Controlul Comertului International Legal cu Arme

Introducere

Comerțul cu arme convenționale, este un fenomen global, care atinge toate țările și regiunile. Arme convenționale pot fi folosite pentru a abuza de drepturile omului.

În unele cazuri, acestea subminează dezvoltarea durabilă, astfel fiind mai ales dăunătoare

pentru țările în curs de dezvoltare. În timp ce impactul și problemele de comerț la nivel global se simt, iau forme diferite și au implicații diferite pentru diferite țări și regiuni.

În cursul ultimelor decenii, statele și-au dezvoltat mai multe instrumente pentru a îmbunătăți controlul asupra comerțului cu arme. În ciuda numărului mare de regiuni, naționale și internaționale, de acorduri privind controlul exportului de arme comerciale internaționale, de acțiuni de control, acestea rămân incomplete. Pentru că problemele legate de comerțul de arme necontrolat sunt slab reglementate, însă sunt larg răspândite la nivel internațional, în ultimii ani statele au tot solicitat acțiuni internaționale și soluții pentru a le rezolva.

În 1995, un grup pentru Pacea Nobel a început o campanie pentru un comerț mai responsabil al armelor.

În următorii ani, ideea a dezvoltat o mișcare puternică condusă de către actorii societății civile, pentru realizarea unui punct de vedere juridic Tratatul comerțului cu arme (ATT). Decizia eliberării unui astfel de tratat a fost luată de Organizația Națiunilor Unite în 2006, prin rezoluția Adunării Generale intitulată "Către un acord privind comerțul cu arme: stabilirea unor standarde internaționale comune pentru importul, exportul și transferul de armelor convenționale".

De atunci, un număr copleșitor de state și-au oferit sprijinul lor pentru a stabili standarde comune pentru comerțul cu arme convenționale, și un proces este în curs de desfășurare la Organizația Națiunilor Unite în scopul negocieii unui tratat privind comerțul cu arme din punct de vedere juridic în 2012.

Conflictele globale și comerțul cu arme

Volumul transferurilor internaționale de armament începând cu 1982. După terminarea războiului rece a început o ușoară descreștere în domeniul transferurilor internaționale de armament; au atins cel mai scăzut punct în 2002, când transferurile se situau la o rată de 38 % față de cele din timpul războiului rece. Din 2002 a început o creștere ușoară în transferuri. În timp ce registrul transferurilor din 2008, media a celor cinci ani, care arată o măsurătoare mai stabilă a trendurilor, continuă să crească.

Exportatorii de armament. Unul dintre cele mai importante aspecte ale transferurilor de arme de-a lungul timpului o reprezintă compoziția stabilă a listei celor cinci dintre cei mai mari furnizori, cu mici modificări a ordinii. În perioada 1980-1984, când comerțul de armament era ridicat, Uniunea Sovietică, Statele Unite, Franța, Marea Britanie și Germania aveau 84% din toate exporturile. Cele mai mari furnizoare de armament convențional pentru perioada 2004-2008 erau USA, Rusia, Germania, Franța și Marea Britanie. Acești furnizori aveau în total 78% din exporturile mondiale în această perioadă, comparat cu 81% pentru perioada 1999-2003. Statele Unite și Rusia rămân pe departe cele mai mari exportatoare.

În 2008, 16 conflicte armate majore au fost active în 15 de locatii din intreaga lume, de două ori mai multe decât în ​​2007.

În anul 2008, ca și în anul 2007, 60 de operațiuni multilaterale de pace au fost efectuate. Un număr record de 187.586 de persoane s-au mobilizat, reprezentând o creștere de 11 % față de 2007. Dintre acestea, au fost 16. 6146 militare și civile și 21.440, inclusiv de poliție.

Forța Internațională de Securitate Asistată (ISAF) în Afganistan, a continuat să fie cea mai mare operațiune de pace, cu 51.356 de soldați, cu o creștere de aproximativ 9600 peste cifra din 2007. MONUC în Republica Democratică Congo și UNAMID în Darfur, Sudan, au fost misiuni de pe locul doi și trei, ca importanță.

Conflictele armate: Africa, Statele Unite ale Americii, Asia, Europa, Orientul Mijlociu

Sursa Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), "Cartea Anului din 2009, apendicele 2A

Împărțirile naționale sau regionale ale vânzărilor de arme pentru TOP 100 în 2007

Sursa Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), "Cartea Anului din 2009, Anexa 6A

Vânzările de arme combinate ale celor 100 de companii de top producătoare de arme au ajuns la 347 miliarde dolari, cu o creștere de 11% în termeni nominali și 5 % în termeni reali față de 2006

Între 2002 și 2007, valoarea vânzărilor de arme din Top 100 a crescut cu 37 % în termeni reali.

Patruzeci și patru de companii din SUA au reprezentat 61 % din vânzările de armament ale Top 100, în 2007, în timp ce 32 de companii din Europa de Vest au reprezentat 31 % din vânzări.

Cele mai mari achiziții ale companiilor producatoare de armament din 2008 au fost achiziția companiei de servicii IT de către Hewlett-Packard pentru 13.9 miliarde dolari, și achiziția de 5.2 miliarde dolari a firmei de electronice DRS Technologies de către Finmeccanica din Italia.

Cele mai importante achiziții ale industriei armate, 2008

Sursa Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), "Cartea Anului din 2009, Anexa 6B

Valoarea financiară estimată a comerțului internațional cu arme în 2007 a fost de 51.1 miliarde dolari. Conform datelor naționale, Statele Unite ale Americii a fost cel mai mare exportator de arme în 2007, cu exporturi în valoare de 12.8 miliarde dolari, Rusia a fost pe locul al doilea, cu 7.4 miliarde dolari, Franța a fost pe locul al treilea, cu 6.2 miliarde dolari, Israel a fost pe locul al patrulea, cu 4.4 miliarde dolari și Marea Britanie a fost pe locul cinci, cu 4.1 miliarde dolari.

În ianuarie 2009, opt state posedau un total de mai mult de 23,300 de arme nucleare.

Au fost 27 de emabrgouri armate multilaterale în vigoare în 2008, la un total de 15 ținte. Douăsprezece dintre embargouri au fost impuse de către Organizația Națiunilor Unite și 15 de către Uniunea Europeană.

Focoase nucleare în funcție de țară, la Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), "Cartea Anului din 2009, capitolul 8

Cifrele privind vânzările de arme

Valoarea tuturor acordurilor de transfer de arme la nivel mondial (atât la națiunile dezvoltate cât și la cele în curs de dezvoltare), în anul 2010 a fost de 40.4 miliarde dolari. Aceasta a fost o scădere substanțială a acordurilor valorilor de armament din 2009 de peste 38,1%, și cele mai mici acorduri de armament la nivel mondial începând cu 2003. În 2010, Statele Unite au condus acordurile de transfer de arme la nivel mondial, încheind acorduri în valoare de 21.3 miliarde dolari (52,7% din totalul acordurilor), cu o scădere de la 22.6 miliarde dolari în 2009.

Acordurile privind transferul de armament la nivel mondial

Acordurile privind transferul de armament la Națiunile în curs de dezvoltare

Rusia s-a clasat pe locul al doilea, cu 7.8 miliarde dolari în acorduri (19,3% din aceste acorduri la nivel global), în scădere de la 12.8 miliarde dolari în 2009. Statele Unite și Rusia au adunat acorduri în 2010, în valoare de peste 29 miliarde dolari, adică 72% din toate acordurile internaționale de transfer de arme efectuate de către toți furnizorii.

Pentru perioada 2007-2010, valoarea totală a tuturor acordurilor internaționale de transfer de arme (239.7 miliarde dolari), a fost mai mare decât valoarea la nivel mondial în perioada 2003-2006 (203.2 miliarde dolari), cu o creștere de 15,2%. În timpul perioadei 2003-2006, națiunile în curs de dezvoltare din lume au reprezentat 63,4% din valoarea tuturor acordurilor de transfer de arme efectuate la nivel mondial. În perioada 2007-2010, națiunile în curs de dezvoltare din lume au reprezentat 78,9% din toate acordurile de transfer de arme efectuate la nivel global. În 2010, națiunile în curs de dezvoltare au reprezentat 76,2% din toate acordurile de transfer de arme efectuate în toată lumea.

În 2010, Statele Unite au urcat pe primul loc privind valoarea tuturor livrărilor de arme la nivel mondial, ceea ce face aproape 12.2 miliarde dolari, în astfel de livrări sau de 34,8%. Acesta este al optulea an la rând în care Statele Unite au condus la livrările mondiale de arme. Rusia s-a clasat pe locul al doilea în livrările de arme la nivel mondial în 2010, realizând 5.2 miliarde dolari, din astfel de livrări. Germania, s-a clasat pe locul al treilea în 2010, realizând 2.6 miliarde dolari, din astfel de livrări. Acești trei furnizori de arme au livrat în 2010 împreună armament în valoare de aproape 20 miliarde dolari, adică 57,1% din toate armele livrate la nivel mondial de către toți furnizorii, în acel an.

Tendințe generale ale transferului de armament la Națiunile în curs de de zvoltare

Valoarea tuturor acordurilor privind transferul de arme în cadrul națiunilor în curs de dezvoltare în 2010 a fost de 30.7 miliarde dolari, o substanțială descreștere din totalul de 49.8 miliarde dolari în 2009.

În 2010, valoarea tuturor livrărilor de arme către națiunile în curs de dezvoltare (21.9 miliarde dolari) a fost în creștere față de valoarea din 2009 a livrărilor (aproape 19.2 miliarde dolari), și cea mai mare din 2006 (Figura 7 și Figura 8) ( Tabelul 2) (Tabelul 15).

Recent, începând din 2007 până în 2010, Statele Unite și Rusia au dominat piața de arme la nivel mondial. Din 2007 până în 2010, Statele Unite ale Americii au realizat aproape 72 miliarde dolari din aceste acorduri, sau 38%. În aceeași perioadă, Rusia, a realizat 37.1 miliarde dolari, 19,6% din toate aceste acorduri. Împreună, Statele Unite și Rusia au realizat 57,6% din totalul acordurilor privind transferurile de arme cu națiunile în curs de dezvoltare în această perioadă de patru ani.

Franța, furnizorul-lider de pe locul trei, în perioada 2007 – 2010 a realizat aproape 11 miliarde dolari sau 5,8% din toate aceste acorduri cu națiunile respective în timpul acestor ani. În perioada anterioară (2003-2006) Rusia s-a clasat pe primul loc, cu 41.5 miliarde dolari din acordurile privind transferul de arme cu aceste națiuni sau 32,2%; Statele Unite ale Americii au realizat 30.5 miliarde dolari din acordurile privind transferul de arme în această perioadă, sau 23,7%.

Marea Britanie a realizat 14.7 miliarde dolari din acorduri sau 11,4%. Din 2003 până în 2010, în fiecare an, cele mai multe transferuri de arme către națiunile în curs de dezvoltare au fost făcute de două sau trei furnizori majori. Statele Unite s-a clasat pe primul loc în rândul acestor furnizori pentru cinci din cei opt ani din această perioadă, în special în ultimii patru. Rusia a fost un concurent puternic pentru plumb în acest transfer către națiunile în curs de dezvoltare, fiind pe primul loc în fiecare an din 2004 până în 2006, și pe locul al al doilea din 2007 până în 2009. În timp ce Rusia a dus lipsă de baza unui client tradițional, client ce a fost deținut de Statele Unite și principalii furnizori din Europa de Vest, a fost o sursă majoră de armament pentru cumpărători-cheie din țările în curs de devoltare. Cele mai importante acorduri privind transferul de arme ale Rusiei continuă să fie cu India. Rusia a avut, de asemenea, un oarecare succes în încheierea de acorduri de arme cu clientii din Orientul Apropiat, și în Asia de Sud.

Rusia a crescut eforturile sale de vânzare în America Latină, cu un accent principal pe Venezuela. Cu sprijinul puternic al președintelui Hugo Chavez, Venezuela a devenit un client important al Rusiei în această regiune. Rusia a adoptat norme mai flexibile de plată, încluzând împrumuturi, pentru posibilii clienți din lumea în curs de dezvoltare În același timp, Rusia a continuat eforturile de a crește calitatea serviciilor care fac din armamentul rusesc unul atractiv și competitiv, încercând să asigure potențialilor clienți, servicii în timp util și eficient și piese de schimb pentru sistemul de arme vândut.

Franța și Regatul Unit al Marii Britanii, printre cei patru mari furnizori de arme din disia de Sud.

Rusia a crescut eforturile sale de vânzare în America Latină, cu un accent principal pe Venezuela. Cu sprijinul puternic al președintelui Hugo Chavez, Venezuela a devenit un client important al Rusiei în această regiune. Rusia a adoptat norme mai flexibile de plată, încluzând împrumuturi, pentru posibilii clienți din lumea în curs de dezvoltare În același timp, Rusia a continuat eforturile de a crește calitatea serviciilor care fac din armamentul rusesc unul atractiv și competitiv, încercând să asigure potențialilor clienți, servicii în timp util și eficient și piese de schimb pentru sistemul de arme vândut.

Franța și Regatul Unit al Marii Britanii, printre cei patru mari furnizori de arme din din Europa de Vest, au fost cel mai mare succes în comenzile semnificative cu țătrile în curs de de dezvoltare din 2003 în 2010, fie pe baza unei relații pe termen lung de aprovizionare, fie datorită deținerii unor sisteme specializate de arme disponibile pentru vânzare. Germania, cu toate acestea, a demonstrat succes deosebit în vânzarea unor sisteme navale. Regatul Unit a avut succes comparabil cu vânzările de aeronave.

Desi Statele Unite se confruntă cu concurența altor mari furnizor de armament furnizori, probabil să dețină poziția de furnizor principal către națiunile în curs de dezvoltare ale lumii, în special cu cei capabili să-și permită arme noi. Începând cu perioada Războiului Rece, Statele Unite au dezvoltat o bază extrem de mare și diversă a clienților de armament la nivel global, cu care au semnat acorduri anuale privind furnizarea armelor.

Națiunile care furnizează arme în mod semnificativ continuî să-și focalizeze eforturile către țările mai bogate în curs de dezvoltare, deoarece transferurile de arme către zonele mai puțin bogate ale națiunilor în curs de dezvoltare sunt constrânse de deficitul de fonduri din bugetele lor de apărare și statul nesoluționate de economia internațională. Din 2003-2008, valoarea acordurilor de furnizare cu națiunile curs de dezvoltare a crescut de la an la an. Aceste acorduri au ajuns la un vârf în 2008 de 54.6 miliarde dolari. Creșterea acordurilor cu țările în curs de dezvoltare din 2003-2008 a fost condus la un grad important de vânzări către națiunile în curs de dezvoltare mai bogate, în special statele- cheie producătoare de petrol, care au fost active în special în găsirea de armament avansat în timpul acestor ani.

În ultimii ani, furnizorii europeni și ne-europeni mai tradiționali, inclusiv China, au avut succes în asigurarea unor acorduri cu țările în curs de dezvoltare, deși la niveluri mai mici, cu rezultate inegale, comparativ cu furnizorii majori de arme. Totuși, acește furnizori medii de arme, ocazional au făcut oferte semnificative. În timp ce valorile acordurilor apar mai mari atunci când acestea sunt agregate ca un grup, cele mai multe dintre valorile lor anuale de acorduri privind transferul de armament în timpul 2003-2010 au fost relativ scăzute atunci când acestea sunt enumerate ca furnizori individuali. În cazuri diferite acestor furnizori au avut succes în vânzarea unor echipamente armate mai vechi sau mai puțin avansate. Acest grup de furnizori de arme este mai susceptibil de a fi sursa unor arme mici și ușoare, mai degrabă decât vânzători de sisteme majore de armament. Cei mai mulți dintre acești furnizori de arme nu sunt considerați foarte mari ca valoare de acorduri și livrări, deși unii se situează între primii 10 prestatori de top de la an la.

Acordurile privind transferul de arme cu Orientul

Acordurile privind furnizarea de arme cu Țările în curs de dezvoltare din Asia Arms

Statele și-au dat seama de nevoia menținerii responsabile a politicilor exportatoare de armament pentru a preveni transferurile de armament și alte bunuri militare care ar putea susține conflicte armate și să promoveze instabilitatea regional.De asemenea au recunoscut nevoia de a implementa măsuri eficiente de control a exportului de bunuri militare și de a se asigura că armele exportate nu sunt deturnate de către teroriști,criminali sau grupuri armate.

Membrii Statelor Unite discuta în momentul de fata necesitatea unui tratat de comerț cu armament(ATT) care va căuta să creeze condiții de control mai eficiente asupra comerțului cu armament internațional.Pentru a susține acest proces,Uniunea Europeană(UE) fundamentează o serie de șase seminarii regioanle,găzduite de către Institutul de Cercetare a Dezarmării al Națiunilor Unite,pentru a crește sesizarea necesității încheierii tratatului de comerț cu armament intre statele membre Națiunilor Unite,organizații regionale, societăți civile și industriase și să promoveze discuțiile despre tratatul propus.

În lucrarea prezentă se va aborda problematica comerțului internațional legal cu arme, implicațiile acestui lucru și opinia diferitelor state asupra acestui aspect.

Lucrarea de față dorește să răspundă la următoarea întrebare: Care este la momentul actual posibilitatea ca ATT să intre în vigoare și că statele să o implementeze și cum văd, argumentează și explică acest lucru teorii ale relațiilor internaționale și anume: realism, liberalism și post-internationalism?

Metodologie și metoda de lucru

Lucrarea de față folosește discuția folozofică pentru a prezenta diferite teorii în cadrul subiectului referitor la comerțul internațional de arme și studiul de caz pentru a discuta pe larg Tratatul de la Ottawa.

Teorii

Concepte și teorii utilizate în teoria relațiilor internaționale

Anarhia – sens și context

În limbajul comun, „anarhie” înseamnă haos, dezordine, stare negativă, lipsă. În Relațiile Internaționale, anarhia desemnează o situație obiectivă și anume lipsa unui guvern mondial care să poată impune ordinea în relațiile dintre state și să aplice regulamente supranaționale. Lumea Relațiilor Internaționale este definită ca o lume a statelor suverane și independente. În mod cert, suveranitatea nu este absolută decât din punct de vedere juridic, recunoscută fiind de dreptul internațional public. În realitate, unele state depind de altele din punct de vedere economic, chiar politic. Teoria clasică a Relațiilor Internaționale stipulează existența unei stări de lucruri paradigmatice – în timp ce în politica internă a statelor predomină pacea, ordinea, respectul guvernaților față de guvernanți și de instituțiile statului, ca urmare logică a legitimității ideii de contract social, pe plan extern există menționata stare de anarhie, așadar Relațiile Internaționale se desfășoară în umbra războiului, a conflictului și rivalității. Școala realistă clasică postulează existența acestui mediu anarhic, în care statele (actorii esențiali) luptă pentru supraviețuire și putere.

Realism vs Liberalism

Relațiile internaționale contemporane sunt caracterizate de existența la scară mondială a unor chestiuni cu miză mare, ceea ce a dus la apariția unor contexte istorice și culturale prin care s-a încercat să se dea o explicație acestor interese existente. De aceea nu este surprinzătoare constituirea unei palete destul de variate de tradiții intelectuale și viziuni globale.

În cadrul acestor viziuni cele mai răspândite și totodată cel mai des uzitate, cel puțin până la acest moment, sunt realismul și liberalismul. Trebuie însă menționate și celelalte curente care au apărut pe lângă aceste două școli, în funcție de preocupările caracteristice unui anumit context și provocările oferite de acesta, ca de exemplu: postmodernismul, marxismul, pozitivismul, feminismul, precum și multe alte teorii.

Lucrarea de față se va axa însă doar pe realizarea unei analize comparative între realism și liberalism în relațiile internaționale. Analiza se va realiza pornind de la contextul în care aceste Școli s-au constituit, continuând cu motivațiile fiecăreia dintre ele și mai departe cu principiile ce le caracterizează și atitudinea fiecăreia cu privire la diverse probleme ale scenei internaționale. Analiza se va realiza punând în evidență la fiecare subpunct felul în care realismul se pronunță la o anumită chestiune, și apoi, în paralel cu aceasta reflectarea atitudinii liberale.

Realismul – origini și principii

Originile realismului merg departe în timp. Un exemplu în acest sens este tocmai Istoria lui Tucidide cu privire la războiul peleponesiac, ce tratează tema conflictului dintre orașele grecești Spartă și Atena într-o manieră realistă. În acest fel, el ilustrează dorința de „echilibru al puterii” a Spartei, motiv pentru care a considerat războiul ca inevitabil întrucât puterea Atenei creștea vertiginos și acest lucru impunea restabilirea echilibrului. Tot în lucrarea lui este ilustrată de asemenea manipularea celor slabi de către cei mai puternici în fraza: „în timp ce puternicii fac ceea ce vor, cei slabi suferă ceea ce trebuie”. Același principiu al celui puternic a fost făcut cunoscut și de Francois Calierres, consilierul lui Ludovic al XIV-lea în 1713.

Desigur aspecte caracteristice realismului se regăsesc și la Hobbes și teoria sa expusă în „Leviathanul”, conform căreia, deși exista formal egalitate între oameni, aceasta este încălcată din dorința de a acapara puterea și în general din interesele egoiste caracteristice fiecărui individ. Așadar, ca urmare a naturii sale egoiste, omul recurge la putere pentru realizarea intereselor proprii. Se poate constata în acest fel că deși Hobbes este considerat părintele liberalismului politic, se regăsesc totuși în gândirea lui și elemente ce sunt astăzi atribuite realismului. Trecând totuși mai departe și căutând să reflectăm aspectele mai recente ale realismului, trebuie să ne îndreptăm în principal atenția asupra secolului al XX-lea că perioada principală de promovare și argumentare a acestui curent.

Așadar, realismul prin principiile sale nu este nicidecum idealist sau raționalist cum s-ar putea crede prin denumirea sa, ci este mai degrabă pesimist, fiind de părere că deși se promovează teoretic o egalitate a statelor, ea este mai mult decât formala întrucât se poate constata că de putere mai mare (și implicit influenta) se bucura statele care dețin un avantaj sau mai multe care le face să fie mai puternice în comparație cu celelalte. Avem de-a face în acest mod cu o distribuție inegală a puterii în care menținerea la un nivel competitiv maxim se poate face numai prin deținerea sau obținerea puterii.

Din punctul de vedere al realiștilor sfera relațiilor internaționale este anarhică, structură ce se datorează în primul rând faptului că există o competiție pentru putere, care duce inevitabil la conflict. Privit din unghiul relațiilor internaționale, realismul politic se întemeiază pe anarhia existența în sistem, ca urmare a absenței unei autorități centrale și care face ca să fie în natura actorilor /statelor să caute să obțină cât mai multă putere.În consecință, fraza cheie a realismului politic este:

"Dacă modul de comportare al statelor – așa cum s-a dovedit de la apariția lor până în prezent – nu poate fi reformat, el trebuie să fie, pe cât posibil, controlat !"

Funcția realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea problema înțelegerii modului de comportare al statelor, că principali actori ai sistemului internațional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcție de cel al altora. În practică, dihotomia dintre rolul explicativ și cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de menținut. Aceasta din cauza că puterea însăși, adică tocmai conceptul sau cheie, deși este indispensabilă, este dificil de definit, mai ales în termenii valorizatori de bun și rău. În orice caz, însă, în acest dublu rol – explicativ și orientativ – teoria realismului politic are puțini

rivali în ce privește gradul de răspândire.

Pe baza acestor principii, principalele propoziții ale realismului politic sunt următoarele:

1. Datorită anarhiei din cadrul sistemului internațional (generată de absența unei autorități centrale), statele nu au altă soluție decât să caute pe orice căi să își maximizeze puterea de care dispun.

2. Omul de stat este cel chemat să indice ce înseamnă PUTERE (teritoriu = resurse umane și materiale).

3. Puterea militară este cea mai importantă măsură a puterii (pornind de la teza că: „forța este ultima rațio a politicii”).

Liberalismul – origini

Dacă ar fi să căutam originile liberalismului probabil ca primul asupra căruia ne-am opri ar fi John Locke, care a perceput libertatea în termenii supunerii unei guvernări. Această abordare a fost mai târziu susținută de filosoful francez Voltaire sau de americanul Thomas Paine. În secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, promotori ai liberalismului au fost: Adam Smith, David Ricardo și Jeremy Bentham care au promovat ideea beneficiilor individuale de pe urma unui comerț liber la nivel mondial, dar la care trebuia totuși să se adauge siguranța publică și ordinea.

Immannuel Kant a fost și el un precursor al liberalismului așa cum este el cunoscut astăzi (deși în plină schimbare și acum în funcție de provocările arenei mondiale). Conform constatărilor lui este mai posibil ca regimurile autoritare să pornească un război decât guvernele cu susținere populara care ar analiza consecințele războiului în termenii pierderii de vieți umane și pierderi financiare și ca atare nu ar considera războiul eficient. Liberalismul început să devină mai semnificativ odată cu încetarea războiului rece, când realismul s-a văzut în imposibilitatea de a i se găsi corespondențe în practică (ceea a și determinat apariția mai multor ramuri ale sale amintite mai sus).

Forme derivate din liberalismul clasic

Liberalismul acoperă o perspectivă destul de vastă care parcurge ruta de la idealismul Wisonian, până la forme contemporane ale teoriei – neoliberalismul și tezele despre pacea democratică.

Idealismul a fost fundamentat de președintele american Woodrow Wilson după încheierea primului război mondial și se baza pe speranța acestuia că progresul și libertatea putea fi asigurate prin interdependenta economică a statelor, promovarea republicanismului și domnia legii.

Teoriile neoliberale sunt de părere că instituțiile internaționale joacă un rol importat pentru coordonarea cooperării internaționale. Instituționaliștii neoliberali consideră că statele își dirijează acțiunile pentru a obține câștiguri absolute și se pun accentul pe cooperare care este inevitabilă că urmare a interacțiunilor permanente dintre state.

Teoriile despre pacea democratică se fundamentează pe supoziția că este mult mai puțin probabil că statele care împărtășesc valorile democratice să inițieze conflicte armate unul împotriva celuilalt. Democrațiile sunt considerate așadar premisa pentru pace.

Realism vs liberalism – nivel de analiză

Școala realistă pune în centrul teoriilor pe care le fundamentează statele și sistemul internațional drept componente ale analizelor sale. Pentru realiști relațiile internaționale sunt percepute drept „relații între unități politice care pretind fiecare dreptul de a-și face singure dreptate și de a fi singurul arbitru în privința deciziei de a lupta sau de a nu lupta”. Sistemul internațional realist este așadar unul anarhic, această structură datorându-se în primul rând faptului că exista o competiție pentru putere, pentru că cel care se afla în vârful ierarhiei este cel mai puțin vulnerabil. Actorul principal din perspectiva realismului este statul, văzut ca un actor rațional a cărui principală motivație este maximizarea propriilor interese. Principala preocupare realistă este securitatea națională, pe această bază fundamentându-se și afirmația lui Edvard Hallett Carr, potrivit căreia principalul defect al Ligii Națiunilor l-a reprezentat faptul că prin promovarea securității colective s-a pornit de la o ipoteză eronată și anume aceea că toate marile puteri ale acelei perioade erau mulțumite cu stătu quo-ul teritorial și politic.

Liberalismul pe de altă parte realizează analizele sale nu numai la nivel internațional, așa cum este cazul realismului, pentru care relațiile internaționale sunt separate de politicile interne. Dimpotrivă, analiza liberalilor se realizează atât la nivel sub-național, național, cât și internațional, reflectând astfel toate aspectele care contribuie la conturarea societății globale și al relațiilor interstatale.

Așadar, din punctul de vedere al liberalismului, actorul principal pe scena internațională nu este reprezentat doar de state, ca în cazul realismului, ci acestora li se mai adaugă și organizațiile inter- și transnaționale. Acest lucru se datorează creșterii interrelaționării globale, care face statele incapabile de a mai controla singure activitățile din interiorul și din afara granițelor lor. Din acest motiv, pentru rezolvarea unui mare număr de probleme transnaționale este necesară cooperarea dintre state și alți actori nonstatali. Aceste consecințe fac ca, urmare a globalizării, delimitarea granițelor statelor să fie pusă sub semnul întrebării, puterea și influența revenindu-le mai multor actori, dintre care statul este doar unul.

Atitudinea generală

Realismul este un curent a cărui abordare a diverselor chestiuni globale se face într-o manieră pesimistă. Această atitudine este predominanta în operele reprezentanților realiști, putând folosi în acest sens pentru exemplificare lucrarea celui mai însemnat autor realist – Hans Morgenthau., în prima sa carte „Scientific Man versus Power Poltics”, Morgenthau opune optimismului liberal cu privire la natura umană și la progres, concepția mai tradițională, matafizică și religioasă a „omului căzut”. Pentru el politica este o luptă pentru putere care se datorează tocmai aspirațiilor umane de a-i domina pe ceilalți și trebuie făcută distincție între politică care se fundamentează pe „voința de putere a omului”, economie (care este generată de nevoia de bogăție) și religie (care constituie mediul spiritual al moralității). Dar, puterea constituind principalul motor al politicii, se constată că moralitatea și rațiunea sunt subordonate puterii, ba chiar ele reprezintă instrumente de obținere și justificare a ei.

Avem de a face deci cu o lume în viziune realistă unde moralitatea nu joacă rolul principal. De unde și concluzia că speranța de a îmblânzi politica internațională prin dezarmare sau stabilirea de corpuri parlamentare internaționale este un exemplu de naivitate. Pesimismul lui Morgenthau s-a manifestat și cu privire la războiul rece, când el și-a exprimat îndoiala cu privire la capacitatea Statelor Unite ale Americii și a Uniunii Sovietice de a garanta pacea internațională. El a insistat totuși și pe faptul că trebuie evitată disperarea sugerând că, în ciuda dificultăților, oamenii de stat au și rolul de a modera instabilitatea inerenta a politicii internaționale contemporane.

Atitudinea pesimistă generală a realismului este și cea care l-a determinat pe Raymond Aron, în lucrarea să „Peace and War” (New York, 1968) să îndemne la prudență în relațiile internaționale care era din punctul lui de vedere cea mai potrivită etica a artei politice. Îndemna așadar să se ia seama la consecințe și nu la convingere. „A fi prudent înseamnă să acționezi în funcție de o situație specifică și date concrete, nu în funcție de un sistem oarecare sau prin obediență pasivă față de o regulă, înseamnă să stabilești obiective tangibile concrete… nu unele intangibile cum ar fi o lume sigură pentru democrație sau o lume din care politica de putere a dispărut”.

De cealaltă parte, liberalismul este adeptul optimismului, netrebuind să omitem în acest sens faptul că acest curent s-a desprins din idealism. De aceea probabil că cel mai demn de amintit în acest sens este președintele american Woodrow Wilson, care o dată cu încheierea primului război mondial nutrea speranța că pacea, prosperitatea și libertatea puteau fi instituite prin intermediul internaționalismului liberal, compus din liberalismul comercial – interdependența economică reduce riscurile recurgerii la forță, liberalismul republican – propagarea democrației și liberalismul regulator – domnia legii în relațiile internaționale. Realitatea celui de-a doilea război mondial avea să-i dovedească că optimismul său era nefondat.

Optimismul liberal s-a conturat însă mai târziu într-o altă formă care s-a dovedit eficientă și în plan practic, aceea ca relațiile internaționale vor fi dominate în viitor de o schimbare în ceea ce privește prioritățile statelor, de la logica întrecerii militare la cea a comerțului și a interdependenței. Astfel, ei consideră că lumea politică nu trebuie percepută ca o junglă" (după cum o consideră realiștii), ci ca o „gradină ce se poate cultiva", în care atât războiul, cât și pacea pot să apară.

Post-internaționalism

Postinternaționalism este un termen creat de către profesorul universitar James N. Rosenau, pentru a descrie „o tendință aparentă, în care mai multe dintre interacțiunile care susțin politica mondială se desfășoară fără implicarea directă a statelor”. Abordările Postinternaționale pun accent pe rolul de actori non-statali, existența normelor internaționale, precum și procesul de globalizare și de existența intra-stat (mai degrabă decât interstatal) a violenței. În astfel de abordări postinternaționale se resping multe dintre principiile realiste, deși se acceptă faptul că politica internațională este anarhică. Paradigma lui Rosenau este uneori menționată în literatura de specialitate că „teoria turbulenței”.

Analiză

Convenția de la Ottawa

Despre Convenția privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora

Interzicerea minelor antipersonal este considerată a fi un principiu important a drepturilor omului. În plus față de prevenirea utilizării minelor antipersonal într-un conflict armat, interzicerea folosirii minelor antipersonal deschide drumul către dezvoltarea socio-economică în țările afectate de război. Deminarea în urma unui război este un mijloc important pentru consolidarea încrederii între părți și oferă posibilitatea ca terenul să poată fi folosit și în alte scopuri. Sprijinul pentru inițiativele umanitare împotriva minelor a fost o parte importantă din contribuția Norvegiei la proceselor de pace în care a fost implicată într-o măsură importantă, inclusiv în Sri Lanka și Sudan.

Convenția privind Interzicerea Minelor a fost deschisă spre semnare la 3 decembrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 martie 1999. Convenția a creat un standard cu totul nou în ceea ce privește minele anti-personal. De la intrarea în vigoare a Convenției, utilizarea minelor antipersonal a scăzut vizibil, la fel și producția lor, vânzările au fost stopate aproape complet, stocurile au fost diminuate rapid, un număr mare de terenuri au fost deminate și, nu în ultimul rând, s-a redus considerabil numărul noilor victime ale minelor terestre. În prezent, 151 de țări au ratificat Convenția, dar ea a fost acceptată ca standard internațional la un nivel mult mai extins și multe țări care nu au ratificat-o au decis totuși să reflecteze asupra prevederilor acestei convenții în politica lor în domeniul minelor antipersonal.

În luna mai 2009, existau 156 de state participante la tratat. Două state l-au semnat, însă nu l-au ratificat. Treizeci și șapte de state, inclusiv Republica Populară Chineză, India, Rusia și Statele Unite, nu fac parte din Convenție.

România acordă o deosebită importanță îndeplinirii obiectivelor majore ale Convenției, în principal de a realiza o lume liberă de mine anti-personal și de a elimina efectele dramatice cauzate de folosirea acestora.

Menționăm că România este stat parte la Convenția de la Ottawa din anul 2001 și s-a manifestat activ în cadrul procesului de aplicare a Convenției prin exercitarea mandatelor de co-raportor și co-președinte al Comitetului permanent pentru distrugerea stocurilor de mine anti-personal în perioada septembrie 2001-septembrie 2003. România a finalizat procesul de distrugere a stocurilor de mine anti-personal în martie 2004, cu peste un an în avans față de termenul prevăzut prin Convenție (mai 2005).

Cele mai importante puncte ale Convenției de la Ottawa

În cadrul acestei convenții statele părți sunt hotărâte să pună capăt suferințelor și pierderilor de vieți omenești provocate de minele antipersonal care ucid sau mutilează sute de persoane în fiecare săptămână, cel mai adesea civili fără apărare și în special copii, împiedică dezvoltarea economică și reconstrucția, îngreunează repatrierea refugiaților și a persoanelor silite să își părăsească domiciliul și au și alte consecințe grave ani de zile, după amplasare, considerând că este necesar să facă tot ceea ce depinde de ele pentru a contribui într-o manieră eficientă și coordonată spre a face față sarcinii eliminării minelor antipersonal amplasate în lume și pentru a asigura distrugerea acestora, dorind să facă tot ceea ce depinde de ele în scopul furnizării de asistență pentru îngrijirea, reabilitarea, inclusiv reintegrarea economică și socială a victimelor minelor, recunoscând că interzicerea totală a minelor antipersonal ar constitui de asemenea o măsură importantă de creștere a încrederii, salutând adoptarea Protocolului de interzicere sau restricționare a folosirii minelor, armelor-capcana și a altor dispozitive, astfel cum a fost amendat în dată de 3 mai 1996, anexat la Convenția privind interzicerea sau restricționarea folosirii unor arme convenționale care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau nediscriminatorii, și îndemnând la ratificarea rapidă a acestui Protocol de către toate statele care nu au făcut încă acest lucru, salutând, de asemenea, Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite din 10 decembrie 1996 care îndeamnă toate statele să promoveze riguros încheierea unui acord internațional efectiv și juridic obligatoriu privind interzicerea folosirii, stocării, producerii și transferului minelor antipersonal, salutând, de asemenea, măsurile adoptate în ultimii ani atât la nivel unilateral, cât și multilateral, având ca scop interzicerea, restricționarea sau suspendarea folosirii, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal, accentuând rolul conștiinței politice în promovarea principiilor umanitare, astfel cum acestea snut evidențiate în chemarea la interzicerea totală a minelor antipersonal și recunoscând eforturile depuse în acest scop de Crucea Rosie Internațională, de Mișcarea Semilunii Roșii, de Campania Internațională pentru Interzicerea Minelor Terestre și de alte numeroase organizații neguvernamentale din întreaga lume, evocând Declarația de la Ottawa din 5 octombrie 1996 și Declarația de la Bruxelles din 27 iunie 1997, prin care comunitatea internațională era îndemnată să negocieze un acord internațional și juridic obligatoriu de interzicere a folosirii, stocării, producției și transferului minelor antipersonal, subliniind dorința de a atrage toate statele să adere la prezența Convenție și hotărâte să acționeze energic pentru promovarea universalității sale în toate forurile relevante, incluzând, inter alia, Națiunile Unite, Conferința de Dezarmare, organizații și grupări regionale și conferințe de evaluare a aplicării Convenției privind interzicerea sau restricționarea folosirii unor arme convenționale care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau nediscriminatorii, bazându-se pe principiile dreptului internațional umanitar, conform cărora dreptul părților aflate într-un conflict armat de a-și alege metodele și mijloacele de ducere a războiului nu este nelimitat, pe principiul care interzice folosirea în conflictele armate a armelor, proiectilelor, materialelor și metodelor de luptă de natură să cauzeze prejudicii sau suferințe inutile, precum și pe principiul conform căruia trebuie făcută distincție între persoane civile și combatanți,

Statele participante au convenit următoarele:

1. Fiecare stat parte se angajează ca niciodată și în nicio împrejurare:

să nu folosească mine antipersonal;

să nu dezvolte, să nu producă, să nu achiziționeze în alt mod, să nu stocheze, să nu conserve sau să nu transfere către oricine, direct sau indirect, mine antipersonal;

să nu ajute, să nu încurajeze sau să nu determine în niciun fel pe oricine s-ar angaja în orice activitate interzisă unui stat parte prin prezenta Convenție.

2. Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor minelor antipersonal, în concordanță cu prevederile acestei Convenții.

Prin mina antipersonal se înțelege o mână concepută să explodeze în prezența, la apropierea sau la contactul cu o persoană și destinată să scoată din luptă, să rănească sau să omoare una sau mai multe persoane. Minele concepute pentru a exploda în prezența, la apropierea sau la contactul cu un vehicul și nu cu o persoane, care sunt echipate cu dispozitive antideminare, nu sunt considerate mine antipersonal ca rezultat al unei astfel de echipări.

Prin mina se înțelege tipul de muniție destinată să fie amplasată sub, pe sau în apropierea pământului ori a unei suprafețe și să explodeze prin prezenta, la apropierea sau la contactul cu o persoană sau cu un vehicul.

Prin dispozitiv antideminare se înțelege un dispozitiv destinat să protejeze o mână și care face parte din aceasta, este legat de aceasta, atașat de aceasta sau plasat sub mână și care se declanșează la o acțiune intenționată de a modifica poziția minei.

Transferul presupune, în plus față de mișcarea fizică a minelor antipersonal din afară în interiorul teritoriului național sau din teritoriul național în afară, transferul dreptului de proprietate și de control asupra minelor, dar nu și cesiunea teritoriului pe care au fost amplasate mine antipersonal.

Prin zonă minata se înțelege o zonă periculoasă datorită prezenței sau presupusei prezente a minelor.

Excepțiile sunt următoarele:

1. Fără a aduce atingere obligațiilor generale care decurg din prevederile art. 1 se permite păstrarea sau transferul unui număr de mine antipersonal pentru punerea la punct a tehnicilor de detectare a minelor, de deminare sau de distrugere a minelor și pentru instruirea în acest scop. Cantitatea de astfel de mine nu va depăși numărul minim absolut necesar pentru scopurile enumerate mai sus.

2. Transferul minelor antipersonal în scopul distrugerii acestora este permit.

Distrugerea stocurilor de mine antipersonal

Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor stocurilor de mine antipersonal pe care le deține în proprietate sau le posedă ori care se află sub jurisdicția sau controlul propriu cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 4 ani, după data intrării în vigoare a acestei Convenții pentru acel stat parte.

Distrugerea minelor antipersonal din zonele minate

1. Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor minelor antipersonal din znoele minate aflate sub propria jurisdicție său control cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 10 ani după data intrării în vigoare a acestei Convenții pentru acel stat parte.

2. Fiecare stat parte va depune toate eforturile pentru a identifica toate zonele aflate sub propria jurisdicție său control în care prezența minelor antipersonal este cunoscută sau presupusa și pentru a se asigura cât mai repede posibil ca toate zonele mânate de sub propria jurisdicție său control sunt marcate, supravegheate și protejate prin împrejmuire ori prin alte mijloace care să împiedice în mod eficace accesul civililor, până când toate minele antipersonal existente în zona respectivă au fost distruse. Marcarea va respecta standardele stabilite prin Protocolul privind interzicerea sau restricționarea folosirii minelor, a armelor capcană și a altor dispozitive, astfel cum a fost modificat la data de 3 mai 1996, anexat la Convenția privind interzicerea sau restricționarea folosirii unor arme convenționale care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau nediscriminatorii.

3. Dacă un stat parte considera că nu este în măsură să distrugă sau să asigure distrugerea, în perioada specificată, a tuturor minelor antipersonal la care se face referire în paragraful 1, acesta poate transmite adunării statelor părți sau Conferinței de evaluare a aplicării o cerere pentru prelungirea termenului de distrugere completă a acestor mine antipersonal pentru o perioadă de până la 10 ani.

4. Fiecare cerere va conține:

durata propusă pentru prelungirea termenului;

expunerea detaliată a motivelor care au stat la baza cererii de prelungire, incluzând:

pregătirile și stadiul activității desfășurate în cadrul programelor naționale de deminare;

mijloacele financiare și tehnice de care dispune statul parte în scopul distrugerii tuturor minelor antipersonal; și

circumstanțele care împiedică statul parte să distrugă toate minele antipersonal din zonele minate;

implicațiile prelungirii din punct de vedere umanitar, social, economic și al mediului înconjurător; și orice alte informații relevante în legătură cu cererea de prelungire propusă.

5. Adunarea statelor părți sau Conferința de evaluare a aplicării, ținând seama de factorii enunțați la paragraful 4 va evalua cererea și va hotărî, cu majoritatea voturilor statelor părți prezente și care votează, dacă va sprijini cererea pentru prelungirea perioadei.

6. O asemenea prelungire poate fi reînnoită după transmiterea unei noi cereri în conformitate cu paragrafele 3, 4 și 5 ale acestui articol. În cererea de prelungire suplimentară a duratei statul parte va transmite informații suplimentare relevante legate de ceea ce s-a întreprins în prima perioadă de prelungire conform prezentului articol.

Implementarea tratatului

Pe lângă faptul că a oprit producerea și construirea minelor anti-personale, o țară participantă la tratat trebuie să distrugă toate minele anti-personale care sunt în posesia ei în următorii patru ani. Doar un număr mic de mine va fi păstrat pentru antrenamente (înlăturarea minelor, detectarea lor, etc.). În zece ani după semnarea tratatului, țara aceea trebuie să fi curățat toate zonele minate. Aceasta este o sarcină dificilă pentru multe țări, însă la întâlnirile lor anuale, ei pot cere o prelungire a termenului (și ajutor).

Numai minele anti-personale sunt acoperite. Minele mixte, minele anti-tanc, minele ascunse controlate de la distanță, mecanisme anti-folosire (capcane) și alte mecanisme explozive "statice" contra oamenilor nu fac parte din acest tratat.

Introducerea unui Tratat privind comerțul internațional legal cu arme

Ideea de a crea reguli pentru comerțul cu arme în a apărut în 1996, când un grup de laureați ai Premiului Nobel, care a inclus Președintele din Costa Rica Oscar Arias, Dalai Lama și președintele polonez Lech Walesa, precum și mai multe organizații non-guvernamentale au inițiat o campanie internațională pentru a preveni furnizarea de arme pentru regimurile nedemocratice și "puncte fierbinți". Ca o modalitate de a pune capăt războaielor de pe planetă, această campanie, cu diferite grade de succes a lovit în multe țări din lume și, în cele din urmă, a aaajuns pe masa Adunării Generale a ONU.

În mai 1997, Oscar Arias a emis un Cod cu 12 Laureați Nobel care respectau Codul internațional de conduită privind transferurile de arme. Codul cuprndea toate tipurile de arme convenționale, inclusiv muniție, tehnică militară și tehnologie cu dublă utilizare, precum și arme militare de învățământ și formare profesională de specialitate.

"Guvernele care încalcă sistematic drepturile omului recunoscute la nivel internațional prin tortură sau pedeapsă arbitrară le va fi interzisă instruirea militară. Țările care au comis acte de genocid nu vor putea să cumpere muniție. Guvernele participante la agresiunea împotriva altor țări sau persoane nu vor putea să cumpere rachete. Statele care sprijină terorismul, nu vor cumpăra arme. De asemenea, toate țările vor trebui să raporteze cu privire la achizițiile lor militare în cadrul ONU. Codul de conduită, fără îndoială, urmărește consolidarea păcii și securității mondiale și protejarea drepturile omului”.

Oferta de laureați ai Premiului Nobel a fost inovatoare. Una dintre regulile propuse urmărește furnizarea de arme către un stat numai cu condiția ca, suma de cheltuieli militare ale țării să nu depășească suma de cheltuieli pentru sănătate și educație. Potrivit autorilor inițiativei, guvernul care are nevoie de armele țărilor producătoare trebuie să îndeplinească mai multe standarde: de a fi ales prin alegeri libere și corecte, a nu interzice libera exprimare a opiniilor politice, practicarea controlului civil asupra forțelor armate, să nu se afle într-o stare de război civil și să nu participe la un conflict internațional, să nu întreprindă acțiuni care ar submina stabilitatea regională. De exemplu, importul unui nou nivel de tehnologii militare care ar putea fi începutul disipării armelor, nu este permis.

Oscar Arias a adresat principala cerere către liderul vânzărilor de arme – Statele Unite ale Americii, dar și unui alt grup format din opt țări. "Conform unor studii recente, – a spus el – 84 % din toate vânzările de arme din SUA se găsesc la guvernele cărora regimurile nu permit cetățenilor lor schimburi democratice prin mijloace pașnice."

Aceste acuzații împotriva națiunilor de conducere, desigur, au complicat sarcina lui Oscar Arias pentru Nobel. Eforturile sale au fost eficiente și populare ca și campanie, care a atras mulți susținători din lume, dar nu a adus rezultate concrete. ONU nu a susținut Codul internațional de conduită privind livrările de transfer.

La începutul grupului secolului XXI Oscar Arias, realizând că acel cod al său nu are nici o șansă de succes, a dezvoltat un nou proiect, mai moderat și mai realistă – Convenția-cadru privind transferurile internaționale de arme, care a primit popular numele de Tratat privind comerțul cu arme – Un acord internațional privind comerțul cu arme (ATT). Înainte de aceasta, echipa de laureați ai Premiului Nobel s-a alăturat organizațiilor internaționale, cum ar fi Amnesty International, Oxfam și Rețeaua de acțiune internațională privind armamentul ușor (IANSA) și altele. Împreună au format Comitetul Stearing – Comitetul director, care a început o campanie de arme internaționale de control ("Pentru controlul armelor"), și a cerut să includă inițiativa ATT, în ordinea de zi a ONU.

Pentru a dezvolta un text nou a fost atras un grup de avocați de la Universitatea Cambridge. Ei au elaborat un proiect de convenție-cadru, care a avut un scop dublu. Pe de o parte, de a combina într-un document toate obligațiile care decurg din acordurile internaționale (în primul rând de drept umanitar internațional), precum și pe cele referitoare la comerțul cu arme (astfel de instrumente internaționale au fost mai mult de trei). În plus, a reprezentat un document de bază prin care se pot aborda problemele legate de comerțul cu arme în viitor. Toate noile acorduri ar putea lua forma cererilor respective la convenție – a protocoalelor.

În conformitate cu principiile ATT, statul nu ar trebui să efectueze transferurile internaționale de arme în cazul în care dispun de informații (sau ar putea avea informații), că furnizarea de arme conduce la încălcarea Cartei ONU, precum și dispozițiile relevante ale dreptului internațional cutumiar, în special dispozițiile care interzic utilizarea sau amenințarea cu forța în relațiile internaționale. Și, de asemenea, cu condiția ca acestea nu vor fi folosite pentru încălcări grave ale drepturilor omului, pentru încălcări ale dreptului umanitar internațional aplicabile într-un conflict armat internațional și non-internațional sau folosite pentru a comite acte de genocid sau crime împotriva umanității.

Desigur, trebuie să avem în vedere faptul că textul documentului a fost elaborat de către organizații non-guvernamentale și poate fi luat doar ca o ofertă informală a unor persoane care se bucură de recunoaștere internațională.

În urma votului istoric, realizat în decembrie 2006 în cadrul Asambleei Generale ONU, 153 de state au susținut rezoluția cu privire la începutul lucrului asupra creării Tratatului privind Comerțul cu Arme. Doar un stat a fost împotrivă (SUA), iar 24 s-au reținut de la vot (Bahrain, Belarus, China, Egipt, India, Iran Irak, Israel, Kuwait, Lao, Libia, Insulele Marshall, Nepal, Oman, Pakistan, Qatar, Rusia, Arabia Saudită, Sudan, Siria, EAU, Venezuela, Yemen și Zimbabwe).

Amnesty Internațional împreună cu „Oxfam” și Rețeaua de acțiune internațională împotriva armelor ușoare (IANSA) desfășoară campania “Armele sub control!”. Scopul campaniei era adoptarea unui Tratat mondial privind Comerțul cu Arme, care poate salva mii de vieți omenești și poate trage la răspundere vânzătorii iresponsabili de arme. Din ziua în care a început campania, în octombrie 2003, aceasta a fost susținută de peste un milion de oameni din diferite colțuri ale lumii.

În timp ce statele membre ale ONU s-au întrunit în octombrie 2009, pentru a examina reînceperea negocierilor legate de Tratatul privind Comerțul cu Arme, un nou raport detaliat al Amnesty Internațional a îndemnat liderii mondiali să adopte o „Regulă de aur” în domeniul drepturilor omului. Această regulă prevede simplul fapt: guvernele trebuie să prevină transferul de arme, atunci când există un risc substanțial ca acestea ar putea fi folosite pentru încălcări grave ale drepturilor internaționale ale omului și ale dreptului umanitar.

Câteva state, inclusiv China, Egipt, India, Pakistan, Rusia și SUA, au încercat să blocheze, să tărăgăneze și să diminueze importanța propunerilor, fapt care ar putea duce la eșec în ce privește realizarea obiectivelor tratatului și ar permite continuarea comerțului necontrolat cu arme .

”Deși majoritatea comunității internaționale a dat „undă verde” tratatului, o mică minoritate de sceptici vrea să păstreze haosul existent, astfel încât să poată închide ochii la transferurile de armament revoltător de iresponsabil, care sunt cauza ineficienței majorității controalelor naționale și a embargourilor onU asupra armamentului” a declarat Brian Wood, manager Amnesty Internațional de control al comerțului cu arme.

Raportul „Sânge la răscruce de drumuri: argumente în favoarea unui Tratat mondial privind Comerțul cu Arme” este prima examinare detaliată a parametrilor și a domeniului de aplicare a unui asemenea tratat, care se bazează pe nouă studii de caz detaliate ale consecințelor catastrofice, în ce privește drepturile omului, ale comerțului nerestricționat cu arme. Începând cu genocidul, care încă mai continuă în Darfur, represaliile militare din Myanmar și Guinea, până la proliferarea violențelor sectare din Irak, raportul arată în ce mod și de ce diferențele și omiterile existente în legislațiile naționale cu privire la arme, permit comiterea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Acest raport demonstrează că, fără o prevedere efectivă în domeniul drepturilor omului, un Tratat mondial cu privire la Comerțul cu Arme nu ar reuși să-i protejeze pe cei mai vulnerabili.

“Discuțiile referitoare la Tratatul privind Comerțul cu Arme au ajuns la un punct de răscruce. Guvernele, fie pot continua să ignore consecințele oribile ale transferurilor de arme internaționale iresponsabile, fie își pot respecta obligațiile în baza unui Tratat privind Comerțul cu Arme, care să conțină o „Regulă de aur” referitoare la drepturile omului, fapt care ar contribui la salvarea vieților oamenilor și la protejarea mijloacelor de trai ale acestora”, a menționat Helen Hughes, unul dintre cercetătorii care au participat la elaborarea raportului.

China, Rusia și SUA, printre multe alte state, sunt specificate în raport ca fiind țări care vând arme, în mod iresponsabil, țărilor care au săvârșit încălcări bine documentate ale drepturilor omului. Raportul utilizează studii de caz detaliate a unor state, cum sunt Columbia, Republica Coasta de Fildeș, Guatemala, Guineea, Irak, Myanmar, Somalia, Sudan și Ciad precum și Uganda, pentru a demonstra cum și de ce „Regula de aur” este esențială pentru ca Tratatul privind Comerțul cu Arme să funcționeze.

China și Rusia rămân a fi cei mai mari furnizori de arme convenționale în Sudan, arme ce sunt utilizate pentru încălcări continue, grave ale drepturilor omului de către forțele armate sudaneze în Darfur. Rusia a furnizat elicoptere militare și avioane de bombardament, în timp ce China a vândut Sudanului majoritatea armelor sale militare, civile și muniție.

În Irak, începând cu anul 2003, departamentul Apărării al Statelor Unite a finanțat majoritatea din furnizările de peste un milion de arme automate, pistoale și arme pentru infanterie, pentru 531.000 de membri ai forțelor de securitate irakiene, în cadrul unui proces prost administrat și iresponsabil. Aceste furnizări au contribuit la proliferarea armelor și la încălcările grave ale drepturilor omului, care au început în timpul guvernării lui Sadam. Noile furnizări au implicat uneori participanți dubioși în lanțul internațional de furnizare și o lipsă elementară de responsabilitate a guvernelor Irakului, Marii Britanii și Statelor Unite, fapt care a dus la redirecționarea armelor către grupurile armate și către piețele ilegale.

Acesta este motivul pentru Oxfam face apel la țările membre ale ONU să adopte un tratat privind comerțul cu arme robuste și eficiente pentru a ajuta la salvarea de vieți, pentru a preveni abuzurile drepturilor omului și a proteja mijloacele de trai ale persoanelor care locuiesc în patru în jurul lumii.

Tratatul trebuie să fie un instrument obligatoriu din punct de vedere internațional, bazată pe obligațiile statelor deja în vigoare, în virtutea dreptului internațional. Acesta trebuie să fie puse în aplicare pentru a reduce costurile umane asociate cu comerțul necontrolat cu arme convenționale și muniții. Acesta trebuie să stabilească criterii de evaluare a transferurilor de arme obligatorii de la caz la caz și să identifice în mod clar condițiile în care un transfer de arme ar trebui să fie interzise.

Termenul a fost stabilit la 2012. Este esențial ca TCA să fie transmise cât mai repede posibil. Ultima conferință ONU dedicată negocierile pentru instituirea unui tratat privind comerțul cu arme în 2012 și acest termen trebuie să fie respectate.

În Myanmar, în pofida încălcărilor persistente ale drepturilor omului bine documentate, comise de către forțele din Myanmar, China, Serbia, Rusia și Ucraina le-au furnizat transportatoare blindate, camioane, arme și muniții, în timp ce India s-a oferit, recent, să le mai furnizeze arme.

Raportul arată în mod grafic faptul că încălcările embargoului asupra armelor, impus de către ONU în Coasta de Fildeș, Somalia și regiunea Darfur din Sudan, continuă din cauza legilor naționale ineficiente și a lipsei de angajament și capacitate a unor guverne, situație care accentuează o dată în plus necesitatea unui tratat efectiv. Nereușita a 80 % dintre state de a adopta legi pentru a controla traficul și transportul de arme, agravează această problemă.

“Acum este momentul pentru un Tratat privind Comerțul cu Arme. După 60 de ani de la semnarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, aceleași guverne pot și trebuie să încheie un acord efectiv cu privire la transferul internațional de arme, în centrul căruia să fie preocuparea pentru respectarea drepturilor omului”.

În iulie 2012, ONU se va întruni pentru a discuta elaborarea și punerea în aplicare a unui acord care urmează să fie cunoscut sub numele de Tratatul internațional privind comerțul cu arme. Potrivit documentelor ONU, acest tratat va fi "un instrument cuprinzător, din punct de vedere juridic de stabilire a standardelor internaționale în comerțul cu arme convenționale." Acest tratat ar reglementa în mod special produsele care sunt schimbate, precum și monitorizarea utilizării destinatarului destinat a armamentului. Scopul tratatului privind comerțul cu arme este de a asigura o reglementare definitivă a comerțului cu arme, și pentru a preveni utilizarea anumitor arme care se încap în mîinile unor persoane periculoase sau facțiuni violente.

O privire de ansamblu prin prisma teoriilor menționate asupra securității internaționale

Analiștii politici sunt de acord că securitatea internațională este cea mai importantă problemă la nivel mondial contemporan. Preocuparea principală pentru toate statele este de securitate, sau lipsa ei. De ce se întâmplă acest lucru?

Politica secolului 21 a adus în discuție să se ia în considerare proliferarea armelor, creșterea cheltuielilor militare, sau a terorismului. Creșterea accentuată în interconexiunile economice dintre state a promovat, de asemenea, comerțul cu arme de calibru mic, utilizate în principal pentru a lupta împotriva conflictelor interne din mai multe părți ale lumii.

Cele două teorii majore analizate în cadrul Relațiilor Internaționale, Liberalismul și Realismul, interpretează diferit controlul și gestiunea insecurității globale. Mai multe programe și studii de relații internaționale utilizează aceste teorii pentru a ajuta la înțelegerea motivelor din spatele conflictelor violente, și cum pot fi împiedicate să mai apară în viitor.

Conceptul de "internațional" a luat naștere la un moment care s-a prelungit până nu cu mult timp în urmă, când înțelepciunea convențională a considerat că lumea a fost împărțită în siguranță de granițele teritoriale în suveran, din punct de vedere al statelor independente. Aceste limite cuprindeau sistemele "naționale" politice, legi, societăți, economii, și culturi. Pacea a existat într-un fel relativ și se poate presupune că a fost cel mai probabil să prevaleze în acest fel de context "intern". Prin contrast, "în afară" a fost "haotic", competitiv, și de multe ori violent în domeniul "internațional". În acest domeniu, în cazul în care fiecare stat și-a urmărit "interesul național", definit în termeni de "putere", diplomația a implicat în principal, negocierilor interguvernamentale de la stat-la-stat, și principiile dreptului internațional și al instituțiilor au fost slabe.

Este important să se pună în secolul XX realismul în contextul său. Realismul a atras lecțiile sale moderne de la ceea ce E.H. Carr etichetat ca o criză de douăzeci de ani în perioada 1919 – 1939 și a continuat să înflorească – în ciuda incapacității sale de a înțelege pe deplin natura ideologică a concursului – în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial și în Războiul Rece dintre Statele Unite și aliații săi și a blocului sovietic. Poate că nu este surprinzător în timp de război total și sub umbra de anihilare nucleară, că preocuparea realiștilor era cu privire la cu securitatea de stat și de conflict, neglijând aproape total orice alt aspect.

Mai mult decât atât, unii realiști păreau să recunoască faptul că lipsea ceva esențial din viziunea lor.

"Exemplul" de realist teoretician, Hans J. Morgenthau a scris: ”Puterea unei națiuni … depinde nu numai de la abilitatea de diplomație și puterea forțelor sale armate, dar, de asemenea, de

atractivitatea pentru celelalte națiuni a filosofiei sale politice, instituțiilor politice, și a politic în sine.”

Teoria liberală crede în bunătatea înnăscută a omenirii de a menține pacea în cadrul relațiilor în sistemul internațional. Statele membre se bazează pe o cooperare reciprocă pentru a aborda problemele globale. Gestionarea problemelor de securitate în conformitate cu această teorie presupune implicarea instituțiilor internaționale, împreună cu cooperarea statelor de a realiza acest lucru.

Teoria liberală a managementului de securitate se compune din două metode principale: securitatea colectivă și controlul armelor.

1. Securitate colectivă

Teoreticienii liberali cred cu tărie în puterea de securitate colectivă. Aceasta este o măsură de protecție utilizat de către un grup de state aliate. Când acțiunile ilegale pun în pericol un stat, celelalte state oferă sprijin națiunii aflate în primejdie. Scopul este de a opri agresorul creând în același timp securitate în sistemul internațional. Securitate colectivă poate fi cel mai bine descrisă prin conceptul de "unul pentru toți, toți pentru unul".

O altă funcție importantă a acestei măsuri de securitate este de a îndepărta potențialii agresori prin acțiuni de calitate. Securitatea colectivă definește principiile prin mai multe ipoteze sau pentru a face față agresorilor în sistemul internațional:

Prevenire: Deși războaiele nu pot fi oprite, acestea pot fi prevenite dacă toate Statele Unite participă la practicarea reținerii militar.

Gridlock: statele potențial-agresoare trebuie să fie recunoscute de către comunitatea internațională și să pună capăt imediat cu privire la acțiunile lor ilegale.

Imobilizări: Statele unificate sunt întotdeauna raționale și corecte, întrucât statele agresive sunt ilicite. Prin urmare, este responsabilitatea de drept de a corecta greșelile.

Descurajarea: agresorii sunt conștienți de opoziția comunității internaționale sau de dezaprobarea acțiunilor lor, oferind un stimulent pentru stoparea unui comportament agresiv sau ilegal.

2. Controlul armelor

În politica la nivel global, controlul armelor este cel mai bine descrisă prin termeni de genul controlul, reducerea, limitarea sau abolirea completă a armelor. O altă abordare pentru controlul armelor include dezarmarea generală. Conform teoriei liberale, proliferarea armelor de specializare poată fi redusă.

A avea mai puține arme înseamnă securitate crescută atât timp cât statele sunt de acord să efectueze această sarcină reciproc.

Realismul în Relații Internaționale: Managementul Securității Internaționale

Teoria realistă postulează că natura umană este lacomă și egoistă. Persoanele privesc numai după interesele lor personale. Această teorie presupune că sistemul internațional este anarhic în primul rând deoarece nu există nici o autoritate centrală, nici un arbitru. Ca urmare, statele trebuie să protejeze securitatea națională și de nevoile cetățenilor, prin orice mijloace necesare.

Abordarea realistă a insecurității abordarea se bazează pe puterea de stat individuală, mai degrabă decât pe eforturile colective ale comunității internaționale. Două tehnici de gestionare a cheilor de securitate în cadrul acestei teorii sunt echilibrul de putere și metoda descurajării.

1. Balanța de putere

Realismul, din punct de vedere al managementului securității, concentrează în mare măsură de echilibru al puterilor în cadrul sistemului internațional. Ce este un echilibru a sistemului de putere?

Inițial, acest termen-cheie în relațiile internaționale se referă la sistemul de polaritate. Termenul descrie polaritatea sistemului ca fiind numărul de state influente care exercită puterea în sistemul internațional. Acest concept de examinări reprezintă doar o utilizare teoretică a acestor termeni. Oamenii de știință politici folosesc, de asemenea, echilibrul de putere pentru a gestiona insecuritatea internațională. Cum se realizează acest lucru?

Într-un echilibru de putere, statele trebuie să mențină un nivel de echilibru continuu de negociere și după normele politice și orientările comportamentale ale grupului. În același timp, este prevăzut, de asemenea, să ia măsuri pentru a maximiza interesele personale și pentru a submina interesele sau capacitățile ale altor state. Aceasta menține echilibrul de putere prin evitarea apariției unui "hegemon" sau stat lider dominant.

Potrivit realismului, lipsa de stabilitate într-un sistem echilibrat conduce la nesiguranță în sistemul internațional. Crearea de stabilitate între state asigură interesele fiecărei părți, prevenind astfel nevoia de război.

2. Teoria descurajării

Teoria descurajării este împărtășită atât de analiștii liberali cât și de cei realiști. Cu toate acestea, realiștii cred că războiul poate fi prevenit prin amenințarea cu forța. Pentru a reuși acest lucru, agresorii trebuie să fie conștienți de amenințarea potențială reprezentată de către statele opuse. Cunoașterea acestei contra-amenințări va determina agresorii să nu continue orice fel de acțiuni ilegale, evitându-se astfel un posibil război. Teoreticienii liberali diferă de această explicație.

Conform teoriei descurajării realiste, un război, de asemenea, poate fi evitat prin implicarea directă și de conducere a factorilor de decizie rațională. Există un număr de ipoteze-cheie care sunt concepute de către realiști cu privire la această metodă de control de securitate:

Factorii de decizie sunt raționali și întotdeauna vor evita recurgerea la război, prin metode alternative.

Factorii de decizie raționali, nu vor lansa agresiuni împotriva statelor nucleare. Astfel de state reprezintă o amenințare mult mai mare și devastatoare.

O intervenție de succes de către factorii de decizie raționali poate fi posibilă dacă agresorul, amenințarea este semnificativ mai mare.

După trecerea în revistă a perspectivelor politice majore privind securitatea internațională, care este cea mai eficientă metodă în prevenirea unui război? Cercetările au arătat că fiecare tehnică este discutabilă. După secolul 21, a existat o scădere a numărului la scară largă de războaie mondiale. Cu toate acestea, titluri de știri de zi cu zi a confirmă faptul că conflictele interne cu efecte devastatoare similare există încă, și sunt o parte relevantă a insecurității internaționale.

Concluzii

Este o problemă stringentă care privește toate țările lumii, dar mai ales pe cele implicate în comerțul legal cu arme, acest cancer al mileniului în care trăim.

Comerțul cu arme este o afacere profitabilă, dar care se dezvoltă pe cadavrele ființelor umane ucise.

În acest sens, sunt demne de apreciat deciziile și tratatele țărilor care au liat măsuri pentru diminuarea sau chiar stoparea comerțului cu arme.

Este remarcabil aportul substanțial al statelor la prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor internaționale, domeniu în care se folosește o gamă completă de instrumente: de la dezvoltare și politica comercială la parteneriatele structurante, regionale ori parteneriatele strategice integrate, la acordurile de parteneriat și cooperare sau de asociere, de la capacitățile de gestionare a crizelor și mecanismele de cooperare în probleme de justiție și afaceri interne sau instrumentele diplomatice la programele sociale și de mediu, și ajutorul umanitar.

Provocările de securitate cu care lumea se confruntă în prezent implică o cooperare întărită UE – SUA, o relație transatlantică strânsă și dinamică, mai ales în gestionarea crizelor. Gestionarea modernă a crizelor reprezintă o miză mondială, iar ameliorarea reacției euro-atlantice la crize, printr-o colaborare strânsă, sub toate aspectele gestiunii lor, depinde în mare măsură de întărirea rolului UE în gestionarea crizelor la nivel global. Între prioritățile asigurării unei securități globale se înscrie și realizarea unei piețe transatlantice comune până în 2015, care ar nivela diferențele de reglementare dintre cei doi piloni ai relației, ar încuraja concurența, ar armoniza normele tehnice și ar înlătura orice bariere.