor solicitate este obligatorie în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată.

Această prevedere a legii este binevenită având în vedere prevederile direct aplicabile ale art. 6 C.E.D.O. referitoare la judecarea oricărei pricini în mod echitabil având asigurată egalitatea armelor și exercitarea în condiții corespunzătoare ale dreptului de apărare.

O altă regulă prin care s-a realizat corelarea prevederilor Legii nr.317/2004, republicată, cu prevederile art. 6 CEDO referitoare la prezumția de nevinovăție și exercitatea dreptului la apărare constă în consacrarea expresă a dreptului de tăcere în favoarea magistratului cercetat.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, magistratul care este cercetat va putea refuza darea unei declarații legate de învinuirea care se aduce, fapt ce se va constata prin încheierea unui proces-verbal de către inspectorul judiciar care efectuează cercetarea prealabilă.

Cu toate că magistratul cercetat beneficiază de dreptul la tăcere, acesta în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, nu va putea împiedica continuarea cercetării prealabile, deoarece acesta trebuie să fie caracterizată prin operativitate și celeritate.

Judecătorul cercetat va putea să revină oricând în cursul cercetării prealabile asupra acestei atitudini și va putea da o declarație prin care să indice datele și circumstanțele în care fapta a fost săvârșită, ori să solicite verificarea unor apărări de fond sau administrarea oricărei probe concludente și pertinente în apărarea sa.

În situația în care anterior a mai dat declarații și vrea să revină asupra acestora va putea realiza oricând acest lucru, în cursul cercetării prealabile, indicând în noua sa declarație motivele pentru care între declarațiile date există diferențe.

În final trebuie să aratăm faptul că nimic nu-l împiedică pe magistratul cercetat să se înfățișeze oricând în cursul cercetării prealabile în fața inspectorului și să solicite verificarea unor apărări de fond noi, neinvocate prin declarațiile date anterior ori să pretindă verificarea pertinenței și conludenței unor noi mijloace de probă care nu găsesc în dosar.

În toate aceste cazuri inspectorii judiciar sunt obligați în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, să dea curs acestor solicitări, deoarce toate acestea reprezintă un mijloc adecvat de exercitare a dreptului la apărare și al egalității armelor așa cum este acest stabilit de prevederile art. 6 al 1-3 din CEDO.

Un alt mijloc de apărare pus la dispoziția magistratului cercetat este acela de a cunoaște în tot cursul cercetării prealabile nu numai învinuirea care i se aduce, ci în conformitate cu prevederile art. 46 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată întregul conținut al dosarului.

În Italia magistratul are dreptul de a fi prevenit, sub sancțiunea nulității actelor efectuate fără avertisment prealabil, referitor la inițierea procedurii disciplinare, cu specificarea acuzațiilor care i se aduc.

Cu excepția a câteva diferențe specifice, procedura disciplinară este cea prevăzută de codul de procedură penală din 1930 care reglementează procesul de tip inchizitorial.

Codul din 1930, înlocuit de codul penal din 1989 care prevede un proces de tip acuzator, a rămas în vigoare numai în ceea ce privește procedura disciplinară referitoare la judecători.

Magistratul nu poate face obiectul unei hotărâri a secției disciplinare decât dacă a fost audiat în prealabil asupra faptelor contestate.

Este prevăzută suspendarea preventivă din funcție sau a salariului, care este obligatorie ( în cazul arestării sau altor precauții penale individuale), sau opțională.

Această măsură poate fi luată numai după audierea magistratului de către secția disciplinară.

Magistratul se poate apăra singur sau printr-un alt judecător ( care poate fi și un judecător pensionat) sau un avocat.

Sentința pronunțată de secția disciplinară poate fi atacată la secțiile unite ale curții de casație, din motivele prevăzute de codul de procedură civilă ( încălcarea normelor procedurale sau materiale, motive insuficiente sau contradictorii

În Marea Britanie judecătorul acuzat de săvârșirea unei abateri disciplinare este informat referitor la acțiunea inițiată împotriva sa, precum și referitor la întreaga procedură ce urmează.

Înainte de a-și prezenta raportul Lordului Prim Judecător, judecătorul numit să efectueze ancheta/cercetările trebuie să îi arate raportul judecătorului acuzat iar acesta poate depune contestație la Organul de Revizuire.

În Franța ca și în România este obligatorie efectuarea unei anchete prealabile, fază a procesului disiciplinar care precedă audierea de către CJS.

Ancheta prealabilă este solicitată de către Ministerul Justiției, și încredințată inspectoratului general pentru servicii judiciare.

Această anchetă nu este reglementată de nici un text, deși ea trebuie să se conformeze principiilor generale, care constituie garanții pentru judecător.

În această fază, judecătorul nu este asistat de un avocat și nu are dreptul de a administra probe în apărarea sa.

O dată ce Ministrul Justiției sau Președintele unei instanțe a inițiat acțiunea disciplinară, președintele colegiului disciplinar numește pe un membru al colegiului care efectuează ancheta și joacă rolul de purtător de cuvânt.

Din acest moment, judecătorul acuzat are dreptul să se apere (audieri cu purtătorul de cuvânt, asistența unui expert juridic sau a unui coleg, administrarea de probe, etc.).

În faza de audiere a acțiunii disciplinare, judecătorul cercetat are acces la propriul dosar, are dreptul să administreze probe și să consulte raportul purtătorului de cuvânt, are dreptul să fie asistat de un avocat sau de un coleg.

Audierea are loc în ședință publică.

Sentința se pronunță de către colegiul disciplinar care are competența pentru judecători, judecătorul este informat despre sentință și are dreptul să o atace la Consiliul de Stat.

Opinia formată pentru procurorii publici se trimite ministrului care stabilește sancțiunea.

Judecătorul este apoi informat referitor la decizie și poate contesta decizia ministrului la consiliul de stat.

Durata cercetării prealabile. Completarea cercetării prealabile

Cercetarea prealabilă nu poate avea o durată nedeterminată în timp deoarece nu se poate păstra incertitudinea asupra situației magistratului pe o perioadă îndelungată de timp.

Astfel în conformitate cu prevederile art. 46 al. 4 din Legea nr.317/2004, republicată, cercetarea preliminară este limitată în timp, inspectorul judiciar competent fiind obligat să finalizeze cercetările în termen de 60 de zile de la data începerii acesteia și să prezinte rezultate anchetei Comisiei de Disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 60 de zile, având în vedere că acesta este un termen procedural prin care se reglementează dreptul Comisiei de Disciplină din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii de a exercita cercetarea prealabilă, credem că nu poate fi vorba decât de un termen de decădere.

Această concluzie este întărită și de prevederile art. 46 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, care stabilesc că, în mod excepțional termenul de 60 de zile poate fi prelungit, în situația în care Comisia de Disciplină consideră că se impun verificări suplimentare în cauză.

În acest caz, în conformitate cu prevederile art. 45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, comisia va putea prelungi motivat termenul necesar pentru finalizarea și/sau completarea cercetării prealabile cu încă 30 de zile.

În același sens s-a pronunțat și Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest sens, prin Hotărârea nr. 3 din 20.06.2001, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii în Dosarul nr.2/2001, a fost admisă excepția tardivității efectuării cercetării prealabile invocată de judecătorul X de la Judecătoria Z și a fost respinsă acțiunea disciplinară promovată împotriva acestuia pentru săvârșirea unor fapte de natură a aduce atingere onoarei și probității sale profesionale.

Consiliul a reținut că cercetarea prealabilă s-a realizat într-o perioadă ce a depășit termenul de decădere de 60 de zile acesta fiind un termen imperativ, în care trebuia îndeplinit actul procedural, decăderea operând de drept, nefiind lăsată la aprecierea instanței.

Făcând aplicarea art.103 alin. 1 din C.proc. civ., Consiliul a afirmat că decăderea are ca effect, stingerea completă a dreptului de a exercita calea de atac ori de a îndeplinii orice alt act procedural înăuntrul termenului în care trebuia exercitată calea de atac sau îndeplinit actul procedural, partea astfel decăzută nemaiputând să-și exercite niciodată dreptul, iar, în cazul în care l-a exercitat totuși după împlinirea termenului, actul este lovit de nulitate, neavând nici un efect, ca și cum nici n-ar fi fost exercitat.

Astfel, în cauză operase decăderea din dreptul de a se mai efectua cercetarea prealabilă, îndeplinirea acestui act după împlinirea termenului imperativ de 60 de zile fiind lovită de nulitate.

Însă nulitatea cercetării prealabile a afectat și valabilitatea actului procedural prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost sesizat cu acțiunea disciplinară, operând și decăderea din dreptul de a sesiza acest organ ca instanță disciplinară .

În consecință, în situația în care de la data începerii cercetării prealabile au trecut mai mult de 60 de zile, iar inspectorul judiciar nu prezintă Comisiei de Disciplină un raport asupra cauzei prin care să supună examinării acesteia una din soluțiile posibile (clasarea sau sesizarea secțiilor Consiliului Superior al Magsitraturii) intervine decăderea din dreptul de a prezenta raportul.

Comisia de Disciplină neputând lua o decizie asupra cauzei în lipsa acestui raport va trebui să dea o soluție prin care să constate decăderea.

Având în vedere faptul că această situație nu este reglementată în mod expres de lege credem că în lipsa unei asemenea prevederi, singura soluție posibilă, de lege lata, ar fi în conformitate cu prevederile art. 46 al.6 din Legea nr.317/2004, republicată, și folosindu-ne de o interpretare largă a sintagmei, darea unei soluții de clasare a cazului.

Soluțiile procesuale ale Comisiei de Disiciplină în ceea ce privește soluționarea acțiunii disciplinare.

Din păcate, legat de această problemă trebuie să constatăm faptul că legiuitorul nu reglementează câteva aspecte deosebit de importante pentru cursul procedurii.

Astfel, chiar dacă nu este indicat de vreun articol al Legii nr.317/2004, republicată, tipul înscrisului prin care trebuie înaintate rezultatele cercetării, credem că probatoriul administrat în cursul cercetării prealabile și rezultatele acesteia trebuie prezentate Comisei de Disciplină printr-un referat motivat semnat de inspectorul care a efectuat cercetările.

O altă problemă, care ar fi trebuit să fie rezolvată prin prevederile legii este aceea a conținutului minimal al raportului.

În opinia noastră acesta ar trebui să cuprindă cel puțin următoarele:

indicarea datelor de identificare ale inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea prealabilă și care a întocmit raportul.

menționarea datelor de identificare a magistratului care a fost cercetat.

descrierea în fapt a abaterii pentru care magistratul a fost cercetat.

indicarea textului legal în care se încadrează fapta săvâșită.

mijloacele de probă administrate în cursul cercetării prealabile.

analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă în funcție de soluția propusă prin referat.

indicarea soluției propuse (clasare sau sesizarea Secției Consiliului Superior al Magistraturii).

semnătura inspectorului care a întocmit raportul.

Odată primit și înregistrat raportul inspectorului care a efectuat cercetarea prealabilă Comisia de Disciplină are la îndemână în conformitate cu prevederile art. 46 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, un termen de 20 de zile pentru adoptarea uneia dintre următoarele două soluții:

clasarea cauzei sau

punerea în mișcare a acțiunii disciplinare și trimiterea în judecată a magistratului cercetat prin darea soluției de sesizare a Secției Consiliului Superior al Magsitraturii cu judecarea acțiunii disiciplinare.

Înainte însă de a proceda la darea unei dintre cele două soluții amintite mai sus Comisia de Disciplină trebuie să procedeze la o verificare a amănunțită a dosarului în ce privește următoarele aspecte:

dacă cercetarea prealabilă a fost realizată de către un inspector judiciar competent.

dacă cercetarea este completă prin administrarea tuturor probelor, cu respectarea dreptului la apărare a magistratului cercetat, care asigură aflarea adevărului în cauză.

dacă situația de fapt este lămurită, pe baza probatoriului administrat atât în ce privește aspectele de fapt cât și cele de drept.

În situația în care Comisia de Disciplină constată că în cauză cercetarea prealabilă a fost efectuată de către un inspector judiciar necompetent, după opinia noastră, în lipsa unei prevederi exprese a legii care să stabilească o soluție clară în acest sens, acesta trebuie să se folosească de prevederile art. 46 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, și printr-o interpretare largă a termenului de „verificări suplimentare” să stabilească un termen de 30 de zile în care actele de procedură vor trebui refăcute de către inspectorul judiciar competent.

În situația constatării de către Comisia de Disciplină a faptului că cercetarea efectuată nu este completă, în speță nefiind administrate toate probele care asigură aflarea adevărului ori Comisia nu este lămurită pe deplin în ceea ce privește aspectele de fapt și de drept ale speței și în consecință se impune efectuarea unor noi probatorii, completarea celor existente sau doar verificări suplimentare, aceasta trebuie să procedeze în conformitate cu prevederile art. 45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, respectiv să numească în vederea efectuării completării cercetării inițiale un alt inspector al secției judiciare și să indice în conținutul actului prin care a dispus completarea cercetării acele mijloace de probă care trebuie să fie refăcute sau completate .

Inspectorul numit în vederea completării cercetării în conformitate cu prevederile art. 46 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, trebuie să refacă ori să completeze probatoriul administrat în cauză în conformitate cu indicațiile primite și în funcție de cele solicitate în apărarea sa de magistratul cercetat.

Termenul în care trebuie efectuate aceste completări și verificări este de 30 de zile.

După efectuarea completărilor și verificărilor necesare justei soluționări a cauzei inspectorul va fi obligat să prezinte un referat motivat în legătură cu rezultatele cercetării prealabile și modul de soluționare a cauzei.

În opinia noastră termenul de 30 de zile stabilit de prevederile art. 45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, este la rândul ei ca și termenul de 60 de zile stabilit de art. 45 al.4 din Legea nr.317/2004, republicată, un termen procesual imperativ care în caz de nerespectarea a ei atrage sancțiunea decăderii.

După primirea și înregistrarea completărilor efectuate la probatoriul cauzei Comisia de Disciplină va avea din nou la îndemână în conformitate cu prevederile art. 45 al.5 Legea nr.317/2004, republicată, un termen de 20 de zile în vederea soluționării cazului în sensul clasării acesteia sau sesizării Secției Consiliului Superior al Magistraturii.

Aceste considerente sunt întărite de conluziile Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la judecarea oricărei persoane într-un termen rezonabil.

Astfel pentru a determina perioada care va trebui luată în considerare în stabilirea duratei termenului rezonabil, jurisprudența CEDO a stabilit care este momentul în care începe să curgă termenul rezonabil și care este momentul de împlinire a acestuia.

Astfel, în materie civilă, în principiu, termenul începe să curgă de la data sesizării instanței, iar în materie penală, de regulă termenul începe să curgă de îndată ce o persoană este "acuzată" de săvârșirea unei infracțiuni în sensul art.6 par. 1 din Convenție.

În ceea ce privește momentul în care se împlinește termenul rezonabil, în materie civilă perioada se întinde până la pronunțarea unei decizii definitive în cauză.

Punerea în executare a hotărârilor, este inclusă în câmpul de aplicare al art.6 din Convenție, în cazul în care această fază se întinde dincolo de durata termenului rezonabil.

În materie penală termenul se întinde până la momentul în care persoana în cauză este informată cu privire la pronunțarea unei soluții finale în cauză.

Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii se face după mai multe

criterii printre care putem aminti : complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a obiectului procedurii, doar întârzierile provocate de comportamentul autorităților fiind de natură să atragă responsabilitatea statului în cauză.

În jurisprudența Curții s-a reținut că statele contractante au obligația de a-și organiza propriul sistem judiciar, astfel încât instanțele interne să poată garanta fiecărei persoane dreptul de a obține într-un termen rezonabil o hotărîre definitivă asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil .

În jurisprudența Curții, s-a mai arătat că art.6 par.l din CEDO obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât acesta să răspundă tuturor exigențelor textului, inclusiv aceleia de a soluționa orice litigiu într-un termen rezonabil, iar în cauza Kudla c. Poloniei, se arată că statele parte la Convenție trebuie să pună la dispoziția părților o cale de recurs pentru a valorifica plângeri privitoare la depășirea duratei rezonabile a procedurii

În privința celor două soluții procesuale la care se poate opri Comisia de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să reținem următoarele:

Comisia de disciplină nu este legată de soluția propusă de inspectorul judiciar prin raport.

Astfel în situația în care a fost sesizată cu o soluție de clasare nimic nu se opune să procedeze la sesizarea Secției Consiliului Superior al Magistraturii în situația în care constată că abaterea există, acesta a fost săvârșită de către magistratul cercetat și că există probe temeinice de vinovăție a acestuia.

Totodată nimic nu împiedică Comisia de Disciplină ca în situația în care aceasta primește din partea inspectorului care a efectuat cercetarea prealabilă un referat cu o propunere de sesizare a Secției Consiliului Superior al Magistraturii să constate că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă existența abaterii sau a vinovăției magistratului cercetat și în consecință să dispună o soluție de clasare a cazului.

Se pune însă următoarea problemă:

Problema extinderii cercetării prealabile. Existența unei asemnea soluții

Ce se va întâmpla în situația în care Comisia de Disciplină constată că din probatoriul administrat în cauză razultă faptul că magistratul cercetat a mai săvârșit și alte abateri disciplinare sau dacă la săvârșirea abaterii a mai participat și un alt magistrat ori dacă din probatoriu rezultă comiterea vreunei alte abateri de către un alt magistrat necertat în cauză?

Această problemă s-a pus în următoarea situație de speță.

Tot privitor la această abatere, printr-o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului X, de la Tribunalul Z dispunându-se excluderea din magistratură a acestuia pentru săvârșirea mai multor abateri disciplinare, iar judecătorului Y de la judecătoria Z , i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a mustrării pentru abaterea prevăzută de art. 122 lit.e din Legea 92/92 (în prezent art.99 lit. d din Legea nr.304/2004, republicată).

În fapt, s-a reținut că la data de 25.11.1999, înainte de intrarea în ședința care începea la ora 13 Judecătorul X de la Tribunalul Z i-a cerut colegei Y de la judecătoria Z, să pronunțe o soluție de admitere, asigurând-o că ceea ce îi solicită este legal și oferindu-se să-i acorde sprijin în întocmirea minutei, judecătoarea Y acceptând aceasta, iar după încheierea dezbaterilor, cu nesocotirea secretului deliberării, a întocmit minuta împreună cu judecătorul X de la Tribunalul X .

Legiutorul nu a reglementat în mod expres aceste situație, însă credem că pentru rezolvarea acestor cazuri vor fi posibile două soluții.

Astfel în situația în care din probatoriul administrat în cauză rezultă comiterea unei alte abateri disciplinare de către magistratul cercetat sau participarea unui alt magistrat la săvârșirea aceleași abateri, iar Comisia de Disciplină consideră că pentru rezolvarea completă a cazului în sensul investigării complete a acesteia este suficientă efectuarea unor verificări și completări suplimentare atunci va trebui în conformitate cu prevederile art. 45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, să procedeze la numirea unui inspector judiciar care în termen de 30 de zile să realizeze o completare a probatoriul administrat în sensul celor indicate.

În situația în care Comisia de Disciplina alege această cale pentru extinderea cercetării prealabile, credem că, în mod obligatoriu inspectorul judiciar care efectuează completarea cercetării prealabile va trebui să procedeze într-un termen scurt de la primirea dosarului la ascultarea magistratului cercetat, dând astfel eficiență în conformitate cu prevederile art. 45 al.4 din Legea nr.317/2004, republicată, exercitării dreptului la apărare.

Astfel în termenul cel mai scurt posibil în conformitate cu prevederile textului mai sus citat, inspectorul care efectuează cercetările trebuie să aducă la cunoștință magistratului cercetat noua învinuire în legătură cu care acesta este cercetat, după care să procedze în mod obligatoriu la ascultarea acestuia atrăgându-i atenția asupra faptului că are dreptul de a solicita probe noi în apărare sau de a cere verificarea apărărilor de fond.

Totodată inspectorul numit trebuie să-i permită magistratului cercetat, exercitarea în bune condiții a dreptului la apărare prin permisiunea studierii complete și la timp a dosarului de cercetare prealabilă.

Cu toate acestea credem că soluția cea mai corectă în cazul în care din dosarul de cercetare prealabilă rezultă comiterea unei alte abateri disciplinare de către magistratul cercetat ori participarea unui alt magistrat la săvârșirea aceleași fapte, ori săvârșirea de către un alt magistrat a unei alte abateri decât cel pentru care a fost efectuată cercetarea prealabilă inițială, ar fi aceea de a o sesizare din oficiu cu aceste fapte și începerea unei noi cercetări prealabile în conformitate cu prevederile art. 45 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată.

În situația în care în cursul cercetării prealabile inspectorul judiciar constată comiterea unei alte abateri disciplinare de către magistratul cercetat ori participarea unui alt magistrat la săvârșirea aceleași fapte, ori săvârșirea de către un alt magistrat a unei alte abateri decât cel pentru care a fost efectuată cercetarea prealabilă, credem că acesta nu va putea proceda la o extindere din oficiu acestor cercetări în legătură cu noile fapte sau persoane descoperite, ci trebuie să facă propuneri motivate în acest sens printr-un referat motivat către Comisia de Disciplină singura în drept să hotărească asupra unei asemenea cereri (singurul în drept să ia măsuri procesuale în cursul cercetării prealabile).

Un alt aspect pe care legiutorul nu îl reglementează este acela al actului prin care se realizează extinderea cercetării prealabile, în situația în care Comisia de Disciplină hotărește că în vederea realizării acestui demers este suficient doar o completare a cercetării prealabile.

După părerea noastră acest act de extindere-completare a cercetării prealabile ar trebui să aibă următorul conținut:

menționarea datelor de identificare a comisiei de disciplină.

menționarea raportului prin care comisia a fost sesizată.

menționarea datelor de identificare a magistratului care este cercetat cu indicarea încadrării juridice a faptei pentru care este cercetat.

descrierea stării de fapt care rezultă din coroborarea probelor administrate în faz de cerecetare prealabilă.

motivele în fapt care justifică extinderea-completarea cerectării prealabile pentru alte fapte saui alte persoane.

încadrarea juridică a noii abateri constatate cu menționarea datelor de identificare a magistratului care va fi cercetat.

dispoziția de numire a unui inspector judiciar care va efecta cercetările.

menționarea expresă a mijloacelor de probă care trebuie în mod obligatoriu administrate de către inspectorul judiciar numit în vederea extindrii-completării cercetării prealabile.

data și locul emiterii dispoziției de extindere-completare a cercetării prealabile.

semnăturile membrilor Comisiei de Disciplină.

În cazul în care Comisia de Disciplină hotărește că în loc să procedeze la o simplă completare a cercetării prealabile va proceda la efectuarea unei noi cercetări prealabile și astfel va începe cercetarea prealabilă pentru alte fapte comise de același magistrat sau pentru participarea unui alt magistrat la săvârșirea aceleași fapte ori pentru săvârșirea de către un alt magistrat a unei alte abateri acesta trebuie să emită un proces-verbal prin care se va sesiza din oficiu.

Acest proces-verbal de sesizare din oficiu ar trebui să cuprindă următoarele:

datele de identificare a membrilor comisie de disciplină

menționarea raportului prin care acesta a fost sesizat

datele și indicile oferite de raport din care să rezulte comiterea unei alte abateri de către magistratul cercetatat sau comiterea aceleași abateri sau a unei abteri diferite de către un magistrat care nu a fost anterior cercetat și care astfel justifică începerea unei cercetări prealabile

menționarea expresă a datelor de identificare a magistratului față de care a fost începută cercetarea prealabilă

menționarea încadrării juridice a abaterii pentru care magistratul va fi cercetat

dispoziția expresă de începere a cercetării prealabile

data și locul emiterii dispoziției de începre a cercetării prealabile

semnăturile membrilor comsiei de disciplină

O altă problemă, care necesită rezolvare și pentru care nu există dispoziție expresă în textul de lege este situația în care inspectorul judiciar constată din coroborarea probelor administrate în cursul cercetării prealabile existența unui caz de extindere (așa cum acestea au mai fost arătate anterior) înainte de împlinirea termenului de 60 de zile stabilit de art. 45 al.5 din Legea nr.317/2004, republicată, pentru finalizarea cercetărilor.

Întrebarea care se pune în acest caz este aceea a modalității în care atât acest organ (inspectorul judiciar) cât și Comisia de Disciplină vor putea proceda în vederea soluționării acestei situații.

Astfel în situația în care inspectorul judiciar consideră că este necesară întocmirea unui referat motivat în vederea extinderii cercetării prelabile, înainte de finalizarea (acest lucru fiind motivat de necesitatea constatării abaterii) cercetării prealabile, în opinia noastră Comisia de Disciplină nu va avea de ales, și în situația în care constată faptul că susținerile inspectorului prezentate prin referat sunt întemeiate în ce privește necesitatea extinderii va proceda la începerea din oficiu a cercetării prealabile

Această soluție se impune deoarece Comisia nu poate da o soluție de extindere a cercetării prealabile deoarece nu este prevăzută de lege nici o soluție de completare a cercetării prealabile (deoarece această dispoziție se poate lua numai după terminarea fazei cercetării prealabile).

În situația în care nu există o urgență în necesitatea constatării abaterii inspectorul judiciar va putea prezenta propunerea sa de extindere a cercetărilor odată cu raportul final asupra cercetării prealabile, fapt ce va permite Comisiei să dispună o soluție de extindere-completare a cercetării prealabile.

Soluțiile de clasare și de sesizare a Secției Consiliului Superior al Magistraturii. Conținutul minimal al actelor prin care sunt dispuse aceste soluții.

În legătură cu cele două soluții care se pot da la sfârșitul cercetării prealabile putem constata următoarele.

În ceea ce privește soluția clasării în conformitate cu prevederile art. 45 al.6 din Legea nr.317/2004, republicată, în situația în care pe baza raportului motivat făcut de inspectorul care a administrat probatoriul în cauză și în urma analizei actelor și pieselor dosarului Comisia de Disciplină constată că nu există probe temeinice de vinovăție și astfel exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifica va trebui să emită o soluție de clasare.

În situația în care constată că din probatoriul administrat în cauză și aflat la dosar rezultă în mod neechivoc că abaterea există, că acesta a fost săvârșită de către magistratul cercetat și că există probe privind vinovăția acestuia Comisia de Disciplină în conformitate cu prevederile art. 45 al.4 coroborate cu prevederile art 45 al.7 din Legea nr.317/2004, republicată, trebuie să pună în mișcare acțiunea disciplinară și să trimită în judecată pe magistratul cercetat sesizând în acest sens Secția Consiliului Superior al Magistraturii.

Există și în acest caz o lacună a legii, care prevede în mod expres soluțiile care pot fi adoptate, însă nu stabilește actul prin care aceste soluții vor fi adoptate, iar pe de altă parte nu prevede conținutul minimal al acestora.

După părerea noastră o soluție de clasare ar trebui să conține următoarele date:

datele de identificare a organului care a dispus măsura

datele de identificare a magistratului care a fost cercetat

descrierea faptei pentru care a fost cercetat

încadrarea juridică a acesteia

temeiurile de fapt și de drept care justifică soluția clasării

dispoziția expresă de clasare cu menționarea datelor de identificare a magistratului față de care aceasta măsură a fost luată

data și locul dispunerii măsurii

semnăturile membrilor Comisiei de Disciplină

În ceea ce privește soluția de sesizare a Secției Consiliului Superior al Magistraturii este ar trebui să aibă cel puțin următorul conținut minimal:

datele de identificare a organului care a dispus măsura

datele de identificare a magistratului care a fost cercetat

descrierea faptei pentru care a fost cercetat așa cum rezultă aceasta din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul cercetării prealabile

încadrarea juridică a abaterii săvârșite

enumerarea mijloacelor de probă care susțin învinuirea

dispoziția expresă de punere în mișcare a acțiunii disciplinare

dispoziția expresă de trimitere în judecată și sesizarea Secției Consiliului Superior al Magistraturii cu menționarea datelor de identificare ale magistratului față de care această măsură a fost luată având menționat expres și încadrarea juridică a faptei

menționarea datelor de identificare ale magistratului cercetat precum și a martorilor care vor trebui să fie citați în cursul judecății

data și locul luării măsurii sesizării Secției Conmsiliul Superior al Magistraturii.

semnăturile membrilor Comisiei de Disciplină.

Faza de judecată a acțiunii disciplinare

Judecata acțiunii disciplinare este reglementată de prevederile art.47-art.50 din Legea nr.317/2004, republicată, și conține dispoziții referitoare la:

organele comptente să judece acțiunea disciplinară

modalitățile realizării dreptului de apărare a magistratului trimis în judecată

modalitățile de individualizare a sancțiunii disciplinare aplicabile magistratului în cazul în care se constată săvârșirea cu vinovăție de către acesta a unei abateri disciplinare

conținutul hotărârii prin care este soluționată în final acțiunea disciplinară

calea de atac împotriva hotărârii Secției Consiliului Superior al Magistraturi

competența și compunerea instanței care soluționează calea de atac a magistratului

efectele hotărârii sau ale căii de atac exercitate de către magistrat

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm în ordine cele mai importante instituții și proceduri ale fazei de judecată din cadrul procesului disciplinar.

Competența judecării acțiunii diciplinare

Astfel în conformitate cu prevederile art. 44 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, coroborate cu prevederile art. 48 al.1 din aceeași lege rezultă că organul competent să soluționeze acțiunea disciplinară este una dintre Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Secția pentru judecători și Secția pentru procurori.

Judecata acțiunii disciplinare este în competența uneia dintre secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, iar titularul acesteia este Comisia de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

În Franța, CJS este organul competent în materie disciplinară pentru judecători. Totuși, se face o deosebire în legătură cu competențele, în funcție de împrejurarea dacă acuzatul este judecător sau procuror public.

Dacă este vorba despre un judecător, CJS pronunță sentința (în scris și motivată), prin care stabilește sancțiunea.

Dacă este vorba de un procuror public, CJS își prezintă opinia (în scris și motivat) și propune Ministrului Justiției o sancțiune. Așadar, Ministrul, și nu CJS, decide asupra sancțiunii (care nu poate fi mai severă decât cea propusă, fără o a doua consultare a CJS).

Orice opinii ale CJS în materie disciplinară trebuie să se supună unor reguli clar definite, pentru a garanta independența autorității judiciare.

Președintele Republicii și Ministerul Justiției nu sunt implicați în procedura disciplinară a CJS. Mai mult, forma Consiliului când ia decizii în materie disciplinară pentru judecători este prezidată de către Prim Președintele Curții de Casație, în vreme ce pentru procurorii publici este prezidată de către procurorul general competent.

În Italia instanța disciplinară este secția disciplinară din cadrul Consiliului Judiciar Superior, formată din șase membri activi și șase membri suplimentari (doi magistrați asistenți și patru magistrați pentru fiecare dintre aceștia).

Membrii magistrați (un judecător de casație, un procuror public și doi judecători numiți pe merit, pentru cei activi, aceeași regulă aplicându-se și pentru cei suplimentari) și trei magistrați asistenți sunt aleși de către plenul Consiliului Superior din rândul membrilor săi.

Vicepreședintele Consiliului, ales din rândul magistraților asistenți la momentul numirii în funcție este membru activ de drept și prezidează secția.

Dacă acesta este absent, secția disciplinară este prezidată de către Președintele Republicii. În acest caz, vicepreședintele este exclus.

În Marea Britanie Biroul pentru Plângeri Judiciare decide dacă sunt necesare informații suplimentare (sau efectuarea de cercetări) pentru soluționarea cauzei.

În prezent, Lordul Cancelar are sarcina de a-i cere Lordului Prim Judecător să numească un judecător care să cerceteze cauza inițiată și să îi raporteze rezultatele.

Lordul Prim Judecător numește un judecător de rang superior care va selecționa pe un alt judecător dacă sunt necesare cercetări suplimentare.

Momentul sesizării Secției Consiliului Superior al Magistraturii și în același timp data de la care acesta se învestește cu judecarea acțiunii este acela al înregistrării sesizării scrise primite din partea Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

Dreptul de apărare și reprezentare a magistratului trimis în judecată

Legea nr.317/2004, republicată, reglementează în mod asemănător dreptul la apărare al magistratului ca și în cazul cercetării prealabile, arătând prin prevederile art. 47 al.1 din lege că pentru judecarea acțiunii disciplinare este obligatorie citarea magistratului trimis în judecată.

Ceea ce rezultă din analiza acestui text de lege este faptul că asemenea procedurii civile sau procedurii penale, în vederea judecării acțiunii disciplinare este obligatorie doar citarea magistratului, nu și prezența efectivă a acestuia.

Astfel în situația în care magistratul este legal citat, judecarea acțiunii disciplinare va putea avea loc, refuzul de prezentare al acestuia neputând împiedica judecata.

Totuși, în situația în care Secția Consiliului Superior al Magistraturii constată că procedura de citare a magistratului nu a fost legal îndeplinită, va trebui să amâne judecarea acțiunii la o dată stabilită ulterior, moment la care citarea magistratului este din nou obligatorie.

Considerăm că verificarea de către Secția Consiliului Superior al Magistraturii care judecă acțiunea disciplinară a legalității citării magistratului trimis în judecată este obligatorie cu ocazia fiecărui termen de judecare a cauzei.

Magistratul cercetat în conformitate cu prevederile art. 47 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, se va putea prezenta și apăra personal sau prin reprezentant.

În situația în care magistratul va alege să fie reprezentat, acest act va putea fi îndeplinit de către un alt magistrat sau de către un avocat ales de el.

Soluționarea acțiunii disciplinare. Conținutul hotărârii instanței. Calea de atac împotriva hotărârii

Având în vedere faptul că această formă de răspundere este reglementată de prevederile Legii nr.303/2004 și ale Legii nr.317/2004, republicată, judecătorul care soluționează acțiunea disciplinară trebuie să verifice care dintre condițiile cumulative ale răspunderii disciplinare stabilite de textele celor două acte normative arătate mai sus sunt dovedite în speță.

În ce privește condițiile cumulative ale răspunderii disciplinare a magistraților așa cum sunt ele stabilite de prevederile Legii 304/2004 și ale Legii 317/2004 vom constata următoarele.

Textul din Legea nr.304/2004, republicată, care reglementează răspunderea diciplinară a magistraților este art. 98 care stabilește următoarele:

„… Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției….”

iar textul din Legea nr.317/2004, republicată, care privește același aspect este art. 46 al.3 care stabilește că „…în cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele și urmările acestora … precum și orice date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției…”

 Având în vedere faptul că pentru răspunderea disciplinară a magistraților dreptul comun este reprezentat de răspunderea disciplinară stabilită de Codul Muncii, credem că textul amintit mai sus trebuie coroborat și cu prevederile art. 63 al.2 din Codul Muncii care stabilesc următoarele: „..Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici…”

Comparând condițiile comune și cumulative ale răspunderii disciplinare a magistraților așa cum au fost ele stabilite de textele celor 3 legi citate mai sus vom constata următoarele:

Fapta care ar putea constitui abatere disciplinară.

În ceea ce privește fapta care ar putea constitui abatere disciplinară, putem constata că această condiție este stabilită de toate aceste legi, dar nici una dintre acestea nu conține o stabilire expresă a acestor fapte, ci folosesc termeni cu caracter general (ca faptă sau abatere).

Singurul text care încearcă să realizeze o circumstanțiere a faptelor ilicite este art. 98 din Legea nr.303/2004, republicată, care prevede că faptele ilicite constau în abateri de la îndatoriri de serviciu și fapte care afectează prestigiul justiției.

Având în vedere faptul că Legea nr.303/2004, republicată, prin prevederile art.98 a circumscris categoria faptelor ilicte în cazul răspunderii disciplinare, în continuare prin prevederile art. 99 din Legea nr.303/2004, republicată, legiuitorul vine și determină printr-o listă cu caracter limitativ acele fapte care sunt considerate ca fapte ilicite în înțelesul art.98 din Legea 303/2004, republicată.

Sunt considerate astfel următoarele fapte:

Art. 99. – Constituie abateri disciplinare:

a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;

b) intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

c) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

e) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor;

f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

h) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune;

i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;

j) absențele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;

k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, avocați, experți, martori sau justițiabili;

l) neîndeplinirea obligației privind transferarea normei de bază la instanța sau parchetul la care funcționează;

m) nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;

n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii.

Caracterul limitativ al enumerării rezultă în mod clar din exprimarea legiuitorului care folosește termenul de „constituie”- unul cu caracter imperativ, în loc de „pot constitui”- cu caracter enunțiativ, dispozitiv.

Având în vedere că această listă are un caracter limitativ, chiar dacă termenii art. 98 din Legea nr.303/2004, republicată, au un carecter general, considerăm că ansamblul/categoria faptelor ilicite nu pot fi extinsă pe bază de analogie sau prin argumentul a fortiori.

Va exista o singură acțiune de tragere la răspundere disciplinară și o singură sancțiune chiar dacă magistratul va comite două sau mai multe dintre faptele enumerate de textul art.98 din Legea nr.304/2004, republicată, înainte să fie constatată existența acestora și acțiunea în răspundere admisă.

În consecință, putem spune că această perseverență a magistratului în comiterea abaterilor disciplinare nu va avea efect pe planul acțiunii disciplinare, ci doar în ceea ce privește efectele admiterii acesteia, în sensul că în momentul individualizării sancțiunii disciplinare, instanța disciplinară trebuie să țină seama de acest aspect aplicând magistratului vinovat o sancțiune severă unică (reținerea din salariu) sau cumulată (reținerea din salariu + mutarea disciplinară) putând ajunge în cazul unor încălcări grave repetate la excluderea acestuia din funcție.

În cazul în care, însă, după ce a fost stabilită răspunderea disciplinară și i-a fost aplicată o sancțiune pentru aceasta, magistratul comite o altă abatere disciplinară, pentru această faptă nouă va putea fi trasă din nou la răspundere, el neputând invoca principiul non bis in idem.

Credem că, în situația în care magistratul după ce a fost condamnat la o sancțiune disciplinară recidivează și comite din nou o faptă prevăzută de art. 99 din Legea nr.303/2004, republicată, instanța disciplinară ar trebui să se orienteze în principiu spre o sancțiune mai aspră decât cea care i-a fost aplicată magistratului prin prima hotărâre.

Dacă majoritatea abaterilor disciplinare se consumă instantaneu, există anumite acțiuni stabilite de art.99 din Legea nr.304/2004, republicată, care au o prelungire în timp (abateri cu caracter continuu) și altele care nu constituie abateri decât dacă sunt repetate în timp astfel încît indică obișnuința/perseverența magistratului în comiterea aceleași fapte (abateri de obicei).

Astfel fapta magistratului de a participa direct sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc, sau sisteme de investiții, pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii are un caracter continuu, ceea ce înseamnă că acțiunea magsitratului și efectele prejudiciabile ale acesteia se prelungesc până în momentul în care acesta își întrerupe benevol acțiunea sau organele legale abilitate în controlul activiății magistraților nu constată aceste fapte.

Un asemenea tip de abatere a fost sesizată în următoarele spețe.

Astfel, fapta anumitor procurori, dintre care unii își desfășurau activitatea la Parchetul de pe lângă o Curte de Apel, alt procuror la Parchetul de pe lângă un Tribunal, și un altul la Parchetul de pe lângă o Judecătorie, care prin intermediul unui judecător, a cărui soție și fiică erau asociate la o societate comercială care organizase un joc piramidal de întrajutorare, au fost înscriși și au depus preferențial diferite sume de bani, în nume propriu sau în numele rudelor, la acest joc organizat de respectiva societate, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n din Legea nr.303/2004, republicată.

Toate activitățile de înscriere depunere și ridicare a câștigurilor de către acești procurori s-au făcut cu nerespectarea regulilor de organizare și funcționare a jocului de întrajutorare, deoarece regulamentul jocului interzicea listele de preînscriere, acestea fiind întocmite cu o zi înaintea deschiderii oficiale a jocului datorită intervenției judecătorului menționat.

În afară de procurorii sus menționați, la același joc de întrajutorare de tip piramidal, au fost înscriși mai mulți judecători de la aceeași Curte de Apel, Tribunal și Judecătorie, înscrierea fiind făcută pe liste preferențiale, ca și procurorii menționați, cu încălcarea regulilor de organizare și funcționare a jocului de întrajutorare care interziceau listele de preînscriere, beneficiind de facilități de înscriere doar angajații firmei și rudele acestora de la gradul 1 la 9, în cauzele arătate atât procurorii cât și judecătorii menționați și membrii de familie ai acestora nu erau salariați ai firmei respective și nici nu au dovedit demnitatea funcției pe care o dețineau, independența și imparțialitatea sistemului judecătoresc.

Astfel, fapta judecătorului care într-un număr de 33 cauze civile, încălcând dispozițiile art.261 alin.3 și art.264 din C.pr.civ.a întocmit cu întârziere dispozitivele sentințelor pentru a fi comunicate părților, iar motivarea acestora a întocmit-o după câteva luni de la momentul în care părțile exercitaseră calea de atac a apelului, ceea ce a dus la prelungirea nejustificată a judecăți constituie abaterea prevăzută de art.99 lit.e din Legea nr.303/2004, republicată, în formă continuă.

Tot în mod asemănător poate fi reținută și Hotărârea CSM nr.3D/2005, irevocabilă prin neexercitarea recursului, prin care s-a admis acțiunea disciplinară exercitată împotriva procurorului X de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Z, datorită tergiversării nejustificate a soluționării dosarelor repartizate de șefii ierarhici, în special cele defintivate de organele de cercetare penală ale poliției și trimise la Parchet pentru propuneri, 48 de dosare care au stat în nelucrare la procuror între 2 și 12 luni de la data repartizării, fiind preluate de un alt procuror.

Fapta judecătorului de a redacta considerentele a 44 de hotărâri cu o întârziere de 4-5 luni constituie aceeași abatere disciplinară, apărarea acestuia referitoare la cauze obiective, respectiv starea sănătății care nu i-a permis încadrarea în termenele legale, nu a putut fi reținută deoarece actul medical depus face dovada că judecătorul a avut concediu medical în perioada 22.07.2003-31.07.20030, iar acestei perioade îi corespund un număr de patru hotărâri redactate cu întârziere, rezultând, prin urmare, că redactarea cu întârziere a lucrărilor îi este imputabilă judecătorului.

De asemenea, fapta judecătorului de a se prezenta la instanță după trecerea unui termen de 1 lună de la data la care expirase concediul fără plată solicitând, retroactiv, acordarea unui nou concediu fără plată, cerere care i-a fost refuzată de președintele tribunalului, constituie aceeași abatere disciplinară.

În ceea ce privește abaterile de obicei putem constata că specifice acestora sunt următoarele elemente:

O singură faptă nu este suficientă pentru realizarea abaterii disciplinare (dacă se comite o singură dată fapta, acesta nu va constitui abatere), pentru acesta fiind nevoie așa cum ne arată chiar și textul legal de o repetare în timp care să indice obișnuința.

Legea nu stabilește un anumit număr expres al faptelor pe care ar trebui să le săvârșească magistratul pentru ca fapta să fie considerată abatere disciplinară, însă este necesar ca acesta să fie săvârșit de repetate ori astfel încât să indice perseverența, specializarea și obișnuința.

Stabilirea existenței acestei obișnuințe trebuie realizată atât de organele de inspecție cât și de instanța disciplinară.

Repetarea trebuie să privească aceeași faptă, deoarce altfel ne vom afla într-un alt caz de răspundere prevăzut de art. 99 din Legea nr.304/2004, republicată.

Abateri de obicei găsim în următoarele spețe relevate de practica Consiliului Superior al Magistraturii.

Fapta procurorului care în activitatea desrașurată în perioada septembrie 2002-iulie 2003, a soluționat majoritatea dosarelor cu întârzieri foarte mari, cuprinse între 4-9 luni de la data înregistrării acestora.

Prin hotărârea din 27 mai 2004, pronunțată de CSM în Dosarul nr.4/2003, a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului X de la Tribunalul Z, reținându-se că după terminarea ședinței de judecată, deși membrii completului de judecată stabileau de comun acord ora la care urmau a se întruni în vederea deliberării și pronunțării, judecătorul X părăsea sediul instanței, revenind la ore mult mai târzii decât cele stabilite ori nu mai revenea deloc.

De asemenea, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit.h, fapta judecătorului de a nu înscrie minutele în dosarele rămase în pronunțare, și anume în 14 dosare judecate în ședințele din 28 și 29.11.2002.

Fapta procurorului de a nu da îndrumări și de a nu fixa termene pentru finalizarea urmăririi penale în nici unul din dosarele repartizate, respectiv 312 dosare nesoluționate, repartizate în perioada 24 februarie-25 august 2000, precum și constatarea existenței în dosarele aflate la secția de poliție pe care acesta o supraveghea a unui număr de 11 procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală semnate de către acesta, fără a fi, însă, completate, prestația necorespunzătoare în ședințele de judecată precum și faptul de a nu intra în ședința de judecată deși se afla la serviciu, constituie, printre altele, și abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit.h, respectiv, exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune.

Fapta judecătorului de a preda grefierului de ședință un număr de 6 dosare soluționate în ședința de judecată din 16 iulie 2001 cu o mare întârziere, și anume la data de 11 septembrie 2001, nepredarea grefierului a Dosarului nr.268/2001 în care dezbaterile au avut loc în ședința din 19 martie 2001, iar pronunțarea a fost amânată pentru 26 martie 2001, în vederea întocmirii încheierii de amânare, pentru ca ulterior dosarul să dispară și să fie necesară reconstituirea dosarului,constituie aceeași abatere disciplinară.

Astfel, prin Hotărârea nr. 7/1996, pronunțată de Comisia de disciplină a Ministerului Public în Dosarul nr.7/1996, a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată împotriva procurorului stagiar X de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Z pentru absențe nemotivate de la serviciu, reținîndu-se că acesta a creat probleme în desfășurarea normală a activității judiciare prin aceea că nu se prezenta ori întârzia 3-4 ore de la program și întrucât nu putea fi înlocuit, instanța amâna judecarea cauzelor în care participarea procurorului era obligatorie.

S-a mai reținut că, în perioada 1 august 1995-29 februarie 1996, procurorul a absentat nemotivat 212 ore din totalul de 412 ore, în luna martie 1996 au urmat 44 de ore, în aprilie 34 ore, în mai 60 ore, iar în luna iunie a aceluiași an 27 de ore, de fiecare dată acestuia fiindu-i diminuat salariul pentru orele neefectuate.

Constituie abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit.i, nerespectarea programului de lucru al instanței, în mod repetat și fără a exista motive obiective care să justifice absențele. Astfel, fapta judecătorului care încă de la începutul activității sale, cât și în perioada septembrie 1997-mai 1998, în mod repetat și fără o determinare obiectivă, s-a prezentat la serviciu cu întârziere de până la 4-6 ore pe zi, încălcând sistematic programul de lucru al instanței, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit.i din Legea nr.303/2004,republicată.

Această clasificare a faptelor ilicite nu este una fără relevanță, deoarece considerăm că acesta ar trebui să aibă efecte pe planul sancțiunilor aplicabile.

Astfel, credem că în aceste cazuri având în vedere numărul faptelor care la rândul lor au un caracter prelungit în timp și a gravitatea efectelor acestora, judecătorul cauzei ar trebui să se orienteze în individualizarea sancțiunii spre aplicarea unor sancțiuni grave cum ar fi mutarea și reducerea unei părți din salariu sau chiar excluderea magistratului.

Spre deosebire de dreptul român în dreptul francez, englez și italian nu există o enumerare limitativă a abaterilor, ci există o prevedere cu caracter general pe baza căreia organele de anchetă sau instanța care judecă acțiunea disciplinară va putea determina acele fapte care pot fi încadrate în această categorie.

Astfel în Franța art. 43 din ordonanța nr. 58-1270 din 22 decembrie 1958, privind legea statutului în sistemul judiciar prevede că „orice încălcare de către un judecător a obligațiilor legate de exercitarea atribuțiilor, precum și orice încălcare a onoarei sau demnității, poate constitui o abatere disciplinară”.

Această ordonanță furnizează numai o descriere generală a îndatoririlor judecătorului, însă CJS poate ține o evidență exhaustivă a jurisprudenței disciplinare.

În sfârșit, alte articole din ordonanță prevăd o definiție precisă ( spre exemplu) – art. 6 – textul jurământului ce trebuie rostit de judecător – art.10 – obligația de a respecta confidențialitatea – art.8, 9, 9.1, 9.2 și 32 – referitoare la respectarea garanțiilor de imparțialitate și independență.

În sfârșit, sunt prevăzute norme privind natura îndatoririlor judecătorilor (vezi art.2 din Decretul din 10 ianuarie 1935).

Totuși, art. 43 prevede că „această infracțiune trebuie apreciată cu privire la un procuror public sau la un judecător ( luat ca intrând în cadrul administrației centrale exercitată de ministerul justiției), ținând cont de obligațiile ce derivă din subordonarea lor ierarhică.

Dacă este găsită vinovată, persoana poate primi mustrare sau poate fi transferată într-o altă funcție și de asemenea i se mai poate cere să se pensioneze sau să își dea demisia.

Judecătorul își mai poate pierde și dreptul la remunerație, sau i se poate reduce remunerația.

În Marea Britanie există un Ghid Deontologic, publicat de Consiliul Judecătorilor pe baza căreia sunt determinate acele fapte care sunt considerate ca fiind abateri disciplinare.

În Italia art. 18 din Decretul Regal nr. 511 din 1946 prevede că: „Orice judecător care nu își îndeplinește atribuțiile sau are, fie în exercitarea funcției sale, fie în afara acesteia, un comportament care îl face nedemn de încrederea și stima de care trebuie să se bucure, sau care compromite prestigiul Corpului judecătorilor, este pasibil de sancțiuni disciplinare conform prevederilor articolelor ce urmează.”

Instanța disciplinară răspunde de identificarea comportamentului care trebuie sancționat.

Curtea Constituțională a considerat norma susmenționată ca fiind legitimă din punct de vedere constituțional.

Urmarea faptei magistratului

În ce privește urmarea faptei magistratului aceasta apare în toate cele 3 legi amintite mai sus, fără însă a fi formulată vreo definiție a acesteia în prevederile Legii nr.303/2004, republicată, sau a Legii nr.317/2004, republicată.

Cu toate acestea ambele legi stabilesc obligația organelor care efectuează cercetarea prealabilă și a celor care judecă cauza de a stabile acest element, deoarece sancțiunea aplicată magistratului vinovat de comiterea abaterii va fi dozată în conformitate cu prevederile art. 100 din Legea nr.304/2004, republicată, și a art. 47 al. 3 din Legea nr.317/2004, republicată, în funcție de gravitatea urmărilor produse.

După părerea noastră urmarea periculoasă poate apărea în funcție de abaterea concretă săvârșită într-o formă specială și variată după cum urmează:

Aducerea de vătămări drepturilor procesuale ale părților

Aducerea unei vătămării prestigiului sau imaginii de care trebuie să se bucure actul de justiție și justiția în general în percepția societății

Raportul de cauzalitate

În ce privește raportul de cauzalitate între faptele care ar putea atrage răspunderea disciplinară, stabilite de prevederile art. 99 din Legea 303/2004, republicată, și urmarea acestora putem constata că, în cazul tuturor celor 3 legi amintite mai sus, dar mai ales al Legii nr.304/2004, republicată, care stabilește limitativ categoria abaterilor disciplinare, aceasta există ope legis fiind prezumată juris et de jure de către legiuitor.

Vinovăția

Cu toate că legiutorul în prevederile art. 98 din Legea nr.303/2004, republicată, nu face nici o referire la dovada existenței vinovăției, credem totuși pentru a se putea stabili răspunderea disciplinară în sarcina unui magistrat trebuie îndeplinită această condiție.

Dovadă în acest sens sunt atât prevederile art.46 al. 3 din Legea nr.317/2004, republicată, care stabilesc că cercetarea prealabilă trebuie să aibă ca obiect strângerea tutror probelor referitoare la vinovăția magistratului cât și prevederile art.263 al. 2 din Codul Muncii, care prevăd că, o abatere disciplinară este o faptă care trebuie să fie săvârșită cu o anume formă de vinovăție.

În ceea ce privește forma de vinovăție cu care pot fi comise faptele ilicite enumerate de art. 99 din Legea nr.303/2004, republicată, se constată că acestea în principiu pot fi săvârșite atât cu forma de vinovăție a intenției cât și a cea culpei, cu câteva excepții care nu pot fi comise decât cu intenție, de exemplu: exercitarea funcției sau nerespectarea normelor de procedură cu rea-credință sau participarea direct sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc, sau sisteme de investiții, pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii.

Credem că justificarea pentru care legiutorul nu s-a referit în mod expres la condiția vinovăției în textul art. 98 din Legea 303/2004, republicată, trebuie căutată în faptul că abaterea putând fi săvărșită nu numai cu intenție ci și din culpă (majoritatea faptelor prevăzute de art. 99 din Legea 303/2004, republicată, se încadrează în această categorie) magistratul va răspunde pentru culpa cea mai ușoară (culpa levissima).

Răspunderea magistratului pentru culpa cea mai ușoară (culpa fără prevedere) în cazul comiterii unei abateri disciplinare se justifică prin faptul că vorbim despre un o persoană cu o înaltă calificare în domeniul dreptului, care nici într-un caz nu va putea invoca necunoașterea legii și care în același timp, în percepția publicului trebuie să fie primul paznic al legii, al dreptății, al actului de justiție.

În consecință, în situația în care se dovedește într-o acțiune disciplinară îndreptată împotriva unui magistrat existența celor 4 condiții cumulative prevăzute de Legea nr.304/2004, republicată, Legea nr.317/2004, republicată și Codul Muncii se va putea dispune admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea unora dintre sancțiunile expres stabilite de prevederile art. 100 din Legea nr.304/2004, republicată, cu condiția însă a dovedirii unei condiții speciale.

Acestă condiție speciale constă în existența calității de magistrat la data săvârțirii faptei/faptelor prevăzute expres de art. 99 din Legea nr.304/2004, republicată.

Calitatea de magistrat – condiție specială a răspunderii disciplinare a magistraților.

Această formă de răspundere este una specială, nu numai prin enumerarea cu caracter limitativ a abaterilor pentru care poate fi atrasă răspunderea disciplinară sau pentru tipologia aparte a sancțiunilor aplicabile, ci și prin enumerarea limitativă a persoanelor cărora acesta i se va putea aplica.

Astfel în conformitate cu prevederile art. 98 din Legea nr.303/2004, republicată, acest tip de răspundere este aplicabil doar magistraților aflați în funcție la data săvârșirii faptelor, respectiv doar judecătorilor sau procurorilor care au această calitate la data comiterii faptei..

În consecință pentru a putea fi tras la răspundere disciplinară în conformitate cu prevederile art. 98 din Legea nr.303/2004, republicată, o persoană în momentul comiterii faptei nu trebuie să fie în exercițiul atribuțiilor de magistrat, ci doar să aibă calitatea de judecător sau procuror.

Un magistrat nu va putea săvârși abaterile prevăzute de art. 99 din Legea 303/2004, republicată, în două cazuri: în cazul în care este suspendat din funcție și în cazul în care încetează funcție de magistrat.

Atât cazurile de suspendare cât și cele de încetare sunt expres și limitativ prevăzute, astfel încât ele nu vor putea fi extinse prin analogie.

De la această regulă există o singură excepție, respectiv fapta ilicită prevăzută de art. 99 lit. n din Legea nr.303/2004, republicată, va putea fi săvârșită, iar magistratul va putea fi tras la răspundere chiar dacă acesta nu se află în funcție, fiind suspendat.

Cazurile de suspendare din funcția de magistrat sunt stabilite de prevederile art. 62 din Legea nr.303/2004, republicată, și sunt reprezentate de următoarele situații:

a) când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță sau rechizitoriu;

b) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și exercite funcția în mod corespunzător.

Cazurile de pierdere a calității de magistrat sunt stabilite de prevederile art. 65 din Legea 303/2004, republicată, și sunt reprezentate de următoarele situații:

b) pensionare, potrivit legii;

c) transfer într-o altă funcție, în condițiile legii;

d) incapacitate profesională;

e) ca sancțiune disciplinară;

f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracțiune;

g) încălcarea dispozițiilor art. 7;

h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14);

i) neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) și e).

Aceste concluzii sunt întărite de următorul caz practic.

Hotărârea nr. 72 din 09.03.2005 (Hotărârea CSM nr.2J/2005 pronunțată în dosarul nr.7J/2005.) a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a propus Președintelui României eliberarea, ca urmare a demisiei, din funcția de magistrat a judecătorului respectiv, și pe cale de consecință acțiune a disciplinară a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect datorită lipsei calității de magistrat a judecătorului respectiv.

Intenția legiutorului de a nu lega responsabilitatea magistraților doar de momentul exercitării atribuțiilor de serviciu este explicabil prin faptul că în acest fel s-ar fi restrâns în mod nejustificat aria faptelor ilicte pentru care un magistrat putea fi tras la răspunderea cu toate că majoritatea faptelor care aduc atingere prestigiului justiției se comit în afara exercițiul funcției.

În consecință, din considerentele de mai sus rezultă faptul că în faza de deliberare Secția Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să verifice pe baza probatoriului administrat în cursul cercetării prealabile și a cercetării judecătorești următoarele aspecte:

dacă abaterea cu care secția a fost sesizată există sau nu în materialitatea ei

dacă s-a constatat existența abaterii trebuie verificat dacă aceasta a fost sau nu săvârșită de către magistratul judecat

în situația în care anterior s-a constatat că abaterea a fost săvârșită de către magistratul trimis în judecată, trebuie verificat dacă din probatoriul administrat în cauză, rezultă sau nu existența unor temeiuri de vinovăție

În situația în care la oricare dintre aceste întrebări răspunsul este negativ Secția Consiliului Superior al Magistraturii care a judecat cauza trebuie să dea o hotărâre prin care respinge sesizarea Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

Dacă în cazul cercetării prealabile este indicat în mod expres care este denumirea soluției prin care Comisia de Disciplină constată că învinuirea formulată împotriva magistratului cercetat este nejustificată (respectiv clasarea- soluție stabilită expres de prevederile art. 46 al. 6 din Legea nr.317/2004, republicată) din păcate, legea tace în această privință în situația existenței aceleași concluzii în faza de judecată a procesului disciplinar.

După părerea noastră în lipsa unei prevederi exprese a legii în acest sens singura soluție care se impune a fi luată în acest caz este aceea de respingere motivată a sesizării Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii.

În situația în care constată existența tuturor celor trei condiții prezentate mai sus Secția Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să treacă la analiza următoarelor elemente:

dacă fapta săvârșită de magistrat se încadrează în enumerea limitativă stabilită de prevederile art. 99 din Legea nr.303/2004, republicată.

dacă sunt îndeplinite toate condițiile cumulative ale unei răspunderi disciplinare (faptă ilicită, urmarea socialmente periculoasă, raportul de cauzalitate între acestea două și vinovăție)

În situația în care se constată că una din condițiile de mai sus nu este îndeplinită soluția nu poate fi alta decât de respingere a sesizării Comisiei de Disciplină.

În situația în care Secția Consiliului Superior al Magistraturii constată îndeplinirea tuturor condițiilor de fapt și de drept în ceea ce privește răspunderea disciplinară, se va dispune aplicarea unei sancțiuni disciplinare din cele stabilite limitativ de prevederile art. 100 din Legea nr.303/2004, republicată.

Efectele admiterii acțiunii disciplinare. Aplicarea sancțiunilor

Efectul tragerii la răspundere disciplinară este reglementat de prevederile art. 100 din Legea 303/2004, republicată, care stabilește printr-o enumerare cu caracter limitativ următoarele categorii de sancțiuni aplicabile magistraților:

a) avertismentul;

b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;

c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă aceasta;

d) excluderea din magistratură.

În ceea ce privește categoriile de sancțiuni enumerate de acest text de lege se constată următoarele:

Există atât sancțiuni determinate în mod absolut, caz în care nu există vreo marjă de apreciere a judecătorului care aplică sancțiunea în funcție de gravitatea faptei/faptelor comise și a personalității magistratului (avertismentul și excluderea din funcție) cât și determinate în mod relativ (reducerea cu un cuantum de până la 15% a salariului sau detașarea magistratului pe termen de 3 luni la o instanță din raza aceluiași curți de apel), caz în care judecătorul se bucură de posibilitatea dozării sancțiunii.

Gravitatea sancțiunilor prezintă un caracter ascendent, acesta pornind de la un simplu avertisment verbal sau scris și ajungând până la excluderea din funcție

La individualizarea sancțiunii, judecătorul trebuie să țină seama, în conformitate cu prevederile art. 100 din Legea nr.303/2004, republicată, coroborate cu prevederile art. 47 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, de gravitatea abaterilor comise (prin gravitatea faptelor în acest caz trebuie să înțelegem urmările prejudiciabile produse) și personalitatea magistratului și să stabilească ori să dozeze sancțiunea proporțional cu acesta.

Considerăm că ar fi utilă pentru viitor adăugarea și a altor elemente care ar putea ajuta judecătorul în individualizarea justă și corectă a unei sancțiuni disciplinare în afara celor existente, respectiv gravitatea urmărilor faptei și personalitatea magistratului, deoarce credem că aceste două elemente nu permit realizarea unei individualizări corecte a sancțiunii.

Astfel ar putea constitui elemente de individualizare a sancțiunii următoarele:

Numărul faptelor ilicite comise sau natura acestora (abateri continuue sau abateri de obicei)

Mijloacele de săvârșire a faptei/faptelor

Scopul săvărșirii faptei/faptelor

În Franța sancțiunile sunt prevăzute de art. 45 și 46 din Legea organizării judecătorești și sunt aceleași pentru judecători și procurori publici.

Există trei tipuri de sancțiuni diferite: avertismentul, schimbarea funcției, suspendarea din unele funcții pe o perioadă maximă de un an.

Aceste sancțiuni nu sunt cumulative, cu excepția schimbării funcției care, în unele cazuri, poate fi aplicată împreună cu suspendarea din unele funcții și cu retrogradarea.

Toate sancțiunile disciplinare au efecte directe asupra carierei judecătorului, dar și efecte indirecte în cadrul procesului de numire (dacă există o sancțiune disciplinară).

În Italia inexistența unor abateri disciplinare prevăzute de lege înseamnă că instanța disciplinară răspunde de aplicarea sancțiunii pe care o consideră cea mai nimerită, proporțional cu gravitatea fiecărui caz.

Printre sancțiunile disciplinare se numără:

a) avertismentul, care implică arătarea încălcării comise și solicitarea ca judecătorul să își îndeplinească obligațiile.

b) cenzura, urmată de o mustrare formală pentru încălcarea de care a fost găsit vinovat.

c) pierderea, pe o perioadă de la două luni la doi ani, a dreptului de a fi promovat.

d) eliberarea din funcție, care constă în excluderea definitivă din corpul judecătorilor.

e) demiterea, care are același efect ca eliberarea din funcție, însă diferă de aceasta prin faptul că se alătură unei condamnări în materie penală chiar dacă aceasta nu are efect automat, cu condiția să aibă legătură cu gravitatea faptului determinat în cauza penală.

În sfârșit, există sancțiunea suplimentară a schimbării funcției, pe care instanța disciplinară o poate aplica atunci când aplică o sancțiune mai severă decât avertismentul.

Cariera judecătorului poate fi afectată în trei feluri de către o condamnare disciplinară:

direct – cum ar fi pierderea vechimii în funcție și eliberarea din funcție.

indirect – prin faptul că ea constituie un element ce prejudiciază evaluările ulterioare legate de promovarea în carieră și conferirea funcțiilor de conducere sau de semi-conducere.

În Marea Britanie judecătorul poate primi un avertisment sau o mustrare formală în scop disciplinar din partea Lordului Cancelar.

Dacă consideră că este util, Lordul Cancelar se poate limita la emiterea unei recomandări de natură informală.

Lordul Cancelar mai poate interzice judecătorului să își exercite funcția pe perioada în care face obiectul unui proces penal, sau în care execută o pedeapsă privativă de libertate în urma comiterii unei infracțiuni.

Judecătorul mai poate fi suspendat din funcție și dacă comportamentul său prejudiciază încrederea în corpul judecătorilor. În acest caz, competența aparține Lordului Prim Judecător, cu acordul Lordului Cancelar.

Conținutul hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii

În ce privește conținutul hotărârii de admitere a acțiunii disciplinare, Legea nr.317/2004 conține prevederi exprese.

Astfel conform art. 49 din aceeași lege o hotărâre de admitere a acțiunii disciplinare trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele mențiuni:

descrierea faptei care constituie abatere disciplinar și încadrarea juridică a acesteia.

temeiul de drept al aplicării sancțiunii.

motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de magistratul trimis în judecată.

sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia.

calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată.

instanța competentă să judece calea de atac.

În ceea ce privește termenul în care trebuie redactată și motivată hotărârea prevederile Legii nr.317/2004, republicată, instituie o reglememtare derogatorie de la normele generale ale art..264 C.pr.civ.

Astfel prevederile art. 49 al.1 din Legea nr.317/2004 stabilesc în vederea motivării și redactării un termen de 20 de zile calculate de la pronunțare spre deosebire de termenul de 30 de zile stabilit de dreptul comun.

În ceea ce privește sancțiunea nerespectării acestui termen putem constata faptul că nici în acest caz ca de altfel nici în dreptul comun legiutorul nu instituie vreo sancțiune, în consecință acesta va fi unul de recomandare.

Spre deoesebire de prevederile art. 261 al.3 C.pr.civ care stabilesc un termen de comunicare a hotărârii de 7 zile, prevederile art. 49 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, prevăd obligația Secției Consiliului Superior al Magistraturii care a judecat cauza de a comunica de îndata și în scris hotărârea redactată către magistratul – parte în acțiunea disciplinară.

În ceea ce privește înțelesul termenului ” de îndată” credem că acesta nu poate depăși 7 zile așa cum este acesta expres stabilit de prevederile art. 261 al.3 C.pr.civ. deoarece norma are un caracter deorgatoriu și special de la regulile stabilite de Codul de procedură civilă.

În situația în care s-ar pune problema unei egalități între cele două termene, legiuitorul nu ar fi avut nici o justificare în vederea instituirii acestei derogări.

Totodată credem că termenul ” de îndată” nu poate primi un alt înțeles decât cel arătat în acest sens de prevederile art. 6 CEDO, respectiv fără întârzieri nejustificate, în sensul că în măsura în care acesta este posibil trebuie efectuat chiar în ziua finalizării redactării hotărârii.

Motivul urgenței în comunicarea hotărârii rezidă în evitarea nesiguranței care planează asupra situației magistratului și în consecință în ce privește realizarea actului de justiție.

În ceea ce privește comunicarea hotărârilor prevăzute de art. 49 al.1 din Legea nr.317/2004, republicată, nu sunt reglementate reguli specifice față de normele comune ale procedurii civile, ci se instituie doar o competență expresă în sarcina Secretariatului General al Consiliului Superior al Magistraturii, care la rândul său trebuie să se asigure de realizarea în bune condiții a acesteia.

În privința căii de atac, prevederile art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, stabilesc că împotriva hotărârii Secției Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita doar calea de atac a recursului nu și cea a apelului.

Termenul de exercitare a recursului în conformitate cu prevederile art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, este cel de drept comun, respectiv 15 zile, care sunt sunt scotite de la data comunicării hotărârii.

Cât privește termenul de 15 zile putem constata faptul că:

este un teremen procedural

este un termen imperativ

în situația în care nu este respectat, va interveni decăderea magistratului sau a Comisiei de Disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii din dreptul de a exercita recursul

Decăderea din dreptul de a exercita recursul nu operează ope legis, aceasta trebuie să fie constată la rândul ei de instanța de recurs.

Excepția decăderii fiind o excepție absolută, procedurală dar peremptorie obligă instanța de recurs în conformitate cu prevederile art. 137 al. 1 C.pr.civ să se pronunțe asupra acesteia înainte de a intra în dezbaterea în fond a cauzei.

Totuși înainte de a se pronunța asupra excepției, instanța de recurs este obligată să o pună în discuția contradictorie a părților în conformitate cu prevederile art. 129 al. 4 C.pr.civ.

Competența instanței de recurs. Compunerea instanței. Cazuri de incompatibilitate

În conformitate cu prevederile art. 49 al. 2 din Legea nr.317/2004, republicată, instanța competentă să judece recursul este completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În compunerea instanței de recurs, în conformitate cu prevederuile art.49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, nu pot intra în complet acei judecători care sunt membri cu drept de vot în Consiliul Superior al Magistraturii.

În situația în care această normă imperativă este încălcată, după părearea noastră ar trebui să intervină nulitatea absolută nu numai a hotărârii instanței de recurs ci și a tuturor actelor efectuate de instanță în această fază.

Această nulitate ar putea fi invocată în tot cursul judecății recursului prin intermediul excepției de nulitate, excepție procesuală și absolută.

Competența pronunțării asupra acestei excepției îi revine completului de 9 judecători la care va participa și judecătorul care nu respectă condiția imperativă stabilită de prevederile art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004.

Motivul acestei soluții constă în faptul că Legea nr.317/2004, republicată, nu stabilește în acest caz o altă procedură derogatorie de la prevederile art. 17 C.pr.civ.

În cazul în care această situație ar fi interpretată ca fiind una de incompatibilitate, s-ar putea invoca excepție de incompatibilite.

Problemele apar în acest moment deoarece în compunerea instanței care trebuie să soluționeze excepția ar trebui să participe și judecătorul față de care aceasta a fost invocată – și în acest caz prevederile art. 17 C.pr.civ au o aplicabilitate deplină.

Toate aceste soluții nu pot fi însă la adăpost de critici, deoarece prin toate acestea va fi încălcată aparența de imparțialitate prevăzută de art. 6 din CEDO.

Astfel, în cauza Sramek împotriva Austriei, instanța europeană a decis că " dacă tribunalul cuprinde, printre membrii ce-l compun, o persoană care se găsește în subordonare de funcție și de serviciu față de una din părți, justițiabilii pot, în mod legitim, să aibă dubii cu privire la independența acelui judecător, iar în cauza Belilos c. Elveției (Hotărâre din 29 aprilie 1988), a arătat că "în aprecierea independenței și imparțialității unui membru al instanței, trebuie avute în vedere și considerații cu caracter funcțional și organic", reținîndu-se că este suficient ca aparențele să creeze în mintea justițiabililor o îndoială legitimă cu privire la independența instanței ,pentru ca respectarea acestei cerințe să fie contestată cu succes.

Astfel dacă cercetăm scopul manifestat de legiutor în interzicerea participării la recurs a judecătorului care are drept de vot în Consiliul Superior al Magistraturii credem că acestea constau în două:

pentru a nu obliga judecătorul membru în două instituții să fie expusă unui conflict moral, respectiv aceea de a verifica hotărârea instituției din care el însuși face parte.

pe de altă parte pentru a păstra aparența de imparțialitate în orice moment al realizării actuluui de justiție, chiar și în situația în care judecători care se bucură de o înaltă calificare și prestigiu sunt cei care soluționează cauza.

Prin urmare ar putea exista o intrepretare în sensul că prin prevederile art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, s-a instituit o cauză de recuzare a judecătorului situație în care acesta poate să se abțină de la judecarea procesului.

Această interpretare ar fi benefică atât pentru judecătorul care este pus în postura de a verifica o hotărâre a unei instituții din care face parte cât și pentru judecătorul care la rândul său este judecat, deoarece acesta din urmă poate avea temeiuri justificate să creadă că acea instanță în compunerea căreia intră și judecătorul care este membru al Consiliului Superior al Magistraturii va soluționa părtinitor cauza.

Astfel în situația recuzării, judecătorul care inițial făcea parte din complet va beneficia de dreptul de a formula o cerere de abținere, iar judecătorul care este judecat va putea formula o cerere de recuzare.

Totodată în cazul în care am califica cererea judecătorului drept o cerere de recuzare i-am permite acestuia să beneficieze de garanțiile procesuale ale unei judecăți imparțiale, deoarece cererea de recuzare ar fi judecată de un alt complet al Înaltei Curți de Casație în care nu ar intra judecătorul recuzat, iar dacă recuzarea ar fi admisă actele de procedură îndeplinite până în acel moment cu participarea judecătorului recuzat ar putea fi anulate.

Prevederile art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, stabilesc și un veritabil caz de incompatibilitate.

Astfel în completul instanței de recurs nu va putea intra acel judecător care activează la Înalta Curte de Casație și împotriva căruia a fost exercitată acțiunea disciplinară.

Această soluție a legiuitorului este motivată de incompatibilitatea existentă între calitatea de judecător și justițiabil, ceea ce reprezintă o aplicație a principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi judecătorul propriei cauze.

Legea nu reglementează modalitatea prin care acest caz de incompatibilitate este invocat și soluționat, din această cauză ne vedem obligați să ne raportăm din nou la prevederile legii generale în ce privește soluționarea unei astfel de cereri.

Astfel cererea de incompatibilitate ar trebui să fi judecată de același complet în care intră și judecătorul care este parte în cauză, ceea ce este inacceptabil din punctul nostru de vedere.

Astfel în conformitate cu prevederile art. 129 al.4 C.pr.civ instanța trebuie să pună în discuția contradictorie a părților excepția de incompatiblitate.

În consecință, se pune întrebarea cum i se va da cuvântul judecătorului să pună concluzii pentru propria lui incompatibilitate.

Pe de altă parte în ce calitate va figura acesta: de magistrat trimis în judecată și pledant în propria cauză sau de judecător?

Din această cauză credem că în viitor pentru evitarea oricăror discuții de acest gen ar trebui să existe o reglementare legală derogatorie de la regulile generale ale incompatibilității și să se permită judecătorului aflat în această situație să formuleze o cerere de abținere.

În situația în care se constată existența nerespectării prevederilor art. 49 al.2 din Legea nr.317/2004, republicată, judecătorul care se afla în stare de incompatiblitate va ieși din complet, locul său fiind luat de un alt judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Actele îndeplinite de instanță până în momentul admiterii cererii de incompatibilitate vor fi lovite de nulitate absolută și astfel va fi necesară refăcerea lor de noul complet.

Exercitarea recursului spre deosebire de dreptul comun în conformitate cu prevederile art.49 al.3 din Legea nr.317/2004, republicată, este suspensiv de executare, iar în conformitate cu prevederile art. 49 al.4 din Legea nr.317/2004, hotărârea instanței de recurs este irevocabilă.

Răspunderea disciplinară a avocaților

Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 65 din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestui text: "Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură a prejudicia onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției" ..

Textul citat are un caracter general.

El este reluat, într-o formulare diferită, în ari. 148 din Statutul profesiei de avocat. Din' coroborarea celor două dispoziții legale rezultă că virtual orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară (53).

Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acționeze cu vinovăție, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia "onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției".

Așadar, condițiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.

Legea determină sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate, iar Comisia de disciplină a baroului are competența de a judeca abaterile săvârșite de avocații din baroul respectiv.

Aceasta este independentă de organele de conducere ale baroului și este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleși de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani.

Comisia este condusă de către un președinte, ales de către membri acesteia. Funcția de grefier se îndeplinește de către un secretar desemnat de consiliul baroului.

Potrivit art. 156 din Statutul profesiei comisia de disciplină, judecă, în primă instanță, în complet de 3 membri.

Comisia superioară de disciplină este alcătuită din reprezentanții barourilor, desemnați de adunările generale.

Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul avocaților dintre candidații propuși de adunările generale ale barourilor.

Legea îi recunoaște Comisiei superioare de disciplină atât o competență de fond, cât și una de recurs.

Ca instanță de fond, judecă abaterile săvârșite de decanii barourilor și de membrii organelor de conducere ale uniunii.

În acest caz completul este format din 3 membri.

Ca instanță de recurs Comisia superioară de disciplină judecă recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de comisiile de disciplină ale barourilor, precum și cele promovate împotriva încheierilor de suspendare din funcție.

Completul instanței disciplinare este format în acest caz din 5 membrii.

Recursul poate fi declarat de avocatul interesat. de decanul baroului și de președintele Uniunii Avocaților din România.

Consiliul Uniunii Avocaților din România se constituie, ca instanță disciplinară, în plenul său și are competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate, în fond, de Comisia superioară de disciplină. avocaților.

Acestea sunt:

mustrarea;

avertismentul;

amenda de la 10.000 la 100.000 lei.

interdicția de a exercita profesia pe o perioadă de la o luna la un an;

excluderea din profesie

Amenda se face venit la bugetul baroului, plata amenzii se face în termen de 30 de zile de la data ramânerii definitive a hotarârii disciplinare.

Neplata în termen a amenzii atrage suspendarea de drept din exercițiul profesiei pâna la achitarea sumei.

Organele de jurisdiție disciplinare sunt: Comisia de disciplină a baroului. Comisia superioara de disciplină și Consiliul Uniunii Avocaților din România.

Legea nr.51/1995 și Statutul profesiei de avocat cuprind și reglementări detaliate privitoare la procedura de soluționare a abaterilor disciplinare.

Acțiunea disciplinară poate fi exercitată de consiliul baroului.

În cazul abaterilor săvârșite de către decanii barourilor sau de organele de conducere ale uniunii dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare aparține Comisiei permanente a Uniunii.

Consiliu baroului se poate sesiza din oficiu sau prin modalitățile prevăzute de art. 65 alin. 2 și 3 din Legea nr. 51/1995.

Potrivit acestor texte legale, avocatul care conduce asistența judiciară de pe lângă fiecare instanță este obligat să sesizeze consiliul baroului pentru abaterile disciplinare săvârșite de avocați; instanțele judecătorești și parchetele sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat, precum și să-i informeze despre orice acțiune penală declanșată contra unui avocat.

Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparține și oricărei persoane interesate: avocat, client, parte adversă atc.

O atare soluție rezultă și din prevederile art. 164 al. 1 din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia "plângerea îndreptată împotriva unui avocat se adresează consiliului baroului din care avocatul face parte".

Subliniem că dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare apartine, însă, numai consiliului baroului, respectiv Comisiei permanente a Uniunii.

După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii. competența de efectuare a anchetei revine decanului sau consilierului numit de consiliul baroului.

În cazul abaterilor săvârșite de un decan sau de un membru al organelor Uniunii Avocaților din România ancheta se va efectua de catre președintele uniunii sau de un membru al Comisiei pemlanente.

Cercetarea abaterii nu se poate înfăptui fără citarea avocatului acuzat de săvârșirea acesteia.

Convocarea avocatului se face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Avocatul va fi încunoștiințat și cu privire la obiectul anchetei disciplinare.

Refuzul de a se prezenta la convocarea făcută nu împiedică desfeișurarea anchetei.

În cursul cercetării va fi ascultată persoana care a formulat plângerea, precum și orice alte persoane ale caror declarații pot elucida cazul.

De asemenea se vor face verificări de înscrisuri și se vor culege informațiile considerate utile, prin orice mijloace legale.

Activitatea consilierului delegat se finalizeaza într-un referat scris ce va cuprinde mentiuni cu privire la faptele imputate, probele administrate, poziția avocatului cercetat și propuneri pentru soluționarea plângerii sau sesizării.

Referatul trebuie depus și înregistrat la decanatul baroului în cel mult 30 de zile de la primirea însarcinării.

În prima zi a ședinței a consiliului – ulterioară înregistrării referatului – consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii pe baza referat ului și a lucrărilor de la dosar.

După efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului va dispune una din următoarele soluții: exercitarea acțiunii disciplinare, completarea cercetărilor sau clasarea cauzei.

Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acțiunii disciplinare consiliul baroului va desemna și consilierul înseircinat cu susținerea acesteia în fața instanței disciplinare.

Statutul profesiei de avocat indică și elementele pe care trebuie să le cuprindă acțiunea disciplinară.

Forma scrisă cerută pentru acțiunea disciplinară este obligatorie și ea cuprinde, potrivit art. 171 din Statut, motivele de fapt și de drept, arătarea persoanelor care urmează să fie audiate și semnătura decanului.

Primind sesizarea, președintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea avocatului, a organului ce a exercitat aqiunea și a celorlalte persoane indicate în cerere.

Citarea se face și în fața instantei disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

În fața instanței disciplinare, avocatul se va prezenta personal, putând fi asistat, însă de un alt avocat. Sedințele de judecată sunt secrete.

Toate lucrările instantei disciplinare se consemnează în încheieri.Lipsa părților în fața instantei nu împiedică dsfășurarea judecății.

Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi.

Odata rămasă definitivă decizia are autoritate de lucru judecat față de părți și față de organele profesiei.

Decizia de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, precum și cea de încetare a acțiunii disciplinare se comunică avocatului în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris și președintelui Uniunii Avocaților din România.

Menționăm că Statutul profesiei de avocat conține precizări diferite cu privire la comunicarea deciziei disciplinare în cazul în care sancțiunea aplicată este excluderea sau suspendarea din profesie.

Observăm, în primul rând, că decizia de excludere sau de suspendare din profesie se comunică "baroului în tabloul căruia este înscris avocatul și Uniunii Avocaților din România" (art. 176).

În cazul celorlalte sancțiuni disciplinare sau al încetării acțiunii disciplinare decizia se comunică decanului baroului și președintelui Uniunii Avocaților din România.

În al doilea rând, constatăm că art. 176 din Statutul profesiei de avocat nu conține nici o dispoziție cu privire la comunicarea hotărârii și avocatului față de care s-a luat măsura excluderii.

Socotim că ne aflăm în prezența unei simple omisiuni.

Altminteri este greu de admis că legiuitorul ar fi urmărit ca decizia de excludere să nu fie comunicată și avocatului sancționat.

Acesta cu atât mai mult cu cât actul comunicării este important, întrucât acest moment marchează începutul curgerii termenului de declarare a recursului.

De altfel, art. 68 al. 3 din Legea nr. 51/1995 este edificator în această privință.

Textul menționat instituie dreptul la exercitarea căii de atac a recursului, de către "persoana interesată, decanul baroului și președintele uniunii, în termen de 15 zile de la comunicare".

Or, printre persoanele interesate a exercita calea de atac se află, în primul rând, avocatul sancționat disciplinar.

Dar, obligația comunicării hotărârii și avocatului sancționat cu excluderea din profesie rezultă din principiile generale ale dreptului procesual.

Lipsa unei mențiuni exprese în art. 176 alin.2 din Statutul profesiei de avocat, cu privire la comunicarea deciziei și avocatului sancționat cu excluderea din profesie, constituie o simplă omisiune.

Într-adevăr, potrivit art. 179 din Statutul profesiei de avocat:

"Dispozițiile privind procedura judecării acțiunilor disciplinare, prevăzute în prezentul statut se completează cu prevederile Codului de procedură civilă".

Or, în dreptul comun este incident principiul potrivit căruia hotărâre a se comunică tuturor părților.

Situația este ceva mai delicată în cazul suspendării din profesie.

Potrivit art. 69 din Legea nr. 51/1995: "În caz de abatere evidentă și gravă, instanța disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exercițiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei".

În acest caz instanța disciplinară pronunță, așa cum o prevede în mod expres textul menționat anterior, o încheiere.

Împotriva acestei încheieri se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Aceasta înseamnă că instanța disciplinară trebuie să comunice încheierea și avocatului în cauză.

Suspendarea prevăzută de art. 69 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în cursul judecării acțiunii de către instanța disciplinară.

Prin urmare, legea are în vedere o măsură aplicabilă "până la judecarea definitivă a cauzei".

În schimb, art. 176 al. 1 din Statutul profesiei de avocat statuează principiul autorității de lucru judecat a deciziei disciplinare rămasă definitivă.

Cel de-al doilea alineat al art. 176 din Statut se referă atât la decizia de excludere, cât și la cea de suspendare.

Prima constituie o sancțiune disciplinară (art. 68 al. llit. c din Legea nr. 51/1995), iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul judecății.

Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea de atac a recursului împotriva încheierii.

De aceea, apreciem că încheierea (nu decizia cum o numește art. 176 din Statut) trebuie comunicată și avocatului.

Necesitatea unei atare comunicări decurge din coroborarea art. 69 din Legea nr. 51/1995 cu prevederile înscrise în art. 179 din Statut.

Soluția contrară ar fi în flagrantă contradicție cu unele principii procesuale esențiale, ca dreptul la apărare și la exercitarea unei căi de atac (54).

Statutul determină și locul depunerii cererii de recurs.

Potrivit art. 178 recursul declarat împotriva măsurilor luate prin încheiere în condițiile art. 60 al. 2 din lege și împotriva deciziei disciplinare se înregistrează la decanatul baroului, respectiv la secretariatul Uniunii Avocaților din România.

După părerea noastră și de data aceasta statutul face o distincție nejustificată.

Aplicarea principiului de drept comun în materie ar fi reprezentat o soluție mai rațională.

Potrivit acestui principiu cererea de recurs se depune la instanța a carei hotărâre se atacă.

Instanța disciplinară de recurs exercită un control aupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

Decizia adoptată de instanta disciplinară de recurs poate fi atacată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit acestui din urmă text, actele administrativ jurisdiqionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea cailor administrativ jurisdictionale la sectia de contencios administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Jurisprudenta Curtii Constitutionale și literatura de specialitate a promovat, în ultima perioadă, opinia exprimata mai sus.

De asemenea s-a decis ca actele organelor profesiei, pentru care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în justitie la tribunalul sau curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

Aceste solutii sunt în concordanță cu dispozitiile art.21 din Constituție, privitoare la liberul acces la organele de justitie.

Răspunderea disciplinară a notarilor

Exercitarea de către notar a unui serviciu de interes public nu putea să rămână fără consecințe și pe planul reglementării răspunderii disciplinare. De aceea, Legea nr. 36/1995 și Regulamentul de aplicare a instituit norme particulare cu privire la răspunderea disciplinară a notarului public.

Condițiile generale ale răspunderii disciplinare sunt cele din dreptul comun.

Așa fiind, ne referim în continuare doar la aspectele particulare ale răspunderii disciplinare a notarului public. în această privință, evidențiem, mai întâi, că legiuitorul determină abaterile disciplinare ce pot angaja răspunderea disciplinară a notarului public.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 36/1995 răspunderea disciplinară poate interveni pentru următoarele abateri:

întârziere sau neglijență în efectuarea lucrărilor;

lipsă nejustificată de la birou;

nerespectarea secretului profesional;

comportament care aduce atingere onoarei sau probitătii profesionale.

Din modul de redactare a textului citat rezultă că abaterile disciplinare sunt limitativ prevăzute de lege.

Nici Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 nu permit o altă interpretare, deși art. 31 pare a sugera o altă soluție, atunci când determină titularul acțiunii disciplinare pentru "abaterile disciplinare prevăzute în art. 39 din lege".

Totuși pentru săvârșirea "altor abateri" nu există norme procedurale distincte.

Pe de altă parte, remarcăm că legiuitorul consacră două abateri foarte precis determinate: lipsa nejustificată de la birou și nerespectarea secretului profesional.

O precizare se impune în privința primei abateri.

Dispozițiile art. 39 lit. b trebuie coroborate cu cele înscrise în art. 37 al. 1 din Legea nr. 36/1995.

Acest din urmă text dispune că notarul public "nu poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, fără a asigura funcționalitatea biroului său … ".

Celelalte două abateri, prevăzute în art. 39 din Legea nr. 36/1995, au un caracter general și ele acoperă o paletă foarte largă de fapte ce pot determina răspunderea disciplinară a notarului public.

Astfel, abaterea prevăzută de art. 39 lit. a din Legea nr. 36/1995 – întârziere sau neglijență în efectuarea lucrărilor – acoperă o sferă nelimitată a nesocotirii obligațiilor profesionale ale notarului public.

Același considerent se poate formula și în legătură cu abaterea prevăzută de art. 39 lit. d din Legea nr. 36/1995 "comportament care aduce atingere onoarei sau probității profesionale".

Se poate afirma că, ultima abatere include nu doar fapte determinate de nesocotire a unor obligații profesionale, ci și pe cele de ordin moral, privitoare la demnitatea profesiei.

Legea determină nu numai abateri disciplinare ci și sancțiunile ce se pot aplica notarului public, în raport de gravitatea faptelor săvârșite.

Aceste sancțiuni sunt prevăzute în art. 41 din Legea nr. 36/1995 și se referă la:

observație scrisă;

amendă de la 50.000 la 200.000 lei;

suspendarea din funcție pe o durată de maximum 6 luni; d) excluderea din profesie.

În ceea ce privește amenda precizăm că aceasta se face venit la bugetul Camerei Notarilor publici.

Neachitarea amenzii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, atrage suspendarea de drept a notarului public din funcție.

Suspendarea va dăinui până la achitarea sumei.

Hotărârea de aplicare a amenzii constituie, potrivit legii, titlu executoriu.

Competența de soluționare a abaterilor disciplinare aparține Consiliului de disciplină a Camerei Notarilor Publici.

Organul de jurisdicție disciplinară este alcătuit din 3 notari publici, desemnați de Adunarea generală a Camerei.

Acțiunea disciplinară se exercită de către Colegiul director al Camerei Notarilor Publici în termen de 60 de zile de la data când Colegiul a luat cunoștință de existența abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii ei (art. 31 din Regulament).

În scopul stabilirii răspunderii disciplinare este obligatorie efetuarea unei cercetări prealabile.

Legea nr. 36/1995 limitează cercetarea prealabilă doar la aplicarea unor sancțiuni grave.

În acest sens art. 40 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 precizează că: "Pentru suspendarea din funcție sau excluderea din profesie este obligatorie o cercetare prealabilă, care se efectuează de către Colegiul director".

Textul citat conține o normă a cărui conținut este greu de explicat din punct de vedere teoretic.

Într-adevăr, textul consacră obligativitatea cercetării prealabile doar pentru ipotezele în care sancțiunea aplicată ar fi "suspendarea din funcție" sau "excluderea din profesie".

Cercetarea este însă, în mod firesc, anterioară aplicării sancțiunii.

Mai mult, cercetarea precede și faza dezbaterilor contradictorii în fața Consiliului de disciplină.

Ori, efectuarea cercetării este obligatorie în situațiile menționate, iar aceasta se realizează de Colegiul director, iar nu de instanța disciplinară.

O întrebare nu poate fi evitată totuși: de unde cunoaște Colegiul director sancțiunea ce urmează să fie aplicată de către Consiliul de disciplină?

Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât Colegiul director este chiar titularul acțiunii disciplinare.

Aceeași întrebare, retorică desigur, s-ar pune și în cazul în care cercetarea prealabilă ar fi de competența instanței disciplinare.

Este evident că instanța disciplinară nu poate cunoaște cu anticipație sanctiunea ce urmează să se aplice în urma unor dezbateri contradictorii ulterioare.

Dar cercetarea prealabilă are ca obiect tocmai stabilirea faptelor, a urmărilor acestora, existența vînovăției și alte elemente concludente în soluționarea cauzei.

Soluția este prevăzută în mod expres în art. 32 al. 2 din Regulamentul de aplicare a legii nr. 36/1995.

Este evident că instanța disciplinară nu poate anticipa asupra soluției ce face obiectul investigațiilor sale.

O decizie contrară ar contraveni celor mai elementare reguli de soluționare a litigiilor, inclusiv a celor de natură disciplinară.

De altfel, dispozițiile Legii nr. 36/1995 se completează în mod corespunzător și cu prevederile Codului de procedură civilă (art. 104). Așa fiind, dispozițiile procedurale privitoare la recuzare sunt aplicabile și în fața instanței disciplinare.

De aceea, apreciem că instituirea obligativității cercetării prealabile doar în cazul sancțiunilor grave se datorează unei simple inconsecvențe legislative.

În dreptul muncii ancheta administrativă prealabilă se realizează în cazul tuturor abaterilor disciplinare. precizăm că în cazul judecătorilor și al avocaților reglementările în vigoare impun efectuarea cercetării. administrative în toate cazurile.

Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 36/1995 audierea notarului “… este obligatorie, acesta fiind îndreptățit să ia cunoștință de conținutul dosarului și să-și formuleze apărarea".

O dispoziție similară este prevăzută și în art.32 din Regulament. Din aceste prevederi legale se poate desprinde concluzia că audierea persoanei cercetate este obligatorie doar în cazurile de suspendare sau de excludere din profesie.

Într-adevăr, art. 32 din Regulament face trimitere la cazurile prevăzute în art. 40 din Legea nr. 36/1995.

Acest din urmă text conține dispoziții de natură procedurală, ce vizează în mod practic doar cele două sancțiuni menționate.

În opinia noastră atât ancheta administrativă, cât și ascultarea persoanei cercetate sunt elemente procedurale indispensabile jurisdicției disciplinare.

Ele trebuie să aibă un caracter general, în sensul de a fi incidente în cazul tuturor abaterilor disciplinare.

Legea determină și consecințele refuzului notarului cercetat de a face declarații sau de a se prezenta la investigații. Aceste împrejurări se constată printr-un proces-verbal și ele nu împiedică finalizarea cercetării (art. 32 al. 2 din Regulament).

După terminarea anchetei administrative actiunea disciplinară se exercită în fața Consiliului de disciplină.

La judecată se citează în mod obligatoriu atât titularul acțiunii disciplinare – Colegiul director – cât și notarul public.

După administrarea probelor necesare Consiliul de disciplină se pronunță cu majoritate de voturi printr-o hotărâre motivată.

Hotărârea se redactează în cel mult 15 zile și se comunică atât notarului public, cât și Colegiului director în vederea exercitării dreptului la contestație la Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici.

Împotriva hotărârii pronunțate părțile pot face contestație la Consiliul Uniunii, în termen de 10 zile de la comunicare.

Contestația se soluționează de Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici, cu citarea părților.

Decizia pronunțată în contestație se adoptă cu majoritate de voturi, se redactează în termen de 15 zile de la pronunțare și se comunică părților.

Hotărârea pronunțată de Consiliul Uniunii poate fi atacată la instanța judecătorească competentă, civilă sau de contencios administrativ (art. 40 al. 6 din Legea nr. 36/1995).

Răspunderea disciplinară a medicilor

În caz de nerespectare a obligațiilor, legilor și regulamentelor profesionale precum și pentru săvârșirea unor fapte profesionale care prejudiciază onoarea și prestigiul profesiunii, medicul răspunde disciplinar.

Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală, contravențională, civilă sau materială.

Circuitul unei plângeri este următorul: se depune plângerea la colegiul din care face parte medicul iar de acolo dosarul disciplinar este trimis la comisia de disciplină, alcătuită din 3 membri, independenți de conducerea locală a colegiului, dintre care unul numit de Direcția de Sănătate Publică.

În cazul respingerii plângerii, persoana care a depus-o are dreptul să facă o contestație ce va fi soluționată de către Biroul Executiv al Consiliului Național.

În cazul în care plângerea este împotriva unui membru de conducere a organelor locale sau naționale, ea va fi înaintată Comisiei Superioare de Disciplină.

Aceasta este alcătuită din 5 membri, independenți de conducerea Colegiul Medicilor din România, unul fiind numit de Ministerul Sănătății.

Ceilalți membri ai comisiilor de disciplină, în afară de cei numiți, sunt aleși de către adunările generale ale colegiilor pe o perioadă de 6 ani din rândul medicilor primari cu o vechime profesională de cel puțin 7 ani și fără abateri profesionale în ultimii 5 ani.

Deciziile de sancționare se comunică medicilor în cauză care au dreptul de a le contesta timp de 15 zile.

Tipuri de sancțiuni

Sancțiunile profesionale sunt, în ordinea gravității, următoarele:

mustrarea,

avertismentul,

votul de blam,

amenda,

interdicția de exercitare a profesiei pe o durată finită (între 1 lună și 1 an),

retragerea calității de membru al Colegiul Medicilor din România.

Aceasta din urmă presupune interdicția de exercitare a profesiei pentru că, pe teritoriul românesc pot exercita profesiunea medicală doar membrii Colegiul Medicilor din România.

Un medic care a obținut o astfel de sancțiune poate cere redobândirea calității de membru Colegiul Medicilor din România la 2 ani de la aplicarea sancțiunii sau, acolo unde este cazul, după expirarea perioadei de interdicție a exercitării profesiei, perioadă stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

Uneori medicii pot fi obligați prin decizia comisiei de disciplină să efectueze cursuri de perfecționare.

În acest caz, sancțiunea se radiază numai după ce medicul face dovada orelor de educație medicală continuă urmate.

Este important de știut că o plângere poate fi depusă în termen de maxim 6 luni de la săvârșirea faptei sau de la data cunoașterii prejudiciilor aduse de medic (art. 76 alin.1).

Astfel, un conflict cu un pacient nu rămâne agățat ca o sabie a lui Damocles deasupra capului medicului de-a lungul întregii cariere, iar, la rândul lor, pacienții prejudiciați au suficient timp pentru a depune o plângere.

BIBLIOGRAFIE:

IOAN LEȘ – Organizarea sistemului judiciar, a Avocaturii și a Activității Notariale, Editura Lumina Lex, București, 1997

IOAN LEȘ – Organizarea sistemului judiciar din România, Editura All Beck, București, 2004

IOAN LEȘ – Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005

FLOREA MĂGUREANU – Organizarea sistemului judiciar, Editura Universul Juridic, București, 2006

NICOLAE COCHINESCU – Organizarea puterii judecătorești din România, Editura Lumina Lex, București, 1997

ION DELEANU – Tratat de procedură civilă, Editura All Beck, București, 2005

VIOREL MIHAI CIOBANU – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 1999

CORNELIU BÂRSAN – Convenția europeană a drepturilor omului, vol. I. Editura C.H. Beck, București, 2006

DRAGOȘ BOGDAN SEBASTIAN, MIHAI SELEGEAN – Drepturi si libertăți fundamentale in jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, 2005

MIHAI SELEGEAN, ROXANA RIZOIU, BIANCA ȚĂNDĂRESCU, DRAGOȘ BOGDAN – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Institutului Național al Magistraturii, București, 2006

JEAN VINCENT, SERGE GUINCHARD, GABRIEL MONTAGNIER, ANDRE VARINARD – Institutions judiciaires, Dalloz, Paris, 2003

CODUL DEONTOLOGIC AL MAGISTRAȚILOR – Aspecte teoretice și practice – editată de ABA CEELI, București, Iunie 2004

CODUL DEONTOLOGIC AL MAGISTRAȚILOR – Aspecte teoretice și practice – editată de ABA CEELI, București, Iunie 2005

L’EUROPE JUDICIARE – Council of Europe Publishing, Bruxelles 2000

JUDICIAL ORGANIZATION IN EUROPE – Council of Europe Publishing, Bruxelles, 2000

ETHIQUE ET RESPONSABILITE DES JUDGES – Conseil Consultative de Juges Europeens, Bruxelles, 2000

STATUTUL JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR – Culegere de acte normative, Editura Hamangiu, București, 2006