Contribuții teoretice și experimentale privind optimizarea activităților de mentenanță a autovehiculelor în vederea reducerii impactului ecologic [309408]

Contribuții teoretice și experimentale privind optimizarea activităților de mentenanță a autovehiculelor în vederea reducerii impactului ecologic

Cuprins

Rezumat

Abstract

Cuvinte cheie

Keywords

Lista abrevierilor

Lista figurilor

Lista tabelelor

1. Argumentarea temei

1.1 [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], în mare parte datorită asociațiilor neguvernamentale de protecția mediului, a [anonimizat]-urilor aplicative. [anonimizat] .

[anonimizat]-uri și forumuri de discuții dedicate protecției mediului. [anonimizat] o [anonimizat].

Componenta ecotehnologică este foarte puțin abordată și de aceea este necesară o abordare sistematică în strânsă legătură cu progresul tehnologiilor de mentenanță și al materialelor pieselor de schimb.

4.2 Relevanță aplicativă

4.3 [anonimizat], cu o [anonimizat], [anonimizat] ,[anonimizat], [anonimizat], fără a pune în pericol siguranța circulației. [anonimizat]. .

2. Abordarea cercetării

2.1 Obiectivele cercetării

2.2 Întrebările cercetării

2.3 Metode utilizate

2.4 Contribuții prezumate

2.5 Planificarea cercetării

2.6 Dificultăți estimate

3. Stadiul actual al domeniului de cercetare

3.1 Fiabilitatea

Fiabilitatea este mărimea care caracterizează siguranța de funcționare a unui sistem tehnic în conformitate cu normele prescrise. [anonimizat] a fi menținut sau restabilit în starea de a-și îndeplini reacția specificată prin activități de întreținere și reparații. Prin mentenanță se înțelege ansamblul acțiunilor tehnice și organizatorice asociate care sunt efectuate în scopul menținerii sau restabilirii unui sistem tehnic în starea de a-și îndeplini atribuțiile specificate. [anonimizat], mentenabilitate și organizare a acțiunilor de mentenanță, de a-și îndeplini funcția specificată la un moment dat sau într-un interval de timp dat.

Conceptul de sistem. Prin sistem tehnic, sau pe scurt prin sistem, vom înțelege un ansamblu de unul sau mai multe obiecte (componente) montate în serie, în paralel sau mixt care funcționează împreună în scopul realizării în mod independent a uneia sau mai multor funcțiuni. Altfel spus, un sistem poate fi conceput ca o „cutie" cu una sau mai multe intrări.și corespunzător cu una sau mai multe ieșiri. Orice sistem tehnic trebuie să îndeplinească o cerință obligatorie și anume să funcționeze astfel încât să realizeze toate funcțiunile pentru care a fost creat, păstrând parametrii de calitate în limite date, iar frecvența reparațiilor să fie de așa mărime încât să nu reducă eficiența economică a exploatării sistemului respectiv. O privirea complexă asupra calității sitemului conduce la necesitatea unei abordări din perspectiva ingineriei procesului de proiectare (constructivă, teologică, studiul materialelor, rezistența materialelor), de fabricație (execuție și control), de exploatare. Dar înainte de orice, calitatea sistemului depinde de calitatea procesului de fabricație prin care acesta a fost creat. Influența diferiților factori asupra calității unui produs (sistem tehnic) ar fi calitatea soluției constructive 28-32%, alegerea materialelor 8-12%, tehnologia de fabricație folosită 56-64%.

Conceptul de fiabilitate. Conform STAS 8174/1-1977 fiabilitatea este însușirea unui dispozitiv de a-și îndeplini funcția specifică. în condiții date de-a lungul unei durate date. Într-o altă abordare, fiabilitatea este mărimea care caracterizează siguranța în funcționare a unui sistem tehnic în conformitate cu normele prescrise. Studiul fia­bilității sistemelor tehnice s-a constituit ca o disciplină aparte, denumită „teoria fiabilității", aflată la granița dintre ingineria sistemelor tehnice și teoria proba-bilitățiilor ori statistica matematică.

Conceptul de bază al teoriei fiabilității îl constituie defecțiunea. Momentul apariției unei defecțiuni sau timpul de funcționare până la apariția unei defecți­uni (sau între două defecțiuni succesive) sunt variabile aleatoare care iau valori ce depind de un număr foarte mare de factori întâmplători. Caracterul aleatoriu al factorilor care influențează funcționarea, defectarea și repararea sistemelor tehnice conduce la necesitatea abordării probalilistice a fiabilității.

3.1.1 Indicatori de fiabilitate ai dispozitivelor nereparabile

Dispozitive nereparabile – odată defectate se înlocuiesc, neputând fi reparate. Ex.: becuri, bujii, curele de transmisie, garnituri de etanșare, segmenți etc.

Funcția de fiabilitate, R(t) reprezintă probabilitatea ca la momentul considerat, t, un dispozitiv, aflat în condiții date de utilizare, să-și îndeplinească funcțiunile specifice sau probabilitatea ca la momentul T, la care se produce defecțiunea, să fie mai mare decât momentul curent, t.

(3.1)

unde:

N(t) este numărul dispozitivelor aflate în bună stare de funcționare la momentul t;

N0 – numărul dispozitivelor din care a fost alcătuit inițial eșantionul supus observației.

În cazul studiilor statistice,

(3.2)

pentru t = 0, R(0) = 1;

pentru t ® ¥, R(¥) = 0/N0 = 0.

Funcția de fiabilitate permite:

a) aprecierea nivelului de încredere în utilizarea unui dispozitiv la un anumit moment t din viața sa;

b) compararea nivelului de fiabilitate al unor dispozitive realizate de producători diferiți;

c) compararea condițiilor de utilizare ale unor dispozitive realizate de același producător, dar aflate la utilizatori diferiți.

Funcția de defectare (de repartiție), F(t) reprezintă probabilitatea ca la momentul T, la care se produce defecțiunea, să fie mai mic decât momentul curent, t.

(3.3)

unde: n(t) este numărul dispozitivelor care s-au defectat până în momentul t.

(3.4)

(3.5)

t = 0, n(0) = 0; Ț F(0) = 0;

t ® ¥, n(¥) = N0; Ț F(∞) = 1.

Deoarece n(t) + N(t) = N0 Ț

, sau (3.6)

F(t) + R(t) = 1 (3.7)

R(t) și F(t) descriu comportarea dispozitivelor din punct de vedere al producerii defecțiunilor pe un interval de timp [0, t].

Fig. 3.1 Reprezentarea grafică a funcțiilor de fiabilitate și defectare

Densitatea de probabilitate a timpului de bună, f(t) sau frecvența relativă a defecțiunilor, densitatea defecțiunilor, reprezintă limita raportului dintre probabilitatea ca un dispozitiv să se defecteze în intervalul închis la stânga [t – Δt, t) și mărimea intervalului Δt, atunci când aceasta din urmă tinde către 0.

(3.8)

Statistic, reprezintă raportul dintre numărul de defecțiuni ce apar în unitatea de timp pe parcursul unui subinterval și numărul de dispozitive luate inițial în observare.

(3.9)

(3.10)

Dacă ®0, atunci

(3.11)

Deoarece R(t) = 1 – F(t), rezultă:

(3.12)

Deci f(t) reprezintă viteza de defectare a dispozitivelor.

Conform ultimei relații, f(t) dt = dF(t); rezultă:

(3.13)

Aria de sub curba lui f(t) este egală cu unitatea, indiferent de forma curbei.

(3.14)

Densitatea de probabilitate a timpului de bună funcționare:

a) permite aprecierea producției dacă se referă la dispozitive realizate de o singură firmă (omogenitatea producției);

b) oferă informații privind omogenitatea solicitărilor în utilizare și a calității și frecvenței operațiilor de mentenanță;

c) este utilă în planificarea activității de mentenanță.

Rata de defectare (intensitatea momentană a căderilor), z(t) reprezintă limita raportului dintre probabilitatea ca un dispozitiv să se defecteze în intervalul deschis la stânga (t – Δt, t], deci cu condiția ca el să facă parte din dispozitivele care se aflau în bună stare de funcționare la începutul subintervalului, și mărimea subintervalului Δt, când aceasta tinde către zero.

(3.15)

(3.16)

Statistic, reprezintă raportul dintre numărul de defecțiuni în unitatea de timp produse într-un subinterval de timp și numărul de dispozitive aflate în bună stare de funcțiune

(3.17)

(3.18)

Dacă Δt ®0, atunci

(3.19)

Rezultă:

(3.20)

Dacă z(t) = const

(3.21)

Fig. 3.2 Interpretarea grafică a funcției ratei de defectare (cada de baie)

Rata de defectare:

a) permite compararea nivelului de fiabilitate al dispozitivelor realizate de diferiți producători;

b) permite compararea condițiilor de utilizare a aceluiași tip de dispozitive;

c) permite identificarea etapei din viața dispozitivelor și, implicit, a naturii defecțiunilor;

d) se exprimă în defecțiuni/unitatea de timp.

Media timpului de bună funcționare – MTBF ( în limba franceză: Moyenne des Temps de Bon Fonctionnement; în limba engleză: Mean Time Between Failures) reprezintă prin definiție:

tÎ[0, +¥) (3.22)

Când se cunosc momentele producerii fiecărei defecțiuni în parte,

(3.23)

MTBF este un indicator sintetic care apreciază nivelul global al fiabilității dispozitivelor.

Dispersia timpului de bună funcționare, D este prin definiție:

(3.24)

a) Se cunoaște adevărata valoare a lui pentru întreaga populație de dispozitive:

(3.25)

(3.26)

b) Nu se cunoaște valoarea lui pentru întreaga populație de dispozitive, ci doar valoarea lui m pentru eșantionul studiat:

(3.27)

(3.28)

Abaterea medie pătratică a timpului de bună funcționare, σ

(3.29)

3.1.2 Indicatori referitori la dispozitivele reparabile

Dispozitive reparabile sunt dispozitivele care în cazul unei defecțiuni sunt reparate, după care pot fi utilizate în continuare.

Ex.: motorul în ansamblul său, schimbătorul de viteze etc.

Fig. 3.3 Evoluția în timp a stării dispozitivului

Se definesc: , timpul total de utilizare;

, timpul total de reparare.

Funcția de repartiție a Tu

(3.30)

Pentru calcule statistice:

(3.31)

dacă N0 < 20, atunci:

(3.32)

Densitatea de probabilitate a Tu

(3.33)

(3.34)

Rata ieșirii din utilizare

(3.35)

(3.36)

3.1.3 Particularitățile utilizării unor legi de distribuție la studiul fiabilității autovehiculelor

Legea exponențială

Caracteristica legii:

z(t) = const.= λ (3.37)

Funcția fiabilității devine:

; (3.38)

(3.39)

t = 0; R(t) = 1;

t ® ¥; R(t) ® 0.

Densitatea de probabilitate a timpului de bună funcționare:

(3.40)

Media timpului de bună funcționare:

Prin definiție, dacă z(t) = λ, atunci

(3.41)

(3.42)

Dispersia timpului de bună funcționare

Prin definiție:

; 2(t – m)dt = du; (3.43)

dt = du;

Ț

(3.44) Abaterea medie pătratică

(3.45)

Legea exponențială se aplică dispozitivelor aflate în timpul vieții utile.

Legea normală (Gauss – Laplace) are caracteristica :

(3.46)

Legea normală descrie probabilistic apariția fenomenelor naturale.

În studiul fiabilității interesează numai intervalul .

Puncte de maxim

;

Ț t = m, punct de maxim.

. (3.47)

Puncte de inflexiune

Ț t = m ± σ , puncte de inflexiune.

. (3.48)

Regula celor 3σ.

Peste 99% din evenimente sunt produse în intervalul [m – 3σ, m + 3σ].

Proprietăți

10 Curba funcției f(t) este simetrică față de t = m;

20 Valorile funcției f(t) sunt pozitive pe tot domeniul de definiție;

30 Curba funcției f(t) are formă de clopot, cu un maxim la t = m și cu puncte de inflexiune la t = m ± σ.

Funcția de fiabilitate R(t)

(3.49)

se ține cont de funcția integrală Laplace

(3.50)

Rezultă:

(3.51)

Fig. 3.4 Graficul legii normale de distribuție

Funcția de repartiție

(3.52)

Rata de defectare

(3.53)

Legea normală se aplică în perioada îmbătrânirii dispozitivelor.

Legea WEIBULL are caracteristica:

(3.54)

unde:

– a este parametru de inițializare (localizare) = momentul în care funcția R(t) începe să scadă față de valoarea inițială egală cu unitatea, moment în care probabilitatea de apariție a unei defecțiuni începe să fie diferită de zero;

– h – parametru de scară – arată întinderea pe axa timpului a distribuției legii Weibull. Reprezintă momentul la care R(t) = 0,368:

pentru h = t – a Ț ;

– b – parametru de formă – prin valorile sale schimbă alura curbelor de variație a indicatorilor de fiabilitate, putându-se modela comportarea dispozitivelor în diferite perioade ale vieții dispozitivelor:

b < 1 – etapa defecciunilor timpurii

b = 1 – etapa viecii utile;

b > 1 – etapa îmb trânirii.

Densitatea de probabilitate a timpului de bună funcționare

(3.55)

Rata de defectare

(3.56)

MTBF

. (3.57)

; (3.58)

Unde funcția Euler de tip I sau funcție gama are forma

, (3.59)

Dispersia timpului de bună funcționare

În mod similar, se obține:

. (3.60)

Abaterea medie pătratică a timpului de bună funcționare

. (3.61)

Legea Weibull se poate aplica în oricare dintre etapele caracteristice ale vieții unui dispozitiv.

Legea Binomială (legea lui Bernoulli) are caracteristica:

(3.62)

Probabilitatea de producere, la un moment dat, a k defecțiuni în cazul unui eșantion format din N0 dispozitive, cunoscându-se valoarea funcției de defectare a unui element, F. Dispersia și abaterea medie pătratică ale numărului de defecțiuni:

(3.63)

Legea Poisson are caracteristica:

(3.64)

Este un caz limită al repartiției binomiale:

– eșantioane formate dintr-un număr mare de dispozitive;

– probabilitatea de defectare este redusă (F £ 0,1) cu condiția ca numărul mediu de defecțiuni în diferite șirului de experimente să rămână neschimbat (N0× F = a = constant).

Numărul mediu de defecțiuni este:

(3.65)

unde nk reprezintă numărul de dispozitive care au înregistrat k defecțiuni.

Funcția de repartiție a numărului de defecțiuni:

(3.66)

Numărul mediu de defecțiuni și dispersia lui:

M(k) = D2(k) = a = N0× F (3.67)

3.2 Mentenabilitatea

Conceptele de mentenanță și mentenabilitate. Mentenanță reprezintă totalitatea măsurilor organizatorice și tehnice nece­sare pentru păstrarea fiabilității și asigurarea disponibilității sistemului tehnic aflat in exploatare sau păstrare (control profilactic, reparații curente, control al funcționării și al defecțiunilor, lucrări necesare pentru prevenirea defecțiunilor și pentru remedierea acestora). Asigurarea fiabilității unui sistem tehnic (dispozitiv, aparat, instalație etc.) se face printr-un ansamblul de operațiuni ce permit menținerea sau restabilirea sistemului într-o stare dată sau de a-i restitui caracteristicile de funcționare specifice și este definită prin termenul de mentenanță (vezi STAS 8174/2-1977). Cu alte cuvinte, mentenanță este activitatea depusă în vederea restabilirii capacității de bună funcționare a unui sistem după ce s-a produs o defecțiune a acestuia.

Mentenabilitatea reprezintă capacitatea unui sistem de a fi menținut sau restabili în starea de a-si îndeplini funcția specificată, atunci când întreținerea și reparațiile se efectuează conform normelor prescrise.

Conceptul de disponibilitate. Disponibilitatea este acea însușire a unui sistem tehnic de a-și îndeplini funcția specifică sub aspectele combinate de fiabilitate, mentenabilitate și de organizare a activității de mentenanță la un moment de timp t sau într-un interval de timp Δt (vezi STAS 8174/3-1977). Disponibilitatea mai poate fi interpretată ca procentul de timp în care un sistem tehnic funcționează într-un interval dat, sau ca procentul de componente din cadrul sistemului care operează în acel interval de timp. La fel ca și fiabilitatea și mentanabilitatea, din punct de vedere cantitativ disponibilitatea este o probabilitate ceea ce face ca teoria probabilităților și statistica matematică să poată fi utilizate pentru studiul acestei caracteristici a sistemelor tehnice, în condițiile celor mai reduse costuri posibile.

Mentenabilitatea, se poate defini astfel:

– calitativ: mentenabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a putea fi întreținut și reparat într-o perioadă de timp specificată și în anumite condiții;

– cantitativ: mentenabilitatea reprezintă probabilitatea ca un produs defect să fie repus în stare de funcționare într-un timp dat, în condiții de întreținere specificate.

Indicatorii de mentenabilitate sunt următorii:

Funcția de mentabilitate:

(3.68)

Funcția de nonmentabilitate:

(3.69)

Rata reparațiilor:

(3.70)

Media timpului de reparație:

(3.71)

Dintre toți indicatorii de mentenabilitate, numai doi se folosesc în mod frecvent, datorită utilității lor practice. Acești doi indicatori sunt rata reparațiilor și media timpului de reparație. Cu cât un produs are o medie a timpului de reparare mai scăzută, cu atât el are o mentenabilitate mai bună.

Mentenabilitatea se referă doar la produsele reparabile, pentru care funcționarea se poate reprezenta ca în figura 3.5. Pe axa timpului se reprezintă diferențiat cele două stări în care se poate găsi produsul: starea de bună funcționare (F) sau starea de reparare (R). Este adevărat ca de multe ori timpii de reparare sunt lungiți în mod inutil, fie din lipsa unor piese de schimb, fie din alte cauze.

Produsul funcționează un timp t1 după care se repară într-un timp t1’, apoi funcționează un timp t2 și se repară într-un timp de reparare t2’ și așa mai departe. Se observă că sunt reprezentați „n” timpi de funcționare ti, cu timpii de reparare aferenți ti’.

Fig. 3.5 Exploatarea unui produs reparabil

În acest caz, indicatorii de mentenabilitate se vor calcula cu relațiile:

(3.72)

(3.73)

De asemenea, se pot calcula ușor si doi indicatori de fiabilitate:

(3.74)

(3.75)

Repunerea în funcționare a unui produs este condiționată de 3 aspecte cheie:

a) Accesibilitatea, care reprezintă proprietatea unui produs complex de a permite demontarea și montarea cu ușurință a oricărui element component. Deoarece o bună accesibilitate duce la ridicarea disponibilității produsului prin creșterea operativității activității de întreținere, în activitatea de cercetare și proiectare a produselor se acordă o atenție sporită modului de așezare a elementelor componente în funcție de numărul de operații de întreținere, respectiv de ușurința demontării și montării fiecărui element în parte.

b) Piesele de schimb și piesele de rezervă sunt elemente strict necesare efectuării reparațiilor și repunerii produselor în stare de funcționare. De aceea, asigurarea la timp a pieselor de schimb reprezintă o sarcină de bază a tuturor factorilor care concură la realizarea produsului.

c) Service-ul. Alături de accesibilitate și piesele de schimb echipele de reparații și întreținere constituie de asemenea, elemente de bază în realizarea mentenabilității produselor. Timpul de reparație depinde și de abilitatea și experiența personalului care execută întreținerea și reparațiile necesare.

3.3 Disponibilitatea

Disponibilitatea produselor este alcătuită din fiabilitatea produsului la care se adaugă mentenabilitatea acestuia, așa cum rezultă și din reprezentarea expusă în figura 3.6. Conform STAS 8174/3 – 77, disponibilitatea este aptitudinea unui produs sau ansamblu – sub aspectele combinate de fiabilitate, mentenabilitate și de organizare a acțiunilor de mentenanță – de a-și îndeplini funcția specificată, la un moment dat sau într-un interval de timp dat.

Fig. 3.6 Disponibilitatea produselor

În legătură cu însușirea unui sistem dat a fi disponibil se identifică (fig. 3.7): timpul de disponibilitate (ca intervalul în care produsul este apt să–și îndeplinească funcția specificată), timp de indisponibilitate (în care nu-și poate îndeplini funcțiunile), timp operativ (timpul în care produsul își îndeplinește efectiv funcțiile), timp solicitat (în care utilizatorul solicită produsul), timp nesolicitat și timp liber (în care produsul își poate îndeplini funcțiile, dar nu este solicitat).

Fig. 3.7 Structura timpului total

Legătura matematică dintre cele trei concepte: disponibilitatea, fiabilitatea și mentenabilitatea produselor, se poate exprima prin relația:

(3.76)

sau prin relația:

(3.77)

Relațiile anterioare se deosebesc doar prin notațiile folosite:

A(t) = D(t) – reprezintă disponibilitatea,

M(t’) = G(t’) este mentenabilitatea,

R(t) este fiabilitatea produsului.

La produsele nereparabile disponibilitatea este egală cu fiabilitatea acestora:

(3.78)

deoarece nefiind reparabile mentenabilitatea lor este nulă (G(t’) = 0).

Disponibilitatea reprezintă de fapt măsura în care sistemul sau elementul permite folosirea sa atunci când este nevoie sau, altfel spus, disponibilitatea reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de funcționare la momentul ,, t “.

Indicatori de disponibilitate cei mai utilizați sunt următorii:

Disponibilitatea staționară:

(3.79)

Indisponibilitatea staționară:

(3.80)

Coeficient de disponibilitate:

(3.81)

Dacă se analizează expresia coeficientului de disponibilitate și cea a disponibilității staționare se observă că sunt asemănătoare. Elementele care definesc oricare din cei doi indicatori sunt inversele matematice ale elementelor ce-l definesc pe celălalt.

Foarte des este folosit în practică coeficientul de disponibilitate. El are și o semnificație ușor de înțeles, fiind raportul între un parametru care desemnează timpul util (în care produsul se află în stare de bună funcționare) și timpul total avut la dispoziție. Din acest motiv, acest coeficient are semnificația unui „randament de exploatare a produsului”. Cu cât MTBF crește și MTR scade mai mult, cu atât valoarea coeficientului de disponibilitate crește. Valoarea crescută a acestuia arată că produsul este exploatat eficient datorită unei bune fiabilități (MTBF mare) și unei bune mentenabilități (MTR mic).

3.4 Mentenanța

Mentenanța reprezintă, în abordarea clasică, totalitatea operațiilor efectuate în scopul menținerii unui sistem în stare de funcționare și cuprinde operațiile de întreținere și reparație. Mentenanța poate avea caracter preventiv sau corectiv.

Implementarea unui serviciu de mentenanță, ca funcție importantă a unei organizații, a condus și conduce la posibilitatea de a anticipa, de a prevedea defecțiunile și de a planifica intervențiile care să permită evitarea acestora. Mentenanța posedă metode specifice și instrumente din ce în ce mai sofisticate.

Implementarea unui astfel serviciu, ca o funcție integrată a unei organizații va permite:

– managementul mentenanței prin gestiunea ratio-urilor reprezentative, analiza staționărilor producției, stăpânirea costurilor mentenanței și optimizarea alegerii politicilor de mentenanță;

– utilizarea de metode de mentenanță ce conduc la planificarea acțiunilor preventive, de lubrifiere, de gestiune a pieselor și subansamblelor de schimb, la pregătirea intervențiilor;

– adaptarea resurselor, în particular, formarea și calificarea oamenilor în funcție de sistemele utilizate, gestiunea interfețelor cu alte entități ale organizației (conducere, serviciile de resurse umane, financiar, calitate, tehnic, aprovizionare, post-vânzare). Patru axe de progres sunt afectate mentenanței:

– creșterea productivității sistemului, adică a cantității de produse la un preț cât mai bun, de o manieră stabilă în timp;

– participarea la îmbunătățirea continuă a calității produselor, respectiv a bunurilor fabricate și a serviciilor oferite;

– garantarea securității bunei funcționări a sistemului și a oamenilor ce îl deservesc;

– garantarea protecției mediului.

3.4.1 Definirea mentenanței

Prin mentenanță trebuie înțeles un ansamblu de activități tehnico-organizatorice, care au ca scop asigurarea obținerii unor performanțe maxime pentru bunul considerat (autovehicul, utilaj, clădire, instalație, etc.). De altfel, această opinie existentă în literatura românească din domeniu, este susținută de normele franceze din domeniul mentenanței, care subliniază următorul aspect: … o combinație de activități tehnice, administrative și de management … repun în funcțiune sau mențin în condiții de siguranță în funcționare …

Alte completări în ceea ce privește acest termen ar fi cele legate de costuri , durata de viață a utilajelor sau de risc și siguranță în funcționare, dar și de extinderea utilizării terminologiei în domeniul resurselor umane și în ceea ce privește protecția mediului.

Deoarece, rolul mentenanței este încă adeseori subestimat, iar funcția sa productivă nu este pe deplin recunoscută, „mentenanța” trebuie să devină obligatoriu un partener al producției și de aceea, trebuie subliniat rolul și importanța managementului activităților de mentenanță asupra progresului vieții economice și sociale.

3.4.2 Domeniile de acțiune și responsabilitate ale mentenanței

Acestei funcții de bază a oricărei organizații moderne, îi revin patru responsabilități fundamentale (fig. 3.8) și o serie de implicații asupra activității de producție a organizației.

Fig. 3.8 Domeniile de acțiune și responsabilitate ale mentenanței

Conservarea potențialului productiv

Pentru a asigura conservarea potențialului productiv al unei organizații, responsabilitățile mentenanței se concretizează în acțiuni destinate:

– diagnosticului permanent al stării tehnice a utilajelor și instalațiilor;

– remedierii disfuncționalităților constatate;

– reparării și repunerii în funcțiune a echipamentelor în caz de avarie;

– realizării de activități de instalare, amenajare, proiectare de noi metode de mentenanță în vederea utilizării optime a noilor echipamente.

Aceste activități cu caracter pur tehnic se vor fundamenta pe baza unor politici și strategii manageriale specifice mentenanței. Aprecierea eficienței se va realiza în concordanță cu o serie de indicatori specifici de apreciere a performanței.

Exploatarea infrastructurii tehnice

Prin infrastructură tehnică se înțelege ansamblul de rețele de canalizare, depozitare și distribuție a utilităților necesare desfășurării activităților specifice organizației (instalații electrice, termice, de apă, aer sub presiune, abur, gaze etc.). Serviciului de mentenanță îi vor reveni responsabilități referitoare la:

– diagnosticul permanent al stării generale de funcționare a rețelelor de utilități;

– executarea de activități specifice de întreținere și reparații;

– proiectare și instalarea de noi rețele de utilități;

– controlul calității și cantității fluidului transportat;

– reducerea consumurilor și pierderilor în transportul și distribuția utilităților.

Se consideră că în această categorie de activități trebuie introdusă și exploatarea parcului logistic al organizației, caz în care funcția logistică este combinată cu cea de mentenanță. În alte abordări însă, activitatea de logistică este considerată ca fiind ea însăși funcție de bază a organizației, asistată de cea de mentenanță în mod similar funcției de producție.

Protecția mediului

Prin natura sa, un serviciu de mentenanță trebuie să realizeze numai activități care sunt în concordanță cu principiile respectului față de om și mediul său ambiant. În acest sens, activitățile specifice ce revin prin excelență compartimentului sunt:

– diagnosticul permanent al stării tehnice al utilajelor și instalațiilor în cea ce privește emanația de gaze;

– prevenirea scurgerilor de fluide;

– controlul permanent al nivelului de poluare datorat activităților specifice întreprinderii și luarea de măsuri de încadrare a acestuia în limitele legale;

– mentenanța și exploatarea instalațiilor de reciclare, recuperare, filtrare etc., a fluidelor reziduale. În multe abordări ale managementului mentenanței, calitatea serviciilor este strâns legată de implicațiile acestora asupra mediului ambiant. În acest sens, trebuie amintit că Mentenanța Productivă Totală reține ca obiectiv de bază „poluare 0”.

Securitatea muncii

Protecția muncii constituie subiectul unor multiple legi, decrete sau hotărâri guvernamentale, care reglementează exploatarea în deplină securitate a utilajelor și instalațiilor specifice fiecărei ramuri economice în parte. Deși normele de protecție se adresează direct persoanelor implicate în gestiunea și exploatarea diferitelor tipuri de echipamente, se consideră că serviciul de mentenanță are implicații majore în asigurarea securității prin activități specifice cum ar fi:

– menținerea în bună stare de funcționare a dispozitivelor de alarmă specifice diferitelor tipuri de utilaje sau instalații;

– mentenanța de ansamblu a echipamentelor, prevenind apariția unor accidente de proporții, care pot induce punerea în pericol a personalului de exploatare;

– elaborarea de norme interne de securitate a muncii, în concordanță cu orice modificare intervenită în structura de bază a utilajelor cu ocazia reparării sau modernizării;

– efectuarea de studii privind securitatea exploatării noilor tipuri de utilaje și elaborarea de norme specifice;

– dezvoltarea de metode de intervenție rapide și în deplină securitate a personalului ți mijloacelor fixe.

În toate activitățile de mentenanță ce se desfășoară într-o firmă, securitatea personalului va fi considerată mai presus de aspectele legate de productivitate sau cost. De altfel, în managementul modern, protecția muncii și regulile acesteia sunt considerate ca fiind factori de motivare a angajaților.

3.4.3 Sisteme de mentenanță

Abordarea sistemică presupune considerarea următoarelor forme de organizare a mentenanței care, în funcție de resursele alocate și de obiectivele urmărite, sunt destinate a asigura disponibilitatea optimă a sistemelor tehnice (fig. 3.9):

Fig. 3.9 Sisteme de mentenanță

Mentenanța corectivă

Mentenanța corectivă reprezintă „ansamblul de activități realizate după defectarea unui mijloc de producție sau după degradarea funcției sale în mod neprevăzut. Aceste activități constau în localizarea defectelor și diagnosticul acestora, repunerea în funcțiune cu sau fără modificări și controlul bunei funcționări”. Se descompune în două subtipuri:

– Mentenanța curativă, care reprezintă „activități de mentenanță corectivă, care au ca obiectiv repunerea unui mijloc de producție într-o stare specifică de funcționare, care îi permite îndeplinirea funcțiilor sale”. Aceste activități pot fi reparații, modificări sau amenajări care au ca obiect suprimarea defecțiunilor;

– Mentenanța paliativă (paleativă), ce presupune „activități de mentenanță corectivă destinate a permite unui mijloc de producție, în mod provizoriu, îndeplinirea integrală sau parțială a funcțiilor sale”. Se apelează în mod curent la depanare, această mentenanță paliativă fiind în principal constituită din acțiuni cu caracter provizoriu care trebuiesc urmate de acțiuni curative.

Mentenanța preventivă

Mentenanța preventivă este „mentenanța care are ca obiect reducerea probabilităților de defectare sau degradare a unui bun sau serviciu”. Tipurile de mentenanță preventivă pe care le putem aminti sunt următoarele:

– Mentenanța sistematică, respectiv „mentenanța realizată prin activități de întreținere, reparații curente, revizii și reparații capitale, constituite într-un plan tehnic normat de intervenții, specific fiecărui tip de utilaj în parte”.

– Mentenanța condițională, cu semnificația „mentenanței realizate prin intermediul urmăririi parametrilor de uzură ai elementelor sau subansamblurilor cheie ale utilajelor, prin intermediul unor instrumente specifice (analizoare de uzură, de vibrații, de ulei etc.)”, urmând ca intervențiile de mentenanță să fie realizate înainte de apariția defectului;

– Mentenanța previzionară, care reprezintă „mentenanța preventivă subordonată analizei de evoluție urmărită de parametrii semnificativi ai degradării bunului, ce permite întârzierea și planificarea intervențiilor”.

O modalitate de comparare a eficienței sistemelor menționate anterior se poate realiza prin intermediul costurilor totale medii de mentenanță pe unitatea de timp.

3.4.4 Nivele de dezvoltare a mentenanței

Organizarea serviciilor de întreținere și reparații poate fi considerată drept criteriu de apreciere a competitivității unei firme. Ca urmare, gradul de dezvoltare a mentenanței este descris de un anumit nivel, determinat de:

– sistemele de mentenanță utilizate;

– strategia adoptată în desfășurarea activității;

– organizarea serviciului;

– tehnicile, instrumentele și metodele utilizate.

Literatura de specialitate ne pune la dispoziție clasificări ale activităților pe patru nivele de evoluție a mentenanței. Cert este însă că nu se poate face o distincție clară între nivele, putând identifica o multitudine de etape de dezvoltare intermediare. Conform clasificării considerată în literatura de specialitate ca fiind cea mai concludentă, mentenanța unei întreprinderi se poate clasifica în următoarele nivele (tab. 3.1).

Încadrarea activităților de mentenanță în unul din nivelele de mai sus se realizează pe baza unei analize diagnostic specifice. Unele cercetări, ale specialiștilor francezi din domeniu, au condus la punerea la punct a unui chestionar care, pe baza unei grile de apreciere, face posibilă cuantificarea nivelului de dezvoltare a mentananței.

Tab. 3.1 Nivele de dezvoltare a mentenanți

3.4.5 Nivelele de complexitate a activităților de mentenanță

În tabelul anterior (Tab. 3.1), s-a realizat o clasificare în funcție de gradul de organizare și dezvoltare a mentenanței. Din punctul de vedere a complexității activităților desfășurate, se întâlnesc următoarele categorii de activități de mentenanță:

– activități de mentenanță de nivelul I;

– activități de mentenanță de nivelul II;

– activități de mentenanță de nivelul III.

La nivelul activităților de mentenanță de nivelul I ( întreținere zilnică ) se vor întâlni activități de mentenanță relativ simple, care vor fi efectuate în principal de operatori de producție (conducătorii de autovehicule ), în cadrul procesului de automentenanță.

În acest mod vor fi rezolvate sarcini curente de întreținere, cum ar fi:

– curățirea de ansamblu ( autovehicului ) și a zonei de lucru a utilajului;

– păstrarea ordinii la locul de muncă;

– lubrifierea;

– reglarea unor parametri de funcționare;

– verificarea nivelului fluidelor, a tensiunii de strângere a diferitelor componente, a întinderii curelelor de transmisie etc.;

– întocmirea unor fișe ce vor conține date referitoare la parametrii tehnologici obținuți și timpul efectiv de funcționare, precum și arhivarea acestora;

– alte activități preventive, de mică dificultate;

– alertă asupra disfuncționalităților necesar a fi rezolvate de specialiști.

Activitățile de mentenanță de nivelul II ( revizii și reparații curente ), au un grad mai ridicat de dificultate, prin urmare nu se rezolvă prin automentenanță ci vor fi efectuate de către mentenori, specialiști în prestarea de activități de întreținere și reparații specifice, și se referă la:

– activități curente corective;

– intervenții preventive-sistematice, cu grad ridicat de dificultate;

– amplasări/reamplasări ale utilajelor.

În cadrul activităților de mentenanță de nivelul III ( reparații capitale ), se realizează consultanța și supervizarea activităților de mentenanță de înaltă calificare sau cu grad redus de repetitivitate, apărute în mod excepțional. Acest gen de activități cad fie în sarcina experților din compartimentul de mentenanță, fie a celor din terțe firme sau a constructorilor utilajelor sau instalațiilor respective, pe perioada de garanție sau post-garanție.

3.4.6 Cele „6 mari pierderi” datorate activităților de mentenanță

Principalele categorii de pierderi înregistrate în cazul neglijării activităților de mentenanță sunt datorate în special:

a) timpului de oprire accidentală, în care mașina este oprită datorită unei defecțiuni. În acest caz, se pierde producția mașinii pe perioada identificării disfuncționalității și înlăturării acesteia. Prin aplicarea unor tehnologii moderne de mentenanță, ca și prin prevenirea apariției defectelor, această categorie de pierderi poate fi mult diminuată și ținută sub control;

b) timpului necesar pentru schimbarea, reglarea și adaptarea utilajului, în scopul realizării unui nou tip de produs. În această perioadă mașina nu produce, aflându-se într-o stare asemănătoare celei de oprire accidentală. Această categorie de pierderi se poate reduce prin flexibilizarea sistemului de fabricație;

c) micro-opririlor autovehiculelot pentru: curățire la sfârșitul unei "curse", remedierea unui produs care are o mică defecțiune sau evacuarea altuia necorespunzător, alimentare, lipsa momentană a operatorului etc. Unele din aceste pierderi sunt dependente de tehnologie și specificul utilajului și pot fi mult ținute sub control, altele depind în mare măsură de organizarea producției și a muncii;

d) încetinirii funcționării (autovehiculul desfășurându-și activitatea sub parametrii normali) fie ca urmare a dificultății operației realizate, fie datorită incapacității operatorului de producție de a stăpâni și utiliza tehnica din dotare. Această categorie de pierderi nu se poate sesiza decât prin analiza funcționării utilajului și a producției obținute pe un interval îndelungat de timp;

e) defectelor de calitate, consecință a funcționării necorespunzătoare a mijlocului de producție. Se consideră că starea mașinii în momentul în care execută un produs defect este echivalentă cu nefuncționarea acesteia;

f) defectelor de demaraj, apărute în cazul introducerii în funcționare a unui nou utilaj sau a unei linii tehnologice. Primele produse sunt realizate „de probă”, pe baza lor reglându-se ulterior procesul, ca urmare se vor constitui în pierderi asemănătoare defectelor de calitate. Se pot reduce printr-o bună organizare a activităților de pregătire a producției.

În funcție de timpul total de funcționare a utilajului, în figura 3.10 s-au reprezentat schematic categoriile de pierderi discutate anterior.

Fig. 3.10 Cele „6 mari pierderi” datorate mentenanței

Așa cum rezultă, pierderile menționate au ca rezultat micșorarea timpului util de funcționare a utilajelor, conducând la pierderi de productivitate și reducerea utilizării capacității de producție.

3.4.7 Strategii ale activității de mentenanță

Mentenanța are multiple implicații asupra activității firmei, un aspect scos în evidență fiind cel strategic. Strategia reprezintă o conduită managerială și organizatorică care va conduce la îndeplinirea obiectivelor la nivel de afacere sau firmă.

Se consideră că analiza activităților de mentenanță nu ar fi completă dacă nu se reușește să se scoată în evidență și aspectele legate de strategie. Având în vedere conjuncturile specifice în care se poate afla o firmă la un moment dat, se pot enumera trei alternative strategice de abordare a activității de mentenanță, și anume:

– efectuarea de activități de mentenanță specifice;

– subcontractarea mentenanței;

– achiziționarea de utilaje noi (și renunțarea la mentenanță).

Ținând cont de complexitatea și specificul acțiunilor implicate de fiecare strategie în parte, acestea sunt clasificate în: strategii pure și strategii combinate.

Strategii pure de mentenanță

Ținând cont de metodele și tehnicile de management al mentenanței utilizate, se întâlnesc următoarele strategii pure:

▪ Strategia Mentenanței Productive Totale – S1, se bazează pe principiile Mentenanței Productive Totale, respectiv Mentenanța Productivă, automentenanța și „5S” aplicate de către toți angajații firmei, educați și instruiți corespunzător. Reprezintă o formă modernă de abordare strategică a activităților de întreținere și reparații, ce asigură desfășurarea fluentă a procesului de producție, în condițiile obținerii unor produse de cea mai bună calitate. Este strategia considerată, în literatura de specialitate, ca fiind cea mai novatoare în domeniul mentenanței.

▪ Strategia orientării investițiilor firmei – S2, care presupune consultarea staff-ului compartimentului de mentenanță în ceea ce privește achiziționarea de utilaje și instalații. Aplicând această strategie, s-ar putea înlătura situațiile în care, considerând drept criteriu principal „prețul”, se recurge adeseori la cumpărarea de utilaje „second hand”, care, pe termen scurt, aduc unele avantaje firmei datorită economiilor și cheltuielilor de investiții, dar inhibă competitivitatea pe termen mediu și lung, datorită creșterii accelerate a costurilor mentenanței.

▪ Strategia de restrângere a activităților de mentenanță (strategia „supraviețuirii”) – S3, care presupune reducerea drastică a bugetului acordat compartimentului de mentenanță, conducând la amânarea sau suprimarea activităților de întreținere și reparații planificate anterior. Se aplică în condițiile în care o firmă își restrânge sfera de acțiune sau are dificultăți în utilizarea capacității de producție. Este cea mai periculoasă strategie pe care o poate adopta o firmă, “supraviețuirea” fiind grea și cu consecințe grave în activitatea pe termen mediu și lung. Conduce însă la economii de resurse pe termen scurt.

▪ Strategia de concentrare a activității de mentenanță – S4, care urmărește orientarea atenției către activități specifice de întreținere și reparații, necesare bunei desfășurări a procesului de producție. Se urmărește acumularea unei experiențe în domeniu și obținerea unei eficiențe ridicate a intervențiilor. Pe termen mediu și lung se creează premiza stabilizării bugetului acordat și chiar reducerea lui.

▪ Strategia de diversificare a activităților desfășurate – S5, implică prestarea de activități specifice de mentenanță către alte firme, din același domeniu sau domenii conexe. Se urmărește valorificarea potențialului neutilizat al compartimentului, precum și a experienței acumulate de-a lungul timpului. Pe termen mediu și lung apare posibilitatea îmbunătățirii metodelor de muncă, valorificarea know-how-ului acumulat, transferul acestuia dintr-un domeniu în altul, precum și perfecționarea activității. În plus, se aduc contribuții la creșterea cifrei de afaceri, implicit a beneficiului firmei. Din experiențele unor firme în domeniu, a rezultat că, fără a presta activități către terți, strategia tinde să devină deosebit de costisitoare;

▪ Strategia Mentenanței Bazată pe Fiabilitate (MBF) – S6, care presupune alocarea fondurilor destinate activităților de mentenanță în funcție de impactul pe care acestea îl au asupra rezultatelor firmei. Se încearcă identificarea punctelor critice ale funcționării sistemelor de producție, direcționând resursele în scopul asigurării fiabilității maxime în punctele cheie ale sistemului de producție. Se utilizează cu precădere principiile de limitare a studiului și economia de acțiuni. Extinsă la nivel global, MBF poate deveni o strategie de implementare a Mentenanței Productive Totale;

▪ Strategia utilajelor noi – S7, care presupune folosirea exclusivă a utilajelor noi, aflate în termenul de garanție. Este cea mai costisitoare alternativă în ceea ce privește investițiile, puțin firme având puterea financiară de a o aplica, chiar și în țările bogate ale lumii. Se obțin avantaje legate de nivelul tehnic și tehnologic, care va fi întotdeauna la vârf pe plan mondial. Problemele ridicate de mentenanța utilajelor sunt minime, ele revenind furnizorilor sau constructorilor, după caz. În momentul expirării termenului de garanție, utilajele se vând și se achiziționează altele noi, cu performanțe de ultimă oră. Problema care se pune este cea a amortizării, deoarece, chiar și în condițiile unei productivități ridicate, aceasta are o influență puternică asupra structurii costurilor de producție, conducând la o creștere accentuată a acestora. Multe din firmele românești sunt, din nefericire, „beneficiare” ale respectivei opțiuni, achiziționând „second hand” utilaje disponibilizate cu această ocazie, în unele cazuri plătind numai dezafectarea și transportul acestora în țară.

Fig. 3.11 – Strategii ale activității de mentenanță

Strategii combinate de mentenanță

În practică, în funcție de situațiile specifice întâlnite, este dificil și ineficient în același timp a aplica numai o singură metodă, tehnică sau strategie de mentenanță. Managementul presupune aplicarea rapidă și eficientă a acelei combinații de strategii care să conducă, rapid și eficient, la succes. Este și rațiunea pentru care se consideră că mentenanța devine profitabilă dacă se găsește o „rețetă” optimă de combinare a strategiilor enumerate anterior. În plus, combinarea alternativelor strategice se va realiza ca urmare a disponibilului de resurse ce pot fi alocate de către firmă, activității de mentenanță.

Mentenanța tinde să evolueze din domeniul tehnic, unde era responsabilă în principal de aspectele tehnice ale întreținerii și reparării utilajelor, spre latura strategică a activității întreprinderii. Implicațiile sale sunt complexe și la nivelul tuturor funcțiilor întreprinderii, motiv pentru care se va avea în vedere implicarea mentenanței într-un demers tip Management Productiv Total.

Bibliografie

Amza, Gh., ș.a. – Tehnologia materialelor – Proiectarea proceselor tehnologice – Editura Bren, 2004

Amza, Gh. – Ecotehnologie și dezvoltare durabilă, vol.1și 2 – Editura Printech, București, 2009

Andreescu, C. , ș.a. – Diagnosticarea automobilelor – Editura Printech, București, 2002

Andreescu, C. – Fiabilitatea și mentenanța autovehiculelor – Editura Printech, 2007

Aramă, C., ș.a. – Poluarea aerului de către motoarele cu ardere internă – Editura Tehnică, București, 1975

Bejan, N. – Tehnologia reparării autovehiculelor – Editura Matrixrom, București, 2007

Bohosievici, C. – Tehnologia fabricației mașinilor termice, vol I și II – Institutul Politehnic din Iași, 1971

Burlacu, G., ș.a. – Fiabilitatea, mentenanța și disponibilitatea sistemelor tehnice – Editura Matrixrom, București 2005

Chiru, A., Marincaș, D. – Tehnologii speciale de fabricare și reparare a autovehiculelor – Reprogragia Universității Transilvania din Brașov, 2008

Deneș, C. – Fiabilitatea și mentenabilitatea sistemelor tehnice – Sibiu, Editura „Alma Mater”, 2003.

Dumitru, G.M., ș.a. – Recondiționarea și repararea produselor – Editura Printech, București, 2009

Frățilă, Gh. – Calculul și construcția automobilelor – Editura Didactică si Pedagocică, București, 1982

Grűnwald, B. – Teoria, calculul și construcția motoarelor pentru autovehicule – Editura Didactică si Pedagocică, București, 1978

Marincaș, D., Abăitancei, D. – Fabricarea și repararea autovehiculelor rutiere – Editura Didactică si Pedagocică, București, 1982

3.5 Impactul de mediu al activităților de mentenanță

3.5.1 Principiile ecotehnologiei

Tehnologia cuprinde domeniul productiei materiale (totalitatea metodelor de munca si a mijloacelor tehnice necesare desfasurarii proceselor de productie materiale) și s-a extins treptat asupra prestațiilor de servicii (transporturile, gospodăria comunală, reparațiile), pentru a cuprinde apoi și sfera producției spirituale. De aceea, înțelegerea, perceperea și aplicarea corectă a noțiunilor ce constituie tehnologia și celelalte legate direct de ea – progresul tehnic, retehnologizarea și poluarea mediului – reprezintă o îndatorire civică nu numai pentru specialiști, ci și pentru toți protagoniștii mileniului trei.

Ecotehnologia, această știință nouă, a apărut ca o necesitate a tendințelor ce se manifestă pregnant în dezvoltarea omenirii, tendințe datorate mai ales poluării necontrolate a mediului înconjurător din dorința dezvoltării economice bazată numai pe profit. Ecotehnologia este motorul dezvoltării unei eco-economii , rezultatul final al ei fiind un ecoprodus obținut dintr-unul sau mai multe ecomateriale în urma unui ecoproces de producție.

Ecotehnologia se deosebește de celelalte științe prin următoarele:

– este o știință tehnică cu caracter aplicativ deoarece urmărește un scop practic nemijlocit. Sunt foarte multe cunoștiințe despre gama largă de fenomene ale naturii, dar pentru a le utiliza în vederea realizării de ecoproduse este necesară această știință-ecotehnologia;

– este dependentă de timp și de spațiu, deoarece oricare descoperire a legilor naturii este facută utilă societății printr-o anumită tehnologie, iar modul de utilizare este perfecționat în timp de o ecotehnologie. Dependența de spațiu se bazează pe modul cum gândesc și acționează oamenii locului de muncă respectiv, pe experiența acestora, pe scopul urmarit;

– nu rezolvă problema realizării unui singur produs, ea rezolvă problemele obținerii unei ecoproducții industriale, de serie diversificată cu aceeași utilitate socială, devenind în acest fel o condiție esențială a dezvoltării societății umane. Această caracteristică transformă tehnologia din „principala cale de risipă” în ecotehnologie – ca principala cale de economisire și dezvoltare durabilă, pentru ca numai prin valorificarea imenselor resurse de economii ascunse în tehnologie, prin îmbunătățirea cercetării ecotehnologice și optimizarea ecoproceselor de  producție este posibilă soluționarea crizei tehnologice în care s-a cufundat omenirea;

– are la bază conceptul de dezvoltare durabilă-dreptul generațiilor viitoare la condiâii de existență și dezvoltare cel puțin la fel de bune ca ale generației noastre, drept asigurat prin obligația generației noastre de a păstra și de a reface, dupa caz, condițiile de mediu propice unei existente optime;

Implementarea dezvoltării durabile, aceasta presupune:

– limitarea cantității de materiale folosite în economie prin reciclarea și recircularea acestora;

– eliminarea deșeurilor din procesele industriale;

– conservarea energiei și descoperirea de noi resurse energetice nepoluante;

– înlocuirea materialelor toxice și a celor greu reciclabile cu materiale biodegradabile;

– conservarea factorilor de mediu;

– conservarea biodiversității;

– reducerea cheltuielilor de exploatare;

– îmbunătățirea condițiilor de muncă.

O serie de legi și principii fundamentează ecotehnologia

Principiul multidimensional. Oricare ecotehnologie este o sumă de ecoproduse multidimensionale cu foarte mulți parametrii, rezultați din interacțiunea concretă a unor ecomateriale reale cu mijloacele de transformare ale acestora.

Pentru a înțelege multitudinea de factori care apar într-o ecotehnologie și a găsi în final funcția obiectiv, care poate fi optimizată, trebuie plecat de la locul și rolul ecotehnologiei în noul sistem economic numit eco-economie. Eco-economia este parte componentă a ecosistemului terestru și este influențată de foarte mulți factori specifici fiecărui partener ( e i ) din structura sa. Fiecare din elementele de structură ale unui ecoprodus depind de o serie de factori ( p i ). Prin urmare ecotehnologia poate fi scrisă ca o funcție E, de forma:

(3.82)

in care: e1, e2, … , em sunt factorii de influență introduși de fiecare partener, iar p1, p2, … , pn sunt factori ce depind de elementele de structură ale unui ecoprodus.

Creerea oricărui ecoprodus este rezultatul unui ecoproces de producție, definit ca fiind un proces tehnico-economic complex, care cuprinde toate activitățile desfășurate într-unui sau mai multe locații de muncă, având drept scop realizarea ecoprodusului (fig. 3.12).

Fig. 3.12 Structura unui eco-proces de producție

Componenta principală a unui ecoproces de producție o constituie ecoprocesele de bază, care contribuie direct la transformarea materiilor prime în ecoproduse sau în repararea /recondiționarea/reciclarea acestuia în vederea recăpătării sau schimbării rolului funcțional. Ecoprocesele auxiliare ajută la buna desfășurare a ecoprodusclor de bază cuprinzând o pregătire tehnică (realizarea de scule, diapozitive, verificatoare), o pregătire organizatorică (flux tehnologic, transport materiale și piese între locurile de transformare) și o pregătire economică (conturi exploatare, întreținere, reparare utilaje, costuri utilități).

Fiecare din aceste ecoprodusc și procese sunt influențate de o serie de factori fi . Fiecare din părțile componente ale structurii activității depinde parametrii gj, astfel încât ecotehnologia devine o funcție de forma:

(3.83)

O ecotehnologie optimă de obținere a unui ecoprodus presupune utilizarea unor metode de determinare a interdependențelor dintre multitudinea de parametrii ce apar, cuprinsă într-o funcție obiectiv, care apoi sa poată fi optimizată fie în condițiile unei productivități maxime, fie în condițiile unui cost minim al ecoprodudului.

Principiul ecoeficienței. Ecotehnologia trebuie să permită în momentul aplicării ei realizarea nivelului maxim de ecoefleiență pentru care a fost proiectată. Ecoeficiența reprezintă furnizarea de bunuri și servicii competitive ca preț, care satisfac cerințelor clienților și aduc calitate vieții, reducându-se progresiv impactul ecologic și consumul de resurse pe întreg ciclul de viață, la un nivel cel puțin corespunzător capacității estimate a planetei. În limbaj obișnuit aceasta înseamnă a produce mai bine, mai repede, mai mult, mai ieftin, mai curat și la momentul oportun. Principalii indicatori ai ecoeficienței sunt: costul, productivitatea, fiabilitatea, protecția mediului, securitatea muncii, protecția operatorului, consumul de energie, consumul de resurse materiale etc.

Costul ecoprodusului. Acest indicator cu caracter economic, la nivel de secția de producție, comletat cu desfacerea ecoprodusului se calculează cu relația:

C = CM+Cm+CR + Σ Ci [lei/ecoprodus] sau [lei/lot] (3.84)

în care:

C este prețul de cost al produsului sau lotului de produse;

CM – cheltuielile cu materialul;

Cm – cheltuielile cu manopera;

CR – cheltuielile de regie (cheltuieli de ordin general care trebuie amortizate pe timpul realizării și consumului produsului: utilaje, clădiri, energie electrică, combustibil, utilități etc).

Σ Ci – alte cheltuieli care se fac cu ecoprodusul până la desfacerea lui pe piață.

O analiză a costului folosind relația (1.3) nu este semnificativă în proiectarea unui ecoproces tehnologic, deoarece nu permite analiza comparativă a mai multor ecoprocese tehnologice de realizare a aceluiași ecoprodus. Analiza costului se va face întotdeauna pornind de la o structură a să care să cuprindă și cheltuielile cu pregătirea fabricației, astfel că prețul de cost al unui lot de produse Cl va avea expresia:

Cl =F + n∙V [lei/lot] (3.85)

în care:

F reprezintă cheltuielile fixe făcute pentru realizarea lotului de ecoproduse (cheltuielile cu echipamentul tehnologic, clădirile și locațiile de producție);

V – cheltuielile viriabile (cu materialele, salariile muncitorilor, utilltățlle, mediile de lucru nerecuperabile, ambalajele)

n – numărul de ecoproduse.

Costul unui ecoprodus devine :

[lei/ecoprodus] (3.86)

Un ecoprodus tehnologic trebuie să realizeze o ecoeficiență maximă. Aceasta presupune stabilirea mai multor variante posibile de ecoprocese tehnologice și alegerea variantei optime pe baza costului ecoprodusului.

Folosind două variante tehnologice de realizare a unui scoprodus, se poate l'nce analiza comparativă a două ecoprocese tehnologice, având indicii 1 și 2.

Fig. 3.13 Alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic, pentru un lot de produse, prin suprapunerea a două ecoprocese tehnologice PT1 și PT2.

Luând în considerare cheltuielile de stocaj și cheltuielile de mediu, costul total al unui ecoprodus Ct devine :

[lei/ecoprodus] (3.87)

Fig. 3.14 Alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic, pentru un ecoprodus, prin suprapunerea a două ecoprocese tehnologice PT1 și PT2.

Reprezentând grafic relația de mai sus se vede că există un număr de bucăți optim nopt ce rezultă din anularea derivatei costului total în raport cu numărul de bucăți.

Fig. 3.15 Determinarea numărului de bucăți optim nopt

(3.88)

Prin urmare, alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic, din punct de vedere al costului se va face ținând cont de aceste trei elemente: n, ncr și nopt.

Productivitatea reprezintă eficiența muncii sociale exprimată prin raportarea rezultatului muncii la consumul de muncă. Se măsoară în bucăți pe unitatea de timp. Este unul din indicatorii calitativi de bază ai unei economii, care arată nivelul de dezvoltare al forțelor de producție. Ecoproductivitatea este un termen introdus pentru a ține cont de dezvoltarea durabilă. Ecoproductivitatea este o strategie de intensificare a productivității și de creștere a performanțelor de mediu pentru întreaga dezvoltare socio-economică. Principalii factori de creștere ai productivității muncii sunt: progresul tehnic, nivelul tehnic și nivelul cultural al lucrătorilor, organizarea științifică a producției și a muncii, cointeresarea materială și morală în muncă etc.

Principala cale de creștere a ecoproductivității muncii o constituie progresul tehnic. Mecanizarea poate fi aplicata numai la o parte din procese sau instalații, numita mecanizare parțială, sau la toate instalațiile care realizează un anumit proces tehnologic, numita mecanizare totala sau complexă. În producția mecanizata, omul conduce instalația tehnologică, întregul proces tehnologic fiind executat de sursa de energie. Din păcate în acest moment începe șl poluarea necontrolată a mediului înconjurător, poluare care se intensifică pe măsură ce mecanizarea începe să cuprindă întreaga economie mondială. Automatizarea reprezintă echiparea cu automate a unei instalații (proces tehnologic), în vederea efectuării unor operații fără intervenția nemijlocită a omului (funcțiuni umane, efort, observație, decizie, memorie și calcul logic necesar pentru dirijarea unei operații. Automatizarea poate fi parțială și totală – când se aplică la toți parametrii procesului de producție sau la întreaga instalație tehnologică. Un sistem tehnic este considerat a avea proprietatea de inteligență artificială, pe baza observării comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la noi situații, are capacitatea de a raționa, de a înțelege legăturile dintre fapte, de a descoperii înțelesuri și de a recunoaște adevărul. Prin robot se înțelege un ansamblu complex format din echipamente și programe de prelucrare a datelorcaet funcționează automat și se adaptează la mediu complex și variabil, preluând si /sau prelungind una sau mat multe din funcțiile umane.

Fiabilitatea se definește ca fiind ansamblul calităților unui sistem tehnic ce determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat în scopul în care a fost construit, în condițiile prescrise de exploatare. Fiabilitatea este o mărime ce caracterizează siguranța și funcționarea unui sistem tehnic în conformitate cu normele prescrise (mărimea probabilității de funcționare). Fiabilitatea se calculează în funcție de improbabilitatea apariției avariei. Este n noțiune diferită de calitatea produsului, ea reprezentând ansamblul tuturor calitîților unui produs (sistem tehnic) care determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat în scopul în care a fost construit.

Protecția mediului este indicatorul de ecoeficiență al oricărui proces tehnologic și trebuie să devină cel predominant deoarece:

au fost constatate unele modificări (nu se știe precis deocamdată cât sunt de reversibile) climaterice globale;

rezervele de materii prime și energie sunt epuizabile;

biodiversitatea este amenințată (deja unele specii de plante și animale au dispărut);

tot mai adesea, din considerente de eficiență economică industrială, se lucrează la limita, fapt ce induce riscuri crescute de accidente, cu efecte catastrofale asupra habitatului;

– deșeurile industriale constituie o mare problemă;

– există mari decalaje tehnologice între statele bogate și cele sărace.

Protecția mediului presupune prevenirea și evitarea totală sau parțială a poluării. Poluarea este procesul de introducere directă sau indirectă, ca rezultat al unei activități umane, de substanțe, de vibrații, de căldură sau de zgomot în aer, apă sau sol, susceptibile să aducă prejudicii societății umane sau calității mediului, să determine deteriorări ale bunurilor materiale, ori să afecteze sau să împiedice utilizarea în scop recreativ a mediului și /sau alte utilizări ale acestuia. Consumul durabil înseamnă satisfacerea nevoilor generațiilor prezente și a ale celor viitoare pentru bunuri și servicii utilizând modalități durabile din punct de vedere economic, social și al protecției mediului.

Pentru respectarea acestei ecuații, mediul de afaceri are o serie de
responsabilități :

– conceperea, proiectarea și dezvoltarea acelor produse și servicii ecotehnologice care să promoveze consumul durabil;

– producerea și distribuirea acelor bunuri și servicii ecotehnologice, într-un mod ecotehnologic;

– repararea, întreținerea și reciclarea produselor prin procese și tehnologii ecotehnologice;

promovarea acelor tehnologii și procese ecotehnologice, eficiente din punct de vedere energetic și cu consum minim de materii prime;

tratarea corespunzătoare a deșeurilor;

conservarea energiei și a terenului;

– informarea corectă și completă a consumatorilor asupra proceselor, produselor și serviciilor furnizate și a riscurilor de mediu;

internalizarea costurilor de mediu în prețul produselor și serviciilor;

cooperarea cu ceilalți factori ai societății implicați în protecția mediului, dezvoltarea durabilă, protecția și consumul durabil.

Nivelul maxim al ecoefioienței pentru care a fost proiectată o ecotehnologie la timpul t, se realizează însă la timpul (t+Δt), prin urmare minimizarea lui Δt (timpul de implementare a noului) este un alt criteriu deosebit de important de optimizat. Aceasta implică noțiunea de prognoză ecotehnologică -element esențial al dezvoltării ecotehnologiei, care reprezintă o evaluare probabilistică a posibilitîților, tendințelor și perspectivelor de transfer ecotehnologic în timp.

Principiul informației. Proiectarea unui ecoprodus presupune:

o proiectare funcțională – conceperea ecoprodusului în așa fel încât el să corespundă cerințelor funcționale impuse;

o proiectare ecotehnologică- conceperea produsului în așa fel încât el să pontă fi realizat printr-o tehnologie cât mai convenabilă și cu poluare zero sau cât mai mică.

Apare în acest mod o determinare reciprocă a proiectării ecoprodusului și proiectării ecotehnologiei de fabricație: nu numai cerințele calitative ale ecoprodusului impun stabilirea ecoprocesului tehnologic, ci și ecotehnologia de fabricație impune definitivarea construcției optime a ecoprodusului.

În proiectarea oricărui proces ecotehnologic se pornește totdeauna de la modelul general al unui ecoprocos tehnologic (fig. 3.16). Informațiile constitue sistemul informațional – decizional – ecotehnologic (S.I.D.E.).

Cunoștințele de mediu inițiale se referă în primul rând la cunoașterea principalelor substanțe poluante care ar putea apare pe parcursul procesului ecotehnologic de transformare a substanței primare în ecoprodus și care trebuie luate în considerare ca date inițiale de proiectare a ecoprocesului tehnologic.

Fig. 3.16 Modelul general al unui ecoproces tehnologic

Cunoștințele de mediu inițiale se referă în primul rând la cunoașterea principalelor substanțe poluante care ar putea apare pe parcursul procesului ecotehnologic de transformare a substanței primare în ecoprodus și care trebuie luate în considerare ca date inițiale de proiectare a ecoprocesului tehnologic.

Principalele substanțe poluante relevante care trebuie luate în considerare la stabilirea valorilor limită de emisie :

– Dioxidul de sulf și alți compuși ai sulfului

– Oxizi de azot și alți compuși ai azotului

– Monoxidul de carbon

– Compuși organici volatili

– Metalele și compușii lor

– Pulberi

– Azbest (particule suspendate, fibre)

– Clorul și compușii săi

– Florul și compușii săi

– Arseniul și compușii săi

– Compuși organici cu staniu

– Compuși organohalogenați

– Compuși organofosforici

– Cianuri

– Produși fitosanitari

– Azotați și fosfați

– Substanțe și preparate care s-au dovedit a avea proprietăți dăunătoare sănătății.

Categoria de activități oferă informațiile inițiale necesare proiectării ecoprocesului tehnologic ținând cont de mijloacele de transformare a substanței și amplasamentul acestora. Cunoașterea acestor categorii de activități ca date inițiale de proiectare permite luarea măsurilor necesare pentru asigurarea protecției aerului, apei și solului.

În vederea alegerii ecoprocesului tehnologic optim, proiectantul va trebui să țină cont de:

ș condițiile de impact asupra mediului, date de flecare proces tehnologic posibil de realizare a ecoprodusului, acestea fiind:

– luarea tuturor măsurilor de prevenire eficientă a poluării, în special prin recurgerea la cele mai bune ecotehnologii;

– luarea măsurilor care să asigure că nici o poluare importantă nu va fi cauzată;

– evitarea producerii de deșeuri și, în cazul în care aceasta nu poate fi evitat, valorificarea lor, iar în cazul de imposibilitate tehnică și economică, luarea măsurilor pentru neutralizarea și eliminarea acestora;

– utilizarea eficientă a energiei;

– luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor și limitarea consecințelor, acestora;

– luarea măsurilor necesare, în cazul încetării definitive a activităților, pentru evitarea oricărui risc de poluare și pentru aducerea amplasamentului și a zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea acestora;

ș condițiile de impact asupra mediului, dat de fiecare echipament tehnologic exitent în dotare, acestea fiind:

– instalații și activități desfășurate, din care să rezulte natura, amploarea și gradul de încărcare cu aceste activități;

– amplasamentul prevăzut pentru operare;

– materiile prime și auxiliare, substanțele și tipul de energie utilizată sau produsă de instalație;

– sursele de emisie ale instalației;

– starea amplasamentului instalației;

– impactul activității asupra mediului, ca întreg;

– natura și cantitatea de emisii previzibile ale instalației în fiecare element component al mediului, astfel încât să fie posibilă o identificare a efectelor semnificative ale emisiilor;

– tehnologia prevăzută și alte tehnici utilizate pentru prevenirea emisiilor provenind de la instalații, iar dacă aceasta nu este posibilă, pentru reducerea lor;

– măsurile prevăzute pentru prevenirea producerii și valorificării deșeurilor generate de instalații;

– alte măsuri stabilite privind protecția mediului.

Principiul implicării conducerii. Firmele pot influența consumatorii, comunitățile locale, furnizorii și competitorii. Conducerea trebuie să atragă și să convingă acționarii să-și asume declarația de adoptare a unei producții deosebite și a unui consum durabil. Dezvoltarea durabilă este rezultatul aplicării eootehnologiilor ținând cont de ecoeficiență, ecoproductivitate, prevenirea și evitarea poluării. Responsabilitatea pentru dezvoltarea durabili revine guvernului, mediului afaceri, fiecărui membru și organizație a societății civile, sindicatelor consumatorilor și organizațiilor pentru protecția mediului.

Principalele responsabilități ale guvernului sunt următoarele:

– eliminarea subvențiilor care promovează modele neadecvate de producție și consum;

– promovarea consumului durabil, care trebuie să contribuie la eradicarea sărăciei, satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor membrilor societății și la reducerea decalajelor de dezrvoltare dintre regiuni geografice și state;

– să sprijine eforturile de inovare ale firmelor mici și mijloci care dezvoltă și comercializează produse și servicii care promovează consumul durabil;

– să elimine sau să limiteze strict utilizarea substanțelor toxice, periculoase pentru mediu. Substanțele noi, potențial periculoase, trebuie testate cu prioritate privind impactul pe termen lung asupra mediului, înainte de a fi introduse în consum;

– să încurajeze, pe termen lung, dezvoltarea de materiale ecologice alternative și pe termen scurt, să promoveze utilizarea unor materiale mai puțin nocive, prin facilități fiscale și participarea la cooperarea internațională în dezvoltarea și transferul tehnologic;

– să creeze sau să întărească agențiile specializate în reglementarea diferitelor domenii ale producției durabile și ale consumului durabil. Periodic trebuie să analizeze și să revizuiască eficiența unor astfel de agenții, astfel încât să se asigure utilizarea celor mai bune practici în protecția consumatorilor, evaluarea și perfecționarea condițiilor de mediu ;

– să facă uz de întreaga gamă a instrumentelor economice pentru promovarea consumului durabil, concepând și implementând un astfel de sistem de taxe care să favorizeze dezvoltarea durabilă;

– să aplice planificarea și dezvoltarea urbană pentru a asigura un adăpost durabil și infrastructură pentru toți, având grijă de persoanele dezavantajate.

Principiul conștientizării, educării și instruirii. În fiecare organizație există un potențial uriaș, atât la nivel managerial, cât și al angajaților, pentru crearea de idei și mijloace noi de îmbogățire a performanțelor de mediu, care trebuie puse în valoare. Realizarea de programe de conștientizare la nivelul firmei atrage atenția acționarilor asupra importanței problemelor de mediu.

Responsabilitățile factorilor de influență :

– promovarea dezvoltării durabile, producției durabile și consumului durabil;

– să sprijine proiectarea, dezvoltarea și utilizarea produselor și serviciilor care sunt eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor și energiei, care nu sunt toxice și sunt sigure, luând în considerare întregul ciclu de viață al produsului, de la extragerea materiilor prime, producție, distribuție, utilizare, la reparare, reciclare, casare și scoatere din uz.

– sâ sprijine conservarea energiei și dezvoltarea resurselor energetice
regenerabile,

– să sprijine dezvoltarea și utilizarea standardelor de mediu naționale și internaționale referitoare la procese, produse și servicii;

– să încurajeze, să dezvolte și să sprijine efectuarea independentă a încercărilor de mediu pentru produse, precum și cooperarea internațională în testarea comună și dezvoltarea de proceduri unificate de testare;

– să promoveze conștientizarea beneficiilor consumului durabil și a producției durabile asupra stării de sănătate, ținând cont atât de efectele directe asupra indivizilor cât și de efectele colective asupra mediului;

– să încurajeze transformarea modelelor de consum nedurabil, prin dezvoltarea și utilizarea serviciilor și a noilor tehnologii, inclusiv a tehnologiei informației și a comunicării, care pot veni în întâmpinarea nevoilor consumatorilor, reducând poluarea și consumul de resurse naturale;

– să ia măsuri ca prețurile produselor și serviciilor să reflecte costurile de mediu și să promoveze consumul durabil. Trebuie avut în vedere analiza exhaustiva a costurilor și a beneficiilor legate de protecția mediului, internalizarea costurilor de mediu și utilizarea instrumentelor economice care țin seama de principiul: poluatorul plătește și, respectiv utilizatorul suportă costurile resurselor,

– să implementeze contabilizarea resurselor naturale, astfel încât să se reflecte impactul modelului și politicilor de consum durabil și producției durabile asupra mediului;

– să promoveze transporturile durabile, prin:

– reducerea utilizării autovehiculelor în orașe;

– reducerea deplasărilor inutile de mărfuri;

– promovarea sistemelor eficiente de transport public;

– promovarea vehiculelor mai eficiente energetic și mai puțin poluante;

– dezvoltarea și implementarea de standarde pentru calitatea aerului, pentru emisiile motoarelor și economia de combustibil;

– introducerea practicilor durabile în activitatea proprie și, în special în politica de procurare și achiziție, care trebuie să încurajeze dezvoltarea și utilizarea de produse și servicii ecologice

– studierea comportamentului consumatorilor și a posibilelor influențe defavorabile asupra mediului, pentru a identifica mijloacele de a face mai durabil modelul de consum odată cu satisfacere nevoilor de bazăi.

Principiul cercetării științifice și dezvoltării tehnologice. Obiectivul acestui principiu este de a realiza cât mai mult cu resurse cât mai puține și poluare minimă. Acest principiu trebuie să țină seama că strategiile tradiționale sunt epuizate sau învechite ca soluții la problemele actuale, când accentul se pune pe strategii de prevenire și evitare.

Transformarea strategiilor trebuie începută la nivelul cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, inclusiv de elaborare și dezvoltare a politicilor de afaceri și instituționale. Accentul se pune pe dezvoltarea mondială a ecoprodusului, ținând seama că toți consumatorii sunt interesați de originea produselor achiziționate. Economia ciclului de viață a produsului cuprinde strategiile de dezvoltare durabilă produsului, cum ar fi: evaluarea ciclului de viață și proiectarea ecotehnologică.

Principiul comunicării. Acest principiu ține cont de faptul că dialogul și comunicarea, sunt căile cele mai potrivite de promovare a unui ecoprodus, a unor ecoservicii și chiar a unei strategii de prevenire și evitare cum este ecotehnologia și dezvoltarea durabilă. Intensificarea dialogului cu acționarii poate fi recompensată multilateral, deoarece: crește motivația internă a firmei; îmbunătățește imaginea publică a firmei; crește încrederea acționarilor și influențează pozitiv nu numai pe acționari ci și pefurnizori și beneficiari.

Autoritatea competentă pentru protecția mediului are următoarele responsabilități:

– asigură cadrul necesar pentru liberul acces la informație și pentru participarea publicului la procedura de emitere a autorizației integrate de mediul, în scopul garantării faptului că orice cerere de autorizare pentru o nouă tehnologie sau de modificare substanțială a unei tehnologii este accesibilă publicului într-o suficientă transparență pentru exprimarea opiniei, înaintea luării deciziei de către autoritatea competentă;

– asigură luarea măsurilor pentru informarea permanentă privind evoluția celor mau bune tehnologii disponibile în structurile sale;

– pune la dispoziția publicului rezultatele supravegherii emisiilor în mediu și modul de respectare a condițiilor de autorizare prevăzute;

– publică anual inventarul principalelor emisii și surse responsabile de poluare;

– comunică și pune la dispoziție, în cadrul relațiilor bilaterale, pe bază de reciprocitate și în condiții de echivalență, toate datele cuprinse în cererea prin care a fost solicitată eliberarea autorizației integrate de mediu;

– comunică toate măsurile necesare pentru a se evita orice poluare semnificativă;

– comunică măsurile luate pentru eliminarea totală a deșeurilor poluante ce pot fi generate în urma aplicării unei ecotehnologii;

– comunică măsurile luate de utilizare eficientă a energiei;

– comunică măsurile luate pentru prevenirea accidentelor cu impact asupra sănătății omului șl a mediului și limitarea consecințelor acestora;

– comunică măsurile necesare pentru evitarea oricăror riscuri de poluare și a pentru readucerea amplasamentului, după încetarea activității, într-o stare care să permită reutilizarea acestuia pentru alte scopuri.

Principiul implementării. Acest principiu ține seama că perfecționarea oricărei practici necesită monitorizarea și cuantificarea rezultatelor, astfel încât să existe indicații și concluzii eficiente privind evoluția acestuia. Ecotehnologia este o strategie care trebuie utilizată în cadrul sistemului de management de mediu în scopul îmbunătățirii continue a performanțelor sistemului. Investițiile în ecotehnologie au fost riscante în trecut datorită duratelor mari de amortizare, lipsei unor principii contabile pentru determinarea beneficiilor asupra mediului, lipsei unor cerințe cadru pentru politicile guvernamentale și ale firmei.

Implementarea unor tehnologii presupune existența unei autorizații integrate de mediu corespunzătoare procesului, produsului sau serviciului furnizate beneficiarului. Autorizarea integrată de mediu se obține pe baza unui bilanț de mediu, ce însoțește orice proiect ecotehnologic și care este întocmit în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Prin bilanțul de mediu se identifică, descrie și evaluează, în conformitate cu procedura de evaluare, efectele directe și indirecte ale activității asupra mediului. Bilanțul de mediu cuprinde:

– descrierea locației pentru desfășurarea ecoprocesului tehnologic;

– descrierea instalațiilor și activităților desfășurate, din care să rezulte natura și amploarea acestor activități;

– materiile prime și auxiliare, substanțele și tipul de energie utilizată sau produsă;

– sursele de emisie ale instalațiilor;

– starea amplasamentului instalațiilor;

– impactului activității asupra mediului;

– natura și cantitățile de emisii previzibile ale instalațiilor în aer, sol și apă;

– tehnologii prevăzute și a alte tehnici utilizate pentru prevenirea emisiilor provenind de la instalații, iar dacă aceasta nu este posibilă, pentru reducerea lor;

– măsurile prevăzute pentru prevenirea producerii și valorificării deșeurilor generate

– măsuri prezentate pentru supravegherea emisiilor în mediu;

– alte măsuri stabilite privind condițiile de exploatare a instalațiilor.

3.5.2 Diagrama flux a procesului tehnologic a activității de mentenanță

* Impact redus asupra mediului

** Impact major asupra mediului

Fig. 3.17 Diagrama flux a procesului tehnologic de mentenanță (autobuze Mercedes-Benz – Citaro – RATB)

Repararea, recondifionarea, reciclarea — sunt operații tehnologice care apar în general după scoaterea din uz a produsului (casarea produsului) după un anumit număr de ore de funcționare în regim normal (cazul reparațiilor curente sau reparațiilor capitale) sau după un anumit număr de ore funcționale la parametrii necorespunzatori).

În general, reparațiile presupun un anumit proces tehnologic, folosirea unor echipamente specializate și a unor materiale corespunzătoare astfel că, impactul asupra mediului este mai mare sau mai mic în funcție de natura operațiilor și mai ales de produsul care se repară.

Procesul tehnologic de reparare cuprinde totalitatea lucrărilor și operațiilor care se execută pentru repararea unui echipament sau instalații și anume:

– pregătirea de fabricație;

– producerea anticipată a pieselor de schimb;

– aducerea autobuzului în secția de reparații;

– demontarea ansamblului și a subansamblurilor, cu marcarea ordinii demontării acestora;

– curățirea, decaparea și degresarea pieselor demontate;

– inspectarea pieselor demontate și constatarea defectelor;

– sortarea pieselor;

– stabilirea dimensiunilor pieselor care se recondiționează și a celor care se execută din nou ținând seama de eliminarea sau compensarea uzurii;

– executarea pieselor;

– ajustarea și montarea pieselor pe subansamble;

– reglarea pieselor și subansamblelor pe ansamblu;

– rodajul ansamblului;

– încercarea autovehicului în vederea recepției;

– recepția la beneficiar.

Pentru fiecare tip de instalație sau mașină și tip de reparație în parte se stabilește câte un proces tehnologic tip, proces tehnologic ce are un impact asupra mediului aproape la fel ca cel de fabricație. Există numeroase etape și momente ale procesului de reparare în care are loc un impact asupra mediului chiar mai mare decât în procesul de fabricație deoarece, de exemplu, reparația înseamnă o refabricație în producție individuala chiar dacă fabricația a fost o producție de serie mare sau de masă.

Recondiționarea se face de regula prin procedee care conduc la remedierea defectelor, putând fi chiar parte a proceselor de fabricație.

3.5.3 Tipul de poluare și impactul asupra mediului

3.5.3.1 Poluarea atmosferei

Surse de emisii. În tabelul 3.2 se precizează originea emisiei, poluarea generată in mediu si câteva efecte asupra sănătății. Dintre metalele grele s-au ales trei dintre cele mai periculoase pentru om, respectiv cadmiul, mercurul și plumbul, deși, în ultima vreme sunt limite severe de emisie in aer si pentru alte metale grele ca: teluriu, cobalt, crom, cupru, cositor, mangan, nichel, stîbiu, vanadium, zinc si compușii acestora.

Tabelul 3.2 Principalele surse și poluanți ai aerului

Principalii poluanți atmosferici. Poluanți atmosferici sunt responsabili de efectele asupra sănătății umane sub ambele sale aspecte: acute și cronice (OMS, 2000). Poluarea aerului este o problemă majoră de mediu si de sănătate, care afectează in egala masura atat tarile dezvoltate, cat și țările în curs de dezvoltare din intreaga lume. Cresterea cantități de gaze cu potențial dăunător și particule care sunt emise în atmosferă, la o scară globală, au potential dăunător sănătății umane și mediului inconjurator.

Substanțele poluante emise sunt prezentate în continuare împreuna cu factorii care le determină. În mediul urban, și în special în acele domenii în care populația și densitatea de trafic sunt relativ ridicate, expunerea umană la substanțe periculoase este de așteptat să fie în mod semnificativ crescuta.

Monoxidul de carbon (CO), este un gaz incolor, inodor și insipid. El difuzează prin pereții relativ subțiri de fier (cum ar fi tubulatura de evacuare a gazelor arse din motorul cu ardere internă) sau de fontă încălziți la roșu închis (tubulatura galeriei de evacuare). Oxidul de carbon din atmosferă poate fi transformat în bioxid de carbon de către plante. Principalul efect nociv al său asupra sănătății omului este dat de reacția sa cu hemoglobina (Hb) din sânge, rezultând carboxihemoglobina (COHb).

Oxigenul ajunge în organism pe cale pulmonară. Și oxidul de carbon este solubil în plasma sanguină unde reacționează cu hemoglobina. In plus, afinitatea hemoglobinei pentru oxidul de carbon este de aproximativ 200 de ori mai mare decât pentru oxigen, drept urmare prezența oxidului de carbon în sânge blochează hemoglobina și împiedică mecanismul oxidării sângelui producând anoxemie, adică diminuarea oxigenului vehiculat către celule, ceea ce determină stări de asfixie a țesuturilor.

Oxidul de carbon acționează inițial pur mecanic și efectele sale sunt reversibile în acest stadiu. Odată cu apariția unor alterări ale țesuturilor mai fragile, se produc transformări ireversibile care lasă – după dezintoxicare -sechele. In funcție de concentrația în aer și de timpul de expunere, se poate preciza o curbă medie a efectului oxidului de carbon.

Oxizii de azot (NOx ). Azotul formează cinci oxizi, prin combinația sa cu oxigenul. Emisiile motoarelor cu ardere internă ale autovehicu­lelor conțin oxid de azot și bioxid de azot. Ca substanțe primare, oxizii de azot au următorul tip de acțiuni: fixează hemoglobina din sânge; irită ochii și căile respiratorii (sunt predispuși oamenii suferinzi de bronșite și astm). Oxidul de azot produce ozon, cu miros neplăcut. Prezența asociată a bioxi­dului de azot cu oxidul de azot face ca, la studiul poluării aerului prin gazele de ardere de la motoarele autovehiculelor, să se considere în gene­ral oxizii de azot, notați NOx. Oxidul de azot are un efect direct asupra sistemului nervos: după câteva minute de respirație duce la o stare de exci­tație și rău (a fost denumit de Davy gaz ilariant), apoi se produce paralizia centrilor respiratorii. Toxicitatea oxizilor de azot este foarte mare și speci­aliștii o consideră cu mult mai mare decât cea a oxidului de carbon. Expu­nerea la concentrație mare și timp de câteva ore produce edem (tumefiere) pulmonar care conduce deseori la deces. O concentrație de 100 ppm (părți pe milion) inspirată scurt timp, produce îmbolnăvire. Doza de 700 ppm în aer timp de o jumătate de oră constituie doza letală. Diferite cercetări arată că o concentrație de 10 ppm ar reprezenta concentrația maximă admisă a oxizilor de azot în aer, pentru o expunere de câteva ore. O expunere de 10 minute la o concentrație de numai 5 ppm bioxid de azot duce la tulburări respiratorii dar tranzitorii.

Compusii Organici Volatili (COV), ca substanțe primare, prezintă miros urât și acțiune cancerigenă. Formaledhida mai ales, este rău mirositoare, iar hidrocarburile aromatice cu greutate moleculară ridicată (aromate polinucleare) au efecte cancerigene. S-a descoperit că benziprenul, care este o hidrocarbură ciclică extrasă din gudron, exercită o puternică acțiune cancerigenă și este folosit pentru producerea tumorilor experimentale la animale de laborator. Hidrocarburile sunt nocive în special ca substanțe secundare, deoarece ele sunt o componentă principală în reacțiile de formare a smogului fotochimic.

Smogul fotochimic reprezintă o ceață caracteristică anumitor regiuni geografice (statul California, Tokyo, Atena). Denumirea aceasta provine din combinația a două cuvinte englezești: smoke (fum) + fog (ceață). Smogul fotochimic se formează într-o atmosferă uscată, sub acțiunea razelor solare. Substanțele considerate răspunzătoare pentru producerea smogului fotochimic, sunt hidrocarburile și oxizii de azot. Smogul este iritant pentru căile respiratorii și pentru ochi, reduce vizibilitatea și devine un real pericol pentru traficul rutier. Mecanismul de formare al său nu este cunoscut în amănunt, dar anumite caracteristici ale sale au fost elucidate. Se concluzionează astfel că HC și NO sunt principalele substanțe inițiale care participă la formarea smogului fotochimic. Smogul fotochimic este format din trei componente: ozonul, aldehidele și peroxinitratul acil (PAN). Ozonul și PAN produc probabil iritarea ochilor.

Particulele sunt alcătuite din carbon și hidrogen sau din plumb și compușii acestuia. De asemenea, mai există particule de cauciuc provenite din uzura pneurilor, particule formate prin uzura plăcuțelor de frână, precum și cele produse prin uzura garniturilor discurilor de metal ale frânelor, particulele din uzura discurilor de ambreiaj și ale saboților de frână. Particulele de funingine reduc vizibilitatea. Ele au probabil o acțiune cancerigenă dacă conțin hidrocarburi grele. Plumbul este o substanță foarte toxică. Particulele mai mari de plumb se sedimentează repede, particulele mici sub un micron se mențin în aer sub forma de aerosoli și ajung în organism pe căile respiratorii. Cercetări recente au arătat o corelație între concentrația plumbului în aer și concentrația oxidului de carbon, consecință a creșterii traficului auto. Din acest motiv, există tendința de eliminare a tetraetilului de plumb din benzine (în România începând cu anul 2005 nu se mai comercializeaza benzină cu plumb), cu toate modificările necesare impuse de aceasta în proiectarea, construcția și exploatarea motoarelor de autovehicule.

Produșii de sulf care interesează poluarea sunt bioxidul și trioxidul de sulf. In atmosferă, oxidarea bioxidului de sulf la trioxidul de sulf, are loc în principal printr-un proces fotochimic, deși există păreri că ar putea avea loc și procese catalitice. Concentrații reduse de bioxid de sulf, circa 5 ppm, produc primele iritații, în cantitate mare se lezează căile respiratorii producând afecțiuni acute care în unele cazuri pot deveni ireversibile și pot antrena decesul. In general creșterea cantității de bioxid de sulf în atmosferă are ca efect o intensificare a gradului general de morbiditate al populației. Există multiple date referitoare la efectul bioxidului de sulf din care se amintește că la concentrații mari de bioxid de sulf din aerul orașelor, de peste 0,046 ppm apare o frecvență sporită a maladiilor aparatului respirator la copiii de vârstă școlară; la concentrații de peste 0,52 ppm, în prezența și a altor particule solide, crește mortalitatea în general.

Fumul reprezintă o suspensie de complecși de carbon asociați cu gudroane și hidrocarburi din gazele de evacuare. Efectul său principal constă in reducerea vizibilității, în cantitate mare putând provoca o stânjenire a respirației și o iritare a ochilor. In combinație cu alți poluanți, cum ar fi bioxidul de sulf, pe care îl vehiculează și eventual contribuie la formarea acidului sulfuric, devine un factor agresiv al țesuturilor din plămâni, fiind o cauză a bronșitelor cronice. Se bănuiește că în anumite condiții, ar putea avea și o acțiune cancerigenă.

Bioxidul de carbon, (CO2), nu este o substanță toxică. El servește metabolismului plantelor, nu influențează direct în nici un mod individul și nu este considerat un poluant, deoarece este un conținut natural al atmosferei planetei (în limite până la 3…4%). Totuși, se remarcă o continuă creștere a cantității de bioxid de carbon din atmosferă. Se apreciază că mai mult de jumătate din cantitatea de bioxid de carbon eliberată prin ardere între anii 1900-1999 se regăsește în atmosferă. Concentrația de CO2 a crescut de la 290 cmc/mc în anul 1900, la 322 cmc/mc în anul 1970, iar în anul 2000 la 369 cmc/mc. Este vădită tendința de rupere a echilibrului acestei substanțe cu reacția de fotosinteză și al formării carbonatului de calciu din oceane. Există temeri conform cărora drept urmare a diminuării energiei radiate de planeta Pământ, s-ar putea realiza o creștere a temperaturii medii a suprafeței terestre cu efecte dezastruoase în ceea ce privește topirea calotelor glaciare și creșterea nivelului oceanului planetar; topirea integrală a calotelor glaciare ar avea drept rezultat o creștere a nivelului oceanului cu 20 de metri și deci inundarea multor teritorii.

3.5.3.2 Poluarea apei

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă actuală cu consecințe mai mult sau mai puțin grave asupra populației. Prin poluarea apei, se înțelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice și biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activitățile umane și care face ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe și variate, în funcție de natura și concentrația substanțelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea apei se realizează prin tratare, prin care se asigură condițiile necesare pentru consum.

Poluarea apelor poate fi naturală sau artificială. Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale și se produce în urma interacției apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile și cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigației etc.

Se poate vorbi și despre poluare controlată și necontrolată. Poluarea controlată (organizată) se referă la poluarea datorată apelor uzate transportate prin rețeaua de canalizare și evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte. Poluarea necontrolată (neorganizată) provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.

Poluarea normală și accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute, colectate și transportate prin rețeaua de canalizare la stația de epurare sau direct în receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când cantități mari (anormale) de substanțe nocive ajung în rețeaua de canalizare sau, ca urmare a defectării unor obiective din stația de preepurare sau epurare.

Se mai poate vorbi și despre poluare primară și secundară. Poluarea primară apare, de exemplu, în urma depunerii substanțelor în suspensie din apele uzate, evacuate într-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundară apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate în urma fermentării materiilor organice depuse din substanțele în suspensie antrenează restul de suspensii și le aduce la suprafața apei, de unde sunt apoi transportate în aval de curentul de apă.

Principalii poluanți ai apelor . Substanțele poluante introduse în ape din surse naturale și artificiale sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de suprafață și subterane. Prejudiciile aduse mediului de substanțele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra sănătății publice și prejudicii aduse unor folosințe (industriale, piscicole, navigație, etc.). Substanțele poluante pot fi clasificate, după natura lor și după prejudiciile aduse, în următoarele categorii:

– substanțele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru apă poluantul principal. Substanțele organice de origine naturală (vegetală și animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât și după moarte. Materiile organice consumă oxigenul din apă, în timpul descompunerii lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de cantitatea de substanță organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol și în general a tuturor organismelor acvatice. În același timp oxigenul mai este necesar și proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanțele organice și care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentrația de oxigen dizolvat normată, variază între 4 – 6 mg/dm3, în funcție de categoria de folosință, coborârea sub această limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecințe foarte grave. Cele mai importante substanțe organice de origine naturală sunt țițeiul, taninul, lignina, hidrații de carbon, biotoxinele marine ș.a. Substanțele organice – poluanți artificiali, provin din prelucrarea diferitelor substanțe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenți organici ș.a), industriei chimice organice și industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi halogenate, detergenți ș.a.).

– substanțele anorganice, în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menționează, în primul rând, metalele grele ( Pb, Cu , Zn , Cr ), clorurile, sulfații etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinității apelor, iar unele dintre ele pot provoca creșterea durității. Clorurile în cantități mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă și industrială, irigațiilor etc . Prin bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în același timp și procesele de autoepurare. Sărurile de azot și fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafața apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea și micșorându-le capacitatea de transport și de transfer a căldurii.

– materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului formând bancuri care pot împiedica navigația, consumă oxigenul din apă dacă materiile sunt de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanțele în suspensie plutitoare, cum ar fi țițeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenților, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust și miros neplăcut, împiedică absorbția oxigenului la suprafața apei și deci autoepurarea, se depun pe diferite instalații, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna și flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalațiilor de răcire, irigații, agrement etc.

– substanțele toxice, nu pot fi reținute de instalațiile de tratare a apelor și o parte din ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste materii organice sau anorganice, câteodată chiar în concentrații foarte mici, pot distruge în scurt timp flora și fauna receptorului.

– substanțele radioactive, radionuclizii, radioizotopii și izotopii radioactivi sunt unele dintre cele mai periculoase substanțe toxice.Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafață și subterane prezintă pericole deosebite, datorită acțiunii radiațiilor asupra organismelor vii.Efectele substanțelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentrațiile radionuclizilor, cât și de modul cum acestea acționează, din exteriorul sau din interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase.

– substanțele cu aciditate sau alcalinitate pronunțată, evacuate cu apele uzate, conduc la distrugerea florei și faunei acvatice, la degradarea construcțiilor hidrotehnice, a vaselor și instalațiilor necesare navigației, împiedică folosirea apei în agrement, irigații, alimentări cu apă etc. De exemplu, toxicitatea acidului sulfuric pentru faună depinde de valoarea pH-ului, peștii murind la un pH = 4,5. Hidroxidul de sodiu, folosit în numeroase procese industriale, este foarte solubil în apă și mărește rapid pH-ul, respectiv alcalinitatea apei, producând numeroase prejudicii diferitelor folosințe ale apelor. Astfel, apele receptorilor care conțin peste 25 mg/l NaOH, distrug fauna piscicolă.

– coloranții, proveniți îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tabăcării etc, împiedică absorbția oxigenului și desfășurarea normală a fenomenelor de autoepurare și a celor de fotosinteză .

– energia calorică,caracteristică apelor calde de la termocentrale și de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă și industrială și împiedică dezvoltarea florei și faunei acvatice. Datorită creșterii temperaturii apelor scade concentrația de oxigen dizolvat, viața organismelor acvatice devenind dificilă.

– microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea emisarului pe care îl fac de neutilizat.

Surse de poluare a apelor. Impurificarea apelor de suprafață sau subterane este favorizată de următoarele elemente :

– starea lichidă a apei la variații mari de temperatură, ceea ce face ca ea să antreneze în curgerea sa diferite substanțe impurificatoare ;

– apa e un mediu propice pentru realizarea a numeroase reacții fizico-chimice (ca de exemplu dizolvarea unor substanțe naturale sau artificiale, sedimentarea suspensiilor etc. ) ;

– faptul că în natură apa se găsește sub forme diferite ( inclusiv gaze și vapori ) îi mărește sensibil domeniul de aplicare ;

– apa este unul din factorii indispensabili vieții pe pământ .

Sursele de poluare se pot împărți în două categorii distincte:

– surse organizate care produc murdărirea în urma evacuării unor substanțe în ape prin intermediul unor instalații destinate acestui scop, cum ar fi canalizări, evacuări de la industrii sau crescătorii de animale etc.;

– surse neorganizate care produc murdărirea prin pătrunderea necontrolată a unor substanțe în ape.

După acțiunea lor în timp, sursele de poluare pot fi :

– surse de poluare permanente;

– surse de poluare nepermanente;

– surse de poluare accidentale.

După modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi împărțite în:

– surse de poluare naturale;

– surse de poluare artificiale, datorate activității omului, care, la rândul lor, pot fi subdivizate în ape uzate și depozite de deșeuri.

Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:

– impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje;

– impurificări produse de infiltrațiile de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape care produc în același timp și impurificarea surselor de suprafață;

– impurificări produse în secțiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție.

Principala sursă de poluare permanentă o constituie apele uzate reintroduse în receptori după utilizarea apei în diverse domenii. După proveniența lor, există următoarele categorii de ape uzate:

– ape uzate orășenești, care reprezintă un amestec de ape menajere și industriale, provenite din satisfacerea nevoilor gospodărești de apă ale centrelor populate, precum și a nevoilor gospodărești, igienico-sanitare și social- administrative ale diferitelor feluri de unități industriale mici.

– ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial, ele fiind de cele mai multe ori tratate separat în stații de epurare proprii industriilor respective. Numărul de poluanți pentru o anumită industrie este de obicei restrâns, o apă industrială uzată având în principiu, caracteristici asemănătoare substanțelor chimice sau fizice utilizate în procesul tehnologic. De exemplu, apele uzate provenite de la minele de cărbuni au drept caracteristică principală conținutul în substanțe în suspensie, în timp ce apele uzate rezultate de la fabricile de zahăr conțin atât substanțe în suspensie, cât și substanțe organice.

– ape uzate de la ferme de animale și păsări care, au în general caracteristicile apelor uzate orășenești, poluanții principali fiind substanțele organice în cantitate mare și materialele în suspensie.

– ape uzate meteorice, care înainte de a ajunge pe sol, spală din atmosferă poluanții existenți în aceasta. Aceste ape de precipitații care vin în contact cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre populate, în procesul scurgerii, antrenează atât ape uzate de diferte tipuri, cât și deșeuri, îngrășăminte chimice, pesticide, astfel încât în momentul ajungerii în receptor pot conține un număr mare de poluanți .

– ape uzate radioactive, care conțin ca poluant principal substanțele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul și utilizarea acestora. Indiferent de proveniența lor substanțele radioactive pot ajunge în apă, aer și sol pe multiple căi, prejudiciind întreg mediul înconjurător.

– ape uzate calde, care conțin de obicei un singur poluant, energia calorică, a cărei proveniență a fost menționată anterior.

– ape uzate provenite de la zone de agrement, campinguri, terenuri de sport, care sunt asemănătoare cu apele uzate orășenești.

– apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conțin impurități deosebit de nocive cum ar fi: reziduuri lichide și solide, pierderi de combustibil, lubrifianți etc.

O sursă importantă de impurificare a apelor o constituie depozitele de deșeuri sau de diferite reziduuri solide, așezate pe sol, sub cerul liber, în halde nerațional amplasate și organizate. Impurificarea provenită de la aceste depozite poate fi produsă prin antrenarea directă a reziduurilor în apele curgătoare de către precipitații sau de către apele care se scurg, prin infiltrație, în sol. Deosebit de grave pot fi cazurile de impurificare provocată de haldele de deșeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă și antrenate de viiturile acestora.

Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie orășenești și de deșeuri solide industriale, în special cenușa de la termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice, steril de la preparațiile miniere, rumeguș și deșeuri lemnoase de la fabricile de cherestea etc. De asemenea, pot fi încadrate în aceeași categorie de surse de impurificare depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de produse clorosodice sau de la alte industrii chimice, precum și cele de la stațiile de epurare a apelor uzate.

Mai pot fi amintite și surse de poluare accidentală, dar ele sunt în marea lor majoritate legate de probleme de risc industrial.

Luându-se în considerare toate utilizările , clasificarea apelor de suprafață se face în mai multe categorii :

– categoria I – ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populației , ape care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă , sau ape care servesc ca locuri de îmbăiere și ștranduri organizate;

– categoria II – ape care servesc pentru salubrizarea localităților, ape utilizate pentru sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, recreere , reconfortarea organismului uman ;

– categoria III – ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare arătate mai sus, sau folosite în agricultură pentru irigații .

Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de norme pe care apa trebuie să le îndeplinească la locul de utilizare .Bineînțeles că aceste norme sunt cu atât mai pretențioase cu cât categoria de utilizare este mai mică .

Conform STAS 4706-88, pentru fiecare din categorii se dau indicatori de calitate fizici, chimici, microbiologici și de eutrofizare, care trebuie îndepliniți de apele de suprafață, în funcție de categoria de calitate.

5.5.3.3 Poluarea solului

Principalii poluanți ai solului. Procesul de degradare a factorilor de mediu de pe intinsul globului a avut in ultimele decenii un mers ascendent continuu , o evolutie ingrijoratoare , cantitatea de poluanti fiind intr-o continua crestere .

Solul este supus actiunii poluarilor din aer si apa , fiind locul de intalnire al poluantilor

– pulberile din aer si gazele toxice dizolvate de ploaie in atmosfera se intorc pe sol .

– apele de infiltratie impregneaza solul cu poluanti antrenandu-l spre adancime

– raurile poluate infecteaza suprafetele inundate sau irigate .

Aproape toate reziduurile solide sunt depozitate prin aglomerare sau aruncate la intamplare pe sol. Poluarile directe ale solului provin din :

– aruncarea mucului de tigara sau a biletului de tramvai pana la automobilul abandonat

– scurgerea picaturii de ulei din tractorul care circula pe camp pana la hale si haldele de deseuri .

Nocivitatile care nu sunt suficient de concentrate pentru a distruge vegetatia pustiind locul pot provoca consecinte indirecte , fiind absorbite de plante care servesc ca alimente oamenilor si animalelor domestice . Bolile contagioase intestinale si parazitii din apele fecaloide parcurg un drum similar.

Reziduurle industriale degradeaza solurile prin :

– hadele de reziduuri industriale care blocheza mari suprafete de teren ce devin inutilizabile , amplasarea nerationala producand accidente .

– raspandirea petrolului pe so in zonele de extractie si prelucrare prin intermediul apelor fluviale

– halele de cenusi provenite din industria metalelor neferoase ce contin urne de metale grele toxice (Cu , Zn , Cd , Pb ) , bioxid de sulf si arsen .

Surse de poluare a solului. Sursele principale ale poluarii solurilor sunt :

– aplicarea pe scara larga a ingrasamintelor si pesticidelor in agricultura

– folosirea sistemelor extinse de irigatii

– depozitarea deseurilor solide

– depunerile atmosferice de substante toxice produse ca urmare a activitatilor umane .

Poluarea cu petrol. Hidrocarburile care apar in diferite medii de viata pot avea doua proveniente :

– activitati umane – ardere de combustibili , folosirea lemnului , prelucrarea petrolului

– procese naturale – iesiri de petrol , emanatii de gaze naturale

Toxicitatea petrolului si a produselor petroliere se imparte in doua categorii : imediata și pe termen lung:

– Hidrocarburile saturate ce pot produce la concentratii mari moartea organismelor , a formelor tinere .

– Hidrocarburile aromatice sunt cele mai toxice

– Hidrocarburile olefinice au o toxicitate intermediara intre cele anterioare .

– Fractiile solului in apa in concentratii foarte mici interfereaza cu numerosi mesageri chimici , cu rol in nutritia si reproducerea multor organisme acvatice , producand dezechilibre ecologice.

Eutrofizarea – reprezinta o forma de poluare a ecosistemelor , mai ales a apelor statatoare , prin introducerea unor cantitati excesive de nutrienti , ca urmare a activitatii umane. Poate fi un fenomen natural ce se desfasoara pe timp indelungat , sau un fenomen indus de om ce determina schimburi importante la nivelul ecosistemelor , ducand la degradarea lor . Eutrofizarea s-a extins si s-a intensificat in timp , afectand lacurile mari , raurile si apa unor mari.

Efectul poluant al ploilor murdare. “Ploaia acida” cuprinde toate precipitatiile : ploaie , zapada , bruma , ceata , care contin acizi tari , derivati din substantele care polueaza atmosfera. Datorita activitatilor umane , atmosfera s-a supraincarcat cu substante daunatoare , avand repercursiuni grave asupra mediului

Clasificarea metalelor uzate și a deșeurilor de metale.

Mercurul (Hg) – fiind lichid , e singurul metal ce se gaseste in toate cele trei medii de viata . Sursele de mercur sunt sunt naturale , mercurul fiind folosit in industria chimica , in fabricarea vopselelor , a hartiei , a unor pesticide fi fungicide , a unor produse farmaceutice. Sursa de poluare cu mercur o reprezinta combustibilii fosili care care se ard anual si prelucrarea mnereului numit cinobru. In cazul mercurului tinem cont de trei aspecte :

– mediul natural (acvatic) contine o anumita cantitate de mercur , iar organismele s-au adaptat in decursul evolutiei .

– mercurul provenit din activitatea umana se degaja in atmosfera , prin migrare si transformare ajungand in mediul acvatic , acumulandu-se in produsi toxici .

– in ecosisteme se pot produce fenomene de intoxicare cu mercur in urma utilizarii fungicidelor organomercurice .

Plumbul (Pb) – este un metal foarte toxic si e folosit de multe industrii . Plumbul rezulta din liniile unor intreprinderi industriale si din arderile motoarelor cu explozie ale autovehicolelor (fiind adaugat in benzina ca moderator de explozie) .Ajunge in atmosfera odata cu gazele de esapament ale motoarelor cu explozie , iar din atmosfera ajunge in sol si apa , de aici fiind absorbit de plante , acumulandu-se in radacini , in frunze , de unde e preluat de animalele ce se hranesc cu plante .

Zincul (Zn) – este un element indispensabil tuturor organismelor , dar poate deveni si toxic in unele imprejurari si conditii . Este introdus in atmosfera din diferite procese industriale si din alte activitati umane atat sub forma stabila cat si sub forma radioactiva . Zincul este necesar datorita faptului ca intra in alcatuirea unui numar mare de enzime . Multe organisme concentreaza zinc in cantitati mult mai mari decat cele necesare functionarii lor normale .

Cadmiul (Cd) – este un metal cu o puternica actiune toxica asupra organismelor. Patrunde in organisme prin hrana si prin suprafata corpului acumulandu-se selectiv in diferite tesuturi, crescand temperatura si scazand salinitatea .

Recuperarea și valorificarea metalelor uzate și a deșeurilor . Din categoria metalelor uzate și a deșeurilor metalice fac parte metalele uzate și deșeurile metalice sub formă de produse sau piese casate (scoase din uz) și bucăți de: piese turnate, forjate, matrițate, laminate plate sau extrudate sub formă de benzi, tablă, fâșii, capete, ștraifuri, profile, șine țevi, tuburi, folie, sârmă, șpanuri neoxidați, etc.

Toate aceste categorii de metale uzate și deșeuri metalice se valorifică, în majoritatea cazurilor, după o prelucrare primară (fîg. 3.18) în urma căreia rezultă aliaje de turnătorie deformabiîe.

Se realizează conform schemelor

specifice din tehnologie

Topire

Lingouri

Prelucrarea primară a deșeurilor

Fier vechi

Cântărirea și depozitarea

pe sorturi de aliaje

Sortarea

Depozitare

Verificarea pirotehnică

Recepția materialelor

Deșeuri impurificate

Deșeuri curate

Fig. 3.18 Schema generaăl de prelucrare primară a metalelor uzate și a deșeurilor neferoase

3.5.4 Analiza ecotehnologică a procesului de mentenanță

Poluarea zero este un vis. Reducerea totală a poluării nu este posibilă nici tehnologic , nici economic , deoarece presupune cheltuieli antipoluante insuportabile de orice economie dezvoltată .

Determinarea gradului optim de reducere a poluării. Producătorii doresc profituri imediate, iar interesul întregii societăți este să trăiască într-un mediu nepoluant. Pentru aceasta se determină un optim economic luând în considerare cheltuielile pentru dezvoltare și beneficiile depoluării .

Se consideră gradul optim de reducere a poluării , punctul n0 , în care diferența dintre cele două curbe a și b este maximă (acolo este taα = tgβ) .

Fig. 3.19 Determinarea gradului optim de reducere a poluării:

a – costul total al prevenirii sau al depoluării c – diferența dintre cele două curbe, n0 – gradul optim de reducere a poluării

Determinarea pierderilor cauzate de poluare. Această analiză nu este întotdeauna ușor de făcut deoarece pagubele produse de poluare sunt mai greu de cuantificat decât cheltuielile legate de introducerea unor tehnologii noi de producție , de prevenire a poluării sau de reducere a poluării .

Ar trebui ca n0’ = n0 dar cele mai multe ori este imposibilă estimarea corectă a pierderilor datorate poluării .

Mai aproape de realitate este abordarea luând în considerare gradul de interes al societății de a plătii depoluarea pentru a realiza un anumit grad de puritate a mediului înconjurător . Pentru a nu simții efectele poluării societatea este dispusă să suporte cheltuieli de depozitare Cd .

Fig. 3.20 Determinarea pierderilor cauzate de poluare:

a – cheltuieli cu prevenirea poluării sau reducerea poluării, b – pierderile datorate poluării, c – suma celor două curbe, n0 – gradul optim de reducere a poluării

Gradul de reducere a poluării (cost și benefici sociale). Pe măsură ce gradul de reducere a poluării crește avantajul / utilitatea socială (Av) pentru care societatea este dispusă să plătească contribuții suplimentare descrește , iar cheltuielile pentru reducerea poluării (Cd) cresc

Fig. 3.21 Gradul de reducere a poluării în funcție de costurile și utilitățile sociale : Cd – cheltuieli pentru reducerea poluării, Av – utilitatea socială / avantajul reducerii poluării, n0” – gradul optim de reducere a poluării

În concluzie se poate spune că la proiectarea oricărui ecoprodus, oricărui ecoproces de prestare servicii sau oricărei activități rezultate în urma unui ecoproces tehnologic trebuie avute în vedere următoarele elemente :

Planul calității

Traseul tehnologic

Diagrama flux a procesului tehnologic

Etapele și momentele de impact asupra mediului

Natura substanțelor poluante

Modul de acțiune asupra mediului

Înlocuirea fazelor sau operațiilor cu poluare mare

Indicatorul de calitate al mediului

Măsurile de recondiționare și reciclarea deșeurilor

Măsurile de recuperare , tratare și reciclarea reziduurilor secundare

Măsurile de integrare în mediu a deșeurilor

Costurile cu reducerea poluării

Costurile cu prevenirea poluării

3.5.5 Transformarea organizației economice în oganizație ecotehnologică

Singura alternativă pentru evitarea perturbării mediului este acea de a reduce intensitatea poluării pe termen scurt, prin intermediul „producțiilor curate", iar pe termen lung, prin închiderea ciclurilor de materiale și produse și trecerea la resursele regenerabile de energie. Ca măsură a poluării provocate de producție a fost introdus termenul "Poluare/ PIB". În mod evident, variabila care poate fi cel mai ușor influen­țată pe termen scurt în relația anterioară este intensitatea poluării generate de producție în următorii 20 de ani.

Conceptul de producție curată decurge din conceptele anterioare de tehnologie curată și tehnologie fără deșeuri sau cu producere redusă de deșeuri. Conceptul mai vechi de tehnologie curată era privit, în 1979, de Comisia Comunității Europene ca având trei scopuri distincte, dar complementare:

– mai putini poluanți evacuați în mediul natural (apă, aer, sol);

– mai puține deșeuri (tehnologie fără deșeuri sau cu producere redusă de deșeuri);

– cerere mai scăzută de resurse naturale (apă, energie și materii prime).

Producția curată reprezintă o abordare globală a protecției mediului, care cuprinde toate fazele procesului de producție sau ale ciclului de viată a produselor, având obiectivul de a preveni și minimiza riscurile pe termen lung și scurt pentru oameni și mediu.

Termenul de producție curată este foarte dificil de definit atât din punct de vedere tehnic, cât și funcțional, în special în ceea ce privește curățenia produselor. Din acest motiv, termenul este interpretat ca având o dublă semnificație: un nou scop al industriei; legat de calitatea mediului; o nouă modalitate de abordare pentru realizarea acestui scop. Astfel, pentru procesele de producție, producția curată include conservarea materiilor prime și a energiei, eliminarea materialelor toxice și reducerea cantității și toxicității tuturor emisiilor și deșeurilor, înainte ca acestea să părăsească procesul de producție, iar pentru produse, producția curată se axează pe reducerea impactului asupra mediului pe întregul ciclu de viată al unui produs, de la extragerea materiei prime până la eliminarea finală, printr-o proiectare adecvată a produsului.

Noul scop privind calitatea mediului solicită industriei să se situeze deasupra normelor curente, care, de obicei, se referă la îndeplinirea standardelor ambiante, ce consideră efectul unui poluant în mediu, în zona imediat vecină sursei de emisie. Așa cum s-a arătat, standardele ambiante nu au capacitatea de a proteja mediul de încărcătura cumulativă a poluanților. Noua normă de mediu, exprimată prin standardele încărcăturii totale de poluanți, poate fi respectată de către industrie prin creșterea eficientei utilizării energiei, reducerea dependentei de resursele neregenerabile, reducerea utilizării neeconomice a materialelor toxice etc. Pe termen lung (50-100 de ani), standardele încărcăturii totale de poluanți vor tinde spre închiderea ciclului de materiale și produse și orientarea către surse regenerabile de energie. închiderea ciclului de materiale va solicita proceselor indus­triale să se îndrepte, pe cât este posibil din punct de vedere tehnic și economic, către valori zero ale evacuărilor de deșeuri, în special pentru poluanții legați de combustibilii fosili și chimicalele toxice.

Închiderea ciclului produselor va solicita industriei să gestioneze pro­dusele pe întreg ciclul lor de viată, începând de la procesul de extracție a materialelor, fabricare și utilizare, până la eliminarea finală (elemente ale unei astfel de politici sunt deja aplicate în industria auto­mobilelor).

Producția curată este benefică pentru mediu, deoarece reduce poluarea datorată industriei. De asemenea, întreprinderile, care promovează acest tip de abordare preventivă a poluării, au câteva beneficii directe, cum sunt:

a) realizarea unei economii de costuri prin reducerea risipei de materii prime și energie;

îmbunătățirea efi­cientei întreprinderii;

realizarea unei mai bune calități a pro­duselor, deoarece funcționarea întreprinderii este mai ușor de anticipat;

recuperarea anu­mitor materiale irosite;

e)producția curată necesită aplicarea expertizei, îmbunătățirea tehnologiei, schimbarea atitudinilor.

Aplicarea pro­ducției curate la managementul de mediu necesită o abordare ierarhică a practicilor de mana­gement al poluării. Noua abordare va modifica radical managementul de mediu. În prezent, practica rezidă în reducerea poluanților abia după ce procesele indus­triale i-au generat. Acest tip de abordare implică utilizarea tehnologiilor de depoluare la capătul conductei, cum ar fi stațiile de tratare a apelor uzate, a filtrelor pe coșurile de fum, incinerarea sau neutralizarea deșeurilor și, în final, îngroparea acestora.

Ordinea actuală a prefe­rințelor decizionale legate de proiectare și funcționare este următoarea: depozitare finală; tratare, tratare cu recuperare de energie și materiale; reutilizare și reciclare; reducere; prevenire.

Prin noua abordare, care se naște în managementul mediului, prioritățile managementului poluanților sunt complet răsturnate. Astfel, prima prioritate ierarhică este prevenirea poluării: modificările proceselor și ale produselor, reciclarea și recuperarea la locul producției, înainte de luarea măsurilor de reducere a poluării. Această nouă ierarhie arată în felul următor: prevenire; redu­cere; reutilizare și reciclare; tratare cu recuperare de energie și materiale, tratare; depozitare finală.

Reciclarea trebuie adoptată numai atunci când metodele de prevenire au fost în întregime epuizate. Tratarea reziduurilor trebuie luată în considerare numai atunci când acestea au fost deja reciclate cât mai mult posibil. Utilizarea reciclării în afara locului de producție sau a tehnicilor de tratare la capătul conductei înaintea utilizării tehnicilor preventive nu constituie o producție curată.

Această abordare a mana­gementului mediului se dezvoltă datorită faptului că industria și, în special, companiile avansate:

a) realizează faptul că noile priorități sunt mai puțin costisitoare și, din acest motiv, constituie o abordare mai profitabilă a managementului mediului;

b) sunt conștiente de faptul că, mai devreme sau mai târziu, vor fi forțate de guvern sau de presiunea opiniei publice să reducă presiunea poluării asupra mediului.

Atât industria, cât și factorii decidenți cunosc faptul că abordarea problemei poluării prin procedeul de tratare sau îngropare a deșeurilor nu este de natură să satisfacă standardele încărcăturii totale de poluanți și, câteodată, nici măcar pe cele ambiante.

Deși opțiunile pentru producții curate sunt, în general, disponibile, ele pot să nu fie încă aplicabile tuturor proceselor de producție. Disponibilitatea opțiunilor pentru producții curate, în măsură să satisfacă standardele încărcăturii totale de poluanți, care presupun reducerea consistentă a nivelului poluării sub nivelul cerut pentru înde­plinirea standardelor ambiante, poate fi pusă sub semnul întrebării. Este însă evident faptul că este posibilă o reducere semnificativă a poluării. Este vorba, în special, despre tehno­logiile care optimizează utilizarea energiei. Multe din aceste tehnologii sunt disponibile în prezent și, atunci când sunt implementate, pot contribui la realizarea de economii nete atât de energie, cât și financiare și pot realiza simultan și reducerea poluării mediului.

Deficientele care există pot oferi o imagine asupra econo­miilor posibile de energie. În medie, țările în curs de dezvoltare utilizează de două ori mai multă energie decât țările dezvoltate pentru a realiza același produs. Aceste deficiente pot fi atribuite unor factori, cum sunt:

– managementul neadecvat al procesului de producție industrial;

– lipsa de tehnologii sofisticate;

– stabilirea greșită a unor preturi.

Pentru îndeplinirea standar­delor încărcăturii totale de poluanți, în cazul consumului de energie, sunt disponibile o serie de opțiuni. Acestea includ:

a) dispozitive de control al vitezei de rotație a echipa­mentelor de tip agitatoare, pompe, ventilatoare;

b) creș­terea recuperării căldurii din gaze și lichide și reciclarea acesteia;

c) sisteme asistate de calculator pentru controlul parametrilor energiei;

d) cogenerare, pentru producerea simultană de căldură și energie electrică.

De asemenea, sunt disponibile o serie de opțiuni pentru îndeplinirea standardelor încărcăturii totale de poluanți în cazul poluanților toxici. Acestea includ:

– înlocuirea proceselor chimice cu cele mecanice;

– înlocuirea cernelurilor și vopselelor pe bază de solvenți organici cu cele bazate pe apă;

– înlocuirea mercurului, cadmiului și plumbului cu substanțe mai puțin toxice pentru fabricarea pigmentilor, bateriilor etc;

– înlocuirea compușilor halogenați cu cei nehalogenați:

-instalarea tehnologiilor de separare fizică, cum sunt schimbul de ioni, osmoza inversă, pentru a permite reciclarea substanțelor utile;

– instalarea unor senzori mai buni, a microprocesoarelor și a altor tipuri de echipamente de monitorizare.

Producția curată nu necesită întotdeauna noi tehnologii și echipamente. Câteva exemple de utilizare a unor metode de producție curată includ:

• Procedurile funcționale și buna gospodărire:

a) etanșeizarea valvelor și controlarea conductelor, în scopul reducerii scurgerilor. Închiderea apei atunci când nu este necesară;

b) optimizarea parametrilor funcționali ai centralei;

c) reducerea stocurilor, diminuarea pierderilor prin revizuirea planurilor și programelor;

d) îmbună­tățirea manipulării materialelor pentru a reduce probabilitatea de producere a scurgerilor.

• Înlocuirea materialelor:

înlocuirea solvenților cu apă:

înlocuirea clorului cu oxigen în scopul decolorării.

• Modificări tehnologice:

a) curățirea mecanică în locul celei chimice;

b) vopsirea uscată în locul celei umede.

• Reciclare în amplasa­ment:

a) reciclarea internă a apei utilizate pentru curățire;

b) spălare sau curățire mai eficientă contra curent.

•Reproiectarea produsului:

a) eliminarea substanțelor toxice din componentele produsului;

b) concentrarea produsului pentru reducerea ambalajului

c) creșterea dura­bilității și îmbunătățirea capa­cității de reparare;

d) utilizarea materialelor care pot fi reciclate.

Realizarea completă a practicilor dezvoltării industriale durabile rămâne o sarcină deschisă. Principala dificultate este legată de reciclare și refabricare. Închiderea ciclurilor de materiale și de produse este esențială pentru realizarea suportabilității pe termen lung. Din acest motiv, este necesar să se efectueze cercetări supli­mentare, legate de refabricarea produselor.

Refabricarea este definitivă, în concepția dezvoltării indus­triale durabile, ca dezasamblarea, inspectarea, repararea sau reînnoirea, reasamblarea si testarea finală a produselor durabile uzate, proces care le face utilizabile și mai puțin costisitoare atât pentru producători, cât și pentru consumatori. Refabricarea presupune o investiție de capital mai redusă și calificări mai reduse decât fabricarea echipamentelor inițiale. Costul energiei în procesul de refa­bricare este de numai 20-25% din cel al costului energiei utilizate la fabricarea produ­sului, iar costul materialelor este redus și mai mult, la 15-20%. Suplimentar, activitățile de reciclare și refabricare au nevoie de sprijinul celorlalte ramuri industriale, cum ar fi cele care produc dispozitive de măsură și control automat, și oferă noi posibilități de locuri de muncă. Necesitatea adoptării pro­ducțiilor curate este evidentă, dar acest lucru nu este suficient. Devine din ce în ce mai clar faptul că sistemul economic mondial trebuie reorientat.

Cu alte cuvinte, desfășurarea producțiilor curate necesită schimbări în gândirea și atitudinile umane fată de procesul productiv și de mediul înconjurător. Este necesară reducerea dependentei de combustibili fosili, în special de cărbune și, așa cum s-a arătat, de închiderea ciclurilor de materiale și produse. Astfel de modificări structurale se vor produce numai dacă și atunci când vor fi create stimulente economice și legale. Astfel de stimulente pot include: impunerea de taxe pe resurse sau emisii; autorizații de poluare comercializabile; subvenții; interzicerea folosirii anumitor materiale.

Introducerea producțiilor curate în industrie. În anul 1989, Divizia pentru Tehnologie, Industrie și Economie a UNEP lansa Programul Producții Curate (CP). De atunci, programul a căpătat o acceptare extrem de mare în întreaga lume, ca instrument de asistare a companiilor în îmbunătățirea performantelor lor de mediu. Din anul 2002, o rețea a CP a fost dezvoltată și include azi mai mult de 100 de Centre, care promovează Producțiile Curate (gratie unei conlucrări fructuoase UNEP/UNIDO),în 40 de țări. Centrele schimbă adesea infor­mații între ele și construiesc abilități în experiențele și tehnicile CP, adesea acestea lucrând ca și consultanți guvernamentali, în special în corpul tehnic. Inițiativele CP au fost promovate în multe din țările membre ale OCDE.

Industria poate face ca producțiile curate să devină efective printr-o angajare activă a întregii întreprinderi. Multe corporații din țările dezvoltate au introdus deja producțiile curate, fără a aștepta acțiuni guvernamentale. Producțiile curate sunt un demers de management al mediului focalizat pe prevenirea poluării, reducerea utilizării resurselor, printr-o mai bună eficientă a folosirii lor, și minimizarea, în general, a impactului existent între limitele tehnologice și cele economice.

Acesta este un termen folosit adesea în mod similar, sau identic, de către unele țări și instituții, cu sensuri precum: ecoeficientă, minimizarea pierderilor, prevenirea poluării sau productivitatea verde. CP asistă companiile în luarea unor inițiative specifice pentru proiectarea și operarea industrială a activităților și pentru a dezvolta și produce bunuri și servicii care să conducă la creșterea eco-eficientei.

Deoarece producțiile curate implică, de cele mai multe ori, necesitatea schimbării atitudinilor, oamenii au nevoie de stimulente pentru a aborda protecția mediului într-o manieră sistematică, integrată. Fără un angajament clar, scris, din partea conducerii superioare a întreprinderii, referitor la producțiile curate, celelalte categorii de personal nu-și vor aduce o contribuție efectivă. De asemenea, fără implicarea muncitorilor la toate nivelurile organizatorice ale întreprinderii, va fi dificilă obținerea de rezultate bune.

Pentru realizarea unei astfel de implicări universale este nevoie de motivații, stimulente și o mentalitate (cultură) a organizației. Ca urmare, este necesară instruirea internă a muncitorilor, supraveghetorilor și managerilor, pentru a putea identifica posibilitățile de producții curate și de implementare a acestora.

Etapele necesare pentru introducerea unui program de realizare a unei producții curate într-o întreprindere pot fi sintetizate, după cum urmează:

a) elaborarea și implementarea unei politici de mediu atotcuprinzătoare la nivelul corporației, care să se axeze pe prevenirea poluării;

b) stabilirea unor obiective ale corporației privind programul de introducere a producției curate, cu fixarea unei agende bine precizate;

c) alocarea responsabilităților, timpului și suportului financiar pentru întregul program;

d) implicarea angajaților la toate nivelurile;

e) elaborarea de proceduri de contabilizare a reducerii de deșeuri în cadrul companiei și utilizarea acestora în mod regulat pentru a identifica, evalua și elimina deșeurile, în fiecare etapă a procesului productiv;

f) obținerea și utilizarea celor mai bune informații tehnice și de altă natură atât din interiorul, cât și din exteriorul companiei;

g) monitorizarea și evaluarea progresului programului;

h) informarea regulată a tuturor angajaților asupra progresului realizat de companie, în legătură cu producția curată, în ultima lună, în ultimele șase luni, ultimul an sau ultimii 5 ani;

i) încura­jarea și recompensarea eforturilor individuale și colective fructuoase, în implementarea producțiilor curate;

j) conștientizarea faptului că realizarea producției curate reprezintă o călătorie, nu o destinație.

Deși nu există o evaluare detaliată legată de aspectele economice ale realizării dezvoltării industriale durabile prin intermediul producțiilor curate, datele fragmentare sugerează faptul că astfel de producții ar fi mai eficiente. Dovezile referitoare la faptul că producțiile curate pot reduce mai degrabă decât crește costul unitar de producție și, din acest motiv, îmbunătăți productivitatea sunt, de asemenea, fragmentare. Totuși, numeroase studii de caz sugerează faptul că sistemele de producție curate pot reduce costul de producție și nivelul emisiilor și sunt disponibile pentru multe sectoare. O întreprindere care adoptă un proces de producție curat poate realiza unul sau mai multe dintre următoarele beneficii, în același timp cu reducerea poluării industriale:

– economii de materii prime și energie;

– costuri mai scăzute de management al deșeurilor;

– calitate îmbunătățită a produselor;

– productivitate crescută;

– reducerea riscurilor de îmbolnăvire a muncitorilor și a pericolelor asupra mediului:

– îmbunătățirea imaginii publice a întreprinderii.

Industria poate reprezenta o sursă a celor mai serioase probleme de mediu la nivel local și internațional. Problemele sunt legate în special de poluarea aerului, a apei și a solului; ele pot avea un impact rapid sau gradual asupra sănătății umane și a ecosistemelor. Comunitățile de afaceri au recunoscut faptul că modelele actuale de producție și de consum nu sunt durabile. În același timp, întreprinderile au realizat faptul că, pentru a putea rămâne pe piață, vor trebui să integreze, din ce în ce mai mult, în strategiile lor de afaceri și în planificarea pe termen lung considerațiile privind mediul. Această cerință este esențială, dacă întreprinderile doresc să utilizeze noile posibilități de afaceri sau își propun să intre în competiție cu alte firme, care iau în considerare problemele de mediu, sau dacă doresc să furnizeze produse sau servicii pentru terțe părți, care au exigente din ce în ce mai crescute privind problemele de mediu.

O strategie și o politică de mediu reprezintă puncte de plecare pentru integrarea aspectelor de mediu într-o afacere. Instrumentele prin care se poate asigura o realizare sistematică a politicii și obiectivelor întreprinderii includ, printre altele, sistemele de management de mediu și examinarea (auditul de mediu). Aceste instrumente ajută la controlul și îmbunătățirea performantei întreprinderii în raport cu mediul, în conformitate cu politica sa de mediu. Ele au fost promovate în diferite țări de către corpurile guvernamentale, ca mecanisme adecvate pentru a fi adoptate și utilizate de întreprinderi și companii, ca urmare a liberei lor opțiuni, fără presiuni legale. în aceiași timp, organizațiile de afaceri și alte tipuri de organizații la nivel internațional și național au promovat, de asemenea, aceste instrumente ca modalități utile de perfecționare. '

Firmele ar trebui să stabilească și să mențină un sistem de management al mediului adecvat întreprinderii, acesta trebuind să includă, în mod imperios:

a) colectarea informației pertinente și la timp cu privire la mediu, sănătatea și impacturile activităților lor;

b) stabilirea obiectivelor măsurabile și, acolo unde este cazul, a țintelor pentru îmbunătățirea performantelor legate de mediu, incluzând monitorizarea periodică a relevantei acestor obiective;

c) monitorizarea și verificarea regulate cu privire la mediu, sănătatea și siguranța obiectivelor și țintelor.

Un sistem de manage­ment de mediu susține cadrul intern necesar pentru a controla impacturile mediului întreprin­derii și pentru a integra importanta mediului în activitățile afacerii. Având un astfel de sistem adecvat, acesta ar trebui să asigure acționarii, angajații și comunitatea că întreprinderea lucrează activ pentru protejarea mediului de impactul activităților sale. În plus, pentru a îmbunătăți performanțele de mediu, prin instituirea unui sistem de management de mediu, se pot îmbunătăți beneficiile economice ale companiilor prin reducerea costurilor de operare și asigurare, îmbunătățind conservarea energiei și a resurselor, reducerea, de asemenea, a accesului la capital, satisfacția consumatorului, precum și îmbunătățirea relațiilor cu comunitatea și publicul.

Scopul unui sistem de management de mediu (environmental management system-EMS) ISO 14001, este acela de a ajuta organizația să-și atingă obiectivele printr-un control consistent al activităților sale, precum controlul intern al contabilității, ce furnizează asigurarea intrinsecă cu privire la faptul că sistemul de management de mediu funcționează bine. Adoptarea unui EMS de către întreprinderi se sprijină pe o varietate de motive. Oricum, presupunerea ce stă la baza implementării este aceea că implementarea unui EMS este cea mai bună manieră de management de mediu care va îmbunătăți în mod simțitor performanta afacerii. Implementarea EMS constituie o inovație în managementul afacerii, la fel ca orice altă inovație și poate fi încetinită de inerție și lipsă de experiență. Numai printr-o astfel de abordare, societatea industrială-consumatoare exponențială de resurse naturale și deci de poluare a mediului, trebuie să treacă masiv la o societate informațională-creatoare exponențială de inteligență, pentru a trece apoi la societatea cunoașterii și în final la societatea conștientizată.

Bibliografie

Amza, Gh., ș.a. – Tehnologia materialelor, vol.1 – Editura Tehnică, București, 1999

Amza, Gh., ș.a. – Tehnologia materialelor – Proiectarea proceselor tehnologice – Editura Bren, 2004

Amza, Gh. – Ecotehnologie și dezvoltare durabilă, vol.1și 2 – Editura Printech, București, 2009

Aramă, C., ș.a. – Poluarea aerului de către motoarele cu ardere internă – Editura Tehnică, București, 1975

Bejan, N. – Tehnologia reparării autovehiculelor – Editura Matrixrom, București, 2007

Bohosievici, C. – Tehnologia fabricației mașinilor termice, vol I și II – Institutul Politehnic din Iași, 1971

Dumitru, G.M., ș.a. – Recondiționarea și repararea produselor – Editura Printech, București, 2009

Georgescu, L. – Poluare și economie de combustibil la automobile – Editura Alma, Craiova, 2004

Grűnwald, B. – Teoria, calculul și construcția motoarelor pentru autovehicule – Editura Didactică si Pedagocică, București, 1978

Marincaș, D., Abăitancei, D. – Fabricarea și repararea autovehiculelor rutiere – Editura Didactică si Pedagocică, București, 1982

3.6 Modele decizionale

4. Evaluarea impactului ecologic pe întreg ciclul de viață al autovehiculelor

4.1 Evaluarea impactului ecologic la fabricare

4.2 Evaluarea impactului ecologic la exploatare

4.3 Evaluarea impactului ecologic la reparații și întreținere

4.4 Evaluarea impactului ecologic la reintegrarea în mediu

5. Strategii de mentenanță utilizate în domeniul autovehiculelor

6. Mentenanța autovehiculelor – perspectiva economică

7. Mentenanța autovehiculelor – perspectiva ecologică

8. Integrarea economico – ecologică a activităților de mentenanță

9. Rezultatele cercetării

10. Concluzii

Referințe bibliografice

Anexe