Contributii Privind Optimizarea Dezvoltarii Fortei Prin Combinarea Regimurilor de Contractii In Ciclul Liceal

Sport

Contributii Privind Optimizarea Dezvoltarii Fortei Prin Combinarea Regimurilor de Contractii In Ciclul Liceal

Byadmin ianuarie 1, 2024

CONTRIBUȚII PRIVIND OPTIMIZAREA DEZVOLTĂRII FORȚEI PRIN COMBINAREA REGIMURILOR DE CONTRACȚII ÎN CICLUL LICEAL

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

CAPITOLUL I. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE DEZVOLTĂRII FORȚEI

I.1. Pregătirea forței musculare prin diferite regimuri musculare

I.1.1. Regimul concentric

I.1.2. Regimul izometric

I.1.3. Regimul excentric

I.1.4. Regimul pliometric

I.2. Particularități ale dezvoltării forței la vârsta 14-16 ani

I.3. Rolul forței în realizarea pregătirii musculare

I.4. Legile pregătirii de forță

I.5. Metodele și conținutul antrenamentului de forță

I.5.1. Antrenamentul dinamic pozitiv

I.5.2. Antrenamentul dinamic mixt negativ și pozitiv

I.5.3. Antrenamentul dinamic negativ

CAPITOLUL II. ORGANIZAREA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

II.1 Scopul

II.2 Obiectivele cercetării

II.3. Sarcinile cercetării

II.4. Ipotezele cercetării

II.5. Metodele de investigație în cercetarea științifică și rolul lor în cercetarea noastră

II.6. Locul și condițiile de desfășurare a cercetării

II.7. Etapele desfășurării cercetării

CAPITOLUL III. ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ ȘI OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE MUSCULARĂ ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ PRIN COMBINĂRI DE REGIMURI DE CONTRACȚII

III.1. Aplicarea programelor de combinări de regimuri de contracții în cadrul grupei experiment

III.2. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Din analiza literaturii de specialitate am constatat că potențialul biomotric al tinerei generații este în continuă scădere, aspect determinat de motivația copiilor, care sunt influențați de sistemul informațional, o insuficientă literatură de specialitate adresată ciclului gimnazial, de situația socială, economică, etc.

Literatura de specialitate recomandă metode care nu întotdeauna și-au atins scopul, iar conținutul pregătirii forței din programa școlară nu duce la cele mai bune rezultate și, astfel, generații de elevi rămân deficitare în această direcție.

Obiectivele principale care vizează calitatea psihomotrică – forță, sunt dezvoltarea tonusului grupelor musculare implicate în menținerea atitudinii corporale corecte și dezvoltarea forței marilor grupe musculare, a forței în regim de viteză (detentă) și a forței în regim de rezistență neuromusculară.

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Combinarea diferitelor regimuri de contracții, a reprezentat o preocupare constantă a unor autori specializați în domeniu, care prin studiile efectuate, au evidențiat utilizarea diverselor combinări, în vederea unei pregătiri musculare cât mai complete.

Majoritatea specialiștilor în teoria și metodica educației fizice, precum și în antrenament sportiv, propun diferite metode de dezvoltare a forței, toate având la bază efortul muscular ridicat, aplicat cu viteze diferite de contracție.

La 14-16 ani lecțiile trebuie orientate spre întărirea grupelor de mușchi. Trebuie ținut cont de atitudinea diferențiată și de tendința măririi forței mușchilor mai slab dezvoltați, ceea ce cere o atitudine diferențiată în procesul alegerii, folosirii mijloacelor și metodelor pentru dezvoltarea forței la elevi de vârste diferite și mai cu seamă la vârsta preadolescentă.

Până în prezent, în literatura accesibilă nouă, nu există o fundamentare cu caracter științific a tehnologiei aplicării combinării regimurilor de contracții musculare în cadrul lecției de educație fizică. Programele de studii în ciclul liceal nu au o orientare prioritară în vederea unei pregătiri musculare complexe a elevilor.

CAPITOLUL I. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE DEZVOLTĂRII FORȚEI

I.1. Pregătirea forței musculare prin diferite regimuri musculare

I.1.1. Regimul concentric

Definiție: regimul concentric este regimul de contracție care se caracterizează prin scurtarea mușchiului, astfel încât capetele musculare se apropie în timpul contracției dezvoltând tensiune.

Faza concentrică: faza de ridicare dintr-un exercițiu. De exemplu, când se ridică o greutate ( extensia brațelor la verticală din poziția culcat pe bancă ), mișcarea de ridicare a brațelor este faza concentrică sau “ pozitivă „ a exercițiului.

Avantajele și dezavantajele regimului concentric

Avantajele :

Ușor de pus în aplicare

Varietate mare de metode

Acțiune asupra masei musculare

Acțiune asupra vascularizării

Permite dezvoltarea unor tensiuni importante

Permite activarea la maxim a mușchilor datorită oboselii

Câștig de forța in toata amplitudinea gestului

Permite creșterea vitezei de contracție

Permite creșterea coordonării

Inconveniente :

Se schimbă adesea metodele pentru a evita stagnarea

Particularități ale regimului concentric

Forța concentrică este dezvoltată in timpul celor mai comune exerciții ( mișcări ). Indivizii care folosesc această contracție predominantă, încearcă să dezvolte forța absolută.

I.1.2. Regimul izometric

Definiție: regimul izometric este regimul de contracție care se caracterizează prin fixarea unui segment al corpului într-o poziție determinată. În regimul izometric se dezvoltă o mare tensiune, însă fără modificarea în lungime a fibrelor musculare.

Contracția izometrică este o poziție statică în care nici un mușchi nu se contractă în mod vizibil pentru un privitor. În activitățile sportive, această contractare are loc în scurtul moment dintre contracția excentrică și contracția concentrică următoare, în care fibrele musculare se strâng și se scurtează.

Avantajele și dezavantajele regimului izometric

Avantajele :

Ușor de pus în practică

Asigură creșterea rapidă a forței maxime în diferite momente ale mișcării

Permite dezvoltarea unei tensiuni cu 20% mai mult ca la concentric

Permite activarea la maxim a mușchilor datorită oboselii

Câștig de forță în poziția de lucru

Necesită un timp mai scurt de aplicare

Aplicarea izometriei nu implică o aparatură complicată

Izometria nu produce o oboseală accentuată ca celelalte procedee de dezvoltare a forței maxime.

Inconveniente :

Nu poate fi utilizat timp îndelungat

Are o acțiune limitată deoarece nu solicită funcțiile de coordonare, precizie, în general componente ale îndemânării

Puțin util dacă este folosit singur

Diminuează viteza de contracție

Puțină acțiune asupra masei musculare

Puțină acțiune asupra vascularizării

Influențează negativ elasticitatea musculară deoarece mușchiul este supus permanent la o tendință de scurtare

Particularități ale regimului izometric

Contracțiile izometrice au ca obiectiv principal creșterea forței maxime. În timpul contracțiilor izometrice se produce un deficit de oxigen, care are ca rezultat creșterea forței.

O serie de autori germani consideră că o contracție izometrică produce modificările dorite dacă depășește 2-3 din forța maximă a mușchiului și ar5e drept creșterea datoriei de oxigen.

T.L. Perberson, M. Dandey introduce noțiunea de „timp de utilizare” a mușchiului sau durata menținerii încordării maxime a fibrelor musculare. În cazul contracțiilor izometrice acest timp este foarte scurt, în raport cu durata întregului exercițiu.(A. Dragnea)

Contracțiile izometrice vor fi asociate cu cele izometrice, fapt care va asigura un efect mai mare în ceea ce privește creșterea forței.

Tensiunile trebuie să fie maximale.

Nu trebuie să se depășească 10-15 minute într-un antrenament.

În pauzele dintre contracții se vor efectua mișcări dinamice de respirație.

Contracțiile izometrice reprezintă un procedeu care nu poate fi aplicat oricui, ci numai persoanelor antrenate.

Principiile și metodele valabile pentru regimul concentric se poate aplica și în cazul izometriei. Contracția izometrică nu trebuie niciodată practicată singură, ci toate metodele prezentate trebuie sistematic cuplate cu regimul concentric. Combinațiile cu alte regimuri vor fi de asemenea prezente.

Situațiile simple care pot fi făcute în izometrie, fără expunere și cu minim de material sunt:

extensia genunchiului

extensia gleznei

flotări

tracțiuni

I.1.3. Regimul excentric

Definiție : regimul excentric este un regim de contracție care se caracterizează prin alungirea mușchiului, astfel capetele musculare se îndepărtează, „se excentrează” în timpul contracției dezvoltând tensiune.

Faza excentrică: faza de coborâre a unui exercițiu. De exemplu, mișcarea de flexie – extensie a brațelor la verticală din poziția culcat pe bancă este faza excentrică sau „negativă” a exercițiului.

Avantajele si dezavantajele regimului excentric

Avantaje :

tensiune superioară cu 30% izometriei

solicitarea diferită a fibrelor musculare

foarte eficient daca este cuplat cu concentricul

dezadaptarea foarte importantă

Inconveniente :

recuperare foarte lunga între 2 antrenamente

încărcături foarte grele

Particularități ale regimului excentric

Tensiunea dezvoltată în această contracție poate fi cu 50 procente mai puternică decât cea concentrică, ceea ce înseamnă că un practicant poate manifesta o rezistență mult mai mare decât în regimul concentric.

Practica a demonstrat că faza excentrică pare întotdeauna mai ușoară decât cea concentrică. Când se execută împingeri de la piept din culcat pe bancă, revenirea barei la punctul de plecare ( partea excentrică a ridicării ) pare întotdeauna mai ușoară decât ridicarea propriu-zisă. De aceea, concluzia logică pare a fi că forța se ameliorează în mod cert doar prin folosirea metodei excentrice ( încărcături peste 100% din 1RM ), din moment ce sportivul poate lucra cu greutăți mai mari în faza de contracție excentrică.

Cercetătorii au constatat că antrenamentul excentric creează tensiuni mai mari în mușchi decât contracțiile izometrice sau izotonice. Ba mai mult, cum tensiunea musculară mai mare indică în mod normal o dezvoltare mai mare a forței (Goldberg si colab. 1975 ) logic ar fi ca antrenamentul excentric să fie considerat ca fiind o metodă superioară de pregătire ( Bompa 2002 ).

Komi și Buskirk (1972) au demonstrat superioritatea metodei excentrice asupra metodei izokinetice.

Cum încărcătura în antrenamentul excentric este mai mare decât la o contracție concentrică maximă, viteza de execuție este destul de lentă. Întrucât o frecvență atât de lentă de contracție nu duce la activitate nervoasă superioară, ea stimulează sinteza proteică într-o mai mare măsură, rezultând hipertrofia musculară. Dacă o contracție excentrică este executată mai repede, forța musculară este mai mare decât prin metoda concentrică (Astrand și Rodahl 1985 ). De aici rezultă o mare dificultate în pregătire, mai ales dacă sunt folosite haltere. Sportivul trebuie ajutat de doi asistenți ca să ridice bara de forță pentru faza concentrică, deoarece încărcătura pentru faza excentrică depășește 1 RM. Cei doi asistenți trebuie să fie atenți și la coborârea barei, pentru ca sportivul să nu o scape sau să-i cadă pe piept și să se accidenteze. Nevoia de a fi asistat cu atenție la coborâre lentă a barei face imposibilă execuția rapidă a exercițiului ( Bompa 1999 ).

Întrucât la contracțiile excentrice se folosesc încărcături supra-maximale, sportivii trebuie să fie puternici motivați pentru a fi capabili să se concentreze.

Lucrul excentric este atât de natural încât numeroase situații sunt cu dominare excentrică. Anumite discipline ca schiu-ul alpin sunt în mod esențial la baza acestui regim.

Exerciții de antrenament “naturale” în care faza excentrică este dominantă sunt: coborârea pantei în alergare, coborârea treptelor, aterizarea dintr-o săritură.

Diferitele forme de muncă excentrică simplă:

extensia genunchiului

extensia gleznei

flotări

tracțiuni

I.1.4. Regimul pliometric

Definiție : pliometria este un regim de contracție complex care presupune solicitarea unui mușchi mai întâi printr-o fază excentrică, lăsând apoi să se desfășoare faza concentrică ce urmează in mod natural.

În contracțiile pliometrice se utilizează ceea ce fiziologii denumesc “ ciclu întindere – scurtare „ .

Avantajele si dezavantajele regimului pliometric

Avantaje :

Acțiune importantă asupra factorilor nervoși

Forța depășește 1 RM. Cei doi asistenți trebuie să fie atenți și la coborârea barei, pentru ca sportivul să nu o scape sau să-i cadă pe piept și să se accidenteze. Nevoia de a fi asistat cu atenție la coborâre lentă a barei face imposibilă execuția rapidă a exercițiului ( Bompa 1999 ).

Întrucât la contracțiile excentrice se folosesc încărcături supra-maximale, sportivii trebuie să fie puternici motivați pentru a fi capabili să se concentreze.

Lucrul excentric este atât de natural încât numeroase situații sunt cu dominare excentrică. Anumite discipline ca schiu-ul alpin sunt în mod esențial la baza acestui regim.

Exerciții de antrenament “naturale” în care faza excentrică este dominantă sunt: coborârea pantei în alergare, coborârea treptelor, aterizarea dintr-o săritură.

Diferitele forme de muncă excentrică simplă:

extensia genunchiului

extensia gleznei

flotări

tracțiuni

I.1.4. Regimul pliometric

Definiție : pliometria este un regim de contracție complex care presupune solicitarea unui mușchi mai întâi printr-o fază excentrică, lăsând apoi să se desfășoare faza concentrică ce urmează in mod natural.

În contracțiile pliometrice se utilizează ceea ce fiziologii denumesc “ ciclu întindere – scurtare „ .

Avantajele si dezavantajele regimului pliometric

Avantaje :

Acțiune importantă asupra factorilor nervoși

Forța dezvoltată este superioară la maxim in regimul concentric

Solicită elasticitatea musculară

Este metoda pentru ameliorarea detentei

Necesită cuplarea cu alte regimuri

Inconveniente :

Impune o mare atenție la plasarea corectă a bazinului

Foarte solicitant pentru articulații și tendoane

Particularități ale regimului pliometric

Din timpuri străvechi, sportivii au explorat o multitudine de metode menite să-i ajute să alerge mai repede, să sară mai sus și să arunce mai departe. Pentru realizarea acestor obiective puterea este esențială. Câștigurile de forța pot fi transformate în putere mare dacă se aplică un antrenament specific de putere. Poate că una dintre metodele de pregătire care se bucură de cel mai mare succes este antrenamentul cu exerciții pliometrice ( Bompa 2002 ).

Pliometria este alcătuită din exerciții care fac un mușchi capabil să atingă maximum de forța într-un timp cât mai scurt posibil. Această capacitate viteză – forță este cunoscută drept putere.

Cercetarea a demonstrat că un mușchi întins înainte de o contracție se va contracta mai energic și mai rapid.

Antrenamentul pliometric determină următoarele :

mobilizarea rapidă a unor activități de inervare crescută ;

recrutarea majorităților, dacă nu a tuturor unităților motorii și fibre musculare corespunzătoare ;

creșterea frecvenței de lansare a impulsurilor de către neuronii motorii ;

transformarea forței musculare în putere explozivă ;

dezvoltarea sistemului nervos astfel încât acesta să poată să reacționeze cu viteza maximă la lungirea mușchiului, ceea ce dezvoltă capacitatea de scurtare ( contracție ) rapidă cu forță maximă ;

oboseala indusă prin antrenament reactiv repetat, care afectează capacitatea de lucru excentric și concentric. Oboseala se caracterizează prin creșterea timpului de contact ( Gollhofer si colab. 1987 ).

Polimetria evoca noțiunea de săritura – forma cea mai tipică de pliometrie.

Exercițiile pliometrice pot fi clasificate în doua grupe majore, in funcție de influența lor asupra sistemului neuromuscular ( Bompa 1999 ) :

exerciții cu impact redus : sărituri cu coarda, săltări, sărituri cu pași mici, în ghemuit, pași săriți, pași săltați, pas și săritură, săriturile peste bănci joase, de 25-35 cm ; aruncări cu mingea medicinală de 2-4 kg ;

exerciții cu impact mare : săriturile în lungime de pe loc si triplusalturile, sărituri cu pași mai lungi și mai înalți, sărituri peste bănci mai înalte de 35 cm, aruncări cu obiecte / aparate grele, sărituri în adâncime și cu contramișcare, tensiune musculară „ șoc “, indusă prin intermediul instalațiilor de forță.

Nivelul intensității exercițiilor este direct proporțional cu înălțimea săriturii sau durata exercițiului.

Antrenamentul pliometric nu e menit se dezvolte capacitatea aerobă și prin urmare necesită reveniri complete între serii și repetări.

Antrenamentul pliometric poate lua mai multe forme, inclusiv antrenament de sărituri pentru membrele inferioare și exerciții cu mingea medicinală pentru membrele superioare.

Cercetările au concluzionat că săriturile în adâncime sunt un mijloc eficient de a crește capacitățile de viteză și forță ale sportivului. Verhoshansky ( 1969 ) a stabilit 0,8 m ca fiind înălțimea ideală pentru dobândirea unei viteze maxime cu trecerea de la faza excentrică la cea concentrică a ciclului de întindere – scurtare și 1,1 m pentru dezvoltarea forței dinamice maxime. Un studiu efectuat mai târziu de către Verhoshansky și Tatyan ( 1983 ), arată că săriturile de adâncime sunt mai eficiente decât antrenamentul cu greutăți, săriturile orizontale sau săriturile cu atingere ( jump – and – reach ) pentru dezvoltarea capacităților de viteză și forță. Alți cercetători, precum Adams ( 1984 ), Bosco și Komi ( 1979 ).

Începătorii trebuie să execute exercițiile pe o suprafață moale, în exterior – pe iarbă sau pe pământ moale, în interior – pe covor, pentru a preveni accidentările. Sportivii cu destulă vechime în sport și / sau pregătire de forță trebuie să folosească suprafețele dure, deoarece o suprafață moale poate diminua reflexul de întindere.

Un avantaj semnificativ al antrenamentului pliometric este că necesită puțin echipament de bază :

lăzi

garduri sau obstacole

conuri

trepte

mingi medicinale

Cea mai importantă considerație în implementarea și administrarea unui antrenament pliometric este sportivul. Antrenamentul pliometric poate fi adaptat oricărui sportiv.

Lucrul pliometric este foarte variat și acționează asupra creșterii forței, vitezei, agilității și explozivității.

I.2. Particularități ale dezvoltării forței la vârsta 14-16 ani

Această perioadă pe care unii autori ( U. Șchiopu ) o împart în 3 subetape – preadolescența ( 14-16 ani ), adolescența propriu-zisă ( 16- 18 ani ), adolescența prelungită ( 18-25 ani ), este legată de dobândirea statutului de adult și este caracterizată de intensa dezvoltare a personalității, toate acestea în contextul ieșirii treptate de sub tutela familiei și a școlii.

Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanțează în funcție de interesele personale, de curiozitatea individuală. Procesul de intelectualizare se adâncește pe fondul aspirației spre independența spirituală și culturală.

Adolescentul își modifică de sine, inclusiv schema corporală, ca expresie a propriei identități. Maturizarea biologică, intelectuală și morală se resimt progresiv în conduita afișată, căutarea de sine fiind substituită periferic în copilărie, capătă consistență, polarizând atenția tânărului care caută constant să-și îmbunătățească această imagine.

În plan somatic, rapidelor transformări din etapa pubertară le iau locul procese mai lente caracterizate de reducerea creșterii în înălțime ( în special la fete ) și creșteri ale perimetrelor și diametrelor segmentare.

Din punct de vedere funcțional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor și acțiunilor motrice și în reglarea superioară a acestora. Reacțiile mimice, gestuale se controlează voluntar din ce în ce mai bine, capacitatea de stăpânire a acestora devenind activă.

Răspunsurile motrice devin complexe și nuanțate pe fondul dezvoltării abilităților de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă.

Adolescentul își evaluează șansele de reușită și face predicții plauzibile în ceea ce privește performanțele motrice proprii.

În ceea ce privește calitățile motrice, acesta progresează ( în special la băieți), deși în școli se lucrează destul de puțin pentru acest obiectiv. Premisele favorabile dezvoltării vitezei, forței, rezistenței sunt insuficiente exploatate.

Părerile diferite ale cercetătorilor în domeniu, în interpretarea problemei principale, la ce vârstă are loc creșterea mai mare a forței musculare sunt împărțite între vârsta școlară mare și un ritm accelerat de dezvoltare a forței de la vârsta școlară mica la cea medie. Cercetările anterioare au arătat că în perioada de la 12 până la 15 ani forța musculară la băieți crește mai repede decât la fele. Dezvoltarea forței la copiii din școlile generale are loc în mod inegal. În perioada de 8 – 11 ani nu se observă diferența în creșterea forței la băieți și la fete. Ea apare la vârsta de 12 – 15 ani. Kazarean (1965) a căpătat datele ce caracterizează topografia forței musculare la copii (băieți) de vârstă școlară diferită în procesul dezvoltării naturale (reale, firești). După aceste date puterea musculară absolută a flexorilor se dezvolta maximal la 17 – 18 ani, a extensorilor la 16 – 17 ani. Indicii maximali ai forței relative la flexori și la extensori se observă la vârsta de 17 ani. Pentru copiii de la 8 până la 10 ani este caracteristică dezvoltarea inegală a forței musculare cu încă prevalare a extensorilor. La 11 – 12 ani se observă dezvoltarea în salturi a forței. La 13 ani are loc reținerea, iar la 13 – 14 ani forța musculară absolută crește brusc. Dezvoltarea forței absolute și relative atinge nivelul său înalt la vârsta de 15 – 17 ani.

Studii științifice au demonstrat că forța crește atât la băieți cât și la fete prin intermediul pregătirii de forță ( Bar – Or și Goldberg, 1989; Micheli, 1988; Ramsay, 1990; Sale, 1986 ). Creșterile la elevii mari se datorează, în cea mai mare parte, procesului de creștere a masei musculare ( hipertrofie ), ca și factorilor “ nemusculari”, cum ar fi adaptarea sistemului neuromuscular sau nervos la antrenament.

De menționat că, deși există o gamă variată de metode pentru dezvoltarea forței, totuși în ultimii ani au fost propuse și o serie de variante ale acestor metode, mai performante, printre care amintim combinarea regimurilor de contracții (Cometti 1988).

Din datele de specialitate studiate, a rezultat importanța combinării regimurilor de contracții și posibilitatea aplicării lor în ciclul gimnazial. De asemenea, posibilitățile de extindere a acestora pentru întreaga rețea de învățământ constituie un domeniu de reală perspectivă.

Deprinderile și priceperile motrice consolidate în etapele anterioare trebuie perfecționate, căutându-se să acopere cât mai bine aria activităților motrice existente.

Motricitatea, cu toate componentele sale, îmbogățește patrimoniul biologic și psihologic al adolescenței printr-o acțiune sistematică. Exercițiul fizic, ca instrument principal, este stimul biologic care prin cumulare asigură dezvoltarea morfologică-funcțională armonioasă, educarea echilibrată a calităților motrice, precum și însușirea deprinderilor și priceperilor motrice. La acest nivel, motricitatea nu se rezuma doar la programa școlară pentru ciclul liceal, ci reprezintă o modalitate complexă de adaptare în situații diverse, de stăpânire a propriului corp, procesare a informațiilor, construire a anumitor raționamente și utilizare a diferitelor forme de examinare: învățarea fiecărei mișcări este în fond un „ demers experimental ” resimțit corporal.

După Funke ( 1983 ) experiența corporală are cel puțin 3 dimensiuni:

percepția propriului corp și a ceea ce se întâmplă în organism;

acumularea de experiență prin acțiune motrică, corporală;

utilizarea corpului pentru propria examinare, pentru a crea o imagine sau o stare. Astfel putem sublinia încă o dată necesitatea armoniei sistemului în care, printr-un “ efect de oglindă ”, sfera somatică o influențează pe cea spirituală, conferind “ întregului ” premise favorabile de adaptare la rigorile viitorului.

În finalul acestei etape ( 18 ani ) se încheie ( pentru majoritatea tinerilor ) acțiunea formativ-educațională exercitată de școală în sistem, cu dimensiunile sale motrică, cognitivă și efectivă.

I.3. Rolul forței în realizarea pregătirii musculare

Forța este definită simplu drept capacitatea de a învinge o rezistență. Forța crește nivelul performanței și al manifestării multor aptitudini sportive. Toate deprinderile pe care sportivii trebuie să le execute pentru a învinge diferitele forme de rezistență vor avea de câștigat de pe urma îmbunătățirii forței. În sport, rezistența este produsă de apă în cazul natației sau canotajului, de forța de gravitație în cazul alergărilor și săriturilor și adversar în lupte, arte marțiale sau sporturi de echipă.

Antrenamentul de forță la copii a fost un subiect controversat. În trecut, copiii erau ținuți departe de lucrul cu greutăți, de teama accidentărilor sau a stopării premature a procesului de creștere. Studii recente au demonstrat însă că riscul producerii unor accidentări este redus, iar pregătirea de forță poate ajuta la prevenirea lor. Cele mai multe accidentări din atletism se produc la nivelul ligamentelor și tendoanelor. O progresie bine planificată a pregătirii de forță va duce la întărirea ligamentelor și tendoanelor. Drept rezultat, sportivul va putea să facă mai bine față solicitărilor antrenamentului și competiției. Pregătirea de forță, nu numai că îl asigură pe sportiv să prevină accidentările, ci îi și asigură o bază solidă pentru fazele ulterioare, la nivelul înaltei performanțe.

O altă concepție greșită cu privire la pregătirea de forță este aceea că ar fi profitabilă doar pentru culturiști și halterofili. După cum s-a demonstrat în ultimele două decenii, mulți sportivi și-au îmbunătățit mai rapid performanțele cu ajutorul antrenamentelor de forță decât insistând doar asupra calităților specifice disciplinei sportive alese. Antrenamentul de forță este o parte integrantă a pregătirii multor sportivi: fotbaliști, jucători de baseball, atleți, caiaciști, luptători, jucători de tenis ș.a. În prezent, teoria s+a modificat într-atât încât unii cred că nimeni nu poate fi rapid înainte de a fi puternic, că nimeni nu poate realiza o săritură sau desprindere mai înaltă fără pregătire de forță și că nimeni nu poate arunca sau șuta mingea fără să aibă brațe și picioare puternice. Într-adevăr, pregătirea de forță și-a câștigat un loc important în majoritatea sporturilor.

În plus pe lângă îmbunătățirea performanțelor și asigurarea unui “scut de protecție” împotriva accidentărilor, pregătirea de forță este benefică și pentru sănătate. Ca o consecință directă, conținutul în substanțe minerale al oaselor crește, servind mai târziu în viață drept măsură preventivă în combaterea osteoporozei. Conform datelor medicale, femeile sunt mai predispuse la osteoporoză și, din acest motiv, pregătirea de forță trebuie să facă parte din programul de educație fizică și de antrenament al tinerelor fete. Avantajul pregătirii de forță poate fi și de ordin social și psihologic, în sensul că acest tip de antrenament sporește disciplina individuală și determinarea mentală de a împlini o sarcină. Mai mult chiar, o persoană puternică degajă mai mult respect de sine și mai multă încredere în forțele proprii. În fine, pregătirea de forță trebuie să devină parte integrantă a stilului de viață și a unui mod sănătos de a trăi deoarece, creșterea proporțiilor corporale, prin dezvoltarea masei musculare, duce și la intensificarea metabolismului și la arderea mai multor calorii decât în cazul unei vieți sedentare.

Pregătirea de forță poate fi o componentă pozitivă a stilului de viață al unui copil; totuși, planificarea ei trebuie făcută cu grijă, în funcție de vârsta sau ramura sportivă specifică. Înainte de a participa la un program de pregătire de forță, tinerii sportivi trebuie să fie apți din punct de vedere fizic și psihic și, pe de altă parte, trebuie să înțeleagă tehnica și rolul forței în îmbunătățirea performanțelor. Atât antrenorul cât și sportivul trebuie să fie conștienți de importanța factorilor de securitate, inclusiv identificarea și selecția talentelor sau modul de folosire al diferitelor tipuri de echipament. La fel de important este ca și antrenorul sau personalul ajutător să aibă competență în domeniul pregătirii de forță, cât privește tehnica lucrului cu greutăți și metodologia antrenamentului.

Înainte de a începe un program de pregătire de forță, copilul trebuie să efectueze un control medical complet. Acesta va evidenția eventualele afecțiuni și astfel, copilul ar putea fi împiedicat să înceapă un program de forță sau orice alt tip de pregătire fizică. Cu avizul medicului, un copil care suferă de anumite afecțiuni fizice sau mentale poate participa , în condiții de siguranță, la un program special, profesionist de pregătire fizică generală.

I.4. Legile pregătirii de forță

Legile care stau la baza pregătirii de forță trebuie sa le respecte un bun program de antrenament. Aceste legi sunt valabile pentru toți cei implicați în pregătirea de forță de-a lungul etapelor de creștere și dezvoltare, dar sunt importante mai ales pentru tânărul sportiv care tocmai a pornit pe drumul spre înalta performanță.

Legea 1: dezvoltarea mobilității articulare

Cele mai multe exerciții pentru pregătirea de forță, și în special cele cu greutăți, solicită toată amplitudinea de care este capabil sistemul articular, dar mai ales genunchii, gleznele și șoldurile. Spre exemplu, la genuflexiunile adânci, greutatea halterei exercită o forță de compresie asupra genunchilor și poate cauza contracturi și dureri dacă sportivul nu are o bună mobilitate la nivelul articulației genunchilor. Dacă în antrenamentul copiilor se folosesc genuflexiunile adânci, încărcăturile trebuie să fie foarte mici, pentru a evita accidentările. La o genuflexiune joasă, lipsa unei bune mobilități a gleznelor forțează sportivul să susțină greutatea corporală pe pernițele și vârfurile picioarelor în loc sa pună toată talpa pe sol și să-și asigure astfel o bună bază de susținere și o poziție echilibrată. Iată de ce, dezvoltarea unei bune mobilități a gleznelor în perioada prepubertară și pubertară trebuie să constituie o preocupare majoră. Prin urmare, sportivul caută să-și dezvolte mobilitatea atât ca o strategie de prevenire a accidentărilor, cât și pentru creșterea propriei valori sportive. Acest tip de pregătire începe în perioada prepubertară și pubertară și continuă și în etapele ulterioare ale dezvoltării sportive.

Legea 2: dezvoltarea forței tendoanelor înaintea forței musculare

Forța musculară se dezvoltă întotdeauna mai repede decât capacitatea tendoanelor de a rezista la tensiuni și decât rezistența ligamentelor de a menține integritatea oaselor care formează articulațiile. Aplicarea greșită a principiului specificității, precum și lipsa unei viziuni pe termen lung îi fac pe mulți specialiști în știința antrenamentului și antrenori să recomande constant exact acele exerciții specifice pentru un anumit sport. Prin urmare, ei nu acordă atenție întăririi generale a ligamentelor, mai ales la vârste tinere, când timpul nu presează.

Sportivii își întăresc tendoanele și ligamentele prin intermediul unui program menit să ducă la adaptarea anatomică ( adaptarea progresivă a anatomiei tinerilor sportivi ). Tendoanele leagă mușchii de oase . principala lor funcție este de a transmite tracțiunea sau forța generată de contracția mușchiului pe os, care face să se miște o anumită articulație. Antrenamentul intensiv de forță fără o adaptare anatomică corespunzătoare a tendoanelor și ligamentelor poate cauza accidentarea acestora. Tendoanele și ligamentele pot fi antrenate, rezultatul fiind creșterea lor în diametru, ca și a capacității lor de a rezista la solicitării ( tensiuni / ruperi / smulgeri).

Legea 3: dezvoltarea forței trunchiului înaintea forței membrelor

Rezultatul înțelegerii greșite a principiului specificității și în faptul că specialiștii în antrenamentul sportiv își concentrează atenția preferențial asupra dezvoltării brațelor și picioarelor. Și aceasta deoarece sportivii folosesc mai ales brațele și picioarele în majoritatea sporturilor pe care ei le practică. De aceea, mulți antrenori se concentrează asupra întăririi acestor două segmente ale corpului considerând că vor fi cu atât mai eficiente, cu cât vor fi mai puternice. Deși este adevărat că brațele și picioarele sunt cele care execută mai toate deprinderile și acțiunile motrice, trunchiul este cel care face legătura dintre ele. Brațele și picioarele sunt puternice doar măsura în care și trunchiul este puternic. Un trunchi slab dezvoltat însemnă un suport neadecvat pentru brațe și picioare intens solicitate.

Programele de forță pe termen lung nu trebuie să se axeze doar pe brațe și picioare, ci trebuie să se ocupe și de mușchii abdominali, ai regiunii lombare și ai coloanei vertebrale. În consecință, atunci când elaborează programele de pregătire pentru juniori, mai ales în perioadele prepubertară și pubertară, exercițiile trebuie să înceapă de la segmentul central al corpului – trunchiul – și să acționeze către extremități. Deci, înaintea întăririi brațelor și picioarelor, trebuie întărit segmentul de legătură dintre acestea, suportul central, grupele musculare ale trunchiului.

Musculatura abdominală și a spatelui asigură trunchiului o mulțime de mușchi ale căror fascii merg în diferite direcții și “ îmbracă” segmentul central al corpului, construind un suport bine legat și puternic pentru o gamă largă de mișcări și acțiuni fizice. Mușchii spatelui sunt mușchi lungi și scurți, care se inserează de-a lungul colonei vertebrale și lucrează unitar împreună cu mușchii rotători și diagonali, participând astfel la execuția aplecărilor laterale, răsucirilor și rotărilor de trunchi.

Mușchii abdominali sunt anteriori, laterali și oblici, cu direcții de acțiune opuse prin intermediul fibrelor care traversează peretele abdominal. Datorită lor trunchiul se poate apleca înainte, lateral, se poate roti și răsuci. Mușchii abdominali joacă un rol important în cazul multor aptitudini și deprinderi motrice și de aceea, o musculatură abdominală slabă poate afecta eficiența motrică a sportivului în multe activități.

Toți mușchii trunchiului pot lucra unitar pentru a stabiliza și menține trunchiul fix în timpul mișcărilor de brațe și de picioare, mai ales în cazul aruncărilor, de la atletism și până la orice joc sportiv.

I.5. Metodele și conținutul antrenamentului de forță

În practica sportivă se caută forme și metode de antrenament ale forței care întotdeauna trebuie să răspundă exigențelor particulare ale diferitelor discipline sportive.

Se disting antrenamentele dinamice sau auxotonice și antrenamente de forță statică sau izometrice. Antrenamentul dinamic se distinge în antrenament dinamic pozitiv și negativ.

I.5.1. Antrenamentul dinamic pozitiv este un antrenament concentric cel mai des întâlnit în practica sportivă. Acest tip de antrenament constă în dezvoltarea forței după următoarea formulă: forța (kg) X distanța (m).

Metodele de antrenament dinamic pozitiv:

I.5.2. Antrenamentul dinamic mixt negativ și pozitiv.

antrenament izocinetic: se caracterizez prin viteză constată de execuție, aparatele de antrenament izometric permit obținerea unei rezistențe și unei viteze de execuție constante.

antrenament dezmodromic: metoda antrenament dezmodromic (Spitz , L., și Schnell, J., 1983) este apropiată antrenamentului izocinetic și implică de asemenea alternanță între forța dinamică pozitivă și negativă. Se diferențiază prin două aspecte particulare:

viteza de mișcare este dată de aparat adică este controlată și poate fi modificată în funcție de specificul sportului;

în cazul musculaturii supuse unui efort de rezistență nu are timp de relaxare, spre deosebire de cel care se găsește în antrenamentul tradițional.

Avantajele antrenamentului dezmodromic:

acest tip de antrenament de dezvoltare a forței musculare poate să ajusteze tot atât cu viteza cât și forța și permite să răspundă la toate exigențele specifice dezvoltării forței în activitatea sportivă;

antrenamentul dezmodromic permite obținerea unei ameliorării de viteză care se repercutează asupra performanței, privind relația forță – viteză.

Dezavantajele antrenamentului dezmodromic:

se utilizează numai cu aparate specializate care în multe situații au limitele lor.

antrenament pliometric – este denumit și antrenament de elasticitate (Zanon, S., 1975), dar se regăsește de asemenea și sub denumirea de antrenament de sărituri sau metoda șoc (Schroder, W., 1975). Această metodă de antrenament este un cuplaj ideal între antrenam dinamic pozitiv și antrenamentul dinamic negativ. Antrenamentul pliometric constă în special în săritură înlănțuite și combinări de sărituri sub toate formele.

Se discută de mica simpla și naturala pliometrie atunci când săriturile se execută fără încărcături și accesorii (garduri, obstacole). În momentul apariției gardurilor, obstacolelor mai înalte întâlnim termenul de pliometrie medie sau de pliometrie intensivă (garduri înălțate) Cometti, J., (1998) prezintă câteva forme de antrenament pliometric simplu pentru ameliorarea forței de săritură. Exercițiile pliometrice pot fi executate cu diferite unghiuri de flexie a genunchilor 300, 900, 1500, care permite dezvoltarea eficiența, în funcție de cerințele antrenamentului.

Avantajele antrenamentului pliometric:

antrenamentul pliometric este o metodă care permite dezvoltarea forței și la sportivii consacrația care au specific relația forță-viteză.;

permite un mare grad de dificultate începând cu pliometria simplă și terminând cu cea intensivă;

poate fi utilizată la toate nivele de performanță și de vârstă.

Dezavantajele antrenamentului pliometric:

antrenamentul pliometric fără încălzire comportă riscuri considerabile;

de obicei antrenamentul pliometric este utilizat de sportivii de înalt nivel;

necesită o bună pregătire prealabilă a tendoanelor, ligamentelor și mușchilor;

nu trebuie utilizată la copii, adolescenți sau debutanți.

antrenamentul de forță statică sau izometrică: antrenamentul izometric sub diferitele sale forme nu trebuie abordat niciodată singur pentru ameliorarea forței maximale sau a forței în regim de viteză. Împreună cu antrenamentul pliometric, concentric sau excentric este o metodă extrem de eficace întrucât mușchiul este în plină activitate, iar capacitatea musculară poate fi exploatată la maximum.

Metode izometrice de dezvoltare a forței:

fără încărcătură – corpul este menținut în diverse poziții și o grupă musculară contractată pe o perioadă determinată.

Exemple: din culcat pe spate ridicarea trunchiului la 300 și menținere; din poziția de flotare menținere în semiflexie un timp determinat, din poziția de semiflexie a picioarelor menținere în izometrie o perioadă determinată.

cu încărcătură – modalitățile de antrenament izometric cu încărcătură presupune trei forme distincte:

izometrie maximală;

izometrie totală;

metoda stato-dinamică.

Izometrie maximală – se realizează contra unei rezistențe maximale fixe (perete, toc de ușă). Subiectul timp de 4-6 secunde presează cu o capacitate maximală. Această metodă este eficace în situația în care sportivul se mobilizează exemplar, obiectivul fiind dezvoltarea forței maximale.

Izometria totală – se referă la menținerea unei încărcături într-o poziție de flexie până la apariția oboselii și are rol de stimulare a hipertrofiei musculare. Această metodă de antrenament provoacă o activitate musculară maximală prin intermediul apariției oboselii fără a impune încărcături suplimentare. Dezavantajul este că aceste exerciții de antrenament sunt mai departe de specificul anumitor discipline sportive.

Metoda stato-dinamică – este metoda care combină metoda excentrică și cea concentrică. În cursul antrenamentului în poziția de flexie întâlnită adesea sportivul marchează un moment de oprire de 2-3 sec înainte de a executa mișcarea dinamică. De obicei încărcătura este 60-70 % din RM, iar semiflexia picioarelor trebuie să fie suficientă pentru a putea în final să se realizeze extensia.

Se mai utilizează în cadrul acestei metode și oprirea în 2 timpi (900 și la 1200), metodă care este mult mai pretențioasă și se utilizează în cadrul perioadelor pregătitoare de antrenament.

Avantajele antrenamentului izometric:

ameliorarea forței este vizibilă;

exercițiile utilizate ne permit o economie de timp apreciabilă;

execuțiile nu necesită aparate speciale;

posibilitatea de a lucra cu un singur mușchii sau o singură grupă musculară;

posibilitatea de ameliora în egală măsură forța-viteza și forța explozivă;

totdeauna această metodă nu trebuie utilizată singură.

Dezavantajele antrenamentului izometric:

având în vedere aspectul dinamic al ramurii sportive, antrenamentul izometric trebuie completat cu alte metode;

contracția izometrică are o influență negativă asupra elasticității musculare și a capacității de întindere;

un antrenament compus numai din exerciții statice provoacă rapid stagnarea dezvolt forței, care în literatura de specialitate se regăsește sub denumirea de barieră a forței maximale (Waineck, J., 2003);

în cadrul antrenamentului izometric apar adesea stările de monotonie, greu de eliminat;

metoda nu este benefică pentru sistemul cardio-vascular;

antrenamentul izometric trebuie evitat la copiii și la persoanele cu o vârstă avansată din cauza presiunii asupra aparatului cardio-respirator.

antrenamentul prin electrostimulare – este o formă particulară a antrenamentului izometric. În electrostimulare contracția musculară nu este sub controlul sistemului nervos central. Sistemul de excitație se realizează de un stimulator electric a cărui intensitate se reglează în funcție de tensiunea musculară dorită. Ca și în izometrie antrenamentul de electrostimulare nu trebuie utilizat singur ci întotdeauna combinat cu alte metode. De obicei se utilizează în combinație cu regimul concentric.

Indicații generale privind utilizarea antrenamentului de electrostimulare (după Cometti, J., 1988):

maximum trei grupe musculare;

durata maximă de stimulare 3-10 secunde;

frecvența utilizată între 50 – 100 hertz;

pauza între serii este de 3-5 minute, dacă metoda este orientată către dezvoltarea forței maximale sau a forței explozive;

în toate celelalte cauze pauza este de 50 secunde.

Fig.2 Efectul de durată al contracției prin creșterea masei musculare

și a calității forței (după Cometti, J., 1988)

Avantajele antrenamentului prin electrostimulare:

activarea maximală a aparatului contractil, prin stimulare musculară indirectă provoacă o stimulare maximală și în consecință o dezvoltare mai mare a secțiunii musculare;

tensiunea electrică produsă în mușchii este ținută cât mai mult posibil și favorizează deci o dezvoltare mai intensă a secțiunii musculare;

electrostimularea nu produce oboseala sistemului nervos central, putându-se realiza în acest fel un număr mai mare de repetări;

aceste metodă permite să antrenăm o singură grupă musculară sau un grup mai important pentru care antrenorul este interesat pentru recuperare;

un antrenament de 30 minute prin electrostimulare corespunde la 1 sau 2 ore de antrenament tradițional (Weineck, J., 2003).

I.5.3. Antrenamentul dinamic negativ – este un antrenament excentric care pune accentul pe frânarea greutății corpului sau a încărcăturii maximale (până la 120% din forța maximală individuală).

Este necesar ca în cadrul antrenamentului excentric, sportivul să exerseze în prima parte prin exerciții dinamice negative înfrângerea greutății propriului corp, iar apoi să treacă la antrenamentul propriu zis cu încărcături. Această modalitate de lucru reduce riscul de accidentări. Exercițiile excentrice permit ameliorarea coordonării intramusculare și alternarea elementelor elastice din mușchii.

Antrenamentul excentric trebuie combinat întotdeauna cu metode concentrice sau pliometrice și niciodată practicat unilateral.

Metoda excentrică presupune mai multe variante în funcție de modalitățile de execuție (metodele combinate sau metodele contrastelor), de obicei „colaborarea” cu concentricul și izometricul fiind cele mai întâlnite.

Combinația excentric – concentric (120-80%). Această metodă este utilizată pentru dezvoltarea forței maximale, care se adresează mai ales sportivilor de mare performanță. De obicei efectul imediat al acestei metode este evaluat după o zi, iar efectul întârziat provoacă o ameliorarea a performanței după 10-12 săptămâni.

S-a constatat că efortul excentric trebuie planificat departe de competiții pentru metoda bulgară, iar metoda 120-80% precedă direct competiția.

Combinația izometric – excentric: în care efortul începe printr-o contracție izometrică care durează până la apariția oboselii, iar excentricul printr-o încărcătură de 50-70 % din maxim (1RM), numărul de serii nedepășind cifra 6.

Avantajele antrenamentului dinamic – negativ:

antrenamentul excentric permite creșterea tensiunii musculare care depășește de departe valorile forței maximale în efort dinamic pozitiv sau static;

forța excentrică ca forță maximală se situează între 30 – 40 % mai sus de forța maximală izometrică, iar aceasta mai sus cu 10 – 15 % decât forța dinamică concentrică.

stimulii de forță produși prin întinderea masei musculare, dau naștere la o hipertrofie evidentă;

acțiunea de frânare prin efort excentric solicită o energie mai mică decât activitatea de împingere pentru o performanță egală.

Avantajele antrenamentului dinamic –negativ:

riscuri privind producerea de leziuni în timpul execuției, incomplet coordonate, tendința dea provoca micro-leziuni, deformații care predispun la veritabile accidente;

în timpul execuției este nevoie permanentă de ajutor;

restricții privind utilizarea lor într-un cât au influență negativă asupra vitezei de contracție și din acest motiv nu pot fi utilizate decât în perioada pregătitoare (Wineck, J., 2003).

CAPITOLUL II. ORGANIZAREA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

II.1 Scopul

Scopul cercetării este de a optimiza pregătirea musculară a elevilor din ciclul liceeal (15-16 ani), prin combinarea regimurilor de contracții.

II.2 Obiectivele cercetării

Studierea materialelor de specialitate și a ideilor care țin de obiectul cercetării.

Stabilirea coordonatelor pregătirii musculare ce pot fi dezvoltate la această vârstă.

Elaborarea și aplicarea unor programe prin combinări de regimuri de contracție la clasele de liceu.

II.3. Sarcinile cercetării

Elaborarea tehnologiei de pregătire musculară și argumentarea experimentală, în vederea optimizării procesului didactic în ciclul liceal, la disciplina Educație fizică.

Aprecierea eficacității diferitelor combinări de regimuri de contracții, în procesul lecțiilor de educație fizică.

II.4. Ipoteza cercetării

Presupunem că aplicarea combinării de regimuri în vederea dezvoltării forței, creează premisele unei pregătiri mult mai complexe comparativ cu metodele obișnuite utilizate de profesori în cadrul lecției de educație fizică.

II.5. Metodele de investigație în cercetarea științifică și rolul lor în cercetarea noastră:

În vederea realizării scopului și sarcinilor pe care ni le-am propus v-om folosi următoarele metode de cercetare:

analiza și generalizarea datelor literaturii de specialitate;

metoda observației;

metoda măsurătorilor și a testării (somatice, fiziologice, motrice).

experimentul pedagogic;

analiza comparativă;

metoda statistico-matematică;

metoda grafică.

II.5.1. Analiza și generalizarea datelor literaturii de specialitate: Pentru a culege toate aspectele esențiale privind tema noastră, am studiat lucrările mai multor autori din țară și străinătate, toate acestea formând bibliografia selectivă a acestei lucrări.

Autorii studiați au tratat în lucrările și studiile lor probleme legate de pregătirea musculară în lecția de educație fizică, aspecte ale creșterii și dezvoltării fizice, activitățile corporale, aspecte pedagogice legate de psihologia copilului. În conformitate cu scopul și sarcinile lucrării, au fost analizate Programa de Educație Fizică și, în mod special, sistemele de acționare, probele și normele de control.

II.5.2. Metoda observației:

Observația, ca metodă constă într-o urmărire atentă și sistematică a unor reacții ale subiecților din punct de vedere motric cu scopul de a sesiza aspectele esențiale. După aria cercetărilor realizate, prin metoda observației s-a ajuns la adoptarea unor criterii de clasificare a metodei.

În literatura pedagogică, mulți autori subliniază că observația constă în înregistrarea datelor care ne interesează, așa cum se prezintă în modul lor natural de manifestare, fără intenția de a le modifica. În cercetarea pe care o v-om face, v-om folosit observația directă asupra execuției elevilor

Astfel, această metodă ne-a ajutat la descrieri, clasificări și formulări de concluzii, a constituit momentul inițial al cercetării, devenind procesul efectiv al cunoașterii fenomenelor supuse cercetării.

II.5.3. Metoda testelor:

Testul este un instrument utilizat pentru a obține informații despre indivizi sau obiecte.

Săritura în înălțime de pe loc – din stând, picioarele depărtate la lățimea umerilor, îndoirea picioarelor cu ducerea brațelor înapoi-elan și săritură în înălțime cu atingerea mâinii drepte a unui punct cât mai sus posibil. Se fac 3 încercări și se notează cea mai bună.

Săritura în lungime de pe loc – din stând, picioarele depărtate la lâțimea umerilor, îndoirea picioarelor cu ducerea brațelor înapoi – elan și săritură în lungime. Se fac 3 încercări și se notează cea mai bună.

Abdomen 30’’ – din culcat dorsal, genunchii îndoiți, tălpile pe sol, palmele la ceafă, picioarele ținute de partener, ridicarea trunchiului la 900 și coborâre.

Flotări se așeză în poziție de sprint culcat și se execută flotări până la epuizare. Brațele se îndoaie până ce pieptul atinge solul. Flotările la care pieptul nu atinge solul sunt considerate nule. Întinderea brațelor se face complet.

II.5.4. Experimentul pedagogic: Este un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observații, cât și din experiment.

Așa cum sublinia A. Moutealegre citat de A.Gugiuman (1993) „metoda experimentală se introduce pentru a se aplica la un obiect foarte vast și nu strict pedagogic; cunoașterea copilului începând de la constituția sa anatomică până la procesele superioare ale gândirii și voinței”.

V. Pavelcu și I. Didilescu (1976) consideră experimentul „o producere sau modificare intenționată a fenomenului, cu scopul de a-l studia în condiții mai favorabile”.

Experimentul pedagogic este considerat ca o activitate complexă cu caracter permanent, pe baza unui raționament logic și care urmărește producerea unui fenomen în condițiile dorite de om (A.Nicu, 1972, A.Gagea, 1979, I.Cerghit, 1983).

II.5.5. Analiza comparativă

Această metodă o vom folosi la compararea indicilor somatici, funcționali și motrici specifici de la testarea inițială și finală.

Metoda comparativă are mai multe etape (operații) ultima dintre ele fiind interpretarea și evaluarea datelor obținute (V.Dumitrescu, 1991, A.Dragnea, 1984, Gh.Cârstea, 1993, A.Gugiuman, E.Zetu, L.Codreanca, 1993). Aceeași metodă a mai fost folosită și pentru compararea indicilor statistici. La baza metodelor statistice de comparare stă ipoteza nulă.

În cercetarea noastră semnificația dintre medii o vom face prin calcularea testului T (testul Student) pe care î-l vom compara cu valoarea lui t din tabela lui Fischer la pragul de semnificație 0,05, numărul gradelor de libertate fiind egal cu n-1.

II.5.6. Metoda statistico-matematică:

Media aritmetică – parametrul tendinței centrale calculată după formula:

Media aritmetică caracterizează însușirile comune ale unei grupări, dar poate ascunde însușiri individuale de importanță majoră. Din acest considerent, dar și pentru a ne afla cât mai aproape de valoarea reală a subiecților eșantionului cercetat am operat și cu următorii indicatori de distribuție, împrăștiere sau dispersie:

Abaterea standard (S) sau deviația, calculată după formula:

S = , pentru cazul în care este mai mare decât 100 și

S = , pentru cazul în care numărul de valori este redus (sub 100).

Cu cât dispersia este mai mică, cu atât valoarea parametrilor tendinței centrale este mai reprezentativă.

Coeficientul de variabilitate (Cv) se calculează după formula:

CV =

Exprimarea în procente a raportului dintre abaterea standard și media aritmetică ne oferă măsura gradului de omogenitate a grupei sau grupelor și face posibilă compararea grupelor măsurate cu unități de măsură diferite.

Semnificația statistică a diferenței dintre medii (testul Student) se calculează după formula:

t =

Interpretare: În cercetarea noastră pentru determinarea semnificației dintre medii v-om folosit testul „t” (testul Student) pe care î-l vom compara cu valoarea lui „t”din tabela lui Fisher la pragul de semnificație 0,05 și la pragul de semnificație 0,01 numărul gradelor de libertate fiind egal cu n-1.

II.5.7. Metoda grafică – prin această metodă se pun în evidență evoluția rezultatelor în perioada studiată, progresul sau regresul realizat de subiecți și echipă.

II.6. Locul și condițiile de desfășurare a cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în principal în sala de sport a Liceului „Mircea cel Bătrân” din Rm.Vâlcea, care dispune de condițiile necesare aplicării experimentului nostru.

Eșantionul supus experimentului l-a reprezentat clasa a IX-a “D”, din cadrul acestui liceu. Clasa este formată din 25 elevi fete și băieți dintre care doar băieții, în număr de 12 au fost supuși experimentului. Pentru a putea aprecia corect rezultatele cercetării noastre am ales și o grupă martor formată tot din 12 elevi din clasa a IX-a C din cadrul aceluiași liceu.

Grupa experiment

Tabel nr.1

Grupa martor

Tabel nr.2

II.7. Etapele desfășurării cercetării.

Etapa I:

Studierea literaturii de specialitate care are legătură cu tema noastră.

Etapa a-II-a: a constat în experimentul cercetării noastre, care sa desfășurat la Liceul “Mircea cel Batrân” din Vâlcea, la o clasă a IX-a, în anul școlar 2006-2007, semestrul I. Experimentul a constat printr-o testarea inițială (TI) a nivelului de pregătire, aplicând un număr de 4 teste (Abdomen 30’’, săritură în lungime de pe loc, săritură în înălțime de pe loc, flotări) și s-a încheia cu testarea finală (TF). Și grupa martor a avut aceiași modalitate de testare a nivelului de pregătire.

Etapa a-III-a: a presupus prelucrarea și interpretarea datelor statistice, s-au formulat concluziile și propunerile practico-metodice.

CAPITOLUL III. ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ ȘI OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE MUSCULARĂ ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ PRIN COMBINĂRI DE REGIMURI DE CONTRACȚI

III.1. Aplicarea programelor de combinări de regimuri de contracții în cadrul grupei experiment

Programa de combinarea a regimurilor de contracții a fost aplicată în semestrul I al anului școlar 2006-2007, în cadrul lecțiilor de educație fizică. Obiectivul aplicării acestei programe a constat în a determina modul în care combinările de regimuri de contracții îmbunătățesc pregătirea musculară a elevilor de ciclul liceal.

Experimentul s-a realizat pe durata a 6 săptămâni – 12 lecții și a constat în aplicarea unor exerciții accesibile nivelului de pregătire și atractive prin diversitatea lor.

Săptămâna I – lecția 1

Săptămâna I – lecția 2

Săptămâna II – lecția1

Săptămâna II– lecția 2

Săptămâna III – lecția 1

Săptămâna III – lecția 2

Săptămâna IV – lecția 1

Săptămâna IV – lecția 2

Săptămâna V – lecția 1

Săptămâna V – lecția 2

Săptămâna VI – lecția 1

Săptămâna VI – lecția 2

III.2. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute

Din analiza literaturii de specialitate s-a observat că majoritatea specialiștilor afirmă că o pregătire științifică, nu se poate realiza fără folosirea unui sistem de probe din care să reiasă valoarea pe care o reprezintă subiectul selectat, în raport cu evoluția de perspectivă.

În cadrul acestui sistem de probe trebuie să existe un consens privind modelul somatic, funcțional, precum și un model de apreciere a calităților fizice, tehnice și tactice.

În urma concluziilor desprinse din analiza literaturii de specialitate, în cercetarea științifică am selecționat acele probe de control, care pot evidenția structura și conținutul nivelului de pregătire al elevilor din ciclul liceal (14-16 ani).

Indicatorii statistico-matematici la proba „abdomen 30’’” – grupa experiment

Tabel nr. 3

Abdomen pe 30 sec este o probă care măsoară forța abdominală. Uitându-ne în tabelul de mai sus putem observa o medie de 14 repetări/30 secunde și un coeficient de variabilitate de 20,63% la testarea inițială și 17 repetări/30 secunde la testarea finală. În ceea ce privește testul „t” acesta este semnificativ pentru <0,05.

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „abdomen 30’’” – grupa experiment

Graficul nr.1

O alta proba la care a fost supusă grupa de experiment este „săritura în lungime de pe loc”, care a cunoscut o creștere a mediei la testarea finală de aproximativ 10 cm față de testarea inițială. Testul „t” are valoarea de 2,322 fiind semnificativ pentru <0,05.

Indicatorii statistico-matematici la proba „săritura în lungime de pe loc” – grupa experiment

Tabel nr. 4

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „săritură în lungime de pe loc” – grupa experiment

Graficul nr.2

Săritura în înălțime fără elan este considerată o probă care măsoară forța explozivă la nivelul membrelor inferioare.

Din datele obținute, putem observa că media săriturii în înălțime fără elan este de 36,58 cm la testarea inițială și 40,41 cm la testarea finală, în timp ce coeficientul de variabilitate este de 4,148 % ceea ce ne arată este un grup omogen. Testul “t” din tabelul lui Fischer este semnificativ pentru <0,001.

Indicatorii statistico-matematici la proba „săritură în înălțime de pe loc” – grupa experiment

Tabel nr. 5

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „săritură în înălțime de pe loc” – grupa experiment

Graficul nr.3

Proba „flotări” este ultima testare la care a fost supusă grupa de experiment. Și la această probă, media s-a îmbunătățit la testarea finală față de testarea inițială cu aproximativ 2 repetări. În ceea ce privește coeficientul de variabilitate acesta ne arată o omogenitate scăzută a grupului la această testare. Testul „t” este semnificativ pentru <0,01, din tabelul lui Fischer.

Indicatorii statistico-matematici la proba „flotări” – grupa experiment

Tabel nr. 6

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „flotări” – grupa experiment

Graficul nr.4

În ceea ce privește indicatorii statistico-matematici a rezultatelor obținute la grupa martor, se pot observa din tabelele și graficele de mai jos. Diferența mediei la testarea finală față de testarea inițială a grupei martor este mult mai mică față de grupa experiment.

Astfel la proba „abdomen 30’’”, media la testarea inițială a grupei martor este de 14 iar media la testarea finală este de 16.

Indicatorii statistico-matematici la proba „abdomen 30’’” – grupa martor

Tabel nr. 7

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „abdomen 30’’” – grupa martor

Graficul nr.5

Săritura în lungime de pe loc este proba la care grupa martor a obținut o creștere a mediei la testarea finală față de testarea inițială de 7,76 cm. Testul „t” este nesemnificativ.

Indicatorii statistico-matematici la proba „săritura în lungime de pe loc” – grupa martor

Tabel nr. 8

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „săritură în lungime de pe loc” – grupa experiment

Graficul nr.6

A treia probă supusă verificării este „săritura în înălțime de pe loc”, la care media grupei martor s-a îmbunătățit la testarea finală cu 2,91 cm. Coeficientul de variabilitate ne arată un grup omogen atât la testarea inițială cât și la cea finală.

Indicatorii statistico-matematici la proba „săritură în înălțime de pe loc” – grupa martor

Tabel nr. 9

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „săritură în înălțime de pe loc” – grupa martor

Graficul nr.7

La proba „flotări” s-a obținut o medie de 11,75 repetări la testarea inițială și 14 repetări la testarea finală. Coeficientul de variabilitate ne arată un grup martor relativ omogen.

Indicatorii statistico-matematici la proba „flotări” – grupa martor

Tabel nr. 10

Reprezentarea grafică a indicatorilor statistico-matematici la proba „flotări” – grupa martor

Graficul nr.8

În urma analizei rezultatelor obținute se poate observa că toate probele aplicate la grupa de experiment au înregistrat creșteri semnificative la testarea finală fața de testarea inițială.

Grupa martor a înregistrat și ea creșteri ale mediei dar în proporție mult mai mică față de grupa de experiment iar.

CONCLUZII

Analizând literatura de specialitate am observat că la baza dezvoltării forței musculare stau diferite regimuri de contracție musculară, dintre care: izometric, pliometric, concentric, excentric.

Programele actuale de educație fizică nu prevăd folosirea regimurilor combinate în dezvoltarea forței pentru elevii din ciclul liceal.

Experimentul întreprins de noi a arătat că aplicarea programei propuse evidențiază rezultate pozitive în dezvoltarea forței musculare.

Analiza rezultatelor obținute la testarea inițială și finală ne-a arătat o creștere semnificativ mai mare a mediei la probele supuse experimentului, la grupa experiment față de grupa martor.

Utilizarea în cadrul lecției de educație fizică cu elevi de vârsta 14-16 ani, a metodelor prin combinări de regimuri de contracții, contribuie la îmbunătățirea forței musculare.

Testele fiziologice (Ruffier și Sargent) confirmă eficiența combinării regimurilor de contracții musculare în dezvoltarea potențialului biomotric al elevilor.

BIBLIOGRAFIE

Baciu, C. ,(1977) – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Edit. Sport-Turism, București.

Bompa, T., (2002) – Teoria și metodologia antrenamentului. Edit. EX. Ponto CNFPA, București.

Bota, C.,( 2000) – Ergofiziologie, Edit. Globus, București,.

Cârstea, Gh., (2000) – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Edit. ANDA, București.

Ciucurel, C., (2005) – Fiziologie, Edit. Universitaria, Craiova.

Colibaba, E., Bota, I., (1998) – Jocuri sportive – Teorie și metodică, Edit. Aldin București.

Dragnea, A., (2002) – Măsurare și evaluare în educație fizică și sport, Edit. Sport – Turism, București.

Dragnea, A.,Teodorescu, S., (2002) – Teoria sportului, Edit. FEST, București.

Dragnea, A., Bota, A., (1999) – Teoria activităților motrice, Edit. Didactică și pedagogică, R.A., București.

Drăgan, I., (1994) – Medicina sportivă aplicată, Edit. EDITS, București.

Epuran, M., (2005) – Metodologia cercetării activităților corporale, Edit. FEST, București.

Georgescu, L., (2002) – Fiziologia educației fizice, Edit Universitaria, Craiova.

Golu, P., (1995) – Psihologia socială. Edit. Didactică și Pedagogică.

Lador, , (2000) – Bazele teoretice ale managementului sportiv, Edit. Universității din Pitești.

Matveev, AP ., (1977) – Bazele antrenamentului sportiv, Edit. FIS, Moscova.

Mitra, G., Mogoș, M.V., (1980) – Metodica educației fizice școlare, Edit Sport- Turism, București,.

Murafa, N., Stroie, Șt., (1967) – Jocul de volei, Edit. Stadion, București.

Nicu, A., (1992) – Antrenamentul sportiv modern, Edit. EDITIS, București.

Niculescu I., (2006) – Psihomotricitatea în jocul de volei, Edit. Universitaria, Craiova.

Niculescu, M., (2001) – Știința pregătirii musculare, Edit. Universității din Pitești.

Niculescu, M., ( 2002) – Volei de la teorie la practică, Edit. Universității din Pitești.

Niculescu, M., Vladu, L., (2005) – Volei de la A la Z, Edit. Universității din Pitești.

Niculescu, M., Mateescu, A.,Trăilă, H.,Crețu, M.,(2006) – Bazele metodice și aplicative ale pregătirii musculare. Edit. Universitaria, Craiova.

Păcuraru, A.,Balaiș, F.,Iacob, I.,Braharu, O., (2000) – Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iași.

Scarlat, E., (1993) – Educația fizică a copiilor de vârstă școlară, Edit. Pentru Tineret și sport, București.

Simion, Gh., (1998) – Volei-elemente de teorie și practică la începători, Edit. Universității din Pitești.

Simion, Gh., (1999) – Metodologia cercetării activității omului în mișcare, Edit. Universității din Pitești.

ANEXE

Anexa 1

Tabel cu numele subiecților ce formează grupa experiment

Anexa 2

Tabel cu rezultatele obținute la proba abdomen – grupa experiment

Anexa 3

Tabel cu rezultatele obținute la proba săritură în lungime de pe loc – grupa experiment

Anexa 4

Tabel cu rezultatele obținute la proba săritura în înălțime de pe loc – grupa experiment

Anexa 5

Tabel cu rezultatele obținute la proba flotări – grupa experiment

Anexa 6

Tabel cu numele subiecților ce formează grupa martor

Anexa 7

Tabel cu rezultatele obținute la proba abdomen – grupa martor

Anexa 8

Tabel cu rezultatele obținute la proba săritura în lungime de pe loc – grupa martor

Anexa 9

Tabel cu rezultatele obținute la proba săritura în înălțime de pe loc – grupa martor

Anexa 10

Tabel cu rezultatele obținute la proba flotări – grupa martor