.controlul Actelor de Comandament cu Caracter Militar Eu

INTRODUCERE

Tulburată de activitate, alterată uneori de pasiuni sau deformată uneori de unele convingeri intuitive, gândirea umană nu s-a dovedit capabilă să ducă până la capăt coerent și obiectiv anuminte raționamente. S-a impus așadar necesitatea intervenției succesive și riguroase de raționament. Cu siguranță, planeta noastră divizată de considerente geografice, economice, religioase, politice, etnice se confruntă cu idei antagoniste care generează conflicte sau alianțe. În această lume, nu numai o dată, logica a devenit nulă în fața iraționamentului, iar adevărul a fost guvernat de pasiuni. Societăți ostile, în care pacea cedează crizei și uneori războiului, exacerbează tensiuni și complică existența umană. Lumea a devenit un mecanism complex, iar pentru a-l înțelege și stăpâni trebuie să facem apel la cercetare științifică.

Parte componentă a acestei lumi, decurgând din laturile sale antagoniste, acțiunea militară este complexă prin natura sa. Generalul Beautere aprecia că ea se exprimă prin șocul a două voințe mereu imprevizibile, uneori iraționale. Rezolvarea conflictului impune protecția forțelor și mijloacelor de luptă ce poate varia considerabil în funcție de parametrii resurselor morale, nivelului tehnologic și virtuozitatea tehnică.

În contextul actual comandantul are nevoie de cât mai multe informații pentru ca deciziile luate să nu implice o serie de urmări nedorite. El trebuie să aibă în vedere nu numai rezultatul dorit al acțiunilor de luptă, dar și implicațiile juridice care decurg în urma acestora.

Procesul decizional la nivelul administrației militare incumbă responsabilitatea comandanților de a asimilia o insemnată cantitate de informații, de a procesa aceste informații și de a lua decizii pe aceste considerente în situații de pace sau de criză/război care să vizeze activitatea strict militară a oamenilor din subordine. Acest proces se finalizează prin emiterea de acte de comandament cu careacter militar.

Complexitatea activităților militare și importanța săvârșirii misiunii armatei, în general, a proiectat de-a lungul timpului o anumită poziție a legiuitorului față de noțiunea de act de comandament cu caracter militar și mai ales față de intervenția puterii judecătorești în procesul militar decizional.

Lucrarea de față își propune să analizeze aaceste aspecte cu implicații directe în dreptul pozitiv românesc.

Studiul de față se bazează pe o vastă bibliografie, care mi-a oferit sprijinul științific necesar elaborării lui. Multe lucrări sunt depășite din punct de vedere al relației cu evoluția și dinamica legislației actuale sau determinărilor de ordin milirar care au suportat transformări substanțiale, fapt ce a necesitat documentarea din surse având uz restrâns – propriu Armatei României –‚ fiind inevitabil la un moment dat aportul personal.

Lucrarea se axsează pe câteva idei principale care capătă contur în capitolele prezentate. Astfel, CAPITOLUL I este unul introductiv care prezintă clarificări asupra particularităților celor trei stări – pace, criză, război – în care se poate afla la un moment dat statul român sau o subunitate militară și, implicit, comandanții, emitenți ai actelor de comandament cu caracter militar, având în vedere și elementele de comandă și control caracteristice, dar și raportul administrației militare cu administrația publică.

Capitolele II și III tratează problematica actelor de comandament cu caracter militar și respectiv controlului acestei categorii de acte. Așadar, în CAPITOLUL II se arată istoricul, se delimitează sfera și se prezintă regimul juridic al actelor de comandament militar, iar CAPITOLUL III prezintă într-o manieră inedită controlul administrativ, neadministrativ, și exceptarea de la controlul judecătoresc a actelor de comandament cu caracter militar.

Demersul personal pentru realizarea lucrării nu ar fi fost posibil fără ajutorul conducătorului științific MIHAELA POPA, căreia îi adresez mulțumiri.

PARTEA I: REPERE DE ORDIN TEORETIC

CAPITOLUL I : RĂZBOIUL, SITUAȚII DE CRIZĂ ȘI PACEA. ADMINISTRAȚIA MILITARĂ

Războiul, situații de criză și pacea. Noțiune.

Pentru a înțelege problematica actelor de comandament cu caracter militar este necesar să deosebim foarte clar între cele trei situații în care se pot găsi la un moment dat militarii, să vedem cine întocmește și ce documente trebuie întocmite în fiecare dintre aceste situații și ce anume conferă aceste drepturi celor însărcinați cu astfel de misiuni.

În Vechiul Testament, uciderea lui Abel de către Cain se produce la câțiva ani după creație. În ultimii 3400 de ani umanitatea nu a cunoscut decât puțin peste 250 de ani de pace; peste 8.000 de tratate de pace au fost încălcate sau denunțate: poate trăi, oare, ființa umană fără război și fără a ucide? De-a lungul timpului, din diverse motive, omenirea a trecut prin numeroase războaie, ceea ce a făcut ca cei implicați să noteze la lecții învățate modalitățile și procedeele prin care cei victorioși au câștigat, iar cei învinși nu. Toate acestea au facut ca astăzi să putem să vorbim despre arta războiului, despre artă militară. Pornind de la această idee trebuie să conștientizăm importanța studierii problemei păcii, crizelor și a războaielor.

Măiestria prin care un comandant iși conduce forțele armate aflate în subordine a devenit știință, iar modul în care sistemul militar funcționează a devenit model pentru administrația militară. Complexitatea acțiunilor desfășurate în cadrul acestui sistem o regăsim adaptată în mediul civil, prin ceea ce numim management, adică aceea știință care la început se numea administrație.

Însă, înainte de a ajunge să discutăm despre starea de război, trebuie să avem înțelegere asupra noțiunii de pace. Dacă vom consulta un dicționar vom vedea că pacea este definită ca “stare a unui stat care nu este în război”. Gaston Bouthoul este de parere că “pacea este starea normală a societăților”. O reflecție a lui J. Jaurès ilustrează asimetria dintre starea de război și pace: „Pentru a face pace, trebuie ca toți să fie de acord; pentru declanșarea războiului, este suficient unul singur”.

Ca atare, războiul și pacea formează un cuplu indisolubil și, încă de la începutul istoriei, el reprezintă preocuparea principală a responsabililor politici. Pentru Aristotel, “obiectul războiului este pacea”. În revista Défense Nationale (decembrie 1998, p. 48), amiralul Rudolf Lange, comandant al Școalii de Război din Germania afirmă: “În centrul gândirii noastre militare se află Carl von Clausewitz […]. Astfel, zilnic ne reamintim de această filozofie a războiului și de reformatorul artei militare care, la începutul secolului al XIX-lea, a descris relațiile dintre război și politică. Aserțiunile lui sunt la fel de actuale, deși au aproape două secole…” și se cunosc cele două definiții celebre ale sale: “Războiul reprezintă continuarea politicii cu alte mijloace”; “Războiul este un act de violență, al cărui scop îl reprezintă constrângerea adversarului de a se supune voinței noastre”. Pentru Clausewitz, “războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile lui se află ascunse aici, așa cum caracteristicile particulare ale individului sunt în embrion […]. În ceea ce privește două state aflate în opoziție, obiectivul politic, ca mobil inițial al războiului, va oferi măsura obiectivului de atins prin acțiunea militară și pe cea a eforturilor necesare […]. Obiectivul politic nu poate servi drept măsură decât dacă se ține seama de influența lui asupra maselor vizate”.

Este necesar să precizăm că violența este energia utilizată fără regulă, fără țel sau în scopuri personale. În schimb, forța este energia canalizată, controlată, a cărei utilizare încetează în momentul în care rezultatele dorite de puterea legitimă sunt obținute. Timp de milenii, nimeni nu și-a pus întrebări cu privire la rațiunile războiului: se pare că fac parte din natura umană. Pentru Heraclit, “războiul este mama tuturor lucrurilor. După unii el face zei, după alții, sclavi sau oameni liberi”. “Războiul este așadar divin prin el însuși, pentru că este o lege a lumii”, spunea Joseph de Maistre.

Niciun act normativ nu legiferează războiul, sau conflictele armate, dintre diferite grupări care s-ar putea nici măcar să nu aibă legi după care să se organizeze sau să funcționeze. Există tratate la care statele au posibilitatea să adere pe considerente de securitate, la fel cum există și parteneriate sau alianțe constituite în același scop. Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmație: “Războaiele iau naștere în spiritul oamenilor și în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.

Operațiile forțelor armate se desfășoară în una din următoarele perioade (stări) distincte: pace; criză; război; postconflict. De regulă, operațiile desfășurate pe timp de pace, în situații de criză și în perioada postconflict fac parte din gama operațiilor de stabilitate și de sprijin, iar pe timp de război se desfășoară operații specifice luptei armate. În anumite situații, se pot desfășura simultan, atât operații specifice luptei armate, cât și operații de stabilitate și de sprijin.

Principala deosebire care se face cu referire la criză și la război se referă la cantitatea în care sunt angajarte forțele și mijloacele în respectivul conflic, precum și al gradului de violență la care se face apel, adică la amploarea lui.

Crizele sunt, în sens clasic, manifestări ale situației “nici pace, nici război”. Crizele internaționale pot fi considerate ca fiind un tip de negociere sau comunicare între actorii internaționali, care apare atunci când nicio parte nu dorește războiul sau să recurgă la violență dar consideră propriile obiective destul de importante pentru a risca războiul sau violența. Cu alte cuvinte criza este arta de a marșa pe ideea de război

Conflictele armate sunt fenomene recurente ce par inerente societății umane. Ele sunt de actualitate și afectează securitatea statelor, a persoanelor în multe zone „fierbinți“ ale lumii. Termenii utilizați pentru a caracteriza această realitate morbidă sunt numeroși. Totuși, cel mai des utilizat, cu adânci rădăcini istorice, este acela de război. Conceptul este subiectul principal al unei literaturi abundente, în care se fac simțite nu numai interpretările experților militari, ci și influențele gândirii juridice. Îmbinarea doctrinei militare cu doctrina juridică a condus la introducerea în legislație a unor texte de lege care să faciliteze desășurarea activităților și acțiunilor militare conform principiilor luptei armate, să ofere comandanților posibilitatea de a lua deciziile care se impun la un moment dat, pentru care să nu poată să fie trași la răspundere, în afara cazurilor în care aceștia acționează prin exces de putere.

În legislația română avem acte normative precum: Legea nr. 473/2004 privind pregătirea apărării, Legea nr. 46/1996 privind pregătire populației pentru aparare, Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei și teritoriului pentru apărare care stabilesc principalele directive ce stau la baza pregătirii documentelor pentu apărare, și respectiv la apărarea propriu-zisă, însă ca să înțelegem cu adevărat ceea ce se întamplă la nivel decizional în administrația militară, trebuie mai întâi să avem o înțelegere corectă asupra structurilor în cadrul cărora se întocmesc documentele pentru conducerea și controlul comandamentelor și forțelor armate atât la pace, cât și în situații de criză sau în situații de război.

Organizarea și funcționarea administrației militare. Sistemul de comandă și control.

Statul Major General este structura centrală a Ministerului Apărării care asigură conducerea forțelor armate și răspunde de capacitatea operațională a acestora.

Șeful Statului Major General, cea mai înaltă autoritate militară a forțelor armate, este principalul consilier militar al președintelui țării, al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și al ministrului apărării și exercită conducerea/comanda militară a forțelor armate, precumși, pentru că este o lege a lumii”, spunea Joseph de Maistre.

Niciun act normativ nu legiferează războiul, sau conflictele armate, dintre diferite grupări care s-ar putea nici măcar să nu aibă legi după care să se organizeze sau să funcționeze. Există tratate la care statele au posibilitatea să adere pe considerente de securitate, la fel cum există și parteneriate sau alianțe constituite în același scop. Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmație: “Războaiele iau naștere în spiritul oamenilor și în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.

Operațiile forțelor armate se desfășoară în una din următoarele perioade (stări) distincte: pace; criză; război; postconflict. De regulă, operațiile desfășurate pe timp de pace, în situații de criză și în perioada postconflict fac parte din gama operațiilor de stabilitate și de sprijin, iar pe timp de război se desfășoară operații specifice luptei armate. În anumite situații, se pot desfășura simultan, atât operații specifice luptei armate, cât și operații de stabilitate și de sprijin.

Principala deosebire care se face cu referire la criză și la război se referă la cantitatea în care sunt angajarte forțele și mijloacele în respectivul conflic, precum și al gradului de violență la care se face apel, adică la amploarea lui.

Crizele sunt, în sens clasic, manifestări ale situației “nici pace, nici război”. Crizele internaționale pot fi considerate ca fiind un tip de negociere sau comunicare între actorii internaționali, care apare atunci când nicio parte nu dorește războiul sau să recurgă la violență dar consideră propriile obiective destul de importante pentru a risca războiul sau violența. Cu alte cuvinte criza este arta de a marșa pe ideea de război

Conflictele armate sunt fenomene recurente ce par inerente societății umane. Ele sunt de actualitate și afectează securitatea statelor, a persoanelor în multe zone „fierbinți“ ale lumii. Termenii utilizați pentru a caracteriza această realitate morbidă sunt numeroși. Totuși, cel mai des utilizat, cu adânci rădăcini istorice, este acela de război. Conceptul este subiectul principal al unei literaturi abundente, în care se fac simțite nu numai interpretările experților militari, ci și influențele gândirii juridice. Îmbinarea doctrinei militare cu doctrina juridică a condus la introducerea în legislație a unor texte de lege care să faciliteze desășurarea activităților și acțiunilor militare conform principiilor luptei armate, să ofere comandanților posibilitatea de a lua deciziile care se impun la un moment dat, pentru care să nu poată să fie trași la răspundere, în afara cazurilor în care aceștia acționează prin exces de putere.

În legislația română avem acte normative precum: Legea nr. 473/2004 privind pregătirea apărării, Legea nr. 46/1996 privind pregătire populației pentru aparare, Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei și teritoriului pentru apărare care stabilesc principalele directive ce stau la baza pregătirii documentelor pentu apărare, și respectiv la apărarea propriu-zisă, însă ca să înțelegem cu adevărat ceea ce se întamplă la nivel decizional în administrația militară, trebuie mai întâi să avem o înțelegere corectă asupra structurilor în cadrul cărora se întocmesc documentele pentru conducerea și controlul comandamentelor și forțelor armate atât la pace, cât și în situații de criză sau în situații de război.

Organizarea și funcționarea administrației militare. Sistemul de comandă și control.

Statul Major General este structura centrală a Ministerului Apărării care asigură conducerea forțelor armate și răspunde de capacitatea operațională a acestora.

Șeful Statului Major General, cea mai înaltă autoritate militară a forțelor armate, este principalul consilier militar al președintelui țării, al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și al ministrului apărării și exercită conducerea/comanda militară a forțelor armate, precum și conducerea administrativă a activităților și/sau acțiunilor acestora desfășurate pe timp de pace, în situații de criză și la război. Pentru aceasta, Statul Major General asigură punerea în aplicare a planurilor și programelor întocmite, conducerea forțelor existente la pace, precum și trecerea marilor unități și unităților de la starea acțională de pace la starea acțională de război, prin ridicarea graduală a capacității de luptă sau prin mobilizare.

Pe timp de pace, în situații de criză și la război, conducerea Ministerului Apărării se exercită de către ministrul apărării, care îl reprezintă în raporturile cu celelalte ministere și structuri guvernamentale, cu alte autorități ale administrației publice și cu structurile similare din alte state.

La nivel strategic, în timp de pace, conducerea operațională a Forțelor Terestre se exercită de către șeful Statului Major General prin Centrul Operațional de Conducere Militară (COCMIL), respectiv prin Centrul Național de Conducere Militară (CENCOMIL) în situații de criză și prin Comandamentul Militar Strategic la război.

În anul 2005, a intrat în vigoare ,,Cocepția privind comanda și controlul la nivelul Statului Major al Foțelor Terestre”, document care creează cadrul general privind modul de organizare și executare a conducerii în Forțele Terestre. Concepția a fost elaborată, în scopul realizării, în mod unitar, a obiectivelor reformei în Forțele Terestre și definirii elementelor de comandă și control ale acestei categorii de forțe la pace, în situații de criză și pe timp de război, în concordanță cu standardele și procedurile de lucru NATO, precum și cu structurile puse la dispoziția Alianței.

Potrivit acestei concepții, Comanda și controlul Forțelor Terestre la pace, în situații de criză și pe timp de război, se exercită de către șeful Statului Major al Forțelor Terestre care își manifestă competența și atribuțiile pe întreg teritoriu național, prin structurile subordonate și gestionează întreaga problematică a armatei în mediul terestru. Conducerea se asigură și se realizează în două domenii: operațional și administrativ.

Comanda administrativă reprezintă ansamblul activităților și măsurilor întreprinse pentru: implementarea politicilor privind resursele umane și materiale; pregătirea pentru luptă și pentru activitățile specifice vieții militare a întregului personal din Forțele Terestre; desfășurarea pregătirii comandamentelor, instruirii forțelor și a învățământului militar; organizarea ridicării graduale a capacității de luptă a structurilor Forțelor Terestre, precum și trecerea acestora de la starea de pace la starea de război, inclusiv prin mobilizare; punerea la dispoziția comandamentelor operaționale a forțelor și a mijloacelor stabilite, în acest sens, de către autoritățile abilitate; planificarea și conducerea acțiunilor militare, de regulă, cu forțele și mijloacele rămase la dispoziție, precum și a altor activități cu implicații teritoriale, în zonele de dislocare și de responsabilitate; elaborarea sau participarea la inițierea actelor normative cu privire la gestionarea forțelor.

Conducerea operațională reprezintă autoritatea conferită unui comandant de a stabili misiuni și sarcini comandanților subordonați, de a disloca structuri militare, de a schimba misiunile forțelor din subordine, de a păstra sau delega controlul operațional și/sau tactic, după cum consideră că este necesar pentru a-și îndeplini misiunea primită, în concordanță cu normele de drept intern și internațional, legile luptei armate, procedurile și standardele operaționale stabilite. Ea se execută diferențiat, pe diferite niveluri – strategic, operativ sau tactic – în funcție de gradul de angajare a forțelor și importanța obiectivelor.

La nivel operativ, comanda operațională a Forțelor Terestre se poate exercita de către Comandamentul Forțelor Terestre, Comandamentul Operațional Întrunit sau de către Comandamentul NATO care are în responsabilitate zona de operații în care se desfășoară ostilitățile, după operarea transferului de autoritate.

La nivel tactic, conducerea operațională a forțelor se exercită de către comandamentele operaționale de tip divizie, comandamentele de brigăzi (similare) și comenzile de unități.

Pentru conducerea forțelor din subordine, Statul Major al Forțelor Terestre dispune, pe timp de pace, de o structură modulară, care face posibilă constituirea, în timp util, a oricărui tip de configurație structurală impusă de misiunea (sarcina) ce trebuie îndeplinită.

Comandamentul Forțelor Terestre este structura specializată prin care Statul Major al Forțelor Terestre realizează conducerea operațională a forțelor operaționalizate la dispoziție.

În situații de criză, pe timpul stării de urgență, la ordinul autorităților constituționale abilitate, Statul Major al Forțelor Terestre participă la organizarea și conducerea activităților pentru sprijinul logistic al forțelor Ministerului Administrației și Internelor.

În situația producerii unor dezastre, Statul Major al Forțelor Terestre, organizează și conduce prin Comandamentul Forțelor Terestre și comandamentele (comenzile) subordonate, potrivit planurilor de cooperare (intervenții) și măsurilor stabilite de către Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, participarea cu forțe și mijloace pentru limitarea și înlăturarea efectelor acestora.

Pe timpul stării de asediu, Statul Major al Forțelor Terestre, la ordinul autorităților constituționale abilitate, participă la conducerea aplicării măsurilor impuse prin decretul de instituire a acesteia, realizând conducerea acțiunilor și activităților proprii prin Comandamentul Forțelor Terestre și comandamentele subordonate.

Pe timp de război, în baza ordinelor și dispozițiilor elaborate de Comandamentul Militar Strategic, conducerea operațională a Forțelor Terestre se exercită de către Comandamentul Forțelor Terestre, atunci când se desfășoară operații terestre de mică amploare, de către Comandamentul Operațional Întrunit atunci când operațiile au caracter întrunit, prin asimilarea Comandamentului Forțelor Terestre și/sau a forțelor terestre operaționale necesare îndeplinirii misiunii, sau de către Comandamentul NATO care are în responsabilitate zona de operații în care se desfășoară ostilitățile, după operarea transferului de autoritate.

Centrul Operațional de Comandă Militară (COCMIL) reprezintă structura specializată a Statului Major General care, pe timp de pace, monitorizează evenimentele politice și militare din spațiul de interes strategic militar al României, prezintă propuneri în vederea luării deciziei, asigură transmiterea ordinelor/dispozițiilor și urmărește modul de executare a acestora de către structurile subordonate.

Centrul Național de Comandă Militară (CENCOMIL) reprezintă structura specializată a Autorității Naționale de Comandă pentru conducerea acțiunilor militare în situații de criză. Acesta se constituie, ca un Comandament Operațional Strategic, din Centrul Operațional de Comandă Militară și alte structuri ale Statului Major General, fiind completat, în funcție de natura crizei, cu grupe de coordonare de la celelalte structuri cu atribuții în domeniul apărării, siguranței și ordinii publice. În funcție de caracterul și amploarea acțiunilor militare ce se vor desfășura în situații de criză, structura organizatorică, atribuțiile și încadrarea Centrului Național de Comandă Militară vor fi stabilite prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Acesta va constitui nucleul înființării, la război, a Marelui Cartier General.

La război, conducerea operațională a acțiunilor întrunite la nivel strategic se exercită de către Marele Cartier General, subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Pentru aceasta, Marelui Cartier General i se vor subordona toate comandamentele care exercită conducerea operațională. Structura organizatorică și atribuțiile Marelui Cartier General sunt aprobate prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

La pace, Comandamentul Forțelor Terestre organizează și desfășoară activități, în principal, pentru: monitorizarea pregătirii și capacitării forțelor pentru îndeplinirea misiunilor conform destinației și tipului acestora; evaluarea nivelului operațional al structurilor subordonate pentru îndeplinirea misiunilor stabilite; participarea la activitățile de pregătire de stat major ale comandamentelor marilor unități și unități din Forțele Terestre; organizarea și participarea la activități de pregătire în comun cu celelalte comandamente operaționale ale categoriilor de forțe; realizarea bazelor de date și documentare prin executarea de recunoașteri pe întreg teritoriul și schimbul de informații cu celelalte structuri militare; evaluarea mediului de securitate; evaluarea capacității operaționale a structurilor destinate să execute operații de stabilitate în afara teritoriului național și coordonarea introducerii și desfășurării forțelor în teatrul de operații.

În situații de criză, în conformitate cu competențele și misiunile primite, Comandamentul Forțelor Terestre poate monitoriza evoluția factorilor de risc și a amenințărilor la adresa securității și apărării naționale. Monitorizarea o poate realiza diferențiat, executând, pe timpul stării de urgență actualizarea bazelor de date privind starea operațională a forțelor pe care le poate primi în subordine, a planurilor de întrebuințare și a celor de cooperare cu autoritățile publice locale și cu celelalte forțe ale sistemului național de apărare, în vederea pregătirii condițiilor de trecere la îndeplinirea misiunilor specifice stării de asediu, în situația în care aceasta va fi instituită.

Pe timp de război, Comandamentul Forțelor Terestre fiind în subordinea Comandamentului Militar Strategic, planifică și conduce acțiunile militare de nivel operativ ale componentei terestre pe teritoriul național sau în afara acestuia. În situații de mare amploare, care necesită acțiuni întrunite, Comandamentul Forțelor Terestre poate intra așa cum am mai prezentat, în compunerea Comandamentului Operațional Întrunit, ca și componentă terestră.

Structurile de la nivel tactic conduc operațional forțele terestre, pe timp de pace, desfășurând activități pentru: pregătirea structurilor proprii în vederea realizării capacității acționale necesare organizării și desfășurării luptei prin realizarea și menținerea la un înalt standard a nivelului de pregătire; repartiția misiunilor și responsabilităților pe structuri potrivit necesităților și capabilităților; cunoașterea, însușirea și aplicarea standardelor și procedurilor NATO; evaluarea periodică a nivelului de pregătire.

Pe timpul situațiilor de criză, acestea acționează în subordinea nemijlocită a comandantului Comandamentului Forțelor Terestre și conduc acțiunile forțelor subordonate operațional pentru gestionarea la nivel tactic a unor situații de criză, în plan regional.

La război după realizarea capacității operaționale proiectate, în subordinea Comandamentului Forțelor Terestre ele conduc operațiile militare de nivel tactic ale componentei terestre. La nivelul brigăzii/batalionului comanda și controlul sunt procesele prin care operațiile forțelor militare sunt direcționate, coordonate și controlate pentru îndeplinirea misiunii. Comanda și controlul sunt cu atât mai eficiente, cu cât comandantul implementează mai bine procedurile de decizie și conducere a forțelor. Conducerea forțelor cu îndemânare reprezintă principalul factor în obținerea victoriei; la nivelul brigăzii/batalionului conducerea forțelor este susținută printr-un sistem de comandă și control sigur, flexibil, solid și rapid; acest sistem trebuie să fie conectat cu alte structuri, cu elementele de sprijin și să direcționeze brigada /batalionul pentru distrugerea inamicului.

Procesele de comandă și control formează sistemul de comandă și control pe care comandantul, statul său major și subordonații îl utilizează pentru: planificare; elaborarea ordinelor; conducerea și controlul operațiilor. Comanda operației include autoritatea și responsabilitatea comandantului asupra structurilor militare din subordine și are trei componente fundamentale: decizia, conducerea și controlul.

Din punctul de vedere al relațiilor față de eșalonul superior, Forțele Terestre se pot găsi în una dintre următoarele relații de subordonare: subordonare organică; subordonare permanentă/prin repartiție ca întărire; subordonare temporară/prin repartiție pentru sprijin. Subordonarea și transferul forțelor are loc în cadrul procesului de proiectare și generare a forțelor sau pentru îndeplinirea unor misiuni.

La acțiunile militare desfășurate în teatre de operații în afara teritoriului național, Statul Major al Forțelor Terestre prin Comandamentul Forțelor Terestre planifică și pregătește participarea la acțiuni militare a structurilor din cadrul Forțelor Terestre în teatrele de operații din afara granițelor statului român, executând comanda și controlul administrativ al acestor forțe. După evaluarea acestor structuri, Statul Major al Forțelor Terestre le predă Comandamentului Operațional Întrunit care exercită, în numele Statului Major General, comanda și controlul operațional al acestor forțe.

Spuneam mai devreme că se impune cunoașterea organizării administrației militare, pentru a putea înțelege și funcționarea ei din punct de vedere al emiterii ordinelor, planurilor sau a altor acte administrative de autoritate care îmbracă diferite forme. Actele adoptate de către comandamentele militare, de la toate eșaloanele pe timp de pace, în situații de criză sau de război, care privesc acțiunile militare pentru pregătirea apărării sau misiunile în care sunt actualmente angajate forțele armate în afara teritoriului țării (de stabilitate și sprijin), intră sub incidența actelor de comandament cu caracter militar. Acestea vor fi prezentate pe larg în lucrarea de față. Cât, în ceea ce privește căile de atac, vom vedea, actele de comandament cu caracter militar au un regim special față de celelalte acte administrative de autoritate.

Administrația militară este sistemul de organizare și conducere instaurat de autoritățile militare pe un teritoriu ocupat în timp de război sau, într-o altă accepțiune, este acea parte a armatei care se ocupă cu activitățile privind organizarea, întreținerea, completarea și mobilizarea forțelor armate, precum și elaborarea regulilor specifice pentru aplicarea în armată a legislației și actelor normative. Ea își exercită atribuțiile și competențele prin acte și fapte de comandament.

Raporturile care se stabilesc între administrația militară și administrația publică

Intrând în domeniul cercetării științelor administrative, putem constata că literatura de specialitate enumeră diverse modele de administrație (modelul liberal, weberian, neoliberal) și o serie de metode de analiză asupra administrației publice (analiza organizațională, funcțională sau analiza sistemică).

Analiza organizațională pleacă de la studiile sistemului politico-administrativ francez și raporturile sale cu puterea centrală, aceasta diferențiind între studiile empirice, care văd administrația ca fiind o mare mașină unitară ale cărei organe ascultă orbește ordinele puterii centrale, și compartimentarea organizației în sisteme de acțiune cu reguli și caracteristici proprii.

Referindu-ne la analiza funcțională, definim funcția unei instituții sau a unei activități ca fiind procesul prin care se caută îndeplinirea rolului social și contribuția la continuitatea structurilor acesteia. Analiza funcțională face referire la două teme: diferențierea funcțiunilor și disfuncțiile administrației.

Analiza tranzacțiilor dintre sistem și mediul său a putut pune în legătură analiza sistemică, elaborată de David Easton, strâns legată de politic cu domeniul administrativ. Easton adoptă următoarea definiție politicii: ansamblul intervențiilor prin care obiectivele de valoare sunt repartizate pe calea autorității într-o societate. Știința administrației distinge pentru mediul intrasocietal intervențiile sistemului administrativ, politic, economic și social. Sistemul administrativ este dependent de puterea politică, asigurându-i legitimitate, orientare și control. Teoria persistenței sistemelor, care în concepția lui Easton nu apare ca o teorie a echilibrului, presupune prezența unor tensiuni în cadrul sistemlui provocate de anumite perturbări.

Putem să spuneam despre trecutul administrației publice că avem o imagine destul de clară, a unei organizații ierarhice, subordonate, coerente în structurile și acțiunile sale. Cele trei modele amintite mai sus întăresc această imagine asupra adminisrației. Totuși sistemele administrative de astăzi, care par a fi satisfăcătoare se confruntă cu probleme de genul: schimbării unui sistem paralizat de blocajele instituționale și culturale și problema stăpânirii unei birocrații sufocante și omipotente. Căutarea unor remedii constituie o reflecție prospectivă asupra viitorului administrației publice. Astfel, idealul descentralizării propune schimbarea sistemului administrativ și idealul statului-holding propune debarasarea statului de birocrația sa, prin introducerea managementului în administrația publică.

Teoria procesual-organică oferă și ea repere pentru depășirea interpretărilor reducționiste ale organizațiilor, pentru ca acestea să adopte atitudini constructive față de socioorganizările în care funcționează și în relațiile dintre ele. Conform acestei teorii organizațiile sunt procesualități, adică “organizări sociale capabile sa-și modifice modalitățile de funcționare încât să rămână funcționale în condițiile în care socioorganizările în care se maifestă sunt, de asemenea, procesualități”. Cu alte cuvinte organizațiile se specializează în funcție de nevoile sociale pe care încearcă să le satisfacă și sunt particularizate de contextele sociale care le integrează: manifestări interioare organizației constituite în modalități exterioare organizațiilor în care acestea funcționează prin reglementări.

Particularizând în cazul nostru serviciul public de apărare, fie că este apărare colectivă sau că este apărare națională, subliniem faptul că el reprezintă o necesitate a societății în care trăim. Ea a făcut ca la nivel central, organele administrației publice să investească cu autoritate anumite organisme pentru a conduce și coordona administrația militară.

În timp de pace, armata desfășoară serviciul public destinat să apere organizarea statală pentru eventuale stări de criză, activitate supusă ordinii publice, iar în timp de război activitatea armatei este guvernată de normele dreptului internațional sau de dispoziții speciale.

Aceași teorie procesual-organică oferă repere pentru organizația (administrația) militară care elaborează strategii de ameliorare a situației ei în raport cu strategiile publice (adică, ale administrației publice) și diferențiind competențele în cadrul organizației, decidenții acesteia furnizează decidenților administrației publice date utile pentru orientarea opțiunilor legislative și administrative. În același timp, administrația publică, prin opțiunile politice, normările cu caracter juridic și deciziile publice cu caracter administrativ, exercită presiuni cu consecințe gestionare pentru administrația militară, constituind contexte normatoare și administrative pentru aceasta.

Într-o altă ordine de idei, interdependența dintre administrația publică și administrația militară este rezultatul unor condiționări specifice date de natura activităților în timp de pace, în situații de criză, sau de război și este structurată atât la nivel central, cât și la nivel teritorial pe unități ale administrației publice teritoriale și locale descentralizate.

Astfel, conform Strategiei de modernizare a administrației publice, principala cerință pentru administrația militară o reprezintă adaptarea organizării și funcționării structurilor sale și eficientizarea actului decizional.

Aprecierile doctrinare asupra administrației militare în raport cu problemele de comandament sunt astăzi prea puțin comentate și definite. Am vazut pană acum ce structuri cu rol de comandament avem și care sunt atribuțiile lor la nivel strategic, operțional și tactic, pe timp de pace, în situații de criză și război. În îndeplinirea acestor atribuții pe langă actul propriu-zis de comandă se îndeplinesc și sarcini administrative care ajută la proiectarea planurilor și respectiv darea ordinelor de instrucție sau de operație.

În literatura de specialitate se invocă necesitarea principiului separării conducerii de administrație, prin statuarea Comitetului Șefilor de Stat Major ca Înalt Comandament, separat de Ministerul Apărării cu atribuția de a concepe, și imprima direcția în pregătirea, organizarea și conducerea acțiunilor militare, transformându-se la război în Marele Cartier General; Șeful Înaltului Comandament să iși exercite direct și efectiv comanda armatei și să răspundă de pregătirea acesteia pentru război, subordonându-se direct Autorității Naționale de Comandă și coordonându-și eforturile cu administrația de la nivelul Ministerului Apărării. Prin noua Lege de organizare și funcționare a Ministerului Apărării se constituie întradevăr Comitetul Șefilor de Stat Major, însă doar ca un organism cu rol consultativ, la nivelul Statului Major General.

CAPITOLUL II : ISTORICUL, NOȚIUNEA ȘI REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR

1. Evoluția istorică a noțiunii de „act de comandament cu caracter militar”

Vom încerca în cotinuare să trecem în revistă etapele și transformările pe care termenul de „act de comandament cu caracter militar” le-a suferit de-a lungul timpului prin exceptarea de la controlul judecătoresc sau de la controlul pe calea contenciosului administrativ.

Sunt puține cazuri cunoscute în care un militar a sesizat instanța judecatorească pentru apărarea drepturilor sau libertăților sale legitime, încălcate de un act al autorităților militare emis în legătură cu pregătirea pentru luptă sau, cu atât mai puțin, în situație de război, în legătură cu deciziile privind operațiile armate.

În cazul litigiilor de natură administrativă, tribunalele au aplicat legislația administrației generale, nefăcând nicio distincție între actele autorităților militare și cele ale celorlalte autorități publice. Ion Dragoman ne aduce în atenție cazul generalului Groza Moise, din anul 1905, care sub incidența regimului de contencios în anulare obține anularea decretului de punere în retragere și reintegrarea sa în rândul cadrelor active.

Înainte de Legea Curții de Casație din 17 februarie 1912 nu se făcea nicio distincție legală între actele autorităților militare și ale altor autorități publice din punct de vedere administrativ, însă prin această lege, între actele de guvernământ, pe care jurisprudența le sustrage de la control, erau incluse și unele acte ale autorităților militare, spre exemplu „faptele de război care ar rezulta dintr-o forță majoră sau din necesități imediate ale luptei”, după cum se arăta în art. 5§3, pct. 1, din aceeași lege.

Este important de precizat faptul că Legea Curții de Casație din 1912 se ocupa cu predilecție de actele autorităților militare care aduc atingere drepturilor militarilor în ceea ce privește decretele de punere în retragere și cuantumul pensiei, făcând distincție între acestea și plângerile civililor la adresa actelor autorităților militare, ele fiind lăsate în seama controlului judiciar.

După cum aprecia și Constantin Rarincescu în monumentala sa monografie consacrată contenciosului administrativ român, pentru prima dată termenul de „act de comandament cu caracte militar” a aparut în art. 107, aliniatul final al Constituției din 1923. Astfel, în art. 107, alin. 3 se arăta: „Cel vătămat în drepturile sale , fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu călcarea legilor și a regulamentelor, fie cu reavoința autorităților de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului său”, alin. 4 al aceluiași articol se preciza că: „Organele puterii judiciare judecă dacă actul este ilegal, îl pot anula sau pot pronunța daune civile până la data restabilirii dreptului vătămat, având și căderea de a judeca cererea de despăgubire, fie contra autorităților administrative chemate în judecată, fie contra funcționarului vinovat”, iar alin. 5 se sublinia: „Puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ, precum și actele de comandament cu caracter militar.” Anterior acestui moment instituția judiciară a actului de comandament cu caracter militar era necunoscută atât dreptului comparat cât și dreptului românesc, doctrinei, jurisprudenței și legislației administrative.

În aplicarea prevederilor constituționale din 1923, art. 107, a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925, efectele ei rămânând în vigoare până în iulie 1948.

După ieșirea din vigoare a Constituției din 1938 (care conținea asemenea Constituției din 1923 exceptarea de la controlul pe calea contenciosului administratv) și până la Legea nr.1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale, legislația de contencios administrativ nu mai conține reguli care să facă referire la actele de comandament cu caracter militar. Actul menționat are o prevedere foarte generală care arată că dispozițiile lui nu se aplică, între altele, actelor administrative în legatură cu apărarea națională, securitatea statului și ordinea publică.

Abia în anul 1990, legiuitolul a reintrodus noțiunea de act de comandament cu caracter militar, despre care se vorbea în perioada interbelică, prin lit. b) a art. 2 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, unde se menționează că această categorie de acte nu pot fi atacate în justiție.

Au existat numeroase cauze aduse în fața instanțelor de contencios administrativ care au vizat aspecte cu caracter pur administrativ, în principiu, identice cu cele ale sferei activității civile ale organelor administrative. Concret, avem în vedere acțiunile de management al resurselor umane, adică treceri în rezervă, mutări, avansări, detașări. Instanțele de contencios administrativ au admis excepția de necompetență, apreciând că sunt aplicabile prevederile art. 2, lit. b) din Legea 29/1990, dar și prevederile Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.126 din 18.12. 1990. Acest ordin al ministrului a fost considerat a fi neconstituțional. El contravenea atât principiilor Constitiției, cât și Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Este adevărat că el a fost emis preconstituțional, dar aceasta nu este o scuză pentru faptul că el a produs efecte juridice aproape 15 ani, din 1991, de la intrarea în vigoare a Constituției României, până în momentul abrogării lui, în anul 2005.

Ordinul ministrului nr. M.126/1990 nu făcea altceva decăt să interzică, unei categorii profesionale însemnate de a-și exercita dreptul fundamental ocrotit de art. 21 din Constituție, care dă dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, precum și de art. 52, alin. (1) și (2), care înderptățește persoana vătămată de o autoritate publică să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și reparea pagubei, în limitele și sub condițiile stabilite de legea organică. Accesul la justiție pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime, conform acestui ordin, este interzis militarilor prin formularea „toate actele administrative, emise potrivit legii, de către organele Ministerului Apărării Naționale”, care face delimitarea sferei actelor de comandament cu caracter militar ce nu pot fi atacate în justiție în înțelesul Legii 29/1990 privind contenciosul administrativ. Prin expresia uitlizată în continuare, „precum și”, care în opinia criticilor, dar și a noastră, nu își mai avea rostul, emitentul enumeră toate actele pe care un comandant de la nivelul grupei (similare) și până la actele celui mai înalt comandant al unei structuri militare și cele emise de ministrul apărării naționale, incluzându-le în sfera actelor de comandament cu caracter militar.

Decizia nr. 118 din 23.03. 1992 a Curții Supreme de Justiție, Secția contencios administraiv, statuează că intră sub incidența art. 2, lit. b), printre altele, ordinele ministrului apărării naționale, privind numirile, eliberările, retrogradările, mutările, detașările, trecerile în rezervă, chemarile în rândul cadrelor active ale armatei și altele care privesc situația militară a cadrelor militare, fapt întărit și de Decizia nr. 103 din 01.10.1996 a Curții Constituționale.

Curtea de Apel Brașov, prin Sentința civilă nr. 49/F din 15 iunie 1994, prin prisma celor enunțate mai sus, dă și ea o soluție eronată, în urma chemării în judecată a Ministerului Apărării Naționale, pentru anularea Ordinului M.P. 785/1993 al ministrului apărării naționale care dispunea trecerea în rezervă a reclamantei, cu obligarea ministrului de a emite ordinul de reintegrare în funcția avută anterior: potrivit art. 2 lit. b) din Legea 29/1990 nu pot fi atacate în justiție actele de comandament cu caracter militar, iar potrivit art. 1 lit. d) din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M.127/1991, „actele de comandament cu caracter militar cuprind și ordinele acestui minister privind printre altele: numiri, eliberări, … adică toate problemele care privesc situația cadrelor militare.

Or, din conținutul Ordinului din litigiu rezultă ca actul respectiv privește trecerea în rezervă a reclamantei, cu efectele respective.

Ca atare, pretenția acesteia de a-i satisface cererea pe calea contenciosului administrativ este nefondată, aceasta neavănd deschisă acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii 29/1990.

De aceea, urmează a se respinge acțiunea.”

Trecând peste faptul că s-a reținut greșit numărul ordinului, instanța care a judecat cauza trebuia să ridice din oficiu excepția de ilegalitate a Ordinului nr. M.126/1990 prin raportare la legea fundamentală.

Menționăm aici că la semnarea sentinței, la data de 15 iunie 1994, România ratificase Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin Legea nr. 30/1994, care trebuia aplicată cu prioritate așa cum cere art. 20 alin. (2), din Constituție. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 6, dispune – fără excepții – că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, iar în art. 13 prevede – tot fără excepții – că „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Tot legea fundamentală aduce în atenție statutul special al cadrelor militare, care se stabilește prin lege organică. Legea privind statutul cadrelor militare va fi adoptată abia în anul 1995, dar nu este suficient pentru Curtea Supremă de Justiție să ridice, din oficiu, excepția de ilegalitate a Ordinului ministrului nr. M.126/1990 și oferă prilejul să se mențină practica judiciară într-o atare viziune. Prin Legea 85/1995, în art. 85, art. 87 și art. 88 sunt precizate clar situațiile în care ofițerii, maiștrii și subofițerii sunt trecuți sau pot fi trecuți în rezervă sau în retragere. Un ordin de trecere în rezervă, pentru un alt motiv, este unul ilegal, iar cel vătămat de acesta ar trebui să poată să aibă posibilitatea de a se apăra.

Astfel, ordinul M. 126/1990 devinise neconstituțional, trebuind să fi fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii privind statutul cadrelor militare care este cea constituțională și nu ordinul M.126/1990 și care se cade să se aplice în corelație cu normele dreptului muncii.

Decizia nr. 1051/1997, urmată de Decizia nr. 1163/1998, aduce o schimbare practicii judecătorești post-revoluționare și face trecerea spre o etapă evolutivă care aduce clarificări esențiale legalitației pentru noțiunea în discuție. În acest sens, Constituția Romaniei reviziută din anul 2003 la art. 126, alin. (6) menționează următoarele: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.”

Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ, reia această idee din Constituție prin lit. b) a art. 5, alin. (1), dar spre deosebire de Legea nr.29/1990, la art. 2, lit. j), stabilește și o definiție a actelor de comandament cu caracter militar: “actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupune dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar”. Așadar, acum putem să fim siguri că, vorbind despre acte de comandament cu caracter militar, suntem în prezența unui act ce provine de la o autoritate militară, pe care-l emite/adoptă în legatură cu activitățile desfășurate în virtutea peragătirii pentru luptă sau cu activitățile specifice situațiilor de conflict armat.

Contenciosul administrativ trebuie să își găsească și în acest domeniu al administrației publice mersul firesc, întrucât, în sfarșit, O. nr. M.126/1990 a fost abrogat prin O. nr. M.30/2005.

Introducere în teoria actelor de comandament cu caracter militar. Delimitări conceptuale.

Indentificându-se cauzele acestui fine de neprimire de la cenzura autoritaților judiciare, s-a început a se creiona o teorie a actelor de comandament cu caracter militar în știința dreptului administrativ român, prin preocupările doctrinarilor care au avut un aport considerabil în acest sens, în perioada interbelică.

Inaccesibilitatea cunoașterii în amănunt a reglementărilor militare de către doctrinarii dreptului administrativ român, caracterul de circuit închis pe care îl are sistemul militar, precum și necesitatea protecției informatiei în acest domeniu a facut ca această categorie de acte să nu aibă o înțelegere foarte clară, astfel producând confuzii cu privire la delimitarea sferei și în soluționarea cauzelor cu caracter militar în contenciosul administrativ.

Odată cu războiele americano-vietnameze, care coincid cu un eveniment inedit pentru istoria conflictelelor armate sau istoria armatelor din toată lumea, acela de a surprinde imagini direct de la fața locului, în teatrele de operații, de către reprezentanții mass-mediei, care demonstrau prin informații redundante, de altfel, tot felul de atrocități, pe care populația civilă le judeca pe baza unor argumente nefondate.

Doar persoane cu experiența frontului sunt în măsură să analizeze obiectiv activitățile militare. Obligativitatea executării ordinelor, dreptul comandanților de a avea libertate de acțiune, precum și capacitățile limitate ale oamenilor de a lua de fiecare dată, într-un timp foarte scurt, cele mai bune decizii în condiții de stres sunt doar câteva dintre motivele pentru care aceste decizii, de pe liniile frontului, dar și cele care vizează pregătirea pentru luptă a celor care și-au manifestat opțiunea de a depune jurământul militar și fac parte din efectivele Armatei României, nu sunt întotdeauna cele mai potrivite.

În concluzie, instituționalizarea excepției de la controlul instanțelor judecătorești a actelor de comandament se justifică pe deplin.

Definirea actelor de comandament cu caracter militar nu a fost realizată nici de doctrină, nici de legislație, în perioada interbelică, delimitarea sferei acestei noțiuni fiind greu de făcut, după cum aprecia și Constantin G. Rarincescu în monografia sa consacrată contenciosului administrativ.

Constituția din anul 1923, care menționează pentru prima dată această categorie de acte, nu face și o delimitare a sferei actelor de comanament militar, lăsând acest lucru în baza doctrinarilor și a jurisprudenței. Situația rămâne neschimbată pe toată peroada interbelică.

Astfel, în doctrină, în această perioadă se aprecia că actul de comandament cu caracter militar se referă în mod exclusiv la acele acte și măsuri privitoare la pregătirea și instruirea trupei și a ofițerilor, la mobilizarea de contingente, concentrări și mișcări de unități militare, la repartiția și dislocarea lor, la ordinea și disciplina trupelor, la manevre și operațiuni militare și altele de acest gen.

Legislația, abia în anul 2004,prin Legea nr. 554, la art. 2, alin. 1 lit. i), definește acest concept ca fiind “actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, după caz, la îndeplinirea serviciului militar”. Prin această definiție se stabilesc limitele puterilor discreționare ale autorităților militare. Dacă autoritățile militare sunt abilitate să indeplinească serviciul public al apărării naționale, invocarea unor teorii pentru a justifica puterea discreționară (teoria circumstanțelor excepționale – războiul reprezentând prin excelență o astfel de situație –, teoria actelor de guvernământ – actele de comandament militar fiind și ele acte de guvernământ –, teoria puterilor de război, teoria mobilului politic – războiul fiind o continuare a politicii cu alte mijloace – , teoria legalității sau a necesității ori a forței majore – activitatea militară fiind întotdeauna circumscrisă necesității imperative sau forței majore) apare ca perfect legitimată în împrejurările deosebite în care acționează autoritățile militare ca deținătoare ale mijloacelor violenței armate ale statului, în scopul îndeplinirii misiunilor ce le revin.

În acest moment, preocupările în legătură cu teoria actelor de comandament cu caracter militar, odată cu delimitarea unor trasături clare, vor trebui să se îndrepte înspre corelarea reglementărilor din domeniul militar cu cele legislative. În acest sens, suntem de părere că se impune un ordin al ministrului apărării asemănător Ordinului nr. M. 126 din 18.12. 1990, dar care să nu mai contravină, de această dată, Constituției sau altor legi în vigoare, care să enumere actele exceptate de la controlul instanțelor judecătorești, precum și să precizeze clar care sunt alternativele prin care pot fi apărate drepturile, libertățile legitime, și interesele militarilor.

După cum am arătat, noțiunea de “act de comandament cu caracter militar”, a declanșat tot timpul discuții și interpretări, atât în doctrină cât, mai ales în practică, discuții și interpretări care n-au ocolit nici procesul de geneză și nici cel de adoptare a prezentei legi a contenciosului administrativ.

Problemele care trebuie lămurite în tratarea acestei probleme sunt numeroase. Dacă încercăm să clarificăm doar termenul de “act de comandament cu caracter militar”, urmărind o evoluție cronologică a apariției lui în acte juridice, doctrină și practica judiciară, ni s-ar părea insuficient. O abordare stângace, am putea spune, a problematicii o încearcă Col. (R) Ion Dragoman, în teza sa de doctorat “Actele autorităților militare”, însă odata cu adoptarea Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ se acoperă anumite lacune din legislație, totodată, ridicându-se alte întrebări la care o să revină misiunea doctrinarilor de a le raspunde.

Majoritatea autorilor care s-au aplecat spre studierea acestui concept, au făcut distincție între actele de comandament cu caracter militar care intervin în raporturile dintre autoritățile militare și populația civilă și actele de comandament cu caracter militar care intervin în raporturile ierarhice din interiorul armatei. În sfera acestei noțiuni au fost reținute numai actele care răspundeau principalei sarcini a unui comandant militar, aceea de a comanda, de a ordona ceva din punct de vedere militar.

Specialiștii din perioada interbelică au înțeles corect semnificația sintagmei, poate și datorită necesității care se impunea în vremea aceea de teoretizare a ceea ce se întampla în practica privind organizarea și funcționarea structurilor și mecanismelor militare, dar și în practica privind exceptarea de la controlul pe calea contenciosului administrativ a actelor de comandament.

Dintotdeauna domeniul apărării a fost asociat cu ordinea și disciplina. Aceste două atribute sunt și mai rigide atunci când suntem în prezența unui conflict armat. Primul Război Mondial ne-a demonstrat că pentru a putea fi îndeplinite misiunile cu caracter militar, și nu numai, trebuie să acceptăm niște reguli stricte, noi, în calitate de militari, dar și autoritățile judecătorești învestite cu puterea de a aplica legile statului. Anul 1916, a fost anul în care numeroși comandanți au fost schimbati din funcție, trecuți în rezervă, iar alții promovați, investiți în funcții cheie și, mai apoi decorați cu distincții până la cea de Mareșal.

Comandantul este autoritatea investită, care exercită comanda asupra întregului personal al comandamentului și asupra forțelor aflate în subordine. Autoritatea implică privilegiul și libertatea comandantului de a impune deciziile proprii asupra subordonaților. A comanda înseamnă a conduce cu autoritate. Responsabilitatea este o obligație etică și legală pe care și-o asumă comandantul pentru operațiile, realizările sau insuccesele structurii pe care o comandă.

Reguamentul disciplinei militare, la art. 10, alin. (1), prevede că “autoritatea militară este reprezentată de comandant, care este persoana investită cu răspunderea și atribuțiile, prevăzute în actele normative specifice.” Același regulament ne anunță faptul că militarul este cel care răspunde pentru faptele sale, dar comandantul este cel care răspunde de disciplina milirară a structurii pe care o comandă și de consecințele ordinelor pe care le dă. De altfel, trebuie menționat faptul că „disciplina militară impune subordonarea necondiționată în îndeplinirea întocmai a îndatoririlor și atribuțiilor funcționale, în respectarea normelor de ordine și comportare ostășască și civică, precum și asumarea răspunderii pentru faptele proprii. Ordinele comandanților nu trebuie să contravină legilor, actelor normative specifice, convențiilor internaționale la care România este parte și normelor de drept internațional.”

Ordinul comandantului trebuie să fie în corelație cu sistemul legislativ, regulamentele militare, cu prevederile altor acte normative de nivel superior sau de același nivel, emise pe baza unui act de nivel superior, fără a depăși limitele competenței instituite prin acel act sau să contravină acestuia, să nu încalce regulile de angajare militară stipulate în normele dreptului internațional aplicabile conflictelor militare, să nu afecteze relația de echilibru între necesitatea militară și dreptul umanitar.

Așadar, comandantul este acea persoană care este investită cu puterea sau autoritatea de a conduce un comandament, o structura militară. Prin comandament se înțelege elementul de structură al unității militare, organizat corespunzător exercitării actului de comandă și investit, prin acte normative, cu atribut de conducere a tuturor activităților militare ce se pregătesc și se desfășoară în operație (luptă) de către forțele din compunerea și/sau subordinea acestuia.

Comandamentul ca structută organizatorică militară are aproximativ 200 de ani vechime. El a fost înființat în Franța de către Napoleon Bonaparte în anul 1812. Modelul a fost preluat de foarte multe țări și implementat la nivelul administrației militare, ba chiar mai mult, modelul napoleonian a fost adaptat și apoi implementat și la nivelul administrației publice.

Prima explicație, la noi în țară, a noțiunii de comandament ne-o oferă profesorul Constantin Dissescu, în calitate de raportor al comisiei mixte care era însarcinată cu elaborarea anteproiectului Constituției din 1923: “…Comandamentul este o totalitate de trupe sau o circumscripție teritorială, câteodată unite, puse sub autoritatea unui șef determinat.” În continuare el menționează: „Acest șef este comandantul, iar actele lui sunt acte de comandament.” În concepția profesorului, autoritățile care au caracter de “comandament militar” nu sunt altceva decat organe de conducere ale unui serviciu public, putând săvârși și acte administrative, în înțelesul lor juridic, la fel ca orice organ administrativ, acte emise în vederea producerii de efecte juridice.

Se arată că rațiunea de a fi a comandamentelor militare este de a conduce armata și celelalte componente ale forțelor armate în timp de război, în scopul obținerii victoriei, ele fiind cele care întocmesc documentele pentru asigurarea conducerii operațiilor militare, iar pe timp de pace comandamentele militare au misiunea de a pregăti și instrui armata, de a menține la standarde ridicate capacitatea de luptă a trupei și a tehnicii militare.

Comandamente militare există la nivelul Statului Major General, la nivelul Statelor Majore ale categoriilor de forțe, precum și la toate eșaloanele, de la corp de armată până la batalion.

Orice comandament militar are următoarea structură, de bază: comandantul, locțiitorul comandantului și statul major. Cel din urmă este organizat pe module – personal (G/S 1), informații (G/S 2), operații (G/S 3), logistic (G/S 4), relații civili-militari (G/S 5), comunicații și informatică (G/S 6). Temporar, comandamentele pot avea următoarea structură organizatorică: grupa de coordonare, grupa specială, grupa comandantului, reprezentanții, ofițerii de legătură, ofițeri direcționali. Structurile organizatorice temporare, funcționează pe baza deciziei comandantului în scopul creșterii eficienței planificării și desfășurării operațiilor militare, în locurile și în timpul stabilit. Acestea nu exonerează atribuțiile statului major și nu stabilesc sau impun alte principii, reguli de funcționare a activităților comandamentului.

Într-o altă ordine de idei, în regulamentele militare, doctrinele sau manuale militare, nu o să întâlnim termenul de “act” ci, de fapt, comandamentele și structurile care iși desfașoară activitatea în cadrul acestora au dreptul și obligația de a “elabora” anumite “documente” care pot fi acte de comandament cu caracter militar în înțelesul juridic al definiției date de Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. În sprijinul acestei afirmații venim cu definiția dată documentelor de luptă de către Dicționarul Enciclopedic Militar: ”document al cărui conținut cuprinde problemele referitoare la pregătirea și conducerea acțiunilor militare, date de informare și documentare”, care admite ca sinonim “documentele de stat major”, și care, la fel ca Manualul pentru organizarea de Stat Major și operații ale Forțelor Terestre, cum o să vedem mai departe, le împarte în documente de conducere (se adresează subordonaților) și documente pentru raportare și informare (sunt adresate comandantului sau eșalonului superior).

Conform dicționarului de termeni juridici actul reprezintă acel “document elaborat de o autoritate de stat, prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva.” De reținut este că dicționarul de termeni juridici admite că actul este un document, astfel putem să acceptăm ideea conform căreia documentele pentru pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare, pe care comandamentele le elaborează prin comandă unică sunt, de fapt, acte de comandament cu caracter militar în conformitate cu Manualul pentru organizarea de Stat Major și operații ale Forțelor Terestre, care ele se clasifică în: documente pentru conducere și documente pentru informare.

Profesorul Antonie Iorgovan definește actul administrativ/actul de drept administrativ ca fiind “acea formă juridică principală a activității administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești” sau profesorul Ioan Santai definește aceeași noțiune ca fiind “actele juridice unilaterale de voință, emise în cadrul activității executive de autoritățile publice în calitatea lor de subiecte speciale investite cu atribuții de realizare a puterii de stat”.

Încă din perioada interbelică, literatura de specialitate împărțea actele puterii executive, în raportul lor cu cetățenii, în trei categorii: acte administrative de autoritate, acte de gestiune și acte jurisdicționale. Dintre acestea, ne vom apleca atenția asupra actelor de autoritate, care reprezintă manifestări de voință ale organelor administrative competente prin care se crează o situație juridică generală sau individuală, guvernată de norme de drept public și în care se regăsește ideea de dominație și comandament.

Ca o trăsătură definitorie, actele administrative de autoritate sunt guvernate de regimul juridic specific reglementat de Constituție și de Legea contenciosului administrativ, instituindu-se astfel principiul conform căruia aceste actele se supun controlului de legalitate exercitat de către instanțele specializate de contencios administrativ.

Excepție de la acest principiu, legiferată atât prin legea fundamentală, cât și prin legea organică mai sus menționată, reprezintă sustragerea controlului pe calea contenciosului administrativ a unor acte administrative de putere, printre care și actele de comandament cu caracter militar.

Actele provinte de la autoriățile militare, care îndeplinesc cerințele unei structuri militare similare comandamentului și care se referă la probleme strict militare, specifice acestui domeniu, presupunând dreptul comandanților, investiți cu autoritate, de a da ordine subordonaților, fie pe timp de pace, fie în timpul unui conflict armat sunt denumite acte de comandament cu caracte militar. Ele sunt acte ale unor organe administrative competente (competența acestor acte este dată de Constituție și de Legea organizării și funcționării Ministerului Apărării), prin care se crează o situație sau un fapt juridic sub incidența normelor de drept public (Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, Legea nr. 45/1994 apărării, Legea nr.46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare, Legea nr. 477/2004 privind pregătirea economiei și teritoriului pentru apărare, Legea nr. 295/2004 regimului armelor și munițiilor, Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, Lege nr.42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, Legea nr. 395 din 16/12/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, Hotărârea nr. 618/ 1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ și alte asemenea acte normative) și în care se regăsește ideea de subordonare.

Manualului pentru organizarea de Stat Major și operații ale Forțelor Terestre arată care sunt documentele întocmite de către comandamentele de la nivelul Statului Major al Forțelor Terestre, având forța juridică a actelor de comandament cu caracter militar, așa cum rezultă din textele de lege la care am făcut referire anterior. Documentele de conducere sunt acele acte elaborate de către comandamentele în care se materializează actul de comandă pentru îndeplinirea unei misiuni, iar documentele pentru informare sunt acele acte elaborate/folosite de către comandant pentru a raporta eșalonului superior, a documenta comandantul/personalul din comandament și a informa subordonații/vecinii/pe cei care cooperează cu privire la o acțiune militară.

Problema lipsei unei definiții clare și precise a acestor acte de comandament cu caracter militar a fost rezolvată parțial în anul 2005, când la art. 2, alin. (1) lit. i) din Legea nr.554/2004 este dată o definiție din care rezultă trăsăturile actelor de comandament cu caracter militar. Însă rămâne încă de datoria jurisprudenței sau a doctrinei să stabilească încadrarea unui act în categoria celor care fac obiectul finelui de neprimire de la art. 5, alin.(1) lit. b), pentru că după 2 decembrie 2004 (data adoptării legii menționată mai sus) nu s-a facut nicio clasificare sau enumerare a acestor acte de către doctrinarii dreptului administrativ și cu atât mai puțin de către literatura cu specific militar, care nu abordează problematica acestei excepții. Vom încerca noi în lucrarea de față să facem acest lucru.

Delimitarea sferei actelor de comandament cu caracter militar

Încă din perioada interbelică s-a pus problema delimitării sferei actelor de comandament cu caracter militar de sfera actelor de guvernământ și de sfera actelor autorităților militare emise/adoptate în scopul gestionării treburilor interne ale acestora, specifice oricărei autorități publice, dar și delimitarea sferei actelor de comandament cu caracter militar care intervin în raporturile ierarhice din interiorul armatei și acelor acte ale autorităților militare care intervin în raporturile cu populația civilă.

În primul caz, delimitarea în doctrina vremii s-a facut destul de greoi deoarece Legea contenciosului administrativ din 1925 nu era clară. Dacă la art. 2, alin. (1) se precizau actele de comandament cu caracter militar ca un fine de neprimire de sine stătător, distinct de cel al actelor de guvernământ, în alin. (2) al aceluiași articol, în conținutul căruia sunt exemplificte actele de guvernământ, se menționează și „toate actele de coamndament cu caracter militar”. În epoca instituirii noțiunii respective legiuitorul, la fel ca și constituantul din 1923, nu a avut în vedere un concepet clar și precis, acesta trebuind să fie lamurit pe baza principiilor generale juridice. S-a apreciat că cele două concepte s-au născut ca urmare a necesității de satisfacere a anumitor interese în legătură directă cu activitatea unui serviciu public avâd o natură specială. Făcând referire la categoria de acte care ne interesează, vorbim despre serviciul public de apărare, în care domnește spiritul ordinei și disciplinei, care nu se împacă pe deplin cu intervenția și controlul autorității judecătorești. Astăzi, atât Constituția României cât și Legea contenciosului administrativ fac distincție între cele două categorii de acte, eliminand multe neclarități în această privință.

Actele autorităților militare care privesc raporturile acestora cu populația civilă nu se înscriu în sfera actelor de comandament cu caracter militar, deoarece cele din urmă fac referire „la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar”. Deci suntem în prezența unui raport ierarhic de funcții militare, definiția neaducând în atenție raporturile cu populația civilă.

Literatura de speciaitate include în sfera actelor de comandament cu caracter militar și ordonanțele militare care crează obligații, din rațiuni exclusiv militare, în zona de operații sau într-o zonă limitrofă, având în vedere reguli de comportament neprevăzute de actele normative. Ni se aduc în atenție și niște exemple: ordonanțele prin care se interzice circulația auto sau pietonală, într-o zonă minată sau actele prin care autoritatea miliatară își desfășoară nestingherit activitățile specifice, de a proteja viața și bunurile populației civile, realizându-se astfel scopul constituțional al armatei, prevazut la art. 117. În schimb aceeași autori conchid că nerespectarea ordonanțelor militare, care au rolul de a informa populația asupra măsurilor ce se impun pe timpul situațiilor de război, în timpul stărilor de urgență sau asediu, ce decurg din lege atrag după sine răspunderea conform legii și nu conform voinței autorității militare, de exemplu, obligația de depunere temporară a armelor, munițiilor și materialelor explozive deținute de populație sau obligația de prezentare la control a acestora, interzicerea portului uniformelor militate. Chiar dacă autoritatea militară le pune în practică, nu este ea aceea care stabilește sancțiunile.

În ceea ce privește raporturile din interiorul armatei, apreciem că diferența dintre actele de comandament cu caracter militar și alte acte administrative ale autorității militare, constau tocmai în faptul că primele se referă strict la activități specifice domeniului apărării, care derivă din raporturile unui comandant cu personalul aflat în subordinea sa, iar celelalte fac referire la aspecte de ordin “administrativ”, acte în legatură, de exemplu, cu managementul resurselor umane, care au corespondent în viața civilă (Hotărârea nr. 1209 privind ghidul carierei funcționarilor publici corespunde Hotărârii nr. 582 privid ghidul carierei militare). Organizația militară, în acest sens, face distincție între comanda/conducerea administrativă și comanda/conducerea operațională.

Este bine cunoscut faptul că unitățile militare angajază atât cadre militare cât și personal civil contractual. Raporturile juridice ale salariaților civili față de autoritatea militară nu sunt aceleași ca în cazul cadrelor militare, ele se stabilesc prin reglementări diferite, astfel dacă un salariat civil consideră că a fost lezat în drepturile sale de către autoritatea militară, aceasta poate să facă plângere la instanțele judecătorești competente în vederea soluționării cazului. Astfel, Legea 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării la art. 36. alin. (1) arată că “personalul Ministerului Apărării este format din personal militar și personal civil”, iar la art. 39 precizează că personalul Ministerului Apărării este organizat și își desfășoară activitatea conform legislației specifice fiecărei categorii de personal și reglementărilor interne ale ministerului. Concluzia este că și în acest caz, actele de comandament cu caracter militar nu fac obiectul raporturilor juridice de acest gen, din interiorul armatei.

De asemenea nu sunt acte de comandament cu caracter militar nici actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor. Se afirmă în literatura de specialitate că ordonanțele militare emise de comandanții de mari unitați, care ar avea în vedere misiunile autoritaților militare prevăzute la art. 20 al Ordonanței de Urgență nr. 1/999, ar fi acte de comandament cu caracter militar. Accepțiunea este greșită conform Legii nr. 554/2004, adoptată ulterior publicarii lucrării. Într-adevăr ele nu pot fi atacate pe calea contenciosului administratv cu excepția situațiilor de exces de putere, dar nu se încadrează în definiția de la art. 2, lit. j) din Legea nr. 554/2004, fapt pentru care legiuitorul le enumară separat la art. 5, alin. (3): ”Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.”

Legea 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, la art. 33 ne arată că în exercitarea competențelor conferite de lege, ministrul apărării emite ordine și instrucțiuni; șeful Statului Major General emite ordine cu conținut militar și dispoziții, potrivit domeniilor de competență; comandanții/șefii unităților militare înscriu în ordinul de zi pe unitate, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării, ordine sau dispoziții date în exercitarea misiunilor și atribuțiilor ce le revin, potrivit legii. Una din principalele atribuții ale Ministerului Apărării este aceea de a emite regulamente specifice pentru organizarea și funcționarea structurilor militare, a comitetelor și consiliilor constituite pentru luarea deciziilor. Dintre aceste acte, cu excepția celor emise de ministrul apărării pot să intre în categoria actelor de comandament cu caracter militar, dacă acestea fac referire la instrucție, la operațiile desfășurate de forțele armate pe timpul ducerii acțiunilor militare.

Două documente importane ne precizează care sunt actele de comandament cu care statele majore lucrează pentru îndeplinirea misiunilor forțelor armate la pace sau în situații de conflict armat, la nivelul forțelor terestre: “Norme privind instrucția în forțele terestre”, pe timp de pace, și “Manualul pentru organizarea de stat major și operații ale forțelor terestre” specifice acțiunilor militare pentru ducerea luptei, dar utilizate și în organizarea aplicațiilor și exercițiilor în vederea pregătirii pentru luptă (la instrucția forțelor sau instrucția comandamentelor) .

Din categoria documentelor de stat major fac parte documentele de conducere și documentele pentru informare, iar din categoria documentelor de conducere fac parte: concepția operației, planul de operție, planul de procurare a informației, planul de activitate, planul de control, și planul de pază al punctului de comandă, ordinul de operație, ordinul fragmentar, ordinul preliminar, ordinul tip schemă, ordinul de deplasare, ordinul logistic, cu anexele aferente, iar din categoria actelor pentru informare: raportul de informare, estimările șefilor de compartimente, estimările șefilor structurilor (ofițerilor) din cadrul compartimentelor, informările, jurnalul operațiilor militare, hărțile (ca suport de lucru). Majoritatea acestor documente se elaborează de către Compartimentul Operații (G3/S3) din cadrul satului major al fiecărui comandament competent.

Prin urmare, șeful Statului Major General, șefii Statelor Majore ale Forțelor Terestre, Forțelor Navale și Forțelor Aeriene și comandanții unităților militare emit acte de comandament cu caracter militar, după cum am spus mai sus. Ministerul Apărării este o autoritate publică centrală, nicidecum un comandament militar, având în subordine Statul Major General, care pe timp de pace este comandamentul suprem al armatei. Legea de organizare și funcționare a Ministelului Apărării prin art. 5, alin. (1), lit. o) permite Ministerului Apărării să emită regulamente specifice pentru organizarea și funcționarea structurilor militare, a comitetelor și consiliilor constituite pentru luarea deciziilor. Regulamentele generale militare sunt elaborate de către Statul Major General și aprobate, prin ordin de ministrul apărării. Regulamentele militare sunt acte de comandament cu caracter militar, ele intră sub incidența definiției date de legislație acestei categorii de acte administrative.

Regulamentele militare definesc “actele normative specifice“ ca fiind acele documente emise de “o autoritate abilitată, prin care se stabilesc dispoziții obligatorii pentru pesonalul ce desfășoară activități în cadrul Armatei României, în domeniul pe care îl reglementează”.

Nu toate documentele de stat major reprezintă acte de comandament cu caracter militar, ci doar acelea care se încadrează în definiția dată de Regulamentul disciplinei militare actelor normative specifice, și anume: regulamentele militare, instrucțiunile, ordinele, dispozițiile, metodologiile, normele, standardele, baremele.

Prin regulamente militare trebuie să înțelegem, în deosebi, regulamentele militare generale și regulamentele specifice fiecărei arme/specializări militare. În regulamentele militare generale sunt reglementate comportamente ostășești; relații dintre militari sau dintre structuri, definind cadrul general în care se desfășoară activitățile în interiorul instituției militare; modul de organizare și funcționare al structurilor militare, a consiliilor și comitetelor constituite pentru luarea deciziilor. Ele se elaborează de către Statul Major General, necesitând aprobarea Ministerului Apărării, și sunt obligatorii pentru toate cadrele militare și toate eșaloanele la care ele fac referire. Nerespectarea lor se sancționează disciplinar, dacă nu constituie infracțiuni, conform Regulamentului Disciplinei Militare.

Metodologiile, normele, standardele și baremele pot fi conținute în regulamente sau pot fi reglementate prin acte normative de sine stătătoare, de către structurile militare abilitate, de regulă, prin ordine sau dispoziții ale șefului Statului Major General sau statele majore ale categoriilor de forțe.

Am enumerat mai sus documentele pe care comandamentele le întocmesc pentru conducerea operațiilor. Aceste documente nu sunt toate acte de comandament cu caracter militar. Unele dintre ele nu produc efecte juridice, ele nu fac altceva decât, de exemplu, să țină anumite evidențe sau să informeze cu privire la o activitate care s-a desfășurat sau urmează să se desfășoare.

Printre aceste documente emise de către comandamentele militare menționăm că unele planuri nu produc efecte juridice. Ele se întocmesc în mod obligatoriu și sunt premergătoare ordinelor, deoarece pentru orice acțiune, proces sau activitate, fiecare comandant trebuie să aibă un plan. De exemplu, Ordinul de Operație este în strânsă legătură cu Planului de Operație. Acesta din urmă, reprezintă transpunerea reperelor teoretice ale concepției comandantului într-un proiect privind decizia acestuia în desfășurarea acțiunilor militare. Prin aprobarea eșalonului superior el devine ordin, iar structura care l-a elaborat îl dă spre execuție.

În funcție de amploarea operațiilor, compunerea și natura comandamentului, se pot întocmi planuri/ordine, anexe la planurile/ordinele specifice domeniului de competență al modulelor/structurilor însărcinate să le întocmească. Însă există și planuri care produc efecte juridice, înscriindu-se astfel în sfera actelor de comandament cu caracter militar, cum ar fi: Planul de pază al punctului de comandă sau Planul de control.

Toate documentele întocmite de către comandament sunt semnate de comandant sau, în lipsa lui, sunt autentificate de cel care le întocmește și se înscriu în Jurnalul operațiilor militare.

Actele de comandament cu caracter militar nu pot emana de la autoritățile civile, cum este parlamentul, șeful statului, guvernul sau ministerul apărării, cu atribuții de comandă, precum și de la Consiliul Suprem de Apărare al Țării (al cărui președinde este conducătorul suprem al armatei, adică Președintele României) și de la comandanții militari din fiecare județ și din Municipiul București, conform Legii 45/1994 privind apărarea, cu modificările ulterioare, în timp de război. Deciziile acestor autorități sunt de natură politică, pe baza cărora se stabilesc directivele, obiectivele sau misiunile forțelor armate pe scară ierarhică, pornind de la cel mai înalt comandament militar (Statul Major General, pe timp de pace sau Marele Cartier General, pe timp de război).

În lumina acestei legi, art. 5 stabilește că în interesul securității și apărării colective, potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate, acorduri și alte înțelegeri internaționale, participarea forțelor armate la acțiuni militare, acțiuni în sprijinul păcii sau în scopuri umanitare; desfășurarea exercițiilor și a operațiunilor de mare amploare ale forțelor armate se aprobă de Parlament, la propunerea Președintelui Romaniei. Pentru activități de aceeași natură, dar de amploare mai mică, aprobarea se face ce către Președintele României, la propunerea Guvernului, primului-ministru sau ministrului apărării. Acțiunile de această natură, cu durata mai mică de 30 de zile, cu forțe care angajează mai puțin de 1.000 de militari, se aprobă de ministrul apărării naționale, la propunerea Statului Major General.

Participarea unor unități ale forțelor armate, în afara teritoriului României, cu efective și tehnică de luptă, la exerciții militare comune cu unități ale altor state se aprobă de Președintele României, la propunerea ministrului apărării naționale sau a ministrului de interne, după caz.

Aceste acte care se referă la activitățile amintite nu sunt acte de comandament cu caracter militar, deoarece autoritățile de la care emană acestea nu sunt comandamente militare. Ele sunt integrate comenzii administrative, având un caracter pur politic, căruia, în acest context, comanda unică operațională, aparținând înaltului comandament militar, i se subordonează.

Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar

Condițiile generale de valabilitate și trăsăturile definitorii ale actelor de comandament cu caracter militar

Condițiile generale de valabilitate ale actelor administrative sunt: fundamentarea științifică (existența unor criterii științifice care să stea la baza pregătirii și adoptării/emiterii actului administrativ respectiv), legalitatea (adoptarea/emiterea actului numai în baza unui drept de decizie și numai de către organele sau persoanele investite cu putere de decizie, în temeiul și pentru executarea legii), oportunitatea (presupune adoptarea/emiterea și executarea actului în timp util și la condițiile date, precum și abrogarea lui atunci când, ca o consecință a evoluției relațiilor sociale, actul juridic a încetat practic să mai fie util), unitatea (concordanța cu actele anterioare aflate în vigoare și lipsa contradicțiilor între dispozițiile sale), și simplitatea formei (redactarea actului într-o formă logică și într-un stil concis, clar și precis, care să excludă orice echivoc).

Legalitatea este elementul central al regimului juridic aplicabil acelorași acte, principiul legalității fiind, în sistemul nostru constituțional un principiu fundamental pentru administrația publică.

Există, în literatura de specialitate două curente de gândire, și anume: Școala de la Cluj, care consideră că legalitatea este o condiție de valabilitate distinctă de oportunitate, iar conform autorilor care au aderat la curentul de gândire specific Școalii de la București, legalitatea este considerată a fi corolarul condițiilor de valabilitate al actelor administrative, iar oportunitatea este o cerință (o dimensiune) a legalității.

Școala de la Cluj propune urmatoarea definiție pentru oportunitate: “realizarea sarcinilor și atribuțiilor legale în termen optim, cu cheltuieli minime de resurse materiale și spirituale, dar cu eficiență cât mai mare, precum și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii“, și următoarea definiție pentru legalitate: conformitatea actelor administrative cu “legea fundamentală, cu legile adoptate de Parlament, cu Ordonanțele de Guvern și cu toate celelalte acte normative care au o forță juridică superioară.“

În baza îndeplinirii condiției legalității autoritățile administrației publice au obligația de a menționa în preambulul actelor administrative temeiul legal pe care se fundamentează actul respectiv. Odata adoptate sau emise actele administrative se bucură de prezumția de legalitate, adică se consideră că sunt în conformitate cu legea sub toate aspectele de fond sau de formă.

Condițiile de valabilitate ale actelor administrative sunt numeroase și variate, în majoritatea cazurilor ele fiind expres precizate în conținutul legii pentru actul respectiv sau pentru categoria din care face parte.

Actul administrativ trebuie să îndepinească și anumite condiții speciale de valabilitate: actul să fie emis de către organul sau persoana competentă și în limitele competenței legale; actul să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale specifice; conținutul actului să fie conform normelor legale; actul să corespundă scopului urmărit de lege.

Pincipalele acte de comandament cu caracter militar sunt ordinele. Regulamentul de ordine interioară definește noțiunea de “ordin” ca fiind: “o prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni (activități) militare.” El incumbă o responsabilitate foarte mare.

Regulamentul disciplinei militare ne anunță, după cum spuneam în capitolul anterior, că militarul este cel care răspunde pentru faptele sale, dar comandantul este cel care răspunde de disciplina milirară a structurii pe care o comandă și de consecințele ordinelor pe care le dă. Militarul care constată că i-a fost dat un ordin ilegal este obligat să-i raporteze imediat celui care i l-a dat, chiar dacă acesta nu este comandantul lui. „În cazul în care acesta își menține ordinul dat, înseamnă că iși asumă integral răspunderea efectelor executării lor”. În sprijunul aceleiași idei vine și Regulamentul de ordine interioară, care la art. 13, alin. (2) prevede că: “Dacă ordinul primit nu este legal, subordonatul este obligat să sesizeze pe comandant în acest sens”.

Din legislație și doctrină rezultă următoarele trăsături ale actelor de comandament cu caracter militar:

a) Autoritatea publică de la care emană actul să fie un comandament militar (adoptarea actelor de către organul competent);

Profesorul Ioan Santai definește competența ca fiind „ansamblul activităților cu și fără semnificație juridică săvârșite de un subiect de drept în vederea realizării atribuțiilor sale.”

Este un truism faptul că nici în timp de pace armata nu poate exista fără elementul de comandă, în timp de pace misiunea comandantului fiind aceea de a-și pregăti și instrui subordonații pentru a fi în măsură ca în orice moment să răspundă misiunilor încredințate potrivit Constituției și legilor. Prin comandant se înțelege persoana care comandă o unitate militară, iar prin comandament se înțelege organul de conducere a unei mari unități militare. Cât privește natura juridică a acestor comandamente, se poate aprecia că sunt organe administrative aparținând puterii executive, subordonate principiului de legalitate care stă la baza statului modern, fără a avea un statut privilegiat pe motivul obiectului lor de activitate, decât în măsura în care chiar legea justifică acest lucru.

b) Conținutul actului să fie de natură militară;

Potrivit doctrinei, sunt sustrase de la controlul contenciosului administrativ numai acele acte al căror conținut este strict militar, în sensul că se referă la operațiuni în legătură cu serviciul și îndatoririle militare, la acțiunile militare de utilizare a violenței armate. Tot în doctrină se apreciază că diferența dintre actele de comandament cu caracter militar și celelalte acte ale autorității militare, constă tocmai în faptul că primele se referă la aspectele strict militare ale activității din armată, iar celelalte la aspectele de ordin administrativ, având unele particularități față de actele similare din mediul civil.

Tot în doctrină s-a făcut distincția între actele de comandament cu caracter militar care intervin în raporturile dintre autoritățile militare și populația civilă și cele care intervin în interiorul ierarhiei militare, doar cele din prima categorie fiind supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, în afară de cazurile în care erau săvârșite din necesitățile luptei pe teatrul de operații în timp de războiului.

c) Actul trebuie să se bazeze pe ideea de ordin și de disciplină militară;

Ca o consecință a primelor două trăsături, actele de comandament cu caracter militar trebuie să se bazeze pe idea de autoritate, ierarhie, subordonare, ordin, comandă, ordine și disciplină militară, trăsături fundamentale intrinseci organizării armatei, ale legislației din domeniul militar, ale statutului militarilor și ale jurământului militar.

Forma de control administrativ de care beneficiază actele de comandament cu caracter militar este cea reglementată de catre Regulamentele Militare Generale. În organizațiile militare principala modalitate de manifestare a voinței se concretizează prin ceea ce numim ordin. Astfel, dreptul comandanților de a da ordine este reglementat de o serie de reguli și regulamente militare, de jurământul militar, de legi și reprezintă un act administrativ de putere, o manifestare unilaterală de voință a unei persoane investită cu autoritate într-o structură a administrației militare. Aceste acte beneficiază de prezumția de legalitate și se execută întocmai de cei care îl primesc. Regulamentul disciplinei militare stabilește modalitățile prin care militarii sunt sancționați prentru nerespectarea ordinelor sau, în general, pentru cazurile de indisciplină.

d) Interzicerea cenzurii actelor de comandament cu caracter militar de către înstanțele judecătorești

Toate actele administrative care întrunesc primele trei tăsături sunt sustrase judecării de către instanțele de contencios administrativ pe motivul necesității imperative de a asigura prestigiul și autoritatea comandamentelor militare și spiritul de ascultare și disciplină al subordonaților, fără de care operațiunile militare n-ar putea fi realizate, lipsindu-le energia, coeziunea, capacitatea și credibilitatea, unitatea și rapiditatea.

Întrunirea acestor tăsături ar putea asigura aplicarea principiilor luptei armate, așa cum reies ele din regulamentele militare, în darea și executarea ordinelor sau, pe timp de pace, punerea lor în practică în mod cât mai aproape de realitate.

În legătură cu acest fine de neprimire al Legii nr. 554/2004, se poate aprecia că vor exista în continuare dificultăți și diferențe de opinii cu privire la identificarea actelor concrete care intră în sfera acestei excepții.

Discuțiile sunt contradictorii și pentru faptul că instanțele au pronunțat soluții diametral opuse în spețe cvasi-identice, dând naștere nu numai la confuzii, dar și la grave implicații în ceea ce privește garantarea drepturilor militare.

Cert este faptul că aceste acte pot fi contestate doar în interiorul administrației militare, motiv pentru care se înfințează și funcționează, în cazul abaterilor grave, Consiliile de Onoare și Consiliile de Judecată, organisme care funcționează după regulamente proprii.

4.2. Procedura prealabilă de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar aplicabile conflictelor armate. Implicații privind jocul de război

Pe timpul ducerii acțiunilor militare, princilalele acte de comandament cu caracter militar sunt ordinele: ordinul de operație (ANEXA 1), ordinul preliminar (ANEXA 2), ordinul fragmentar (ANEXA 3), ordinul grafic (ANEXA 4) sau ordinul de deplasare (ANEXA 5), așa cum sunt ele menționate în Manualul pentru organizarea de stat major și operații ale Forțelor Terestre.

Emiterea ordinelor presupune îndeplinirea mai multor condiții și desfășurarea întocmai a unor activități obligatorii sau, sub presiunea timpului, unele pot să nu mai aibe loc. Orice ordin trebuie să conțină cinci subpuncte: situația, misiunea, execuția, spijinul logistic și comanda și comunicațiile. Abateriile de la acestea sunt admise, spre exemplu, în cazul ordinului fragmentar, care la ultimele două subpuncte se poate menționa: „Nu sunt modificări de la Ordinul de operații X…”

Aceleași documente se întocmesc de către comandamentele care participă la instrucția proprie sau instrucția trupelor din subordine (exerciții sau aplicații).

Procedura prealabilă elaborării ordinului de operație presupune mai întâi elaborarea concepției operației și a planul de acțiune. Cel din urmă devine ordin de operație prin darea lui în executare, atunci când condițiile din teren se suprapun peste cursul de acțiune ales de comandant încă din momentul emiterii concepției operației. Planul de operație este emis în concordanță cu intențiile comandantului precizate în respectiva concepție și cu acel curs de acțiune/operație pentru care s-a decis.

Elaborarea concepției exprimă viziunea comandantului asupra intenției și acțiunilor probabile ale inamicului/adversarului, precum și asupra operației ce urmează a fi desfășurată pentru atingerea obiectivului final de către forțele din subordine.

Concepția se bazează pe cursul operației ales de comandant pentru îndeplinirea misiunii și răspunde la întrebările ce, unde și cum vor acționa forțele proprii pentru a obține efectul dorit. Răspunsul la aceste întrebări trebuie să fie suficient de detaliat pentru a permite comandamentului și comandanților subordonați să înțeleagă ce au de făcut și cum trebuie să acționeze pentru îndeplinirea obiectivelor operației respective.

Atunci când concepția operației nu poate fi elaborată în volum complet, ea trebuie să includă cel puțin modul de întrebuințare a forțelor luptătoare și de realizare a sprijinului de foc.

Prin concepția operației, comandantul stabilește direcția (obiectivul) principală de efort și alte direcții (obiective) de efort. Acestea permit alocarea resurselor în mod adecvat, asigurarea focalizării acțiunilor concomitent cu fixarea priorităților și determinarea riscurilor, realizarea unității eforturilor și înțelegerea intenției comandantului.

Elaborarea concepției constă în: analiza misiunii; îndrumarea planificării și elaborarea cursurilor operației; elaborarea estimărilor; prezentarea estimărilor și selectarea cursului optim al operației; precizarea deciziei; redactarea și prezentarea concepției operației pentru aprobare.

Analiza misiunii constă în studierea informațiilor despre inamic, forțele proprii și despre zona de responsabilitate. Scopul analizei misiunii este de a determina factorii și condițiile specifice ale situației în care se realizează misiunea.

Îndrumarea planificării și elaborarea cursurilor operației presupune redactarea și transmiterea ghidului de planificare al comandantului cu informațiile și datele necesare planificatorilor, precum și întocmirea cursurilor operației.

Elaborarea cursurilor operației are la bază analiza misiunii și estimările compartimentelor din comandament și ale comandanților unităților de sprijin. Un curs al operației trebuie să răspundă la întrebările: ce tip de operație, ce formă și ce procedeu se adoptă; când se desfășoară operația; cum se folosesc forțele și mijloacele avute la dispoziție; de ce se desfășoară operația; care este finalitatea operației.

Elaborarea estimărilor se desfășoară concomitent cu analiza misiunii și presupune studierea informațiilor despre inamic (G/S 2), forțele proprii (G/S 3) și zona de operații (atât G/S 2, cât și (G/S 3) . Estimările au în vedere influența factorilor de situație asupra îndeplinirii misiunii și au ca rezultat concluzii, recomandării sau propuneri care conturează cursurile posibile ale operației.

Prezentarea estimărilor și selectarea cursului optim al operației presupune: executarea recunoașterilor și compararea cursurilor acțiunii forțelor proprii cu cele ale inamicului, utilizăndu-se pentru aceasta inclusiv metode ale jocului de război. Pentru analiza unui curs al operației, comandantul desfășoară următoarele activități: vizualizează acțiunile ambelor forțe în desfășurarea lor logică, luând în calcul estimările făcute; evaluează posibilitățile de succes ale acțiunilor proprii prin comparație cu acțiunile inamicului; stabilește gradul de risc și de acceptabilitate a lui; stabilește măsuri active (pasive) pentru reducerea efectelor acțiunilor inamicului asupra forțelor proprii.

Recunoașterile se execută în funcție de eșalon, de nevoi și de timp și au, în principal, scopul de a verifica informațiile cunoscute despre zona de responsabilitate, influența caracteristicilor acesteia și fezabilitatea cursurilor operației.

Estimarea comandantului este un proces continuu care îl ajută pe acesta să aleagă cel mai bun curs al operațiilor, având ca rezultat final o viziune clară asupra situației inamicului și a forțelor proprii, a scopului urmărit sau misiunii și o exprimare clară a alternativelor.

Comandantul revede și actualizează în mod continuu situația, prin contactul permanent cu subordonații și cunoașterea estimărilor acestora, prin observarea personală a operațiilor, prin relațiile directe cu comandanții eșaloanelor superioare (similare) și prin primirea continuă a informațiilor necesare.

Pe timpul estimării, comandantul analizează cursurile operației, le compară și decide asupra cursului optim al operației. Pentru aceasta el poate să recurgă la diverse metode ale jocului de război, metode care și-au dovedit eficiența în condițiile în care ele au fost utilizate pe baza unor informații suficiente și reale, atât despre trupele proprii, cât și cele care priveau adversarul. Simulările și modelăriile care se fac în acest domeniu sunt concludente și reușesc să realizeze eficient funcția de control asupra actelor care vor urma a se întocmi, iar mai apoi a se da în executare.

Din perspectiva științei militare controlul luptei se realizează dacă prin deciziile luate sau actele de comandament emise conduc la desfășurarea acțiunilor militare după cum acestea au fost planificate. În acest cadru, jocul de război este elementul definitoriu al procesului militar de luare al deciziilor.

Decizia reprezintă opțiunea comandantului privind executarea operației și se materializează în concepția operației.

Concepția operației trebuie să cuprindă: argumentația și metodologia utilizată de comandant pentru îndeplinirea misiunii date; misiunea (inclusiv finalitatea dorită); intenția comandantului; informațiile necesare comandanților subordonați, statelor majore ale componentelor și structurilor de sprijin, privind scopul, natura și sarcinile de planificare ce le revin pentru misiune; conducerea operațiilor; cerințe de forțe și capacități; execuția.

Redactarea și prezentarea concepției operațiilor pentru aprobare trebuie să determine dacă elementele de bază ale concepției comandantului sunt suficiente pentru îndeplinirea misiunii, să evalueze viabilitatea prognozelor făcute, precum și dacă concepția este în conformitate cu ghidul pentru planificare. Concepția operației se prezintă spre examinare eșalonului superior în vederea aprobării, în funcție de precizările primite prin directiva (ordinul) acestuia. După aprobare, va fi trimisă tuturor comandamentelor și stucturilor care sunt sau vor fi implicate în elaborarea planurilor dependente de aceasta.

Elaborarea planului operației presupune detalierea concepției operației și constă în: planificarea întrebuințării forțelor; planificarea sprijinului operației și protecției forțelor; planificarea sprijinului logistic; planificarea deplasărilor; identificarea neajunsurilor; analiza fezabilității deplasărilor; elaborarea datelor privind forța pe faze de timp și deplasarea ei, elaborarea ordinului de operație.

Planificarea întrebuințării forțelor constă în identificarea și repartiția forțelor necesare îndeplinirii misiunii, planificarea dispozitivului, a misiunilor forțelor subordonate și a manevrei acestora pe timpul desfășurării operației.

Planificarea spijinului operației și protecției forțelor constă atât în stabilirea măsurilor și acțiunilor cu caracter general, cât și a misiunilor specifice executate de forțele de asigurare, de protecție și de sprijin.

Planificarea sprijinului logistic include planificarea aprovizionării forțelor și a transporturilor logistice, planificarea mentenanței, a asistenței medicale și a celei sanitar veterinare, planificarea resurselor financiare, asigurarea căilor de comunicație, a cazării forțelor și adăpostirii animalelor.

Planul de operație trebuie să concentreze acțiunile forțelor proprii asupra centrului de greutate al dispozitivului inamicului, să definească condițiile care asigură succesul prin aplicarea puterii de luptă, să realizeze unitatea efortului forțelor participante, să constituie bază pentru planurile unităților subordonate și să fie suficient de flexibil pentru a asigura libertatea de acțiune a unității chiar și în situații des schimbătoare.

Planul de operație se finalizează prin ordinul de operație care trebuie să permită subordonaților să exploateze situațiile favorabile în concordanță cu intenția comandantului și să ia decizii rapide și corecte pe timpul desfășurării operației.

Ordinul de operație constituie baza tuturor planurilor de operație ale structurilor subordonate nemijlocit, participante la acțiune, astfel încât îndeplinirea acestora să asigure realizarea obiectivului strategic (operativ, tactic) final.

Ordinul de operație precizează de regulă, ce să facă subordonații, de ce, cu cine, unde și când, fără a specifica și cum să facă.

Pe baza cerințelor de planificare specifice luptei armate sau operațiilor de stabilitate și de sprijin, comandantul grupării intercategorii de forțe din teatrul de operații transpune directiva de operație a eșalonului superior – național sau al alianței (coaliției) – în ordin de operație.

Reanalizarea planului operației constă în analiza acestuia în scopul validării și se face imediat după elaborare, iar după aceea periodic, în funcție de evoluția situației, pentru actualizarea și respectiv validarea permanentă.

Elaborarea planurilor de sprijin ale operației. Planurile de sprijin reprezintă planurile armelor (specialităților) și se referă la mobilizarea, desfășurarea, angajarea forțelor, susținerea acțiunilor și dislocarea forțelor și resurselor în sprijinul concepției materializate în planul operației, fiind anexe la acesta.

Comandantul comandamentului operațional coordonează elaborarea planurilor de sprijin. Acestea se întocmesc concomitent cu planul operației de către comandanții subordonați, comandanții care sprijină și comandanții unor componente care contribuie la planificarea operației. Planurile de sprijin au, de regulă, aceleași elemente de structură ca și planul operației.

Analiza și aprobarea planurilor de sprijin intră în responsabilitatea comandantului operațional care poate fi solicitat să soluționeze și problemele critice ce pot apărea pe timpul elaborării acestora.

În concluzie întregul proces decizional însumează prodeduri care sunt determinante pentru desfășurarea acțiunilor viitoare, iar prin jocul de război se poate ca acesta să furnizeze informații fără de care nu s-ar putea asigura succesul. Vom vedea într-un subcapitol următor punctele cheie pe care jocul de război le oferă decidenților în darea ordinelor care stau la baza tuturor acțiunilor dintr-un teatru de operație, constituind o formă clară de control al actelor de comandament cu caracter militar, pentru organizația militară.

Modul de intrare în vigoare a actelor de comandament cu caracter militar

Pentru actele de comandament cu caracter militar nu se specifică foarte clar modalitatea de intrare în vigoare, dar doctrina dreptului administrativ consacră principiul conform căruia actele normative intră in vigoare de la data aducerii lor la cunoștință.

Având o aplicabilitate restrânsă, în cadrul structurii militare din care face parte comandamentul militar care le emite, forma prin care se aduc la cunoștință poate fi prin mijloace tehnice de comunicații și informatice, protejate criptografic, sau se expediază (în cazurile în care ele trebuie transmise la o distanță considerabilă, în siguranță maximă) prin curieri speciali, prin formațiuni poștale militare sau chiar prin ofițeri din statul major (ofițeri de legătură). Majoritatea actelor de comandament cu caracter militar au în conținutul lor informații clasificate, motiv pentru cere aducerea la cunoștință se face doar pentru persoanele abilitate. Dacă fragmente din actul respectiv trebuie să ajungă și la alte categorii de personal, pasajele cu caracter nesecret se prelucrează și acestora.

Actele de comandamnet cu caracter militar intră în vigoare, de regulă, din momentul în care ele se comunică.

Transmiterea lor este riguroasă, astfel, avându-se în vedere factorul timp și reacția instantanee la modificările de pe câmpul de luptă, de care militarii trebuie să dea dovadă, regulamentele militate stabilesc indicative de prioritate pentru documentele care au diferite grade de urgență, cum ar fi: „VĂZDUH”, „AVION”, se transmit imediat prin mijloace de transmisiuni, cu întreruperea transmiterii/recepționării oricărui document/informație cu alt grad de urgență; „ÎN AFARĂ DE RÂND”, „URGENT” se transmit prin mijloace de transmisiuni după documentele cu gradul de urgență “VĂZDUH” și “AVION”, cu întreruperea transmiterii/recepționării oricărui document/informație fără grad de urgență sau se expediază imediat prin ofițeri din statul major, direcționali, ofițeri de legătură și curieri, cărora li se asigură mijloace de transport rapide. Trecerea la aplicare sau la execuție se face în cel mai scut timp.

Art. 53 din Legea nr. 24/2000, republicată instituie obligția de a insera în dispozițiile finale data intrării in vigoare a fiecărui act, prin următorul conținut: „(1) Dispozițiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ data intrării în vigoare conform art. 11, implicațiile asupra altor acte normative, ca: abrogări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare, dacă este cazul.” Textul de lege se aplică și actelor de comandament cu caracter militar.

Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar

Ca orice acte juridice, actele administrative, implicit și actele de comandament cu caracter militar, dau naștere modifică sau sting raporturi juridice, așadar produc efecte juridice, cu o anumită forță juridică.

Orice normă juridică acționează în cadrul existenței sale prin trei dimensiuni: temporală – sub aspectul căreia legile se succed – , spațială – sub aspectul căreia legile produc efecte în teritoriu putând coexista – și dimensiunea personală – sub aspectul căreia legile sunt destinate conduitei subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice.

Actele normative produc efecte juridice în termen de trei zile de la momentul publicării, conform Constituției revizuite, dacă legea nu dispune altfel, astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoașterea legii. O modalitate specială de aducere la cunoștință, și implicit momentul intrării în vigoare, o reprezintă hotărârile de guvern cu caracter militar, care vizează siguranța statului, precum și alte acte juridice care prezintă interes doar pentru segmentul militar. Ele se comunică unităților interesate.

Teoria regimului juridic administrativ al actelor de drept administrativ, ca acte de autoritate, face apel la prezumția de legalitate, în fundamentarea forței juridice deosebite ale acestei categorii de acte. Conform prezumției de legalitate, considerată o prezumție relativă, actul administrativ aflat in vigoare a fost emis cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, desprinzându-se de aici ideea de obligativitate pentru respectarea lor.

Prezumției de legalitate i se alătură alte două prezumții: prezumția de autenticitate (art. 42 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că „actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal al emitentului se datează și se numerotează” ) și prezumția de veridicitate (actul administrativ adoptat/emis exprimă adevărul).

Exceptarea de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ are repercusiuni și asupra dovedirii legalității actelor de comandament cu caracter militar, întrucât ea fiind o dispozitie constituțională, reprezintă un fine de neprimire și pentru excepția de iligalitate. Menționăm faptul că singura instituție abilitată să se exprime cu privire la acest lucru este instanța de contencios administrativ, iar interdicția constituțională vizează atât acțiunile directe cât și excepțiile de nelegalitate. „Excepțiile de nelegalitate a actului administrativ poate fi ridicată doar cu privire la actele care pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios”.

Comandantul, reprezentantul structurii militare pe care o conduce este cel care semnează actele de comandament cu caracter militar. Ele sunt întocmite de un colectiv de persoane din diferite compartimente ale comandamentului, reunite în ceea ce numim comandament militar. Regulamentele militare ne impun norme tehnice de redactare specifice domeniului militar pentru actele de comandament cu caracter militar: denumirea unității milirare și a organului emitent; numărul și data la care acesta a fost înscris în registrul de evidență a documentelor; caregoria de clasificare a documentului; numărul exemplarului; denumirea documentului cu indicarea, dacă este cazul, acțiunii la care se referă și numărul de ordine; semnătura comandantului/șefului compartimentului emitent cu indicarea funcției, gradului, prenumelui și numelui; gradul, prenumele și numele celui care l-a întocmit. Toate exemplarele trebuie să aibă semnăturile autentice ale persoanelor îndreptățite. Semnătura comandantului sau a persoanelor care au dreptul de a folosi ștampila se certifică prin ștampila acestora. Corecturile din documente trebuie să fie certificate de persoana care le-a semnat și aprobat, aplicând și ștampila, după caz. Pentru documentele care se întocmesc în timpul unui conflict armat redactarea documentelor prezintă și mai multă rigoare, ele având un caracter secret.

În doctrina dreptului administrativ se face distincție între obligația de executare, o obligație pozitivă, „de a face”, și obligația de responsabilitate, adică o obligație negativă, „de a nu face”. Actele de comandament cu caracter militar se execută întocmai, indiferent de obligațiile care se impun.

În principiu, forța juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul emitent în sistemul administrației publice precum și de natura organului respectiv, dar și de natura actului juridic. Astfel, Legea nr. 346/2006 privind oganizarea și funcționarea Ministerului Apărării stabilește o ierarhie a forței juridice a actelor de comandament cu caracter militar, care reiese din structura strictă a administrației militare, și anume: ordinele cu conținut militar și dispozițiile șefului Statului Major General au o forță juridică superioară față ordinele/dispozițiile comandanților de unități, dar în același timp, aceste acte de putere au o forță juridică inferioară față de cea a legii, cel puțin în timp de pace. Pentru că pe timpul războiului nu mai există legi care să guverneze de drept, armata este deținătoarea puterii care își și impune propriile reguli, în conformitate cu prevederile constituționale, cu normele internaționale de angajare și dreptul umanitar. În această situație ordonanțele militare sunt cele care au o forță juridică superioară.

Între actele autorităților militare avem planurile, care nu produc efecte juridice decât în momentul în care ele devin ordine. Planul înseamnă transpunerea științei militare pe hârtie, în condițiile date de misiune, inamic, forțele proprii, teren, inclusiv starea vremii, timpul avut la dispoziție și populația din zonă. Întrucât pentru acțiunile militare un element determinant în îndeplinirea misiunilor încredințate îl reprezintă acționarea în timp real, unitatea/subunitatea poate primi ordinele mai întâi verbal, după care urmează și cel scris. Ambele forme de acte de comandament sunt înscrise în jurnalele operațiilormilitare.

Actele de comandament cu caracter militar produc efecte juridice pentru cadrele militare din cadrul unității pentru care comandamentul a adoptat respectivul act, dar și asupra altor persoane civile sau militare, care în urma activităților desfășurate de comandament sau de trupe au afectat drepturi sau interese legitime. Ambelor categorii de persoane li se aplică art. 126, alin (6), din Constituția României, cu amendamentul că în cazul controlului judecătoresc, altul decât cel pe calea contenciosului administrativ, legea se aplică pentru fiecare categorie de persoane – civili și militari – , în mod oarecum diferit, în sensul că militarii nu pot să revendice drepturile care prin Legea statutului cadrelor militare sunt limitate, precum nici nu sunt judecați după aceleași reglementări (de exemplu: răspunderea materială se face în conformitate cu O. nr. 121/1998). Și în ceea ce privește încălcarea legii penale, sancțiunile sunt diferite. Astfel, Codul Penal al României prevede infracțiunile militarilor în legătură cu serviciul lor, la titlul X, capitolul I și II.

Modul de încetare a efectelor juridice ale actelor de comandament cu caracter militar

Actele administrative produc efecte juridice până la scoaterea lor din vigoare care se realizează, de obicei, de către autoritatea emitentă, de autoritatea ierarhic superioară sau de către o instanță judecătorească. Sunt două modalități prin care încetează efectele juridice produse de actele administrative, și anume: procedura unui fapt material-juridic care îi conferă acest efect și intervenția unui alt act juridic ce conține dispoziții contrare celui dintâi și care vizează suprimarea efectelor juridice ale actului anterior.

Încetarea efectelor juridice ca urmare a producerii unui fapt material-juridic

Asemeni cazului actelor normative, unele acte de comandament cu caracter militar nu își pot pierde eficiența prin executare, datorită faptului că ele sunt cu aplicabilitate repetată, însă există acte temporare care încetează să mai producă efecte juridice prin încetarea evenimentului pentru care au fost întocmite sau prin expirarea termenului. Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republictă, prevede: „La actul normativ cu caracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data încetării aplicării sale.”

La polul opus se situează actele individuale de comandament cu caracter militar (care nu sunt de aplicabilitate repetată), efectele lor încetând prin executarea ordinului, prin deces, prescripție (atunci când ea este reglementată), împlinirea termenului de valabilitate. Uneori chiar și punerea în rezervă sau în retragere poate constitui o modalitate de încetare a efectelor juridice, însă nu și în cazul păstrării secretului militar obligație care nu se stinge pentru nici un militar, odată ce trece din rândul cadrelor active în rândul cadrelor în rezervă sau în retragere.

Încetarea efectelor juridice ca urmare a unui act juridic

Poate să înlăture în tot sau în parte, definitiv sau temporar efectele juridice ale unui act de comandament cu caracter militar apariția unui alt act, care poate să provină de la același emitent sau de la organul ierarhic superior, dar nu și de la o instanță judecătorească datorită specificității regimului juridic prin care ele sunt excluse de la controlul instanțelor de judecătorești. Prin urmare, scoaterea din vigoare a unui act de comandament cu caracter militar poate avea loc prin următoarele modalități: anulare, revocare, suspendare (cu amendamentul că suspendarea nu se poate face și de instanțele de contencios administrativ), abrogare (nu în toate cazurile).

Modalitatea prin care se poate anula un act de comandament are ca fundamnet legal art. 14, alin. (2), Regulamentului de ordine interioară, care prevede că “Dreptul de a anula sau de a schimba un ordin îl are numai persoana care l-a emis sau comandantul acesteia, cu obigația de a-l informa pe cel care l-a dat.”

Succesul acțiunilor militare depinde într-o foarte mare măsură de mijloacele de comunicații – de nivelul tehnologic al acestora – avute la dispoziție, de capacitatea de a procesa informațiile primite și de transmiterea ordinelor celor care trebuie să le executate într-un timp cât mai scurt, dar și de tehnologia echipamentelor militare. De exemplu, în cazul unui ultimatum dat unui grup de dezidenți de a capitula, pe care aceștia îl acceptă doar în ultimele 5 minute, forțele proprii trimit deja rachete “inteligente” pentru a-i neutraliza. Anularea ordinului in baza căruia au fost trimise se poate anula, doar dacă în aceste 5 minute este posibil ca informația conform căreia ordinul de anulare al ordinului precedent ajunge în timp util pentru ca aceste echipamente să nu producă efectele pentru care au fost lansate.

CAPITOLUL III : CONTROLUL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR

Noțiunea și rolul controlului administrativ

Activitatea complexă desfășurată la orice nivel al administrației publice implică anumite acțiuni de care trebuie să se țină seama, pentru buna funcționare a activităților curente. Acestea sunt următoarele: previziunea, organizarea, coordonarea și controlul. Între ele există o releție de interdependență, lipsa uneia conducând la disfuncțiuni în activitatea administrației publice.

Controlul administrației publice prezintă particularități în sensul modalităților de exercitare a acestuia, ținându-se cont de diferiți parametrii care circumscriu cadrul și criteriile controlului. El are scopul de a confrunta acțiunile realizate de către administrația publică cu scopurile și sarcinile sale. Prin obiectivele sale, controlul administrativ, supervizează complexitatea activităților administrției publice, pe care trebuie să le urmărească în toate determinările sale concrete.

Acțiunile de control contribuie, prin constatările și concluziile lui, la corectarea deciziilor administrative ineficiente și la adaptarea acțiunilor administrației publice la realitățile sociale aflate într-o continuă evoluție. Prin realizarea controlului se urmărește identificarea eventualelor disfuncții, a cauzelor care le-au declanșat, a condițiilor de natură a favoriza abaterile și după caz, de a recomanda măsuri necesare pentru eliminarea carențelor semnalate și sancționarea vinovaților, în scopul evitării repetării producerii lor pe viitor. Esența controlului asupra administrației publice, după cum arăta profesorul Iovănașu, constă în confruntarea administrației publice “așa cum este, cum a fost sau cum va fi, cu ceea ce trebuie, ceea ce trebuia sau ceea ce va trebui să fie.”

Noțiunea controlului administrativ este definită de către Cezar Corneliu Mandea ca fiind „acea activitate ce se desfășoară regulat, în cadrul structurii generale a administrației publice, ca o componentă fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea conformității conduitei administrative cu comandamentele statale, prevăzute de lege, realizându-se unitatea de scop și acțiune în administrația publică.”

Dreptul de control administrativ este special conferit de lege sau poate să fie consecința directă a unui raport de subordonare.

Obiectul controlului îl poate constitui deopotrivă atât totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, mijloacele și procedeele folosite de organele administrației publice cât și acțiunile și inacțiunile, cu alte cuvinte conduita celor care au fost investiți cu autoritate în exercitarea atribuțiilor funcționale. Luând în considerare și aceste opinii, totuși, obiectul general al controlului îl constituie verificarea legalității, inclusiv pe considerente de oportunitate a activității desfășurate de către cel controlat.

Indiferent de caracterul controlului administrativ sau neadministrativ, o asemenea activitate presupune existența a două subiecte: subiectul activ (cel care controlează) și subiectul pasiv (cel controlat). În contextul noțiunii controlului administrativ sunt incluse, de obicei, conduita subiecților particianți la această activitate, cu obligațiile și drepturile ce se impun, precum și măsurile ce se dispun ca urmare a finalizării controlului administrativ.

Toate reclamațiile, survenite ca urmare a unor nemulțumiri, lezări a unor drepturi sau interese, atât din partea particularilor, cât și din interiorul stucturilor administrative, trebuie exprimate în virtutea asigurării bunei funcționări a serviciilor și pentru realizarea justiției. La nivelul administrației publice trebuie reparate erorile și eradicate abuzurile prin toate pârghiile oferite de către controlul contencios sau necontencios, deoarece nemulțumirile acumulate creează un risc politic, determinând intervenția violentă a presei, manifestații de stradă, pierderea voturilor grupărilor politice aflate la putere în favoarea opoziției, revolta unor mase de oameni care ar putea conduce la revoluții.

Toate acestea ne conduc la concluzia că trebuie să acceptăm necesitatea ca omul să fie apărat de nemulțumirile apărute din acțiunile sau inacțiunile administrației. Astfel, trebuie admisă instituția recursului administrativ, cea a jurisdicțiilor și necesitatea organizării sistemelor de contencios administrativ, dar totodată trebuie înțelese și particularitățile și derogările care se justifică pe deplin în anumite domenii, cum este domeniul administrației militare, când se vorbește despre formele de control specifice, aplicabile actelor de comandament cu caracter militar.

Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării la art. 5, alin. (1) enumeră atribuțiile și responsabilitățile Ministerului, printre care, la litera d), se regăsește: “apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, prin structuri proprii”. De aici reiese că Ministerul Apărării, prin acest text de lege, vine în ajutorul îndeplinirii misiunilor încredințate comandamentelor militare asigurând reprezentarea lor în justiție.

Specificul activităților de natură militară care au ca finalitate executarea actelor de comandament cu caracter militar, argumentează exceptarea acestor acte de la controlul pe calea contenciosului administrativ, în deosebi în situațiile de implicare a structurilor forțelor armate în situații de confict armat, acolo unde primează principiile luptei armate, inițiativa comandanților pentru realizarea surprinderii inamicului, prin manipularea informațională, manevre tactice, mijloace și forțe implicate.

Participarea forțelor armate are loc pe baza deciziilor autorităților constituțional abilitate, care ”poartă întreaga răspundere privind legalitatea hotărârilor luate și a directivelor date în acest sens”. În operațiile militare moderne, comandanții asimilează și prelucrează o cantitate foarte mare de informații pentru a vizualiza spațiul de luptă, a evalua situația, a direcționa și coordona operațiile în vederea obținerii victoriei. Formularea concepției operației, pe aceste considerente, reprezintă cerința principală pentru exercitarea comenzii. Actul de comandă trebuie să fie ferm, dar totuși să permită manifestarea inițiativei subordonaților și exploatarea oportună a ocaziilor favorabile ivite pe câmpul de luptă.

Controlul administrativ

Doctrina dreptului administrativ consacră diverse criterii de clasificare, respectiv forme ale controlului administrativ.

În funcție de poziția organului controlat față de organul de control distingem între controlul administrativ intern și controlul administrativ extern, iar din punct de vedere al sferei controlului, acesta poate fi general și specializat. După momentul în care intervine activitatea de control față de obiectul acestuia, controlul se clasifică în: control anterior, concomitent și posterior, iar sub aspectul modalității de exercitare a acestuia, controlul se poate executa în mod permanent sau în mod inopinant, de către autorități cu atribuții în acest sens. Controlul actelor administrative de autoritate se exercită pe cale administrativă la cerere sau din oficiu. În cazurile în care controlul legal se exercită la cerere suntem în prezența recursului administrativ, iar dacă acest control se exercită din oficiu, suntem în prezența controlului administrativ.

Recursul administrativ îmbracă două forme, și anume: recursul grațios, care face referire la contestarea actului administrativ de autoritate la organul/autoritatea care l-a emis/adoptat și recursul ierarhic, acesta reprezentând calea de atac la care cel vătămat în drepturile sale are dreptul să apeleze sesizând organul administrativ superior celui care a emis actul contestat.

Alte forme de natură administrativă ale controlului sunt determinate de criterii precum: întinderea eșalonului supus acțiunii de control – control exhaustiv și control limitat; după obiectivele stabilite ale controlul poate fi tematic sau punctual; după locul în care se desfășoară ia forma controlului pe dosar sau forma controlului la fața locului; în funcție de mediul de organizare a echipei de control distingem între control individual, colegial sau în echipă.

Mai există și alte forme (neadministrative) ale controlului asupra activității desfașurată la nivelul administrației publice, cum ar fi controlul social, prin mass-media, sau controlul politic realizat de către Parlament.

Vom vedea că unele forme ale controlului sunt aplicabile actelor de comandament militar, dar vom vedea și că această categorie de acte este supusă unui control cu totul special dat de particularitățile activităților structurilor forțelor armate exercitate în vederea îndeplinirii misiunilor ce le revin.

Controlul administrativ intern

Controlul administrativ intern este executat în cadrul fiecărui organ al administrației publice ca o componentă a activității de conducere, de către funcționari publici cu funcții de conducere asupra subordonaților. Se realizează în mod permanent, fiind și cea mai extinsă formă de control în cadrul administrației. În această situație atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv aparțin aceleiași autorități administrative.

Potrivit art. 2 lit. d) din O.G. nr. 119/1999, pivind controlul intern și controlul financiar, controlul intern este “ansamblul formelor de control la nivelul entității publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanță cu obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient și eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele și procedurile.“

Această formă de control se exercită prin două forme: control intern general și control intern specializat.

Obiectul controlului general îl reprezintă întreaga activitate desfășurată de către autoritatea în cauză, raportată la actele normative care reglementează organizarea și funcționarea, având un rol exhaustiv. Se poate declanșa anterior, concomitent sau ulterior activității supuse controlului, finalizându-se printr-un document în care se consemnează constatările verificărilor, propunerile pentru îmbunătățirea activității, precum și eventualele sancțiuni ce se impun neregulilor constatate.

Controlul intern general este asigurat de către conducătorul instituției publice, ca un atribut al funcției de conducere, având drept scop verificarea bunei organizări și funcționări a structurilor conduse, perfecționarea activităților desfășurate de personalul aflat în subordine, precum și îmbunătățirea propriei activități.

Controlul intern specializat se execută de către structuri sau persoane specializate, în baza unor reglementări speciale, doar în anumite domenii de activitate. Această formă de control se concretizează prin emiterea unei vize de conformitate pe considerente de legalitate, oportunitate sau eficientizare a activității controlate. Neacordarea ei trebuie să fie motivată.

Controlul administrativ intern se exercită prin două modalități. O primă modalitate o reprezintă autocontrolul, acțiune care se referă la controlul propriei activități și care are menirea de a corecta imediat abaterile sau să le prevină în operațiunile de executare ce urmează a fi efectute. Cea de-a doua modalitate se referă la acțiunea de control intern exercitată de conducători și vizează executarea deciziilor administrative ce-i privesc.

Forma controlului administrativ intern îmbracă forma controlului curent în administrația militară. El reprezintă controlul efectuat de structura militară asupra propriei activități sau, cel mult, de structura militară cu un eșalon mai sus. Este reglementat de Dispoziția nr. S.M.G – 109 privind organizarea și desfășurarea controalelor curente pe linia ordinii interioare în unități, activității în garnizoană, siguranței circulației și disciplinei militare în Armata României și constă în “verificarea respectării normelor și îndatoririlor prevăzute de legi și regulamente, depistarea abaterilor existente de la normele aflate în vigoare, analiza cauzelor care au generat disfuncționalitățile și stabilirea măsurilor de remediere în vederea optimizării activității …” Conform aceleiași dispozițiuni desfășurarea controlului cuprinde: informarea comandantului/șefului unității militare despre obiectivele și activitățile ce urmează a fi controlate, durata controlului, competența comisiei de control; stabilirea compartimentelor, subunităților, formațiunilor care vor fi controlate, precum și a documentelor de planificare și evidență care vor fi prezentate comisiei de control; verificarea stadiului deficiențelor constatate la controalele anterioare; verificarea îndeplinirii obiectivelor, conform planului și fișelor de control; verificarea modului de întocmire a documentelor de planificare și evidență în domeniul controlat.

Comandanții unităților militare de la toate eșaloanele acordă sprijin comisiei de control pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. Comisia de control își îndeplinește atribuțiunile așa cum reies ele din cele două modele de documente, prevăzute în anexele dispoziției nr. S.M.G. – 109. Acestea sunt planul de control și fișa de control, iar întocmirea lor este obligatorie.

Controlul curent poate fi executat de către comandantul unitații militare respective, sau de către o comisie stabilită de acesta, de către comandantul eșalonului superior sau de o comisie de control stabilită de acesta. În egală măsură, această formă de control poate fi exerecitată, în limita competențelor sale, și de către Poliția militară/Statul Major General, urmărind, în deosebi, ordinea și disciplina militară.

Legalitatea actelor, după cum se poate constata din dispoziția amintită mai sus, se stabilește de către comisia de control. Dispoziția care reglementează acest control nu statuează posibilitatea apelării la căile de atac cu privire la măsurile luate.

Însă Regulamentul de ordine interioară, în capitolul VIII, intitulat Rapoartele personale ale militarilor, se reglementează acest lucru prin art. 179, 180. Aici se menționează că sesizările militarilor, în legătură cu violarea drepturilor legitime, se pot adresa, prin raport verbal sau scris, atât președintelui comisiei de control, cât și comandantului direct sau comandantului care i-a lezat aceste drepturi, care au obligația de a le rezolva, dacă intră în competența lor. În cazul în care rapoartele depășesc competența comisiei, aceasta le trimite eșalonului superior. Comandanții care nu pot să soluționeze cazul din diverse motive motivează personal acest lucru militarului care a facut raportul.

Controlul administrativ intern, la nivelul administrației publice, se declanșază din oficiu sau la sesizarea unei persoane fizice sau juridice interesate. Sesizarea îmbracă forma recursului grațios (neierarhic), calea administrativă de atac care se manifestă prin plângerea reclamantul care solicită autorității emitente să modifice sau să revoce actul despre care consideră că îi lezează un drept legitim. Prin el se poate contesta legalitatea, temeinicia, sau oportunitatea actului sau măsurii atacate, avându-se în vedere îndeplinirea următoarelor condiții: să existe un act administrativ nesoluționat la timp ori un refuz nejustificat cu privire la nesoluționare sau o petiție adresată autorității administrative; să existe o vătămare a unui drept sau interes legitim; să existe o petiție a solicitantului în cauză adresată autorității administrative competente.

Măsurile preventive reglementate și implementate la nivelul administrației militare face ca evaluarea legalității și activității cu caracter militar să se facă în mod permanent. De exemplu, orice act de comandament cu privire la activitatea de instrucție (în timp de pace) sau cu privire la operațiile luptei armate includ obigatoriu elemente de comandă și control, care nu reprezintă altceva decât un feedback al acțiunilor militare care urmează să se desfășoare. Prin concepțiile operaționale elaborate în aceste situații comandamentele urmăresc întotdeauna să controleze nu numai legalitatea actelor pe care le adoptă ci și oportunitatea lor, urmărindu-se astfel îndeplinirea obiectivelor subsidiare voinței poporului sau puterii politice, echivalente menținerii ridicate a capacității de luptă ale forțelor armate sau succesului acțiunilor militare specifice misiunilor în care acestea sunt angajate.

Este greu de imaginat că, în timpul unui război, un militar ar putea să conteste un ordin primit. Și, la urma urmei, care ar fi finalitatea acestiu fapt, avându-se în vedere că fiecare secundă poate să salveze sau să ia viața unui camarad sau chiar propria viață, să distrugă obiective strategice, pe care forțele armate sunt obligate să le apere?

Orice militar român are datoria de a cunoaște și, în situații concrete, să aplice drepturile internaționale ale omului, reglementările internaționale ale Convenților de la Haga și Geneva sau alte reglementări prevăzute în acte internaționale ratificate de România.

La nivel tactic, de regulă, comandanții de unități sau de subunități pot să preia inițiativa pentru îndeplinirea misiunilor ce revin fiecărei unități/subunități, dar ordinele pe care le dau trebuie să se încadreze în directivele trasate de către eșalonul superior, la nivel operațional sau strategic. Atât ei cât și eșaloanele superioare trebuie să cunoască în orice moment capacitatea de luptă a forțelor și mijloacelor, situația tactică, date despre inamic, informații privind moralul trupelor proprii, pentru a putea controla activitatea inteprinsă la un moment dat și a avea un feedback eficient, prin care să se justifice evaluarea oportunității actelor de comandament. Acest lucru se realizează prin rapoarte scrise sau verbale transmise criptat la intervale scurte de timp prin mijloace de comunicații, intervale indicate de reguli stricte sau ori de câte ori este nevoie.

Pe timp de pace, forțele armate în pregătirea lor pentru luptă realizează sistematic instrucția trupelor și instrucția comandamentelor, conform planurilor de instrucție elaborate de Statul Major General și, respectiv, de statele majore ale categoriilor de forțe sau categoriile de arme (specializare militară). Aceasta se dorește a fi cât mai aproape de realitatea dată de misiunile forțelor armate pe categorii de arme și unitar. De aceea controlul intern al actelor de comandament nu ar trebui să difere cu mult celui realizat pe timpul operațiilor specifice luptei armate – apărarea, ofensiva și operațiile intermediare – sau operațiile de stabilitate și sprijin.

Un exemplu elocvent, credem noi, îl reprezintă exercițiile tactice de specialitate pentru arma Comunicații și Informatică, acolo unde se poate observa foarte ușor cum se realizează controlul între eșaloane, în condițiile simulării unei misiuni, în condițiile date de teren, unde sunt dispuse trupe proprii și trupe inamice, echipamentele de comunicații și de luptă cu care sunt dotate, starea vremii și alți factori care ar putea să influiențeze cursul acțiunilor militare. Realizarea controlului actelor de comandă depinde foarte mult de realizarea legăturilor de comunicație, de dibăcia cu care sunt amplasate punctele de comandă și de comunicații de bază și de rezervă. Pentru că toate ordinele și confirmările sau sesizările se transmit în mod secretizat prin mijloace de comunicații, considerăm că doar o bună funcționare și gestionare a mijloacelor și liniilor de comunicații de către personalul abilitat ar susține realizarea controlului administrativ intern al actelor de comandament cu caracter militar.

În cadrul comandamentelor, rolul de a controla activitatea privind elaborarea actelor de comandament cu caracter militar îi revine Compartimentului/Biroului Operații (G3/S3).

Controlul administrativ extern

Dintre formele controlului administrativ extern deosebim: controlul ierarhic, controlul de tutelă administrativă și controlul administrativ-jurisdicțional.

Controlul ierarhic se realizează de către organele administrației publice, superioare ierarhic față de cele asupra cărora se realizează controlul. În acest caz dreptul de control apare și ca o obigație, de aceea el nu este prevăzut în mod expres de lege. Activitatea de control la nivel de ierarhie se poate desfășura atât din oficiu, cât și la sesizarea autorității în cauză sau a altui subiect de drept.

Prin intermediul acestei forme de control, superiorului îi este conferită o anumită putere, care îi dă dreptul de a aproba, modifica, suspenda sau de a anula actele organelor subordonate, atunci când există indicii de nelegalitate sau când aceste acte se abat de la principalele directive pe care superiorul le avea stabilite.

Pentru administrația militară, problema controlului ierarhic se poate analiza atât în cadrul controlului administrativ intern (când se ia în discuție un anumit comandament), cât și în cadrul controlului administrativ extern (când vorbim despre o ierarhie a structurilor militare, în interiorul organizației militare sau în afara ei), datorită reglementărilor de ordine interioară specifice, privind relațiile dintre militari sau dintre structurile militare, a căror manifestare se regăsește în subordonarea ierarhică.

Controlul ierarhic al actelor de comandament cu caracter militar se poate realiza de către eșaloanele superioare comandamentului care a adoptat actul respectiv pe considerente de legalitate sau oportunitate. Mergând pe cale ierarhică, de sus în jos, activitatea de control se desfășoară de către ministrul apărării, prin intermediul controlului general al ministrului care vizează toate activitățile, de la toate eșaloanele, el fiind în masură să sancționeze disciplinar orice militar, conform Regulamentului Disciplinei Militare. O altă formă de control o reprezintă inspecția, care se desfășoară o data la patru ani și are în vedere, în deosebi, activitățile care decurg din actele de comandament cu caracter militar, cum este instrucția trupelor sau instrucția comandamentelor. Ca o modalitate de desfășurare a acestei forme de control, de exemplu, Inspectoratul de la nivelul Ministerului Apărării sau comisia însărcinată a executa inspecția poate să ceară structuii militare controlate să execute un scenariu privind o situație tactică/operativă pentru o formă a luptei armate sau poate să alarmeze aceea stuctură militară, cu alte cuvinte să execute activități care sunt specifice scopului serviciului militar în situații de criză sau de război.

Ca forme ale controlului ierarhic extern, mai trebuie menționate încă două forme de control, și anume: controlul pe donenii de activitate și controlul activităților specifice. Prima formă se execută, de exemplu, la nivelul fiecărei categorii de armă, o dată la 3 ani, pe când cea de-a doua formă, se execută cu cel mult două eșaloane mai sus decât nivelul unității miltare controlate, conform listei de indicatori reglementate de acte normative, de obicei la sfârșitul fiecărui an de instrucție.

Din multitudinea de elemente pe care comisiile de control le au în vedere cu ocazia controalelor efectuate la eșaloanele subordonate, un element central al contolului extern îl constituie obligația de a verifica legalitatea actelor emise conform Legii 346/2006 de organizare și funcționare a Ministerului Apărării. Constatările în acest domeniu se înscriu în rapoarte care se centralizează la nivelul ministerului, autoritate care răspunde în fața autorităților constituționale competente.

Aceste forme de control sunt reglementate de dispoziții speciale clasificate. Datorită gradul de secretizare nu putem să facem referire la conținutul lor.

În virtutea acestui fapt nu putem să afirmăm cu pecizie dacă militarii care s-ar considera nedreptățiți sau lezați cu privire la drepturile și libertățile lor legitime, pot să recurgă la o anumită cale de atac, cu ocazia controlalelor ierarhice externe.

Legea 554/2004 prin art. 7 și Ordonanța Guvernului nr. 2/2003 reglementează calea administrativă de atac sub forma recursului ierarhic. El poate apărea ca acțiune prealabilă acțiunii instanței de judecată, ca o plângere împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenției. Este obligatoriu ca el să fie prevăzut de lege odată cu statuarea procedurii administrative speciale. Soluționarea acestor cazuri intră în sarcina organelor ierarhic superioare în virtutea controlului ierarhic asupra organelor inferioare. Pe această cale de atac pot fi controlate legalitatea, temeinicia și oportunitatea actului.

Recursul ierarhic se adresează autorității ierarhic superioare celei care a emis actul sau înscrisul ori a dispus măsura atacată sau care era competentă să le emită/dispună.

Controlul de tutelă administrativă este exercitat de către organele administrației publice centrale asupra autorităților administrative descentralizate în cazurile prevăzute expres de lege.

Cât despre controlul administrativ jurisdicțional, acesta se declanșază numai la sesizarea celor interesați și intervine numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, unde sunt reglementate și actele sau operațiunile care fac obiectul unui asemenea control. Este o formă de control de natură contencioasă, asemănându-se cu procedura de judecată realizată de instanțele de judecată. Se finalizează cu emiterea unui act administrativ-jurisdicțional, supus căilor de atac prevăzute de lege (recursul administrativ și controlul judecătoresc).

Putem însă să amintim aici că există organisme specializate, care se organizează și funcționează de la nivelul comandamentului de tip batalion până la nivelul celui mai înalt comandament, consiliile de judecată și consiliile de disciplină, organe special constituite pentru a judeca “abaterile grave” săvârșite de cadrele militare. Prin “abatere gravă” se întelege “încălcarea cu consecințe grave, a normelor și principiilor regulamentare, care produce disfuncții în activitatea structurii militare, afectează ordinea și disciplina militară și lezează demnitarea și onoarea militată.” Abaterile care constituie infracțiuni nu intră în competența acestor organisme.

Aceste organisme se organizează și funcționează după proceduri asemănătoare instanțelor judecătorești, hotărârile acestora sunt atacabile prin căi de atac reglementate de regulamente proprii, care conțin și metodologii de desfășurare a activităților pentru aplicarea unitară unor prevederilor, după cum vom încerca să arătăm mai detaliat în continuare.

Consiliile de judecată – organe jurisdicționale specializate. Organizare și funcționare

Controlul legalității actelor administrative se poate realiza de către unele organe de jurisdicție, special create, prin lege. Ele pot funcționa în structura administrației publice, emițând astfel acte administrativ-jurisdicționale.

Sfera jurisdicțiilor administrative speciale cuprinde organe jurisdicționale specializate numai din cadrul administrației publice locale sau centrale, fără a include în această categorie alte autorități publice, din sfera puterii judecătorești, sau alte structuri nestatale (asociații profesionale, sindicate, fundații, federații sportive, ligile profesioniste sportive).

Actul administrativ jurisdicțional este actul juridic pronunțat (emis) de un organ cu atribuții jurisdicționale ce funcționează în cadrul unei autorități a admninistrației publice, în vederea soluționării cu putere de adevăr și după o anumită procedură, un conflict juridic intrat în competențele sale. Definițiia legală, care exprimă același lucru este dată de Legea contenciosului administrativ la art. 2 alin. (1) lit. d).

Comisiile disciplinare din sfera diferitelor corpuri profesionale sau sportive, exced noțiunii de jurisdicție administrativă specială. Acestea emit acte administrative care pot fi atacate în instanțele judecătorești competente. Similar acestor comisii disciplianare se organizează și funcționează, la nivelul fiecărei unități militare consiliul de disciplină.

Literatura de specialitate, oferă ca exemplu de organ de jurisdicție specială, la nivelul administrației militare, Comisia de jurisdicție a imputațiilor privind răspunderea materială a militarilor. Nu este însă singurul asemenea organ, consiliile de onoare și consiile de judecată emit de asemenea acte administrative-jurisdicționale în înțelesul definiției date de doctrină și de legislația în vigoare, deci ele sunt organe jurisdicționale speciale administrative.

A. Iorgovan, consideră că suntem în perzența unui act administrativ-jurisdicțional dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: actul să fie emis de către o autoritate administrativă; autoritatea administrativă emitentă să aibă atribuții de a soluționa un conflict (să fie un organ administrativ jurisdicțional); conflictul să se soluționeze cu citarea părților în baza principiului contradictorialității; părților să le fie recunoscut dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat.

Actele administrativ-jurisicționale se deosebesc atât de actele administrative de autoritate, cât și de hotărârile judecătorești.

Ministrul apărării, pentru aplicarea art. 35 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, a emis Ordinul nr. M.153/2005 pentru aprobarea „R.G.-8, Regulamentului consiliilor de judecată”.

Astfel, Regulamentul Consiliilor de Judecată prevede că aceste consilii se înființează doar în cadrul acestor structuri militare și au competența necesară să soluționeze litigiile de natură contencioasă, pentru abateri grave care nu constituie infracțiuni.

Art. 1 alin. (1) din regulamentul amintit stabilește competența consiliilor de judecată, menționând că aceste organe sunt special constituite pentru a cerceta și judeca abaterile grave săvârșite de ofițerii, maiștrii militari sau de subofițerii în activitate, fiind singrele abilitate să adopte una din următoarele hotărâri: a) menținerea în activitate a ofițerilor, maiștrilor militari sau a subofițerilor; sau b) trecerea în rezervă, plin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. i) și j) și art. 88 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Consiliile de judecată se constituie la toate eșaloanele de nivel brigadă/similare și superioare acestora, prin ordin al locțiitorului comandantului/șefului structurii militare la care se constituie.

Dacă de impune judecarea comandanților/șefilor structurilor de nivel brigadă/similare și superioare, a locțiitorilor comandanților/șefilor structurilor subordonate nemijlocit ministrului apărării și Statului Major General, precum și a generalilor/similari consiliul se constituie prin ordin al ministrului, la propunerea comandanților/șefilor structurilor centrale în subordinea cărora se află cadrele milirtare respective.

Pentru primul caz, consiliile de judecată se compun dintr-un președinte și 4 membrii, dintre care un consilier juridic/ofițer de justiție militară sau un ofițer, absolvent, cu examen de licență, al facultății de drept, iar în cel de-al doilea caz, se compun din 5 membrii, cel puțin egali în grad cu cel ce urmează a fi judecat, dintre care un ofițer de justiție militară. Președintele, în acest din urmă caz, va avea grad superior ofițerului judecat. Cadrele militare numite să facă parte din consiliile de judecată trebuie să se remarce prin integritate morală și competență profesională.

Ordinul de trimitere în fața consiliului de judecată se emite, conform art. 11, din Regulamentul consiliilor de judecată de organele competente în termen de 5 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință despre fapta comisă. Acesta cuprinde: temeiul legal în baza căruia se emite, gradul, numele, prenumele, unitatea militară și funcția celui trimis în judecată, faptele săvârșite și nominalizarea prevederilor legale încălcate, competența consiliului de judecată și numele ofițerului cu cercetarea penală care va face cercetarea și va întocmi dosarul. Acesta se comunică în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, sub semnătură de primire, cu mențiunea că poate să fie asistat de un apărător pe tot parcursul judecării cauzei.

Ofițerul cu crecetarea penală de la eșalonul unde se constituie consiliul are obligația de a asculta pe cel trimis în judecată, precum și persoanele care cunosc faptele ce îi sunt imputate acestuia, lăsând declarații scrise. La ascultare sau la darea declarației scrise, cel trimis în judecată poate să fie asistat de apărătorul ales. Pe baza acestor declarații, el întocmește dosarul cauzei în termen de 30 de zile de la primirea ordinului.

Putem să indentificăm, până acum, faptul că aceste organe ale administrației militare au atribuții în soluționarea unui conflict, dar putem să identificăm că se garantează dreptul la apărare și la audiență, în concordanță cu prevederile constituționale și prevederile Convenției Europene ale Drepturilor Omului.

Ședința consiliului de judecată se ține în cel mult 10 zile lucrătoare de la prezentarea dosarului. Acest termen se reduce la 4 zile lucrătoare, dacă prin trimiterea în judecată se face pentru abateri prin care se aduc prejudicii grave ordinii și disciplinei militare.

În cazul în care abaterile pentru care cel trimis în judecată decurg din actele de comandament cu caracter militar, ședințele se desfășoară fără asistență, deoarece informațiile ce se vor discuta fac parte din categoria actelor din domeniul apărării, clasificate potrivit legii și sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor, implicit al presei, potrivit art. 12 lit. a) din Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes general. Accesul presei este permis doar în situațiile în care cadrul militar a făcut o avertizare în interes public și este judecat pentru aceasta.

Ședințele se desfășoară în prezența celui judecat, în afara cazurilor excepționale, motivate. Membrii consiliului de judecată nu vor depune jurământ, dar președintele consiliului le va atrage atenția ca votul să fie acordat în spiritul dreptății. Martoriilor li se va cere să spună numai adevărul și să nu ascundă numic din ceea ce cunosc.

Consiliile de judecată vor delibera prin luarea unei hotărâri: a) nevinovăția celui în cauză; b) vinovăția celui în cauză cu menținerea în activitate, fiind sancționat conform Legii statulului cadrelor militare și regulamentelor militare; c) vinovăția celui în cauză cu propunerea de trecere în rezervă. Hotărârea consiliului de judecată va cuprinde și motivarea luării acelei hotărâri, precum și termenul în care poate fi atacată și locul de depunere al cererii, formulată în calea de atac, sub sancțiunea nulității hotărârii luate.

În cazul în care cel trimis în judecată se consideră nedreptățit prin hotărârea luată, poate formula cerere de apel motivată, care se va depune la compartimentul de documente clasificate al eșalonului căruia s-a constituit consiliul de judecată, în termen de 2 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință, sub semnătură, a hotărârii, moment în care se suspendă aplicarea sancțiunilor stabilite de aceasta.

Cererea de apel va fi soluționată în termen de 10 zile lucrătoare de la înregistrarea ei, de către un consiliu de judecată al apelului, format după aceleași reguli, de alți 3 membrii, fiind obligatoriu ca dintre aceștia să facă parte și un consilier juridic/ofițer de justiție militară de la eșalonul superior unității militare care a constituit consiliul de judecată.

Hotărârea consiliului de judecată a apelului este definitivă, dacă nu a fost formulată o cerere de apel. Decizia consiliului de judecată al apelului (ANEXA 6) pronunțată în urma rejudecării cauzei, rămâne definitivă, aceasta poate fiatacată în termen de 30 de zile la instanțele de judecată competente.

Rapoartele cu propunerile consiliilor de judecată privind trecerea în rezervă sau menținerea în activitate vor fi avizate de consilierul juridic al eșalonului la care s-a constituit consiliul de judecată. Ele vor fi însoțite de dosarul consiliului de judecată și de dosarul consiliului de onoare, în cazul celor judecați pentru aducerea de prejudicii grave onoarei și demnității militare și vor fii prezentate ministrului apărării sau comandantului/șefului care au competențe în domeniu de a decide asupra propunerii (conform art. 22, alin. (6) și art. 25).

Evidențiem, ca o particularitate, pentru practica acestor organe jurisdicționale speciale, faptul că actele emise de acestea nu se pun în executare în mod direct, ci în prealabil este necesar ca cei competenți – ministrul apărării sau comandantul/șeful unității militare la care este încdrat cadrul militar judecat, după caz – să decidă asupra propuneii făcută de consiliul de judecată (al apelului) prin hotărâre (decizie). Același lucru reiese și din art. 22, alin. (6) și art. 25, chiar dacă decizia consiliului de judecată al apelului este cea care menționează calea de atac la instanțele judecătorești și nu actul (ordinul) ministrului apărării sau comandantului/șefului, care dispune efectiv sancționarea disciplinară gravă.

Faptele ce intră în competența consiliului de judecată reclamate sau sesizate după 2 ani se prescriu mai puțin cele prevăzute la art. 2 lit h)-k).

Așadar, se întrunesc condițiile pentru care putem să considerăm consiliile de judecată ca fiind organe jurisdicționale speciale. Sub aceleași condiții se organizează și funcționează consiliile de onoare, care prin extrapolare sunt și ele organe jurisdicționale speciale.

Trebuie menționat faptul că, după cum am arătat la un moment dat și în argumentația noastră, nu toate abaterile pentru care carelele militare pot fi trimise în fața consiliilor de judecată, se bazează pe emiterea sau executarea unui act de comandament, dar, de exemplu constituie abatere gravă și poate fi trimis în fața consiliului de judecată, și nu în fața instanței de judecată militarii care comit abateri grave prin nerespectarea regulamentelor militare cu implicații legale (cu privire la activitățile strict militare) sau cauzarea sau favorizarea producerii unui eveniment grav, ca urmare a neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Prezentul regulament/ordin nu menționează dacă se aplică și pe timp de război, sau în situații criză.

Problema controlului din perspectiva științei militare. Jocul de război

Dicționarul Enciclopedic Militar, ne definește controlul ca fiind un proces de continuă suparveghere și săpânire, iar controlul luptei ca fiind „desfășurarea acțiunilor militare așa cum au fost planificate, având capacitățile necesare de a ameliora condițiile nefavorabile care ar putea crea abateri de la realizarea hotărârii”.

Arta militară privește controlul prin prisma a două dimensiuni – funcție și componentă – ale actului de conducere care constau în stabilirea conformității dintre ceea ce s-a hotărât și ceea ce se realizează în practică, urmărind îndeplinirea sarcinilor, prevenind unii factori perturbatori și introducând măsurile necesare pentru corectarea acțiunilor în sensul planificat.

Controlul, ca parte a pregătirii operației, conform Doctrinei operațiilor Forțelor Terestre, vizează verificarea punerii în practică a prevederilor din planul de operație și se execută pe baza planului de control întocmit de către statul major.

Scopul principal al controlului este de a verifica măsurile ce se iau pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor primite și a ajuta comandanții și comandamentele în pregătirea operației și în menținerea permanentă a unei ridicate stări de instruire a unităților subordonate.

Obiectivele principale care se urmăresc pe timpul controlului sunt: primirea directivei (ordinului) de operație și înțelegerea clară a misiunii și a modului de cooperare; transmiterea misiunilor la subordonați și îndeplinirea deciziei; executarea de către unități a măsurilor necesare îndeplinirii misiunilor; capacitatea acestora de a trece la executarea operației la termenul stabilit; măsurile stabilite pentru lichidarea urmărilor atacului armelor de distrugere în masă, nucleare, biologice și chimice, și/sau cu sisteme incendiare; realizarea și respectarea măsurilor de asigurare a operației și de protecție a forțelor; organizarea luptei împotriva blindatelor inamicului; realizarea legăturilor; respectarea regulilor de conducere în secret a trupelor; obiectivitatea și autenticitatea sintezelor și rapoartelor trimise de subordonați; nivelul de realizare a logisticii; asigurarea condițiilor de trai; paza prizonierilor de război.

Controlul se execută prin: deplasarea la unități; folosirea legăturilor de comunicații și informatică existente; studierea documentelor operative (de luptă); observarea directă a activităților; fotografierea aeriană; întrebuințarea mijloacelor radioelectronice. Procedeul cel mai eficient de control este contactul personal cu unitățile subordonate.

Controlul trebuie să se execute neîntrerupt pe toată durata pregătirii, desfășurării operației și după încetarea ostilităților (analiza post acțiune) și să nu afecteze actul de comandă al subordonaților.

În primul rând comisia de control are în vedere verificarea înțelegerii ordinului eșalonului superior sau intenției (concepției) acestuia. În situația în care ordinul eșalonului superior nu a fost înțeles corect, cel care execută controlul trebuie să semnaleze acest fapt comandantului (comandamentului) unității controlate și să ofere informații care să permită acestora înțelegerea corectă a ordinului. Comandantul (comandamentul) unității controlate are libertatea de a ține sau nu cont de cele precizate, dar reprezentantul eșalonului superior are obligația să raporteze comandantului care l-a trimis în control despre situația creată.

Răspunderea pentru organizarea și executarea oportună a controlului revine comandantului.

Ceea ce am prezentat mai sus se încadrează la aceea formă de control desfășurată pe timpul producerii efectelor juridice ale actelor de comandament cu caracter militar adoptate de comandamentele militare de la diverse eșaloane.

Ni se pare interesant de analizat, și dorim să facem acest lucru în continuare, modalitațile și/sau formele controlului pe timpul elaborării actelor de comandament cu caracter militar și punerea lor în legătură cu finalitatea acestora, cu procesul decizional. Importanța acestui lucru derivă tocmai din complexitatea necesităților existente care au determinat legiuitoriul de a reglementa instituția excepției controlului, pe calea contenciosului administrativ.

Pe timpul elaborării concepției acțiunii, concepție care are caracter unitar la nivelul misiunilor ce revin forțelor angajate, se are în vedere procedura prealabilă de adoptare a actelor de comandament cu caracter militar, în desfășurarea căreia am indentificat următoarele forme de control: jocul de război, evaluarea personală a situației (realizată de comandant), precum și recunoașterea în teren (dacă timpul permite acest lucru).

În demersul de elaborare al planului de acțiune, regăsim o etapă care constă în revederea planului de acțiune, etapă care presupune actulizarea planului de acțiune în funcție de schimbările apărute față de situația inițială. Considerăm revederea planului de acțiune a fi o formă de control, pe considerentul că aceste reactualizări sunt esențiale de îndeplinit, deoarece prin acestea comandantul ia decizia de trecere la execuție, atunci când se îndeplinesc condițiilor din teren, referitoare la toți factorii avuți în vedere la elaborarea concepției. Concepția de acțiune presupune directiva eșalonului superior, care stă la baza elaborării planului de acțiune, devenit ordin prin punerea lui în executare.

Calitatea conducerii operațiilor, ca finalitate a executării actelor de comandament cu caracter militar, depinde într-o mare măsură de eficacitatea cu care sunt implementate măsurile de control, în oricare unitate temporară ne-am afla față de executarea în concret a dispozițiilor reglementate de aceste acte. Succesul misiunii depinzând de factorii MIFT-TC.

După cum am mai spus, concepția acțiunii și planul de operații sunt acte elaborate de către comandament care premerg ordinelor. Astfel, încercăm să analizăm în continuare jocul de război ca formă principală de control prealabil adoptării actului de comandament cu caracter militar.

În cadrul jocului de război, analiza cursurilor de acțiune trebuie să identifice care dintre aceste cursuri vor duce la îndeplinirea misiunii cu minimum de pierderi permițând forțelor să-și mențină inițiativa pentru acțiunile militare viitoare. Analiza cursurilor de acțiune care se realizează prin jocul de război reprezintă un proces disciplinat, cu reguli și pași, având rolul să vizualizeze desfășurarea acțiunii militare. Acesta concentrează atenția statului major asupra fiecărei etape a luptei, urmărind succesiunea logică, fiind un proces care are la bază concepte doctrinare și tactice, precum și experiența de luptă a personalului.

În timpul executării jocului de război, comandantul și statul major vor încerca să prevadă dinamica luptei raportată la acțiunea, reacția și contrareacția forțelor care se confruntă.

Statul major va identifica principalele momente ale cursului de acțiune și va analiza fiecare moment (secvență) al luptei selectat pentru a fi “jucat” în cadrul procesului pentru a identifica misiunile (obiectivele) pe care forțele destinate (cu un eșalon mai jos sau, în unele situații, cu două eșaloane mai jos) trebuie să le îndeplinească. În cadrul fiecărei secvențe se vor identifica toate subsecvențele care o compun și care sunt de fapt secvențele pe care statele majore subordonate le vor pune în practică. Astfel, identificându-se punctele tari (avantajele) și punctele slabe (dezavantajele) ale cursului de acțiune supus analizei prin jocul de război, statul major va putea face modificările necesare pentru îndeplinirea scopurilor propuse.

Analiza cursurilor de acțiune prin jocul de război este complexă. Ea înglobează mai multe procese și acțiuni (ANEXA 7).

Alte forme ale controlului asupra activității cu specific militar

Oricât de riguros ar fi sistemul militar, nu putem să neglijăm faptul că armata se subordonează voinței poporului și că serviciul de apărare îl realizaeză în virtutea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale și democrației constituționale, conform textului Constituției.

Asupra armatei manifestă control atât instituțiile statale și suprastatale (organizații guvernamentale internaționale la care România este parte, cum este, de exemplu, NATO sau Uniunea Europeană), cât și opinia publică. Aceasta, din urmă, în epoca în care trăim, a devenit a patra „putere” în stat, deci, cu o greutate însemnată în influiențarea deciziilor la nivel instituțional.

Prin urmare, activitățile administrației militare sunt controlate prin forme care se concretizează în legea fundamentală. Atfel, se manifestă controlul parlamentar față de Guvern, cu respectarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat) sau controlul populației civile asupra armatei (armata se supune voinței poporului). În ultimul caz, de cele mai multe ori, mass-media se manifestă ca o interfață între problemele concrete ale cetățenilor și organele administrației care ar trebui să le soluționeze într-o manieră favorabilă lor.

Parlamentul exercită un control care se referă, în principiu, la întreaga activitate statală și la toate autoritățile publice, realizându-se prin căi și mijloace adecvate. Dintre formele și procedeele principale prin care se realizează controlul parlamentar, amintim: dările de seamă, mesajele, rapoartele, programele prezentate Parlamentului și angajamentele cu privire la acestea; comisiile parlamentare; întrebările și interpelările; dreptul deputaților și senatorilor de a cere și a obține informăriile necesare cu privire la activitatea autorităților publice; dreptul de petiționare și rezolvarea petițiilor cetățenilor. În egală măsură, parlamentul reprezintă interesele poporului, având atribuțiuni în ceea ce privește serviciul de apărare, mai cu seamă aprobă participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului de menținere sau restabilire a păcii, dar și în ceea ce privește alocarea resurselor pentru asigurarea serviciului de apărareasigurat de Armata României.

Instituția Avocatului Poporului are menirea de a combate fenomenele care, prin natura lor, reperezintă încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești. Prin urmare, Legea 35/1997 prevede anumite atribuții pentru Avocatul Poporului, dintre care reținem pe următorele: conduce și coordonează activitatea instituției publice și o reprezintă în relațiile cu terții, primește cererile persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor de către autoritățile administrației publice și decide asupra lor, urmărește rezolvarea legală a acestor cereri și solicită, autorităților administrative sau funcționarilor publici în cauză, încetarea încălcarii drepturilor și libertăților cetățenești legitime, repunerea în drepturi a petiționarilor și repararea pagubei. Avocatul Poporului prezintă celor două camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, care conțin recomandări privind legislația sau măsurile de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești.

Făcând referire la categoria actelor de comandament cu caracter militar, acestea nu pot face obiectul unei sesizări ale acestei instituții, deoarece Avocatul Poporului este titular al acțiunilor în contencios administrativ, în numele, cetățeanului vătămat, adică o formă indirectă de control judecătoresc la această instanță, de la care actele în discuție sunt exceptate.

Fenomenul administrativ poartă amprenta – și este influiențat în mod esențial de acesta – mediului social sau a opiniei publice care poate fi determinantă pentru forma de manifestare ale structurilor administrației publice – un exemplu de actualitate, pe care nu îl vom comenta, este retragerea trupelor din Irak –, manifestare care nu este altceva decât o opțiune cu caracter politic, în baza căreia se va emite actului de comandament cu caracter militar privind menținerea sau retragerea trupelor.

Discuții privind controlul judiciar asupra actelor de comandamenet cu caracter militar

Noțiunea și instituția contenciosului administrativ

Una dintre modalitățile prin care se concretizează principiul separației și echilibrului puterilor în stat o reprezintă instituția contenciosului administrativ, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituția României din 1991, modificată și republicată în anul 2003, prin exercitarea controlului judecătoresc asupra activității desfășurate de către autoritățile administrației publice, în conformitate cu prevederile dreptului internațional sau, mai exact, cu principiul promovat de drepturile omului conform căruia orice om are dreptul la o bună administrație.

Specificul administrației publice constă în organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative. Uneori este posibil ca prin activitatea sa, prin actele emise/adoptate, autoritățile administrației publice să lezeze drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor, persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a introdus noțiunea de contencios administrativ, în doctrina românească, încă din perioada interbelică.

Termenul de “contencios” a început să fie folosit pentru a delimita căile de atac jurisdicționale împotriva actelor și operațiilor administrative de recursurile administrative obișnuite.

Etimologic, cuvântul contencios derivă din latinescul “contendare”, care înseamnă a lupta sau din substantivul “contentio”, care înseamnă: conflict, dispută, confruntare.

În peroada interbelică, Rarincescu definește contenciosul administrativ ca fiind, “totalitatea litigiilor născute între particulari și administrațiunile publice, cu ocaziunea organizării și funcționării serviciilor publice și în care sunt puse în cauză reguli, principii și situațiuni juridice aparținând dreptului public.” În doctrina românească interbelică această noțiune era utilizată în sens larg material, evocând totalitatea litigiilor dintre administrație și particulari (soluționate de organul judecătoresc sau de organul administrativ) și în sens strict, evocând litigiile soluționate numai în instanțele judecătorești. Dreptul comun al contenciosului administrativ era dat de normele juridice care reglementau atribuțiile instanțelor judecătorești, instanțe obișnuite și uneori instanțe speciale.

Din analiza legislației în vigoare rezultă că prin noțiunea de contencios administrativ se înțelege, în sens larg, “litigiile de competența instanțelor judecătorești, dintre un organ al administrației publice, respectiv, un funcționar public sau, după caz, o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de o parte, și un alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public sau funcționarul public apare ca deținător al administrației publice.” Frecvent, noțiunea de contencios administrativ este definită ca totalitarea litigiilor de competența secțiilor de contencios administrativ ale instanțelor judecătorești.

Noua lege a contenciosului administrativ formulează și ea, la art. 2, alin. (1), lit. e), o definiție a acestei noțiuni: “activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.”

În ceea ce privește subiectul care poate introduce acțiunea, din dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția republicată reiese că aceasta poate fi “orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime”, noțiunea de “persoană vătămată” fiind definită de legea contenciosului administrativ ca fiind: „orice persoană fizcă sau juridică, ori grup de persoane fizice sau juridice ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative”, asimilând persoanei vătămate și “organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat”.

Se pot identifica în conformitate cu prevederile constituționale, două forme ale contenciosul administrativ: conflictul dintre persoana vătămată printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea la termen a unei cereri și autoritatea emitentă sau care tace și tutela administrativă jurisdicțională exercitată de prefect asupra actelor administrative ale autorităților administrației publice locale autonome.

Noțiunea de “persoană vătămată” se fundamentează pe ideea vătămării drepturilor subiective, fiind vorba despre un contencios subiectiv. Scopul lui este de a proteja drepturile subiective care aparțin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate. Iar contenciosul administrativ obiectiv are în principal scopul asigurării legalității și promovarea intereselor generale la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

Exemplul tipic pentru contenciosul administrativ obiectiv este cel al prefectului în exercitarea controlului de tutelă administrativă. Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Instanța de contencios administrativ are competența necesară de a controla și actele administrativ-jurisdicționale, competență prevăzută la art. 6, alin. (2): “actele administrativ-jurisdicționale pot fi atacate, direct la instanța de contencios administrativ competentă…” Aceste dispoziții marchează o adevărată “revoluție” a reglementării, o schimbare de optică, de filosofie în ceea ce privește locul și rolul jurisdicției administrative.

Așa se explică și faptul că în cadrul organizației militare s-au organizat și funcționează consiliile de onoare și cele de judecată, ca organe administrativ-jurisdicționale, ele privesc acele jurisdicții speciale administrative, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituția revizuită, care desfășoară activități de soluționare a litigiilor dintre cadrele militare și Mnisterul Apărării, ca reprezentant al uității militare cu care cei dintâi sunt într-o stare de conflict. Acestea sunt singurele organe care sunt abilitate să judece un litigiu bazat pe încălcarea prevederilor legale sau cele ale regulamentelor militare, cu privire la modul de îndeplinire a serviciului militar sau comportamentului militarilor, atât în cadrul organizației militare, cât și în societate. Problema aceasta a fost dezbătută pe larg într-un subcapitol anterior.

Principalele etape în evoluția contenciosului administrativ român cu referire la actele de comandament cu caracter militar. Aspecte din practica instanțelor de contencios administrativ

Contenciosului administrativ român a parcurs mai multe etape în evoluția sa istorică, începând cu perioada aplicării Legii pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 febroarie 1864, care stabilea, printre altele și atribuțiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat, și Legea pentru împărțirea diferitelor atribuții ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, care o abrogă pe cea din 1864, continuând cu Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, din 1 iulie 1905 (Legea Bădărău), Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910 și Legea Legea de reorganizare a Curții de Casație și Justiție din 17 febroarie 1912(Legea Cantacuzino) și culminând cu Legea pentru contenciosul administrativ din 1925 care deschide o nouă etapă istorică pentru contenciosul administrativ, de importanță determinantă pentru geneza unei noi reglementări, cea a exceptării actelor de comandament cu caracter militar de la controlul judecătoresc. Noțiunea de act de comandament militar fusese introdusă cu doi ani înainte prin adoptarea Constituției din 1923, care făcea referire la aceeași excepție. Niciuna dintre cele două reglementări nu dădeau o definiție a acestor acte.

Termenul de act de comandement cu caracter militar era necunoscut dreptului românesc, în doctrină, jurisprudență, legislație, după cum era nesunoscut și dreptului francez sau italian. Numai doctrina germană îl teoretizase.

Din jurisprudența instanțelor judecătorești, din perioada interbelică, relatăm în continuare un caz, în care Ministerul de Război închiriază invalidului C o cantină în curtea Regimentului 13, cu destinația precisă, prevăzută în contractul de închiriere, de a deservi trupa cu articole de primă necesitate, menționate într-un tablou-tarif din caietul de sarcini. Din ordinul comandantului, intruna din zile o santinelă la ușa cantinei, oprește accesul soldatului. Chiriașul a cerut Tribunalului Iași înlăturarea actului abuziv, fiind de natură urgentă și prezentând pericol de întârziere. Cererea a fost respinsă în prima instanță pe motivul că actul atacat este un act de comandament cu caracter militar. În apel, însă ea s-a admis cu majoritate.

Decizia nr.411/1927, prin care s-a decis că luarea comenzii pentru părăsirea de post și insubordonare constituie un atribut suveran al comandantului (prin urmare un asemenea act este eceptat de la controlul pe calea contenciosului administrativ), și Decizia nr. 590/1931, prin care s-a decis că măsura disciplinară luată de comandant contra unui jandarm constituie act de comandament cu caracter militar, sunt alte exemple de spețe din jurisprudența Curții de Casație, din aceeași perioadă, cu referire la exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la controlul judecătoresc. Menționăm că, spre deosebire de epoca în care trăim, constituția în vremea aceea nu garanta accesul liber la justiție.

Excepția controlului judecătoresc al actelor de comandament cu caracter militar este constant reglementată de Constituțiile și de legile organice, privitoare la contenciosul administrativ, ce vor mai fi adoptate până în anul 1948, când noțiunea de act de comandament cu caracter militar iese din uz, până în anul 1990. Această etapă se identifică prin perioada în care România nu mai era o țară democratică, ci era un stat cu un regim politic de stânga.

Anul 1990 aduce în atenția legiuitorului importanța reglementării din perioada interbelică, fapt pentru care readuce în discuție noțiunea de act de comandament cu caracter militar prin instituirea excepției acestor acte de la controlul judecătoresc, prin Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. În anul 1991 intră în vigoare și Constituția României, prima constituție după căderea regimului comunist, în care se menționa același lucru.

Putem să observăm prin reglementările aduse de această lege, doar o copie fidelă a celor din perioada interbelică, mai precis a Legii privind contenciosul administrativ din 1925. Așa se explică multiplele erori ale instanțelor de contencios administrativ.

Pentru a ne susține afirmația făcută anterior, menționăm câteva aspecte din practica instanțelor de contencios administrativ din acea vreme. Astfel, Tribunalul Municipiului București, secția contencios adminiatrativ, prin Decizia nr. 116/1993 în motivarea sentinței lasă să se înțeleagă că tot ceea ce emană de la autoritățile militare sunt acte de comandament cu caracter militar și în consecință sunt exceptate de la controlul judecătoresc. Argumentarea este impregnată de ordinul ministrului nr. M.126/1990, a cărui neconstituționalitate am demonstrat-o într-un capitol anterior. Sentințele nu demonstrează altceva decăt înțelegerea greșită a intenției leguitorului din perioada interbelică și implementatrea greșită, în aceste condiții, a instituției actelor de comandament cu caracter militar, după Revoluția din 1989, dând autorităților militare putere nelimitată asupra efectivelor Ministerului Apărării Naționale.

O noutate, în schimb, o aduce Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, care prin definiția pe care o dă actelor de comandament cu caracter militar, reușeste să clarifice anumite neconcordanțe date de delimitarea sferei, în încercarea organelor competente de a soluționa litigiile militarilor în raportul lor cu autorilatea militară. În anul 2005 este abrogat și ordinul nr. M.126/1990, dându-le astfel posibilitarea și cadrelor militare de a-și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime, conform Constituției României modificată și republicată, în 2003 și Statutului cadrelor militare.

Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ potrivit reglementărilor dreptului pozitiv și a doctrinei dreptului administrativ

Cadrele militare se bucură de drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în Constituția României, cu excepția celor restricționate sau interzise prin Legea privind statutul cadrelor militare sau Legea contenciosului administrativ, în lumina art. 21 din Constituție, beneficiind de dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, dar într-un mod restrâns.

Potrivit textului Constituției sau textului Legii nr. 554/2004 din privind contenciosul administrativ, cadrele militare pot să-și apere drepturile ce le sunt încălcate prin acte administrative ale autorităților publice (autorităților militare) în fața instanțelor de contencios administrativ organizate în conformitate cu legea, numai că este important de știut faptul că nu pot fi atacate în contenciosul administrativ, potrivit art. 5 din aceeași lege anumite categorii de acte administrative, printre care și actele de comandament cu caracter militar.

Așa cum impecabil se demonstra în literatura interbelică de drept administrativ, armata este o instituție pentru care statul face sacrificii mari și de tot felul în schimbul unei misiuni mărețe ce i s-a incredințat, aceea de a sta de veghe la hotare și de a ști să învingă, la nevoie pornirile de dezordine dinăuntru.

Restrângerea sau interzicerea exercitării unor drepturi, pecum și obigațiile prevăzute în legile speciale din domeniul apărării și regulamentele militare, a căror necesitate este iminentă în orice societate din rațiuni practice ale războiului, au infuiențat viața a generații întregi de ostași. Derogările, uneori flagrante, de la dreptul comun favorizează îndepinirea misiunilor armatei, menținand puternic sentimentul disciplinei care dă dreptul superiorului să comande și să impună subalternului executarea întocmai ordinelelor sale. Acestea au fost și motivele care au condus spre măsura legiuitorilor din perioada de după 1989, prin care controlul modului de exercitare a funcției de comnadă, cu privire la serviciul militar să deroge de la controlul puterii judecătorești. Până la revizuire, Constituția României nu garanta accesul la justiție și, astfel, excepta actele de comandament cu caracter militar de la controlul judecătoresc.

Printr-o scurtă analiză a Constituției României modificată și republicată identificăm o formă a contenciosul administrativ, potrivit căreia conflictul dintre persoana vătămată printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea la termen a unei cereri și autoritatea emitentă sau care tace. Această formă de contencios administrativ, care este și cea principală, formează obiectul unei reglementări constituționale de substanță.

Art. 21 din Constituție prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime și că nici o lege nu poate îngrădi acest drept. Potrivit acestui articol, accesul liber la justiție este garantat în absolut toate domeniile, deci și în domeniul contenciosului administrativ, ca formă de litigii în justiție. Existența contenciosului administrativ, din această perspectivă, este garantată de art. 73 alin. (3) lit. k), potrivit căruia constituantul cere legiuitorului organic să reglementeze materia contenciosului administrativ. Astfel, intră în vigoare Legea 554/2004 privind contenciosului administrativ.

Privitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 52, alin. (1) și (2), prevede că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei, în condițiile și limitele exercitării acestui drept, stabilite prin lege organică.

Cele două articole, se demonstrează în literatura de specialitate, nu trebuie corelate și interpretate ca un raport corect de la regulă la excepție, așa cum a statuat Instanța de Contencios Constituțional, ci de la normă cu valoare de principiu, la normă obișnuită. Art. 52 este o normă constituțională ordinară, privind un drept al omului, iar art. 21 este un princupiu fundamental în materia drepturilor omului. Așadar, dispozițiile art. 52 trebuie interpretate în lumina principiului art. 21, pentru respectarea lui, iar nu pentru a fi împotrivă sau pentru a deroga de la el.

A considera art. 52 o excepție de la art. 21 ar însemna să se accepte că, în materie de contencios administrativ, spre deosebire de accesul la justiție în general, îi este permis constituțional legiuitorului organic să introducă limitări ale dreptului de acces la justiție. Ori, această soluție este fundamental greșită, deoarece reglementările constituționale nu garantează că toate actele administrative pot fi atacate în justiție, pe calea contenciosului administrativ. Legiuitorului organic îi este permins să instituie excepții de la principiul conform căruia procedura judiciară de cenzură a actelor administrative este contenciosul administrativ, fapt reglementat constituțional în art. 52 alin. (2): “Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

Prin urmare, în temeiul art. 52 alin. (2), legiuitorul organic poate institui limite de la dreptul de acțiune în contencios administrativ, pentru anumite categorii de acte administrative, limitându-se la această formă de justiție, fără a viza accesul la alte instanțe judecătorești pentru apărarea drepturilor (libertăților) și intereselor legitime, deoarece acest lucru este interzis prin art. 21 alin. (1) și (2) și îngrădește accesul la justiție în general.

Controlul judiciar recunoscut de art. 21 alin. (1) și (2) și art 52 din Constituție, pentru actele administrative, fie pe calea contenciosului administrativ, fie prin altă procedură judiciară, este un control deplin, care asigură recunoașterea dreptului sau a interesului legitim, anularea actului atacat și repararea prejudiciului. Așadar, sunt avute în vedere, ca forme ale contenciosului administrativ: contenciosul în anulare (anularea actului administrativ în totalitate sau numai în parte) și contenciosul de plină jurisdicție (anularea actului, obigarea autorității publice să emită un alt act administrativ sau orice înscris, sau pronunțarea cu privire la despăgubiri).

Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, stabilește condiții și limite prin care anumite categorii de acte administrative nu sunt supuse controlului instanțelor de contencios administrativ precum și alte restricții de natură procedurală. Astfel, legea 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede la art. 5 alin. (1) lit. j) că actele de comandament cu caracter militar sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, ele reprezintentând un fine de neprimire în această materie.

Unii autori consideră că sensul voinței legiuitorului constituant este de a sustrage controlului justiției în general al actelor de comandament cu caracter militar, interpretând, în acest înțeles, ca fiind neconstituțional art. 126 alin. (6) fraza I in fine, conform căruia „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu exceția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar”.

Verificarea legalității actelor de comandament cu caracter militar se face de către juristul unității militare pentru care se emite actul respectiv, dar doar dacă se dispune de către comandantul unității.

Aceiași autori consideră ca fiind neconstituțional art. 126 alin. (6), fraza I, aducându-se atingeri drepturilor consacrate la art. 148 alin. (2), cu privire la drepturile care se regăsesc în tratatele internaționale la care România este parte și pe care țara noastră s-a angajat să le respecte cu bună-credință (art. 11, alin. (1)), și anume: nelimitarea accesului la o instanță, dreptul unui proces echitabil, respectarea demnității omului și a drepturilor fundamentale care reprezintă valori supreme și care sunt garantate.

Considerăm că actele de comandament cu caracter militar se încadrează în limitările ce pot fi impuse accesului individual la o instanță, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz, și considerăm a fi constituțional articolul în discuție și în lumina art. 53, care stabilește restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți pentru: „apărarea securității naționale, a ordinii, a sanătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”, precum și în lumina art. 54 care prevede obligativitatea depunerii jurământului pentru militari, cerut de lege. Prin jurământul militar, această categrie profesională se obligă la apărarea țării și la respectarea atât a legilor țării cât și a regulamentelor militare.

Tot atât de adevărat este că Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare reglementează în baza textului constituțional restrângerea exercitării anumitor drepturi ale militarilor, în sețiunea a III-a, Interzicerea sau restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți. Astfel, la art. 28 sunt interzise anumite drepturi în legătură cu activitatea politică și participarea sai declararea grevei, la art. 29 cadrelor militare în activitate le sunt restrânse anumite drepturi și libertăți, cum este libertatea cuvântului, aderarea la culte religioase, constituirea în diferite forme de asociere, căsătorie, participarea la mitinguri, demonstrații, procesiuni sau întruniri cu caracter politic ori sindical, deplasarea în străinătate.

Obligațiile și răspunderile militarilor ce decurg din regulile disciplinei militare sunt stabilite la art. 6, în Regulamentul Disciplinei Militare, astfel “se impun militarilor următoarele obligații: să respecte prevederile Constituției, legilor țării și actelor normative specifice, în fața cărora militarii sunt egali și protejați în aceeași măsură și cerințele ce decurg din jurământul militar; …să cunoască și să îndeplinească îndatoririle ce le revin din regulamentele militare, precum și din legile cu aplicabilitate în domeniul militar; …să acționeze cu fermitate pentru oprirea altor militari de la încălcarea legilor, actelor normative specifice, ordinii militare și celei publice; să informeze pe comandanți când constată încălcarea disciplinei; …să cunoască, să respecte și să aplice prevederile dreptului internațional umanitar, în cazul conflictelor armate”.

După cum se poate observa autoritățile militare recunosc egalitatea aplicabilității legilor țării pentru cadrele militare, promovează respectarea lor și stabilește sancțiuni pentru nerespectarea acestora. În același timp se pune accentul și pe ordine și disciplină, valori specifice sistemului militar, care vin în sprijinul îndeplinirii cu strictețe a ordinelor militare, asigurării prestigiului și onoarei personale și ale armatei, cultivării sentimentului datoriei prin internalizarea normelor.

Principalele abateri săvărșite de militari, care se sancționează disciplinar, fac referire la: a) compromiterea sau lezarea onoarei și demnității militare; b) la exercitarea defectuasă sau neexecutarea atribuțiunilor funcționale sau c) la abaterile de la regulile de îndeplinire a misiunilor/activităților. Unele abateri transpar din actele normative aplicabile miliatrilor, ca de exemplu: păstrarea secretului de stat și a secretului de serviciu sau deținerea ilegală a documentelor clasificate; introducerea sau deținerea, fără aprobare a materialeor inflamabile într-o unitate, la bordul unei nave sau aeronave; întrebuințarea armamentului fără autorizare sau fără aprobare; neacordarea la timp a drepturilor ce le revin militarilor, portul neregulamentar al gradelor sau însemnelor militare. Alte abateri menționate în regulament transpar din drepturile fundamentale sau din alte legi: deschiderea neautorizată a corespondenței (secretul corespondenței reglementat de art. 28 din Constituția României); nerespectarea normelor de protecție a mediului (Legea 137/1995 privind protecția mediului, actualizată și republicată).

Majoritatea abaterilor reies din regulamentele miliatare și în practică ele decurg din neînsușirea normelor specifice conduitei militare, dar mai ales din ordinele comandanților date pentru îndeplinirea misiunilor și activităților în raport cu instrucția sau misiunile de luptă, de exempu: neexecutarea la timp a controalelor stabilite prin reglementări în vigoare, părăsirea fără aprobare a locului de dispunere (tabere, cartiruire) sau a unității; neîndeplinirea misiunii în condițiile ordonate; nerespectarea atribuțiunilor în executarea serviciului; sustragerea de la activități ordonate; neexecutarea la timp a ordinelor sau întârzierea în transmiterea lor; devierea de la intinerarul fixat, fără motiv plauzibil; încredințarea vehicolului, navei sau aeronavei altei personae, fără aprobare.

Abaterile amintite constituie încălcări ale actelor de comandament cu caracter militar și sunt sancționate conform legislației și/sau regulamentelor militare.

Dacă pentru acele abateri care reies din acte normative sunt reglementate sancțiuni, atunci ele se aplică și militarilor, aplicându-se, de altfel, și sancțiunile disciplinare, când fapta constituie abatere de la disciplina militară, chiar dacă, instanța militară de judecată a pronunțat achitarea ori încetarea procesului penal sau dacă procurorul a dat o soluție de încetare a urmăririi penale ori scoaterea de sub urmărire. Militarul sancționat disciplinar nu este absolvit de răspundere penală, dacă faptele constituie infracțiuni, potrivit legii.

Pentru abateri grave, care nu constituie infracțiuni, militarii sunt trimiși, după caz, în fața consiliului de onoare sau a consiliului de judecată, având dreptul la audiență și apărare. Fiind o procedură administrativ-jurisdicțională care, potrivit Constituției, este facultativă și gratuită, hotărârile pot fi atacate la instanțele judecătorești competente, iar nu cum greșit s-a reținut, după cum rezultă din Sentința civilă nr. 32 din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă, prin care s-a reținut că hotărârea consiliului de judecată a Corpului 1 Armată din 24 iunie 1998, privind sancționarea disciplinară a recurentului, este act de comandament militar, exceptat de la cenzura instanțelor judecătorești.

Considrăm important de precizat că pot fi atacate în justiție, la instanțele de drept comun actele de comandament prin care se încalcă prevederi legale, fiind tras la răspundere în materie penală sau civilă ministerul apărării singurul oganism care are personalitate juridică și capacitate procesuală, ca reprezentant al unităților militare în cauză. De exemplu, dacă în urma unei aplicații militare, se încalcă norme de protecția mediului reglementate de lege, este chemat în justiție ministerul pentru a răspunde în fața legii. Obligații juridice într-o unitate militară are doar comandantul, care răspunde de ordinele pe care le dă. Dacă ordinul de instrucție este în conformitate cu reglementările legale, se face răspunzător cel care a condus activitatea respectivă, în caz contrar cel care răspunde este comandantul care a aprobă documentul în cauză.

Am încercat să demonstrăm că militarii au acces la justiție și la un proces echitabil, că le sunt garantate drepturile la audiență și la apărare, pe tot timpul procesului, neîncălcându-se, deci reglementările Convenției Europene a Drepturilor Omului. Așadar, considerăm art. 126 alin. (6), fraza I ca fiind perfect constituțional, cât despre voința constituantului, suntem de părere că și-a exprimat cu exactitate opinia considerând că este necesar să excludă de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ actele de comandament cu caracter militar, și numai de la această formă de justiție. A lăsat astfel posibilitatea ca cei vinovați de crime împotriva umanității sau de alte infracțiuni, săvărșite pe timpul conflictelor armate, ca urmare a emiterii sau executării unor acte ce comandament cu caracter militar, să răspundă în fața instanțelor militare penale, naționale sau internaționale.

În egală măsură, atât Constituția, care reglementează controlul organelelor administrației statale competente asupra armatei, cât și legile organice (Legea 346/2006 pentru organizarea și funcționarea Ministerului Apărării), completate de acte/norme interne, care reglementează posibilitatea ca ministrul apărării să poată controla toate activitățile desfășurate de structurile subordonate și de a verifica legalitatea actelor acestora. Alte autorități, cum sunt Marele Cartier General, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, comandanții miliatri ai județelor și a Municipiului București, cu atribuții în situații excepționale sau de conflict armat, reglementate atât de Constituție, cât și de Legea 45/1994 privind apărarea, cu modificările ulterioare, conduc și contolează activitățile desfășurate de forțele armate, precum și toate activitățile implicate în procesul de apărare.

Deși pentru actele de comandament cu caracter militar, Constituția României, restrânge dreptul acestei categorii profesionale de a se adresa inatanțelor de contencios administrativ, nu interzice întru totul accesul la justiție. Rămân deschise aceste posibilități de reparare a drepturilor militarilor, pentru alte categorii de acte. Pentru actele de comandament cu caracter militar, cadrele militare răspund în fața instanțelor judecătorești militare, potrivit Legii 54/1993 privind organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor militare, art. 2, în cazul în care, potrivit Codului penal se comit infracțiuni specificate la Titlul X Infracțiuni contra capacității de apărare a României, Capitolul I Infracțiuni săvârșite de militari și Capitolul II Infracțiuni savârșite de militari sau de civili, precum și Titlul XI Infracțiuni contra păcii și omenirii.

O concluzie la care am ajuns în suprapunerea a trei elemente esențiale, și anume infracțiunile care vizează cadrele militare, stipulate în codul penal, abaterile disciplinare menționate în regulamentul disciplinei militare și instituția actului de comandament militar, așa cum reiese din lucrarea de față, este aceea aceea că abaterile disciplinare de la actele de comandament constituie infracțiuni. Importanța necontestabilă a serviciului despre care vorbim și respectiv a actelor în discuție este una deosebită prin angajamentele făcute de către militari, în primul rând vorbim despre jurământul militar și obligațiile privind păstrarea secretului, dar și restricționarea dreptului exprimării opiniei în mod public în ceea ce privește serviciul militar cât și opiniei de natură politică.

Prin urmare, legiuitorul a instituit pedepse de natură penală calificând ca infracțiune, fără excepție, de exemplu, refuzul de a executa un ordin (Codul penal, art. 334). Aceeași faptă este prevăzută și de regulamentul disciplinei militare, deci, probabil, în funcție de gravitatea consecințelor militarii raspund disciplinar sau penal.

Exceptarea de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ are repercusiuni și asupra dovedirii legalității actelor de comandament cu caracter militar, după cum am mai menționat, întrucât, fiind o dispozitie constituțională, reprezintă un fine de neprimire și pentru excepția de iligalitate: „Excepțiile de nelegalitate a actului administrativ poate fi ridicată poate fi ridicată doar cu privire la actele care pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios”. Singura instituție abilitată să se exprime cu privire la acest lucru este instanța de contencios administrativ, iar interdicția constituțională vizează, prin textul art. 126 alin. (6) atât acțiunile directe, cât și excepțiile de nelegalitate. Se apreciază că celelalte excepții prevăzute de Legea contenciosului administrativ, la art. 5 alin. (2) și (3), sunt neconstituționale.

După cum s-a constatat în doctrină, excepția de nelegalitate constituie „o apărare împotriva unui act edministrativ ilegal și prin intermediul căreia acesta urmărește soluționarea favorabilă a cauzei sale”. Ea trebuie să prezinte un interes pentru soluționarea cauzei, astfel încăt instanța urmează să hotărască actul sau faptul criticat poate fi luat în considerare sau înlăturat de la soluționarea litigiului.

Valorificănd parțial doctrina și practica judiciară existente, până la acea dată, legiuitorul român din 2004 a stabilit un regim juridic al acestui mijloc de apărare, mult diferit de cel ce se aplica până atunci, prin dispozițiile art. 4 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Această reglementare a fost criticată de doctrinarii dreptului administrativ, argumentându-se că existența intanțelor specializate nu se justifică. La fel s-a arătat și că ne aflăm în prezența unei situații similare cazului excepției de neconstituționalitate, consacrat Curții Constituționale, sesizarea pentru judecarea excepției de către „instanțele specializate”, situație impusă în baza principiului analogiei legii, dar argumentul nu este suficient pentru a fundamenta soluția adoptată.

Doctrina mai pledează și pentru aplicarea principiului de drept procesual potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, adică indiferent de natura actului juridic și a litigiului, instanței de judecată sesizată să îi revină abligația de a se pronunța incidentului.

Din perspectiva obiectului lucrării noastre și a obiectivelor propuse de a rezolva problema controlului actelor de comandament, suntem de acord cu această afirmație. Întrucât aceste acte sunt exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, ele nu pot face obiectul unei acțiuni indirecte în contencios, aceea a excepției de nelegalitate, pentu legalitatea acestora, practic, nu se poate pronunța nici o instanță judecătorească, încălcăndu-se astfel principiul separației și echilibrului puterilor în stat, lăsând astfel posibilitatea autorității militare să acționeze după alte principii decât cele ale statului de drept.

Principiul legalității trebuie să guverneze nu numai asupra autorităților administrației publice, ci și asupra activităților instanțelor judecătorești de soluționare a litigiilor cu care au fost investite.

PARTEA A II-A: REPERE DE ORDIN PRACTIC

NOTĂ: Deoarece evenimentele petrecute în decembrie 1989 reprezintă un segment sensibil, atât pentru istoria poporului român, cât și pentru serviciul militar, am evitat intenționat exprimarea propriei opinii, lăsând ca fiecare cititor, din rezumatul procesului penal în care cei doi generali ai Armatei României au fost chemați să răspundă în fața legii, relatat în ședința din 22 martie 2004, să își formuleze propriile concluzii.

Menționăm că Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare interzice sau restrânge exercițiul unor drepturi și liberăți cadrelor militare, în baza prevederilor constituționale: „Art. 29 Cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea unor drepturi și libertăți, astfel: a) opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului; b) exprimarea în public a unor opinii contrare intereselor României și forțelor armate nu este permisă; c) condițiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte public informații militare se vor stabili prin ordin al ministrului apărării naționale”.

Ordinele militare care au condus la evenimentele din 17-18 decembrie 1989. Sentința publică de la 22 martie 2004

În ședința Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român și în teleconferința care au avut loc în data de 17 decembrie 1989, N.C., comandantul suprem al Armatei, în aceea vreme a cerut ca demonstrațiile de la Tmimișoara să fie înăbușite cu orice preț, chiar prin uzul de arme. În acest sens, a dispus ca C.I. (secretar al C.C. al P.C.R. cu probleme militare și de justiție), generalul S.V. (prim locțiitor al ministrului apărării naționale) generalul G.Ș. (șeful Marelui Stat Major) și C.M. (comandant al Trupelor Chimice și al Garnizoanei București) să lucreze sub comandament unic pentru îndeplinirea sarcinii încredințate.

Generalii S.V. și C.M. au preluat comanda trupelor din Timișoara, desfășurând activități specifice situațiilor de criză/război. Astfel, se poate observa din ordinele date și acțiunile forțelor, că s-a avut în vedere un plan pus în executare de acte de comandament cu caracter militar adoptate de către acest comandament unic.

Trupele mobilizate au fost înarmate cu muniție de război și grenade lacrimogene în vederea oprimării demonstranților.

Ordinul de deplasare al structurilor militare (atât ale Ministerului Apărării Naționale, cât și ale Ministerului de Interne) la punctele de întâlnire cu manifestanții, precum și ordinul de înarmare a gărzilor patriotice și întocmirea hărților cu amplasamentul și obiectivele trupelor Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, toate acestea date/întocmite de comandamentul unic au pregătit în mod minuțios, după cum a concluzionat instanța de judecată, „masacrul” de la Timișoara.

Au urmat la momente determinate ordinele de deschidere a focului, controlul modului de executare al ordinelor și raportarea, periodică, asupra mersului operațiilor de înăbușire a revoluției. Aceste activități se concretizează în activitatea desfășurată de comandamentele militare, activitate care s-a finalizat, și în acest caz, prin documente de conducere (ordinele) și documente de informare (rapoartele) așa cum am arătat și noi în prezenta lucrare.

A fost invocat în fața instanței de judecată și ordinul comandantului suprem prin care se cerea intervenția în evenimentele de la Timișoara, precum și prevederile Constituției din 1965, arătându-se că inculpații nu aveau obligația sau libertatea de a face aprecieri de valoare asupra ordinelor primite. După cum am subliniat, deși este comandantul suprem al Armatei, conducătorul statului nu are competența de a emite acte de comandament și după cum a apreciat și instanța cei doi generali ar fi trebuit să atragă atenția asupra consecințelor ce puteau rezulta din punerea în executare nelimitată și necondiționată a ordinului de a folosi muniția de război împotriva demonstranților. Atât N.C., cât și C.I. nu aveau gradul de înțelegere și de apreciere a oportunității executării ordinului, precum nici pregătirea lor superioară, cu experiență în funcții importante ale structurilor militare de comandăoperațională, de nivel înalt.

Nu numai că au procedat la instruirea trupelor, la înarmarea lor sau la executarea și controlul executării ordinelor de reprimare, ci au acționat cu exces de zel în vederea executării ordinului de paralizare a rezistenței protestatarilor prin înarmarea cu muniție de război și grenade cu gaze lacrimogene, prin măsuri extreme, necontrolate și fără nici un temei legal, cum s-a întâmplat pe treptele catedralei, unde s-a executat foc asupra unor oameni neînarmați, demonstranți pașnici care purtau în mână lumânări.

Efectele măsurilor au fost devastatoare: 72 de morți și rănirea a 253 de persoane, unele aflându-se într-o stare foarte gravă.

În sentința primei instanțe se motivează că ordinul de deschidere a focului cu muniție de război, împotriva unei mulțimi de oameni pașnici, neînarmați, nu trebuia pus în executare, deoarece nu era emis în baza unei legi și a prevederilor constituționale, având caracter vădit nelegal.

În legislația existentă în acea vreme niciun act normativ nu permitea folosirea forței de ripostă a unei formațiuni militare până a se trage cu muniție de război, asupra populației protestatare. Lipsa reglementării nu lăsa loc la o interpretare contrarie, cât timp nici în legislația românească anterioară și nici în legislațiile altor state, nu sunt prevăzute astfel de modalități brutale de ripostă față de manifestările pașnice ale nemulțumiților. Astfel, și instanța recursului în anulare a concluzionat că inculpații și partea responsabilă civilmente, Ministerul Apărării Naționale, nu se pot preleva de nicio dispoziție legală care ar putea să justifice folosirea armelor de foc cu muniție de război împotriva populației din Timișoara.

Totuși împotriva sentinței primei instanțe, Sentința nr. 9 din 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și a deciziei nr.8 din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Completul de 9 judecători, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, cu privire la soluționarea laturii penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție analizează argumentele pentru care a fost declarat recursul în anulare și îl admite în ședința publică la data de 22 martie 2004. Astfel se casează sentința nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Completul format din 9 judecători, privind pe inculpații S.V. și C.M. și se trimite cauza, pentru rejudecare, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Reținem din analiza motivelor (motivul 2 de recurs în anulare prin care se susține că a fost respinsă nelegal excepția de neconstituționalitate formunală de inculpați) declarării recursului în anulare că la prima instanță, apărătorul inculpatului S.V. a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale, prin care sentințele pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție în cauzele privind infracțiunile săvârșite de generali, pot fi atacte numai cu recurs la Completul de 9 judecători. S-a argumentat că prin această reglementare inculpatul este privat de calea ordinară a apelului, de care poate beneficia orice cetățean, creându-se astfel o discriminare.

Opinia separată, în cuprinsul motivării, se referă la criticile formulate de parchet, pe care soluția majoritară le-a apreciat ca fondate și sub aspectul cărora hotărârile au fost supuse casării, iar în legătură cu motivul ce a vizat greșita respingere a excepției de neconstituționalitate, de către instanța de fond a argumentat că se impunea a fi respins.

De asemenea, este formulată critica în recursul în anulare privind încălcarea normelor cu referire la asistența juridică a inculpatului S.V., în recurs, pe care soluția majoritară a apreciat-o ca fondată. Se arată în aceeași opinie separată, prin totalitatea argumentelor expuse, că nici sub acest aspect hotărârea definitivă atacată nu putea fi supusă casării.

Modalitatea în care opinia majoritară a abordat criticile susținute prin recursul în anulare, a condus la prelungirea nejustificată a procesului penal (având în vedere rejudecarea, precum și căile de atac), fiind astfel încălcate flagrant normele înscrise în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, la care România a aderat. Art. 6 din această convenție, se arată în opinia separată, stabilește imperativ dreptul la judecată – în mod echitabil, dar și în timp rezonabil.

Nerespectarea acestor norme au prejudiciat peste 400 de părți civile care reprezintă persoane ucise sau sunt persoane mutilate în urma evenimentelor desfășurate în decembrie 1989 la Timișoara.

Lăsând în competența organelor abilitate sau a criticilor în materia dreptului procesual penal a se pronunța dacă recursul în anulare se impunea a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 4141 C. proc. pen., combinat cu art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod., noi nu putem decât să concluzionăm că actele de comandament cu caracter militar, care au condus la „masacrul” din Timișoara în luna decembrie anul 1989, au fost supuse controlului instanțelor de judecată, iar nelegalitatea lor, precum și răspunderea în fața legii pentru efectele acestor acte ilegale nu au putut fi contestate, chiar dacă pentru chestiuni de procedură, hotărârea prin care cei doi generali au fost condamnați, în urma contestației, a fost casată și trimisă spre rejudecare la prima instanță.

Deși Legea nr.1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vatamați în drepturile lor prin acte administrative ilegale prevedea, foarte general, că dispozițiile ei nu se aplică, între altele, actelor administrative în legatură cu apărarea națională, securitatea statului și ordinea publică, în conținutul relatat al ședinței publice din 22 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu se atată că apărarea inculpaților ar fi adus în sprijinul lor acest text de lege, precum nici aplicarea principiului conform căruia inculpații ar fi putut să beneficieze de aplicarea legii celei mai favorabile, adică a Consttituției și a Legii 29/1990 privind contenciosul administrativ, unde se prevedea că actele de comandament cu caracter militar erau sustrase controlului judecătoresc în completarea cărora chiar Generalul-colonel Victor Stănculescu, în calitate de ministru al apărării naționale, în anul 1990, vine cu O. nr. 126/1990, în care susține că în sfera actelor de comandament cu caracter militar sunt incluse „toate actele administrative, emise potrivit legii, de către organele Ministerului Apărării Naționale, precum și (…); c) Ordinele și dispozițiunile comandanților (șefilor) pe întreaga scară ierarhică, de la comandantul de grupă (similare), până la ministrul apărării naționale, emise (date) în scris sau verbal pentru executarea misiunilor de luptă (…)”

Așadar, nu s-a încercat să se demonstreze că ordinele militare respective ar fi făcut obiectul unui fine de neprimire, nici măcar atunci când toate actele comandanților militari erau exceptate de la controlul judecătoresc, prin neconstituționalul ordin al ministrului apărării naționale M.126/1990, care a fost în vigoare și s-a aplicat până în anul 2005. Oricum aceste acte de comandament nu au avut nici un fundament legal, iar pentru evenimentele care au numărat 72 de morți și 253 de răniți, trebuia să fi fost trași la răspundere și comandanții militari care au acționat cu atâta exces de zel, pentru evitarea pe viitor a unor astfel de acțiuni din partea autorităților militare.

Prin toate aceasta demonstrăm că intenția legiuitorului constituant care a revizuit Constituția nu a fost una mascată, așa cum s-a argumentat la un momendat, ci ea exprimă clar că actele de comandament cu caracter militar sunt exceptate de la controlul instanțelor judecătorești doar pe calea contenciosului administrativ, după cum practica a demonstrat-o, încă o dată, prin procesul penal în legătură cu răspunderea pentru evenimentele de la Timișoara. Desfășurarea acestuia este rezumată în ședința din 22 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pe care o reletăm în continuare:

Înalta Curte de Casație și Justiție adoptă Decizia nr. 1/2004 asupra recursului în anulare de față, iar în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, au fost condamnați inculpații: S.V. și C.M., la:

– câte 15 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și degradarea militară conform art. 67 C. pen., pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 alin. (1) lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a art. 13 C. pen. și

– câte 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 176 alin. (1) lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34 alin. (1) lit. b) și a art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate fiecărui inculpat, urmând ca aceștia să execute câte 15 ani și câte 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și degradarea militară.

S-a dispus și aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Inculpații au fost obligați la câte 25 milioane lei cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, inculpații și partea responsabilă civilmente au fost obligați, în solidar, să plătească următoarele sume, cu titlu de despăgubiri (în continuare se enumeră părțile civile, care urmează a fi despăgubite prin prezenta decizie – n.n.)(…)

S-a dispus ca toate aceste sume, reprezentând daune materiale și morale, să fie reactualizate, la data plății efective, în raport cu rata (coeficientul) inflației.

În baza art. 163 și a art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, prin instituirea sechestrului asupra acestora, până la concurența valorii stabilită prin sentință.

Au fost respinse cererile de despăgubiri formulate de părțile vătămate A.I.V., B.L.I., B.R.D., B.M., C.S., C.N., C.A., G.S., I.F., M.V., M.D., Ș.M.I. și S.N.S. și, totodată, s-a luat act că partea vătămată M.S. și-a retras cererea de despăgubiri.

S-a reținut, în esență, că în ședința Comitetului Politic Executiv al P.C.R. din 17 decembrie 1989 și în teleconferința din aceeași dată, N.C. a cerut ca demonstrațiile de la Timișoara să fie înăbușite cu orice preț, prin toate mijloacele, inclusiv prin folosirea armelor de foc.

În acest scop, i-a trimis la Timișoara, pe C.I., secretar al C.C. al P.C.R. cu probleme militare și de justiție și pe generalii S.V., prim locțiitor al ministrului apărării naționale; G.Ș., șeful Marelui Stat Major și C.M., comandant al Trupelor Chimice și al Garnizoanei București, cu sarcina expresă ca să lucreze împreună într-un comandament militar unic, condus de C.I., care să funcționeze la sediul Comitetului județean de partid.

Ajungând la Timișoara, generalii S.V. și C.M. s-au informat asupra situației, au preluat împreună cu ceilalți generali veniți de la București, comanda trupelor din Timișoara, le-au înarmat cu muniție de război și grenade lacrimogene și s-au implicat direct în operațiunea de oprimare a demonstranților, dând ordin să se deschidă focul asupra acestora, au controlat dacă și cum se execută ordinele primite, au verificat rezultatul acțiunilor represive, solicitând să li se comunice numărul morților și al răniților și au raportat, periodic, mersul operațiilor de înăbușire a revoluției.

Astfel, inculpatul S.V. a conlucrat tot timpul cu C.I., înlocuindu-l atunci când acesta lipsea, așa cum s-a întâmplat și în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, când s-a înregistrat cel mai mare număr de morți și răniți, asigurând permanența recepționării comunicărilor și soluționarea lor, iar la data de 20 decembrie 1989 a fost numit de N.C., comandant militar unic al Timișoarei.

A dat ordinul să se deschidă foc de armă împotriva demonstranților și a asistat la ordinele de reprimare date de C.I.

A asigurat legătura între Comandamentul Trupelor Ministerului Apărării Naționale și Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne, coordonând acțiunile acestora, efectuând în acest scop deplasări la comandamentele respective și la alte puncte unde se aflau forțe militare.

A informat pe C.I. despre faptul că au fost puse în mișcare și urmează să sosească la Timișoara, unități militare din alte localități din țară.

A ordonat urgentarea pregătirii și scoaterii în oraș a tancurilor, l-a ajutat pe C.I. să pună în executare ordinul de înarmare a gărzilor patriotice, au hotărât împreună constituirea a 8 dispozitive ale Ministerului de Interne, a întocmit hărți cu amplasamentul și cu obiectivele Trupelor Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne și a fost prezent când au fost aduse grenade lacrimogene la sediul Comitetului Județean Timiș.

A solicitat să fie informat, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, cu privire la numărul morților și al răniților, a informat pe inspectorul șef al Inspectoratului Județean Timiș al Ministerului de Interne, că în noaptea de 18 decembrie 1989, la catedrală, au fost împușcați copii și a dat dispoziție pentru ca sirenele întreprinderilor să nu mai poată fi folosite de demonstranți.

Cu privire la inculpatul C.M., ajutorul generalului G.Ș. în acțiunea de reprimare a demonstranților, s-a reținut că acesta a ținut permanent legătura cu Comandamentul militar local de la Comitetul județean de partid Timiș, s-a informat asupra situației din oraș, a fost de față când s-a dat ordinul de deschidere a focului, a inspectat dispozitivele militare, a participat la ședințele cu comandanții de unități, a ținut legătura cu ei, a luat măsuri ca să fie aduse de la aeroport și distribuite grenade cu gaze lacrimogene, a ordonat folosirea lor împotriva demonstranților, a ordonat, de asemenea, deschiderea focului la catedrală împotriva unor demonstranți pașnici, care purtau lumânări în mână, pe treptele catedralei, executând personal, foc de automat împotriva acestora, fiind rănită o femeie, a dat citire decretului privind instituirea stării de necesitate, făcând sublinieri și a adăugat amenințarea că se va recurge la măsuri extreme dacă într-o oră demonstranții nu se retrag.

În acțiunea de reprimare a demonstranților au fost ucise 72 persoane și 253 rănite.

Împotriva sentinței au declarat recurs, inculpații, partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale, precum și părțile civile C.S., R.M. și Ș.M.I.

Pentru inculpatul S.V. s-a susținut, în esență, că acesta nu a avut o participare directă la acțiunea de reprimare a demonstrațiilor de la Timișoara, că, oricum, măsurile respective s-au înscris în limitele impuse de obligativitatea executării ordinelor primite de la superiorul său, în respectarea unui sistem legitim în acea vreme.

Considerând că dosarul este incomplet, deoarece probele ce au fost administrate, nu pot conduce la stabilirea materialității faptelor în succesiunea lor reală, s-a solicitat restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la prima instanță, spre rejudecare, pentru ca aceasta să administreze probele necesare.

Pentru inculpatul C.M. s-a susținut că probele administrate în cauză nu confirmă că acesta a dat ordin să se tragă cu muniție de război asupra manifestanților sau că s-ar fi implicat în executarea vreunui asemenea ordin și nici că a îndeplinit în mod excesiv dispozițiile primite în perioada în care s-a aflat la Timișoara, cu grupul de generali și ofițeri condus de C.I., solicitându-se, în principal casarea sentinței și achitarea, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la prima instanță, în vederea rejudecării.

Partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale a susținut, în esență, că apare de neînțeles condamnarea inculpaților, deoarece aceștia nu au avut nici o contribuție la acțiunea de reprimare a demonstranților, iar persoanele care au avut rol în această acțiune, au fost condamnate definitiv într-o altă cauză.

Nici unul din cei doi inculpați nu a avut prerogativele comenzii, în sensul de a da ordine în nume propriu, unor subordonați ori eșaloane militare, în calitate de comandanți direcți ai acestora, oricum, este dubiu asupra implicării inculpaților.

S-a invocat și ordinul comandantului suprem de atunci, ca armata să intervină în evenimentele de la Timișoara și prevederile Constituției din 1965, subliniindu-se faptul că inculpații nu aveau obligația ori libertatea de a face aprecieri de valoare asupra ordinelor primite, ci să le execute.

S-a mai susținut că instanța nu a avut în vedere concluziile scrise ale Ministerului Apărării Naționale, de respingere a cererilor de despăgubiri în cauza de față, deoarece toate daunele cauzate au fost integral reparate prin Legea nr. 42/1990.

Partea civilă C.S. a susținut că sumele acordate prin sentință, pentru daune materiale și daune morale sunt insuficiente, neacoperind prejudiciul real suferit, solicitând a se majora cuantumul despăgubirilor, la o sumă pe care a lăsat-o la aprecierea instanței; partea civilă R.M. a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor, de la 50 milioane, la 700 milioane, iar Ș.M.I. a solicitat să i se acorde suma de 6.760.000 lei, despăgubiri pentru degradările produse la rulouri și la partea exterioară a apartamentului în care locuiește, ca urmare a focurilor de armă trase de militari.

Prin decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Completul de 9 judecători, au fost respinse recursurile declarate de inculpații S.V. și C.M., de părțile civile C.S., R.M. și Ș.M.I. și de partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale.

Inculpații au fost obligați să plătească statului, câte 1.900.000 lei cheltuieli judiciare, în recurs, din care câte 1.200.000 lei reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a fiecărui inculpat, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale a fost obligată să plătească statului, suma de 700.000 lei cheltuieli judiciare, în recurs.

Inculpații și partea responsabilă civilmente au fost obligați, în solidar, să plătească cu titlu de cheltuieli judiciare, în recurs:

– câte 900.000 lei, părților civile C.D.V., F.V., I.C., M.D.G., N.D., P.I., I.P., P.D., S.I., Ș.H.T., T.I.V., T.A. și T.I., precum și părților vătămate C.N.P., I.C. și S.Z. și

– câte 450.000 lei, părților civile A.C., A.E., B.I., B.T., C.D., C.I., F.M.D., G.F., G.A., G.D., I.F., J.M., K.R.G., L.D., L.S., L.Ș., L.G., Ș. (L.) L., B. (M.) A., M.I., I.M., M.D., O.T.G., O.E., P.L.M., P.L., W.E. și Z.L., precum și părților vătămate B.C., G. (P.) D., H.E. și V.D.

Cu privire la recursurile inculpaților și la recursul părții responsabile civilmente, se motivează, în esență, că, așa cum corect s-a reținut prin sentință, în urma actelor de reprimare la care au fost supuși demonstranții de la Timișoara, au fost ucise 72 persoane, iar altele 253 au fost rănite, din care unele foarte grav, rămânând infirme pentru toată viața.

Contrar celor susținute prin motivele formulate, cei doi inculpați s-au implicat în aducerea la îndeplinire a ordinului dat de N.C., pentru reprimarea demonstranților de la Timișoara, ei însuși recunoscând că au făcut parte din grupul de generali și ofițeri care s-au deplasat în acest scop la 17 decembrie 1989, sub conducerea fostului secretar al C.C. al P.C.R., C.I.

Că probele pe care se întemeiază sentința, sunt pertinente, iar din conținutul acestora rezultă că ambii inculpați au fost incluși în seara zilei de 17 decembrie 1989, imediat după ce au ajuns la Timișoara, în cele două comandamente care s-au constituit, C.M. făcând parte din comandamentul stabilit la Divizia 18 Mecanizată, cu cadre din Ministerul Apărării Naționale, iar S.V., din comandamentul de la Comitetul județean de partid Timiș, condus de C.I.

Referirile din sentință la declarațiile făcute de C.I. și la relatările numeroșilor martori audiați, care au fost implicați în evenimentele de la Timișoara, justifică pe deplin concluzia primei instanțe, că inculpații s-au informat asupra amplorii manifestațiilor, au participat la preluarea comenzii trupelor din garnizoană, la înarmarea lor cu muniție de război și grenade lacrimogene, la amplasarea acestora în punctele de întâlnire cu demonstranții, la instruirea lor cum să acționeze, au controlat cum sunt executate ordinele de reprimare, au luat măsuri de paralizare a rezistenței protestatarilor, s-au informat asupra rezultatului acțiunilor de represiune și au verificat numărul morților și răniților din spitale.

Majoritatea cazurilor de împușcare a protestatarilor s-au înregistrat în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, adică în perioada în care operațiunea de reprimare a fost condusă pe linie militară de inculpatul S.V. Acesta a făcut parte din comandamentul ce a condus acțiunea de reprimare a demonstranților de la Timișoara și a exercitat, cu vădit exces de zel, atribuțiile ce i-au revenit în cadrul acestui comandament, ceea ce a și determinat numirea sa de către N.C., în seara zilei de 20 decembrie 1989, în funcția de comandant militar unic al municipiului Timișoara.

În ceea ce privește pe inculpatul C.M., s-a reținut că acesta a făcut parte din structurile de conducere a acțiunii de reprimare a demonstranților de la Timișoara, precum și că a exercitat și el, cu exces de zel, prerogativele ce i-au revenit, implicându-se în mod vădit în acțiunea ce a avut ca urmare împușcarea mortală a 72 persoane și rănirea altor 253, din care unele foarte grav.

Referitor la ambii inculpați, se menționează că prima instanță a ajuns la concluzia îndreptățită că ei au acționat în afara cadrului legal, că ordinul de a se deschide foc cu muniție de război, împotriva unei mulțimi de oameni pașnici, neînarmați, nu trebuia pus în executare, deoarece nu era emis în baza unei legi și a prevederilor constituționale, ci avea un caracter vădit nelegal.

În legislația existentă atunci, se motivează în continuare, nici un act normativ nu permitea escaladarea forței de ripostă a unei formațiuni militare până a se trage cu muniție de război, asupra populației protestatare, iar această lipsă de reglementare nici nu lasă loc la o interpretare contrarie, cât timp nici în legislația românească anterioară și nici în legislațiile altor state, nu sunt prevăzute astfel de modalități brutale de ripostă față de manifestările pașnice ale celor nemulțumiți.

S-a concluzionat corect de către prima instanță, că inculpații și partea responsabilă civilmente nu se pot prevala de nici o dispoziție legală, susceptibilă de a justifica folosirea armelor de foc cu muniție de război împotriva populației din Timișoara.

În legătură cu participarea celor doi inculpați la punerea în executare a ordinului de folosire a armelor de foc, se menționează că răspunderea lor a fost corect stabilită, atât în raport cu gradul de înțelegere și de apreciere asupra oportunității executării ordinului, propriu unui militar obișnuit sau chiar unui comandant de nivel mediu, ci și în raport cu pregătirea lor superioară, cu experiență îndelungată, ce o aveau în structurile ierarhice și de comandă și mai ales, în funcțiile importante ce le dețineau, primul, de prim adjunct al ministrului apărării naționale și celălalt, de comandant de armă și de garnizoană.

Ca urmare, se motivează, de asemenea, ar fi trebuit ca inculpații să atragă atenția lui C.I., care nu avea nivelul lor specific de pregătire și specializare, asupra consecințelor ce puteau rezulta vădit din punerea în executare nelimitată și necondiționată, prin prisma dispozițiilor legale, a prevederilor ordinului de a se folosi muniția de război împotriva demonstranților.

Or, nu numai că nu au procedat astfel, ci au acționat cu zel excesiv pentru executarea întocmai a ordinului, ceea ce explică numărul mare de victime prin împușcare, în seara de 17 decembrie 1989, astfel că aprecierea primei instanțe, că reprimarea de la Timișoara a fost, de fapt, „un masacru”, este deplin justificată.

S-a mai reținut că inculpații au avut de la început reprezentarea că protestele de la Timișoara erau generalizate și știau, atunci când s-au implicat în executarea acțiunii de reprimare, că victimele ce se vor produce, sunt din rândul unei mari mase de oameni, nemulțumiți de regimul politic de la acea dată și au avut reprezentarea deplină a ilicității participării lor la realizarea acestei acțiuni și a consecințelor grave susceptibile a se produce.

Prin punerea în executare a ordinului dat de N.C., inculpații s-au implicat cu exces de zel, făcându-se părtași la împușcarea a unui mare număr de persoane, din care 72 au murit, încât, justificat, prima instanță a reținut că ei au acționat în calitate de coautori și faptele lor au fost încadrate în infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 alin. (1) lit. b) (asupra a două sau mai multe persoane), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a art. 13 C. pen., precum și în tentativă la această infracțiune, a concluzionat instanța de recurs.

În legătură cu latura civilă a cauzei, se motivează, în esență că, cuantumurile daunelor materiale și morale acordate părților civile, cărora li s-au admis cererile de despăgubiri, au fost determinate pe baza prejudiciilor concrete suferite de fiecare în parte, astfel cum acestea au fost stabilite prin probe și prin apreciere în raport cu gravitatea vătămărilor dovedite.

Se mai motivează că s-a stabilit corect și răspunderea solidară a inculpaților și părții responsabile civilmente pentru plata despăgubirilor acordate părților civile.

Cu privire la recursul părții civile C.S. se motivează că acesta este nefondat, deoarece nu s-a constituit parte civilă cu sume mai mari decât cele i s-au acordat; recursul părții civile R.M., de asemenea, este nefondat, căci nu a prezentat dovezi că a suferit, în afară de prejudiciul moral, și prejudiciul material, iar recursul lui Ș.M.I. este nefondat, pentru că nu poate să i se acorde despăgubiri pentru degradările la apartament, din moment ce inculpații nu au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea de distrugere și nici nu s-au prezentat dovezi pentru justificarea pretențiilor formulate.

Împotriva sentinței nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și deciziei nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Completul de 9 judecători, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, cu privire la soluționarea laturii penale, invocând cazurile prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 2, teza I, pct. 71 teza I și a II-a și partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., întrucât:

1) Expertiza psihiatrică a inculpatului S.V. nu a fost efectuată în condițiile prevăzute de art. 117 alin. (2) C. proc. pen., iar actele de constatare și expertizele medico-legale efectuate de serviciile medico-legale, nu au fost examinate și avizate de Comisia de control și avizare.

Expertiza psihiatrică privind pe inculpatul S.V. a fost efectuată numai pe baza informațiilor dintr-o singură zi, fără să fi fost internat într-o clinică de specialitate pe timpul necesar în acest scop, încălcându-se dispozițiile art. 117 alin. (2) C. pen.

Sub cel de al doilea aspect se arată că, atât constatările, cât și expertizele medico-legale cu privire la persoanele ucise sau rănite în perioada 17 – 22 decembrie 1989, la Timișoara, nu au fost avizate de Comisia de control și avizare, nesocotindu-se, astfel, prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 446/1966, în vigoare la data judecării cauzei.

2) Instanța de fond, în mod nelegal a respins ca nefondată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală, prin care sentințele pronunțate în cauzele privind infracțiunile săvârșite de generali nu pot fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, inculpații fiind privați de calea ordinară a apelului.

3) Inculpatului S.V. nu i-a fost respectat, de către instanța de recurs, dreptul de a fi asistat de un apărător ales.

Astfel, la termenul de 21 februarie 2000, s-a prezentat apărătorul ales al inculpatului S.V., depunând contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială, care atestă că a fost angajat la data de 20 februarie 2000, solicitând acordarea unui nou termen de judecată, pentru a avea posibilitatea studierii materialului probator al dosarului.

Totodată, a depus acte din care rezultă că inculpatul se afla în străinătate pentru consult medical, fiind netransportabil, solicitând și pentru acest motiv, amânarea judecării, indicând și adresa la care să fie făcută citarea.

Instanța considerând greșit că inculpatul a folosit abuziv dreptul de a fi apărat de un apărător ales, a respins cererea de amânare și a dispus ca apărarea să fie asigurată de apărătorul desemnat din oficiu, trecând la soluționarea recursurilor.

4) Faptelor reținute în sarcina inculpaților le lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată, în esență, următoarele:

Nu reprezintă acte de executare sau acte indispensabile executării, specifice activității de autor (coautor), acțiunile prin care, în virtutea îndeplinirii unui ordin militar – acela al reprimării manifestației de la Timișoara, inculpații S.V. și C.M. s-au informat asupra amplorii manifestației, au preluat comanda trupelor de garnizoană, le-au înarmat cu muniție de război și cu grenade lacrimogene, le-au amplasat în punctele de întâlnire cu manifestanții, le-au instruit cum să acționeze, le-au controlat cum execută ordinele, au luat măsuri de paralizare a rezistenței protestatarilor, au urmărit care este rezultatul represiunii, evaluând numărul morților și răniților și raportând periodic despre mersul operațiunii de reprimare a revoltei, reținute de instanțe, ca fiind realizate de cei doi inculpați.

Participarea inculpaților la evenimentele de la Timișoara, chiar în modul reținut de instanțe, nu le atribuie automat calitatea de coautori la infracțiunea de omor deosebit de grav, cât timp nu este dovedit că acțiunile lor reprezintă acte de executare nemijlocită la uciderea celor 72 persoane și rănirea celorlalte 253 persoane.

Nefiind probată executarea actului ce constituie elementul material al infracțiunii, nu se poate reține nici existența raportului de cauzalitate între activitatea inculpaților și rezultatul produs, moartea sau rănirea acelor persoane.

Activitatea inculpaților nu poate fi desprinsă de contextul istoric și politic al momentului și calitatea lor de militari în cadrul armatei române. Executarea necondiționată a ordinelor în armată este principiul de bază pe care se întemeiază instituția militară. Ca subordonați ai comandantului suprem N.C., inculpații aveau obligația de a îndeplini ordinele acestuia.

Nu a fost vorba de propria lor voință în realizarea acțiunilor prin care au contribuit la desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timișoara, astfel că nu se poate reține vinovăția celor doi inculpați, sub forma cerută de lege, în săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia și cu atât mai mult, răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup pentru infracțiunea săvârșită de unul din membrii acestora.

Pe de altă parte, analiza atentă și obiectivă a tuturor probelor administrate, evidențiază lipsa de temeinicie a soluției de condamnare a inculpaților.

În continuare, se face referire la faptul că la ora la care grupul de generali, între care se aflau și inculpații, a ajuns la Timișoara, cu avionul, deja cordoanele de miliție, armată și securitate erau instalate și sute de persoane erau arestate.

Inculpații au constatat distrugeri provocate în oraș și au văzut că anumite grupări au atacat cordoanele de militari, au dezarmat un lucrător de miliție și, folosindu-i arma, au împușcat 3 militari.

Până la sosirea lor, a fost atacat, devastat și incendiat sediul Comitetului Județean Timiș și incendiate autoturisme și tehnică militară sau blocate și agresați militari.

La ședința Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. și teleconferința care a urmat, N.C. a insistat pentru înarmarea trupelor și gărzilor patriotice, cu muniție de război și a ordonat folosirea acesteia împotriva demonstranților.

De asemenea și E.C. a insistat să se procedeze astfel.

Față de amenințările lui N.C., că miniștrii de interne și al apărării naționale, precum și șeful Consiliului Securității Statului ar trebui să-i pună în fața plutonului de execuție, pentru neexecutarea ordinelor sale, teama de a nu fi împușcați a fost resimțită de către generalii trimiși la Timișoara, inclusiv de către cei doi inculpați, precum și de conducătorii locali.

Ordinul dat de N.C., de a se face uz de armă împotriva demonstranților, a fost transmis direct, comandanților din Timișoara, de către miniștrii apărării naționale și cel de interne.

Același ordin, de a se trage în demonstranți, a fost transmis generalului G.Ș., șeful Comandamentului operațiuni militare de la Divizia 8 mecanizată Timișoara și de C.

Se susține că inculpatul S.V. nu a ordonat (nici nu avea dreptul legal), să se facă uz de armă împotriva demonstranților, dar nici nu putea să revoce un astfel de ordin.

Inculpatul S.V. a îndeplinit, de fapt, activități de secretariat, în timp ce C.I. se odihnea sau era plecat din sediu pentru scurte perioade de timp, în restul timpului fiind doar un observator, fără putere de decizie.

În noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, când au avut loc cele mai violente acțiuni și s-au soldat cu cele mai multe victime, la conducerea comandamentului de la sediul Comitetului de partid a fost C.I.

Se menționează că din probele dosarului nu rezultă că inculpatul S.V. a dat ordine în timpul deplasărilor făcute în exteriorul sediului comandamentului.

Singurul ordin dat la Timișoara, de către acest inculpat, a fost cel de retragere în cazărmi a trupelor Ministerului Apărării Naționale, din Piața Operei, în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, orele 3.00.

Deplasarea la Timișoara a trupelor unităților militare din alte localități, s-a efectuat pe baza unui ordin dat de ministrul apărării, anterior sosirii inculpatului S.V. la Timișoara.

Inculpatul nu a fost implicat nici în executarea ordinului dat de N.C., de înarmare și folosire a gărzilor patriotice.

Ordinul de neutilizare a sirenelor din întreprinderi, dat de inculpat, avea doar scopul de evitare a repetării confruntărilor de mare amploare între manifestanți și forțele de ordine, iar împrejurarea că S.V. a fost prezent la sediul comandamentului, când au fost aduse grenade lacrimogene din ordinul lui C.N., nu este de natură a-i atrage o vină.

Referitor la același inculpat, se mai arată că, aflând de numirea sa de comandant militar unic al garnizoanei Timișoara, de către N.C., acesta a întocmit un raport prin care refuza această funcție.

Cu privire la inculpatul C.M., se arată că măsurile luate de acesta, de a se folosi grenade lacrimogene, focuri de armă de avertisment și reținerea unor manifestanți, nu au fost de natură să afecteze integritatea corporală sau să cauzeze decesul unor persoane.

În condițiile de atunci, în care conducerea politică și militară a țării insista, sub amenințarea unor măsuri extreme, în folosirea armelor de foc împotriva demonstranților, militarii în termen, având o singură ședință de tragere, au executat foc și fără ordin, de frică.

Se mai arată că inculpatul C.M. a intervenit pentru eliberarea a doi manifestanți reținuți și că, în ședința cu comandanții de unități, respectiv în convorbirile telefonice cu aceștia, inculpatul le solicita să-și păstreze calmul și să nu facă uz de armă împotriva demonstranților.

În concluzie, se susține că în raport cu toate probele administrate în cauză, rezultă că activitățile desfășurate în Timișoara de către inculpații S.V. și C.M., nu au cauzat moartea celor 72 persoane și rănirea altor 253 și se cere admiterea recursului în anulare și rejudecarea cauzei, în limitele arătate în motivele formulate.

Recursul în anulare este fondat, în sensul și pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Cu privire la primul aspect al motivului de la pct. 1, critica este fondată.

Potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, în acest caz expertiza se efectuează în instituții sanitare de specialitate.

În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată, dispune internarea învinuitului sau inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție.

În cauză, expertiza psihiatrică privind pe inculpatul S.V., dispusă de organul de urmărire penală, nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, raportul medico-legal psihiatric s-a efectuat pe baza observațiilor dintr-o singură zi, fără ca inculpatul să fi fost internat pe timpul necesar în Spitalul „Gh. Marinescu”, așa cum s-a solicitat în ordonanța organului de urmărire penală.

La prima instanță, inculpatul S.V. a solicitat o nouă expertiză medico-legală psihiatrică care să fie efectuată în condițiile prevăzute de lege.

În ședința din 19 aprilie 1999, instanța a respins cererea formulată de inculpat, motivând că expertiza medico-legală, dispusă la urmărirea penală nu s-a efectuat în condițiile de internare într-o instituție sanitară de specialitate, deoarece inculpatul nu s-a prezentat la internare.

Totodată, instanța a considerat că nu se impune efectuarea noii expertize solicitate, întrucât inculpatului i-au fost efectuate toate examenele și analizele obligatorii, conform Decretului nr. 446/1966 și nu există îndoieli asupra stării psihice a acestuia.

Or, expertiza medico-legală psihiatrică în cauza respectivă fiind obligatorie, în condiții de internare, în cazul neexecutării de către inculpat a internării, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuia să aducă la îndeplinire măsura, conform textului de lege la care ne-am referit, prin organele de poliție.

Însă nu numai că nu s-a procedat astfel, dar nici nu se dovedește că inculpatul ar fi fost încunoștințat în acest sens, deși s-a prezentat pentru a fi examinat de medicul legist.

Pe de altă parte, este îndoielnică susținerea că au fost efectuate toate examenele și analizele necesare, cu ocazia prezenței într-o singură zi a inculpatului, la institutul medico-legal și, oricum, această examinare nu echivalează cu internarea într-o instituție sanitară de specialitate impusă de lege.

În ceea ce privește motivarea neefectuării unei noi expertize, pe considerentul că nu ar exista îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, de asemenea, nu poate fi acceptată, întrucât din dispozițiile art. 117 alin. (1) și (2) C. proc. pen., rezultă că în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, efectuarea expertizei psihiatrice în condiții de internare este obligatorie, fără a fi condiționată de existența îndoielii asupra stării psihice a inculpatului.

Așa fiind, raportul de expertiză efectuat cu privire la starea psihică a inculpatului S.V., fără internarea acestuia, ci doar pe baza examinării sale la institutul medico-legal, nu satisface cerințele textului de lege citat, împrejurare ce constituie, potrivit art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., motiv de casare în recursul în anulare.

Critica din aspectul secund al primului motiv de recurs în anulare, în sensul că hotărârile pronunțate în cauză sunt contrare legii, deoarece constatările și expertizele medico-legale privind victimele, au fost luate în considerare, deși nu au fost avizate de Comisia de control și avizare, nesocotindu-se prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 446/1966, este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (3) din sus-menționatul decret, în cadrul Institutului de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici” și al filialelor sale, funcționează comisii de control și avizare a actelor medico-legale, iar conform art. 9 din același decret, numai actele de constatare sau expertizele medico-legale, efectuate de serviciile medico-legale în cazurile de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și de moarte suspectă, sunt supuse spre avizare, comisiei amintite.

Deci, actele medico-legale efectuate chiar de către Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici” sau filialele sale nu trebuie supuse spre confirmare, comisiei.

În cauză, se constată că actele medico-legale privind victimele de la Timișoara, au fost întocmite de Institutul de Medicină Legală București „Prof. dr. Mina Minovici” – Laboratorul Exterior Timișoara, astfel că potrivit textului amintit nu trebuie supuse spre confirmare, comisiei de la acel laborator. Totodată, nici nu s-au constatat elemente care să determine îndoieli asupra exactității concluziilor actelor respective.

Motivul 2 de recurs în anulare, prin care se susține că nelegal a fost respinsă, ca nefondată, excepția de neconstituționalitate formulată de inculpați, este întemeiat.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că la prima instanță, în ședința din 14 iunie 1999, apărătorul inculpatului S.V. a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale, prin care sentințele pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție, în cauzele privind infracțiunile săvârșite de generali, pot fi atacate numai cu recurs la Completul de 9 judecători, susținând că inculpatul fiind privat de calea ordinară a apelului, de care poate beneficia orice cetățean, s-a creat o discriminare inadmisibilă.

Apărătorul inculpatului C.M. și reprezentantul părții responsabile civilmente Ministerul Apărării Naționale, au fost de acord cu excepția de neconstituționalitate ridicată.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată.

Excepția trebuie să se refere la o lege sau ordonanță, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei, neputând face obiectul excepției, prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție sau prevederile au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Dacă excepția este contrară acestor dispoziții, instanța o respinge ca inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională.

În cazul în care excepția ridicată nu este inadmisibilă, instanța de judecată, în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, sesizează Curtea Constituțională printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților și opinia instanței și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

În cauză, se constată că instanța de fond, prin încheierea din 14 iunie 1999, a luat act de excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpați, dar nu a examinat condițiile de admisibilitate ci, fără a avea competența legală, cu încălcarea art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a respins excepția, ca nefondată și, contrar dispozițiilor art. 302 alin. (2) C. proc. pen., nu a motivat soluția adoptată.

Așa fiind, se constată și existența cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., hotărârea fiind contrară legii.

De asemenea, este fondată și critica formulată în motivul 3 al recursului în anulare, în legătură cu asistența juridică a inculpatului S.V.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că la instanța de recurs, la termenele din 7 februarie 2000 și 21 februarie 2000, recurentul-inculpat S.V. nu a fost prezent și a trimis acte medicale din care rezultă că se afla la tratament medical, în străinătate.

Printr-o scrisoare, din 8 februarie 2000, transmisă prin fax, inculpatul a delegat pe G.R. să semneze, în numele său, contractul de asistență juridică cu apărătorii aleși, pentru a fi reprezentat de aceștia, întrucât starea sănătății îl pune în imposibilitate de a participa la judecarea cauzei.

La data de 20 februarie 2000, reprezentantul inculpatului a încheiat contractul nr. 359134, cu avocatul I.O., pentru asistență și reprezentarea inculpatului la judecarea recursului și, totodată, s-a întocmit împuternicirea (delegația) avocațială.

La termenul de judecată din 21 februarie 2000, apărătorul ales al inculpatului S.V. a solicitat amânarea judecării cauzei, pentru pregătirea apărării, iar instanța a respins cererea.

Se motivează că prin plecarea sa (inculpatului) în străinătate și poziția pe care a adoptat-o succesiv, în proces, inculpatul a demonstrat că folosește excesiv dreptul de a-și alege un avocat pentru a-i susține recursul, ceea ce constituie un abuz de drept.

Totodată, față de declarația apărătorului ales, că nu poate pune concluzii, deoarece nu a avut timpul necesar să se pregătească în acest scop, a dispus ca apărarea inculpatului să se facă de apărătorul desemnat din oficiu.

Concluzia Completului de 9 judecători, că inculpatul S.V. a folosit excesiv dreptul de a fi asistat de un apărător ales, ceea ce constituie un abuz de drept, este nejustificată.

Plecarea acestuia în străinătate a fost motivată de cauze medicale și necesitatea unui tratament, considerând că poate fi efectuat cu mai bune rezultate în străinătate.

Sub acest aspect, certificatul din 5 februarie 2000, precizează că inculpatul are o serioasă boală de inimă și a suferit un preinfarct cu un an în urmă, că se află sub supraveghere medicală permanentă, zilnică, era în imposibilitate de a călători cu avionul sau mașina pe distanțe lungi și nici nu putea fi transportat datorită stării sănătății sale, nu avea voie să facă eforturi și i se recomanda odihnă.

Pentru că era în imposibilitate de a se prezenta la instanță, inculpatul a manifestat preocuparea de a fi reprezentat de apărători aleși, mandatând prin scrisoarea din 8 februarie 2000, transmisă prin fax, pe G.R., „să semneze în numele său împuternicirile avocațiale necesare, pentru a fi reprezentat de apărătorii săi”.

Faptul că acea persoană a întocmit contractul de asistență juridică cu apărătorul ales I.O., după 12 zile, la 20 februarie 2000, cu o zi înainte de termenul de judecată, situație în care apărătorul, care nu l-a asistat pe inculpat în celelalte faze ale procesului, nu a avut posibilitatea să studieze numerosul material probator al celor 36 volume și a fost nevoit să solicite amânarea judecării cauzei, pentru pregătirea apărării, nu este imputabil inculpatului, care, așa cum s-a arătat, se afla în străinătate, în tratament medical și nu este de natură să justifice privarea acestuia de dreptul de a fi reprezentat de un apărător ales, garantat prin art. 6 C. proc. pen.

Potrivit aceluiași articol, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice (printr-un apărător desemnat din oficiu), dacă inculpatul nu are apărător ales.

Mai este de observat că, prezentându-se avocatul I.O., ca apărător ales al inculpatului S.V., în conformitate cu art. 171 alin. (6) C. proc. pen., delegația apărătorului desemnat din oficiu a încetat de drept.

Rezultă, deci, că apărătorului ales al inculpatului S.V. nu i s-a dat posibilitatea să-și exercite mandatul și nici să pună concluzii, deoarece nu a putut pregăti apărarea din cauze neimputabile inculpatului.

Respingând cererea justificată a apărătorului ales, de amânare a judecării cauzei pentru pregătirea apărării și dispunând ca apărarea să se facă de către apărătorul din oficiu, instanța de recurs a încălcat dispozițiile legale amintite, cu privire la garantarea dreptului de apărare printr-un apărător ales, astfel încât, și sub acest aspect, hotărârea, fiind contrară legii, este supusă casării în recursul în anulare, conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen.

De altfel, nici nu se poate considera că dreptul la apărare a fost asigurat în mod real prin apărătorul din oficiu, deoarece desemnarea acestuia de instanță s-a făcut în ziua când s-a soluționat cauza, fără ca acesta să poată studia cele 36 volume și a face o apărare calificată.

Analizând cauza și din oficiu, conform dispozițiilor art. 410 alin. (4) C. proc. pen., Curtea constată că instanța de recurs a încălcat și dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a examinat întreaga cauză sub toate aspectele, motiv pentru care nu a fost sesizată încălcarea de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 117 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Așa fiind, hotărârea instanței de recurs este contrară legii și, ca atare, supusă casării, conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., și din acest punct de vedere.

Față de motivele de casare constatate, se va admite recursul în anulare și, în conformitate cu art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 2 alin. (3) lit. c) C. proc. pen., se va trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanță, cu privire la ambii inculpați, în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice referitor la inculpatul S.V., cu respectarea dispozițiilor art. 117 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și pentru a se examina, în limite legale, excepția de neconstituționalitate invocată de ambii inculpați.

Soluția de casare a hotărârilor atacate, pentru motivele menționate și de trimitere a cauzei, pentru rejudecare, la prima instanță, fac inutilă examinarea motivului 4 de recurs în anulare, prin care, în esență, se susține că lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, întrucât numai după ce se vor îndeplini cerințele legale, arătate în cazurile care au determinat casarea hotărârilor, se va putea examina fondul cauzei, de instanța de rejudecare.

Totodată, avându-se în vedere că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a suspendat executarea hotărârilor atacate, în ceea ce privește latura penală a cauzei, până la soluționarea recursului în anulare, precum și soluția care se va pronunța asupra recursului în anulare, urmează a se dispune anularea formelor de punere în executare a hotărârilor cu privire la această latură. 

Pentru aceste motive, în numele legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite decide: 

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Completul format din 9 judecători, privind pe inculpații S.V. și C.M.

Trimite cauza, pentru rejudecare, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Anulează formele de punere în executare a hotărârilor, cu privire la latura penală.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

 Referitor la permisibilitatea opiniei separate în acest cadru procesual, se poate spune pe baza unor dispoziții legale, că aceasta nu este exceptată nici de norma de procedură penală și nici de cea care privește organizarea și funcționarea acestei instanțe .

Astfel, în conformitate cu art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., motivarea, judecarea și soluționarea recursului în anulare se fac potrivit dispozițiilor din cap. III secțiunea II, care se aplică în mod corespunzător și se completează cu dispozițiile din această secțiune.

Pe de altă parte, art. 8 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, emis în baza art. 67 din Legea nr. 56/1993, interzice opinia separată, numai în cazul deciziilor de soluționare a recursurilor declarate în interesul legii, care sunt caracterizate drept acte colective ale întregii Curți. Per a contrario, în cazul deciziei de soluționare a unui recurs în anulare, chiar în cadrul secțiilor unite, legea permite exprimarea și, totodată, nealăturarea la soluția majoritară.

Pentru aceste considerente, cât și pentru argumentele care vor fi mai jos exprimate, în opinia separată formulată, se apreciază că hotărârile ce au fost pronunțate de instanțele de fond și de recurs în această cauză, sunt legale și temeinice și singura soluție corectă a recursului în anulare dedus judecății era aceea de respingere, ca nefondat.

În cuprinsul motivării nu ne vom referi decât la acele critici formulate de parchet, pe care soluția majoritară le-a apreciat ca fondate și sub aspectul cărora hotărârile au fost supuse casării.

Atât recursul în anulare, cât și hotărârea prin care s-a soluționat acest recurs, consideră că raportul de expertiză efectuat cu privire la starea psihică a inculpatului S.V., fără internare, ci doar pe baza examinării sale la Institutul medico-legal, nu satisfac cerințele art. 117 alin. (2) C. proc. pen., împrejurare ce constituie, potrivit art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., motiv de casare în recursul în anulare.

Dar existența cazului de casare amintit, nu presupune o desființare automată a unei hotărâri definitive, chiar și atunci când se invocă încălcarea art. 117 alin. (2) C. proc. pen.

Afirmația are în vedere împrejurarea că nerespectarea acestei prevederi legale nu este sancționată de legiuitor cu o nulitate absolută potrivit prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., așa încât constatarea ei să conducă, fără discuție, la casare, cum, de altfel, s-a procedat în cauză.

Dacă se impută organului de urmărire penală, cât și instanțelor, că nu s-au conformat prevederilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., trebuia să se analizeze pe de o parte, natura nulității care afecta această încălcare, iar pe de altă parte, conduita persoanei căreia i s-a produs vătămarea, în raport cu prevederile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

Fără a intra în considerente de ordin teoretic, trebuie totuși subliniat că nulitățile relative, în procesul penal, funcționează în condiții și limite stricte, stabilite în conținutul art. 197 C. proc. pen.

Astfel, în cauză, nu datorită unei omisiuni a organului de urmărire penală, expertiza medico-legală psihiatrică nu s-a făcut prin internarea inculpatului S.V., ci pe baza examinării sale în comisie, atâta timp, cât acesta nu a dat curs solicitării de a se prezenta la internare, în scopul de mai sus.

De subliniat că, la 19 noiembrie 1997, cu ocazia audierii sale în faza urmăririi penale, inculpatul a declarat că nu suferă de boli psihice, atitudine adoptată și ulterior, refuzând internarea pentru efectuarea expertizei medico-legale.

Dar indiferent de conduita organului de urmărire penală sau a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul avea dreptul și în același timp obligația să se conformeze art. 197 alin. (4) C. proc. pen. și să invoce încălcarea dispozițiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., chiar în cursul efectuării actului.

Or, din raportul medico-legal AI 17397 din 24 decembrie 1997, rezultă că la 11 decembrie 1997, dată la care a avut loc examinarea inculpatului, de comisia medico-legală, inculpatul s-a prezentat „în ținuta corectă, fiind cooperant și cu o atitudine politicoasă”.

În contextul dispozițiilor art. 197 alin. (4) C. proc. pen., acesta era momentul când inculpatul avea dreptul să invoce vătămarea drepturilor sale prin nerespectarea dispozițiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen. și să solicite refacerea expertizei medico-legale după spitalizarea sa, în sensul legii.

Deși prezent, la data examinării, inculpatul nu a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., după cum nu a invocat această încălcare nici ulterior, la 30 decembrie 1997, când s-a prezentat materialul de urmărire penală și nici la 11 mai 1998, cu ocazia audierii sale de instanța de fond.

Este adevărat că la 19 aprilie 1999, anterior judecării fondului, care a avut loc la 14 iunie 1999, prin apărător, inculpatul S.V. a solicitat internarea, în vederea refacerii expertizei medico-legale psihiatrice.

Desigur, instanța a respins corect această cerere, prin care se urmărea de fapt tergiversarea soluționării cauzei și a pronunțării unei eventuale hotărâri de condamnare, pentru mai multe considerente.

Mai întâi, pentru că inculpatul nu-și putea invoca propria culpă în încălcarea dispozițiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru că nulitatea relativă ce sancționează încălcarea acestei prevederi, nu era invocată în condițiile și termenele prevăzute expres de dispozițiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen.

În ceea ce privește susținerea din motivele recursului în anulare, preluată de hotărâre, că organul de urmărire penală trebuie să aducă la îndeplinire măsura, conform textului de lege, prin organele de poliție, se impun următoarele observații:

Organele de poliție nu pot acționa decât în cadrul atribuțiilor stabilite prin lege, deoarece, în caz contrar, orice intervenție în forță atrage o încălcare flagrantă a drepturilor și libertăților cetățenești.

Mai mult, legea nu prevede în asemenea situație o procedură de urmat, iar reținerea și arestarea preventivă, ca, de altfel, oricare din măsurile preventive se iau numai în cazurile și condițiile expres, limitativ și imperativ prevăzute de lege.

Acestea sunt considerentele pentru care critica se impunea a fi respinsă.

De asemenea, tot respins se impunea a fi și motivul ce a vizat greșita respingere a excepției de neconstituționalitate, de către instanța de fond.

Referitor la această excepție s-a susținut prin recursul în anulare și considerentele hotărârii pronunțate, că instanța de fond a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, atâta timp, cât a respins ca nefondată, excepția și nu a sesizat Curtea Constituțională, cu judecarea ei, cu atât mai mult, cu cât nu s-a conformat art. 302 alin. (2) C. proc. pen. și nu a motivat soluția adoptată.

Împrejurarea că instanța de fond, conformându-se art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a respins excepția de neconstituționalitate, ca nefondată, și nu ca inadmisibilă, nu este de natură a atrage casarea unei hotărâri definitive, deoarece, procedând în acest mod, s-ar institui un formalism excesiv – dăunător actului de justiție, aceasta, cu atât mai mult, cu cât în cauză nu se poate imputa o încălcare a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Motivația afirmației are în vedere, printre altele, textul art. 128 din Constituție (în vigoare la data soluționării în fond a cauzei) și potrivit căruia, legiuitorul este acela care stabilește atât căile de atac, cât și modalitatea folosirii lor.

Aceasta înseamnă că existența unor proceduri determină și instituirea unor reglementări corespunzătoare, care să limiteze într-un fel sau altul, exercitarea căilor de atac.

Dar aceste aspecte nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii, fiind, deci, de competența instanțelor judecătorești.

Împrejurarea că prima instanță a respins excepția, ca nefondată, și nu ca inadmisibilă, cât și lipsa motivării soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate, nu erau de natură a conduce la casarea unei hotărâri definitive.

În ceea ce privește primul aspect, în cauză s-a pronunțat oricum o soluție de respingere a cererii formulate, fiind aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, când excepția este inadmisibilă, se respinge și nu se mai sesizează Curtea Constituțională.

Referitor la lipsa motivării, potrivit aceluiași text sus-arătat, este adevărat că se pronunță o încheiere motivată, când excepția se respinge ca inadmisibilă.

Dar lipsa motivării în speță se poate suplini prin decizia care soluționează recursul în anulare, nefiind necesară o casare cu trimitere a unei hotărâri definitive, nici pentru omisiunea sesizării Curții Constituționale (în problema discutată), nici pentru pronunțarea unei soluții de respingere a excepției de neconstituționalitate, după cum nici pentru motivarea unei încheieri prin care s-ar dispune una din aceste măsuri.

Chiar acceptând considerentele recursului în anulare sau ale opiniei majoritare – în această problemă – practica Curții Constituționale a fost constantă în soluționarea ei prin respingere.

În esență s-au motivat aceste soluții, prin aceea că instituirea unor reguli speciale chiar la căile de atac nu constituie o discriminare, care ar însemna o încălcare a principiului constituțional, atâta timp, cât situațiile care diferențiază anumite persoane, sunt apreciate, ca atare, prin prisma propriilor interese subiective.

Așadar, în acest context inculpatul nu se poate plânge că i s-a creat o vătămare prin nesesizarea Curții Constituționale, cu judecarea excepției de neconstituționalitate invocată.

În cadrul unei hotărâri judecătorești definitive, a proceda astfel, înseamnă a institui un formalism excesiv în realizarea actului de justiție care poate avea numeroase consecințe negative, printre care instabilitatea actului de justiție sau căderea în derizoriu a unor hotărâri judecătorești definitive.

Ca și în primul caz, critica formulată în recursul în anulare trebuie examinată în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., dar hotărârea nefiind contrară legii, nu poate fi supusă casării în conformitate cu acest text invocat.

Nefondată este și critica formulată în recursul în anulare, privind încălcarea normelor referitoare la asistenta juridică a inculpatului, în recurs.

De subliniat că, potrivit art. 721 C. proc. civ., dispozițiile acestui cod se aplică și în alte materii, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice.

În această situație își găsesc aplicarea în procesul penal, și normele cuprinse în art. 723 C. proc. civ. (care nu au corespondent în procedură penală) și potrivit cărora drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Prin prisma acestui principiu, consfințit, de altfel, și de art. 57 din Constituție, dispoziție potrivit căreia cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, se poate constata că atitudinea adoptată de inculpatul S.V. în exercitarea dreptului la apărare, a fost abuzivă, situație în care, în mod corect, instanța de recurs nu i-a mai acordat un al treilea termen pentru apărare, procedând la judecarea recursului sau în prezența apărătorului desemnat din oficiu.

Este de observat că soluția primei instanțe a fost pronunțată la data de 15 iulie 1999 (sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999), fiind recurată de inculpat, prin apărător ales, la 19 iulie 1999.

Recursul inculpatului, împreună cu dosarul cauzei, au fost primite la Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, la 27 decembrie 1999, fiindu-i fixat un prim termen la 7 februarie 2000. Și la această dată, cauza a fost amânată la 21 februarie 2000, luându-se măsura asigurării apărării celor doi inculpați.

În toată această perioadă, de 7 luni, inculpatul nu a depus diligențe pentru a-și pregăti apărarea și nici pentru a-și angaja un apărător.

Mai mult, în octombrie 1999, inculpatul a plecat din țară, o lungă perioadă de timp și nu s-a conformat obligației de a-și anunța adresa, iar la termenul din 21 februarie 2000, a solicitat a fi citat la o adresă în Viena, deși se afla în Israel.

Din aceste împrejurări, mai sus detaliate, este evident că inculpatul a dispus de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, cunoscând natura procesului, calitatea pe care o avea și dreptul de a-și pregăti apărarea într-un termen rezonabil, pentru ca procesul să nu fie tergiversat și astfel să fie prejudiciate celelalte părți.

De altfel, potrivit art. 171 alin. (4) C. proc. pen. (în vigoare la data soluționării cauzei), când asistența juridică este obligatorie, dacă inculpatul nu și-a ales un apărător, instanța trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Conformându-se acestui text, la 7 februarie 2000 s-a luat măsura desemnării de apărători din oficiu, ambilor inculpați, iar la termenul din 21 februarie 2000 s-a prezentat apărător din oficiu pentru inculpatul S.V., în persoana avocatului L.B. – la acea dată, prodecan al Baroului București.

Mai mult, art. 171 alin. (7) C. proc. pen., condiționează amânarea cauzei, numai de împrejurarea dacă apărătorul care lipsește, nu poate fi înlocuit.

Considerentele de fapt și de drept expuse, demonstrează, fără echivoc, că instanța de recurs nu a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, soluționând recursul în condițiile cunoscute, cum, de altfel, nu a încălcat nici prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) și b) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Respectând principiul înscris în art. 6 C. proc. pen., instanța de recurs a asigurat inculpatului, deplina exercitare a dreptului la apărare, dar numai în condițiile și cu respectarea legii.

Susținerea, din considerentele opiniei majoritare, potrivit căreia mandatul apărătorului din oficiu a încetat la prezentarea apărătorului ales, nu este fundamentată în fapt, atâta timp, cât apărătorul ales a refuzat a pune concluzii, pe motiv că nu a avut timpul necesar pregătirii apărării; în mod justificat, cu respectarea dispozițiilor art. 171 C. proc. pen., instanța de recurs a dispus ca apărarea inculpatului S.V. să fie asigurată de către apărătorul din oficiu, desemnat la un termen anterior.

Ca atare, hotărârea definitivă atacată nu putea fi supusă casării, nici sub acest aspect, pentru totalitatea argumentelor expuse.

Opinia majoritară reproșează, în mod greșit, instanței de recurs și încălcarea dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., pentru că nu a examinat întreaga cauză sub toate aspectele și nu a sesizat încălcările prevederilor art. 117 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată în recurs fiind caracterizată contrară legii.

Efectul devolutiv al recursului, principiu reglementat prin dispozițiile art. 3856 C. proc. pen., funcționează în cadrul unor limite, arătate în alin. (2) al aceluiași text.

Astfel, instanța de recurs examinează cauza numai în limita motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

În același sens, alin. (3) al art. 3859 C. proc. pen., distinge, imperativ si limitativ, cazurile de casare care se iau întotdeauna în examinare, din oficiu sau numai când au influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Printre aceste cazuri, în nici una din situațiile reglementate expres, nu se regăsește cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., așa încât în această situație nu i se poate imputa instanței de recurs, încălcarea art. 3856 C. proc. pen.

De altfel, nu i se poate imputa instanței de recurs, nici nesesizarea încălcării art. 23 din Legea nr. 47/1992, atâta timp, cât, în această privință, nu există un caz expres de casare, iar hotărârea primei instanțe nu era contrară legii și a făcut și o corectă aplicare a dispozițiilor legale.

În fine, opinia majoritară prin care se admit recursurile ambilor inculpați, este greșită și pentru motivele ce urmează:

Deși prin considerentele deciziei se discută doar cazuri de casare ce privesc soluția de condamnare a inculpatului S.V., hotărârile sunt supuse casării în totalitate, prin admiterea și a recursului declarat de inculpatul C.M.

Această soluție surprinde, deoarece prin opinia majoritară nu se impută instanțelor nici o greșeală în ceea ce privește pe acest inculpat.

Mai mult, deși în cuprinsul considerentelor, opinia majoritară nu discută nimic referitor la inculpatul C.M., în final se precizează că „soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, face inutilă examinarea ultimului motiv din recursul în anulare”.

În acest context nu se știe și nu se precizează care este motivul casării și al rejudecării cauzei pentru inculpatul C.M., cu atât mai mult, cu cât instanței de trimitere nu i s-au făcut recomandările necesare rejudecării, cu privire la cei doi inculpați, nefiind stabilite limitele rejudecării după casare.

Procedeul urmat denotă o greșită casare a unor hotărâri definitive, care au făcut o aplicare corectă a legii, fiind pronunțată, în schimb, o hotărâre ce încalcă vădit legea, sub aspectele discutate.

Pronunțarea unei soluții de casare cu trimitere, în contextul de fapt și de drept analizat, ignoră o împrejurare esențială, respectiv desfășurarea procesului timp de 14 ani (termenul pentru prescrierea răspunderii penale fiind de 15 ani).

Pe de altă parte, modalitatea în care opinia majoritară abordează criticile de un formalism excesiv susținute prin recursul în anulare, va prelungi nejustificat un proces penal încă mulți ani (având în vedere rejudecarea și căile de atac), fiind, astfel, încălcate flagrant normele înscrise în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, la care România a aderat. Ar. 6 din menționata convenție stabilește imperativ dreptul la judecată – în mod echitabil, dar și în timp rezonabil.

Nerespectarea acestor norme prejudiciază peste 400 de părți civile care reprezintă persoane ucise sau sunt persoane mutilate în urma evenimentelor desfășurate în decembrie 1989 la Timișoara.

Acestea sunt considerentele pentru care, în opinia noastră, recursul în anulare se impunea a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 4141 C. proc. pen., combinat cu art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

După un secol de la geneză, încă instituția actelor de comandament cu caracter militar este una care pune semne de întrebare din punct de vedere al delimitării sferei, al legalității și constituționalității, dar și al oportunități exceptării pe la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. De aceea, lucrarea de față încercă să rezolve și problema controlului judiciar, explicând necesitatea exceptării de la control, în instanța de contencios administrativ.

De asemenea, am încercat și o analiză detaliată a ceea ce înseamnă sistem de comandă și control pentru știința militară, dar și organizarea administrației militare, cu implicații intrinseci și extrinseci ale controlului administrativ și neadministrativ, cu particularitățile situațiilor de pace, de criză sau de război.

„Jur credință patriei mele România, jur să îmi apăr țara, chiar cu prețul vieții, jur să respect legile țării și regulamentele militare. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”. Acesta este angajamentul pe care orice militar îl face, în cunoștință de cauză, pentru a servii sub arme patria. Depunerea jurământului militar reprezintă pasul pe care militarii îl fac pentru a se supune necondiționat ordinelor militare.

Ofițerilor le revine misiunea de a planifica, organiza, coordona și controla activitățile cu specific militar, fie ele de instrucție, misiuni de stabilitate și sprijin, sau operațiuni specifice luptei armate. Ei sunt decidenții organizației militare care răspund de oanenii pe care îi au în subordine, de ordinele pe care le dau și modul lor de îndeplinire.

Răspunderea poate să fie foarte mare, mai ales pentru acele situații în care în fața lor se află un adversar înarmat, căruia nu i se cunosc cu exactitate intențiile, datorită faptului că ei sunt obigați să acumuleze într-un timp foarte scurt o cantitate mare de informații, să gândească și să găsească spontan soluții la momente în care cumpătul și antrenamentul corespunzător își spun cuvântul. De acestea depind viața celor aflați în subordine sau a acelor persoane pentru care forțele sunt implicate în misiune, cu alte cuvinte, îndeplinirea misiunii.

Specificul serviciului militar este cunoscut ca fiind unul în care domnește ordinea și disciplina Aceste atribute devin norme de conduită militară în momentul în care vorbim de autoritatea comandanților, autoritate care de cele mai multe ori trebuie să confere acestora o putere discrețională.

Punându-se accentul pe ordine și disciplină, valori specifice sistemului militar, ele au rolul de a venii în sprijinul îndeplinirii cu strictețe a ordinelor militare, asigurării prestigiului și onoarei personale și ale armatei, cultivării sentimentului datoriei prin internalizarea normelor.

Pledând pentru necesitatea exceptării actelor de comandament cu caracter militar de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, admitem că militarilor le sunt restricționate anumite drepturi sau libertăți, chiar și fundamentale, pe care Constituția României le lasă în baza legii speciale spre a fi delimitate. Astfel, Legea privind statutul cadrelor militare reglementează aceste restricții.

Pentru că printre aceste restricții nu se regăsește și restricționarea dreptului de apărare în justiție, reglementat de Constituție, de a-și apăra drepturile și libertățile legitime, propunem de lege ferenda a se revedea acest statut, deoarece, așa cum am arătat în lucrare, unii autori consideră ca fiind neconstituțioal art.126 alin.(6), Teza I, care prevede finele de neprimire în discuție.

De aceea nu face obiectul de studiu în dreptul administrativ chestiunea reparațiilor civile ce se pot pretinde dacă printr-un astfel de act sunt încălcate drepturile și libertățile unui cetățean, care ar fi îndreptățit să își poată repara prejudiciul creat sau să fie repus în drepturi, pentru că el nu poate să acționeze în contencios administrativ autoritatea militară emitentă a actului vătămător. De altfel, nu am putut cunoaște astfel de cazuri și este puțin probabil să existe multe sau relevante câtă vreme nici literatura consultată nu le-a putut releva, ceea ce din punctul nostru de vedere exprimă reticența populației în aceste tipuri de raporturi cu Armata. În general, populația are încredere în această instituție și o recunoaște ca fiind una care funcționează după reguli specifice, apreciindu-i-se sacrificiile.

După cum am demonstrat, atât în partea teoretică a lucrării, cât mai ales în partea aplicativă, cadrele militare beneficiază de condițiile unui proces echitabil în fața înstanțelor de drept comun, iar pentru încălcarea legilor și pentru ordinele nelegale ei pot fi judecați și condamnați potrivit legii, așa cum reiese și din speța prezentată, în care cei doi generalii au răspuns în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru că s-a dovedit că ordinele care au condus la evenimentele de la Timișoara din 17-18 decembrie nu au fost în conformitate cu reglementările în vigoare, la aceea dată. În această speță nu se arată că inculpați ar fi invocat în favoarea lor aplicarea legii celei mai favorabile, nici măcar în perioada dinaintea revizuirii Constituției, atunci când era în vigoare și se aplica ordinul ministrului apărării naționale nr. M.126/1990. De aici rezultă că pentru încălcarea legilor țării, chiar și în cazul actelor de comandament cu caracter militar, legea penală, civilă, sau comercială, după caz, se aplică întocmai, cadrele militare nefiind privilegiate în acest sens.

Este la fel de cunoscut faptul că această instituție este una conservatoare cu reguli stricte în ceea ce privește protecția informațională. Acesta se poate constitui într-un alt argument pentru a demonstra necesitatea reglementării legale cu privire la actele de comandament cu caracter militar.

Într-o altă ordine de idei, controlul în instanța de contencios administrativ asupra actelor administrativ-jurisdicționale, prevăzut la art. 6, alin. (2): “actele administrativ-jurisdicționale pot fi atacate, direct la instanța de contencios administrativ competentă…”, marchează o adevărată “revoluție” a reglementării, o schimbare de optică, de filosofie în ceea ce privește locul și rolul jurisdicției administrative, implicit a actelor prin care aceasta se realizează, actele administrativ-jurisdicționale.

De altfel, în cadrul organizației militare sunt organizate și funcționează consiliile de onoare și cele de judecată, ca organe administrativ-jurisdicționale. Acestea sunt singurele organe care sunt abilitate să judece în cadrul unui litigiu bazat pe încălcarea prevederilor legale sau cele ale regulamentelor militare cu privire la îndeplinirea serviciului militar.

Menționăm că actele celor două consilii prevăd calea de atac la instanțele de judecată conform legilor în vigoare, însă ele nu produc efecte juridice, astfel că hotărârile/deciziile consiliilor au caracter consultativ, așa cum, reiese și din practică. Comandantul unității militare în subordinea căruia se află militarul în cauză are obligația de a dispune sancțiunea disciplinară gravă care a făcut obiectul judecății în fața acestor consilii. Trecerea în rezervă sau în retragere, se face prin ordin al ministrului apărării, care are competența de a decide asupra propunerii. Aceste acte nu sunt acte de comandament cu caracter militar și pot fi atacate în instanțele competente de contencios administrativ.

În sprijinul obiectului lucrării noastre și a obiectivelor propuse de a rezolva problema controlului actelor de comandament vedem necesar de legiferat aplicarea principiului de drept procesual potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, adică indiferent de natura actului juridic și a litigiului, instanței de judecată sesizată să îi revină obligația de a se pronunța cu privire la excepția de nelegalitate ridicată în cadrul procesului pe rol. Luând în considerare faptul că un act de comandament cu caracter militar ar putea fi ilegal și că el ar putea înfluiența apărarea în fața instanței de drept comun a inculpatului, trebuie să se găsească o soluție prin care acest act să nu vateme drepturi și interese legitime. Întrucât aceste acte sunt exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, ele nu pot face obiectul unei acțiuni indirecte, aceea a excepției de nelegalitate în contenciosul administrativ. Pentru legalitatea acestora, practic, nu se poate pronunța nici o instanță judecătorească. Încălcăndu-se astfel principiul separației și echilibrului puterilor în stat, se lăsă posibilitatea autorității militare să acționeze după alte principii decât cele ale statului de drept, deși așa cum am arătat, administrația militară promovează acționarea și conduita în spiritul și litera legii interne sau internaționale.

Ordinul comandantului trebuie să fie în corelație cu sistemul legislativ, regulamentele militare, cu prevederile altor acte normative de nivel superior sau de același nivel, emise pe baza unui act de nivel superior, fără a depăși limitele competenței instituite prin acel act sau să contravină acestuia, să nu încalce regulile de angajare militară stipulate în normele dreptului internațional aplicabile conflictelor militare, să nu afecteze relația de echilibru între necesitatea militară și dreptul umanitar.

Lucrarea de față aduce în atenție o abordare inedită a problemei actelor de comandament cu caracter militar, precum și a controlul judiciar al acestei categorii de acte. Nu ne propunem o critică a reglementărilor dreptului pozitiv în materie, ci dorim a evidenția că există lacune atât în materie reglementară, cum și în domeniul militar. Raportul dintre cele două domenii este foarte puțin pus în discuție, ceea ce crează dificultăți pentru instituția militară în rezolvarea problemelor de ordin judiciar și cu atăt mai mult pentru instanțe în rezolvarea litigiilor de natura celor prezentate în această lucrare.

Concluzionând, rămân totuși instituții de bază pentru controlul actelor de comandament cu caracter militar cum sunt instituția recursurilor administrative, în deosebi cele grațioase, și instituția jurisdicțiilor speciale administrative, concretizate prin Consiliul de onoare și Consiliul de judecată. Ele sunt dezvoltate foarte mult în administrația militară, și poate de aceea necesitatea apărării drepturilor și intereselor legitime în instanță nu este una stringentă.

ANEXE

ANEXA 1

PLANUL/ORDINUL DE OPERAȚIE

(clasificarea documentului)

(se trece în partea de sus și jos a fiecărei pagini)

(Schimbări față de ordinele în vigoare, dacă sunt )

(Tipul și numărul ordinului )

Exemplu: ” PLANUL/ORDINUL DE OPERAȚII nr. 7”

Referințe.Cuprind hărți, scheme și documente relevante (ordinul eșalonului superior, ordine proprii anterioare).

Fusul orar (ex. “ZULU” = ora locală) folosit pe parcursul ordinului.

Repartiția forțelor și mijloacelor (compunerea/organizarea forțelor pentru misiune). Aceste informații pot fi incluse și în paragraful 3 “EXECUȚIA” sau într-o anexă sub formă de text/grafic. În acest capitol, dacă este necesar, se pot detalia organizarea forțelor, inclusiv a unităților luate în subordine, relațiile de comandă, denumirea și statutul comenzii și dacă se consideră necesar, numele și gradul comandanților.

1. Situația.O scurtă prezentare a situației generale, care să asigure înțelegerea situației curente de către comandanții subordonați, în următoarea succesiune:

a) forțele inamicului (scopul; forma operației; compunerea; tăria estimată; denumirea marilor unități și unităților; dispunerea; localizarea curentă; dispozitivul probabil de acțiune; operații probabile, etapizare, termene, comanda); se pot face referiri, eventual, la alte documente care să întregească imaginea asupra informațiilor suplimentare despre inamic;

b) forțele proprii; informații despre forțele proprii, altele decât cele ce fac obiectul ordinului de operații, forțe ce ar putea infuența direct acțiunile comandanților subordonați; respectivele forțe sunt cele care nu fac parte din compunerea organică sau din cele ce se iau în subordine în vederea operației prevăzute, dar a căror prezență, la un flanc sau în alte zone adiacente, prezintă interes; se includ în acest capitol acele forțe care trebuie cunoscute de subordonați, pentru a-și putea îndeplini misiunile/sarcinile; concepția eșalonului superior (scopul operației, direcții de efort; etapizarea operației; comanda; operații pe care le execută în zona /fâșia de responsabilitate a marii unități /unității; situația vecinilor și operațiile acestora (cele care interesează);

c) subordonări și resubordonări (repartiția forțelor); sunt incluse unitățile luate în subordine, sau resubordonate /detașate de la structura de bază, cu specificarea termenului de intrare în vigoare; aceste date pot fi cuprinse și într-o anexă separată;se pot utiliza în același timp ambele metode.

d) evaluarea făcută de comandant este un subparagraf opțional.

2. Misiunea – primită de la eșalonul superior/dedusă:

scopul;

forma operației ;

termenele de realizare.

3. Execuția. Conține elementele necesare îndeplinirii cerințelor operației în sine și cuprinde un sumar al cursului general al acțiunii ce se intenționează a se desfășura, sau concepția operațiilor. În subparagrafele adiacente se menționează, pentru fiecare element din structură participant la operație, repartiția misiunilor specifice care duc nemijlocit la îndeplinirea concepției operației, sau care sprijină acțiunile principale. De asemenea, se dau detalii de coordonare sau organizare ce nu au fost date la subparagraful “Repartiția forțelor”. Instrucțiunile destinate pentru două sau mai multe elemente din organică pot fi prezentate mai concret, în subparagraful final al acestei secțiuni intitulat “Instrucțiuni de coordonare”.

Intenția . Se prezintă cu exactitate intenția comandantului.

a) concepția operației; descrie, pe scurt, modul cum vede comandantul execuția operației, de la începutul până la finalizarea acesteia; trebuie să fie realizată detalierea, cu un eșalon mai jos, de asemenea manieră încât să-i ajute pe subordonați în a se concentra asupra a ceea ce trebuie făcut pentru obținerea succesului, astfel ca îndeplinirea misiunii să fie posibilă în timpul disponibil și în absența unor informații și instrucțiuni suplimentare; acest subparagraf trebuie să evidențieze cu claritate fazele /etapizarea operației și termenele, direcția de acțiune și schemele de manevră pentru principalele elemente subordonate care sunt destinate să rezolve ceea ce comandantul și-a propus să realizeze, planurile generale de utilizare a armamentului și organizarea sprijinului de foc și, în cazul operațiilor de desant maritim, planul de acțiune pentru forța de debarcare și zona/fâșia/raionul) de acțiune, alte priorități și precizări (instrucțiuni de apărare nucleară, biologică și chimică; priorități specifice; stabilirea măsurilor de mascare);

b) misiuni/sarcini pentru unitățile luptătoare; în subparagrafele adiacente se stabilesc misiuni specifice pentru fiecare element al comenzii însărcinat cu executarea acțiunilor tactice și se stabilesc detalii de coordonare și organizare pentru luptă a forțelor, dacă acest lucru nu s-a făcut în subparagraful “Repartiția forțelor” sau într-o anexă;

c) misiuni/sarcini pentru unitățile de sprijin de luptă; acest subparagraf se întocmește numai în măsura în care este necesar și se utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care unitățile de sprijin trebuie să le îndeplinească și care nu sunt menționate în altă parte; unitățile de sprijin de luptă se enumeră în ordinea în care apar în organică (ordinea de bătaie);

d) instrucțiuni de coordonare; aici se trec instrucțiunile aplicabile la două sau mai multe elemente ale grupării;de regulă, include linii de despărțire, obiective, aliniamentul de plecare, timpul și direcția atacului și alte elemente specifice necesare pentru coordonarea acțiunilor unităților participante la misiune; alte informații ce pot fi incluse sunt instrucțiunile pentru transmiterea rapoartelor, momentul probabil al execuției și când intră în vigoare ordinul.

4. Sprijinul logistic. Stabilește elementele administrative și logistice utilizate în operație. Descrie metodele sprijinului logistic pentru operația în cauză. La nivelurile superioare ale comenzii, acest paragraf poate fi înlocuit de formula “Vezi ordinul administrativ/logistic”. La nivelurile inferioare, acest paragraf sau anexa corespunzătoare, pot elimina necesitatea unui ordin administrativ logistic.

a) concepția de sprijin; include informațiile necesare pentru a clasifica concepția sprijinului logistic; se face o prezentare de ansamblu a acțiunii din perspectiva logisticii;

b) servicii și materiale; menționează materialele și serviciile pentru aprovizionare, mentenanță, transport și construcții precum și alocarea forței de muncă în scopuri logistice;

c) evacuarea medicală și spitalizarea; prezintă planuri și proceduri de evacuare și spitalizare a militarilor și civililor,

d) probleme de personal;

e) cooperarea civili – militari;

f) diverse.

5. Comanda și comunicațiile. Paragraful cuprinde semnale, instrucțiuni de identificare și recunoaștere, concepția privind mijloacele electronice, locul de dispunere a comandamentelor și deplasarea acestora, semnale și codificări de legătură.

a) comandă, control și comunicații; se prezintă informații despre rețeaua permanentă de comandă, control și comunicații, procedurile de operare, procedurile de identificare, constrângerile în utilizarea aparaturii electronice etc; poate fi necesară întocmirea unei anexe separate sau inserarea unei trimiteri la un plan existent;

b) comanda; operațiile multinaționale pot avea relații de comandă complexe. ordinul de operație să fie specific pentru aceste aranjamente, inclusiv schimbările ce vor avea loc în cazul în care operația trece de la o fază la următoarea; se definesc clar, relațiile de comandă; se stabilesc punctele de comandă, punctele de comandă intermediare, cu timpii lor de intrare în funcțiune și de încetare a funcționării.

LUAT LA CUNOȘTINȚĂ

NUME

GRAD (al persoanei care ia la cunoștință)

AUTENTIFICARE se întrebuințează numai dacă este cazul. Când comandantul semnează originalul, nu mai este nevoie de nici o autentificare. Dacă nu l-a semnat, atunci autentificarea se face prin semnătură, de către ofițerul de stat major care a redactat ordinul, iar în secțiunea de semnături apar numele și gradul comandantului.

ANEXE (A – personal ; B – informații; etc.).

DISTRIBUIRE (lipsa repartiției)

(clasificarea documentului)

ANEXA 2

ORDINUL PRELIMINAR

(clasificarea documentului)

(se scrie pe fiecare pagină sus și jos categoria de clasificare: SECRET, NESECRET, etc.)

(modificări față de ordinele în vigoare, dacă sunt )

(Tipul și numărul ordinului )

Exemplu: ORDINUL PRELIMINAR Nr.

Referințe: Hărți, diagrame și documente relevante.

Fusul orar (Ex. “ZULU” = ora locală) utilizat pe parcursul întregului ordin (opțional)

Scop: O frază cu scopul indicării unei sarcini ori necesității specifice adresate comandanților sprijiniți și celor ce sprijină, cum ar fi: termenul maxim până la care recepționează estimarea comandantului și estimarea desfășurării preliminare.

Organizarea pentru misiune: (dacă este posibil)

1. Situația: scurtă prezentare a situației, incluzând:

a) situația politică și situația forțelor inamicului în zona de operații;

b) acțiuni și atitudini ce se așteaptă din partea națiunilor prietene;

c) sursa, timpul și cantitatea principalelor forțe combatante la dispoziție pentru planificare, sau solicitarea evaluării comandantului privind forțele și necesarul de transport strategic;

d) presupuneri (estimări) ce ar putea influența semnificativ planificarea comandantului.

2. Misiunea.O prezentare concisă a misiunii de îndeplinit și a scopului ei.

3. Execuția

Intenția comandantului pentru operația respectivă.

a) concepția operației; asigură toate detaliile disponibile, care pot fi transmise în ordinul preliminar; dacă comandantul care emite ordinul preliminar dorește să fie avute în vedere anumite faze sau cursuri de acțiune le menționează în text în așa fel încât comandantul sprijinit să dezvolte cursul de acțiune pe care-l consideră corespunzător;

b) misiuni/sarcini probabile pentru unitățile luptătoare; informații referitoare la sarcinile de îndeplinit de către unități;

c) misiuni/sarcini probabile pentru unitățile de sprijin de luptă;

d) instrucțiuni de coordonare; cuprind informațiile disponibile în momentul emiterii ordinului cum ar fi nevoile de informații critice ale comandantului și o variantă de calcul a timpului, utilizabilă în planificarea operației (adunarea echipei de întocmire a ordinului, inclusiv locul și participanții; deplasările, inclusiv nivelurile sau gradele de notificare a deplasării); data prevăzută pentru începerea execuției (ziua Z – poate fi și aproximativă dar ea este necesară comandantului și statului major pentru calculul inițial al timpului; durata estimativă a operației); constrângeri operaționale cunoscute, exemplu: restricții de survol, nevoi de deminare a porturilor, limitarea mișcărilor, cercetare etc.; precizări privind regulile de angajare; instrucțiuni de monitorizare și coordonare, date comandantului care asigură sprijinul de către comandantul beneficiar de sprijin; autorizarea legăturii directe între comandanți; exemplu: este autorizată legătura directă între _________________ după/nu mai devreme de _____________________); indicații (riscul; siguranța operației și orientării privind inducerea în eroare; operațiile psihologice; informațiile militare; contraspionajul; relațiile civili – militari (CIMIC); relațiile publice).

4. Sprijinul logistic:

a) transportul;

b) constrângerile logistice cunoscute;

c) codificări;

d) instrucțiuni de raportare; instrucțiuni speciale și termene pentru trimiterea rapoartelor;

e) instrucțiuni privind clasificarea și declasificarea documentelor.

5. Comanda și comunicațiile:

a) instrucțiuni privind comunicațiile;

b) relațiile de comandă;

c) codificări;

d) instrucțiuni de raportare; instrucțiuni speciale și termene pentru transmiterea /înaintarea rapoartelor;

e) instrucțiuni privind clasificarea și declasificarea documentelor.

LUAT LA CUNOȘTINȚĂ

NUME ( numele comandantului)

GRAD (al persoanei care ia la cunoștință)

AUTENTIFICARE (nume grad semnătura emitentului sau persoanei împuternicite)

ANEXE

DISTRIBUIRE (lipsa repartiției)

(clasificarea documentului)

ANEXA 3

ORDINUL FRAGMENTAR

(clasificarea documentului)

(eventual, modificări față de ordinele în vigoare, dacă sunt)

(Tipul și numărul ordinului )

Exemplu: ”ORDINUL FRAGMENTAR nr. 1”

Referințe: (obligatoriu) Ordinul pe care îl modifică (completează)

Fusul orar (Ex. “ZULU” = ora locală) folosit în textul ordinului (opțional).

Organizarea pentru misiune:

1. Situația (obligatoriu). Se include orice modificare la ordinul în vigoare.

2. Misiunea (obligatoriu) Formularea misiunii noi.

3. Execuția

Intenția: (obligatoriu) Se include orice modificare la ordinul în vigoare.

a) concepția operației (obligatoriu);

b) misiunile /sarcinile unităților subordonate;

c) instrucțiuni de coordonare (obligatoriu); poate include formulări de genul “Schema curentă rămâne valabilă” sau “Vezi modificarea unu la Anexa C cu schema Operațiilor”, “Marchează orice modificare a măsurilor de control pe schemă”; dacă timpul permite, se întocmește o altă schemă.

4. Sprijinul logistic (exemplu, “Nu sunt modificări la ordinul de operații X……….”)

5. Comanda și comunicațiile. (exemplu, “Nu sunt modificări la ordinul de operații XX……….”).

LUAT LA CUNOȘTINȚĂ

NUME

GRAD (al persoanei care ia la cunoștință)

AUTENTIFICARE (nume, gradul emitentului sau a persoanei autorizate)

ANEXE (opțional)

DISTRIBUIRE (opțional)

(clasificarea documentului)

ANEXA 4

ORDINUL GRAFIC

(clasificarea documentului)

(modificări față de ordinele în vigoare, dacă sunt )

(Tipul și numărul ordinului )

Exemplu: ”ORDINUL DE OPERAȚII nr. 8”

Referințe: Hărți….. scheme …….grafice……etc.

Fusul orar (Ex. “ZULU” = ora locală) folosit pe timpul execuției ordinului.

Repartiția forțelor.Aceasta poate fi detaliată în paragraful 3, într-o anexă separată sau pe schemă. În acest ultim caz, compunerea forțelor trebuie redată utilizând simbolurile militare.

1. Situația

a) forțele inamicului; informațiile referitoare la inamic se reprezintă, atât cât este posibil, pe schemă sau într-o schemă separată. Informațiile ce nu pot fi reprezentate grafic pe schemă, se vor redacta în scris pe aceasta; se pot face referiri și la alte documente;

b) forțele proprii(schemă); informațiile referitoare la forțele proprii și aliate, altele decât cele aflate în compunerea de luptă /obiect al ordinului de acțiune, dar care afectează sau influențează acțiunile forțelor subordonate pot fi reprezentate pe schemă sau redactate în scris pe porțiunea de text a ordinului;

c) subordonări și resubordonări;

d) evaluarea făcută de comandant; nu este obligatorie.

2. Misiunea, scrisă direct pe schemă .

3. Execuția (schemă). Când este cazul, în cadrul alianței (coaliției),misiunile nucleare se prezintă, fără excepție, în schema principală. Misiunile/convențiile planificate /misiunile de sprijin de foc se reprezintă, de regulă, pe schema principală, mai puțin în cazul că numărul lor acoperă, sau îngreuiază, reprezentarea altor elemente. În acest caz, aceste misiuni se reprezintă într-o schemă separată, sau într-o anexă.

a) concepția operației; indiferent de faptul că a fost reprezentată grafic sau nu, concepția operației trebuie redactată și sub formă de text; în mod normal, planul general de sprijin de foc este redactat în scris;

b) ………………;

c) ………………;

d) instrucțiuni de coordonare; dacă se redactează, aceste instrucțiuni se înscriu în subparagraful final al paragrafului “EXECUȚIA”.

4. Sprijinul logistic. Organizarea logisticii operației se reprezintă într-o schemă separată, sau într-o anexă, sub formă de text.

5. Comanda și comunicațiile. De regulă, instrucțiunile referitoare la locurile de dispunere și mișcările punctelor de comandă/comandamentelor se reprezintă pe schemă.

LUAT LA CUNOȘTINȚĂ

NUME

GRAD (al persoanei care ia la cunoștință)

AUTENTIFICARE

APENDICE

DISTRIBUIRE

NOTE

(clasificarea documentului)

ANEXA 5

ORDINUL DE DEPLASARE

(clasificarea documentului)

(Modificări față de ordinele în vigoare )

(Tipul și numărul ordinului )

Exemplu, “ ORDINUL DE DEPLASARE NR. 1”

Referințe: Hărți, scheme și documente relevante

Fusul orar (Exemplu, ZULU = ora locală)

1. Situația

a) forțele inamicului;

b) forțele proprii;

c) subordonări și resubordonări.

2. Misiunea

3. Execuția

a) concepția de deplasare;

b) misiuni /sarcini pentru unitățile subordonate;

c) detalierea activităților pe timpi;

d) coordonarea acțiunii (ordinul de marș; itinerarul; periodicitatea trecerii prin punctele de coordonare; viteza de deplasare; metoda de deplasare; măsuri de asigurare a acțiunilor și protecție a forțelor; ora plecării și alte date referitoare la punctele obligate de trecere; controlul deplasării; zone portuare; instrucțiuni pentru halte; date generale despre vreme; sprijinul aerian)

4. Sprijinul logistic

a) controlul traficului;

b) aprovizionarea;

c) sprijinul medical.

5. Conducerea și comunicațiile

a) comanda (locul unde se găsește comandantul; locul de dispunere a principalelor elemente de conducere)

b) comunicații și informatică.

LUAT LA CUNOȘTINȚĂ

NUME

GRAD (al persoanei care a luat la cunoștință)

AUTENTIFICARE (nume; gradul emitentului sau a persoanei autorizate)

DISTRIBUIRE

NOTE

(clasificarea documentului)

ANEXA 6

DECIZIA CONSILIULUI DE JUDECATĂ AL APELULUI

– MODEL –

DECIZIA

CONSILIULUI DE JUDECATĂ AL APELULUI

AL…………………………………………………………………………………….

(denumirea eșalonului la care se constituie consiliul de judecată al apelului)

În baza Ordinului numărul ….. din ….. al ……………………………………….

(se înscriu datele din ordinul de constituire

a consiliului de judecată al apelului)

Consiliul de Judecată al Apelului format din:

Președinte: …………………………………….

(grad, nume, prenume)

Membrii: ………………………………………………… absolvent al

(grad, nume, prenume)

Facultății de drept, cu diplomă de licență în anul ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

întrunit pe data de ……….., a procedat la judecarea apelului ……………………………..

(se înscriu gradul, numele și prenumele celui judecat)

pentru ………………………………………………………………………………………………………..

(se înscrie motivația cererii de apel)

În urma întrebărilor adresate de memembrii consiliului de judecată al apelului și răspunsurilor date de …………………………………………………………………..,

(se înscriu gradul, numele și prenumele celui judecat)

a rezultat că acesta se face/nu se face vinovat de……………………………………………..

(se înscrie fapta pentru care cadrul militar a fost trimis

în fața consiliului de judecată, potrivit prevederilor R.G. 8)

Individual, membrii consiliului de judecată al apelului au propus:

………………………… – menținerea hotărârii consiliului de judecată

(gradul numele și prenumele)

………………………… – schimbarea hotărârii consiliului de judecată

în sensul că …………………………………………..

…………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………..

Deliberând, Consiliul de Judecată al Apelului al……………………………..

(denumirea eșalonului la care se constituie)

a hotărât…………………………………….. privind pe ………………………………………………

(se înscrie decizia adoptată) (se înscriu gradul, numele și prenumele celui judecat)

cu drept de contestare la instanța competentă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință.

Președinte:

…………………….. Membrii:

……………. ………………………

……………………..

………………………

……………………..

………………………

……………………..

ANEXA 7

CONȚINUTUL ETAPEI DE ELABORARE A CONCEPȚIEI

NOTA 1: Comandantul poate conduce faze independent ori împreună cu statul major

NOTA 2: Coordonarea de către statul major este continuă în sus și în jos

ORDIN DE AVERTIZARE

(PRELIMINAR)

PRIMIREA MISIUNII

Emiterea îndrumării inițiale a comandantului

Ordin de avertizare (preliminar)

ANALIZA MISIUNII

Aprobarea misiunii revăzute;

Stabilirea intenției comandantului;

Emiterea dispozițiilor comandantului;

Aprobarea cererilor de informații critice ale comandantului

Ordin de avertizare (preliminar)

ELABORAREA CURSURILOR OPERAȚIEI

ANALIZA CURSURILOR OPERAȚIEI

(Joc de război)

Estimarea comandantului Estimări ale statului major

(proces continuu) proces continuu)

NOTA 3: În orice moment pe timpul execuției și evaluării, situația poate cere începerea din nou a procesului

COMPARAREA CURSURILOR OPERAȚIILOR

APROBAREA CURSULUI OPTIM AL ACȚIUNII

Aprobarea cursului acțiunii;

Definitivarea intenției comandantului;

Precizarea caracterului antrenamentului/repetiției;

Precizarea tipului de ordin

Ordin de avertizare (preliminar)

ELABORAREA ORDINELOR

Aprobarea ordinului

REPETIȚIE

EXECUȚIE ȘI EVALUARE

BIBLIOGRAFIE:

I. Tratate. Monografii. Colecții de studii. Lucrări cu caracter general. Dicționare.în ordine alfabetică

Alexandru, Ioan, Administrația publică, Ediția a III-a, Editura LuminaLex, București, 2002

Alexandru, Ioan; Cărăușan, Mihaela; Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

Bădălan, Eugen, Administrație militară, note de curs , Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2004

Breban, Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Culda, Lucian, Gestionarea organizației. Utilitatea opțiunilor fondatoare, Editura Centrul de studii sociale procesual-organice, Sibiu, 2006

Dersidan, Emil, Dicționar de termeni juridici, Editura Proteus, Bucuresti , 2005

Dragoman, Ion, Actele autoritatilor militare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004

Dragoman, Ion, Drepturile omului în forțele armate. Buna guvernare, Editura C.H. Beck, București, 2006

Draganu, Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1959

Dragoman, Ion, Elemente de legislație militară. Drepturi și libertăți fundamentale, Editura Universității Naționale de Apărare, Carol I, București, 2005

Georgescu, Haralambie, Dicționar Enciclopedic Militar C-D, Editura Lumina Lex, București, 1997

Iorgovan, Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicații și jurisprudență, ediția a II-a, Editura Kullusys, București, 2006

Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, Ediția 4, Editura All Back, 2005

Iovănașu, Ilie, Drept Administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

Mandea, Cezar Corneliu, Drept administrativ comparat. Controlul administrației în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005

Ostropel, Viorel și Radu, Gheorghe, Științe militare, note de curs, Editura Acdemiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2005

Pavelescu, Tiberiu și Moinescu, Gabriel, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004

Prisacaru, Valentin, Contenciosul administrativ român, Editura All Back, București, 1998

Rarincescu, Constantin, Contenciosul administrativ român, Editura „Universala” Alcalay and Co. București, 1936

Santai, Ioan, Drept administrativ, Editura Risoprint, vol II, Cluj-Napoca, 2002

II. Studii. Articole în ordine cronologică

Popescu, Corneliu Liviu, Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ, potrivit revizuirii constituționale, în lumina dreptului de acces la o instanță judecătorească, în „Curierul Judiciar”, nr. 11/2003

Tofan Apostol, Dana, Modificări esențiale aduse instituției contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie, în Curierul Judiciar, 4/2005

Macovescu, D., Acte de comandament militar, în Revista de Drept Public, ISAR, Bucuresti, anul V, 1930

Iorgovan, Antonie și Șerban, Floarea, “Despre actele de comandament cu caracter militar”, Revista de Drept Public nr. 1-2/1997

Popescu, Corneliu Liviu, Contenciosul administrativ potrivit dispozițiilor constituționale revizuite, în Revista Dreptul, Anul XV, Seria a III-a, Nr. 3/2004

Studii de cercetare științifică – probleme actuale ale științei militare, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006

Vlad, Andrei; L. Giurgiu, Controlul jurisdicțional al actelor administrative și faptelor asimilate lor, realizat pe calea excepției de ilegalitate, în Caietul Științific al Institutului de Științe Administrative al României „Paul Negulescu”, Editura Burg, Sibiu

Giurgiu, Liviu, Considerații privind excepția de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituită prin Legea 554/2004, în Curierul Judiciar, 2/2005

Tudor Drăganu, Câteva reflecții pe marginea unui recent proiect de Lege a contenciosului administrativ, în Revista de Drept Public nr. 3/2004

Ovidiu Puiu, Excepția de nelegalitate în lumina dispozițiilor noii Legi a contenciosului administrativ, în Curierul Judiciar, nr. 7-8/2005

Antonie Iorgovan, Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la Proiectul Legii contenciosului administrativ, în Revista de Drept Public, nr. 3/2004

III. Legislație internă

Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29/10/2003

Codul penal al României, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14/11/1996, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 654 din 28/07/2006;

Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din nr. 122 din 8/11/1990, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, modificată și republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 38 din 16/01/2006

Legea nr. 30/1994 pentru aprobarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31/05/1994

Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 732 din 11/08/2005 cu modificările și completările ulterioare

Legea apărării naționale a României nr. 45/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 7/07/1994, cu modificările ulterioare

Lege nr. 46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 120 din 11/06/1996

Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 287 din 01/04/2004

Legea nr. 295/2004 regimului armelor și munițiilor publicată în Monitorul Oficial al României nr. 583 din 30/06/2004

Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protectia persoanelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 22/07/2003

Lege nr. 42/ 2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 242 din 18/03/2004

Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1155 din 20/12/2005

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 139din 31/03/2000

Legea 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 48 din 20/03/1997

Legea 137/1995 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 30/12/1995, cu modificările și completările ulterioare

Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes general, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 663 din 23/10/2001

Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, răniților, precum și luptătorilor pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 19/12/1990, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22/12/1992, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 56/1993 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.159 din 13/07/1993, cu modificările și completările ulterioare

Legea 54/1993 privind organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 160 din 14/07/1993, cu modificările și completările ulterioare

Ordonanța Guvernului nr. 2/2003 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 19/02/2001

Hotararea Guvernului nr. 618/1997, privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 17/10/1997

Hotărârea guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 09/08/2003

Hotărârea Guvernului nr. 582/2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 371din 17/07/2001 cu modificările și completările ulterioare

Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, pivind controlul intern și controlul financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 430 din 31/08/1999 cu modificările și completările ulterioare

Ordinul Ministrului Apărării Naționale, nr. M.126/1990

IV. Manuale, regulamente, dispoziții militare

F.T.-1, Doctrina operațiilor forțelor terestre, aprobată prin ordinul șefului Statului Major General nr. S.M.G. 31/2004

F.T.-2 Manualul pentru organizarea de Stat Major si operații ale Forțelor Terestre, București, 2005

Ordinul ministrului apărării naționale Nr. M.70/2000, R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare, cu modificările și completările ulterioare

Ordinul ministrului apărării naționale Nr. M 42/2000, pentru aprobarea R.G. 1, Regulamentul de ordine interioară în unitate, cu modificările și completările ulterioare

Ordinul ministrului apărării naționale Nr. M.153/2005 pentru aprobarea R.G. – 8, Regulamentul Consiliilor de Judecată

Ordinul ministrului apărării naționale Nr. M.101 din 12.09.2005 pentru aprobarea R.G. – 7, Regulamentul Consiliilor de Disciplină

Dispoziția șefului Statului Major al Forțelor Terestre nr. 26/2005

Norme privind instrucția în forțele terestre, Statul Major al Forțelor Terestre, 2006

V. Jurisprudență

Hotărârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Decizia Curții Constituționale nr. 103 din 1.10.1996, publicată în M. Of. 7/20.01.1997

Decizia nr. 1/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, www.scj.ro / M.Of al Rom.

Decizia Curții Constituționale nr. 139, din 19.11.1996, publicată în M. Of. 7/20.01.1997

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată în Buletinul Casației nr. 2/2005;

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată în Buletinul Casației nr. 2/2005;

Decizia nr. 116/1993, Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ

Decizia nr.411/1927, Înalta Curte de Casație și Justiție

Decizia nr. 590/1931, Înalta Curte de Casație și Justiție

Decizia nr. 118 din 23.03. 1992 a Curții Supreme de Justiție, Secția contencios administrativ, în Antonie Iorgovan și Floarea Șerban, “Despre actele de comandament cu caracter militar” , în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997

Sentința civilă nr. 49/F din 15 iunie 1994, Curtea de Apel Brașov, în Antonie Iorgovan și Floarea Șerban, “Despre actele de comandament cu caracter militar” , în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997

Decizia nr. 1051/1997, Curții Supreme de Justiție, Secția contencios administraiv

Decizia nr. 1163/1998, Curții Supreme de Justiție, Secția contencios administrativ