Contributii Privind Analiza Situatiei Romaniei In Contextul Economiei Bazate pe Cunoastere

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

Motto:

“Într-o epocă de schimbări explozive – când viețile personale sunt sfâșiate, (când) ordinea socială existentă se prăbușește, iar un nou și fantastic mod de viață se arată la orizont a pune cea mai cuprinzătoare întrebare despre viitorul nostru, nu este doar o chestiune de curiozitate intelectuală. Este o chestiune de supraviețuire.”

Alvin Toffler – “Șocul Viitorului”

Economia mondială evoluează ca o rețea globală deschisă. Prin acest “internet” economic dinamic circulă liber bunuri, bani, servicii, persoane și, nu în ultimul rând, informațiile. De la an la an iau amploare numărul de conexiuni care leagă “nodurile” rețelei, valoarea tranzacțiilor care au loc pe aceste circuite, dar și puterea economică a acestora.

Cu alte cuvinte, toți actorii care joacă pe scena globală în relații de cooperare, dar și de concurența au interesul de a deveni cât mai competitivi. Revoluționând teoria economică, J. Nash afirma acum câteva decenii că pentru fiecare jucător există o strategie optimă în condițiile pieței concurențiale. Primul pas pornește de la premisa că cel mai puternic jucător are strategia dominantă, în consecință, toți ceilalți competitori trebuie să țină cont de decizia sa. Al doilea pas presupune existența unui set de date pe care trebuie să le dețină jucătorul, din care poate să își dea seama: ce strategii aleg ceilalți competitori, ce știu aceștia despre situația sa și care sunt opțiunile sale.

În acest context global, în cadrul căruia competitorii joacă un rol important s-a conturat conținutul și importanța conceptului de competitivitate. Atât în literatura de specialitate, cât și în politica de dezvoltare industrială există anumit confuzii cu privire la definirea și utilizarea conceptelor economice de avantaj comparativ și avantaj competitiv. O explicație corectă a acestor concepte este importantă astăzi și din punctul de vedere al aplicării unor politici economice adecvate care să garanteze creșterea competitivității și accesul României la Uniunea Europeană, în mod eficient.

Noul concept al avantajului competitiv scoate în evidență faptul că evoluția, succesul și specializarea economiilor naționale depind de gradul de competitivitate al firmelor pe piața națională și pe cea internațională, de evoluția și profilul acestor firme, precum și de asimilarea progresului tehnic, și mai puțin de existența resurselor naturale.

Competitivitatea se manifestă la nivelul industriilor și, implicit, la nivelul economiei naționale, prin intermediul operatorilor economici, a firmelor. Firmele sunt acelea care creează și susțin avantajul competitiv în cadrul industriilor, și numai prin ele se poate ajunge la atingerea unor obiective sau ținte economice stabilite la nivel național.

Datorită acestor aspecte, competitivitatea reprezintă un obiect al cercetării științifice, găsindu-și fundamentarea în așa numita știință economică normativă, bazându-se pe politici economice active, selective, și direcționate către realizarea anumitor ținte în contextul mecanismelor pieței.

Noul concept al competitivității se sprijină pe un ansamblu de factori, inovarea și cercetarea-dezvoltarea având un rol din ce în ce mai mare în cadrul economiei bazate pe cunoaștere.

Căutând o lume mai bună, România a abandonat la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut economia monopolist-statală, de comandă și excesiv de centralizată și a optat pentru trecerea la o economie de piață cu speranța că o astfel de economie va asigura un progres general întregii noastre societăți. Și tot căutând o lume mai bună, forurile diriguitoare din România au decis să facă demersurile necesare pentru pregătirea țării în vederea integrării în Uniunea europeană.

Integrarea noastră se va putea dovedi eficientă numai dacă și în măsura în care economia țării se va compatibiliza cu economia Uniunii Europene, numai atunci când și în măsura în care economia noastră va deveni competitivă și va putea asigura o creștere și dezvoltare durabilă, numai atunci când și în măsura în care România va reuși să asigure, firește, împreună cu celelalte state ale Uniunii Europene, așezarea societății și economiei pe baza cunoașterii științifice.

Cerințele Uniunii Europene sunt dure, la fel și presiunile la care economia românească este supusă pentru a se menține pe drumul spre convergență. Fiecare progres, dar și orice întârziere sau deturnare de la țintele economice pe care România trebuie să le atingă sunt atent monitorizate. Același lucru se întâmplă cu toate statele U.E.

În acest moment Uniunea Europeană are de gestionat două probleme majore: întârzierile constatate în implementarea Agendei Lisabona –strategia prin care UE își propunea ca în anul 2010 să devină cea mai competitivă economie din lume – și absorbirea noilor state membre, care trebuie să depună eforturi pentru atingerea convergenței.

În acest context, scopul prezentei cercetări este evidențierea rolului pe care cercetare-dezvoltarea și inovarea îl au pentru creșterea competitivității economice în cadrul economiei bazate pe cunoaștere și analiza poziției și a avantajului competitiv al României în competiția globală a societății informaționale.

În primul capitol sunt prezentate delimitările conceptuale ale competitivității, avantajului comparativ și a avantajului competitiv. Evoluția conceptului de avantaj comparativ este prezentată de la mercantilism, avantaj absolut și avantaj comparativ în cadrul teoriei clasice, întemeiate pe un singur factor de producție (munca), trecându-se apoi la modele mai complexe, cu mai mulți factori, cum sunt teoria proporțiilor și egalizarea factorilor elaborată de Eli Heckscher-Bertil Ohlin și P Samuelson, teoriile proporției neofactorilor și neotehnologiei. Conceptul de avantaj competitiv este abordat atât din perspectiva organizațiilor/ramurii, cât și la nivel macroeconomic, vorbindu-se de avantaj competitiv la nivel național. Este subliniat faptul că, conform ”modelului diamantului”, avantajele competitive sunt influențate de condițiile factorilor, condițiile cererii, existența aglomerărilor industriale, strategiile firmelor, structura industriei și rivalitatea, de rolul statului și al întâmplării. Avantajul competitiv al unei națiuni trebuie să fie rezultatul unei configurații durabile a diamantului (determinanții ar trebui să se dezvolte în interdependență și coordonare unul cu celălalt, stimulându-se și dezvoltându-se reciproc);

Al doilea capitol analizează conceptul de competitivitate la nivel de produs, firmă și la nivel internațional. Sunt prezentate câteva metode de determinare a competitivității la nivel de firmă, fiind apoi analizate câteva aspecte privind definirea și metodologia de calcul a competitivității la nivel internațional. În acest sens, se bucură de o atenție deosebită The World Competitiveness Yearbook (WCY) elaborat anual de Institutul Internațional pentru Dezvoltarea Managementului (IMD International Institute for Management Development) din Laussane (Elveția) și The Global Competitiveness Report (GCR) editat de World Economic Forum (WEF) din Geneva.

Al treilea capitol cuprinde prezentarea evoluției și a principiilor politicii industriale, a cercetării și inovării în economia bazată pe cunoaștere a U.E.. Rolul esențial al cercetării științifice și dezvoltării tehnologice pentru creșterea competitivității economice a fost recunoscut și afirmat în cadrul Uniunii Europene, începând din anul 2000, printr-o serie de decizii majore la nivel politic. Sunt subliniate avantajele pe care le implică politica bazată pe aglomerările economice competitive. Se va confirma și legitima la cea mai întinsă scară și la cel mai înalt nivel adevărul că știința este înainte-mergătorul și nu însoțitorul mai apropiat sau mai îndepărtat al industriei, agriculturii, transportului, etc. Și aceasta deoarece activitățile de producție, de organizare, vor fi într-o măsură tot mai mare aplicări ale științei și pentru că nu există acțiune practică mai mare decât acolo unde a existat în prealabil știință mare.

În cadrul ultimului capitol, obiectivele de cercetare propuse se încadrează în contextul evidențierii nivelului de dezvoltare atins de țara noastră, în evoluția sa în societatea informațională și bazată pe cunoaștere. Consider relevant pentru cercetarea realizată, abordarea și diagnosticarea poziției țării noastre în competiția globală a economiei bazate pe cunoaștere, prin intermediul unor modele de analiză strategică reprezentative. Această abordare poate constitui baza fezabilă de elaborare a viitoarei strategii de dezvoltare a României în societatea bazată pe cunoaștere. Având în vedere importanța fundamentală a tehnologiei informației și comunicării (TIC) în susținerea evoluției țării noastre spre societatea bazată pe cunoaștere și a integrării sale în UE, cercetarea își propune realizarea unei „radiografii” a sectorului TIC.

La încheierea acestei lucrări doresc să aduc mulțumiri tuturor celor care mi-au îndrumat pașii în demersurile mele profesionale, adevărate „făclii” pe calea spre „căutarea adevărului” prin cunoaștere.

Sper ca prin conținutul și modul de prezentare, lucrarea de față să stârnească interesul tuturor cititorilor.

Autoarea

Capitolul I :STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII CONCEPTULUI DE COMPETITIVITATE

Delimitări conceptuale

Conceptul de competitivitate este rezultatul unui lung șir de studii făcute de-a lungul timpului de diverși gânditori care au pus în relief diferitele aspecte ale acestui concept atât de modern și complex.

O mare parte a comunității științifice consideră mult mai potrivit aplicarea conceptului de competitivitate firmelor și produselor, în timp ce o altă parte apreciază că industriile și națiunile pot fi unități de analiză pentru studiul competitivității. Un grup distinct de cercetători argumentează că regiunea este entitatea la care ar fi cel mai bine să fie analizat nivelul competitivității.

Definirea conceptului de competitivitate este o chestiune controversată, în cele ce urmează fiind prezentată evoluția din perspectiva istorică a conceptului:

Economistul clasic care a identificat cei patru factori : pământul, capitalul, resursele naturale și munca , Adam Smith (1723 – 1790), “ An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”, 1776).

David Ricardo cu teoria sa privind avantajul comparativ, care sublinia modul în care diversele țări trebuie să concureze – David Ricardo (1772 – 1823), “Principles of Political Economy and Taxation”, 1817).

Economiștii marxiști, care au acordat o mare importanță impactului pe care mediul socio-politic îl are asupra dezvoltării economice, au lansat ideea potrivit căreia schimbarea contextului politic poate să preceadă obținerea performanțelor economice – Karl Marx (1818 – 1883), “Capital: A Critique of Political Economy”, 1867).

Max Weber, sociolog german, care a stabilit relația dintre valorile spirituale , credința religioasă și performanța economică a națiunilor – Max Weber (1864 – 1920), “Ethic of Protestantism and the Spirit of Capitalism”, 1905).

Joseph Schumpeter, care accentuează rolul antreprenorului ca factor al competitivității, subliniind că progresul este rezultatul unui dezechilibru, care favorizează inovația dezvoltarea tehnologică-Joseph Schumpeter (1883 – 1950), “Capitalism, Socialism and Democracy”, 1942).

Alfred P. Sloan and Peter Drucker, care au dezvoltat mai departe conceptul de management ca factor al competitivității – Alfred P. Sloan (1875 – 1965), “My Years at General Motors”, 1963; Peter Drucker, “The Age of Discontinuity”, 1969).

Robert Solow, care studiază factorii de bază ai creșterii economice din Statele Unite în perioada 1948-1982, subliniind importanța educației, a dezvoltării tehnologice, a brevetelor de invenție – Robert Solow (1924 -), “Technical Change and the Aggregate Production Function” , 1957).

Kirsty Hugues susține că pot fi distinse cel puțin două abordări principale ale conceptului de competitivitate. O primă abordare privește privește competitivitatea ca pe o chestiune de eficiență relativă, statică sau dinamică. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de performanță (nivelul productivității, creșterea competitivității, etc.). A doua abordare consideră competitivitatea ca pe o reflectare a performanțelor în comerțul internațional (performanțe măsurate sub forma cotelor deținute pe piețele de export, fie sub forma gradului de penetrare a importului).

Nicholas Negroponte și alți numeroși economiști moderni care au accentuat conceptual de “cunoaștere” ca fiind cel mai recent, nou factor determinant al competitivității – Nicholas Negroponte, “Being Digital”, 1995).

Michael Porter care a încercat să concentreze, să sistematizeze toate aceste idei într-un model sistemic, numit “Diamantul Competitivității – Michael Porter, “The Competitive Advantage of Nations”, 1990).

Instituțiile și organizațiile au fost foarte prolifice în ceea ce privește exprimarea propriilor viziuni, a propriilor definiții ale competitivității. Acest lucru pune in evidență popularitatea subiectului, dar, în același timp, și complexitatea subiectului. La fel ca în cazul altor concepte, nu există o definiție universal valabilă a “competitivității”. Următoarele definiții vor ilustra câteva dintre diferitele moduri în care termenul poate fi analizat:

„Competitivitatea reprezintă o componentă a domeniului economic, care vizează

activitățile și politicile care determină abilitatea unei națiuni de a crea și menține un mediu care să asigure prosperitatea populației și dezvoltarea economică”.

„Abilitate unui stat de a obține rate susținute de creștere a PIB pe cap de locuitor”.

„Performanța comercială poate fi influențată atât de factori macroeconomici, cât și microeconomici. Acești factori, legați de ofertă, țin în mod esențial de variația creșterii și de eficacitatea potențialului de producție. Aceste efecte, numite „efecte de ofertă”, se referă la creșterea relativă a investițiilor, la diferențierea produselor, la specializarea industrială, la conținutul tehnologic al exporturilor și profitabilitatea relativă a produselor industriei prelucrătoare”

„Competitivitatea este relativă și nu absolută. Ea depinde de acționari, de valoarea clientului, puterea financiară, care determină abilitatea de a acționa și a reacționa în mediul competitiv, precum și capacitatea populației și al tehnologiilor de a participa la implementarea schimbărilor strategice necesare. Competitivitatea poate fi susținută numai dacă se menține un echilibru între acești factori care, uneori, pot fi de natură conflictuală”.

„O firmă este competitivă dacă poate să producă bunuri și servicii având o calitate superioară și costuri mai scăzute decât competitorii naționali și internaționali. Competitivitatea este sinonimă cu performanța obținerii profitului pe o perioadă lungă de timp, cu posibilitatea compensării corespunzătoare a angajaților, cu asigurarea unor beneficii superioare patronilor”.

„Capacitatea actuală și viitoare a unui întreprinzător de a realiza produse în întreaga lume, care din punct de vedere al raportului preț – calitate să fie mai atractive decât pachetul oferit de ceilalți competitori naționali și străini”.

„Competitivitatea la nivel național se referă la capacitatea unui stat de a crea, produce, distribui produse și servicii în comerțul internațional, câștigurile realizate intrând în categoria resurselor proprii”.

„Competitivitatea include atât noțiunea de randament (obținerea celui mai mic cost) cât și pe cea de eficiență (obținerea rezultatului propus). O importanță crucială o are alegerea corectă obiectivelor. Competitivitatea se referă la rezultatele finale obținute, dar și la mijloacele utilizate pentru obținerea acestor rezultate”.

„Competitivitatea implică elementele: productivitate, eficiență și profitabilitate, dar ea nu trebuie privită ca un obiectiv, ca un cop în sine. La nivel global, prin creșterea productivității și eficiența în contextul specializării internaționale, competitivitatea asigură baza creșterii câștigurilor populației, într-un mod neinflaționist”.

Capacitatea unei entități de a câștiga în competiția din mediile sale externe într-un anumit orizont de timp”.

„Ansamblul de condiții pe care trebuie să le îndeplinească o marfă pentru a-și asigura pătrunderea, menținerea și întărirea poziției pe o anumită piață, într-un climat de concurență din partea altor produse asemănătoare”.

„Competitivitatea este abilitatea de a furniza bunuri și servicii în locul, forma și intervalul de timp în care sunt solicitate de către cumpărători, la prețuri mai bune sau la fel de bune ca cele ale celorlalți potențiali furnizori”.

„Competitivitatea înseamnă a produce bunuri și servicii capabile să facă față concurenței internaționale în condițiile menținerii și amplificării reale a venitului intern”

“Competitivitatea reprezintă capacitatea de a vinde produse pe piața mondială, în condițiile în care veniturile pe piața internă cresc de o manieră durabilă”

„Capacitatea companiilor, regiunilor, industriilor naționale sau supranaționale, expuse concurenței internaționale , de a asigura venituri ridicate în condițiile menținerii unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă”

„Cel mai utilizat nivel al competitivității se referă la abilitatea de a câștiga profit și de a-și menține piața câștigată. Competitivitatea stabilește în ce măsură o tehnologie sau un produs vor supraviețui sau vor înflorii din punct de vedere comercial ”.

„Competitivitatea este capacitatea unei țări de a realiza coordonarea creșterii economice cu echilibrul extern; la baza performanțelor externe ale țărilor industrializate stă importanța fundamentală pe care o are comerțul internațional. Totuși, accentuând rolul pe care îl deține diferențierea produselor în strategia competitivă a firmelor, economia industrială a limitat acest tip de abordare, considerând că el nu constituie o bază adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivității.

„Competitivitatea este ansamblul de condiții pe care trebuie să le îndeplinească o marfă pentru a-și asigura pătrunderea, menținerea și întărirea poziției pe o anumită piață, într-un climat de concurență din partea altor produse asemănătoare ”. .

„Competitivitatea este abilitatea întreprinderilor sau a unei țări de a proiecta, produce și a vinde bunuri și servicii, având o serie de caracteristici (referitoare la preț și nu numai) care le fac mult mai atractive pentru clienți cât bunurile oferite de ceilalți competitori”.

„Capacitatea națiunilor de a face față testului pieței libere internaționale în timp ce își majorează veniturile naționale reale ".

“Competitivitatea privită drept capacitatea unei țări de a-și dezvolta piețele naționale și de export pe care o țară are un avantaj comparativ pentru un anumit produs când îl poate produce la un cost de oportunitate mai mic decât celelalte state”.

Există mai multe nivele ale competitivității, începând de la nivel funcțional sau nivel de sortiment, de la competitivitatea la nivelul afacerilor (Ka), competitivitatea firmei sau rețelelor de firmă (Kf sau Krf), până la competitivitatea economiilor naționale (Ken), a economiilor continentale (Kec) sau a economiei mondiale (Kem).

În funcție de tipurile de condiții pe care o marfă trebuie să le îndeplinească, competitivitatea poate fi: tehnică, funcțională, sezonieră sau poate fi competitivitate de preț. În cazul competitivității tehnice marfa trebuie să fie comparabilă din punct de vedere tehnic, calitativ, al execuției, funcționării, fiabilității, finisării, ambalării, etc., cu produsele similare concurente. În cazul competitivității funcționale marfa trebuie să răspundă unor cerințe specifice zonelor sau categoriilor de populație cărora le sunt destinate, inclusiv prin luarea în considerare a condițiilor de climă, de mediu ambiant în general, precum și a obiceiurilor și tradițiilor diverse, cel puțin în aceiași măsură ca și produsele similare concurente. Competitivitatea sezonieră se referă la capacitatea unei mărfi de a se alinia rapid la cerințele specifice de sezon, de modă, etc. ale pieței. În cazul competitivității de preț, prețul de desfacere stabilit în funcție de toți ceilalți parametrii ai mărfii (tehnici, funcționali, de modă, etc.) constituie elementul care, de cele mai multe ori, asigură succesul sau insuccesul mărfii pe piață în condiții de concurență.

Menținerea competitivității mărfurilor pe piețele externe într-un climat de puternică concurență, cum este cel existent pe piața mondială, presupune îndeplinirea în cumul a tuturor condițiilor tehnice și economice menționate. Abordarea cerințelor competitivității nu este abstractă, ci una concretă care ține seama de specificul piețelor și al produselor sau serviciilor comercializate.

Fiind un indicator de sinteză, de maximă concentrare, apare posibilitatea mai multor categorii de măsurări la care apare un etalon, o bază de măsurare specificată: competitivitatea absolută se măsoară în puncte; competitivitatea relativă se măsoară procentual sau prin profit. Competitivitățile relativă și absolută, la rândul lor, au două variante: competitivitate completă, când sunt luate în calcul toate performanțele și competitivitate concentrată, când sunt selectate cele mai importante elemente în definirea performanței.

Importanța indicatorilor de performanță în evaluarea competitivității

Pe plan mondial măsurarea competitivității a devenit o preocupare a cercetării științifice și a guvernelor îndeosebi după 1970, odată cu intrarea în așa numita ”economie de mediu”. Evaluarea competitivității unui anumit sistem se poate realiza numai prin utilizarea unui sistem adecvat de indicatori de performanță.

În ”Dictionnaire de la qualite, francais-anglais” (Editions Alfons, 1993) indicatorul de performanță este definit ca fiind ”un eveniment observat, prelevat, măsurat, determinat prin calcul, care permite identificarea calitativă sau cantitativă a unei schimbări pozitive sau negative a comportamentului unui procedeu”.

Se pare însă că definiția cea mai completă este cea propusă de AFGI (Association Francaise de Gestion Industrielle):

”Un indicator de performanță este o dată cuantificată care măsoară eficacitatea și/sau eficiența parțială sau totală a unui proces sau sistem (real sau simulat), în raport cu o normă, un plan sau obiectiv determinat și acceptat în cadrul strategic al întreprinderii”. .Spre deosebire de definiția anterioară, această definiție aduce în prim plan și aspecte legate de obiective, strategie și abordarea măsurării, cum ar fi aspectul global al performanței (și nu optimizări locale) care traversează noțiunile de proces și sistem și care induce ideea existenței unor indicatori la diferite nivele.

Contrar aparențelor, un indicator nu este deloc ”simplu”, nu este o simplă măsură, ci ”un complex”, o asociere între: un obiectiv negociat, aliat strategiei întreprinderii variabile de acțiune determinate, care sunt factori asupra cărora acționează unul sau mai mulți actori ai sistemului, în scopul evaluării totale sau parțiale a unui proces sau sistem, în raport cu obiectivele definite; mijloace de acțiune, care sunt elementele active pentru conducerea performanței unui proces sau sistem; ele se referă, de exemplu, la resurse (ex. capacitate), produse (ex. complexitate), o măsură a eficacității, căreia îi este asociată o unitate de măsură).

Funcționalitatea și complexitatea indicatorilor de performanță

Conducerea proceselor organizaționale în general, și a proceselor de producție în particular, poate fi descompusă în două funcții complementare: o funcție ”prospectivă” care analizează evoluția proceselor și o funcție ”retrospectivă” care analizează rezultatul evoluției proceselor.

Potrivit aprecierilor făcute de AFGI (Association Francaise de Gestion Industrielle), aceste funcții fac apel la două tipuri distincte de variabile: variabile esențiale, care sunt variabile care se observă retrospectiv pentru a asigura buna realizare a obiectivelor alocate procesului și variabile de acțiune, care au o influență asupra evoluției procesului. Variabilele de acțiune, la rândul lor pot fi de două tipuri: variabile interne (endogene) procesului considerat, controlabile de către entitatea decizională și variabile externe (independente sau exogene) procesului considerat, care sunt doar utilizabile sau observabile de către entitatea decizională în cauză.

Indicatorii de rezultat au o vocație retrospectivă: sunt asociați variabilelor esențiale ale sistemului și se referă la toate nivelele ierarhice, pe diferite orizonturi de timp (de la strategic la operațional). Indicatorii de rezultat se referă la obiective și acoperă aspecte ale sistemului de producție legate de stări (productivitate, etc.). Din acest punct de vedere ei fac apel la noțiunea de verificare / control. Un indicator de rezultat apare prea târziu pentru acțiune și nu permite decât constatarea gradului de atingere a obiectivelor . În cazul unei non-performanțe, astfel de indicatori nu indică nici sursa problemelor, nici soluțiile care le corespund.

Indicatorii de proces – numiți și de acțiune – indică cum va evolua procesul, au o vocație prospectivă. Haurat A. în ”Classification des indicateurs de performance pour le pilotage des processus de production” precizează că indicatorii de proces ”evaluează rezultatele și intervențiile asupra componentelor unui sistem sau subsistem la nivelul resurselor sale (circulante sau structurale), proceselor sale și conducerii acestora , precum și la nivelul produselor, urmărind maniera în care performanța obținută se raportează la cea așteptată”.

Numărul variabilelor de acțiune asociate unui indicator oferă informații asupra complexității acestuia. Un indicator este simplu dacă are asociată o singură variabilă de acțiune și este compus dacă îi sunt asociate mai multe variabile de acțiune, cum ar fi de exemplu rata rebuturilor, complexitatea este dată pe de-o parte de multitudinea variabilelor de acțiune, iar pe de altă parte de corelațiile eventuale care fac ca o variabilă să poată favoriza un indicator în detrimentul altuia.

Clasificarea indicatorilor de performanță

Datorită complexității sale, indicatorul de performanță nu poate îmbrăca o singură formă, unică. Ca urmare, diferite puncte de vedere și criterii pot genera diferite tipologii.

Se poate considera deosebit de importantă tipologia propusă de AFGI, care rezumă și completează diferitele aspecte prezentate anterior, considerând următoarele criterii: tipul de performanță, componentele indicatorilor și natura indicatorilor.

Criteriul tipul de performanță evidențiază o primă distincție între indicatorii de performanță și indicatorii de contra-performanță. Aceștia din urmă sunt utilizați în cazul în care fenomenele nu pot fi măsurate în mod direct (evaluarea costurilor non-calității, justificarea investițiilor, etc.). De altfel, măsurarea performanței sau a contra-performanței răspunde la obiective diferite. Măsurarea contra-performanței este făcută dintr-o perspectivă corectivă (situații de disfuncționalități), în timp ce măsurarea performanței este efectuată dintr-o perspectivă de îmbunătățire (un nivel la care dorește întreprinderea să se situeze în raport cu concurența printr-o mai bună cunoaștere a productivității sale globale).

Printre criteriile legate de componentele indicatorilor figurează unitățile de măsură în care sunt exprimate obiectivele și măsurile de eficacitate. Aceste unități sunt în general de aceiași natură ca și variabilele la care se raportează: fizice sau monetare ; performanța nu se măsoară numai în unități monetare sau de volum.

Printre criteriile legate de natura sau utilizarea indicatorilor, figurează și domeniul de evaluare. Acest domeniu cuprinde două procese complementare: procesul operator, care reflectă funcționarea sistemului și procesul de evoluție care reflectă calitatea intrinsecă a componentelor sistemului.

Figura nr.1.1.: Clasificare indicatorilor de performanță realizată de AFGI

Măsurarea, evaluarea și aprecierea performanței

Performanța atinsă, fiind dată de măsurile de realizare a obiectivelor, se impun a fi menționate unele caracteristici ale acestor măsuri evidențiate de literatura de specialitate de către Cerutti și Gattino și anume : modalitatea de cuantificare a măsurării și frecvența de înregistrare a măsurilor.

Modalitatea de cuantificare a măsurii este elaborată în general pornind de la una dintre procedeele următoare:

a) Măsura este directă–fizică sau tehnică – adesea formulată de receptori la nivelul proceselor fizice (termometru, cronometru, celulă optică), cum ar fi de exemplu măsura cronometrală a timpului de schimbare a unui instrument.

b) Măsura este obținută utilizând operații matematice simple asupra unor măsuri fizice elementare, exprimate în unități monetare omogene. Aceste operații constau în general din calcule, controale dimensionale, cum ar fi de exemplu volumul total de producție, unde există combinații multicriteriale de măsuri atașate unor factori eterogeni.

c) Model care constă în culegerea de date (de exemplu dacă ne referim la o măsură a satisfacției clienților- a astfel de măsură se obține pornind de la chestionare și anchete, și ulterior sintetizând cu ajutorul instrumentelor statistice (eșantioane, modelare, etc.)

Măsura obținută este obiectivă sau subiectivă, în funcție de natura măsurilor care intervin în elaborarea sa, pe de-o parte, iar pe de altă parte în funcție de modul de elaborare.

Frecvența de înregistrare a măsurilor este legată de procesul considerat, de obiectivele fixate și de posibilitățile de îmbunătățire ulterioare acestor măsuri. Putem distinge astfel:

a) Măsurări tip eveniment, când măsurarea se face de la apariția fenomenului. Măsurarea se obține în acest caz cu ajutorul unor receptori fizici și corespunde în general valorii unei variabile de stare a procesului fizic. In acest caz, obiectivul este în general legat de dispoziții operatorii (de exemplu, evitarea tuturor încetinirilor sau blocajelor de fabricație), iar variabilele sale de acțiune sunt adesea acționări fizice (viteza de rotație a instrumentelor).

b) Măsurări periodice sau de fiabilitate, când măsurarea se face prin eșantionare, la un interval de timp dat de nivelul decizional considerat.

c) Măsurări continue, pe perioada desfășurării activității analizate. Este cazul, în special, al proceselor continue în cazul cărora execuția activităților este condiționată de atingerea obiectivelor (de exemplu, obținerea unei soluții cu un anumit grad de aciditate).

Din cele evidențiate se poate deduce că măsura în cadrul indicatorului de performanță este de obicei identificată cu o măsură fizică relevată de receptor, care descrie starea reală a entității analizate. Având în vedere definiția și rolul indicatorului, măsura descrisă de indicator trebuie să reflecte.

”A evalua înseamnă a atașa o valoare bună sau rea, mai bună sau mai slabă, unui lucru sau unui eveniment. Nu înseamnă deci pur și simplu a măsura valoarea oarecum intrinsecă a obiectelor. Înseamnă stabilirea unei ordini de preferință”.

Noțiunea de evaluare abordează aspecte de coordonare și coerență între indicatori, ca și de exploatare efectivă a indicatorilor. În acest context certitudinea unei evaluări ține mai mult de calitatea interpretării decât de exactitatea și precizia calculelor. În sens larg, etapele evaluării performanțelor sunt : etapa de exprimare omogenă a măsurilor performanței de evaluat, etapa de interpretare sau de comparare a acestor expresii, unele în raport cu altele, conform unor criterii date de cadrul de referință, și etapa de agregare (potențială) a diferitelor date.

1.3. Evaluarea competitivității

Modalitățile practice de evaluare a competitivității sunt prezentate în tabelul nr.1.2.

Evaluarea atributivă ia în considerare categoriile de performanțe specifice mediului / mediilor considerate. De exemplu, pentru mediul tehnico-economic se iau în considerare 7 categorii de performanțe : varietatea ofertei, cantitatea ofertei, duratele de asimilare și producție, comercializare, calitatea ofertei și a producției și comercializării, costurile și prețurile, lichiditatea, eficiența economică;

Cuantificarea prin agregare utilizează la stabilirea punctajului fie media aritmetică ponderată, fie media geometrică ponderată a performanțelor;

Evaluare absolută concentrată consideră raportul Kg/Ke sau Ngi/Pvi dintre nivelul calității globale a sortimentului oferit și prețul de vânzare (sau Cci -costul complet al sortimentului „i” considerat).

Din cele prezentate mai sus rezultă clar că o modalitate de cuantificare riguroasă a afacerii, firmei sau rețelei de firme o constituie agregarea performanțelor menționate. Cea mai convenabilă metodă de agregare este dată de utilizarea mediei aritmetice/geometrice ponderate. În cazul unei dispersii restrânse a valorii rapoartelor Ypef/Y0. Se recomandă media aritmetică (Ka ef), iar în cazul unei dispersii largi a valorii rapoartelor Ypef/Y0 se recomandă media geometrică (Kgef):

Kaef= E [puncte]

Kgef= E [puncte]

in care:

E=5 sau E=10 este coeficientul de scalare , pentru departajarea clară a nivelurilor competitivității;

p=1…m este mulțimea performanțelor ale căror valori cresc cu creșterea competitivității;

p=m+1…z este mulțimea performanțelor ale căror valori scad cu creșterea competitivității;

gp este ponderea importanței performanței p în determinarea competitivității, având

Ypef este performanța efectivă la nivelul entității considerate (sortiment, afacere, firma, rețea de firme);

Y0 este performanța de referință la nivelul entității considerate (sortiment, afacere, firma, rețea de firme), de obicei a liderului de piață / segment / nișă, eventual a concurentului.

În practica întreprinderilor, aceste relații sunt dificil de utilizat din cauza dificultăților de informare privind toate performanțele concurenților. Ca urmare, se apelează frecvent la determinarea competitivității prin evaluarea simplificată (concentrată), utilizând raportul performanțelor pentru grupe de sortimente sau pentru un sortiment, între nivelul calității globale Ngi și al calității economice Nei , sau dacă acesta nu poate fi cunoscut exact, al prețului de vânzare Pvi al sortimentului considerat:

K = Ngi/Nei(Pvi)

Trebuie menționat faptul că nivelul calității totale Ni=Ngi+Nei (puncte) este în strânsă corelație cu gradul de noutate al produsului sau serviciului, specific fiecărei generații ”g” a sortimentului ”i”.

Tipul procesării (producție și vânzare în masă, în serie, respectiv unicală) determină obiective opuse pentru competitivitatea Ki a unui sortiment:

În cazul producției și vânzării în masă / serie intervine, mai devreme sau mai târziu, creșterea nivelului competiției și aceasta impune modelul matematic principal pentru definirea simplificată a competitivității sortimentului:

Kims=Ngi/Nei(Pvi) max

În cazul producției și vânzării de unicate intervine, dacă valoarea unicatului este importantă, intenția vânzătorului de a-și valorifica superior rezultatul muncii și aceasta impune modelul matematic principal pentru definirea simplificată a competitivității sortimentului:

Kiu= Nei(Pvi)/Ngi max

Pe baza variabilelor Pvi și Ngi se poate determina poziția sortimentului i în piață, reflectând caracteristicile lui intrinseci (competitivitate intrinsecă) sau, dacă datele din figură se referă la clientul final, competitivitatea lui efectivă.

Teoria avantajului comparativ și teoria avantajului competitiv

Avantajul comparativ se deosebește de competitivitate din cel puțin două motive. În primul rând, competitivitatea este în strânsă legătură cu punctele forte sau slabe pe care o țară le are pentru a putea produce un anumit produs, în timp ce avantajul comparativ se referă la eventualele puncte forte sau slabe ale produselor pentru o anumită țară; În al doilea rând, se vorbește adesea despre competitivitate atunci când apar fluctuații macroeconomice , în timp ce avantajul comparativ este structural.

Se știe că adesea competitivitatea este definită drept ”abilitatea de a câștiga profit și de a-și menține piața cucerită”. În anumite circumstanțe, un bun poate să aibă succes într-o anumită țară sau regiune cu ajutorul subvențiilor guvernamentale pentru reducerea costurilor, sau datorită controlului importurilor (prin nivelul taxelor), creșterea prețului produselor importate, sau datorită reducerii competiției din exterior. În astfel de situații, producerea și distribuția acestor bunuri poate să fie avantajoasă, profitabilă pentru producători, dar nu neapărat pentru întreaga societate (care va suporta costurile subvenționate prin intermediul taxelor și a prețurilor superioare pe care va trebui să le suporte. Când se analizează din punct de vedere al societății, ca întreg, se folosește conceptul de avantaj comparativ.

Analiza avantajului comparativ permite luarea unor decizii mult mai bine susținute din punct de vedere informal. Guvernul, specialiștii din diverse ramuri au nevoie să poată evalua profitabilitatea economică, avantajul comparativ al diverselor activități. Ei doresc să știe ce tip de activități permit utilizarea eficientă a resurselor, doresc să stabilească modalitatea de alocare a investițiilor și resurselor atât din sursele locale cat donațiile, către activitățile competitive; doresc să stabilească în ce mod și care dintre componentele mediului – suma politicilor la nivel micro, mezo și macroeconomic – încurajează sau descurajează activitățile economice.

Avantajul comparativ permite analiștilor să stabilească profitabilitatea economică a unei activități. El permite estimarea beneficiilor independent de distorsiunea tuturor piețelor, distorsiuni cauzate de intervenția pe piață, regularizări, regimul de taxare și protecție. Cu alte cuvinte, permite analistului să compare costurile reale sau economice ale producției cu prețul internațional de referință ,cu scopul de a determina care ar fi profitabilitatea obținută în absența acestor politici care determină diferența dintre prețurile locale și cele practicate la nivel internațional. Prin urmare, analiza din punct de vedere ”financiar” a raportului costuri-beneficii reflectă competitivitatea, în timp ce analiza socială sau ”economică” a aceluiași raport indică avantajul comparativ.

1.4.1. Teoria avantajului comparativ

În decursul istoriei gândirii economice cei mai reprezentativi economiști ai lumii au încercat să dea răspuns la două întrebări fundamentale ale relațiilor economice internaționale: cauzele comerțului si câștigul din comerț. Metodele elaborate au evoluat de la mercantilism, avantaj absolut și avantaj comparativ în cadrul teoriei clasice, la resursele și comerțul, cu factori specifici ai avantajul competitiv, în cadrul teoriei moderne. Teoria costurilor absolute a lui A. Smith și mai ales teoria costurilor comparative și a avantajelor relative elaborate de D.Ricardo au fost primele care au încercat să răspundă acestei probleme. De la modelele clasice întemeiate pe un singur factor de producție (munca), s-a trecut la modele mai complexe, cu mai mulți factori, cum sunt teoria proporțiilor și egalizarea factorilor elaborată de Eli Heckscher-Bertil Ohlin și P Samuelson, teoria costurilor de producție aferente a lui Mihail Manoilescu, teoriile proporției neofactorilor și neotehnologiei.

1.4.1.1. Teoria mercantilistă

Mercantilismul reprezintă filozofia economică a comercianților și oamenilor de stat din secolele XVI și XVII. Baza acestei filozofii a constituit-o "revoluția comercială", respectiv tranziția de la economii locale la economii naționale, de la feudalism la capitalism, de la un comerț exterior rudimentar la un comerț internațional extins.

Doctrina mercantilistă s-a centrat pe puterea statului, care trebuia întărit. O autoritate centrală puternică era considerată ca fiind esențială pentru expansiunea piețelor și protecția intereselor comerciale. Interesele indivizilor erau privite ca subordonate celor statale.

Cerința pentru ca un stat național să fie puternic punea un accent deosebit pe tezaur, respectiv pe acumularea de metale prețioase, privite ca forma cea mai de dorit a bogăției. țările neproducătoare de metale prețioase au promovat, în consecință, o politică de stimulare a exporturilor și de restricționare a importurilor, astfel încât să obțină balanțe comerciale active, deficitele fiind acoperite de țările importatoare prin livrări de metale prețioase. Aceasta orientare a fost definită în istoria gândirii economice ca mercantilism. Reprezentanții acestui curent erau adepții politicii economice externe protecționiste, apreciată ca fiind de interes național, de care profitau, însă, îndeosebi, marii negustori.

1.4.1.2.Teoria avantajului absolut (Modelul Adam Smith)

În a doua jumătate a secolului XVIII, politicile mercantiliste au început să fie privite ca obstacol pentru progresul economic. Un punct de cotitură în acest sens a fost cartea "Avuția Națiunilor" (The Wealth of Nations), publicată de Adam Smith în anul 1776, în care s-a argumentat că politicile mercantiliste au favorizat pe producători, dar au neglijat interesele consumatorilor, care au fost obligați să plătească pentru produsele necesare lor prețuri tot mai mari.

Teoria lui Adam Smith în domeniul comerțului internațional pornește de la ideea că exportul este avantajos în măsura în care cu ajutorul lui se pot importa mărfuri care ar satisface mai deplin pe consumatori decât producerea acestora la intern. Această teorie este cunoscută sub numele de avantaj absolut, prin care se susținea că specializarea internațională a unei țări are ca rezultat producerea unor bunuri economice cu costuri mai mici. Exportul acestor bunuri poate să favorizeze aducerea în țara respectivă a unor bunuri , care dacă ar fi fost create de producătorii naționali, ar fi costat mai mult. Astfel, în situația în care producătorii din diferite țări aduceau pe piață mărfuri de același gen pe care le-au produs cu cheltuieli diferite, producătorul care aducea marfa produsă cu cheltuielile cele mai reduse avea un avantaj absolut față de toți ceilalți. De aceea, țările fac schimburi de mărfuri determinate de diferența absolută între costurile lor de producție și de anumite preferințe ale pieței mondiale.

1.4.1.3. Teoria avantajului comparativ (Modelul David Ricardo)

Modelul avantajului absolut, pe lângă meritul său privind creșterea producției mondiale prin specializarea țărilor, are și o serie de deficiențe, ca de exemplu: nu explică ce se întâmplă în situația în care o țară renunță la producția unui produs, dar cealaltă continuă să producă ambele; nu analizează motivele pentru care productivitatea în cele două țări este diferită.

Prin această teorie se arată, în fond că pot obține avantaje în comerțul internațional toate țările lumii, chiar și acelea care înregistrează un dezavantaj absolut în producerea tuturor mărfurilor, adică le creează cu cheltuieli mai mari pe unitatea de produs, decât în alte țări. În consecință, trebuie liberalizat comerțul internațional, țările putându-se specializa în producție cu condiția să aleagă marfa pentru care cheltuiesc comparativ relativ mai puțin. în acest fel, David Ricardo a formulat și argumentat legea avantajelor comparative relative, conform căreia orice țară se va specializa în producția și exportul acelor mărfuri pe care le creează cu cheltuieli relativ mai mici, cu sacrificarea unor șanse mai reduse și a căror eficiență este relativ mai ridicată, în comparație cu situația din alte țări.

1.4.1.4. Resursele și comerțul (Modelul Eli Heckscher-Bertil Ohlin)

Dacă munca este singurul factor de producție, așa cum au presupus modelele A.Smith și D.Ricardo, avantajele absolut și comparativ pot să derive numai din diferențele de productivitate.

În lumea reală, comerțul, fiind parțial explicat de diferențele de productivitate și eficiența, reflectă, totodată, diferențele de resurse ale țărilor. Canada exportă produse forestiere în SUA nu pentru că muncitorii canadieni din acest sector ar fi mai productivi decât cei americani, ci pentru că în Canada suprafața de pădure pe locuitor este mai mare decât în SUA. Un punct de vedere realist asupra comerțului trebuie să evidențieze nu numai munca, ci și alți factori de producție, precum pământul și capitalul.

Pentru a explica rolul diferențelor de resurse în comerț, Eli Heckscher și Bertil Ohlin, doi economiști suedezi, au elaborat un model în care diferența de resurse constituie singura sursă de comerț. Modelul arată că avantajul comparativ este influențat de interacțiunea dintre resursele unei națiuni (abundența relativă a factorilor de producție) și tehnologia de producție (care influențează intensitatea relativă cu care diferiți factori de producție sunt utilizați în producția diferitelor produse).

Concluziile principale la care s-a ajuns sunt următoarele: o țară care are o ofertă mai mare la o resursă decât la alta este abundentă în acea ofertă și tinde să producă relativ mai mult din produsul care utilizează intensiv resursa abundentă, iar țările sunt relativ mai eficiente în producția bunurilor a căror producție este intensivă în resursele la care au o ofertă relativ abundentă.

Într-un model idealizat, comerțul internațional ar trebui să ducă la egalizarea prețurilor factorilor de producție, precum munca sau capitalul, dar acest lucru nu se întâmplă în practică, datorită diferențelor în resurse, barierelor comerciale și diferențelor de tehnologie.

Analiza empirică a teoriei Heckscher-Ohlin (țările tind să se specializeze în exportul produselor care sunt intensive în factorii pentru care există o ofertă relativ abundentă) nu a condus la rezultate generale pozitive. Cu toate acestea, teoria Heckscher-Ohlin rămâne un model util de a diagnostica efectele comerțului internațional.

1.4.1.5. Mihail Manoilescu și concepția sa asupra avantajului comparativ

Validitatea principiului ricardian al „avantajului relativ” a fost pusă sub semnul îndoielii direct sau indirect de câțiva gânditori străini din alte orientări ce nu împărtășeau viziunea optimistă a liberalilor despre autoreglarea spontană a economiei de piață, armonia de interese și veșnicia acestei forme de organizare a economiei societății.

M. Manoilescu își va expune concepția cu privire la teoria de mai sus într-o lucrare ce avea să facă înconjurul lumii. Publicată în limba franceză, la prestigioasa editură Giard, în 1929, „Théorie du protectionnisme et de l’échange international” a stârnit imediat interesul specialiștilor și editorilor. În mai puțin de doi ani a fost tradusă și publicată în multe limbi de circulație internațională, dovedind, prin aceasta, că nu era o carte oarecare. M. Manoilescu atrage atenția că într-o economie mondială eterogenă, cu țări atât de diferite ca potențial economic, mărime, populație, grad de competitivitate pe piața externă, era exagerată pretenția de universalitate a teoriei liberale tradiționale despre comerțul internațional (teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative) și a politicii liberului schimb ca politică economică externă optimă, dedusă din această teorie.

În viziunea lui Mihail Manoilescu, economia oricărei țări trebuia să fie analizată atât din punct de vedere cantitativ (în sensul determinării volumului și evoluției pe care au cunoscut-o producția și comerțul exterior ale țării respective raportate la numărul și evoluția populației din acea țară), cât și din punct de vedere calitativ (adică determinarea raportului dintre performanțele economice, în expresie absolută și eforturile depuse pentru obținerea lor, atât pe plan intern, cât și în schimburile economice internaționale).

Mihail Manoilescu și-a făurit un întreg instrumentar conceptual și metodologic. În primul rând el a căutat să se delimiteze de concepțiile liberalilor clasici și neoclasici cu privire la noțiunea de „valoare”, respectiv de explicația obiectivă (inclusiv forma mai generală a acestei teorii, după care valoarea unui obiect este determinată de costul său de producție), cât și de cea subiectivă. Astfel el consideră că este necesar să se ia în considerare atât factorii obiectivi cât și cei subiectivi ce contribuie la formarea valorilor, arătând că punctul de pornire, în acest sens, este „echilibrul existent între diferitele valori de schimb, care se stabilește în schimbul național și internaționalde bunuri.”

Pentru a-și delimita concepția sa despre schimburile internaționale de cea a liberalilor clasici, autorul ține să precizeze că, în analiza sa, el nu pornește de la un schimb de mărfuri la care costuri de producție egale sunt comparate cu costuri de producție egale și aduce în atenția opiniei publice elementul său de noutate: producția netă, „noțiune derivată, care se prezintă ca un rezultat al echilibrului economic ca și al tuturor factorilor determinanți ai acestui echilibru”

Expunând punctul său de vedere asupra valorii Manoilescu va sublinia că în valoarea brută a producției unei ramuri oarecare se află și valori care nu au fost create de către respectiva ramură, dar cu toate acestea, sunt încorporate în produsul final. Acestea, după părerea lui, trebuie scăzute din producția brută, ca o „valoare preexistentă” (a mijloacelor de producție consumate) care nu-și schimbă mărimea în procesul de producție. Deci, diferența dintre producția brută sau reală a ramurii și valoarea preexistentă constituie pentru el „producția netă” a ramurii respective, adică rezultatul propriei activități. Pentru economistul nostru, producția netă este considerată un rezultat și nu o cauză a echilibrului valorilor de schimb.

Alt indicator elocvent pentru determinarea calității activităților economice, propus de gânditorul neoliberal român, este productivitatea sau randamentul factorilor de producție și, în primul rând, productivitatea muncii. Prin urmare, forțele productive de care dispune o națiune sunt numeroase dar, dintre ele, două sunt esențiale, în concepția economistului analizat și anume: munca și capitalul. Dintre acestea el arată că, totuși, munca este primordială deoarece conține

elementul de creativitate umană și contribuie la apariția și sporirea capitalului: „Munca este pentru valorile economice ceea ce este apa pentru organismele vii; ea se încorporează în substanța valorii, întocmai cum apa se încorporează în organismul viu. Ea este factorul cel mai important al echilibrului economic, întocmai cum apa este factorul principal al echilibrului biologic”.

Cea mai mare parte a argumentației pe care se bazează teoria economistului nostru referitoare la schimburile internaționale, cât și propunerile sale de politică economică, are la bază noțiunea de productivitate a muncii. Cu ajutorul ei va pune în lumină: superioritatea intrinsecă a industriei față de agricultură, exploatarea țărilor agricole de către cele industriale, demonstrarea necesității lichidării monopolului industrial al Occidentului pe calea industrializării țărilor agricole.

De asemenea, el propune drept criteriu principal pentru selecția pe baze științifice, strict economice, a ramurilor care urmau să fie protejate pentru a se putea dezvolta mai repede și a ușura restructurarea economiei respective în vederea eficientizării ei – productivitatea medie a muncii naționale. Tot productivitatea muncii reprezintă, după aceeași apreciere și criteriul de alegere de către o națiune a căii industriale sau comerciale în ceea ce privește obținerea unui produs. „Productivitatea muncii – sublinia M. Manoilescu în 1929 – este raportul aritmetic între producția netă a unei întreprinderi și numărul lucrătorilor care au realizat această producție” .

Răspunzând unor critici care i-au reproșat economistului român faptul că, definită astfel, productivitatea muncii nu este nimic altceva decât „principiul hedonistic”, autorul precizează adevărata natură a acestui concept economic, scriind că acesta „nu este nimic altceva decât raportul matematic între un rezultat și unul din mijloacele esențiale pentru realizarea acestui rezultat. Noi am dat astfel o expresie tendinței hedonistice a obținerii unui maximum de satisfacție cu un minimum de efort, formulând raportul matematic între satisfacție (producția netă) și efort (munca omenească)”.

Tocmai această atenție acordată de Mihail Manoilescu factorului de producție muncă determină afirmația prof. univ. dr. Sultana Sută- Selejan conform căreia: „… oricâte neclarități și afirmații contradictorii pot fi întâlnite în opera lui Manoilescu, cititorul obiectiv nu poate să nu rețină că ideea dominantă din concepția lui Manoilescu despre valoare și preț este raportarea lor la munca omenească cheltuită pentru producerea mărfurilor, muncă privită atât sub aspect cantitativ (îndeosebi numărul de muncitori), cât și sub aspect calitativ (îndeosebi

productivitatea, respectiv eficiența muncii pe ramuri de producție și pe țări). (…) Credem că – arată în continuare autoarea – tocmai în adeziunea lui Manoilescu la teoria valorii bazată pe muncă rezidă explicația realizărilor științifice autentice ale lui Manoilescu în teoria comerțului internațional, în ciuda numeroaselor obiecțiuni de ordin logic, istoric și istoriografic care îi pot fi aduse.”

De asemenea, trebuie subliniată distincția pe care autorul român o face între productivitatea fizică a muncii și productivitatea economică a muncii. Prima reprezintă cantitatea medie a unităților fizice care au fost produse de un lucrător într-un an de muncă, în cadrul unei întreprinderi. A doua mărime este o funcție a prețului și poate fi determinată înmulțind productivitatea fizică a muncii cu valoarea unitară a mărfii respective. Formula aritmetică a productivității muncii este:

în care:

p reprezintă productivitatea economică a muncii;

A reprezintă numărul de lucrători;

P reprezintă producția netă.

Corelația dintre productivitatea economică și productivitatea fizică a muncii este

dată de formula:

în care: „

pt reprezintă productivitatea economică;

π reprezintă productivitatea fizică a muncii;

v reprezintă prețul unitar al marcii.

Concluzia, de mare valoare științifică, la care ajunge Manoilescu este, de fapt, și pasul înainte pe care acesta îl face față de economiștii liberali clasici – „Fiecare marfă este, prin urmare, o funcție a doi factori: a cantității de muncă și a ceea ce s-ar putea numi calitatea muncii care a fost întrebuințată pentru producerea ei.”

În al doilea rând, Manoilescu examinează raportul dintre productivitatea muncii și valoarea mărfurilor, recunoscând și contribuția clasică (subînțeleasă, nedefinită în mod expres de liberalii clasici) în acest sens: „Bogăția tuturor popoarelor, scria Manoilescu, și a tuturor claselor se bazează pe productivitatea muncii lor și clasificarea diferitelor ramuri de producție după productivitatea muncii corespunde clasificării lor după valoarea lor național economică”.

În al treilea rând, trebbie reliefat că economistul român, ca și A. Smith, de altfel, subliniază importanța mașinilor în procesul de producție, respectiv în creșterea eficienței muncii. Legat de acest aspect, Manoilescu pune în evidență un alt element care a fost mai puțin analizat de reprezentanții liberalismului clasic: capitalul specific. Acesta indică gradul de mecanizare al unei ramuri de producție și constituie cauza principală a diferențelor de productivitate dintre ramurile economiei naționale. Capitalul specific „este elementul care alături de salariul mediu garantează stabilitatea relativă a productivității și în special stabilitatea ierarhiei ramurilor de producție”. Identificând un al treilea factor de care depinde nivelul productivității muncii și anume rentabilitatea, Manoilescu ajunge la o concluzie ce va sta la baza analizei critice a teoriilor liberale cu privire la comerțul internațional: „Toți acești trei factori: salariul mediu, nivelul rentabilității și capitalul specific sunt mai mari în industrie decât în agricultură. De aceea nu este de mirare – continuă autorul – dacă și productivitatea muncii, care crește o dată cu fiecare dintre acești factori, este în industrie mult mai mare decât în agricultură”. Așadar, cele două noțiuni utilizate de economistul român, „productivitate” și „rentabilitate”, au legătură dar nu coincid. Astfel, productivitatea exprimă randamentul național al producției, pe când rentabilitatea este un „criteriu individualist” ce măsoară câștigul obținut prin raportarea lui la capitalul investit de omul de afaceri respectiv.

În al patrulea rând, Manoilescu este de părere că productivitatea muncii este cel mai adecvat criteriu pentru a determina ierarhia reală a diferitelor ramuri de producție în cadrul economiei naționale, ca și a diferitelor țări în cadrul economiei mondiale. Pe această linie el semnalează trei aspecte mai importante pentru explicarea mecanismului ridicată în industrie decât în agricultură, că țările industriale au o productivitate medie a muncii mai ridicată decât țările agricole și că diferența dintre productivitatea muncii industriale și productivitatea muncii agricole este mai mare în țările agrare față de cele industriale.

Pentru a esprima cifric relația dintre efort și rezultat, Manoilescu a elaborat noțiunea de „coeficient de calitate”, cu următoarea formulă de calcul:

în care :

Q reprezintă coeficientul de calitate sau eficacitate;

P reprezintă marimba producției nete;

A reprezintă numărul de lucrători;

C reprezintă capitalul investit.

Acest indicator permite, după aprecierea sa, o clasificare și o ierarhizare a ramurilor industriale, el oscilând: de la o ramură industrială la alta; în aceeași ramură industrială în funcție de înzestrarea tehnică (în general progresul tehnic conduce la o micșorare a numărului muncitorilor și la o sporire a capitalului investit pentru producerea aceleiași valori, adică o sporire a capitalului specific); în aceeași ramură industrială; în funcție de mărimea fabricii (în fabricile mari, datorită mecanizării economia de muncitori este mai mare decât în cele mici și capitalul specific este mai mare); după dotarea tehnică a fabricii (deseori același produs, în același timp și în aceeași țară poate fi realizat după metode tehnice diferite care se deosebesc între ele prin aceea că raportul între lucrători și capital variază de la una la cealaltă).

Neluând în considerație și factorul de producție – pământ – coeficientul de calitate elaborat de economistul român a atras unele critici. Astfel, la acuzația formulată de B. Ohlin că ar fi privit procesul de producție în mod unilateral, Manoilescu răspunde: „Aceste bogății naturale joacă desigur în procesul de industrializare un mare rol. Din fericire ele se întâlnesc aproape pretutindeni, ba chiar țările cele mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic sunt de multe ori cele mai bine înzestrate cu aceste bogății. Agricultura, în special, este în mai mare măsură dependentă de suprafața de pământ cultivabilă, adică de bogățiile naturale, decât industria care poate fi înființată pretutindeni if chiar acolo unde condițiile naturale sunt nefavorabile.”

Criteriul propus de economistul român pentru alegerea de către o țară a căii comerciale sau a celei industriale și anume productivitatea muncii, se dovedește încă o dată a fi un criteriu just, validat atât de teorie cât și de practică.

Făcând bilanțul investigațiilor și concluziilor lui Mihail Manoilescu referitoare la mecanismul de desfășurare a comerțului internațional, se impune o delimitare a observațiilor și aprecierilor lui juste, demonstrate din punct de vedere teoretic și practic, de ideile lui confuze sau concluziile pripite. Ca și contribuții deosebite, trebuie subliniate:

1) Perspicacitatea cu care economistul nostru a observat nepotrivirea dintre teoria tradițională și pratica relațiilor economice internaționale contemporane lui, cât și curajul critic cu care a denunțat exploatarea țărilor agricole de către țările industriale, oferind, totodată mijlocul de înțelegere a originii acestor inegalități.

2) Realismul cu care a făcut distincție între avantajul comercial și cel economic sau real al comerțului internațional. Astfel, avantajul comercial decurge din deosebirile de preț și constituie aspectul superficial al schimbului internațional. El poate fi un avantaj real și de durată pentru negustori, nu și pentru o națiune. Avantajul economic decurge din diferențele dintre productivitatea muncii și constituie aspectul esențial al schimbului internațional. În acest sens, economistul nostru scria: „…ideii de beneficiu național îi corespunde noțiunea de productivitate a muncii, iar ideii de beneficiu individual aceea de beneficiu al întreprinzătorului.”

3) „Nelăsându-se paralizat de complexul Ricardo”, M. Manoilescu nu se sfiiește să critice lucrările unor autori consacrați, ca de exemplu Adam Smith și David Ricardo și să arate, atât prin metode empirice cât și științifice erorile teoriilor lor.

4) Meritul economistului român de a fi pornit în analiza sa de la particular la general (și nu invers, așa cum au procedat economiștii liberali clasici), cât și de a fi evidențiat necesitatea evaluării de către toate națiunile a eficienței propriei activități economice, aceasta constituind și resortul dezvoltării unor acțiuni viitoare. Astfel, în ceea ce privește domeniul comerțului internațional, Manoilescu pledează în mod just pentru un criteriu temeinic de stabilire a eficienței acestuia, bazat pe productivitatea muncii naționale și care să ofere un avantaj economic real pentru o națiune în ansamblul ei.

1.4.1.6. Factorii specifici și distribuția veniturilor (Modelul Paul Samuelson-Ronald Jones)

Există două motive pentru care comerțul are o puternică influență asupra distribuției veniturilor. Primul: resursele nu pot fi transferate imediat și fără cost de la o industrie la alta. Al doilea: industriile diferă în funcție de factorii de producție pe care îi utilizează, în consecință, o schimbare în mixul de produse pe care o țară le fabrică va reduce cererea pentru unii factori de producție, în timp ce pentru alții cererea crește. Pentru aceste motive, comerțul internațional nu este atât de avantajos pentru toți. Dacă pentru o țară, în totalitate, comerțul este benefic, deseori el afectează semnificativ interesele unor grupuri din cadrul țării, cel puțin pe termen scurt.

Un exemplu semnificativ îl reprezintă politica Japoniei față de cultivarea orezului. Japonia permite un import limitat de orez, deși datorită limitei suprafeței agricole îl produce în interior mult mai scump decât alți producători. Se înțelege că dacă importul de orez în Japonia ar fi liber, toți japonezii ar avea un standard de viață mai ridicat. Fermierii japonezi ar avea, însă, de suferit. Fără îndoială, fermierii dislocați ar putea găsi de lucru în industrie sau în servicii. Dar acest transfer costă și implică și alte inconveniente. De asemenea, ar scădea prețul pământului în Japonia. De aceea, fermierii japonezi se opun liberalizării importului de orez, iar opoziția lor organizată a contat mai mult decât câștigul ce s-ar fi realizat pentru întreaga țară.

Paul Samuelson și Ronald Jones au abordat un model nou al comerțului internațional, bazat pe factori specifici. Spre deosebire de Ricardo, care a utilizat un model cu un singur factor de producție (munca), Samuelson și Jones au dezvoltat un model trifactorial: munca, capital și pământ. Produsele manufacturate sunt fabricate utilizând capital și muncă, dar nu pământ, în timp ce produsele agricole se obțin prin utilizarea pământului și muncii. Astfel, munca este un factor mobil, care poate fi utilizat în ambele sectoare, în timp ce pământul și capitalul sunt factori specifici, care pot fi utilizați numai în producția unui produs.

În sectorul manufacturier, cu cât input-ul de muncă la un volum dat de capital este mai mare, cu atât va fi mai mare output-ul. Însă, dacă input-ul de muncă crește fără a majora și capitalul, înseamnă că adăugând noi muncitori, fiecare muncitor lucrează cu un capital mai mic, deci creșterile de producție sunt mai mici decât precedentele. Se reduce, astfel, randamentul, fenomen cunoscut sub denumirea de produs marginal al muncii. Același fenomen se petrece și în sectorul agricol.

Pentru a face comerț, cele două țări trebuie să fie diferite în ceea ce privește prețurile relative la produsele manufacturate, care ar exista în absența comerțului. Japonia și SUA, de exemplu, pot avea prețuri diferite, fie pentru că sunt diferite în ceea ce privește cererea relativă, fie că diferă în ceea ce privește oferta relativă. Să presupunem că ele sunt diferite din punctul de vedere al ofertei relative, datorită deosebirilor de productivitate sau de resurse. Relația dintre resurse și oferta relativă este direct proporțională: o țară cu capital abundent și cu puțin pământ tinde să producă o rată mai mare de manufacturate față de alimente la orice preț dat, în timp ce o țară abundentă în pământ tinde să producă o rată mai mare de alimente. Dacă celelalte elemente rămân neschimbate, o creștere de capital va duce la creșterea productivității marginale în sectorul manufacturier, în timp ce o creștere a ofertei de pământ va majora producția de alimente în detrimentul celei manufacturate.

Când cele două țări decid să facă comerț, ele creează o economie mondială integrată, a cărei producție de manufacturate și alimente este egală cu suma producțiilor celor două țări. Dacă o țară nu face comerț, producția unui produs trebuie să fie egală cu consumul. Comerțul internațional face posibil ca mixul de producție de manufacturate și alimente să fie diferit față de mixul de consum la aceleași produse.

În timp ce volumul de producție din fiecare produs consumat și fabricat poate diferi, din punct de vedere valoric țara nu poate cheltui mai mult decât încasează. Rezultă că valoarea consumului trebuie să fie egală cu valoarea producției. Cu alte cuvinte, dacă Japonia și SUA fac comerț, valoric exportul de manufacturate din Japonia trebuie să fie egal cu exportul de alimente din SUA, iar exportul de alimente din SUA trebuie să fie egal cu importul de manufacturate din Japonia.

Japonia, înainte de comerț, avea prețuri relative la manufacturate mai mici decât în SUA. După comerț, care duce la o convergență a prețurilor relative din cele două țări la manufacturate (creștere în Japonia și scădere în SUA), au de câștigat deținătorii de capital și au de pierdut deținătorii de pământ. În SUA efectul este contrar: prețurile la manufacturate scăzând, pierd deținătorii de capital și câștigă deținătorii de pământ. Deci, din acest prim punct de vedere, comerțul avantajează factorul care este specific în sectorul de export din fiecare țară și dezavantajează factorul care este specific sectorului concurat de import.

Dacă un comerț este potențial benefic pe ansamblul țării, cei care câștigă din comerț ar trebui să compenseze pe cei care pierd. Fiecare individ poate avea un avantaj din comerț, acesta neînsemnând că îl și are. În lumea reală, prezența câștigătorilor și păgubiților din comerț este una din cele mai importante rațiuni pentru care schimburile comerciale internaționale nu sunt libere.

1.4.1.7.Teorii sub incidența neotehnologiei

Faptul că toate statele au acces la tehnologiile și cunoștințele tehnice existente, ceea ce le permite să producă la intern întreaga gamă de produse care se pot obține cu factorii de producție disponibili, sugerează că opțiunea pentru o gamă mai restrânsă de bunuri și pentru metodele specifice de producție se face exclusiv pe baza prețurilor factorilor de producție. Într-adevăr, piața produselor finite e influențată într-o mare măsură de conjunctura economică a pieței factorilor de producție. Datorită acestui fapt statele vor încerca să-și valorifice la maxim avantajele comparative de pe această a doua piață. Ele vor alege să producă acele bunuri sau să utilizeze acele metode care le permit folosirea într-o proporție mai mare a factorilor relativ mai abundenți și mai ieftini.

Abordarea neotehnologică aduce în discuție noi determinanți ai schimburilor internaționale: evoluția tehnologică și apariția de noi produse, ambele rezultate ale progresului tehnico-științific. Această abordare cuprinde două teorii complementare: teoria decalajului economic a lui M. Posner și teoria ciclului de viață a produsului a lui R. Vernon.

1.4.1.7.1.Teoria decalajului tehnologic.

Această teorie privește ca factor determinant al comerțului exterior capacitatea de inovare a statelor în domeniul tehnicii și tehnologiei. Posner explică avansul tehnologic al firmelor inovatoare prin intermediul activității de dezvoltare și cercetare efectuate de acestea. Investițiile realizate în acest domeniu permit companiilor care le efectuează să-și îmbunătățească echipamentele, tehnicile de producție și procesele de fabricație, să-și eficientizeze activitatea de producție în general.

Promotorii acestei teorii susțin că activitatea de cercetare–dezvoltare generează și ameliorarea tehnicilor manageriale folosite în structurile organizaționale, și ajută firmele în procesul de inovare și comercializare a produselor. Aceste activități permit obținerea unor importante economii de scară care se constituie în bariere de intrare pe piață pentru noile companii. Bazându-se pe o intensă activitate de cercetare și dezvoltare firmele își creează un adevărat “capital de cunoștințe” în ceea ce privește inovarea produselor, activitățile de comercializare, marketing, furnizare de piese de schimb și de menținere a competitivității produselor lor.

Posner susținea că firmele care introduc pe piață un produs nou pot beneficia de un monopol de exploatare până în momentul în care firmele concurente reușesc să imite produsul, sau să lanseze pe piață un produs similar. El afirma că avansul tehnologic al unei companii (în comparație cu competitorii străini) este în măsură să confere țării inovatoare un nou avantaj comparativ. El demonstrează existența unui coeficient de corelație ridicat între exporturile unui stat și eforturile sale cu activitatea de cercetare.

În țările care investesc mult în cercetare și dezvoltare procesul de inovare este mai pronunțat, are loc o înnoire mai puternică a produselor, fapt care le permite să mențină un însemnat decalaj față de restul țărilor. Acest decalaj le asigură o poziție de monopol temporar în privința exportului produselor respective.

Studiile empirice au arătat cum producția unui bun nou se deplasează dinspre țara inovatoare spre alte țări dezvoltate, apoi spre noile state industrializate și, în sfârșit, spre alte state în curs de dezvoltare. Putem considera că acest fel de studii au pus bazele teoriei ciclului de viață a produsului prezentată în continuare.

1.4.1.7.2. Teoria ciclului de viață al produsului

R. Vernon a dezvoltat teoria ciclului de viață al produsului în baza observațiilor sale privind majoritatea produselor noi apărute în secolul XX. El a combinat evoluția naturii produsului de-a lungul ciclului de viață al acestuia cu evoluția comerțului internațional cu acest produs. Distingem patru faze ale ciclului de viață: lansare, creștere, maturitate și declin, cărora le corespund fluxuri comerciale diferite.

În faza de lansare produsul nou e introdus pe piață de către firmele inovatoare din țara de origine. Produsul nou e lansat în vederea testării lui pe piața țării de origine, despre care firmele dețin mai multe informații, și unde pot interveni mai ușor. În această etapă produsul e supus unei serii întregi de perfecționări, care sunt dirijate mai bine dacă piața de lansare este situată în apropierea centrului de decizie. La acest moment în ciclul lui de viață produsul reprezintă un lux din punct de vedere economic, iar motivațiile de consum sunt altele decât prețul. Aceasta permite firmelor care lansează produsul să perceapă prețuri foarte ridicate la început. După o testare reușită a pieței firmele inovatoare se vor îndrepta spre piețele externe. Pe măsură ce începe să se contureze cererea pentru noul produs și în alte țări cu venituri ridicate, produsul intră în comerțul internațional. În această perioadă țara de origine deține monopolul producției și comerțului cu bunul în cauză.

În faza de creștere produsul se stabilizează în termeni tehnologici, prețul lui începe să scadă și el începe să fie produs la o scară largă. Creșterea cererii pentru acest bun în alte țări dezvoltate conduce la localizarea unor centre de producție în acestea din urmă. Produsul poate fi fabricat atât de firme din aceste țări, cât și de firme originare din țara inovatoare. Exportul țării de origine a produsului se reduc pe măsură ce crește producția și exportul țărilor dezvoltate “urmăritoare”.

În faza de maturitate procesul de producție se simplifică, se standardizează și producerea bunului în țara de origine, care are avantaj comparativ în domeniul tehnologiilor noi, nu mai este competitivă. Prețul produsului devine principalul element de concurență. De aceea producția va migra spre statele în care costurile de producție sunt mai reduse.

Tehnicile de producție standardizate permit localizarea industriei produsului respectiv în noile state industrializate (țările în curs de dezvoltare bine dotate cu capital fizic). Încorporarea într-o mai mare măsură a cunoștințelor de fabricație în tehnologiile de producție cauzează migrarea producției în țările în curs de dezvoltare abundente în forță de muncă ieftină. Comerțul exterior cu produsul respectiv se modifică în sensul reducerii exporturilor țării inovatoare și a altor țări dezvoltate și al creșterii exporturilor țărilor în curs de dezvoltare.

Fig. 1.3. Evoluția comerțului internațional al unui produs în fazele ciclului de viață

În faza de declin, țara inovatoare începe să importe produsul pe care l-a lansat, și își îndreaptă eforturile spre obținerea de noi inovații, ciclul descris mai sus urmând să se repete pentru un alt produs.

Produsele se obțin la începutul ciclului de viață prin antrenarea unei mari cantități de muncă calificată și de cunoștințe noi, urmând ca spre sfârșitul ciclului de viață metodele de producție să devină intensive în tehnologii de producție standardizate și forță de muncă necalificată. Din bunuri de lux în faza de lansare, accesibile decât consumatorilor cu venituri ridicate, produsul devine un bun banal, de consum obișnuit. Teoria ciclului de viață al produsului privește comerțul internațional prin prisma modificării în timp a avantajelor competitive ale statelor partenere.

Teoria avantajului competitiv Michael Porter

1.4.2.1. Avantajul competitiv la nivelul ramurii

Una din teoriile economice, care beneficiază de o largă audiență, formulată cu circa 200 de ani în urmă și prezentă la mulți dintre creatorii științei economice, este aceea că izvorul progresului și bunăstării este productivitatea muncii.

În opinia lui Porter, factorul principal al rentabilității unei firme este atractivitatea agenților economici pentru ramura industrială . În orice industrie există cele cinci forțe care determină rentabilitatea și structura acesteia: intrarea noilor concurenți, existența substituenților, puterea de negociere a cumpărătorilor, puterea de negociere a producătorilor, rivalitatea dintre agenții economici.

Însemnătatea celor cinci forțe diferă de la o ramură industrială la alta în funcție de caracteristicile tehnico-economice, și se modifică în timp.

Intensitatea fiecăreia dintre cele cinci forțe concurențiale este o funcție a structurii ramurii, adică a caracteristicilor economice și tehnice profunde ale unei ramuri economice . Elementele sale importante sunt prezentate în tabelul 1.5.

Tabel nr. 1.5.. Elemente ale structurii ramurii

Sursa: Adaptat după Porter, M.E.:”Competitive Strategy : Techniques for Analysing Industries and Competitors”, The Free Press, New York, 1980

Deși o firmă poate avea nenumărate atuuri și slăbiciuni față de concurenții săi, există două tipuri elementare de avantaj concurențial pe care o firmă le poate avea:

costul scăzut și diferențierea.

Avantajul de cost și diferențierea au la bază structura ramurii. Cele două rezultă din capacitatea firmei de a face față celor cinci forțe mai bine decât concurenții săi. Cele două tipuri fundamentale de avantaj competitiv, în combinație cu gama de activități pentru care firma caută să le realizeze, conduc la un număr de trei tipuri de strategii generice pentru realizarea performanței peste medie în cadrul unei ramuri: conducerea prin costuri (cost leadership), diferențierea (differentiation), focalizarea (focus), care are două variante: concentrarea pe costuri și concentrarea pe diferențiere.

Strategia adecvată permite firmei să-și valorifice punctele forte și să se protejeze de efectele adverse ale celor cinci forțe. Fiecare dintre cele trei strategii presupune alegerea unei căi diferite în vederea asigurării avantajului competitiv. Strategia supremației prin cost și strategia diferențierii urmăresc avantajul concurențial într-o gamă largă de segmente ale ramurii economice, în timp ce strategia concentrată vizează un segment de piață îngust. Mijloacele aplicării strategiei diferă, fiind specifice fiecărei ramuri industriale. Firmele trebuie să opteze pentru un anumit tip de avantaj competitiv.

Care sunt modalitățile ca firmele să obțină avantaj competitiv? Porter este de părere că avantajul tehnologic și nu abundența relativă a factorilor este cheia pentru a obține avantajul competitiv. Avantajul tehnologic se poate obține prin inovare, considerând că ”inovarea este rezultatul unui efort neobișnuit care presupune de obicei existența unei presiuni, necesități și chiar adversități: teama de a pierde se dovedește adesea mai puternică decât speranța de a câștiga”. Absența unui factor (dezavantajul competitiv) poate stimula inovarea, compensând cu mult dezavantajul inițial. Progresul tehnic creează noi forme de organizare și management industrial. Toate acestea implică aptitudini și specializări ale forței de muncă, noul sistem fiind caracterizat printr-un nou tip de competiție însoțit de avantaje competitive bazate pe cunoștințe și tehnologie. Avantajele bazate pe înzestrarea cu factori de producție tradiționali își pierd importanța

Sursa: Porter, M.E.:”Competitive Strategy : Techniques for Analysing Industries and Competitors”, The Free Press, New York, 1980

1.4.2.2. Avantajul competitiv la nivel național

Problema avantajului competitiv capătă noi valențe în condițiile globalizării vieții economice. Acum prosperitatea națiunilor presupune competitivitate pe piețele internaționale, iar cea a firmelor impune integrarea în lanțurile de valori mondiale. Se modifică amplasamentele producției și inovării și odată cu aceasta și avantajele competitive ale națiunilor. Ultimele realizări tehnice și științifice oferă o mare varietate de cunoștințe care se răspândesc repede și cu costuri mai reduse. De remarcat că, în condițiile globalizării, industria rămâne motorul schimbărilor tehnologice.

Porter a observat că mediul macroeconomic are o influență crucială asupra competitivității industriei, putând să sprijine sau să împiedice dezvoltarea acestui sector. El a evidențiat relația directă între competitivitatea națională/industrială și progresul tehnic.

Porter analizează avantajul competitiv al unei națiuni, rolul pe care îl are statul în stimularea competitivității industriei, sursele avantajului competitiv și eforturile ce trebuie făcute pentru a cultiva un mediu macro-economic sănătos și competitiv.

Teoria avantajului competitiv pornește de la principiul că, la nivel național, singurul criteriu semnificativ este cel al productivității naționale. Abilitatea de a exporta bunuri de înaltă productivitate, care permite țării să importe bunuri de mai mică productivitate în producția proprie, este dezirabil, întrucât rezultă o productivitate națională mai mare.

Porter menționează tezele formulate cu ani în urmă de Bruce Scott care formula teoria ”dinamicii interesului comparativ”, pe baza analizei comparative SUA, Franța, și a câtorva țări în curs de dezvoltare , între care și China. El a ajuns la concluzia că după cel de-l doilea război mondial , unele țări precum Japonia și China s-au dezvoltat rapid pentru că au știut să depășească starea interesului comparativ static, lipsa resurselor prin inovarea științifică și tehnologică.

Spre deosebire de abordarea tradițională, în cadrul căreia avantajul național avea ca sursă producția și costurile ei, avantajul competitiv este rezultatul unui întreg lanț de activități care contribuie la succesul pe piață al unui produs. În acest lanț sunt cuprinse atât activități primare, respectiv producție, promovare, distribuire și preț, cât și activități de sprijin, respectiv aprovizionare, resurse umane, planificare, finanțe și contabilitate. Avantajul competitiv îl obține firma care reușește să valorifice cât mai bine întreg lanțul de astfel de activități.

Teoria avantajului competitiv constă, în esență, în sublinierea faptului că important în obținerea unui avantaj pe piață este identificarea modalităților prin care aceleași valori-produse se obțin cu input-uri mai mici (avantaje de cost) sau prin care aceleași activități se realizează într-un mod particular, original, inovator, la o valoare mai mare (avantaj de calitate), în ultimă instanță realizându-se o mai mare productivitate față de concurentă.

Teoria avantajului competitiv, elaborată de Michael Porter, are la bază un sistem de determinanți, numit de autor "diamant", care creează un mediu intern mai mult sau mai puțin favorabil obținerii unor avantaje concurențiale pentru firmele naționale antrenate în viața economică internațională. El a arătat că avantajele competitive ale industriei sunt influențate de două seturi de determinanți și că, în pofida globalizării, importanța acestora nu s-a diminuat, ci dimpotrivă.

În primul set de determinanți se numără: condițiile factorilor, condițiile cererii, ramurile industriale interdependente sau de studiu și strategiile firmelor, structura industriei și rivalitatea.

În ceea ce privește condițiile factorilor,-factorii de producție sunt clasificați după importanța acestora și după originea lor. După importanța, există factori de uz general (de care poate beneficia orice ramură industrială) și factori specializați (care pot fi utilizați de o anumită ramură industrială). După origine, există factori de bază/moșteniți (resursele naturale ale țării, clima și geografia, caracteristicile demografice-creșterea sau declinul populației, structura pe vârste, etc.) și factori avansați, creați. Aceștia din urmă sunt produsul unor investiții făcute de indivizi (de ex. aptitudinea), stat (de ex. infrastructura) sau firme (de ex. tehnologia).

În cadrul condițiilor cererii sunt incluse caracteristici precum structura cererii, complexitatea cumpărătorilor, dimensiunea și ritmul de creștere a, internaționalizarea, capacitatea unei industrii de a prefigura cererea mondială, etc.

Ramurile industriale interdependente sau de studiu (importanța formării ciorchinilor de firme) – se referă la:sprijinul pe verticală, respectiv prezența unor ramuri industriale furnizoare competitive (care să asigure livrarea eficientă și rapidă din punct de vedere economic a componentelor) și la sprijinul pe orizontală, respectiv prezența unor ramuri industriale asociate competitive, cu care să fie coordonate și împărțite activitățile și care să stimuleze concurența.

Strategiile firmelor, structura industriei și rivalitatea includ metodele de management, obiectivele firmelor, motivarea salariaților, nivelul rivalității și concurența din industrie.

Cel de-al doilea set de determinanți îl constituie statul și întâmplarea (șansa). Statul are un rol determinat în modelul diamantului. Acesta poate să afecteze cei patru factori menționați anterior prin: subvenții directe sau indirecte, reglementarea piețelor de capital, controlul cursului de schimb, politica educațională, stabilirea de standarde (inclusiv de protecție a mediului, etc. În același timp, statul singur nu poate ajuta industria să-și creeze avantajele competitive, el având rolul de a întări și accelera formarea acestora.

Din relația de interdependență dintre cei patru determinați, similară structurii diamantului, rezultă că o țară nu se poate baza pe un singur avantaj competitiv, cum ar fi de exemplu forța de muncă ieftină. O astfel de dependență este riscantă deoarece ea poate fi înlocuită în orice moment de o forță de muncă și mai ieftină din țările mai puțin dezvoltate. Când apare o astfel de situație se poate spune că diamantul este într-o stare de ”dezechilibru static” iar avantajul competitiv nu poate fi menținut. În consecință, avantajul competitiv al unei națiuni trebuie să fie rezultatul unei configurații durabile a diamantului. Adică ambele seturi de determinanți ar trebui să se dezvolte în relație și coordonare unul cu celălalt, stimulându-se și dezvoltându-se reciproc în acest proces. Tipul de diamant național se modifică. El este combinația optimă pentru progresul național continuu. Porter definește patru stadii ale dezvoltării competitive la nivel național:

stadiul dezvoltării determinate de factorii de producție

stadiul dezvoltării determinate de investiții

stadiul dezvoltării determinate de inovare

stadiul dezvoltării determinate de avuție

Trecerea de la un stadiu la altul presupune o metamorfoză a structurii industriale, a sistemului financiar, a standardelor tehnologice și a mentalității. În același timp, o mare importanță o au valorile culturale care stau în spatele forțelor de creare și distribuire a avuției. Pentru explicarea succesului unor sisteme similare adoptate de țări diferite, este necesară înțelegerea profundă a eticii culturale și a valorilor sociale ale acestor națiuni. Competitivitatea este într-o mare măsură o problemă de atitudine, de mentalitate.

Referitor la avantajul competitiv generat de factorii de producție, Porter arată că diferențele tehnologice sunt mult mai importante decât diferențele în abundența factorilor. De fapt, abundența factorilor poate submina avantajul competitiv deoarece atrage după sine risipa, în timp ce raritatea stimulează mentalitatea inovativă.

În primele trei stadii de dezvoltare economică, competitivitatea națională sporește continuu, iar în cel de-al patrulea, economia poate să intre în declin După intrarea în stadiul determinat de avuție, activitățile competitive interne se diminuează, strategiile de management se transformă din agresive în conservatoare, dorința de re-investire din industrie scade, companiile important influențează politicile guvernamentale pentru ale proteja de concurenți. Angajații nu mai muncesc din greu datorită salariilor mari. În acest stadiu, oameni sunt mult mai interesați de alte domenii profesionale decât de industrie. Neglijarea educației de către societate și familie dă naștere unei deteriorări a standardelor educaționale. Ponderile investițiilor în factorii de producție se reduc semnificativ. Porter declară că stadiul avuției va duce cu timpul la recesiune economică deoarece avuția existentă nu va mai fi suficientă pentru a acoperi nevoile economiei.. Inovarea bazată pe investiții durabile dispare. Se trece cu vederea faptul că bunăstarea se bazează pe progresul economic continuu.

Conform celor patru stadii de dezvoltare a competitivității a unei națiuni, definită de Porter, România ar putea fi între primul, acela de terminat de factorii de producție și cel de-al doilea, respectiv cel determinat de investiții. Este evident că în țara noastră nu s-a stabilit încă un diamant național al unei ”dezvoltări dinamice”.

Competitivitatea este confundată adesea cu menținerea unor salarii scăzute. În fapt, competitivitatea sustenabilă implică trecerea de la activitățile simple, intensive în muncă, la cele cu valoare adăugată mare, din care se pot asigura salarii sporite, înseamnă îmbunătățirea aptitudinilor forței de muncă pentru a executa funcții din ce în ce mai complexe.

Competitivitatea dinamică presupune ca sectorul productiv să se mențină pe piețele internaționale prin proces tehnologic continuu și sporirea salariilor, ca mijloc de stimulare a lucrătorilor.

Teoria „diamantului” arată că numai țările care au un „diamant” care funcționează bine, adică la care elementele individuale ale „diamantului” sunt amplificate reciproc pozitiv, posedă, după părerea lui Porter, avantaje concurențiale naționale de lungă durată, care le înlesnesc obținerea unei competitivități la nivel internațional. Părerea sa asupra acestui aspect este că nici o țară nu se află în situația de a fi în mod “egal de competitivă” în toate domeniile. O competitivitate la nivel internațional, și-o creează numai acele industrii sau întreprinderi, care mai întâi au putut să răzbată într-o luptă concurențială autohtonă deosebit de dinamică. Astfel s-a ajuns ca în țările cele mai bogate să existe întotdeauna domenii, care pe plan internațional să nu aibă nici un succes sau aproape nici unul. Avantajele competitive sunt rezultanta unui sistem care se autoreglează și autoperfecționează continuu, care reprezintă capacitatea unei țări de a-și lărgi și îmbunătății avantajele. Odată create, avantajele competitive ale unei țări se materializează ulterior prin intermediul exporturilor, contractelor de licență și investițiilor străine.

Nu trebuie neglijat faptul că Porter a fost preocupat și de determinarea motivelor care conduc la pierderea avantajului competitiv, respectiv : înrăutățirea determinanților factoriali (de exemplu prin înrăutățirea calității capitalului uman specific, inclusiv prin emigrare – braindrain), necesitățile din interiorul țării nu sunt în concordanță cu cererea globală (de exemplu noi tendințe de styling), cumpărătorii interni emit pretenții ridicate (de exemplu automulțumire), modificările tehnologice conduc la dezavantaje considerabile referitoare la factori specifici sau lipsesc sectoarele susținătoare (de exemplu, insuficiența capitalului uman, infrastructura ineficientă sau inexistentă), obiectivele care limitează rata de investiții (de exemplu prea mari exigențe la extragerea de profituri, componenta prea mare a investițiilor nerecuperate), întreprinderile își pierd flexibilitatea (de exemplu prin automulțumirea conducerii antreprenoriale, voința insuficientă, capacități folosite actualmente sunt înlocuite cu instalații noi înainte de vreme), concurența din interiorul țării s-a redus (de exemplu concentrare prea mare, intervenții statale de protejare a concurenților necompetitivi); intervenții nejustificate și incorecte ale statului la nivelul pieței, fapt care alterează mediul concurențial, apariția unor situații imprevizibile acre alterează fundamental stabilitatea politică sau economică.

1.4.2.3.Critici aduse modelului lui Porter

Teoria avantajului competitiv al națiunilor a fost considerată la apariția sa ca o lucrare ce se poate constitui într-o punte între literatura teoretică din domeniul managementului strategic și aceea din domeniul economiei internaționale și furnizează bazele necesare constituirii și punerii în aplicare a unei politici naționale bazate pe competitivitate. Ulterior, au apărut o serie de probleme și rezerve manifestate cu privire la această lucrare, în principal concretizate prin: încercarea respectării obiectivului analizei – de a oferi explicații cu privire la productivitatea la nivel național – a devenit confuză cu explicarea nivelului de reușită al unei industrii în încercarea de câștigare a unei cote de piață, existența unei neînțelegeri fundamentale a factorilor ce determină comerțul, în special cu respectarea principiului avantajului comparativ; existența a numeroase lacune în metodologia folosită și în modul de analiză, faptul că ipotezele care formează nucleul teoriei pot fi respinse.

Modelului lui Porter ar trebui să demonstreze că “diamantele puternice” se regăsesc acolo unde națiunile dețin avantaje competitive. Acest model a permis extinderea cercetărilor către noi locații și de a dezvolta metodologii alternative de testare a aserțiunilor principale ale teoriei. Cercetările efectuale pot fi împărțite în trei categorii.

În cadrul primei categorie sunt cuprinse studiile referitoare la două țări, Canada și Noua Zeelandă, care sunt dezvoltări esențiale ale modelului în sine. Ele au fost elaborate de Porter însuși sau de colaboratori sau consultanți ai săi ;

În cadrul celei de a doua categorii sunt comentarii bazate pe datele generale descriptive pentru anumite economii, care au fost evaluate în corelație cu utilitatea lor pentru acele economii, fără a se folosi un proces sistematic de colectare și analiză a datelor. În cadrul celei de a treia categorii sunt cuprinse nouă studii empirice care au avut ca obiect testarea directă a modelului acordând o atenție specială problemelor metodologice care apar.

În 1992, Yetton a reexaminat teoria lui Porter cu privire Canada, Noua Zeelandă și Australia, cercetările lui conducând la următoarele concluzii: nici una dintre industriile competitive nu au un diamant puternic în țările lor de origine; toate cele trei țări dispun de standarde de viață ridicate, menținute de decenii.

Ca și consecințe ale studiului, pot fi menționate: manifestarea faptul că ipoteza potrivit căreia „diamantul” puternic este necesar pentru existența prosperității, nu mai este valabilă în acest context, afirmația conform căreia în cazul economiilor cu un înalt nivel de înzestrare cu resurse, criteriul cotei de export identifică industriile bazate pe resurse ca fiind puternice și pe cele prelucrătoare ca slabe, ca fiind un artificiu statistic.

Bellak și Weiss au adoptat o conduită similară în ceea ce privește studiul elaborat cu privire la industria Austriei, sectoarele competitive fiind identificate tot pe baza criteriului cotei de export. Ei au ajuns la concluzia că, criteriu utilizat a eșuat deoarece rezultatele obținute nu au permis identificarea sporturilor de iarnă printre factorii ce contribuie la creșterea competitivității acestei țări, acest sector incorpora un număr important de elemente din domeniul serviciilor. Pentru industriile competitive austriece colțurile diamantului reflectau faptul că atât determinanții cererii, precum și strategia, structura și rivalitățile dintre firme sunt puncte slabe în acest caz. În plus, atragerea investițiilor străine directe au avut un important rol, pentru acele industrii care aveau cote semnificative din exporturi.

În 1992, Jacobs și de Jong au utilizat aceleași criterii de determinare a sectoarele competitive pentru economia Olandei. Industria olandeză diferă în mare măsură în funcție de scopul său geografic, având câteva sectoare ce deservesc piețele mondiale din producția realizată numai în Olanda, în timp ce altele realizează produsele lor în mai multe țări ale lumii. Importanța țării de origine diferă în mod semnificativ de la sector la sector și nu are o importanță majoră.

În 1993, Cartwright a realizat un alt studiu, metodologia fiind următoarea: Industriile din Noua Zeelandă au fost în două grupe: industrii competitive și profitabile și industrii cu profit în descreștere. A fost stabilită o scală de măsurare a puterii fiecărui colț al diamantului, pentru fiecare industrie în parte, pe baza unui raționament al autorului și a două ipoteze testate statistic. Prima ipoteză: se referea la faptul că scorul pentru industriile competitive nu a fost în mod semnificativ diferit față de scorul “ideal” acordat modelului. A doua ipoteză se referea la faptul că scorul pentru industriile mai puțin competitive diferă semnificativ față de scorul ideal și cel înregistrat pentru industriile competitive.

Ambele ipoteze au fost infirmate datorită faptului că industriile competitive au obținut un scor semnificativ diferit de modelul ideal recomandat de Porter, în timp ce industriile mai puțin competitive au obținut valori extrem de apropiate de scorul ideal al diamantului. Din dorința de a testa ipotezele conform cărora competitivitatea puternică a industriilor din Noua Zeelandă este asociată cu accesul la “diamantele externe” (din alte țări) un număr de variabile externe au fost adăugate, măsurând proporția în care fiecare industrie a fost capabilă să aibă acces la colțurile diamantelor localizate în alte țări.

Procedura de testare a ipotezelor a fost apoi repetată examinând un model în care variabilele externe au fost adăugate variabilelor de bază din țara de origine și o alta care să includă doar efectele variabilelor externe. Rezultatele obținute au arătat că: ambele modele nou folosite au îmbunătățit explicarea competitivității; varianta care avea în vedere numai variabilele externe și care ignorau efectele celor autohtone a oferit soluții mai bune decât aceea în care s-au folosit ambele efecte. Accesul la diamantele din alte țări s-a dovedit a fi mai importantă, decât configurația sa din țara de origine.

În 1994, Suzuki a calculat cotele mondiale de export, pentru fiecare dintre industriile japoneze, în parte, pentru diferiți ani între 1964 și 1990, cu scopul de a identifica modelul global al competitivității și pentru a sesiza în ce măsură competitivitatea Japoniei poate fi considerată sustenabilă, pe baza conceptului diferențierii promovat de Porter. Concluziile cercetării au fost că :anul 1985, pe care se baza analiza lui Porter a fost unul atipic pentru Japonia, deoarece munte industrii identificate ca fiind competitive în acel an, la nivel mondial, și au pierdut cotele de piață deținute, în următorii cinci ani, iar puterea firmelor japoneze nu consta în diferențierea produselor, cum precizase Porter, ci în costurile scăzute obținute acum ca urmare a managementului eficient practicat.

În 1996, Ellis și Pecotich în 1996 au examinat cerințele pentru un diamant puternic cu ajutorul unui sondaj efectuat asupra a șapte firme ce operează în Australia, incluzând perechi de exportatori și non-exportatori din aceeași industrie. Cercetarea a fost realizată pentru a evalua din punct de vedere cantitativ puterea fiecărui colț al diamantului, acordând atenție atât condițiilor interne cât și celor internaționale. Concluzia a fost că nici una dintre firmele care sunt exportatori de succes nu are acces la un diamant puternic în țara de origine; iar acolo unde colțurile diamantului sunt puternice acestea sunt mai degrabă corelate între ele, decât determinanți ai succesului.

Grein și Craig și-au orientat atenția la nivel național, identificând 12 variabile prin intermediul cărora să fie reflectată puterea diamantului la nivel național. Datele au fost colectate din 49 de țări, iar factorii ce au fost utilizați în cercetare au avut în vedre trei din cele patru colțuri ale diamantului lui Porter. Acești trei factori au fost grupați după cum urmează: infrastructură/cerere, investiții competitive și educație.

Punctajele factorilor pentru fiecare națiune au fost folosite ca variabile independente în cadrul regresiilor care au încercat să explice trei variabile dependente: PIB/locuitor, exporturile nete/locuitor, investițiile străine directe atrase / locuitor. Concluziile au fost că valorile factorilor sunt eficiente în estimarea PIB-ului/locuitor în toate cele 49 de țări ce au făcut obiectul studiului între anii 1960 și 1985 și au oarecare relevanță în estimarea investițiilor atrase/ locuitor; valorile factorilor nu sunt eficace în estimarea exporturilor pe locuitor. De asemenea, au fost identificați corect factorii care determină performanțele economice, dar s-a sugerat că modelul necesită unele îmbunătățiri.

Healey și Dunham’s au efectuat un studiu care a ilustrat elasticitatea conceptului de competitivitate . În cazul analizei problema abordată a constituit-o schimbarea competitivității economice a unui oraș din Marea Britanie, unde această competitivitate nu a fost măsurată în raport de productivitate sau de cota de piața din export, ci în corelație cu locurile de muncă (respectiv relația populația ocupată/șomaj). Modelul diamantului a fost asumat ca fiind valid și folosit ca un cadru de examinare a schimbărilor apărute în timp în interiorul “diamantului la nivel de oraș”. A fost remarcată o influență a fiecăruia dintre colțurile diamantului asupra modificărilor apărute la nivelul evoluției situației ocupaționale, iar concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că ar fi necesară o aplicare pe scară mai largă a modelului la nivel local sau regional, în cadrul unor studii economice pertinente.

În concluzie, aș sublinia faptul că fundamentele conceptuale ale modelului sunt generate de trei omisiuni și confuzii de bază.

Prima confuzie este aceea între competitivitatea construită ca productivitate și competitivitatea analizată ca și cotă de piață deținută de subsectoarele unor industrii. Porter începe prin a opta pentru prima interpretare, dar apoi revine și oscilează pe rând între cele două, emițând aserțiuni bazate pe una dintre opțiuni (prosperitatea depinde de competitivitate – in sensul productivității) în timp ce investighează cealaltă opțiune (competitivitatea – ca și cotă de piață – depinde de puterea diamantului). Pentru că prosperitatea unei națiuni nu depinde de cota de piață deținută de subsectoarele unor industrii, investigația pe baza cotei de piață nu poate fi edificatoare pentru baza prosperității.

A doua omisiune a fost remarcată între națiunea privită ca fiind totalitatea oamenilor dintr-o anumită zonă și națiunea privită ca totalitatea firmelor pentru care acea zonă reprezintă spațiul (țara) de origine.

În timp ce atenția principală a lui Porter este concentrată pe explicarea prosperității unei națiuni în concordanță cu primul aspect, analiza este condusă în corelație cu cea de a doua variantă și ca urmare concluzia rezultată nu poate fi în mod corect plasată în raport de una dintre cele două opțiuni. Prosperitatea unui popor (a unor oameni) dintr-o anumită zonă, nu depinde de activitățile firmelor pentru care acea zonă este loc de origine.

A treia confuzie reiese din interpretarea “avantajului competitiv” ca fiind echivalent cu “avantajul comparativ”, în timp ce primul își propune să explice modul în care firmele dintr-o anumită industrie se concurează reciproc, cel de-al doilea concept este orientat către modul de localizare a unor industrii.

Efectul cumulat al acestor confuzii creează un decalaj între ceea ce s-a dorit a fi cercetat și explicat și ceea ce a fost de fapt examinat. Explicarea prosperității unei populații aparținând anumitor zone, necesită o explicare a productivității activităților care au loc în acea zonă și mai precis care anume venituri cresc din activitățile desfășurate local. Prezentarea cotei de piață a firmelor localizate în zona respectivă este o problemă diferită, putem spune chiar irelevantă în contextul analizat.

Concluzia esențială care se desprinde din prezentarea acestor abordări de ordin teoretic ar fi aceea că, acestea încearcă să pună în evidență o serie de elemente specifice conceptului de competitivitate, precum și faptul că orice strategie de dezvoltare economică a unei țări, trebuie să-și orienteze atenția ceva mai puțin asupra clasicelor avantaje comparative și mai mult asupra celor competitive.

În cazul tuturor acestor teorii moderne, caracteristice ultimelor decenii, accentul este pus pe faptul că, devine din ce în ce mai puțin importantă dotarea naturală cu factori de producție, în contextul în care fiecare țară își poate crea noi factori de producție, care să-i confere avantaje competitive față de partenerii săi comerciali (exemplul Japoniei, lipsită de o înzestrare naturală importantă, fiind edificator).

Dezvoltarea tehnologiilor a contribuit în mod evident la o redefinire inclusiv conceptuală, a competitivității internaționale. Cu certitudine putem afirma astăzi că dezvoltarea tehnologică este imperios necesară pentru dezvoltarea unei națiuni. Interesant este și faptul că o serie de țări, extrem de dinamice au reușit să dezvolte tehnologii revoluționare prin intermediul cărora să recupereze decalajul care le separa de țările mai dezvoltate într-o perioadă record.

Analiza făcută de Porter constituie o piatră de hotar pentru elaborarea unor noi teorii referitoare la comerțul internațional. Deși multe păreri au susținut că prin această teorie Porter nu face decât să promoveze interesele americane (și a altor lideri mondiali), în detrimentul celorlalți parteneri comerciali, nu putem decât să recunoaștem meritul deosebit pe care îl are în încercarea de a explica fenomenele existente la nivel empiric, într-o formă teoretică elevată și relevantă pentru mediul economic și chiar academic. Atât timp cât aserțiunile sale s-au constituit în idei valorificatoare pentru firme sau națiuni, vreme de peste un deceniu, orice critică ce i s-ar aduce, nu ar face decât să demonstreze importanța spuselor sale (în mod evident afirmațiile valoroase nasc polemici îndelungate).

Capitolul II: METODE ȘI MIJLOACE DE DETERMINARE A COMPETITIVITĂȚII

Competitivitatea produselor

Produsul, indiferent de forma pe care o îmbracă, este elementul în jurul căruia gravitează întreaga activitate a întreprinderii. In funcție de natura produsului se organizează activitățile de cercetare și producție, și, într-o manieră generală, toate funcțiile interne ale firmei. În istoria organizării industriale se pot distinge patru faze succesive, care diferă în funcție de modul în care este privit produsul: perioada invențiilor, perioada gestionarilor, deriva tehnocratică, curentul renovator.

Perioada invențiilor s-a extins pe o perioada începând de la Revoluția Industrială (1780) până imediat după cel de-al doilea război mondial. Este epoca marilor invenții care determinat fondarea marilor întreprinderi. Produsul este rezultatul invențiilor și este vândut de către firmele capabile să-l producă.

Perioada gestionarilor a fost determinată de boom-ul economic de după cel de-al doilea război mondial și de creșterea necesarului de echipamente și consum a lumii occidentale. Atenția conducătorilor de întreprindere se îndreaptă spre maximizarea profitului , dar fără a se acorda o atenție deosebită calității produsului și performanțelor intrinseci.

Totul se vinde și, adesea, se vinde bine fără prea mare efort (chiar dacă există o slabă diferențiere a produselor, atât din punct de vedere tehnic, cât și comercial). În această perioadă încep să se dezvolte metodele rustice de organizare a producției, contabilitatea analitică și sistemele de gestiune. Produsul nu ocupă un loc central în preocupările gestionarilor.

Deriva tehnocratică. Începând din anii ‘60 până înainte de primul șoc petrolier (1974), în mediul intelectual, încep să se dezvolte cele mai sofisticate metode de management care au avut un impact deosebit asupra tehnicii și tehnologiei și, bineînțeles, asupra produsului.

Curentul renovator apare după cel de-al doilea șoc petrolier (1979-1980) multe întreprinderi au știut să reacționeze, făcând din produs motorul creșterii , încercând să se beneficieze de avantajul concurențial pe care cuplul produs/piață li-l oferea.

2.1.1. Corelația calitate – funcții – competitivitate pentru produse

Kotler dădea următoarea definiție în sens larg produsului : ” un produs este orice lucru oferit pe piață în scopul captării interesului, al achiziționării, utilizării sau consumului și care poate satisface o nevoie sau o dorință, el include obiecte fizice (tangibile), servicii, persoane, locuri, organizații sau idei”.

În practica cuantificării și optimizării nivelului calității și competitivității o abordare foarte extinsă este ineficientă și creează confuzii, dificultăți de evaluare și măsurare. În acest caz, trebuie făcută o distincție clară între produse/servicii/persoane/organizații/locuri/idei în vederea măsurării și optimizării nivelului calității și competitivității

În tabelul nr. 2.1. este prezentat un model care pune în evidență corelația dintre calitatea, funcțiile și competitivitatea unui produs ”i”. Se remarcă în primul rând corelația de bază generată între nivelurile calității:

Ni=Nti+Nsei= Ngi+Neii (puncte), în care:

Ni – este nivelul calității totale a sortimentului “i”

Nti- este nivelul calității tehnice, încorporată în produs sau serviciu

Nse – este nivelul calității social-economice, încorporată în produs sau serviciu

Ng – este nivelul calității globale, încorporată în produs sau serviciu

Nei – este nivelul calității economice, corespunzătoare costurilor, prețurilor și eficienței economice la producător, utilizator și la nivel macroeconomic (economie națională, continentală, mondială), acest nivel fiind dificil de determinat în practică din cauza indisponibilității informațiilor.

Categoriile de funcții și categoriile de caracteristici de calitate sunt cerute atât de mediul intern al sortimentului „i” , cât mai ales de mediul său extern (SU- sistemul utilizator al „i”, MN – mediul natural, MU- mediul uman, MS –mediul social, ME – mediul economic). Funcțiile finale ale oricărui sortiment și caracteristicile de calitate corespunzătoare sunt în general primordiale pentru client , dar cu cât competiția și legislația din piață este mai avansată, cu atât mai important devine nivelul calității globale pentru definirea competitivității produsului sau serviciului considerat.

Corelația de bază între funcțiile și calitatea unui sortiment este impusă de piață, fiind exprimată de obiective diferite ale competitivității, pe categorii de procesare: La producția și vânzarea în masă sau de serie obiectivul esențial este:

Kims=Ngi/Pvi max,

adică, maximizarea valorii raportului de performanță atât prin creșterea nivelului calității globale, cât și prin reducerea prețurilor sau tarifelor pentru sortimentul i considerat, sau cel puțin prin variația favorabilă pentru competitivitate a unuia

dintre termenii acestui raport, în timp ce pentru producția și vânzarea de sortimente unicate valoroase ( investiții, proiecte, creații în design, prototipuri, opere de artă) obiectivul este

Kiu=Pvi/Ngi max

adică, maximizarea valorii raportului de performanță prin negocierea unui preț de vânzare cât mai mare, dată fiind calitatea deosebită a sortimentului „i” considerat.

Implicațiile corelației calitate-funcții-competitivitate pentru un produs sunt multiple. Calimetria produselor permite determinarea categoriilor de calitate și perfecționarea corelativă a metodelor de măsurare a nivelului calității produselor și producției, ca bază a măsurării competitivității acestora. Marketing-ul permite definirea mai riguroasă a produsului global și perfecționarea studiului pieței, elaborarea politicii de produs. În proiectare, această corelație și definirea mai riguroasă a funcțiilor produselor și, pe această bază, este posibilă perfecționarea metodelor de lucru în analiza și ingineria valorii, în optimizarea constructiv-funcțională a produselor. În management, corelația și definirea mai riguroasă a produsului global poate fi extinsă la nivel de firmă, rețele de firmă și, pe această bază, este posibilă perfecționarea metodelor de lucru în managementul valorii, în managementul strategic, în optimizarea poziției în piață și a organizării firmelor, rețelelor de firmă, entităților mezo-economice.

Tabel nr.2.1. : Corelația calitate – funcții – competitivitate pentru un produs „ i”

Sursa:Popa H.L.:”Managementul și ingineria sistemelor de producție”, 2001

Prin produs global Pg se înțelege sistemul constituit ierarhic din :produsul de bază Pb, care are funcțiile finale Ff, funcții intermediare Fi implicite, funcții colaterale Fc implicit și calitatea de identificare Nii cerute la un moment de SU, fiind realizat în firma producătoare, la capătul fluxului de fabricare și control al ansamblului propriu-zis, produsul efectiv Pe care are funcția globală Fgi, calitatea globală Ngi cerute la un moment dat de mediile exterioare, fiind realizat la firma producătoare la capătul fluxului de producție și vânzare, prin înglobarea componentelor: produsul de bază Pb, componentele speciale care completează funcțiile intermediare și funcțiile colaterale, ambalajul, eticheta, documentația auxiliară (documentele de certificare a calității , de garanție, prospectul, fișa de catalog, etc.) în limba utilizatorului SU, documentația de exploatare (cartea tehnică a produsului, raportul de exploatare, carnetul de service, etc.) în limba utilizatorului SU, marca producătorului sau furnizorului (nume de marcă, simbol, semn de identificare, etc.), produsul îmbunătățit Pu pentru utilizatorul final , produs care este realizat de rețeaua de firme la capătul fluxului de producție, vânzare, utilizare prin înglobarea componentelor și avantajelor: produsul efectiv, creditarea plăților pentru utilizatorul final, serviciile la livrare, garanția efectivă, serviciile post-vânzare.

Produsul potențial PP poate fi realizat pe termen lung sau mediu de rețeaua de firme, la capătul fluxului de producție, vânzare, utilizare, prin înglobarea în Pu a unor noi componente și noi avantaje pentru utilizatorul final SU din piețe și pentru mediile externe.

Produsul global existent în prezent, la momentul (t) se poate exprima utilizând relația:

Pg (t)=Pu=Pe+Pe=PB+Pb+Pe

Produsul global viitor, la momentul (t+t), se exprimă folosind relația:

Pg (t+t)=Pp=Pb+Pb++Pe+Pu

Pg (t+t)

Pg (t )

Fig.nr.2.2.: Produsul global

Sursa : Popa H.L:”Managementul și ingineria sistemelor de producție”, Editura Politehnica, Timișoara, 2001.

În tabelul prezentat mai sus se poate observa componența pe categorii a calității totale Ni și, totodată, corespondența dintre calitatea globală Ngi și funcția globală Fgi a produsului.

Prin funcție globală a unui produs se înțelege totalitatea caracteristicilor unui produs, adică transformarea anumitor intrări în ieșiri, cerute de utilizator și de mediile externe. Componența generală a funcției globale se poate exprima cu ajutorul relației:

Fgi=Fii+Fpi= Fii+Ffi+Fci (puncte), în care:

Fii – este mulțimea funcțiilor intermediare cerute de mediul intern al sortimentului “i” (pentru a asigura prin disponibilitate celelalte performanțe cerute pe durata de serviciu a produsului),

Fpi – este mulțimea funcțiilor de performanță cerute de mediul său extern (SU- sistemul utilizator al „i”, MN- mediul natural, MU- mediul uman, MS- mediul social, ME- mediul economic,

Ffi- este mulțimea funcțiilor finale cerute de utilizatorul final SU,

Fci – este mulțimea funcțiilor colaterale pentru care produsul nu a fost de fapt conceput, dar care sunt impuse de dezvoltarea durabilă, competitivă a mediilor sale externe (SU – sistem utilizator al „i”, MN – mediul natural, MU – mediul uman, MS- mediul social).

Pe baza corelației calitate – funcții – competitivitate, prezentată în tabelul nr.2.1., se pot formula următoarele funcții standard, valabile pentru orice sortiment: F1- asigurarea disponibilității produsului, F2 – asigurarea identității produsului, F3 – asigurarea conectării funcționale a produsului cu mediile sale externe, F4- asigurarea ecologității produsului, F5- asigurarea ergonomicității produsului, F6 – asigurarea esteticii produsului, F7–asigurarea efectelor social-culturale favorabile ale utilizării produsului, iar acestea se pot descompune riguros în corelație cu nevoile și capacitatea de piață a segmentului de piață considerat.

2.1.2. Estimarea nivelului calității unui produs

Corelația calitate – funcții – competitivitate pentru un produs ”i” permite și definirea categoriilor de componente standard ale calității totale, corelate cu funcțiile standard ale produsului F1…….F7.

Nivelurile calității sunt notate după cum urmează: N1 – nivelul disponibilității, determinat de caracteristicile de calitate yic ale materialelor și conexiunilor componentelor produsului, pieselor de schimb, mentenanței, etc. (corespondența între N1 și F1), N2 – nivelul calității de identificare a produsului , determinat de caracteristicile de calitate yic structural funcționale specifice (corespondența între N2 și F2), N3 – nivelul calității de conectare funcțională a produsului cu mediile sale externe, determinat de caracteristicile de calitate yic aferente (de conectare cu rețele energetice, informatice, informaționale, conectare cu elemente de infrastructură, etc.), (corespondența între N3 și F3), N4 – nivelul calității ecologice a produsului, determinat de caracteristicile de calitate yic care ar putea modifica mediul natural(corespondența între N4 și F4), N5 – nivelul calității ergonomice a produsului, determinat de caracteristicile de calitate yic care caracterizează interconexiunea produsului cu operatorul uman, (corespondența între N5 și F5), N6 – nivelul calității estetice a produsului, determinat de caracteristicile de calitate yic care definesc gradul de apropiere de frumosul ideal subiectiv, (corespondența între N6 și F6), N7 – nivelul calității socio-umane a produsului, determinat de caracteristicile de calitate yic care generează asemenea efecte, (corespondența între N7 și F7), N8 – nivelul calității economice a produsului, determinat de caracteristicile de calitate yic economică, costuri, prețuri, eficiența economică la producător, utilizator, economie națională (evident, calitatea economică este definitorie a competitivității produsului și nu poate avea o corespondență funcțională).

Nivelul absolut al calității globale se determină pe baza mediei aritmetice ponderate sau a mediei geometrice ponderate:

Nga= K [puncte]

Ngg= K[puncte]

în care K=1000 ( sau K=100) este nivelul calității sortimentului 0 de referință,

c= 1…m este mulțimea performanțelor yc ale căror valori cresc cu creșterea nivelului calității ,

c=m+1… v este mulțimea performanțelor yc ale căror valori scad cu creșterea nivelului calității.

gc este ponderea importanței caracteristicii de calitate yc în determinarea nivelului calității , având evident

în care

yic este caracteristica de calitate a produsului studiat

y0c este caracteristica de calitate a produsului de referință, de obicei a liderului de piață/ segment/ nișă, eventual al concurentului.

Se impune ca sortimentele i și 0 să aparțină aceleiași grupe dimensionate (după gabarit, format, putere instalată, volum util, etc.).

Evoluția istorică a conceptului de cost (importanța metodelor ABC și ABM)

Sfârșitul secolului XX este marcat de emergența reflecțiile lui Taylor care se concentrau asupra ameliorării productivității muncii. El va introduce o scindare între conceptul de munca ”care trebuie orientat către economic” și ”executarea muncii” prin care se pune în evidență ”productivitatea muncii”. Concepția lui Taylor a favorizat emergența utilizării costurilor standard în realizarea producției, prin măsurarea timpului operativ și prin omogenizarea produselor.

Diviziunea verticală a muncii a dus la necesitatea rezolvării problemei determinată de modul de alocare a costurilor generate de activități care nu țin direct de fabricarea produselor. Această preocupare s-a concretizat în dezvoltarea sistemului ”imputării în cascadă” a costurilor produselor. În anii care precedau primul război mondial, A.H. Church a încercat să crească gradul de precizie în calculul costului produselor, dând o atenție deosebită costurilor indirecte. Acest model de cost acordă o atenție deosebită alocării resurselor, anunțând trecerea de la contabilitatea industrială către contabilitatea ”analitică”

După al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea strategiei diversificării portofoliului de produse, noțiunea de valoare a unui produs primește noi conotații :” valoarea depinde de caracteristicile din ce in ce mai imateriale, deci nu de cele date prin nomenclatură și gamă. Valoarea produsului asigurată prin serviciile oferite pune în evidență diferența dintre munca funcțională și cea operațională ”. Pe de altă parte, creatorii sistemelor de calcul determină creșterea complexității modelelor, prin multiplicarea centrelor de analiză și a punctelor de lucru. Această evoluție perturbă punerea în practică a procesului de control organizațional care, prin procesul de fixare a obiectivelor, trebuie să asigure crearea unei valori adăugate pozitive. Atâta timp cât principalele surse ale creării valorii erau în munca directă asupra produsului, atingerea obiectivul creșterii productivității muncii (cu alte cuvinte, baza costului unitar) era singurul care garanta rentabilitatea și competitivitatea întreprinderii.

La începutul anilor 80 numeroși specialiști denunță limitele contabilității analitice care nu ținea pasul, din punct de vedere practic cu evoluțiile din contextul economico-industrial. Mișcarea a luat naștere in Statele Unite, prin programul CAM-I (Aided Manufacturing International). În anul 1986 a luat naștere CAM-I, din a cărei componență organizații industriale, centre de consultanță contabilă, universități și agenții guvernamentale, având ca scop definirea rolului gestionării costurilor. În această activitate de reînnoire a conceptului de contabilitate de gestiune s-au evidențiat două curente divergente. Pe de-o parte, curentul ”neo-clasic” apără ”apropierea clasică” de contabilitatea de gestiune, în care modelul ABC (Activity Based Costing) constituie sistemul de calcul cel mai puțin pieziș; Pe de altă parte, curentul renovator pune accentul pe faptul că metoda ABM Activity Based Management) prefigurează creșterea rolului gestiunii la nivelul organizației.

Metoda ABC are ca principali susținători pe Kaplan și Cooper, aceștia focalizăndu-și criticile asupra modului de repartiție a costurilor asupra produselor. Obiectivul vizat prin dezvoltarea acestei teorii în primul rând extinderea câmpului de control al costurilor și cercetarea fiabilității calculului. Conceptul de activitate este utilizat ca un mijloc tehnic pentru eliminarea dublei diferențieri dintre costurile directe/indirecte și costurile fixe/variabile. Produsul ”consumă” activități și activitățile ”consumă” resurse, toate costurile devenind directe în model. Înainte de a rezolva problema costurilor fixe, autorii au in vedere să distingă patru tipuri de activități corespunzătoare a patru nivele de variabilitate a consumului de resurse: activitățile legate de realizarea unei unități de produs, activități legate de realizarea unui lot de produse, activități de susținere a produsului (de ex. publicitate), activități de susținere a activității (întreținerea mașinilor, curățarea atelierului).

”Un model ABC bine conceput apropie nivelul inductorului costului de cel al activității, pentru minimalizarea distorsiunii dintre costurile produselor. În același timp, este foarte important să se realizeze că sistemele ABC nu sunt instrumente de luare a deciziilor. Ele nu indică costurile pertinente pentru toate deciziile posibile, dar furnizează posibilitatea urmăririi acestora într-o manieră superioară celei oferite de sistemele tradiționale”.

După cum arăta Mevellec (1990), ABC constituie un model general, în timp ce metodele precedente nu au fost decât cazuri particulare, utilizabile în condiții restrictive. De exemplu, metoda centrelor de analiză nu este valabilă decât în următoarele condiții: centrele desfășoară numai un tip de activitate, loturile sunt de mărime constantă, utilizarea secțiunilor auxiliare este proporțională cu cea a centrelor principale și fiecare produs necesită întotdeauna aceeași secvență de activități.

Metoda ABM se deosebește de metoda ABC prin faptul ca accentul este pus pe pertinența reprezentării care este vehiculată prin modelul activității. Pentru susținătorii acestei metode activitatea constituie elementul de bază a unui model care permite o mai bună înțelegere a mecanismului de creare a valorii unei întreprinderi. Metoda ABM redirecționează atenția gestionarului – în special cea cu privire la controlul de gestiune – în primul rând asupra organizației, și apoi asupra calculului costului de revenire al produselor. Acest punct de vedere este foarte bine ilustrat de H.T.Johnson în următorul citat: ”Întreprinderile cele mai performante din lume știu foarte bine că produsele nu cauzează costurile și ca produsele nu creează rețete. Persoanele sunt acelea care cauzează costurile prin activitățile care determină consumul de resurse. De asemenea, sunt oamenii cei care creează rețetele, creând valoare prin activitățile pe care le desfășoară. Întreprinderile performante, în loc sa se focalizeze pe produs, se concentrează asupra procesului de schimb, pentru a accelera viteza cu care noile idei se vor transforma în realitate și se vor materializa pe piață. (….) Pentru a stăpâni cuplul cost-valoare în economia mondială, conducătorii de întreprinderi trebuie să guverneze persoane și să coordoneze activități; ei trebuie sa renunțe la încercarea de a stăpâni costurile administrând producția’.

Decuplajul mecanismelor de creare a valori și a productivității muncii a apărut odată cu punerea în practică de către întreprinderi a unei strategii de diversificare a producției.

Ideea cheie care caracterizează ”curentul renovator”, în acest context, este de a pune de acord contabilitatea de gestiune cu strategia întreprinderii. În acest sens, activitatea constituie fundamentul unei reprezentări care permite să se realizeze o relație între mecanismele de creare a valorii cu mecanismele formării costurilor.

În primul rând, activitatea este sursa creării valorii. Pe de-o parte, analiza activităților permite identificarea elementelor care determină avantajul concurențial al întreprinderii, iar pe de altă parte, activitatea este rezultatul punerii în aplicare a strategiei. Cu alte cuvinte, competențele distincte care iau naștere în cadrul activităților reprezintă ”analiza situației existente” pornind de la care se stabilește strategia organizațională. În același timp, orientarea strategică nu devine efectivă, decât în măsura în care ea a fost declinată, transformată sub forma unuia sau a mai multor obiective la nivelul fiecărei activități a întreprinderii.

În al doilea rând, existența activității și a manierei în care ea este pusă în practică sunt cauza consumului de resurse și a formării costurilor. Obiectivul nu este construirea unui model mai precis de alocare a costurilor produselor, ci este identificarea instrumentelor, a modalităților de acțiune controlului organizațional să influențeze evoluția costurilor.

Aceste două puncte de vedere sunt inseparabile, în măsura în care reducerea costurilor nu poate fi prevăzută fără să se țină cont de impactul său asupra creării de valoare în întreprindere. De exemplu, este ușor să se reducă costurile pe termen scurt prin ”comprimarea” mâinii de lucru din sectoare funcționale ca cele de proiectare, cercetare-dezvoltare, marketing. În același timp însă, o metodă de acest tip nu poate să rămână fără urmări asupra potențialului creării de valoare pe termen mediu și lung: înnoirea gamei de produse, utilizarea unor noi tehnologii, fiabilitatea proceselor de producție, prospectarea noilor piețe, etc. În același timp, dorința orientării firmei către alte surse ale creării de valoare nu poate fi pusă în practică, nu poate fi materializată fără a avea în vedere costurile care vor fi generate atât de noile activități cât și de restructurarea vechilor activități.

Evoluția din ultimul timp a conceptului de competitivitate pare să indice necesitatea progresului modelelor economice in două direcții diferite și complementare: spre un model de alocare susceptibil a simula mecanismele consumului de resurse și spre un model cauză-efect, al cărui scop este acela de a servii drept suport acțiunii.

Creșterea concurenței, atât local cât și pe plan mondial, a dat de înțeles faptul că managerii au nevoie de o cunoaștere cât mai bună a sursei costurilor proceselor de producție, produselor și serviciilor din întreprinderea lor. Așa cum se poate vedea și din titlul lucrării, performanțele unei întreprinderi depind în mare măsură de costurile întreprinderii. Performanța poate fi interpretată și ca o anticipare a ce poate fi valoarea unui produs. Există mari costuri cu activitățile care se consumă pentru realizarea acestui produs, motiv pentru care s-a hotărât căutarea de noi soluții pentru reducerea acestor costuri. În studiul teoretic, sunt prezentate două metode care ajută la reducerea acestor costuri și la luarea unor decizii manageriale bune pentru întreprindere: ABC – Activity Based Costing și ABM – Activity Based Management.

ABC – Activity Based Costing este o metodă sistematică de gen cauză – efect, de atribuire a costurilor activităților, produselor, serviciilor, clienților sau oricărui obiect de cost. ABC se bazează pe principiul „produsele consumă activități”. Sistemele tradiționale de costuri se bazează pe costurile muncii directe, a materialelor, sau pe costurile de revenire sau alte metode simpliste. Ca și rezultat, sistemele tradiționale tind să supra-aprecieze volumul mare de produse, servici și clienți, și să sub-aprecieze volumul mic. Sistemul ABC urmărește costurile folosind multiple metode de alocare, pe care le trece într-o listă de activități.

În prezent, multe întreprinderi utilizează ABC-ul pentru calculul costurilor, ținta costurilor, prețul serviciilor, analiza profitului clienților și profitabilitatea linie de producție.

Avantajele metodei ABC asupra sistemului tradițional de costuri sunt acelea că: permite utilizarea unui model mai clar a modului în care costurile sunt absorbite de activități și de produse, furnizează informații îmbunătățite pentru crearea bazei de cost a prețurilor, a mix-ului de produs și pentru luarea deciziei de producere/cumpărare, asigură ca toate costurile să fie absorbite de produse, și, poate fi folosită în declarații de evaluare financiară.

Cu toate că este o metodă mai bună de calcul de costuri, decât sistemul tradițional, ABC-ul are totuși și câteva neajunsuri este totuși o viziune financiară asupra costului și are în vedere puține (sau chiar deloc) informații operaționale, necesită o analiză detaliată a contabilității, ceea ce presupune consum de timp, schimbările substanțiale care au loc in mix-ul de produs sau în volumul procesului, necesită o reanalizare și o recuostrucție a modelului.

ABM – Activity Based Management nu este doar o înlocuire a costurilor vânzării și evaluării declarațiilor financiare. ABM este un nivel care combină informațiile financiare și operaționale astfel încât să poată fi folosită la îmbunătățirea deciziilor manageriale. Pentru a îndeplini acest scop, este necesar ca acest sistem să ia în calcul atât procesul operațional din cadrul întreprinderii cât și costul resurselor reprezentative în sistemul financiar. Apoi, aceste informații trebuie combinate astfel încât: să reflecte cum procesul organizațional consumă resursele, să introducă în totalitate costurile în sistemul financiar astfel încât să asigure integritatea modelulu, diversificarea producției.

Aceste două metode (ABC și ABM), combinate, pot duce la reducerea costurilor și la luarea deciziilor manageriale care pot îmbunătății activitatea întreprinderii. În urma cercetării teoretice a acestor două metode, soluțiile ce pot fi oferite pentru îmbunătățirea activității unei societăți. se referă la: substituția capital/muncă, scăderea ciclului de viață al produselor și a tehnologiilor

Automatizarea presupune transformarea cheltuielilor directe de producție în cheltuieli indirecte. Dacă nu se ține cont de acest fenomen, costul produselor fabricate pe o linie de producție automatizată va fi subestimat în raport cu cel al produselor fabricate manual (Cost de control și de mentenanță).

Investițiile din cercetare-dezvoltare devin din ce în ce mai importante astfel încât să se ia măsuri pentru reducerea ciclului de viață al produselor și al tehnologiilor. Dacă nu se ține cont de acest fenomen, costul produselor cu o durată de viață scurtă va fi subestimat în raport cu cel al produselor care au o viață lungă. Costul produselor care utilizează o tehnologie prost gestionată, va fi subestimat în raport cu cel al produselor ce utilizează o tehnologie performantă.

Diversificarea producției implică crearea de noi activități de suport logistic, de administrare de concept, etc. Dar, elaborarea de produse diferite presupune, de asemenea, punerea în funcțiune a unor procese de producție diferite. Dacă nu se ține seama de acest fenomen, costul produselor fabricate în serie mică va fi subestimat în raport cu cel al produselor în serie mare. (ex.: costul reglajului mașinilor și al schimbării utilajelor). Costul produselor vândute în volum neimportant, slab va fi subestimat în raport cu cel al produselor vândute în volum mare (costul activităților de promovare ale produsului: ex. publicitatea). Costul produselor care au o concepție simplă va fi supraestimat în raport cu ce al produselor care au o concepție complexă.

Metoda ABC permite calcularea costurilor unitare complete ale unui produs, prin mai multe metode: divizând costul la nivelul lotului pe numărul de unități conținute într-un lot, divizând costul la nivelul produsului pe numărul de unități produse, adăugând la rezultatele precedente costul pe unitate.

Există mai multe moduri de calculare (imputare) a costului activităților pe produse efectuate de fiecare dată la elaborarea unei unități de produs.

Nivelul unitate regrupează activitățile efectuate de fiecare dată la elaborarea unei unitățide produs. Pentru o societate producatoare de motoare electrice, acest mod s-ar putea prezenta astfel:

Tabel nr.2.4.: Imputarea costurilor activităților pe unitate

Nivelul lot regrupează activitățile efectuate de fiecare dată când se elaborează un lot de produse. În situația considerată , aceasta ar putea să fie de forma:

Tabel nr.2.5.: Imputarea costurilor activităților pe lot

Nivelul promovare produs regrupează activitățile prin existența unei referințe date gamei de produse sau prin existența unui domeniu de activitate strategic dat.

Tabel nr. 2.6.: Imputarea costurilor activităților pe promovarea produsului

Deci, obiectivul principal al creșterii performanțelor prin reducerea costurilor este îmbunătățirea continuă a activității și produselor, măsurată prin toți indicatorii relevanți și văzută în „contextul firmei” de către producător ca un surplus financiar după ce a oferit consumatorilor un produs de calitate.

2.2. Competitivitatea întreprinderii

În pragul secolului XXI, industriile și firmele se confruntă cu medii de afaceri din ce în ce mai dificile. Consumatorii devin din ce în ce mai educați, își înțeleg mai bine necesitățile de schimbare și, ca urmare, așteptările lor cresc. Concurența este din ce în ce mai puternică, iar globalizarea nu mai este o perspectivă, ci este o realitate.

Pentru a avea succes în acest mediu dominat de consumatori, concurență și schimbare, firmele trebuie să se adapteze la nevoile în schimbare ale consumatorilor mai bine decât concurența, în ceea ce privește calitatea, viteza de răspuns, flexibilitatea, diversitatea și valoarea.

Metode și instrumente de măsurare a performanței organizaționale

Pentru demersul de măsurare a performanței organizaționale se propun următoarele etape: definirea unui model al organizației, formularea viziunii, obiectivelor și strategiilor organizaționale, identificarea dimensiunilor critice (ne-negociabile) ale performanței, identificarea factorilor critici de succes, dezvoltarea structurii sistemului de măsurare a performanței, în concordanță cu modelul organizațional ales, dezvoltarea unui model pentru indicatorii de performanță , dezvoltarea unui sistem informațional (eventual cu suport IT) care să asigure suportul logistic pentru sistemul de măsurare a performanței, stabilirea unei metodologii de exploatare a sistemului de măsurare a performanței, evaluarea periodică a eficacității sistemului și îmbunătățirea continuă a acestuia

În continuare vor fi prezentate câteva dintre metodele utilizate pentru măsurarea performanțelor organizaționale: metoda CMA, metoda ECOGRAF, metoda valorii adăugate

2.2.1.1. Metoda CMA (este propusă de Society of Management Accountants of Canada)

Metoda are două obiective principale: introducerea unui cadru pentru indicatorii de performanță, care să reflecte mediul cărora trebuie să-i facă față multe firme : orientat către client, înalt competitiv și în continuă schimbare și dezvoltarea unei metodologii de implementare a unui sistem complex de indicatori de performanță, care să susțină rolul managerilor de agenți ai schimbării;

Această metodă poate ajuta managerii să înțeleagă relația dintre indicatorii de performanță și misiunea, obiectivele, și strategiile unei organizații, fazele procesului de implementare a unui sistem de indicatori de performanță, rolurile și responsabilitățile proprii în cadrul acestui proces, să clarifice acest proces pentru angajați și să obțină implicarea lor în cadrul acestuia, să beneficieze de avantajele utilizării unui sistem modern de indicatori de performanță.

Sistemele de măsurare a performanței care se concentrează asupra rezultatelor financiare interne nu mai sunt adecvate mediului economic actual și viitor. Firmele necesită astăzi un sistem de indicatori de performanță care să reflecte atât mediul extern, cu o cerere, consumatori și concurență în continuă schimbare, cât și mediul intern, atât prin dimensiuni non-financiare (cum ar fi penetrarea pieței, satisfacția consumatorilor, calitate, termene de livrare, flexibilitate și valoare), cât și prin dimensiuni financiare (cum ar fi creșterea vânzărilor, profitul, rentabilitatea economică și financiară sau fluxul de lichidități). Sistemul de indicatori de performanță trebuie orientat către informații care să ajute managerii în luarea unor decizii mai bune și nu doar către raportarea unor rezultate istorice.

Modelul ”Ernst & Young” propus de CMA sugerează o abordare tip proces a organizației, care convertește intrările în ieșiri pentru consumatorii finali, în contextul unui mediu concurențial global din ce în ce mai dificil. Acest model prezintă un cadru global ”procesual” care poate fi utilizat pentru dezvoltarea indicatorilor de performanță

Metoda propune cinci dimensiuni de bază pentru indicatorii de performanță:

informații output (rezultate), informații input (intrări), informații asupra proceselor

informații asupra calității, informații de eficiență.

Pentru a îndeplini cu adevărat rolul de instrument de management, indicatorii de performanță nu trebuie numai proiectați într-o manieră eficientă și eficace. Ei trebuie însoțiți de o metodologie adecvată de implementare, utilizare și urmărire.

Metoda CMA propune următoarele etape pentru o implementare eficace a unor indicatori de performanță: identificarea nevoilor pentru noi indicatori de performanță, atragerea suportului și implicării managementului de vârf, crearea unei echipe de implementare, dezvoltarea unui model de performanță propriu organizației, evaluarea sistemului curent de măsurare a performanței, determinarea măsurilor care trebuie eliminate, dezvoltarea arhitecturii sistemului de indicatori de performanță

2.2.1.2. Metoda ECOGRAF

Limitele instrumentelor ”clasice” de management, dezvoltate în anii 70-80, au pus în evidență necesitatea studierii domeniului măsurării performanței în contextul problematicii generale a evaluării tehnico-economice a sistemelor de producție.

În acest context, ideea de bază a metodei este legată de evaluarea performanțelor sistemelor de producție pe baza unui sistem de indicatori. ECOGRAF este de fapt o metodă care plachează o structură , cea a tablourilor de bord pe o altă structură, respectiv cea a sistemului de conducere a producției. Aplicarea sa constă în definirea unui ansamblu de tablouri de bord destinate decidenților din sistemele de conducere a producției.

ECOGRAF nu propune însă un nou model economic. Deși ridică semne de întrebare asupra instrumentelor de gestiune economică, metoda nu propune în mod explicit un cuplu de tipul model economic formalizat-instrument de evaluare specifice. În același timp, ECOGRAF nu este un instrument care să rezolve orice problemă, nu conduce la luarea propriu-zisă a unei decizii, nu oferă un mecanism de alegere a unei variante în raport cu alta. ECOGRAF se află în amonte față de luarea deciziei, aportul său esențial fiind legat de structurarea informațiilor în vederea luării deciziei.

Etapele acestei metode sunt descompunerea obiectivelor, analiza sistemelor de conducere, construirea tablourilor de bord și întoarcerea la sistemul informațional (prezentate schematic în fig. 2.8.)

Prima etapă constă astfel în construirea unui sistem de obiective ale sistemului de producție studiat și ea se desfășoară pe baza unui proces de descompunere de tipul:

Obiective ale întreprinderii … obiective ale funcție obiective ale centrelor decizionale

A doua etapă implică analiza grilei care reprezintă funcția, determinarea centrelor decizionale prioritare (CDP) și identificarea pentru fiecare centru decizional a variabilelor de decizie asociate fiecărui obiectiv. Centrele decizionale prioritare sunt considerate centrele decizionale care, prin natura activității lor, au o influență determinată asupra costurilor. Această identificare trebuie interpretată ca o etapă de constituire a unor triplete de tipul: (obiective/ variabile de decizie/ indicatori). Scopul etapei este de a limita numărul de indicatori, asigurând în același timp faptul că aceștia reflectă dimensiuni ale performanței care pot fi influențate în mod real de către decidenții cărora li se adresează.

Parcurgerea primelor două etape permite acum construirea unui tablou de bord, pentru fiecare CDP, adică definirea indicatorilor de performanță. În vederea asigurării coerenței structurii se propun trei nivele de analiză: primul se referă la un indicator în raport cu el însuși (coerența internă), iar următoarele două se referă la indicatorul definit în raport cu alți indicatori (coerența intrafuncțională și coerența inter-funcții.

Coerența internă este definită în termeni de triplete : (obiectiv/ variabilă de decizie/ indicator de performanță). Un astfel de triplet este coerent dacă :este compus dintr-un obiectiv, una sau mai multe variabile de decizie și unul sau mai mulți indicatori, indicatorii definiți permit măsurarea atingerii obiectivelor și sunt influențați de acțiunile asupra variabilelor de decizie

Coerența intra-funcțională – se referă la evaluarea influențelor și relațiilor dintre tablourile de bord ale aceleiași funcții. Astfel, pe de-o parte se pune problema descompunerii și a eventualei agregări a indicatorilor între diferitele centre decizionale, iar pe de altă parte problema adecvării indicatorului pentru nivelul decizional al centrului decizional considerat.

Coerența inter-funcții – se referă la probleme de conflicte între tablourile de bord ale diferitelor funcții. Indicatorii propuși la nivelul unui centru decizional dat pot depinde, de asemenea, de variabile de decizie aparținând altor centre decizionale. În acest caz centrul decizional implicat trebuie să fie capabil să ia în considerare și toate efectele adverse ce pot apare în cadrul unui sistem de evaluare a performanțelor. Este vorba de a lua în considerare variabilele cu efect indirect, care pot bruia semnalul care îl constituie măsura performanței și pot perturba în final o analiză corectă a diferitelor fenomene.

Odată ce tabloul de bord a fost construit, se urmărește în această etapă specificarea informațiilor, a procedurilor și tratamentelor necesare pentru formalizarea indicatorilor. Instrumentul folosit în acest scop îl constituie îl constituie fișele de specificații, care pentru fiecare indicator conțin 😮 identificare a indicatorului (nume, funcția, centrul decizional, orizontul, perioada);celelalte două elemente ale tripletului căruia îi aparține, datele de bază pentru definirea indicatorului, efectele transversale care au putut fi anterior identificate pe baza evoluției altor indicatori ai sistemului de evaluare a performanțelor, modul de reprezentare a indicatorului, determinat de decidentul în cauză (de obicei sub formă grafică.

2.2.1.3. Metoda VALORII ADĂUGATE

Metoda valorii adăugate prezintă două variante: valoarea economică adăugată (EVA) și valoarea de piață adăugată (MVA).

La prima vedere, o firmă poate obține un profit contabil , dar care să nu reprezinte și un profit economic real deoarece rata de generare a venitului este mai mică decât rata pe care ar putea-o obține acționarii în urma altor investiții cu risc comparabil.

Această problemă a determinat dezvoltarea, de către firme de consultanță specializate, a unor sisteme de măsurare a performanței pe baze valorice. O astfel de firmă este Stern Steward & Co care a dezvoltat conceptele de valoare economică adăugată (EVA) și valoare de piață adăugată (MVA).

EVA este definită prin diferența dintre profitul net și valoarea costului de oportunitate pentru toate capitalurile investite .

Pentru a evidenția avantajele utilizării acestei metode, EVA a fost deseori asemănată cu o măsură a factorului total de productivitate. Din această perspectivă se pot evidenția câteva direcții de îmbunătățire a performanței, respectiv: realizarea unui profit cât mai mare prin utilizarea aceluiași volum de capital, utilizarea unui volum mai mic de capital sau reducerea costului capitalului, dezvoltarea investițiilor în proiecte care generează o rată a veniturilor mai mare decât costul capitalului, reducerea investițiilor în proiecte care generează o rată a veniturilor mai mică decât costul capitalului.

Calculul EVA presupune parcurgerea următoarelor etape :determinarea capitalului investit în firmă, determinarea costului acestui capital, multiplicarea acestor două valori și deducerea lor din profitul net al firmei. Dacă valoarea rezultată este pozitivă, atunci firma generează valoare. Dacă valoarea este negativă, atunci firma distruge valoare.

Legat de această modalitate de calcul se impun câteva observații, și anume faptul că la calculul capitalului investit în firmă autorii metodei iau în considerare valoarea tuturor activelor , capitalul circulant cât și investițiile pe termen lung. De asemenea, deși regulile contabile tradiționale consideră cheltuielile cu pregătirea și dezvoltarea angajaților ca și cheltuieli de cercetare-dezvoltare ca fiind cheltuieli ocazionale, acestea reprezintă în fapt investiții pe termen lung, astfel încât ar trebui considerate ca atare și incluse în calculul capitalului firmei . În ceea ce privește a calculul costului capitalului, o atenție deosebită este acordată capitalului propriu, deoarece în general costul capitalului împrumutat este mai ușor de calculat, el fiind determinat în principal de dobânda plătită. Costul capitalului propriu este însă adesea subestimat, în special de către manageri. Pentru acționari sau investitori acest cost are o importanță mare, el fiind dat de veniturile pe care le-ar putea realiza investind într-un alt portofoliu cu risc similar. (în ultimii ani valoarea medie a acestui cost a fost de 12%, 6% reprezentând rata medie de creștere a acțiunilor în ultimii ani, iar 6% reprezentând dividendul mediu pe care îl primesc acționarii). De asemenea, costul real al capitalului unei firme este o medie ponderată a capitalului împrumutat și a capitalului propriu.

Criticile aduse metodei subliniază faptul că deși din punct de vedere teoretic EVA este un indicator solid, utilizarea practică a acestuia poate întâmpina o serie de dificultăți legate în general de modificările în sistemele contabile tradiționale pe care le presupune.

Valoarea de piață adăugată (MVA) este asemănătoare EVA, cu deosebirea că ia în considerare diferența dintre valoarea de piață a firmei și valoarea economică a capitalului utilizat. MVA este definită prin diferența dintre valoarea de piață a firmei determinată de valoarea de piață a acțiunilor acesteia și valoarea contabilă (scriptică) a capitalului utilizat

Din punct de vedere teoretic, MVA reprezintă valoarea actualizată a EVA. De aceea, firmele care își maximizează EVA ar trebui să-și maximizeze și MVA, mărind astfel valoarea firmei pentru acționari. Având în vedere că MVA are în esență un caracter previzional, în timp ce EVA are un caracter primordial istoric, nivelul EVA poate explica doar parțial eventualele schimbări în MVA.

Cercetările efectuate în domeniul utilizării EVA și MVA au arătat că multe din firmele care utilizează cele două metode au optat pentru metode de calcul relativ simple, fiind dificil de demonstrat o legătură concretă între cele două măsuri

Absența unei legături puternice între indicatorii financiari clasici (ex. rentabilitatea financiară a acțiunilor) și EVA sau MVA ar putea fi considerată o confirmare a faptului că acești indicatori clasici nu reflectă valoarea economică reală generată de o firmă.

Datorită avantajelor multiple oferite, mai mult de 300 de firme din întreaga lume utilizează EVA și MVA, acestea având influențe pozitive directe asupra nivelului performanței organizaționale. MVA este utilizată de către publicațiile de prestigiu pentru ierarhizarea firmelor în funcție de performanțele acestora.

Pentru a veni în sprijinul firmelor client, Stern Steward a dezvoltat o serie de servicii specializate pentru aceștia, cum ar fi realizarea unui soft specializat numit ”Finanseer”. Alte programe de acest tip sunt cele oferite de Gentia Softwear, în colaborare cu Renaissance Worldwide și Arthur Andersen (Entreprise Performance Management – EPM), cele oferite de Panorama Business Views (pb views SOFTWARE.

Factorii determinanți ai competitivității la nivel organizațional

Pentru evaluarea competitivității la nivel mezo și micro cercetările moderne sunt orientate în două direcții, și anume cuantificări ale competitivității în cadrul analizelor diagnostic la nivel de firmă (por fi extinse și la nivelul rețelelor de firme), inevitabil trunchiate, limitate, deoarece consideră preponderent performanțe din mediul intern și cuantificări complexe, diversificate ale competitivității în cadrul analizelor manageriale moderne la nivel de întreprindere, care iau în considerare practic toate categoriile de performanțe din mediul intern și extern;

La nivel micro competitivitatea tehnico-economică a întreprinderii (KÎ) reflectă adecvarea eficacității și eficienței ofertei acesteia la cererea de sortimente a pieței / segmentului/ nișei țintă:

KÎ= f CK, (i) & (Qi}/(Ti), (Ngi/Pvi), Cc, L, Ee, Im, IM, (Ci p/s/n), t

Factorii din mediul intern al întreprinderii sunt foarte diverși:

CK(i) [buc, EUR, RON/utp] este capacitatea concurențială a întreprinderii, definită de cantitățile (Qvi) din sortimentele (i) cu competitivități intrinseci (Ki)= (Ngi/Pvi) impuse de mediul exterior țintă (piață, segment, nișă cu nevoi (Ngi) și capacități de plată Cpli specifice) care pot fi produse și/sau achiziționate și vândute eficient într-o perioadă de timp, t satisfăcând cererea efectivă (Ci p/s/n) a mediului exterior țintă.

(i) & (Qi}/(Ti), este flexibilitatea ofertei întreprinderii definită de raportul varietate și cantitate per durată:

varietatea ofertei în piață este dată de portofoliul (sortimentația)

i= 1,2,…p

cantitatea ofertei în piață este dată de capacitatea de procesare în unitatea de timp a perioadei considerate u.t.p, definită: fizic-Qi (buc/u.t.p.) volumul producției și vânzării fizice sau valoric-Qf (EUR; RON/u.t.p) cifra de afaceri

duratele pentru oferta în piață sunt date de duratele asimilării noilor sortimente: Tcai(zile /sort), cercetării-dezvoltării și serviciilor, producției și vânzării : Tcpvi(zile/buc)

(Ngi/Pvi) este poziția în piață a ofertei întreprinderii definită de raportul calitate/preț la clienții din piață:

calitatea ofertei în piață este definită prin nivelul calității N absolute sau relative față de un sortiment etalon

prețurile/tarifele și costurile ofertei în piață sunt definite prin:

Pvi(EUR, RON/buc) preț de vânzare pentru sortimentul i

Cci(EUR, RON/buc) costul complet pentru sortimentul i

Cc(EUR, RON/utp) costurile complete la nivel de întreprindere

L (EUR, RON/buc) este lichiditatea întreprinderii dată de disponibilul bănesc în cont la băncile prin care se fac operațiunile de încasare, plăți, creditare, etc.

Ee este eficiența economică a întreprinderii caracterizată cu un număr mare de indicatori (cu valori prag, respectiv cu obiective specifice), dintre care cei mai importanți sunt ai :demarării noilor afaceri, asimilării noilor sortimente i, restructurării întreprinderii, funcționării întreprinderii:

Factorii din mediul extern al întreprinderii sunt, de asemenea, foarte diverși:

Im reprezintă indicii de conjunctură externă la nivel mezo (rata de creștere/ descreștere economică, poluare, populație, calificare profesională, inflație, șomaj, venit mediu lunar pe persoană, , investiții, investiții brevetate și aplicate, producție artistică, manifestări sportive, etc.),

IM reprezintă indicii de conjunctură externă la nivel macro mezo (rata de creștere/ descreștere economică, poluare, populație, calificare profesională, inflație, șomaj, venit mediu lunar pe persoană, investiții, investiții brevetate și aplicate, producție artistică, manifestări sportive, etc.),

Ci p/s/n reprezintă cererea efectivă a mediului exterior țintă (piață, segment, nișă) cu nevoi (cantitate Nig și cantitate fizică Qci) și capacități de plată specifice Cpli.

2.3. Competitivitatea la nivel internațional

La nivel internațional ”competitivitatea este definită ca fiind capacitatea unei țări sau grup de țări de a concilia creșterea și echilibrul extern. Analiza se realizează în mod obișnuit asupra competitivității în termeni de preț și de cost. Performanța pe planul competitivității unei țări este influențată de o serie de factori structurali, cum sunt productivitatea, inovațiile tehnologice și investițiile în resursele fizice și umane, mediul instituțional și politicile structurale”

Factorii determinanți ai competitivității la nivel internațional

În condițiile actuale ale economiei mondiale, problema specializării internaționale are o importanță vitală datorită avantajelor de ordin economic, dar și în conectarea structurală cu lumea industrializată și accederea treptată la standardele de productivitate. În acest context al diverselor influențe pozitive și negative a diverșilor factori mondiali sau naționali, competitivitatea trebuie să se mențină la un nivel ridicat.

2.3.1.1. Factorii macroeconomici

În ultimii ani ai secolului XX au avut loc o serie de evenimente la nivel global care au determinat schimbări de structură la nivelul agenților economici, modificând esențial peisajul economic mondial. Principalele evenimente care au produs aceste modificări se numără: dereglementarea americană, prăbușirea sistemelor comuniste de gestiune economică, revoluția din domeniul TIC.

Dereglementarea americană, lansată în anii 80, care a făcut să cadă toate barierele etatiste, având la rândul ei patru consecințe importante, și anume: radicarea inflației puternice, coborârea ratei inflației sub 4%; pierderea de către stat a controlului asupra ratei dobânzilor și cursului de schimb (prin consolidarea piețelor financiare la termen), mondializarea economiilor care antrenează regruparea întreprinderilor, pentru a face față competiției crescânde.

Prăbușirea sistemelor comuniste de gestiune economică reprezintă un fenomen cu multe implicații economice și politice între care, de mare importanță, este reorientarea spre Europa Centrală și de Est în scopul reconstrucției, a unui mare volum de fonduri care altfel ar fi fost destinate națiunilor industrializate.

Datorită revoluția din domeniul TIC, în scurt timp întregul glob va fi branșat la rețeaua mondială și toată lumea va putea recepționa și emite mesaje, în orice scop, inclusiv pentru a cumpăra sau a vinde.

2.3.1.2. Factorii economici naționali

Factorii economici naționali creează un context național în care firmele se nasc, concurează și câștigă avantaj competitiv pe care îl folosesc pe plan internațional. Aceștia sunt resursele locale, dimensiunea și structura cererii interne, nivelul tehnologic și eficiența industriei de subansamble și a subfurnizorilor, structura industrială și concurența, etc.

Resursele locale cuprind resursele umane (calitatea, calificarea personalului, costul personalului, managementul, timpul de muncă standard, etica muncii), resursele fizice (abundența pământului, apelor, depozitelor naturale, rezervelor forestiere, piscicole, etc., calitatea pământului apelor, depozitelor naturale, rezervelor forestiere, piscicole, accesibilitatea si costul pământului apelor, depozitelor naturale, rezervelor forestiere, piscicole, etc.), resursele științifice și tehnologice, resursele financiare (nivelul și costul capitalului disponibil pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare. In general, nivelul capitalului disponibil al unei națiuni depinde de tendința marginală de economisire și de structura piețelor de capital), infrastructura națională (calitatea utilizării infrastructurii – transport, telecomunicații, transferuri bancare, asistență socială, costul utilizării infrastructurii – transport, telecomunicații, transferuri bancare, asistență socială, etc.).

Avantajul competitiv apare dacă firmele naționale pot utiliza combinația necesară de factori la un cost scăzut sau dacă factorii utilizați sunt de un nivel calitativ superior.

Firmele primesc avantaj competitiv dacă cerea internă creează suficientă presiune pentru a influența inovarea accelerată.

Dimensiunea segmentului cerere internă determină importanța economiei de scară sau dinamizarea curbei de învățare, cu influențe hotărâtoare asupra competitivității pe plan internațional. Una din consecințele dimensiunii cererii interne este aceea că națiunile mici pot fi competitive pe segmente care reprezintă o pondere mare la nivel local, dar mică la nivel global sau regional. Exigența ridicată a clienților naționali poate contribui la sporirea avantajului competitiv, deoarece obligă firmele să folosească standarde ridicate în ceea ce privește calitatea , dotarea, serviciile, etc.

Prezența unor subfurnizori eficienți și a unor subramuri industriale înrudite care să potențeze alte sectoare de activitate este foarte importantă în câștigarea avantajului competitiv. Dezvoltarea cu succes a unei industrii de subansamle și componente pe piața internațională creează posibilități și pentru alte industrii de a-și spori competitivitatea.

Structurile concurențiale de tip oligopolist sunt foarte puternice și stabile în timp, determinând o serie de rivalități naționale utile deoarece sunt surse de creștere a competitivității . De obicei, companiile de succes pe piața internațională sunt cele ce provin din astfel de structuri oligopoliste, cu rivalități naționale puternice. Există mai multe motive datorită cărora structurile oligopoliste facilitează cucerirea de noi piețe:

Rivalitățile naționale creează presiunea pentru inovare, ceea ce sporește avantajul competitiv;

Structura concurențială oligopolistă creează avantaje certe pentru celelalte activități industriale prin prețuri concurențiale, calitate superioară, viteză de răspuns, seriozitate, relații pe termen lung, etc.;

Structura oligopolistă creează un mediu concurențial care este greu de recreat prin competiția cu rivalii externi.

2.3.1.3. Alți factori care influențează competitivitatea

Un alt element esențial care influențează avantajul competitiv exterior firmei

este determinat de acțiunea autorităților guvernamentale. Rolul guvernului este de a influența și potența factorii economici naționali ce au fost analizați anterior. Aceasta influență se poate exercita direct, prin subvenții, politici industriale sau prin acțiuni indirecte, cum ar fi: modelarea cererii interne prin standarde și reglementări. De asemenea, nu trebuie uitat rolul guvernului pe piață , ca important cumpărător a unor bunuri și tehnologii avansate, cum ar fi: echipamente de telecomunicații, armament, tehnică de calcul, mijloace de transport, etc.

Investițiile străine favorizează structurarea cererii interne și ajută la modernizarea economiei. Totuși, pe scară foarte largă , investițiile străine pot antrena și efecte adverse, cantonate în special la nivelul specializării industriale. Această situație extremă arată că procesul de modernizare și obținere a avantajului competitiv nu are loc pe baze solide deoarece în multe domenii , firmele indigene nu au capacitatea de a-și apăra pozițiile pe piață în fața firmelor străine. În general, investițiile străine masive nu sunt un factor care să ajute la sporirea ajutorului competitiv;

Nu trebuie neglijate exigentele din ce în ce mai ridicate pe care protecția mediului înconjurător le impune.

Influența unora dintre acești factori poate fi cuantificată cu ajutorul următorilor indicatori:

Tabel nr. 2.9. Indicatori care exprimă nivelul factorilor de influență a competitivității la nivel macroeconomic

2.3.2. Competitivitatea prin cost. Competitivitate prin preț. Efectul de ofertă

La nivel macroeconomic, evoluția performanței comerciale și a soldului exterior al unei țări (sau grup de țări) este în principal determinată de doi factori: variația în poziția conjuncturală relativă, care produce efectele numite „efecte de venit” sau competitivitate-venit și variațiile în prețurile relative, ale căror efecte pot fi numite „efecte de preț relativ” sau competitivitate – preț. În ceea ce privește primul factor, acesta ține de diferența dintre ritmul de creștere a cererii interne față de ritmul de creștere a cererii externe. Dacă cererea internă progresează mai rapid decât a concurenților săi, performanța comercială și soldul extern ale țării respective vor tinde să se deterioreze. Cauza se regăsește atât în sporirea importurilor, cât și în reducerea exporturilor în raport cu cererea, deoarece productivitatea internă este absorbită de cererea internă. Rezultatul depinde și de elasticitatea exporturilor în raport cu venitul fiecărei țări.

În ceea ce privește ce de-al doilea factor, variațiile în prețurile relative, când costurile și prețurile producției interne a unei țări (exprimate într-o monedă comună) cresc mai repede decât cele ale concurenților, exporturile devin mult mai scumpe pentru străini, și importurile mai ieftine pe piețele naționale, ceea ce antrenează, dacă toate celelalte condiții rămân neschimbate, o deteriorare a soldului exterior. Creșterea prețurilor într-o monedă comună duce la aprecierea monedei sau la creșterea prețurilor interne în moneda națională. Și aici, efectul acestor creșteri asupra soldului exterior va depinde de elasticitatea de preț a fiecărei țări.

“Performanța comercială poate fi influențată atât de factori macroeconomici, cât și microeconomici. Acești factori, legați de ofertă, țin în mod esențial de variația creșterii și de eficacitatea potențialului de producție. Aceste efecte, numite „efecte de ofertă”, se referă la creșterea relativă a investițiilor, la diferențierea produselor, la specializarea industrială, la conținutul tehnologic al exporturilor și profitabilitatea relativă a produselor industriei prelucrătoare”.

2.3.3.Metode utilizate în determinarea competitivității la nivel internațional

La nivel internațional există numeroase lucrări și rapoarte privind definirea și metodologia de calcul a competitivității unei țări. În acest sens, pentru analiza competitivității la nivel internațional se bucură de o atenție deosebită The World Competitiveness Yearbook (WCY) elaborat anual de Institutul Internațional pentru Dezvoltarea Managementului (IMD – International Institute for Management Development) din Laussane (Elveția) și The Global Competitiveness Report (GCR) editat de World Economic Forum (WEF) din Geneva. Preocupări intense în acest domeniu există și în cadrul Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare, a Băncii Mondiale, instituții care și-au elaborat metodologii proprii de estimare a competitivității externe a unei țări.

2.3.3.1. World Competitiveness Yearbook (WCY) și metoda propusă de Institutul Internațional pentru Dezvoltarea Managementului Laussane (IMD)

Trebuie menționat că metodologia și indicatorii luați în calcul pentru evaluarea competitivității diferă de la o instituție la alta. Astfel. metoda IDM de evaluate a competitivității la nivel macroeconomic, aflată într-un proces de perfecționare continuă, reflectă de la an la an, tot mai mult ceea ce se înțelege prin competitivitate totală Ktot.. În concepția IMD competitivitatea reprezintă “abilitatea unei țări de a crea valoare adăugată, sporindu-și astfel avuția națională, prin administrarea eficientă a următoarelor relații bivalente: procese și produse; atractivitate și agresivitate; globalitate și proximitate; coeziune socială și asumarea riscurilor”.

Raportul anual al IMD analizează noțiune de competitivitate inclusiv din punct de vedere teoretic, încercând să explice modul în care criteriile principale care stau la baza studiului se înscriu în cadrul general de definire a ideii de competitivitate. În acest sens, raportul contrapune o serie de elemente specifice: atractivitate versus agresivitate; proximitate versus globalitate; active versus procese; asumarea de riscuri individuale versus coeziune socială, pe care le consideră factori ai competitivității, și care sunt prezentate în tabelul următor:

Tabel 2.10: Teoriile moderne privind competitivitatea vs. teoriile tradiționale

Bivalența agresivitate-atractivitate

Agresivitatea generează venituri în țările de origine, dar nu în mod obligatoriu și locuri de muncă. Atractivitatea creează locuri de muncă în țările receptoare de investiții străine directe, dar pot aduce venituri scăzute datorită stimulentelor conferite. Acest lucru înseamnă că nici măcar națiunile cu un nivel ridicat de bunăstare nu pot ignora atractivitatea , în special ca urmare a impactului sau asupra locurilor de muncă.

Țările lumii trebuie să țină cont de ambii factori pentru a putea concura cu succes în societatea de astăzi. Totuși țările sunt orientate de obicei preponderent către unul din cele două elemente. Spre exemplu Irlanda nu este extrem de agresivă în cadrul pieței internaționale, iar Coreea nu este extrem de atractivă în ceea ce privește investițiile; Marea Britanie, considerată o adeptă a agresivității, tinde să devină acum preponderent atractivă, iar Elveția urmează un trend exact opus. Singura țară care pare să rămână, în continuare, la fel de agresivă pe cât este de atractivă este SUA.

Bivalența globalitate-proximitate

Prin această bivalență se are în vedre faptul că de obicei sistemul economic al unei țări nu este în general extrem de omogen. În multe cazuri, națiunile trebuie să se confrunte cu două tipuri de economie: economia proximității (economy of proximity) și aceea a globalității (economy of globality).

Proporția acestor două tipuri de economii în asigurarea prosperității naționale variază în funcție de mărimea și nivelul dezvoltării economice a țărilor. În medie, putem considera că în Europa Occidentală 2/3 din PIB-ul însumat al țărilor, este generat de economia proximității și numai 1/3 de economia globalității. Țările mai mici sunt mai dependente de economia globală, în timp ce țările mari, cum ar fi Statele Unite, se bazează în continuare pe uriașa lor piață internă, deși tendința lor către globalizare este evident crescătoare.

În ultimul sfert de veac, economia bazată pe globalizare a crescut mai mult decât semnificativ, invadând uneori terenul economiei proximității prin intermediul mai multor metode, cum ar fi: măsurile de reducere a barierelor comerciale; acordurile comerciale, integrarea regională, dereglementarea; privatizarea; etc.

O consecință importantă a globalizării a fost aceea de a exercita puternice presiuni asupra prețurilor, marjelor de profit și salariilor. Țări cu un înalt nivel al standardelor de viață și costuri de operare ridicate, cum ar fi Germania sau Elveția, au fost obligate la o dură adaptare a proceselor la exigențele globalizării..

Bivalența produse – procese

Unele națiuni, precum Brazilia, India sau Rusia, pot excela din puntul de vedere al activelor (pământ, oameni, resurse naturale), fără a fi în mod necesar competitive.

Alte țări, precum Singapore, Japonia sau Elveția, sunt sărace în resurse dar s-au bazat în mod fundamental pe valorificarea unor procese sau procedee pe care le-au perfecționat în avans față de concurență. În general, țările din cea de a doua grupă sunt mai competitive decât cele ce aparțin primei categorii.

Se poate considera că infrastructura, puterea industrială și chiar educația sau cunoștințele deținute sunt active care s-au acumulat de-a lungul mai multor generații. Acestea pot determina o situați de autosatisfacție în cadrul “vechilor” națiuni, care confundă uneori bunăstarea cu competitivitatea.

Bivalența asumarea riscurilor-coeziune socială

După ce ani la rând cele două sisteme s-au concurat reciproc, în prezent pare să fi devenit prevalent modelul anglo-saxon. Legislația Uniunii Europene este concentrată preponderent pe dereglementare și privatizare. Inclusiv căderea fostului bloc comunist și opțiunea pentru capitalism a unor state cu o orientare îndelungată de altă factură (ex. China), pare să confirme acest lucru.

Ideea de bază a evaluării realizate de IMD este că interdependența dintre competitivitatea la nivel național și competitivitatea firmelor devine esențială. Statele naționale sunt acelea care generează în principal caracteristicile mediului de afaceri (socio-economic) și ale celorlalte medii astfel încât acestea să fie favorabile creșterii competitivității, iar prin reală competitivitate în piețele naționale și internaționale firmele din teritoriul național/continental determină competitivitatea națională/ continentală . La nivel internațional, în anul 2008 competitivitatea a fost măsurată de IMD prin agregarea performanțelor pentru 55 de economii naționale, utilizând 323 de factori/ criterii de stare și de dinamică, care evidențiază performanțele macroeconomice, performanțele eficienței guvernamentale, performanțele eficienței mediului de afaceri și performanțele pentru infrastructură.

Indicatorii privind performanțe macroeconomice evaluează: economia națională (prosperitatea actuală a unei țări reflectă și performanțele sale economice din trecut); comerțul internațional al țării (import/export)- conduce de regulă, la creșterea performanțelor economice interne ale acelei țări, investițiile internaționale – determină o alocare economică mai judicioasă a resurselor la nivel mondial, angajarea forței de muncă, prețurile (competiția guvernată de forțele pieței asigură performanțele de durată ale unei națiuni).

Indicatorii de performanță ai eficienței guvernamentale reflectă în ce măsură politicile guvernamentale conduc la competitivitate. Intervenția statelor în activitățile de afaceri pot fi minimizate, parțial, prin crearea de condiții pentru ca între firme să existe o concurență loială. Guvernele pot stabili totuși condiții macroeconomice și sociale care sunt predictibile, și, astfel, se minimizează riscul extern pentru întreprinderile economice, trebuie să fie flexibile în activitatea lor, adaptându-și politicile economice la schimbările apărute în cadrul mediului internațional (mondial, global). Administrațiile publice au sarcina de a oferi o structură a societăți bazată pe corectitudine, egalitate și justiție menite să asigure securitatea populației

Indicatorii de performanță ai eficienței mediului de afaceri reflectă în ce măsură firmele dezvoltă o comportare inovativă, profitabilă și responsabilă. Productivitatea se reflectă în nivelul valorii adăugate, iar în ceea ce privește piața muncii, crearea și menținerea unei forțe de muncă instruite contribuie din plin la creșterea competitivității. Un sistem financiar bine dezvoltat și integrat la nivel mondial susține competitivitatea economiei naționale; facilitățile de ordin financiar. De asemenea, spiritul antreprenorial este decisiv pentru activitatea economică, în special în faza sa de debut. Nu trebuie neglijat impactul globalizării, integrarea economiei naționale în economia globală determinând menținerea unui nivel de trai ridicat.

Indicatorii vizând performanțele infrastructurii reflectă în ce măsură resursele materiale de bază, umane, tehnologice și științifice satisfac nevoile creșterii competitivității firmelor (infrastructura de bază, infrastructura tehnologică, infrastructura științifică, sănătate și mediul natural, sistemul de valori (cultura națională, adaptabilitatea la noi provocări, oportunități egale, delicvența și violența, valorile societății care dezvoltă competitivitatea)).

Tabel.nr.2.11.:Factorii și sub-factorii determinanți ai competitivițății potrivit WCY (IMD)

Sursa: Potrivit World Competitiveness Yearbook 2008

Metodologia aplicată pentru realizarea topului WCY s-a modificat permanent datorită evoluțiilor, modificărilor intervenite în mediul înconjurător și la nivelul cercetării. Modificările intervenite în metodologie sunt graduale, astfel ca se pot face comparații între nivelele de competitivitate ale diferitelor state, obținute în intervale de timp succesive. Potrivit WCY mediul național este influențat de patru factori principali. Fiecare dintre acești factori principali au fost divizați în câte cinci sub-factori, prezentați în tabelul 10 (în total sunt 20 de sub-factori).

Evaluarea influenței fiecărui factor se face pe baza unor criterii, criterii al căror număr diferă de la un factor la altul, in total determinându-se 323 criterii (de exemplu, este nevoie de mai multe criterii pentru evaluarea sub-factorului ”Educație” decât sub-factorul ”Preț”). Sub-factorii dețin aceeași pondere în rezultatul final, respectiv indicator global de competitivitate. (20×5%=100%). Se consideră ca acest lucru asigură o comparabilitate mai mare a rezultatelor curente cu cele obținute în anii precedenți.

WCY (IMD) utilizează diferite tipuri de date pentru a măsura separat variabilele cantitative și calitative. Indicatorii statistici sunt furnizați de către organizații internaționale, naționale sau regionale și de către rețeaua celor 52 de parteneri din diferitele state ale lumii .Acest tip de date sunt denumite in WYC date ”hard” și includ 131 de criterii folosite pentru determinarea indicatorului global și 77 de criterii folosite pentru evaluarea mediului informațional, dar care nu sunt folosite în calculul indicatorului global. Cele 131 de criterii ”hard” dețin două treimi din indicatorul global, diferența de 123 criterii sunt ilustrate in publicația anuală a Opiniei Executive și sunt prezentate ca date ”survey”. Întrebările referitoare la aceste criterii sunt utilizate în calculul indicatorului global, având o pondere de circa o treime.

În fiecare an se realizează o prezentare generală, cu scopul de a completa statisticile de la diferite nivele. Datele ”hard” pun in evidență modul de măsurare al competitivității, într-un anumit interval de timp, în timp ce datele ”survey” pun în evidență modul în care competitivitatea este percepută. Culegerea datelor ”survey” se face pe baza unor chestionare conținând circa 113 de întrebări , adresate managementului de vârf, în toate statele analizate. Ele au rolul de a evalua factori dificil de cuantificat, de exemplu practica managerială, relațiile de muncă, corupția, nivelul de calitate al vieții. Datele ”survey”, fiind oferite de către participanții la mediul de afaceri internațional, oferă o imagine mult mai reală, informații ce ajută la previzionarea situațiilor viitoare, în timp ce datele ”hard” oferă o imagine a trecutului. Pentru completarea chestionarelor se va alege un eșantion reprezentativ în fiecare țară. Structura eșantionului este foarte variată, fiind incluse întreprinderi din toate sectoarele de activitate, numărul lor determinându-se in funcție de contribuția fiecărui sector la obținerea PIB-ului fiecărei economii. Chestionarele sunt distribuite în luna decembrie a fiecărui an, răspunsurile celor aproximativ 3960 de participanți din 55 de state, urmând să fie centralizate până în luna martie a anul următor

Respondenții vor evalua factorii determinanți ai competitivității, răspunzând la întrebările cuprinse in chestionare, pe o scara de la 1 la 6, iar valoarea medie a competitivității pentru fiecare țară se calculează și se transformă într-o scară la 0 la 10.

Performanța fiecărei economi este determinată folosind pentru fiecare criteriu metoda deviației standard. În cele mai multe cazuri, o valoare mai mare indică un aspect favorabil (de exemplu, în cazul PIB. Clasamentul se face în ordinea descrescătoare a valorii de standardizare. Apar însă și situații când valorile mai mici indică un plus de competitivitate (de exemplu, cazul inflației), iar în acest caz clasamentul se va face în ordinea crescătoare a valorii de standardizare.

Din acest motiv, este utilizată metoda deviației standard, respectiv o scală standard comparabilă pentru a procesa valorile aferente factorilor și subfactorilor identificați anterior, care permite măsurarea diferențelor relative dintre performanțele economice ale statelor considerate.

Pentru fiecare criteriu , se calculează valoarea medie, în funcție de numărul total al populației fiecărui stat.

În final, sunt procesate valorile standardizate aferente celor 254 de criterii, pentru toate cele 55 de economii. Valoarea standardizată (SDT) se calculează potrivit relației:

unde:

x – reprezintă valoarea originală

x – reprezintă valoarea medie pentru cele 55 de economii

N – reprezintă numărul economiilor

S = deviația standard

Tendințele și ratele de creștere oferă informații despre evoluția dinamică a fenomenelor, în cazul nostru putându-se evidenția numai pe baza avantajelor comparative identificate în anumite momente date. În acest caz, se pot utiliza relațiile următoare:

1. Rata creșterii anuale reale (i = reprezintă rata inflației ):

2. Rata de creștere medie anuală (n reprezintă numărul perioadelor):

Clasamentul internațional realizat și prezentat de către specialiștii IMD în World Competitiveness Year Book (WCY) poate fi caracterizat astfel :

oferă o definire clară a competitivității ”capacitatea unei economii naționale de a realiza o rată de creștere economică susținută și ridicată , ca măsură a modificării anuale a produsului intern brut (PIB) pe locuitor”

pentru a măsura competitivitatea sunt folosite datele cantitative și cele culese prin anchete, chestionare, etc.

sunt introduși noi indicatori care trebuie luați în considerare la calculul indicelui de competitivitate: indicele privind restricția acumulării de capital (în factorul ”deschiderea economiei”), estimarea beneficiilor din pensiile acordate de stat ca pondere în venitul mediu (în factorul ”guvern”), indicele impozitului pe salariu (în factorul ”forța de muncă”) și serii de salarii ajustate pentru diferențele de productivitate (în factorul ”forța de muncă”).

Clasamentul oferă date statistice utile guvernului și factorilor de decizie în vederea înțelegerii surselor de competitivitate internațională și creștere economică, pe termen lung.

Indicele de competitivitate evidențiază avantajele economiilor mici și deschise, cât și problemele cu care se confruntă țările europene și cele în curs de dezvoltare. Indicele de competitivitate este calculat pentru a stabili țările care au cele mai favorabile previziuni ale creșterii economice durabile în următorii cinci ani, pe baza condițiilor economice și a instituțiilor existente în fiecare țară. În viziunea autorilor, previziunea creșterii economice a fiecărei țări depinde atât de indicele de competitivitate internațională, cât și de venitul inițial al țării. Multe țări competitive se dezvoltă rapid, dar în același timp, țările sărace urmăresc ”să le prindă” din urmă pe cele bogate. Oricum, nu vor fi oferite previziuni ale creșterii economice pentru anul viitor, atâta timp cât, ca un principiu general, nu se pune accent suficient pe evoluția pe termen scurt a indicatorilor ce caracterizează ciclul economic de afaceri. Mai mult, rangurile nu constituie ”previziuni” reale, ci mai degrabă aprecieri privind îndeplinirea unui număr de condiții referitoare la economia și instituțiile fiecărei țări, care poziționează țara respectivă în funcție de creșterea pe termen mediu. Dacă, spre exemplu, instituțiile evoluează favorabil și participă la realizarea unor reforme economice importante, atunci și previziunile creșterii economice se vor îmbunătății. Similar, dacă instituțiile au avut un impact negativ , atunci și previziunile creșterii vor fi afectate în același sens. Nu se încearcă o previziune a căilor posibile de realizare a reformelor economice și nici o evaluare a șanselor de a eșua pentru instituțiile economice.

În completare, la principalul indice de competitivitate au fost construiți încă doi indici. Primul este indicele de creștere (G-Growth) și a fost proiectat pentru a evolua perspectivele de creștere a țării pe o perioadă de 5-10 ani. În viziunea autorilor, creșterea economică a unei țări depinde de indicele de competitivitate și de nivelul venitului pe cap de locuitor.

Deși indicele de creștere diferă de indicele de competitivitate, deoarece ia în calcul venitul inițial al țării pentru previziunea ratei de creștere. Acest indice încorporează ceea ce a fost confirmat de studii academice recente, și anume că țările sărace tind să crească economic mai rapid decât cele bogate. Pentru obiectivele acestui raport, creșterea este definită ca ”modificarea medie anuală a PIB real pe cap de locuitor”. Țările cu un nivel ridicat al indicelui de competitivitate se așteaptă să crească mai rapid. Similar, țările sărace vor crește mai rapid decât cele bogate. Astfel, în general, țările sărace vor avea poziții mai bune pentru indicele de creștere decât pentru cel de competitivitate. Trebuie menționat că țările bogate ocupă poziții inferioare la indicele de creștere, comparativ cu indicele de competitivitate.

Cel de-al doilea indice alternativ combină indicele de creștere și mărimea economiei fiecărei țări pentru a previziona partea care va reveni fiecărei țări din creșterea economică totală. Singapore are o creștere rapidă , el contribuie cu o parte relativ mică la creșterea mondială totală, pentru că este un stat mic . În contrast, se preconizează că SUA va crește mai încet decât Singapore, dar deoarece are dimensiuni mari, creșterea sa va reprezenta o mare parte din creșterea mondială totală. Au fost stabilite astfel contribuțiile fiecărei țări la creșterea mondială și aceasta a fost denumit indicele de creștere al pieței (MK-Market Growth)

Începând cu anul 2005, WCY aduce câteva categorii individuale de indicatori, alături de indicatorul global prezentat până în prezent (de exemplu, categorii în funcție de mărimea populației, de gradul de sănătate, sau pe regiuni –Europa Centrală și de Est, Africa, Asia-Pacific, America). În ultimul clasament WCY sunt incluse și regiunile economice considerate ”centre” de competitivitate, ale căror profiluri sunt diferite de cele ale țărilor (de examplu, Bavaria (Germania), Catalonia (Spania), Ile-de-France (Franța), Lombardia, Maharashtra (India), Rhone-Alpi, Scoția, Statul San Paolo (Brazilia) și Zhejiang (China).

În anul 2008, clasamentul World Competitiveness Book (WCY) a celor mai competitive state, se prezintă astfel:

Tabel nr. 2.12. Clasamentul WCY pentru anul 2008

Sursa: Potrivit World Competitiveness Yearbook 2008, http://www.imd.ch/research/publications/wcy/upload/scoreboard.pdf

2.3.3.2. Metoda propusă de Forumul Economic Mondial și Raportul Competitivității Globale

Raportul Competitivității Globale – instrument utilizat pentru cuantificarea competitivității la nivel global

Forumul Economic Mondial (WEF) este cea mai importantă comunitate globală de afaceri, politică, intelectuală și a altor lideri ai societății implicați în îmbunătățirea stării mondiale. Creată ca o fundație, cu sediul la Geneva, Elveția, Forumul Economic Mondial este independent și non-profit, neavând afinități politice sau interese naționale. Forumul are un statut de organizație nonguvernamentală (ONG) consultativă cu Consiliul Social și Economic al Națiunilor Unite.

Forumul Economic Mondial continuă să-și extindă acoperirea geografică prin Raportul Competitivității Globale (RCG), care momentan cuprinde 131 de economii, între noii-veniți numărându-se Kuwait, Azerbaijan, Armenia, Moldova, Mongolia, Qatar, Albania, Guyana, făcând din acest raport unul dintre cele mai importante din categoria sa. (www.weforum.org)

„Raportul Competitivității Globale (RCG)- aflat la cea de-a 28-a publicare -, a devenit o sursă primară de informare cu privire la punctele forte și cele slabe a peste 100 de țări, incluse în Produsul Național Brut (PNB) global. Este un ghid de referință pentru oamenii de afaceri și decidenții din politică, în încercarea lor de a se alia pentru a crea un mediu propice pentru susținerea activității economice private. Prin eseurile având ca teme aspecte variate ale agendei economice privind îmbunătățirea reformei și a competitivității, RCG constituie o contribuție intelectuală importantă în abordarea unor probleme dintre cele mai inaccesibile cu care ne confruntăm în dorința de a îmbunătăți starea economică mondială” , observa Klaus Schwab, fondatorul și directorul executiv al Forumului Economic Mondial.

Clasificările prezentate în Raportul Competitivității Globale (RCG) sunt extrase din rezultatele sondajului de opinie, realizat prin îmbinarea datelor statistice cu rezultatele unui chestionar aplicat unui eșantion reprezentativ al firmelor din fiecare țară, condus de Forumul Economic Mondial, care în anul 2007 a inclus peste 8700 de lideri de afaceri din 131 de țări din toată lumea. Chestionarul este conceput spre a surprinde o paletă largă de factori care afectează mediul economic de afaceri, factori-cheie pentru o dezvoltare economică susținută. O atenție deosebită este acordată elementelor ce caracterizează mediul macroeconomic, calitatea instituțiilor publice care susțin procesul de dezvoltare, nivelul pregătirii tehnologice și cel al inovării.

În cadrul metodologiei s-a propus calculul a două categorii de indicatori sintetici, respectiv, Indicatorul Competitivității Afacerilor (Business Competitiveness Index) și Indicatorul Competitivității Globale: (Global Competitiveness Index – G.C.I.)

Formula standard folosită pentru a transforma fiecare dată de tip ”hard” într-o variabilă cuprinsă în intervalul (1, 7) este următoarea:

Minimul eșantionului și maximum-ul eșantionului reprezintă cea mai scăzută, respectiv cea mai ridicată valoarea a respectivului eșantion.

În anumite situații, valorile mai mari indică performanțe mai scăzute (de exemplu, deficitul bugetar). În acest caz se recurge la inversarea seriei, prin scăderea noii variabile create din 8.

Forumului Economic Mondial întocmește anual Raportul Competitivității Globale (RCG), obiectivul fundamental al acestui Raport fiind acela de a evalua competitivitatea unui număr cât mai mare de țări. În mod tradițional GCR își orientează atenția asupra celor doi indicatori compoziți cu care măsoară nivelul de competitivitate al economiilor contemporane: Cei doi indicatori combină datele disponibile din „Executive Opinion Survey”, un sondaj elaborat anual de Forumul Economic Mondial. Numărul de țări analizate în anul 2007/2008 a fost de 131, raportul anterior având în vedere doar un număr de 80 de țări. De remarcat ar fi și faptul că țările luate în discuție totalizează cca. 98% din PNB-ul mondial, deci practic cvasitotalitatea economiei mondiale.

Indicele Competitivității Afacerilor (Business Competitiveness Index) : este un

indicator microeconomic, se referă la calitatea și activitatea companiilor, calitatea mediului de afaceri, etc. A fost creat de Michael Porter de la Harward University și introdus pentru prima dată în cadrul RCG din 2000; Se iau în calcul variabile cum sunt: complexitatea operațiunilor și strategiilor firmelor (capacitatea de inovare, unicitatea design-ului produselor, complexitatea proceselor de producție), calitatea mediului de afaceri (stadiul de dezvoltare al ciorchinilor industriali sau al firmelor, nivelul colaborărilor pentru produse și procese, nivelul subvențiilor de stat).

Indicatorul de Creștere al Competitivității (Growth Competitiveness Index GCI): reflectă mediul macroeconomic, nivelul tehnologiei, calitatea investițiilor, etc. Indicatorii privind mediul macroeconomic se referă la stabilitatea macroeconomică, calculată pe baza evoluției inflației, evoluției cursului real de schimb, mărimea cheltuielilor guvernamentale, nivelul economisirii, etc. A fost formulat de Jeffrey Sachs de la Columbia University și John McArthur de la The Eart Institute și prezentat pentru prima dată în Raportul 2001/2002.

„În ultimii ani Indicele GCI al Forumului Economic Mondial a reprezentat un instrument de bază în luarea în considerare a elementelor macroeconomice și instituționale, indispensabile procesului de creștere. Clasificările prezente pun la dispoziția analiștilor economici, oamenilor de afaceri și organizațiilor societății civile informații cu privire la domeniile cu performanțe mai slabe, în scopul îmbunătățirii mediului pentru activitatea economică din sectorul privat care să genereze astfel o creștere susținută”, este părerea lui Augusto Lopez-Claros, economist-șef și director al Programului de Competitivitate Globală din cadrul Forumului Economic Mondial.

Scopul esențial al GCI este să analizeze potențialul economiilor la nivel mondial, observând zonele de creștere economică sănătoasă pe termen mediu sau chiar lung. Indicele GCI este centrat pe trei elemente fundamentale: competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare țară analizată (instituțiile, infrastructura, stabilitatea macroeconomică, sănătatea și educația primară), eficiența utilizării resurselor (educația la nivel superior și gradul de pregătire profesională, eficiența pieței de bunuri, eficiența pieței muncii, gradul de complexitate al pieței financiare, mărimea pieței, gradul de aplicare al noilor tehnologii) și inovarea și eficiența tehnologică la nivel de țară (gradul de inovare, gradul de complexitate al afacerilor).

Stabilitatea macroeconomică – ca prim element fundamental – este importantă pentru creșterea economică, chiar dacă, în mod evident, nu este adevărat faptul că stabilitatea economică de una singură poate determina o rată înaltă a dezvoltării unei țări. Dar, nu este mai puțin adevărat, că instabilitatea macroeconomică distruge orice speranță de creștere economică. În condiții de instabilitate, cu inflație ridicată firmele nu pot adopta decizii coerente. Sistemul bancar (element deosebit de important pentru creșterea economiei pe termen mediu și lung) nu poate funcționa în contextul unui deficit guvernamental enorm (în special ca urmare a forțării băncilor să împrumute bani sub nivelul ratei dobânzii de pe piață). Guvernele nu pot furniza servicii eficiente decât dacă plătesc rate imense ale dobânzii la datoriile făcute în trecut, iar sectorul de afaceri suferă dacă taxele plătite de acesta sunt irosite de guvern.

. Deși într-o economie de piață bunăstarea este creată în cea mai mare parte de firmele private, acestea trebuie să opereze și să intre în relații diverse cu instituții create și administrate de către stat. Este important, spre exemplu, ca dreptul de proprietate să fie garantat prin lege, sau să existe un sistem judiciar corect. Firmele consideră prea scump, sau chiar ineficient să opereze în țările în care corupția este excesivă. Una dintre cele mai incitante teme de cercetare de astăzi este tocmai încercarea de stabilire a măsurii în care instituțiile influențează dezvoltarea pe termen lung.

Al treilea element definitoriu al Indicatorului de Creștere a Competitivității îl constituie progresul tehnologic. Una dintre principalele lecții ale teoriei neoclasice de creștere economică este că pe termen lung o economie nu poate crește în lipsa progresului tehnologic. Diferența fundamentală dintre țările bogate și cele sărace nu este aceea că cetățenii din țările bogate consumă mai mult orez, pâine, carne sau lapte, ci în faptul că ei produc bunuri mai multe și mai bune. Într-o țară bogată, se poate observa că, de cele mai multe ori, produsele existente acum pe piață sunt mai ieftine decât erau în trecut, iar calitatea lor a crescut în mod semnificativ.

În mod evident progresul tehnologic este motorul creșterii economice, iar motivul pentru care trebuie să gândim astfel este faptul că pe termen lung creșterea economică nu este posibilă fără o îmbunătățire a tehnologiilor. Din acest punct de vedere, conform Forumului Economic Mondial, țările pot fi împărțite în economii inovatoare și economii “imitative”

În cazul economiilor inovatoare, creșterea economică este determinată de capacitatea lor deosebită de inovare, țările fiind situate foarte aproape de frontierele tehnologice cele mai înalte care există la nivel mondial. Economii “imitative”- depind fundamental din punct de vedere tehnologic de achizițiile în domeniu, făcute din afară.

Ca urmare a diferenței existente între aceste două categorii de țări, Indicele de creștere a Competitivității se calculează diferit, dându-se ponderi diferite pentru unul sau altul dintre cele trei elemente. Pentru țările inovatoare ponderile sunt:1/2 indicele tehnologic, 1/4 indicele eficienței resurselor și 1/4 indicele eficienței mediului macroeconomic, iar pentru țările imitative ponderile sunt : 1/3 indicele tehnologic, 1/3 indicele eficienței resurselor și 1/3 indicele eficienței mediului macroeconomic.

Cele trei elemente luate în considerare la calcularea indicatorului compozit, nu sunt independenți unul de celălalt. Așa după cum afirmă chiar autorii acestui studiu “acești trei piloni sunt intercorelații – instituții puternice, de exemplu, sunt necesare pentru ca dezvoltarea tehnologică să aibă loc; o bază tehnologică sofisticată va contribui în mod evident la obținerea unei stabilități macroeconomice de durată ”

GCI(inov.) = 1/2 indicele tehnologic + 1/4 index eficiența resurselor

+ 1/4 index mediul macroeconomic

Pentru statele cu un grad scăzut de inovare GCI se va calcula ca o simplă medie între indicii celor trei componente:

GCI (non inov.)= 1/3 indicele tehnologic +1/3 index eficiența resurselor

+ 1/3 index mediul macroeconomic

În tabelul următor este reflectat acest lucru, punând în evidență țările cele mai inovative la nivel mondial.

Tabel nr. 2.14. Principalele economii inovative potrivit Raportului Global al Competitivității :

Sursa: Potrivit Global Competitiveness Report, World Economic Forum, 2007

Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială propune, în completarea celor de mai sus, clasificarea economiilor naționale după Indicele Performanțelor Industriale (Competitive Industrial Performance Index -IPI) –UNIDO 2002. IPI este alcătuit din patru indicatori primari ai performanței industriale: valoarea adăugată din industria prelucrătoare, per capita, exportul de produse prelucrate per capita, ponderea activităților de medie și înaltă tehnologie în VA, ponderea activităților de înaltă și medie tehnologie în exporturi.

Valoarea adăugată din industria prelucrătoare, per capita (VA) ar putea reflecta de sine stătător competitivitatea dacă toate ramurile industriale din toate țările ar fi expuse în mod egal competiției internaționale. Dar realitatea este diferită: politicile comerciale limitează expunerea la concurența internațională, există bariere, există bariere naturale în calea comerțului, cum ar fi: costurile ridicate de transport, accesul dificil la resursele naturale, diferențele de gusturi, legislație și deficiențele informaționale. Cuantificarea exportului surprinde, printre altele, capacitatea industriei naționale de a ține pasul cu schimbările tehnologice, cel puțin pentru produsele exportate. Cu cât ponderea activităților cu tehnologii înalte sau medii este mai mare în VA, cu atât este mai complexă din punct de vedere tehnologic, structura industrială a unei țări, și cu atât mai competitivă este industria.

Ultimii doi indicatori diferă mai ales în țările în curs de dezvoltare, unde structura VA este mai complexă decât a exporturilor. Analiza structurii tehnologice a exporturilor poate releva structurile industriale care stau la baza competitivității pe plan internațional. O asemenea analiză este posibilă prin gruparea exporturilor pe categorii tehnologice. Se poate observa astfel rolul crescând al factorilor tehnologici în crearea și menținerea avantajelor competitive. Una dintre clasificările utilizate este cea care grupează exporturile în cinci categorii: intensive în resurse, intensive în muncă, produse cu economii de scară intensive, diferențiate, bazate pe știință.

Ultimele două intră în categoria produselor de înaltă tehnologie. Statisticile arată că ponderea cea mai mare în totalul exporturilor o dețin categoria produselor cu economii de scară (metalurgie, automobile, industrie grea). Produsele diferențiate (cum sunt mașinile și utilajele cu grad mare de complexitate) sunt urmate îndeaproape de cele intensive în muncă. În ultimii 10 ani, cea mai mare rată de creșterea exporturilor s-a înregistrat la produsele bazate pe știință.

După cum remarcă Porter, performanța industrială este rezultatul interacțiunii complexe și dinamice a numeroși factori sociali, politici și economici. Aceste interacțiuni sunt specifice fiecărei națiuni, fiind reflexia culturii, sistemului legislativ, cadrului instituțional, capitalului social, etc. Performanța industrială reflectă de asemenea politicile macroeconomice și preocupările pentru progresul tehnic și educație. Lumea de afară are de asemenea un impact puternic asupra activității industriale și a rezultatelor acesteia. Dintre variabilele structurale (factori motori ai performanței industriale), generatori de avantaje competitive, menționăm: calificarea forței de muncă, efortul tehnologic, investițiile străine directe, cheltuielile efectuate (redevențe) pentru cumpărarea de licențe din străinătate și infrastructura.

Clasamentul celor mai competitive state conform Raportului Global al Competitivității 2007

World Economic Forum elaborează evaluări anuale pentru numeroase țări, publicând clasamente privind competitivitatea acestora. România a fost introdusă în clasificările elaborate de WEF pentru prima dată în anul 2001. Din păcate, în clasificările aferente anilor 2004, 2005, România se află pe ultimul loc sau între ultimele locuri în grupul țărilor în tranziție care au aderat sau urmează a adera la UE.

Potrivit clasamentului realizat de World Economic Forum, la nivelul anului 2007, în comparație cu anul 2006, pentru indicatorul Global Competitiveness Index situația este următoarea:

Tabel nr. 2.15. Evoluția Indicelui de Creștere al Competitivității (Global Competitiveness Index 2006 si 2007)

Sursa: World Economic Forum – Global Competitiveness Report 2007 (Growth Competitiveness Index)

Fig. nr.2.16: Indicele Global al Competitivității 2007

Sursa: World Economic Forum – Global Competitiveness Report 2007 (Growth Competitiveness Index)

Se pot desprinde câteva concluzii cu caracter general privind situația celor mai competitive state în momentul de față.

Statele Unite ale Americii se poziționează pe primul loc, la fel ca în anul precedent. Ele rămân lidere pe plan mondial la nivelul mai multor indicatori luați în evidență pentru determinarea indexului global al competitivității: eficiența pieței, inovare, învățământ superior , gradul de complexitate al afacerilor. Punctele mai slabe identificate se referă la calitatea instituțiilor publice, implicit gradul de transparență a acestora, precum și la evoluția anumitor indicatori macroeconomici.

Poziția ocupată de Elveția reflectă o combinație între capacitatea de inovare și un grad înalt de cunoaștere a aplicare a culturii afacerii. Elveția are o infrastructura pentru cercetare științifică bine dezvoltată, manifestându-se o strânsă colaborare între centrele de cercetare și industrie. Firmele alocă sume importante cercetării, fiind preocupate de protecția proprietății intelectuale (deține locul șase în lume datorită numărului de brevete înregistrate pe cap de locuitor).

Țările nordice continuă să dețină poziții de frunte în topul celor mai competitive zece țări în cadrul clasamentului din acest an, Finlanda , Suedia , Danemarca, Norvegia și Islanda, aflându-se pe poziții importante. Ele au o performanță excelentă la nivel macreconomic, au un nivel foarte scăzut al îndatorării publice în comparație cu statele UE, și înregistrează rezultate foarte bune în ceea ce privește calitatea instituțiilor publice. Mai mult, sectorul privat are o înclinație deosebită în adoptarea noilor tehnologii, susținând de asemenea și inovarea. Finlanda și Elveția au cele mai bune instituții din lume și se află printre primele zece clasate privind performanța în sănătate și educația primară. Pentru țările nordice mai trebuie remarcat excelentul management la nivel macroeconomic, precum și preocuparea pentru implementarea noilor tehnologii materializată prin creșterea competitivității. Mediul de afaceri beneficiază de o bună dezvoltare a cadrului instituțional, caracterizat de respectul pentru statul de drept, de munca eficientă a sistemului judiciar, precum și un nivel ridicat al transparenței și responsabilității în cadrul instituțiilor publice. Flexibilitatea pieței de muncă și facilitățile oferite de infrastructura excelentă sunt două caracteristici care subliniază sănătatea mediului de afaceri.

In Europa situația este relativ stabilă. notabile fiind performanțele Belgiei care a reușit să urce 4 poziții, situându-se pe locul 20, a Portugaliei care a urcat 3 poziții până pe locul 40. Irlanda, Islanda, Luxemburg, Spania s-au menținut la nivelele atinse anul trecut. Pe de altă parte, Ungaria a înregistrat cel mai mare declin față de anul precedent (a pierdut 9 poziții) Marea Britanie a pierdut 7 poziții (a căzut de pe locul 2 pe locul 7), Polonia 6, iar Franța 3 poziții. Italia înregistrează un declin continuu. Performanțele scăzute ale Italiei afectează toate domeniile, cu deosebire în domeniul instituțiilor publice (de ex.: independență juridică, favoritism în sectorul decizional public și cel al delictelor în lumea afacerilor). În ultimii 20 de ani s-au înregistrat permanent deficite bugetare, începând cu anul 200o situația fiscală s-a deteriorat continuu, datoria publică depășind 100% din PIB (fiind printre cele mai mari din lume). Slăbiciuni semnificative se remarcă privind flexibilitatea pieței muncii și gradul de deschidere și diversitate a pieței financiare.

Lideri în Asia sunt Singapore, Japonia care ocupă locul 7, respectiv locul 8, următorul stat din Asia clasificat în RCG fiind Taiwan care ocupă poziția 14. Distanța dintre aceasta și liderii asiatici s-a adâncit în ultimul an, datorată slabelor performanțe macroeconomice înregistrate în ultimul an, mai ales în domeniul managementului finanțelor publice. Taiwan-ul și Singapore sunt economii care au reușit ca, prin politicile adoptate în ultimele decade, să ridice populația din sărăcie și să se bucure de o ascensiune notabilă printre cele mai prospere și competitive state ale lumii. Trebuie remarcată evoluția spectaculară a Coreei care a reușit, în ultimul an, să urce 12 poziții (de pe locul 23, pe locul 11). China (35) si India (48) se situează pe poziții mult mai îndepărtate decât în urmă cu un an. În timp ce China a pierdut numai o poziții, India a pierdut 6 locuri. China a înregistrat o ușoară deteriorare a indicatorilor privind mediul macroeconomic, în timp ce performanța înregistrată de India se datorează valorilor ridicate înregistrate în domeniul tehnologiei. Totuși, trebuie remarcat faptul că în India rata transferului tehnologic și de penetrare a noilor tehnologii este relativ mică în comparație cu standardele internaționale, lucru reliefat și de nivelul scăzut al veniturilor pe cap de locuitor și indicele ridicat al sărăciei. Per ansamblu, atât China, cât și India au înregistrat creșteri importante ale performanțelor în ultimii ani, recomandându-se ca pe viitor să se acorde o atenție mai are componentelor mediului instituțional, reducerii intervenționismului, îmbunătățirii mediului legislativ privind reglementarea dreptului de proprietate, îmbunătățirea activității mediului judiciar.

În Orientul Mijlociu și Africa de Nord, micile state din Golf. Emiratele Arabe Unite și Qatar-ul ocupă locurile 37 și respective 31. Câștigurile datorate termenilor de comerț au lansat majorarea ratelor de creștere și au mărit încrederea în nivelul ridicat al încrederii în comunitatea de afaceri, datorate modernizării continue a mediului instituțional și a îmbunătățirii managementului la nivel macroeconomic.

În timp ce numeroase țări din Africa Sub-Sahariană își păstrează pozițiile în cea de a doua parte a clasamentului, Africa de Sud însă înregistrează o pierdere de 8 poziții, urmând Botswana, Mauritius și Ghana , aceasta din urmă urcând 9 poziții față de anul 2006. Tanzania a înregistrat de asemenea o evoluție favorabilă, urcând 11 poziții în clasamentul mondial.. Pe de altă parte, Zimbabwe, pierzând 10 poziții, reprezintă un caz trist al eșuării procesului de dezvoltare, decăderea sa rapidă datorându-se deteriorării continue a climatului instituțional, inclusiv lipsei dreptului de proprietate, corupției din sistemul judiciar, toate acestea afectând managementul decizional. Are cele mai reduse performanțe între cele 131 de țări în privința calității mediului macroeconomic.

Chile (26) nu doar că și-a îmbunătățit poziția față de anul precedent, dar continuă să aibă cea mai competitivă economie din America Latină. Aceasta se datorează mediului instituțional solid și transparent, dar și datorită unei piețe eficiente, relativ lipsită de distorsiuni. Componenta de management la nivel macroeconomic a necesitat cel mai mare efort în crearea condițiilor pentru dezvoltarea sustenabilă și reducerea sărăciei. S-a remarcat scăderea continuă a datoriei publice , folosindu-se ca instrument politica fiscală. Pe viitor se recomandă acordarea unei atenții deosebite perfecționării forței de muncă. Poziția ocupată de Brazilia se datorează slabelor performante reliefate prin componentele macroeconomice. Nivelul ridicat al datoriei publice și nivelul ridicat al dobânzilor bancare influențează în mod negativ nivelul investițiilor și implicit gradul de dezvoltare.

2.3.3.3. Indicatorii structurali – metodă utilizată în cadrul Uniunii Europene pentru măsurarea performanțelor

În cadrul summit-ului de la Lisabona s-a decis publicarea unui raport sintetic anual care să fie discutat în cadrul întâlnirii de primăvară a Consiliului Europei și care să permită o trecere în revistă a evoluțiilor din patru domenii de politică economică: ocupare, inovare, reformă economică și coeziune socială, indicatori structurali care să reflecte progresele realizate pe calea îndeplinirii obiectivelor propuse pentru deceniul următor, respectiv realizarea unei economii competitive și dinamice, bazată pe cunoaștere, capabilă de a genera o creștere economică sustenabilă, asigurarea mai multor locuri de muncă și o coeziune socială puternică.. În acest sens, primul exercițiu de benchmarking l-a reprezentat realizarea unui set de 35 de indicatori de performanță structurală, prezentați la începutul anului 2001. Ulterior, acești indicatori au fost extinși și numiți indicatori structurali.

În prezent, setul de indicatori structurali este acceptat ca instrument de analiză comparativă a îndeplinirii obiectivelor Lisabona, în ciuda criticilor care le-au fost aduse (critici legate în special de suprapunerea domeniilor analizate și nerelevarea interdependențelor existente între domenii).

Indicatorii structurali sunt evidențiați pe site-ul Eurostat, în analiza acestora trebuind să fie respectate propunerile Comisie Europene („ indicatorii selectați nu trebuie priviți în izolare, ci mai curând ca elemente diferite ale aceleiași imagini”), dar și cele ale Consiliului Economic și Social („pe lângă cerințele de rigoare, coerență și definire uniformă a fiecăruia dintre indicatorii propuși, va fi necesar să se interpreteze rezultatul pe baza indicatorilor conecși, pentru a putea evalua progresul făcut în politica economică, socială și structurală”)

Acest deziderat poate fi realizat cu ajutorul sistemelor statistice naționale, astfel încât să se aibă în vedere caracteristicile economice și demografice ale fiecărei țări în parte.

Tabel nr. 2.17.: Indicatorii structurali sunt sintetizați în tabelul următor

Sursa: Eurostat : www.europa.eu.int/comm/eurostat

Capitolul III: EVOLUȚIA ȘI PRINCIPIILE POLITICII INDUSTRIALE, A CERCETĂRII ȘI INOVĂRII ÎN ECONOMIA BAZATĂ PE CUNOAȘTERE A UNIUNII EUROPENE

3.1. Definirea conceptului de politică industrială

Politica industriala a UE a evoluat treptat spre o abordare orizontală, orientata spre susținere, bazată pe principiul subsidiarității, a parteneriatelor privat-public, având ca obiectiv central competitivitatea, dominanta modelului orizontal, corectarea eșecurilor pieței, compromisul dintre eficiență și coeziune socială. În cadrul politicii industriale a UE, statele membre sunt, în principiu, libere sa aleagă propriile politici naționale; cu toate acestea, aceasta libertate este semnificativ restricționată de legislația Pieței Unice.

3.1.1. Clasificarea și obiectivele politicilor industriale

Scopul politicii industriale este acela de a fructifica într-o înaltă măsură mecanismele pieței, inclusiv prin corectarea eșecurilor acesteia. Conceptul de politică industrială acoperă, de regulă, politicile și instrumentele asociate care influențează firmele și industriile. Comisia Europeana a propus o definiție relevantă conform căreia politica industrială se referă la aplicarea eficientă și coerentă a tuturor politicilor care afectează ajustarea structurală a industriei, cu scopul de a promova competitivitatea

Diferitele definiții ale politicii industriale se concentrează asupra unor aspecte diferite:

Politicile industriale includ intervenția guvernamentală care favorizează anumite firme sau industrii pe seama altora;

Politica industrială afectează în mod fundamental politica concurențială, de cercetarea-dezvoltarea și politicile inovaționale, politica comercială și politicile regionale;

Politica industrială este în principal direcționată către sectorul industrial al economiei, dar poate fi aplicată, de asemenea, sectoarelor primar și terțiar.

O clasificare utilă ține cont de orientările generale ale măsurilor de politică:

Politica industriala neutră (generală sau orizontală) încearcă să îmbunătățească piața și mediul de afaceri; impactul acesteia este presupus a fi același asupra tuturor firmelor și industriilor; aceasta include în mod fundamental măsuri de clarificare și consolidare a drepturilor de proprietate, de protecție a concurenței, de îmbunătățire a infrastructurii și accesului firmelor la informații și servicii specializate;

Politicile industriale selective (specifice sau verticale) favorizează anumite firme sau industrii; resursele alocate preferențial către anumite firme țintă sau industrii provin de la alte firme, industrii sau sectoare ale economiei. În acest cadru, sprijinul guvernamental pentru anumite activități (cum ar fi C&D, inovația și transferul tehnologic, export, acumularea de capital uman) sau regiuni poate fi neutru (dacă nu avantajează anumite firme sau industrii) sau selectiv (daca este direcționat către beneficiari preferențiali).

O alta clasificare a politicii industriale ține cont de modalitatea aleasă pentru derularea intervențiilor.

Abordarea laissez-faire urmărește consolidarea și promovarea unui mediu concurențial; este caracterizată prin accentul pus pe investițiile în infrastructura și capitalul uman, utilizarea politicilor antitrust, promovarea comerțului liber și a investițiilor străine, sprijinul acordat cercetării și dezvoltării la nivelul pre-concurențial.

Abordarea de susținere este bazată pe intervenții limitate pentru a îmbunătăți

alocarea și respectarea drepturilor de proprietate, dar și pentru a încuraja educația și spiritul antreprenorial, în vederea stimulării ajustărilor structurale.

Abordarea activă presupune o implicare pe scară mai largă și mult mai directă a guvernului, în sensul că firmele și industriile vizate sunt susținute financiar pentru promovarea restructurării, fiind protejate prin intermediul barierelor tarifare și nontarifare.

Abordarea planificatoare extinde abordarea activa pornind de la presupunerea ca planificatorii centrali dispun de informații la nivelul întregii economii, ceea ce le dă posibilitatea, spre deosebire de firmele individuale, să decidă în cunoștință de cauza; astfel, intervenția este mult mai cuprinzătoare decât în situația abordării active, incluzând impozitarea, practicarea sistemului de subvenții și a politicilor comerciale în favoarea anumitor firme și industrii, ca și susținerea cercetării-dezvoltării dincolo de stadiul pre-concurențial.

Politicile industriale pot să varieze în funcție de încrederea guvernului în eficiența pieței și de abilitatea agențiilor guvernamentale de a identifica și corecta situațiile de eșec ale pieței. În cadrul abordării de tip laissez- faire și al celei de susținere, statul joacă rolul de a susține piețele, deși în cadrul abordării active și planificatoare, statul are drept ultim scop construcția structurilor industriale.

Abordările intervenționiste – activă sau planificatoare – pot să îmbrace forma unor măsuri particulare gândite cu scopul de a accelera sau atenua acțiunea pieței. Politicile industriale intervenționiste pot astfel să vizeze accelerarea inovației prin intermediul sprijinului financiar acordat celor mai promițătoare firme sau, dimpotrivă, pot ținti acele firme care se confruntă temporar cu dificultăți financiare, sprijinindu-le în efortul de raționalizare a activității.

Experiența acumulată până în prezent susține concluziile potrivit cărora politicile industriale selective pot avea succes pe termen scurt, însă tind să aibă efecte negative pe orizonturi de timp mai lungi, în timp ce politicile intervenționiste, care au drept scop potențarea acțiunii pieței tind să aibă mai mult succes decât politicile de atenuare a forțelor pieței.

Esența dezbaterii asupra politicii industriale constă în atitudinea privind raportul dintre stat și piață. În țările dezvoltate au fost formulate și aplicate diferite politici, care au variat de la o țară la alta. Concepția asupra tipului de politică industrială după al doilea război mondial a oscilat între orientarea social-democrată, asociată creării/ extinderii și managementului pieței, și orientarea neoliberală ce apără piața.

Recunoașterea posibilității unui eșec al pieței a fost sursa de inspirație pentru politicile privind întărirea concurenței, oferta de bunuri publice, depășirea dificultăților date de insuficiența capitalului, restructurarea competitivității internaționale și/sau exercitarea controlului democratic asupra economiei. În literatura de specialitate există un material bogat care pune în discuție imperfecțiunile pieței și oportunitatea intervenției guvernului prin politici industriale Potrivit diferitelor grade de intervenție a statului în economie, obiectivele generale ale politicii industriale pot varia de la absolutizarea pieței până la controlul acesteia:

Apărarea pieței. Exprimând un punct de vedere extrem, economiștii liberali susțin un rol foarte restricționat al statului în domeniul industriei. Concepția liberală se bazează pe încrederea în forțele pieței și în capacitatea acesteia de a asigura alocarea optimă a resurselor. Argumentele în favoarea unor procese dereglementate de alocare a resurselor sunt cele care susțin superioritatea forțelor pieței:

piețele acționează ca stimulente puternice asupra producătorilor, care trebuie să funcționeze cât mai eficient pentru a supraviețui;

piețele constrâng firmele să dezvolte noi produse sau procese de producție;

piețele coordonează milioanele de decizii individuale, fără intervenția conștientă a oamenilor, ci prin raportul cerere/ofertă;

piețele permit indivizilor cea mai mare libertate de alegere în comparație cu libertatea pe care o pot avea în orice sistem de piață controlată sau sistem de planificare centralizată.

Într-o asemenea concepție asupra economiei, sarcina guvernului este de a stabili cadrul în care piețele pot funcționa eficient. Astfel statul trebuie să evite intervențiile în funcționarea proceselor de piață bazate pe proprietatea privată.

Crearea/extinderea pieței. Economiștii și decidenții politici care au această poziție se bazează pe concepția liberală, având încredere în puterea și superioritatea pieței, dar recunosc limitele pe care le are piața în alocarea eficientă a resurselor. Din această perspectivă, politica industrială a statului se justifică, cu condiția ca eșecul pieței să fie identificat, iar politica să fie proiectată astfel încât să rezolve problema specifică în mod direct. În economiile de piață reale se întâlnesc diferite tipuri de eșecuri ale pieței, uneori greu de identificat, care includ :

deficitul de informații, în mod deosebit atunci când tehnologia este supusă unor schimbări rapide, iar agenții economici nu dispun de informații pe baza cărora să ia decizii bune în afaceri;

aversiunea față de risc a agenților economici din sectorul privat, atitudine rațională pe care o adoptă agenții economici atunci când se așteaptp la costuri ridicate ale eșecului în afaceri, dar care frânează dinamica industrială globală;

externalitățile, care creează un decalaj între ceea ce este viabil pentru companie și ceea ce este benefic la nivelul economiei în ansamblul său;

structura pieței, atunci când concurența este insuficientă și există bariere la intrarea noilor concurenți pe piață.

Se poate afirma că ultima categorie este cea mai importantă, primele trei fiind considerate eșecuri derivate din lipsa de concurență. De aceea, în multe țări dezvoltate politica industrială a fost de fapt o politică a concurenței.

De asemenea, întreaga problematică a bunurilor publice a fundamentat anumite direcții de politică industrială. În perioada postbelică utilitățile de bază erau proprietate publică pentru că erau considerate de interes prea general pentru a fi lăsate în seama domeniului privat. În această categorie au intrat în mare parte și cercetarea fundamentală și infrastructura sa, educația și programele de pregătire, producția din domeniul militar etc.

Managementul pieței. Dorința de a îmbunătăți eficiența pieței nu a fost singurul argument pentru intervenția prin politica industrială. Guvernele postbelice au fost reținute în a lăsa procesele industriale exclusiv pe seama pieței, din cauza rezultatelor pe care piața le poate produce asupra nivelului șomajului, balanței de plăți externe, serviciilor sociale sau chiar a distribuției avuției. Astfel eșecul pieței poate fi interpretat ca eșecul pieței în a produce rezultatele dorite de politicieni. Argumentul a fost că acțiunea pieței deseori conduce la realizarea echilibrului dintre ofertă și cerere la un preț asociat unor costuri sociale inacceptabile pentru părțile ce nu sunt direct implicate în afacerile private ce se derulează pe piață. Cel mai mare cost social în perioada interbelică a fost șomajul de masă.

Întreaga concepție keynesistă ulterioară a ajutat la legitimarea managementului exercitat de stat pe piețe pentru a preveni șomajul. Instrumentele de politică economică asociate cu managementul cererii inspirat de ideile lui Keynes nu au constituit politică industrială ca atare. Aceste instrumente ținteau obiective mai generale, dar manifestări specifice ale imperfecțiunilor generale ale pieței au inspirat dezvoltarea politicilor orientate către anumite industrii sau firme.

Modelarea pieței. Criticii nonintervenționismului au argumentat deseori că investițiile private au inevitabil o orientare pe termen scurt, iar instituțiile financiare private au o puternică aversiune față de risc. Ambele constituie bariere în calea finanțării adecvate a întreprinderilor mici sau a susținerii private a noilor procese industriale cu perioadă de incubare îndelungată și viitor incert. În consecință, sursele private de investiții nu pot susține industriile tinere (infant industries), astfel că apare necesitatea sprijinirii acestor industrii din fonduri publice pentru a le face să devină viabile în condiții de concurență.

Un alt argument în favoarea unui anumit grad de intervenție este acela că piețele funcționale tind să reflecte și să reproducă avantajul comparativ existent, determinat de dotarea cu factori la un moment dat, și nu creează o nouă alocare a acestor factori. Dar economiile au nevoie tocmai de o asemenea schimbare. Dacă se pornește de la premisa că alocarea factorilor de producție nu este stabilită definitiv, atunci rolul politicii industriale este de a crea în mod conștient un avantaj competitiv pe plan internațional.

În această abordare, eficiența nu este cea definită de optimul Pareto în modelele neoclasice, ci mai degrabă o expresie a eficienței tehnice definite de Schumpeter.

Controlul pieței. O asemenea concepție asupra politicii industriale este asociată cu o orientare politică de stânga și are la bază o critică și mai radicală a forțelor pieței. Astfel, potrivit acestei viziuni, piețele:

funcționează numai cu prețul unei insecurități permanente a producătorilor;

permit agenților economici puternici să-i elimine pe cei slabi și astfel să genereze monopolurile, care împiedică exercitarea controlului economic de către lucrători și consumatori;

intensifică inegalitățile sociale;

produc în mod inevitabil faze de expansiune și contracție economică;

nu răspund nevoilor umane, ci asigură doar repartiția veniturilor populației.

Având în vedere aceste argumente radicale, dezbaterea privind eșecul piețelor este direct legată de dezvoltare și subdezvoltare și de forțele care determină poziția economiilor naționale pe plan internațional. Dacă aceste argumente predomină, guvernul intervine în industrie pentru a face mai mult decât să creeze, să compenseze sau să asigure managementul piețelor. Guvernul intervine pentru a întări poziția industriilor naționale pe piețele globale sau cel puțin pentru a preîntâmpina pierderea de competitivitate pe piața internă.

3.1.2. Politica industrială bazată pe aglomerările economice competitive- (clusters)

În mod tradițional, politica industrială este fundamentată pe observația că funcționarea liberă a pieței nu este de natură să conducă de la sine în anumite circumstanțe la stabilirea unor prețuri de echilibru și la o remunerare justă a factorilor. Principalele argumente tradiționale pentru o politică industrială ar fi: disfuncționalitățile piețelor, noua teorie a creșterii, efectele de rețea (network externalities), industria în creștere.

Piața obstrucționează libera inițiativă sub forma externalităților, poziției dominante, informației simetrice și bunurilor publice. Intervenția de politică industrială este motivată în special de existența externalităților: firmele nu pot beneficia în întregime de rezultatelor propriilor investiții de cercetare-dezvoltare deoarece o parte din acestea ajung să fie însușite de alte firme. Prin urmare, sectorul public trebuie să furnizeze stimulente pentru facilitarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare.

.Inovația este un proces deliberat al firmelor, care decid asupra investițiilor de alocat în producerea de noi idei folosite ca input în produsele finale. În industrii caracterizate prin economii dimensionale, acumularea de capital lasă locul investițiilor în cercetare-dezvoltare și utilizarea lor în folos propriu ca principali determinanți al creșterii pe termen lung. În consecință, politica publică este necesară pentru a mări volumul investițiilor și gradul de utilizare al inovațiilor.

Efectele de rețea (network externalities): Efectele de rețea apar pe acele piețe în care valoarea unui anume produs sau tehnologie depinde de numărul celor care folosesc același bun sau unele compatibile. Din acest motiv, eforturile de standardizare a produselor induc o prosperitate mai mare. Intervenția de politică industrială are loc prin susținerea autorităților sau asociațiilor profesionale a căror activitate este dedicată producerii de standarde.

Politica comercială strategică (strategic trade policy) În anumite industrii strategice, caracterizate prin concurență imperfectă, firmele oligopolistice realizează profituri în exces și reușesc să mențină o forță de muncă mai bine plătită. Pentru ca aceste beneficii să revină în totalitate firmelor naționale, guvernul poate întări poziția dominantă a firmelor, prin ajutoare de stat sau protecție comercială, de exemplu.

Fiecăruia dintre argumentele prezentate i-au fost subliniate limite deloc neglijabile, care diminuează considerabil aplicabilitatea lor..

Cu toate acestea, intervenția statului în materie de politică industrială s-a bazat și încă se bazează deopotrivă în state dezvoltate, ca și în state în dezvoltare, pe acest tip de justificare.

O cotitură conceptuală de referință s-a realizat în 1990 prin publicarea lucrării „The Competitive Advantage of Nations” de către Michael Porter, profesor de administrarea afacerilor la Harvard Business School. Prin valorificarea liniei de cercetare pe subiectul dezvoltării economice, precum și prin studierea sistematică a mediului de afaceri din 10 țări cu o poziție competitivă importantă, precum și din peste 100 de industrii, Porter a readus în dezbatere de o manieră viguroasă modul în care firmele reușesc să devină competitive și să contribuie la ridicarea standardului de viață a țărilor în care sunt localizate.

În mod particular pe tema dezvoltării structurilor industriale, Porter oferă în modelul avantajelor competitive ale industriilor naționale o expunere cuprinzătoare asupra importanței legăturilor competitive dintre ramurile naționale pentru dezvoltarea economică. Folosind tradiția intelectuală respectabilă în domeniul economiei aglomerărilor el argumentează teza necesității creării unor legături industriale puternice între sectoarele competitive pentru ca participarea la competiția internațională să antreneze efecte de creștere a prosperității naționale (Literatura asupra economiei aglomerărilor este întemeiată pe asemenea scrieri timpurii precum cele ale lui von Thünen, J. (1826), The Isolated State, Pergamon, London; Marshall, A. (1890), Principles of Economics, Macmillan, London; Weber, A. (1909), Theory of the Location of Industries, University of Chicago Press, Chicago; Lösch, A. (1940), The Economics of Location, Fischer Verlag, Jena).

Ulterior, el avea să ofere o definiție a aglomerărilor competitive (clusters) preluată ca variantă standard de cea mai mare parte a literaturii pe acest subiect:

“Aglomerările competitive sunt concentrări geografice de companii interconectate, furnizori specializați, ofertanți de servicii, firme din sectoare înrudite și instituții asociate (de exemplu, universități, agenții de standardizare și asociații profesionale) din anumite sectoare economice, care se află în relații atât de concurență, cât și de cooperare”.

Aglomerările competitive oferă prin urmare suportul teoretic cel mai potrivit pentru o politică a dezvoltării industriale în timpurile prezente. Din această perspectivă, argumentele tradiționale nu își diminuează validitatea mai mult decât teoria deja existentă; ele apar însă insuficient de cuprinzătoare pentru a oferi o înțelegere adecvată asupra unei probleme dominante care afectează dezvoltarea industriilor contemporane: îmbunătățirea competitivității în competiția internațională din ce în ce mai intensă.

Există o modalitate la îndemână pentru a identifica aglomerările competitive: ele sunt acele concentrări critice de firme care se bucură de un succes neobișnuit într-un domeniu de activitate. Așa este, de exemplu, cazul industriei cinematografice la Hollywood; industriei siderurgice în Alsacia-Ruhr; aparaturii medicale în Massachusetts; industriei chimice la Basel. În România, se pot aminti aglomerările din sectorul construcțiilor de nave la Galați; software la București; prelucrarea lemnului în Mureș; vin în Prahova; servicii turistice pe valea Prahovei.

Caracteristicile aglomerări competitive sunt:

Cuprind sectoare care folosesc investesc în proporții variate în tehnologie și cercetare-dezvoltare. Aglomerările competitive nu se identifică cu tehnologia de vârf.

Cuprind arii geografice de dimensiuni variabile, în interiorul unui stat și între state. Aglomerările competitive se identifică geografic la nivelul unei localități sau regiuni naționale sau inter-statale.

Coexistă geografic cu aglomerări din sectoare de activitate variate. Aglomerările competitive nu se regăsesc în economii izolate, ci în sisteme economice locale.

Cercetările empirice recente prezentate de către comisia Europeană au scos în evidență o nouă serie de caracteristici ale aglomerărilor competitive, caracteristici care le permit să se distingă în multitudinea de conexiuni care caracterizează economia regională:

Aglomerările competitive sunt concentrate spațial.

Aglomerările competitive se formează prin apariția unei mase critice de firme.

Firmele care compun aglomerarea sunt specializate.

Firmele specializate care compun aglomerarea au obiecte de activitate variate.

Firmele care compun aglomerarea sunt angajate deopotrivă în relații concurențiale și cooperative.

Participanții unei aglomerări își adaptează relațiile reciproce într-un proces evolutiv.

Un chestionar realizat în 17 țări europene asupra a 34 de aglomerări industriale ajungea la câteva concluzii care sprijină observațiile de mai sus . Iată câteva dintre acestea:

Cinci dintre aglomerări au fost stabilite înainte de 1940; opt dintre ele între 1940 și 1970, iar 20 după 1970.

Circa 2/3 dintre aglomerări sunt destul de mici, au mai puțin de 200 de firme. În cele mai multe, se găsesc mai mult de 2.000 de angajați în sectoarele dominante (care includ furnizori locali și subcontractori), în timp ce în jumătate dintre aglomerări găsesc de lucru între 2.000 și 10.000 de oameni.

Doar 5 aglomerări nu au o multinațională printre firmele importante, iar aproape jumătate câteva dintre marile firme aparțin multinaționalelor.

Aglomerările susțin în general o poziție competitivă puternică. Opt dintre aglomerări sunt competitive la nivel mondial, adică firmele sunt la fel de competitive ca liderii mondiali.

În completare, Anexa nr.1 prezintă în anexă o privire mai în detaliu asupra aglomerărilor examinate în ceea ce privește sectorul de specializare de bază și legătura cu activitățile de înaltă tehnologie.

Trecerea către înțelegerea intervenției de politică industrială prin dezvoltarea aglomerărilor poate părea dificilă deoarece este o schimbare de paradigmă: atât conceptual, cât și în aplicarea sa practică, noua politică aduce în atenție alte motivații și obiective. În tabelul următor sunt prezentate diferențele esențiale între cele două abordări.

Tabel 3.1.: Politica industrială

Sursa :The Cluster Policies Whitebook Press meeting in Stockholm, http://www.iked.org/default.

asp?id =33&mnu=31

Tabel nr.3.2.: Componentele și implicațiile politicii bazate pe aglomerările industriale

Sursa :The Cluster Policies Whitebook Press meeting in Stockholm, http://www.iked.org/ default. asp?id=33&mnu=31

3.2. Politica industrială a UE

3.2.1. Etapele evoluției politicii industriale

Conceptul actual de politica industriala în UE este rezultatul unei evoluții în etape. Apariția conceptului a fost favorizată de creșterea consensului între statele membre asupra necesității unei politici industriale la nivelul UE și a tipului de acțiuni de politică care să fie urmate în cadrul Comunității. Cinci etape (1958-1975, 1975-1985, 1985-1990, 1990 și 1991-prezent) par să fi marcat în mod decisiv evoluția politicii industriale în cadrul UE de la data semnării Tratatului de la Roma (1958).

Prima etapă (1958-1975) este caracterizată de dominanța politicilor industriale naționale. Primele elemente legate de o politică industrială la nivelul Comunității pot fi identificate în prevederile Tratatului privind Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (aprilie 1951) și ale Tratatului EURATOM (martie 1957). Ambele tratate pot fi privite ca stabilind priorități pentru fiecare industrie. Cu toate acestea, până în anii 1970, politica industriala a Comunității a fost în mod fundamental limitată la prevederi referitoare la concurență și înlăturarea barierelor comerciale între statele membre. Deși Tratatul de la Roma a fundamentat viziunea unei piețe comune, statele membre aveau libertatea sa urmeze propriile politici naționale industriale.

A doua etapă (1975-1985) este caracterizată de dominanța abordării intervenționiste. Tenta intervenționistă a politicilor industriale a fost o reacție la condițiile economice nefavorabile (recesiune, inflație și șomaj). Acțiunile de politică la nivelul Comunității au fost gândite cu scopul de a potența eforturile naționale orientate către realizarea creșterii economice și a competitivității. Intervențiile au îmbrăcat o multitudine de forme, de la acordarea de subvenții industriei de oțel, chimică și construcțiilor de nave, pentru a sprijini restructurarea și modernizarea, până la finanțarea proiectelor de C&D derulate în cooperare în sectoarele de înaltă tehnologie și la impunerea de bariere comerciale față de restul lumii.

Cea de-a treia etapă (1985-1990) o reprezintă constituirea Pieței Unice

Proiectul Pieței Unice poate fi privit și ca o acțiune importantă de politică industrială. Justificarea proiectului era una directă: permițând forțelor pieței să opereze la nivelul Comunității, firmele europene vor fi stimulate să beneficieze de avantajele economiilor de scară și astfel, să devină competitive. Din perspectiva limitată a politicii industriale, intenția era aceea de a promova așa numiții “campioni europeni” și nu “campioni naționali”.

În Uniunea Europeană, în anii 1970-1990, guvernele au dezvoltat politici industriale orientate spre:

crearea piețelor, prin protecția pieței interne și promovarea exporturilor, ca și prin aplicarea de politici anti-monopol și de susținere a industriilor tinere;

proprietatea industrială, management și democrație, prin politici care vizează sectorul public, drepturile angajaților și a managerilor, și gradul de reglementare de către stat a proceselor decizionale în industriile private;

investițiile în întreprinderi și echipamente, care au influențat dimensiunea și distribuția geografică a firmelor, raportul dintre industrii etc.;

modificări ale structurii industriale, prin încurajarea investițiilor locale și stimularea dezvotării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii;

industriile noi, prin identificarea și sprijinirea unor domenii cu perspectivă de dezvoltare, în mod deosebit tehnologia informației, microelectronica, biotehnologia, robotica și energetica;

industriile vechi, prin facilitarea restructurãrii sau restrângerea lor;

tehnologiile noi, prin încurajarea cercetării și dezvoltării, diseminarea cunoștințelor tehnologice și lansarea de produse noi;

oferta de muncă, cu scopul de a crește nivelul de educație, pregătire profesională, ambele în legătură cu industrii specifice și profesii, prin intermediul unor reforme curriculare pentru obiective industriale bine definite.

Guvernele au aplicat politici diferențiate la nivel național. Astfel, de exemplu, Marea Britanie a avut o politică generală de privatizare și restrângere a reglementărilor, aplicând măsuri preponderent de promovare a liberei concurențe și de atragere a investițiilor străine în industria prelucrătoare.

Germania a pus accentul prioritar pe o politică specifică activităților, în mod deosebit de promovare a cercetării și dezvoltării prin finanțare publică a cercetării științifice fundamentale și prin construcția unei rețele extinse de institute de cercetare și unități pentru diseminarea noilor tehnologii. În egală măsură, Germania a dus și o politică generală consistentă de menținere a competitivității internaționale, de promovare a dezvoltării marilor firme industriale, dar și a IMM-urilor, de integrare strânsă a băncilor cu industriile, de dezvoltare a unor sisteme de pregătire profesională a forței de muncă înalt calificate etc.

În Franța s-a aplicat o politică predominant specifică industriei (sectorială), prin selectarea industriilor prioritare în procesul de planificare (de exemplu, industria aerospațială, energia nucleară, industria electronică etc.), susținerea campionilor naționali prin naționalizare, garanții de stat, împrumuturi de la instituții de stat, protecția industriilor cu creștere lentă

(siderurgie, construcții de nave etc.).

În cadrul celei de a patra etape (1990) este realizat primul document oficial de politică industrială. Raportul Comisiei Europene “Politica industrială într-un mediu concurențial: precepte pentru o abordare la nivelul Comunității” [Comisia Europeana, (1990)] a pus bazele unei politici industriale coerente la nivelul Comunității. Viziunea Comisiei Europene avea la bază trei ținte operaționale:

Crearea și consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;

Adoptarea unei abordări pozitive în vederea ajustării, prin evitarea apelării la politicile industriale defensive sau protecționiste;

Deschiderea piețelor în fața concurenței, atât din interiorul, cât și din exteriorul Comunității.

Aceste schimbări au reflectat preocuparea Comisiei Europene pentru anumite decalaje înregistrate de Uniunea Europeană în raport cu ceilalți doi poli de putere economică, respectiv SUA și Japonia.

Raportul menționat a identificat elementele esențiale, catalizatorii și acceleratorii ajustărilor structurale. Conform acestui raport, elementele de bază care trebuie îndeplinite pentru a stimula ajustarea industrială se referă la un mediu de afaceri favorizant, un mediu macroeconomic stabil și previzibil, un nivel ridicat al investițiilor în capitalul uman, promovarea convergenței economice și a coeziunii sociale, protecția mediului.

Catalizatorii promovării ajustărilor structurale sunt existența Pieței Unice și practicarea unei politici comerciale deschise, dar precaute. Raportul consideră întreprinderile mici si mijlocii, noile tehnologii și capitalul uman, piețele deschise pentru servicii de afaceri, cercetare-dezvoltare și inovarea drept catalizatori ai ajustărilor structurale.

Cea de-a cincia etapă (1991-prezent) o constituie politica industrială coerentă în cadrul Pieței Unice. Tratatul de la Maastricht oferă cadrul legal al politicii industriale în UE. Articolul 157(130) al Tratatului ilustrează clar orientarea către piață. Articolul precizează patru arii ale politicii industriale:

Ajustarea industriei la modificările structurale;

Dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii;

Cooperarea între companii;

Inovarea, cercetarea și dezvoltarea tehnologică.

Cât privește instrumentele, articolul precizează că țintele de politică asumate trebuie atinse utilizând instrumente de politică în conformitate cu celelalte prevederi ale Tratatului. În 1993, Comisia a dat publicității Cartea Albă cu privire la “Creștere, Competitivitate și Ocupare – provocările și mijloacele de a le depăși în secolul 21”, care subliniază importanța cercetării-dezvoltării, inovației și dezvoltării tehnologice, educației și rețelelor trans-europene [Comisia Europeana, (1993)]. În conformitate cu viziunea Comisiei, dezvoltarea europeană trebuie să se bazeze pe cei doi piloni gemeni ai competitivității și coeziunii economice și sociale.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE după 1990 a fost și este în continuare acela de a-și consolida competitivitatea pe plan internațional, oferind totodată clienților săi produse de calitate la prețuri competitive, protejând în același timp și mediul înconjurător. Recunoașterea contribuției determinante a activelor intangibile la creșterea competitivității întreprinderilor este o trăsătură calitativă importantă a politicilor industriale actuale.

În 1994, raportul Comisiei “O politică industrială a competitivității pentru Uniunea Europeană” a punctat patru priorități ale politicii industriale ale UE [Comisia Europeana, (1994)]:

Promovarea investițiilor imateriale;

Dezvoltarea cooperării industriale;

Asigurarea concurenței loiale;

Modernizarea rolului autorităților publice.

Principiile care fundamentau această viziune a Comisiei au fost subliniate și de către Decizia Consiliului 96/413/EC cu privire la aplicarea unui program de acțiune al Comunității pentru întărirea competitivității industriei europene, ca element fundamental de predeterminare a creșterii economice susținute, al creării de noi locuri de muncă, ca și pentru asigurarea coeziunii economice și sociale. Două rapoarte ulterioare ale Comisiei au abordat “benchmarking”- ul de politică a competitivității, ca instrument esențial al eforturilor analitice pentru crearea și aplicarea conceptului de politică industrială a UE. [Comisia Europeană, (1996), (1997)].

Conceperea și aplicarea politicii industriale a Uniunii Europene sunt guvernate de șase principii (subsidiaritate, parteneriatul public-privat, competitivitatea ca obiectiv primordial, dominanta modelului orizontal, corectarea eșecurilor pieței, compromisul dintre eficienta si coeziunea sociala), care trebuie urmărite în mod consecvent:

Primul principiu: subsidiaritatea

Conform principiului subsidiarității, politica industrială a Uniunii Europene este proiectată și aplicată într-o strânsă colaborare între țările membre și Uniune, aceasta din urmă fiind responsabilă de soluționarea numai a acelor probleme care pot fi cel mai bine abordate la nivel european. Justificarea acestui principiu este legată de creșterea complexității problemelor economice și sociale; astfel, rezolvarea acestora survine la nivelul decizional corespunzător.

Odată cu crearea Pieței Unice, piețele relevante economic în cadrul cărora firmele operează frecvent transcend frontierele naționale; în astfel de situații, multe acțiuni de politică pot fi derulate mult mai eficient la nivel european decât la nivel național. Pentru a asigura cel mai eficient mediu de afaceri, politicile industriale care afectează Uniunea trebuie gândite și aplicate la acest nivel.

Al doilea principiu: parteneriatul public-privat

Responsabilitatea pentru promovarea unor politici industriale de succes aparține deopotrivă autorităților publice și sectorului privat. Comisia Europeana a subliniat faptul că noua abordare a politicii industriale implică o separare clară a responsabilităților între companii, care trebuie să joace rolul cel mai important și autoritățile publice, a căror sarcină este de a crea un mediu stimulativ pentru dezvoltarea industrială

Al treilea principiu: competitivitatea ca scop principal

Politica industrială a UE încearcă să stimuleze competitivitatea, prin accelerarea ajustărilor structurale, creând un mediu favorabil dezvoltării inițiativelor în întreaga Comunitate și cooperării industriale, dar și pentru valorificarea potențialului de cercetare industrială, dezvoltare tehnologică și inovație.

Al patrulea principiu: dominanta modelului orizontal

Documentele de referință care jalonează crearea progresivă și aplicarea politicii industriale a UE favorizează o abordare de susținere în cadrul modelului orizontal, data de măsurile și acțiunile care se referă la eșecurile pieței. Conform modelului orizontal, o politică industrială eficientă trebuie să aibă la bază măsuri în mod esențial neutre, precum și acțiuni care să vizeze: crearea și consolidarea unui mediu de afaceri favorizant, urmărirea unei abordări de liberalizare a piețelor, evitarea politicilor defensive și protecționiste, ca și selecția “câștigătorilor” sub forma “campionilor naționali”.

Al cincilea principiu: corectarea eșecurilor pieței

Elementul fundamental care justifică politica industrială este intervenția guvernamentală în situațiile de eșec al pieței. Acestea se referă la monopoluri, bunuri publice, externalități (în mod deosebit poluarea), drepturile de proprietate comune și discrepanța dintre sectorul privat și social cu privire la preferința pentru timp. Analiza situațiilor în care piețele generează eșecuri este un element necesar în vederea selectării politicilor de corectarea a acestor măsuri.

Al șaselea principiu: compromisul între eficiență si coeziune socială

Politica industriala trebuie să asigure un echilibru dinamic între eficienta economică și coeziunea socială. Aceasta din urmă asigură baza de colaborare pentru dezvoltarea industriei europene. Fondurile structurale și conceptul de politică socială a Uniunii Europene contribuie la coeziunea economică și socială. Construirea încrederii sociale și a coeziunii este un element fundamental pentru promovarea ajustărilor structurale, promovarea schimbărilor și stimularea mobilității forței de muncă.

În interiorul cadrului politicii industriale a UE, fiecare stat membru dispune, în principiu, de suficient spațiu pentru a-și stabili propria politică industrială în conformitate cu obiectivele sale specifice. Danemarca, Olanda și Marea Britanie par să urmeze în mod consecvent politici orientate spre piață. Franța, Italia și Spania par să accepte un grad ceva mai ridicat de intervenție guvernamentală în cadrul economiei. Germania este un exemplu de economie de piață coordonată, care practică o politică industrială activă. Cu toate acestea, merită menționat faptul că libertatea statelor membre de a stabili propriile politici industriale este în mod semnificativ constrânsă de legislația Pieței Unice.

3.2.1.1. Consiliul European de la Lisabona

Consiliul European de la Lisabona din primăvara anului 2000 a stabilit obiectivul de a transforma Uniunea Europeana în cea mai dinamică și competitivă economie a lumii, bazată pe cunoaștere, capabilă să susțină creșterea economică, crearea unor noi locuri de muncă și realizarea unei mai mari coeziuni sociale. De la Consiliul de la Lisabona, Consiliul European a transformat întâlnirile de primăvară în puncte focale pentru problemele economice, sociale și de mediu, pe fondul obiectivului general al asigurării dezvoltării susținute.

Calendarul de reforme stabilit la Lisabona prevede acțiuni derulate până la orizontul anului 2009:

2001 descentralizarea, cuantificarea și înregistrarea ajutoarelor de stat, strategia pentru simplificarea cadrului de reglementare;

2002 un nou cadru pentru achizițiile publice, un nou cadru pentru comerțul electronic, primii doi ani ai Planului Național de Acțiune împotriva excluderii și sărăciei, Evidenta Politicii Sociale;

2003 un nou cadru pentru telecomunicații, piața unică pentru capitalurile de risc, liberalizarea în continuare a piețelor de electricitate pentru clienții de afaceri, Al șaselea Program Cadru pentru cercetare, Licențierea Comunitară, liberalizarea transporturilor internaționale utilizând rețelele ferate trans-europene;

2004 Spațiul Aerian Unic, liberalizarea în continuare a pieței gazelor pentru clienții de afaceri, cadrul impozitării energiei, cadrul pentru impozitarea economisirilor;

2005 piața unică pentru totalitatea serviciilor financiare, liberalizarea piețelor gazelor și electricității pentru clienții rezidenți, demararea unei scheme europene obligatorii pentru emisia de CO2;

2006 al doilea stadiu al liberalizării piețelor serviciilor poștale;

2008 liberalizarea tuturor transporturilor feroviare internaționale, operaționalizarea sistemului de navigare prin satelit Galileo;

2009 o posibilă nouă etapă sau stadiul final al liberalizării pieței serviciilor poștale (subiect al unui studiu în 2006 cu privire la impactul liberalizării).

3.2.1.2.Consiliul European de la Stockholm

Cu ocazia Consiliului European de la Stockholm, Comisia Europeana a identificat zece domenii prioritar: slujbe mai numeroase și mai bune; noi piețe europene ale muncii – deschise tuturor, garantând accesul fără discriminare; reforme economice care să aibă ca obiect bunurile și serviciile; piețe financiare integrate, un cadru de reglementare corect, e-Europa 2002, decalajul de aptitudini în domeniul IT, cercetare, inovare și antreprenoriat, tehnologiile de frontieră; protecția socială eficientă pentru populația care îmbătrânește.

Cele 10 domenii prioritare pentru anul 2001 identificate de Comisie reprezintă o abordare integrată. Fiecare din acestea sunt mutual stimulative. Acestea uzează de stabilitatea macroeconomică, reformele sociale și economice, piețele financiare integrate, un cadru corect de reglementare și crearea pe scară largă a economiei electronice (e-economie) pentru a oferi un mediu propice cercetării, inovației și întreprinderilor, un mediu în care ideile și investițiile tot mai numeroase – în mod deosebit în cadrul economiei cunoașterii – sunt transformate în noi produse și servicii, stimulând creșterea productivității, un mediu care acționează ca un motor al creșterii și competitivității, creând mai multe locuri de muncă și potențând coeziunea socială și regională.

Comisia a subliniat ideea conform căreia crearea de noi locuri de muncă necesită creșterea investițiilor în educație și formarea aptitudinilor, reforma fiscală, a sistemelor de beneficii și creșterea mobilității forței de muncă în cadrul “nou” constituitelor piețe ale forței de muncă. De asemenea, Comisia a insistat asupra necesității perfecționării aptitudinilor în domeniul manipulării electronice și al urgentei derulării de investiții în inovare și cercetare, ca elemente de bază fundamentale pentru dezvoltarea societății cunoașterii și a “tehnologiilor de frontieră”. Cadrul de reglementare trebuie să asigure încrederea publicului, ca și o bună ofertă în fazele incipiente de capitaluri de risc. Conform Comisiei, o economie puternică, cu finanțe publice ordonate, care pot fi susținute pe termen lung, sunt elemente absolut necesare pentru a potența coeziunea socială și a determina modernizarea sistemelor de protecție socială.

3.2.1.3. Consiliul European de la Barcelona

În cadrul raportului emis de Consiliul European de la Barcelona, Comisia a sugerat că Uniunea Europeană să mențină politicile de stabilitate macroeconomică convenite și să susțină strategia convenită la Lisabona. Conform Comisiei, obiectivele de la Lisabona se susțin reciproc, astfel încât numai o abordare integrată va garanta îndeplinirea acestora. Aceasta înseamnă:

a) Reducerea decalajelor în aplicarea reformelor economice și structurale, asigurându-se ca dezvoltarea susținută reprezintă o componenta a acestor reforme;

b) Continuarea promovării coeziunii economice și sociale și adoptarea pașilor necesari pentru a garanta securitatea și susținerea în viitor a pensiilor;

c) Dezvoltarea spiritului întreprinzător în cadrul unui mediu de afaceri concurențial. Comisia a identificat trei domenii prioritare care pot accelera recuperarea UE:

d) Dezvoltarea în continuare a politicilor ocupaționale, cu un accent deosebit asupra reformelor active ale pieței muncii;

Conectarea Europei și a piețelor;

f) Creșterea investițiilor în cunoaștere pentru asigurarea competitivității viitoare și a locurilor de muncă.

Prima prioritate presupune abordări la nivelul sistemelor de impozite și beneficii, remunerarea indivizilor care lucrează un timp îndelungat și îmbunătățirea îngrijirii copiilor. Barierele în domenii precum abilitățile și limbile străine, care descurajează indivizii să se deplaseze între diferite locuri de muncă în cadrul companiilor, în alte sectoare sau țări trebuie soluționate. Trebuie încurajate măsurile adoptate de partenerii sociali pentru anticiparea și gestionarea schimbării. Aceasta este necesară pentru a ajuta Uniunea Europeana în efortul de a se apropia tot mai mult de obiectivele de ocupare deplină și slujbe mai bune.

A doua prioritate poate fi implementată prin completarea verigilor lipsă în industriile cheie și accelerarea integrării piețelor financiare prin crearea cadrului juridic corespunzător. Aceasta înseamnă, de exemplu, stabilirea termenelor pentru liberalizarea piețelor energetice și convenirea măsurilor esențiale în domeniul serviciilor financiare, însă Uniunea trebuie să soluționeze, în același timp, problema investițiilor în proiectele prioritare de infrastructură, care vor determina creșterea dinamismului și competitivității pieței interne. Recentele reforme în telecomunicație trebuie să stimuleze rețelele de telecomunicație în banda larga. O Europă interconectată într-o mai mare măsură, ca și asigurarea unor servicii eficiente și înalt funcționale de interes economic general contribuie la menținerea Uniunii Europene pe calea creșterii economice și la furnizarea unor servicii de calitate superioară pe întreg cuprinsul Uniunii.

Cea de-a treia prioritate se referă la faptul că Uniunea Europeană trebuie să amplifice eforturile în domeniile cercetării, inovării, educației și pregătirii. Prin urmărirea unei abordări integrate, aceste politici pot fi așezate sub o aceeași umbrelă: o zonă europeană a cunoașterii. Trebuie create rețele de excelență, iar dimensiunea europeană a învățării permanente ar putea să fie susținută de specializări europene. De asemenea, companiile trebuie încurajate să cheltuiască mai mult în domeniile cercetării și inovării.

3.2.1.4. Consiliul European de la Bruxelles

Comisia a identificat următoarele provocări ale politicii industriale într-o Europă lărgită.

1) Globalizarea

Odată cu procesul de globalizare se deschid noi piețe pentru produsele și serviciile europene, acest fapt va contribui la creșterea competitivității. Un rol important îl vor juca și cunoștințele și calificarea forței de muncă. De asemenea într-o lume integrată, instabilitatea se poate răspândi repede, de aceea politica industrială trebuie să fie capabilă să răspundă prompt și repede evoluțiilor imprevizibile

2) Schimbări organizaționale și tehnologice

Globalizarea a fost asistată de schimbări tehnologice, cele mai importante s-au petrecut în tehnologiile informaționale și de comunicare (ICT). ICT în combinație cu tehnicile noi de organizare și dirijare, precum și forță de muncă calificată oferă posibilitate de a îmbunătăți semnificativ competitivitatea. Problema cea mai importantă va fi asigurarea adoptării și utilizării pe scară largă a ICT, în toate ramurile industriei, inclusiv în cele considerate tradiționale. Schimbările tehnologice nu trebuie limitate doar la ICT, sunt și alte tehnologii ce trebuie dezvoltate: biotehnologia, nanotehnologia, energie curată, precum și domeniul noilor materiale.

3) Rolul de bază al inovației și al antreprenoriatului

Crearea continuă de firme noi și extinderea celor existente este esențială pentru ajustarea la noile oportunități ale pieței, atingerea creșterii productivității și realizarea inovațiilor, mai cu seamă în perioada progreselor tehnologice rapide. Competitivitatea și creșterea economică cresc tot datorită inovațiilor, iar cunoașterea este miezul activităților inovatoare. În prezent Uniunea Europeană cheltuiește pentru Cercetare & Dezvoltare 1,9% din PIB, mai puțin decât competitorii săi SUA și Japonia. Ca rezultat, productivitatea investițiilor europene în cercetare este joasă, sistemul inovațional al UE nu are capacitatea necesară pentru a transforma noile cunoștințe într-un rezultat – crearea noilor sau îmbunătățirea celor existente produse, servicii și procese.

4) Dezvoltarea durabilă și noile cerințe ale societății

Politica industrială trebuie să răspundă la solicitările sociale și ecologice tot mai pronunțate, companiile de asemenea trebuie să participe la asigurarea acestor solicitări prin responsabilitatea socială corporativă. Progresele realizate în ultimul timp au arătat că competitivitatea sporită și protecția mediului pot fi obținute datorită unor mixaje adecvate de politici. Cererea societății în ceea ce privește securitatea, protecția, mediul pot crea noi oportunități de afaceri. Aceasta oferă posibilitatea companiilor europene de a fi primele în ceea ce privește tehnologiile de mediu și producție durabilă bazată pe analiza ciclului de viață. Dar unele din obiectivele propuse pot fi soluționate doar prin crearea unui cadru instituțional internațional. Astfel de structuri sunt create în ceea ce privește comerțul, dar în ceea ce privește mediul și protecția socială există multe lacune pe plan mondial.

Comisia a elaborat și propuneri pentru o nouă politică industrială a Uniunii Europene, unde este revăzută calea UE spre politica industrială. Politica începe cu prezentarea factorilor ce sprijină competitivitatea și creșterea economică, precum și măsurile ce trebui luate pentru îmbunătățirea acestor factori precum și dezvoltarea altora. Astfel valorile cele mai importante pe care se sprijină competitivitatea și creșterea UE sunt următoarele: mediu macroeconomic și politic stabil, unde domnește legea, ceea ce permite planificarea sigură a investiților și dezvoltării; Piață Unică, nivelul înalt al coeziunii sociale și un grad înalt de calificare al forței de muncă, experiență largă în domeniul dialogului social între parteneri, servicii garantate de înaltă calitate și la un preț rezonabil, rețelele de telecomunicații, aprovizionării cu energie și de transport, care totuși trebuie consolidate în special în statele candidate.

Pe lângă îmbunătățirea permanentă a acestor factori trebuie dezvoltați în ritm mai rapid și factori care au fost stipulați ca importanți în Strategia de la Lisabona.

Pentru realizarea obiectivului stabilit la Consiliul European de la Barcelona, că investițiile în cercetare-dezvoltarea trebuie să constituie 3% din PIB spre 2010, Comisia a subliniat necesitatea creării unor condiții ce ar contribui la orientarea investițiilor private în cercetare-dezvoltare, precum și asigurarea unei utilizări mai efective a finanțelor publice. De asemenea, a fost lansată inițiativa Spațiului European de Cercetare (ERA), ce va permite depășirea fragmentării activității de cercetare. De asemenea trebuie stimulate investițiile intangibile și în capitalul uman, pentru a permite utilizarea eficientă a cunoștințelor obținute și răspândirea lor. Încurajarea apariției grupurilor și rețelelor de inovație, trebuie să devină o altă prioritate. Politicile ce formează cadrul regulator pentru companii, facilitățile fiscale și fondurile de finanțare pot fi utilizate ca instrumente de susținere a inovației.

Mediul de afaceri trebuie să fie favorabil pentru crearea, creșterea și dezvoltarea IMM-lor și a antreprinoriatului în general. Activitatea de inovație a IMM-lor poate fi îmbunătățită prin cooperarea și interacțiunea mai bună între statele membre. Spiritul de antreprinoriat trebuie dezvoltat și promovat în sistemul educațional cu ajutorul training-urilor începând cu școala generală. Antreprinoriatul este un obiectiv, ca și politica inovațională, care necesită efortul concentrat al mai multor politici din diferite domenii precum educația, piața internă, serviciile financiare, training și politica fiscală. Viitoarea Carte Verde a Antreprenoriatului va relansa dezbaterile privind o Europa mai antreprinorială.

Pentru a realiza obiectivele lansate la summit-ul de la Johannesburg privind modelul de producție și consum durabil, Uniunea Europeană trebuia să consolideze politica de producție durabilă. Elementele unei consolidări trebuiau să cuprindă următoarele. încurajarea adoptării pe scară largă a practicilor de succes pentru îmbunătățirea eficienței ecologice în utilizarea resurselor și mărirea gradului de utilizare a resurselor regenarabile; promovarea industriilor de reciclare viabile și adoptarea practicilor de succes; implementarea „ciclului de viață” corespunzător politicei produsului integrat (Integrate Product Policy) prin înțelegeri benevole și adoptarea standardelor produselor ecologice, încurajarea dezvoltării și răspândirii tehnologiilor curate și a cooperării public-privat în cercetare-dezvoltare, extinderea utilizării managementului ecologic luând în considerație caracteristicile IMM-lor și promovarea în viitor a responsabilității corporative.

3.2.1.5. Strategia Lisabona revizuită 2005 și orientarea către o nouă politică industrială

Pentru a veni în întâmpinarea problemelor cu care se confruntă Uniunea Europeană, statele membre ale Uniunii Europene au lansat cu prilejul Consiliul European din 23-24 martie 2000, Strategia Lisabona. Scopul declarat al acestei strategii este acela de a revigora politicile comunitare, pe fondul a două provocări majore care afectau economia și societatea: globalizarea și dezvoltarea cu repeziciune a societății informaționale. Procesul de globalizare conduce la creșterea concurenței în toate sectoarele economiei. Dezvoltarea societății informaționale presupune o reformă radicală a sistemului de educație din Europa și asigurarea învățării pe tot parcursul vieții pentru cetățenii europeni.

Agenda Lisabona este cel mai important proiect european de dezvoltare, este reflectarea gândirii strategice pentru economie si societate la nivel comunitar. Gândit inițial pentru a ajuta Europa sa devina „cea mai competitiva economie bazata pe cunoaștere” până în 2010, Agenda Lisabona a suferit în martie 2005, la jumătatea drumului, o revizuire prin care accentul a fost mutat pe cre;terea economica bazată pe progres tehnologic si pe ocuparea forței de munca. Activitatea de cercetare dezvoltare-inovare rămâne însa cea mai cunoscută componentă a Agendei Lisabona și principala acțiune-cheie a Agendei Lisabona, căreia îi este atașată cea mai cunoscută dintre acțiunile concrete ale Agendei, și anume angajamentul luat de țările membre UE de a cheltui din bugetul public 1% din PIB pentru cercetare dezvoltare și de a facilita cheltuieli private pentru cercetare dezvoltare de 2% din PIB.

Tendințe pe termen lung arată că, începând cu anii ’80, anumite industrii au înregistrat un declin accentuat, în mod deosebit industria textilă, industria confecțiilor, industria de pielărie și încălțăminte și construcțiile navale. Rezultatul a fost și o reducere a ponderii industriei în valoarea adăugată creată în Uniunea Europeană.

După anul 1995, au apărut semne de îngrijorare cu privire la performanța relativ mai scăzută în domeniul creșterii productivității, al cheltuielilor pentru cercetare și al capacității de inovare. Cu toate acestea, se apreciază că în Uniunea Europeană nu are loc un proces de dezindustrializare în sensul restrângerii acestei ramuri, ci mai degrabă o realocare continuă a resurselor spre sectoare în care există avantajul comparativ.

Valoarea adăugată în cadrul UE are o distribuție mai largă în raport cu distribuția sediilor companiilor, ceea ce conduce la concluzia că deciziile privind competitivitatea ar trebui să se bazeze pe o perspectivă la nivelul UE, și nu la nivel național.

Datele privind sectoarele în care UE este în mod tradițional competitivă, cum ar fi industria chimică sau construcțiile de mașini, arată că situația se menține în raport cu SUA. Dar aceste sectoare trebuie să facă față unei noi presiuni concurențiale din partea economiilor emergente, mai ales cele din Asia de Sud-Est. Aceste țări avansează în ierarhia marilor exportatori de produse industriale prelucrate.

Mai multe industrii europene, cum sunt industria de automobile, industria aerospațială, ingineria mecanică și metalurgia, se confruntă cu o concurență internațională care nu se mai limitează la piața bunurilor finite, ci se extinde și asupra achizițiilor de factori de producție. La aceste probleme se adaugă fenomenul de relocare a activităților de producție către țări în care se pot obține avantaje de cost. Tendința de realocare nu se mai manifestă doar la nivelul industriilor tradiționale, ci se extinde la sectoarele de înaltă tehnologie și la activitățile de cercetare.

O altă schimbare majoră este extinderea Uniunii Europene spre Est. Funcționarea eficientă a pieței interne în UE lărgită poate să limiteze parțial efectele negative ale procesului de relocare a activităților în afara Uniunii. Industria europeană poate deveni mai competitivă în măsura în care noile state pot fi integrate rapid și eficient.

În acest context, factorul cheie ce oferă o perspectivă de dezvoltare pentru industrie este competitivitatea. Decizia de susținere a competitivității a fost luată la Lisabona în anul 2000, care a stabilit un calendar de reforme până la orizontul anului 2009. Potrivit Agendei Lisabona, strategia modernă orientată către competitivitate presupune:

Cadrul juridic adecvat;

Mediu de afaceri și antreprenorial concurențial;

Flexibilitatea piețelor forței de muncă;

Piețe financiare integrate;

Coeziune economică și socială.

La acestea se adaugă necesitatea de a integra strategia de competitivitate în strategia de dezvoltare pe termen lung. Investițiile în cercetare-dezvoltare, capitalul uman, sănătate și siguranța locului de muncă, prelucrarea informațiilor, protecția mediului sunt domenii cheie ale viitorului. De aceea există orientarea în politica industrială de a încuraja dezvoltarea unor industrii precum: electronica, informatica, biotehnologia etc.

La jumătatea intervalului pentru care a fost conceput (2000-2010), Agenda Lisabona s-a dovedit a fi mai degrabă „wishful thinking” decât realitate. Europa nu a ajuns din urmă SUA în materie de competitivitate, iar cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare au crescut doar marginal (cele publice de la 0,8% din PIB în 1999 la 0,86% din PIB în 2003, iar cele private de la 1,1% din PIB în 1999 la 1,17% din PIB în 2003). Sub presiunea lipsei de rezultate, Agenda Lisabona a fost revizuita, primind ceea ce a fost numit „un nou start” (Comisia European, 2005).

Socialiștii au catalogat relansarea Agendei Lisabona drept un start dezamăgitor pentru noua echipă de comisari: “Europa are nevoie să se focalizeze pe schimbări realiste, iar acest lucru nu se va face prin imitarea Americii. Nu de aceasta strategie au nevoie milioanele de europeni fără locuri de munca”, a declarat președintele Grupului Socialist din Parlamentul European. Cei 200 de euro-parlamentari socialiști se tem ca strategia revizuita a Comisiei neglijează dimensiunea socială și de mediu a competitivității europene. Agenda Lisabona revizuită sau “Noua Strategie de la Lisabona” nu mai subliniază faptul că economia UE ar trebui să devină până în 2010, cea mai competitiva și mai dinamică economie pe plan mondial. Probabil, în fața unor coloși economici ca Japonia și America, susținerea unui asemenea ideal nu putea fi catalogată decât ca o utopie.

Strategia Lisabona privind competitivitatea Uniunii Europene, revizuită, ar putea permite, până în 2010, crearea locurilor de muncă anunțate și o creștere economică medie europeană de aproape 3% pe an. Strategia revizuită se bazează pe trei axe vitale:

“A face din Europa un loc mai atractiv pentru investiții și pentru a munci”, prin realizarea unei piețe interne în acele domenii unde este loc de “creștere și angajare”;

“Inovația și cunoașterea să fie puse în slujba creșterii economice”; în acest scop trebuie ca 3 % din PIB să fie canalizat spre domeniile de cercetare și dezvoltare;

“Crearea locurilor de muncă”; “tot mai multe persoane să fie atrase pe piața forței de muncă”, prin reducerea șomajului în rândul tinerilor și prin modernizarea sistemului de protecție socială.

Programul Comisiei se concentrează pe acțiuni de susținere a Uniunii și statelor membre, pentru creșterea productivității și crearea de noi locuri de muncă. “Desigur, dezvoltarea nu este un scop în sine. Doar prin intermediul unei creșteri dinamice, susținute, Europa poate să asigure standardul de viață și protecție socială pe care cetățenii europeni îl așteaptă”, sublinia Comisarul european pentru concurență. D-na Neelie Kroes susține firesc, faptul că politica concurenței este de o importanță fundamentală pentru viitorul parteneriatului pentru dezvoltare și locuri de muncă: “Am creat deja o Piață Unică Europeană și au dispărut multe bariere din calea comerțului și dezvoltării. Europenii sunt pe drept cuvânt mândri de această realizare unică. Oricum, dacă Europa trebuie să-și atingă întregul potențial pentru dezvoltare, este nevoie să ne asigurăm că Piața Unică oferă un mediu care răsplătește acele afaceri ce inovează, investesc în cercetare-dezvoltare și furnizează produse de mai bună calitate și la prețuri mai mici. Acesta este rolul concurenței. Concurența conduce la competitivitate, creștere economică și productivitate. O politica a concurenței, eficientă și bine condusă, este atât o premisa obligatorie, cât și un instrument cheie pentru realizarea Agendei Lisabona”.

Cercetarea-dezvoltarea-inovarea rămân așadar în centrul Agendei Lisabona ca factor al creșterii economice. Privind valorificarea capitalului uman, educația și cercetarea ca pârghii de rezistență ale Strategiei Lisabona și având în vedere evoluția demografică din Europa, este esențială favorizarea educației de-a lungul întregii vieți, sau studierea strategiilor care să împiedice pierderea know-how-ului și a competențelor achiziționate, mai ales prin modalitățile de pensionare progresivă și ne-brutală din viața activă, permițând folosirea acestor competențe în activități necomerciale. Acest imperativ de valorizare a capitalului uman explică motivele pentru care prezervarea sau ameliorarea cadrului de viață și de coeziune socială devin unul din principalii factori pozitivi ai competitivității întreprinderilor europene: politica socială este un factor productiv care are efecte benefice în economie, în angajare și în competitivitate. Strategia europeană privind angajarea, bazată pe cei patru piloni: angajabilitate, adaptabilitate, antreprenoriat și egalitatea șanselor, are aici o contribuție majoră. Obiectivul îl constituie măsurarea oportunităților permise de creștere și de stabilitatea macro-economică, accentuarea reformelor structurale și ameliorarea semnificativă a ratei angajărilor în Europa, pentru a ajunge la nivelul principalilor săi competitori și pentru a sublinia prosperitatea europeană și sustenabilitatea, pe termen lung, a modelului social european. Alte priorități, ca de exemplu ameliorarea habitatului urban, diverse forme de inovări sociale (de exemplu micro-creditul, multi-salariatul) sau valorizarea bogăției și diversității sale culturale, ar trebui de asemenea să fie considerate esențiale pentru competitivitatea europeană.

UE are, încă, investiții reduse în cercetare. Uniunea trebuie să aibă inițiative concrete pentru a crea din temelii structurile și actorii economiei bazata pe cunoaștere.

Fără o cercetare de vârf și o formare de excelență finanțate în principal din fonduri publice nu se poate realiza în Europa o industrie durabilă și inovantă. În SUA, universitățile sunt în centrul procesului inovativ. Dezvoltarea cercetării în serviciul inovării constituie misiunea lor esențială mai ales după „Bayh-Dole Act” din 1980. Giganticele „tehnopoluri” sunt conectate la marile universități tehnologice. Acest model prezintă totuși inconvenientul concentrării excesive a bogăției și inovației in același spațiu care antrenează costuri mari și dezechilibre teritoriale. Din motive politice, sociale și economice Europa nu poate reproduce modelul american . Europa se poate axa pe modele mai puțin concentrate în plan teritorial și o mai bună conexiune între „tehnopoluri” și universități. Urmare a Programelor-Cadru de cercetare și dezvoltare in Europa s-a dezvoltat o rețea de cercetare dar ea nu are încă suficientă consistentă pentru a se conecta ca centre pe o baza durabilă și nu are realizată vizibilitatea necesară în materie de formare superioară.

Competitivitatea Europei în lumea contemporană implică trecerea la etapa constituirii adevăraților actori europeni ai cercetării în jurul principiilor de excelență academică și de sinergie între universități și lumea cercetării industriale (aplicat calculele arată că pentru dimensiunea actuală a UE sunt necesare minim 15 grupuri universitare europene sau formule de tipul „Airbus- Universitaire” de cel mai înalt nivel în domeniul științei. Inspirându-se din modelul de integrare suplu și progresiv care a făcut din „Airbus” liderul mondial al aeronauticii civile se pot forma în Europa: federații (Poluri) de excelență de trei până la cinci Grupuri compuse din Universități și Marile Școli sau Centre de Cercetare Europene. Aceste Poluri de Excelență ar permite să se remedieze atractivitatea redusă a universităților europene la scara mondiala. Aceste grupuri ar pute fi finanțate pentru a realiza;

cursuri de formare integrată care să concureze cu cele mai bune universități americane

recrutarea de cercetători de înalt nivel

accentuarea mobilității cercetătorilor

valorizarea mai bună a cercetărilor

îmbunătățirea echipamentului de laborator de cercetare in domenii strategice;

Aceste consorții universitare reprezintă garanții densității conexiunilor între tehnopolurile europene. Plasate sub o gestiune unică ele pot fi repartizate pe teritoriul european în vederea menținerii diversității culturilor și echilibrul teritorial.

Cercetare și tehnologie Creșterea economică

Educație Inovație Protecția sociala Apărarea

Fig nr. 3.3.: Relația de interdependență dintre triunghiul de aur al Strategiei Lisabona și cel al cunoașterii

Sursa: Șilași G. “Economia Uniunii Europene”, Editura de Vest, Timișoara, 2005

Echilibrul relației dintre aceste triunghiuri reprezintă, în viziunea autorilor Strategiei, esența dezvoltării viitoare a UE. Din obiectivele celor două triunghiuri cel mai important apare creșterea care constituie primul carburant al politicilor sociale și de mediu. Asigurarea tuturor celorlalte obiective implică un minim de prosperitate economică dată de creșterea economică.

Realizarea unei economii bazată pe cunoaștere a fost definită ca decisivă pentru UE și Statele Membre. Conceptul, însă, nu a fost definit în documentele Strategiei Lisabona. Pe baza analizei comparative cu modelul american , unele studii au desprins o serie de elemente cheie ale acestui tip de economie. Printre aceste elemente cheie se pot enumera :

a) Existența „Polilor de Excelență Universitară și Științifică”

b) Investiții masive în cercetare în vederea producerii de noi „cunoștințe”

c) Transformarea cunoștințelor în educație și formare

d) Diseminarea noilor cunoștințe în toate sectoarele publice și private prin intermediul noilor tehnologii informatice și ale comunicării;

e) Un mediu financiar(capital de risc, burse ale cunoștințelor suficient de dezvoltate și răspândite pe tot teritoriul unui stat sau Uniune de State, reglementări ( sociale ți fiscale ) favorabile întreprinderilor și cercetătorilor;

f) Transformarea cunoștințelor în inovare, adică în procedee industriale, noi bunuri și noi servicii.

În același timp, trebuie reținut că eșecul Lisabona nu trebuie imputat doar efectului extinderii. Problema este de a reexamina prioritățile în raport cu noua structură a UE ieșită din actuala extindere. Pentru a permite noilor membrii de a-si lua locul cuvenit în Procesul Lisabona ar fi necesar ca o parte substanțială mai mult de 50%- din fondurile structurale să fie în viitor alocate efortului de cercetare, formării și dezvoltării noilor tehnologii în aceste țări. Noua perspectivă financiară pentru 2007-2013 este o bună ocazie. Această proiectare bugetară comunitară reprezintă cea mai bună oportunitate pentru a pune in sinergie Strategia Lisabona și politicile structurale ale UE. Extindere fiind deja o realitate nu este acceptabil ca noile state membre să fie considerate adversare în competiția economică pe care o are de înfruntat UE în economia globală actuală. Este de asemenea contra productivă opinia potrivit căreia UE trebuie să se opună procesului de delocalizare a întreprinderilor din vechile spații comunitare spre noile spații comunitare. Rațiunea economică conduce la ideea productivă potrivit căreia UE trebuie să realizeze împreună cu noile state membre un Spațiu Economic Integrat , cu un sistem productiv comun.

Politica cercetării și a tehnologiei la nivelul UE a fost realizată progresiv fiind consacrată și sistematizată prin Actul Unic European care prevede o coordonare a politicilor și programelor duse la nivel național și adoptarea unui „Program Cadru Plurianual” (PCRD) în care este reluat ansamblul acțiunilor proprii ale Uniunii.. Acest Program- Cadru are un caracter constrângător în sensul că nici o acțiune comunitară în materie de cercetare nu poate fi întreprinsă în afara lui. Programul Cadru „fixează obiectivele științifice și tehnice, indicând marile linii de acțiune cerute, fixează suma estimată necesară și modalitățile de participare financiară a comunității la ansamblul programului ca și repartiția acestor sume între diferite acțiuni cerute” (Art.166 ex. Art 130 I).

În virtutea Tratatului de la Amsterdam, programul este aprobat printr-un vot al majorității calificate, ceea ce permite atenuarea presiunilor naționale asupra atribuirii de fonduri europene. În conformitate cu principiul subsidiarității, obiectul programului cadru nu este de a transfera la nivel comunitar conduita cercetării care ar putea fi realizată la nivel național ci de a defini competența europeană atunci când eficacitatea poate fi întărită sau pentru că domeniul de cercetare interesează toți partenerii (sănătatea) sau pentru că programul cere fonduri importante care depășesc bugetele naționale sau că cercetările naționale sunt complementare.

Pregătirea celui de-al cincilea PCRD, 1997-1998, a generat vii critici la adresa politicii de cercetare in UE. Cum mai multe credite sunt finanțate, efectul de levier cu finanțare europeană este atenuat; lipsește flexibilitatea: durata anilor adăugați la durata elaborării programului împiedică începerea rapidă în cursul planelor de programe de cercetare urgentă, cum l-a arătat „criza vacii nebune”; cercetarea, prea adesea, în amonte și nu atât de articulată asupra implicațiilor industriale

Cel de al-7-lea Program Cadru care acoperă perioada 2007-2013 , bazat pe Titlul XVIII al Tratatului (art.163 la 171) se. distinge de Programele precedente printr-o importantă simplificare a modului său de funcționare. Măsurile cerute în această direcție sunt descrise în documentul de lucru pentru punerea lui în aplicare care însoțesc propunerea de Program.. Ele privesc ansamblul ciclului de finanțare într-un mod mai simplificat, regulile și procedeele administrative și financiare, precum și lizibilitatea și utilizarea documentelor. Comisia Europeană urmărește să externalizeze, sub propria sa responsabilitate, activitățile care generează un număr mare de mici intervenții. Se urmărește ca o Agenție Executivă să gereze în mod deosebit acțiunile ”Programului –Marie Curie”, susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, și sarcinile administrative relativ la alte Proiecte de Cercetare , inclusiv Proiecte de cercetare colaborative. Această metodologie va fi de asemenea urmată prin activități duse de Consiliul European de Cercetare.

Europa are științe și culturi tehnologice bogate și diverse, în fiecare țară, și în fiecare regiune, pe rând, autoritățile publice și comunitățile științifice au dezvoltat strategii speciale pentru antrenarea cercetătorilor, promovând investițiile în domeniile de bază și promovând conversia rezultatelor cercetării în inovații. La nivel Spațiului European de Cercetare (ERA), performanțele „benchmarking" a variatelor sisteme de cercetare – cu alte cuvinte, o comparație a celor mai bune practici existente – a fost publicată pentru prima dată în 2001. Această apropiere reprezintă un instrument cheie pentru progres și reapropiere. Ideea este nu de a stabili o înșirare a „celor mai buni și a câștigătorilor", ci mai mult, un proces de înaintare urmărit prin cuantificare și analiză, într-o manieră deschisă, rezultatele diferitelor politici științifice apropie și răspândește acestea demonstrând succesul. Exemplu: creșterea numărului de cercetători în Statele Membre demonstrează un indicator semnificativ al eficienței eforturilor și banilor dedicați antrenării și recrutării cercetătorilor.

Tabel nr.3.4.: Cheltuielile guvernamentale GERD ca procent din PIB

Sursa: OCDE – Principalii indicatori privind știința și tehnologia, 2007

http://www.oecd.org/dataoecd, Legendă: (s) resprezintă estimări Eurostat, (p) reprezintă date previzionate, iar (:) reprezintă lipsa datelor

Fig.nr. 3.5. Cheltuielile guvernamentale GERD ca procent din PIB

Sursa: OCDE – Principalii indicatori privind știința și tehnologia, 2007

http://www.oecd.org/dataoecd

Fig.nr.3.6. Numărul absolvenților în domeniul științei și tehnologiei la 1000 persoane (cu vârsta cuprinsă între 20-29 ani)

Sursa: Eurostat, 2007

Fig. nr. 3.7.: Investiția în cercetare

Sursa: Eurostat, 2007

Producția europeană, ca și componentă a economiei europene, are un mare potențial, dar succesul ei depinde de procesul de inovare continuă al proceselor și produselor. Eforturile Comisiei Europene trebuie să fie susținute de către statele membre și de viitoarele state membre, prin dezvoltarea unei viziuni comune la nivel industrial, care să își extindă rezultatele și asupra mediilor social și ambiant. Obiectivul de pe Agenda Lisabona 2000, respectiv acela de a face din economia europeană cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din întreaga lume, nu poate fi atins fără continua și puternica contribuție a unui competitiv sector productiv.

Comisia Europeană, prin crearea Spațiului European de Cercetare (European Researh Area- ERA), propune o modalitate de implicare a tuturor statelor membre pentru îmbunătățirea competitivității, a contextului social și economic, a forței de muncă. Este necesar să se dezvolte și să se implementeze strategia industrială bazată pe cercetare și inovare, care ar putea să promoveze transformarea industrială, crearea unei semnificative valori adăugate: o economie bazată numai pe servicii nu va putea supraviețuii mult timp, transformarea industrială este o necesitate, nouă abordare a producției este necesară – inovarea producției, un sistem de cercetare-dezvoltare competitiv este determinat de multiplii factori.

Potrivit comunicării 474/2005 a Comisiei Europene, sectoarele industriale au fost împărțite în 4 categorii:

Industrii agroalimentare și ale științelor vieții (alimentară, băuturi, tutun; produse cosmetice; farmaceutică;biotehnologia; dispozitive medicale);

Industrii de sistem și constructoare de mașini (ITC;inginerie mecanică; inginerie electrică; vehicule cu motor; aerospațiale; industria de aparare; construcții navale);

Industrii bazate pe modă și design (textile; piele și produse din piele; încălțăminte; mobilă);

Industrii primare (de bază) și intermediare (industrii extractive non-energetice; metale neferoase; ciment și var; ceramică; sticlă; lemn și produse din lemn; celuloză, hârtie și produse din hârtie; tipărituri și publicații; oțel; chimică, cauciuc și materiale plastice; construcții).

Noua politică industrială aduce șapte noi inițiative trans-sectoriale de care vor beneficia cea mai mare parte a sectoarelor industriale, prevăzute în comunicatul 474/2005 al Comisiei Europene:

Înființarea unui HLG privind competitivitatea, energia și mediul;

Drepturile proprietății intelectuale și contrafacerea;

Aspecte exterioare privind competitivitatea și accesul la piețe;

Un nou program de simplificare legislativă;

Consolidarea competențelor sectoriale;

Gestionarea transformărilor structurale din industria prelucratoare;

Abordare europeană integrată privind cercetarea și inovarea industrială.

În plus, prin același comunicat, Comisia a adus în atenție alte șapte inițiative, vizând sectoare specifice precum: sectorul farmaceutic, apărare și tehnologia informațiilor și a comunicațiilor, investiții în pregătirea și perfecționarea forței de muncă pentru a face față schimbărilor structurale și competitivității, în condițiile creșterii puternice a competiției din partea Chinei și Asiei, respectiv:

Înființarea unui Forum în domeniul produselor farmaceutice;

Examinarea intermediară a Strategiei referitoare la știința vieții și biotehnologie;

Înființarea unor HLG în domeniul industriei chimice și industriei de apărare

Programul spațial European;

Task Force privind competitivitatea în ITC;

Dialog politic în domeniul ingineriei mecanice;

Elaborarea de studii referitoare la competitivitate în special pentru ITC; industria alimentară; modă și design.

Vice-Președintele Comisiei, Günter Verheugen, responsabil pentru politica industrială, spunea: “Industria productivă are un rol vital în asigurarea prosperității viitoare a Uniunii. Nu mai există cale de întoarcere către vechiul protecționism. Politicienii nu pot crea locuri de munca, dar putem crea condițiile necesare dezvoltării acesteia. Strategia adoptată astăzi include inițiative care să facă industriile noastre mai atractive pentru crearea investițiilor și a locurilor de muncă.”

Comisia Europeană, prin comunicatul 502/2006 atrage atenția asupra importanței creării unui mediu propice inovării, în vederea creșterii competitivității, în acest sens vizându-se următoarele măsuri:

Educația este o condiție prealabilă și se impune abordarea ca politică fundamentală;

Exploatarea potențialului pieței interne și a sectorului serviciilor ca oportunitate de inovare subexploatată;

Consolidarea mediului legislativ și asigurarea unui cadru eficient pentru dreptul proprietății industriale;

Dezvoltarea clusterele – centre de dezvoltare a competențelor;

Cooperare europeană transnatională mai importantă și mai eficientă;

Crearea unui Institut European al Tehnologiei până în 2009;

Dezvoltarea piețele pilot orientate către inovare (inițiativa INNOVA;eco-inovarea, etc);

Crearea unei piețe europene a forței de muncă deschise, unice și competitive pentru cercetători;

Promovarea transferului de cunoștințe dintre universități și institute de cercetare și industrie;

Mobilizarea politicii de coeziune europene în favoarea inovării regionale

Pregătirea strategiilor referitoare la brevete și respectiv DPI;

Inițiativele de politică industrială pentru perioada 2007-2009 vizează:

Anticiparea schimbărilor structurale și crearea unor condiții cadru corecte (Fondul pentru Ajustarea Globalizării)

Ecologizarea” politicii industriale sau “politica industrială ecologică”;

Interacțiunea dintre industria prelucrătoare și servicii;

Standardizare mai rapidă (mai ales pentru C&I);

Legături între politica industrială europeană și cea a statelor membre (recunoașterea serviciilor suport ca parte integrantă a politicii industriale);

Importanța schimbului de best practices între statele membre ;

Necesitatea abordării problemelor sociale în Comunicarea 2007;

Cadru legislativ simplu si prietenos si reducerea constrângerilor administrative;

”lead marlets” etc.

Ca prioritate principală rămâne susținerea unui sistem economic european competitiv și a acțiunilor/responsabilităților sociale și de mediu:

a) Piața internă (anul 2007 marchează 15 ani de la crearea PU)

– revizuirea noii abordări referitoare la norme tehnice și standarde aplicabile;

– mai buna aplicare a principiului recunoașterii reciproce;

– adoptarea Directivei privind remediile in domeniul achizițiilor publice;

– revizuirea regulamentelor UE privind ajutoarele de stat;

b) Competitivitatea întreprinderilor europene

– Simplificarea cadrului legislativ si reducerea birocrației;

– problematica IMM;

– Politica de inovare(implicarea autorităților statelor membre, includerea standardizării în proiectele de cercetare și brevetul comunitar);

– Industria auto, industria textilă, industria ceramică, industria mecanică, biotehnologia ;

c) Stimularea comerțului și a competitivității europene la nivel global (aspecte exterioare competitivității)

Competitivitatea-rol cheie în comerțul internațional;

Măsuri specifice in domeniul politicii comerciale;

Consolidarea relațiilor transatlantice privind aspectele politice și economice;

Reînnoirea parteneriatelor si acordurilor de cooperare cu Rusia si Ucraina;

Extinderea relațiilor cu țările din regiunea Asiei Centrale;

Negocierile privind încheierea unor acorduri de comerț liber cu India și tarile ASEAN;

Parteneriatul cu China;

Consolidarea relațiilor cu America Latină și zona Caraibelor.

De asemenea, trebuie urmărită promovarea accesului întreprinderilor europene la piața mondială prin internalizarea avantajelor concurenționale ale Pieței Unice. Pentru a aborda piețele mondiale din poziția cea mai favorabilă, întreprinderile europene trebuie să beneficieze de noile progrese ale pieței interne și de un cadru care, conform tratatului, să permită restructurările necesare. Solidaritatea, egalitatea șanselor, serviciile de interes general constituie valori fundamentale pentru Europa. Prin întărirea coeziunii economice și sociale, Europa va putea mai bine să își apere și să își promoveze aceste valori.

Cadrul pieței interne furnizează firmelor din Uniunea Europeană un avantaj competitiv, în măsura în care acestea sunt incitate să obțină o experiență transfrontalieră și o talie critică. Într-adevăr, de la crearea Uniunii, comerțul cu mărfuri între statele membre s-a dublat și reprezintă circa 17% din PNB al Uniunii, în timp ce schimburile cu statele din restul lumii au rămas neschimbate, reprezentând aproximativ 8-9% din PNB.

Acest cadru poate constitui un sprijin important pentru stabilirea unui consens la nivel mondial. În cazuri din ce în ce mai numeroase, prezentând o dimensiune globală, Uniunea elaborează cadre coerente pentru Europa și, în paralel, negociază cu partenerii săi pentru a garanta cea mai mare compatibilitate la nivel mondial. De exemplu, pot fi menționate:

a)Normalizarea europeană: aceasta acționează ca suport pentru reglementarea europeană și ca platformă intermediară către stabilirea de norme mondiale. Bazată în mod tradițional pe organisme oficiale de normalizare, care asigură legitimitate și vizibilitate specificărilor, normalizarea trebuie să determine o participare mai activă a sectorului industrial, și să permită apariția altor mecanisme, mai puțin formale, acolo unde nevoia unui larg consens trece pe locul al doilea, după nevoia unui răspuns rapid. În domeniul telecomunicațiilor, de exemplu, eficacitatea normalizării europene a fost demonstrată de succesul mondial al sistemului GSM. Această abordare ar putea fi potrivită pentru următoarea generație de telefoane mobile.

b) Statutul societății europene: acest proiect, inițiat acum 20 de ani, pare să se apropie de final. Împreună cu lucrările viitoare referitoare la coordonarea politicilor fiscale, acest proiect ar trebui să permită constituirea mai ușoară a întreprinderilor cu adevărat europene. Este vorba de o miză esențială pentru facilitatea regrupărilor europene, necesare pentru o creștere a competitivității pe piețele mondiale, ca în cazul aeronauticii.

c) Coordonarea sistemelor de taxare: sistemele diferite de taxare afectează negativ funcționarea piețelor de bunuri și servicii, de capital și a pieței muncii. Rezultatul e reprezentat de obstacole în calea schimburilor și o fragmentare a pieței unice și, în consecință, o alocare sub-optimală a resurselor. Aceasta afectează în mod direct competitivitatea globală europeană pe piețele mondiale, și crește riscul de încurajare a unei concurențe fiscale între statele membre pentru atragerea investițiilor, fără a avea un efect pozitiv asupra ansamblului Europei. De aceea, este necesar să se asigure pe de o parte o coordonare la nivel european a politicilor fiscale și pe de altă parte să se continue armonizarea în domeniul impozitelor indirecte.

d) Serviciile asigurate întreprinderilor: piața internă mai poate fi valorizată și prin înființarea de servicii (de exemplu avocatură, contabilitate) de clasă mondială, care să depășească frontierele; aceasta implică intensificarea eforturilor pentru recunoașterea mutuală a calificărilor.

e) Acorduri de recunoaștere mutuală: această abordare, care a fost aplicată cu succes în înființarea pieței interne, ar putea fi utilizată și în cazul partenerilor comerciali, dacă există un cadru legal, astfel încât să fie asigurat un beneficiu mutual și negocierea să se refere la un „pachet” de dispoziții și nu la măsuri izolate. În prezent, acorduri de recunoaștere mutuală au fost deja semnate cu Australia, Noua Zeelandă, Canada și Statele Unite. Efectele lor benefice s-au resimțit mai ales asupra IMM-urilor, întreprinderi mult mai sensibile în fața obstacolelor reglementare și normative din calea exporturilor.

f) Adaptarea unui cadru reglementar referitor la societatea informațională: o importantă muncă legislativă a fost făcută și se va continua, de către Uniunea Europeană pentru a adapta protecția proprietății intelectuale, pentru a garanta protecția vieții private și pentru a înființa un cadru favorabil dezvoltării comerțului electronic și liberei circulații a serviciilor în linie (semnătură electronică, contracte în linie, responsabilitatea intermediarilor).

Politica de concurență comunitară joacă un rol important în modul în care industriile se structurează la nivel european și mondial. Rolul său este de a crea un mediu concurențial de care să beneficieze consumatorii, în materie de prețuri și inovare. Politica de concurență este propice inovării, investițiilor, creșterii și gradului de ocupare a forței de muncă. Politica de concurență ia deja în considerare evoluția tehnologică și mondializarea. Accelerarea și amplitudinea mișcărilor de restructurare actuale în diferitele domenii industriale la nivel mondial arată totuși caracterul dinamic al acestui proces, și implică urmărirea gândirii în acest sens.

În general, întreprinderile care evoluează într-un mediu foarte competitiv pe piața lor de origine se dovedesc a fi mai bine pregătite pentru a înfrunta mondializarea. Politicile de concurență și de competitivitate sunt complementare: interacțiunea lor contribuie la succesul industriei europene, în condițiile mondializării.

În fața presiunii competitive în creștere, politica de concurență europeană va fi în continuare modernizată, pentru a rămâne în fază cu mondializarea, mai ales în ceea ce privește următoarele aspecte:

a) Delimitarea geografică a pieței pertinente: pentru numeroase industrii, factorii antreprenoriali, tehnologici, financiari și instituționali ai mondializării duc la lărgirea pieței geografice pertinente, de la un nivel european la un nivel mondial. Principiile conținute în recenta comunicare a Comisiei asupra definirii pieței pertinente permit o abordare dinamică în determinarea pieței geografice în cauză. În cadrul acestor industrii, o parte în creștere a notificărilor de fuziuni și de alianțe în Europa rezultă din dorința întreprinderilor europene de a se concentra asupra meseriilor lor de bază și de a obține o talie critică la scară mondială. Prin intermediul recentei încadrări sectoriale cu privire la ajutoarele regionale pentru marile proiecte de investiții, precum și cu privire la viitoarele reguli referitoare la ajutoarele acordate întreprinderilor în dificultate, Comisia stabilește, în mod clar, că piața geografică pertinentă poate fi considerată drept mondială.

b) Etapa ciclului de dezvoltare în care se găsește o anumită piață: cu ocazia evaluării dominării pieței, în cazul unui produs sau serviciu nou (de exemplu, noile servicii audiovizuale), o alianță sau o fuziune de întreprinderi se poate afla, temporar, în poziție de cvasi-monopol, fără însă să se considere că aceasta va exercita o dominare durabilă.

În această situație, piața trebuie să rămână deschisă în fața unor potențiali noi veniți, și să nu pună bariere importante la intrare. Accesibilitatea unei piețe trebuie să asigure că nici o întreprindere nu va obține o poziție dominantă durabilă.

c)Acordurile verticale între producători și distribuitori sunt, în prezent, revizuite, pentru a putea lua în considerare schimbările ce au loc în cadrul piețelor și sistemelor de distribuție. Schimbările sunt provocate de un anumit număr de factori, printre care mondializarea și progresele înregistrate în tehnologiile informaționale. Dinamica subiacentă a acestei revizii constă în adoptarea unei abordări mai economice, grație căreia vor fi controlate individual acordurile pentru care părțile au o prezență relativ mare pe piață.

d) Existența de acorduri orizontale de cercetare și dezvoltare între întreprinderi beneficiază deja de un tratament favorabil în regulile de concurență. Un tratament mai simplificat și mai rapid rămâne în continuare necesar pentru cazurile care implică astfel de acorduri, în măsura în care nu distorsionează concurența și stimulează întreprinderile europene în recuperarea întârzierilor prin alianțe internaționale în domeniul tehnologic. O astfel de procedură accelerată există deja din martie 1998 și se referă la întreprinderile comune (joint-ventures), care în prezent sunt examinate după scadențele scurte și determinate aplicabile concentrărilor.

e)Continuarea eforturilor pozitive în liberalizarea sectorului public. Politicile Uniunii Europene de liberalizare a sectoarelor publice, ca electricitatea, gazul și telecomunicațiile, au fost puse în aplicare cu succes în ultimii ani. Exemplul sectorului telecomunicațiilor arată că deschiderea la concurență a piețelor de monopol a permis intrarea de noi concurenți. Astfel, liberalizarea pieței liniilor telefonice fixe și mobile a condus nu numai la o scădere a prețurilor și la o mai bună calitate a serviciilor în profitul consumatorilor, dar a și încurajat industria să se poziționeze în afara Europei și să caute cu succes alianțe internaționale.

Competitivitatea depinde în primul rând de responsabilitatea întreprinderilor. Comisia și statele membre trebuie să se asigure că punerea în aplicare a acordurilor internaționale nu va impune constrângeri mai stricte industriei europene decât industriilor principalilor săi parteneri comerciali, mai ales din țările dezvoltate.

În acest context, poate fi benefică examinarea posibilității de realizare a obiectivelor convenite prin promovarea inițiativelor voluntare industriale (la nivel mondial, la nivelul OCDE sau la nivelul acordurilor bilaterale sau multilaterale), prin participarea puterilor publice și a federațiilor industriale. Aceste acțiuni voluntare au avantajul evitării întârzierilor birocratice legate de instituționalizarea noilor norme și de controlul punerii lor în aplicare.

În termeni mai generali, mediile de afaceri ar putea lansa un nou forum mondial pentru a-și defini auto-regularea și așteptările, în spiritul inițiat de Comisie prin „Global Business Dialog”, la care industria europeană participă în mod activ.

3.3. Politica bazată pe aglomerările industriale în Europa

Pe plan internațional, există peste 500 de inițiative de instituționalizare a aglomerărilor, care se regăsesc în țări dezvoltate și în țări în curs de dezvoltare din Europa, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, dar și din Asia, Africa sau Orientul Mijlociu. (Greenbook)

La nivel european, există inițiative în plan național, regional sau local, la care sumar s-a făcut deja referire. Există însă și preocupări la nivelul administrației Uniunii Europene. Într-o enumerare sumară, acestea se pot grupa după cum urmează:

• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) este unul din instrumentele structurale care poate sprijini inițiative de dezvoltare a aglomerărilor. De exemplu, în Marea Britanie, Fondul a alocat bani pentru formarea lanțurilor de achiziții, aprovizionare locală și activități în rețea pentru încurajarea unor aglomerări particulare. Din acest fond se pot sprijini și programe de strategie a aglomerărilor, identificarea aglomerării, stimularea aplicării tehnologiei informației și a cercetării de către firme în aglomerări.(Regional Cluster in Europe, tabele nr.3.8. și 3.9)

Tabel nr.3.8.: Lista aglomerărilor europene, după specializare și tehnologie (S – bazate pe știință; T – tradiționale)

Sursa: European Commision: ”Regional Clusters in Europe." Observatory of European SMES (3), 2003: 28-38.

Tabel nr.3.9.: Noi inițiative privind principalele sectoare de activitate, în vederea creșterii competitivității la nivelul UE

Sursa: Comisia Europeană 2005, www.europa.eu.int/comm/enterprise

• Programul "Strategii Regionale de Inovare" (SRI) este o inițiativă a Comisiei Europene de încurajare a politicilor aglomerărilor regionale, care este administrat prin FEDR din 1994. Obiectivele SRI sunt: să facă din promovarea inovației o prioritate a agendei politice a guvernelor regionale, să crească numărul proiectelor de inovare a firmelor, să promoveze cooperarea și rețelele publice/private și inter-firme, să promoveze folosirea mai eficientă a resurselor publice și private dedicate activității de inovare (tabel nr.3.10.).

Tabel nr. 3.10.: Constrângeri asupra competitivității în economia românească:

Sursa: European Commision :Regional Clusters in Europe. Observatory of European SMES (3), 2002: 28-38.

• ACENET (Accelerating the Establishment of Clusters and Company Networks) este o inițiativă finanțată de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea comună a proceselor și metodologiilor dedicate administrării aglomerărilor și rețelelor. Accentul este pus pe acele instituții-facilitatori ai aglomerărilor. Dintre inițiativele implicate se enumeră Rhône-Alps în Franța și Aluminium Riket în Suedia.

• The Six Framework Programme (FP 6) reprezintă o inițiativă a Uniunii Europene, în continuarea unei îndelungate tradiții de finanțare a cercetării, care a inclus printre priorități și încurajarea activităților specifice dezvoltării aglomerărilor economice. Într-o recentă propunere de finanțare din programul "Structuring the European Research Area" a fost inclusă și prioritatea "Establishment of Networks between Clusters" În cadrul Programului FP7 (The Seventh Framework Programme), prin proiectul " Building the ERA of knowledge for growth, 2007-2013", UE aduce din nou în prim plan importanța cercetării, a exploatării cunoașterii pentru implementarea Strategiei Lisabona, pentru a face din UE cea mai dinamică și competitivă economie bazată pe cunoaștere din întreaga lume, capabilă să susțină creșterea economică.

Capitolul IV. CONTRIBUȚII PRIVIND ANALIZA SITUAȚIEI ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ECONOMIEI BAZATE PE CUNOAȘTERE. PREOCUPAREA PENTRU CREȘTEREA COMPETITIVITĂȚII

4.1. Introducere. Cadrul derulării analizei. Situația României

În acest capitol se va prezenta și analiza poziția României în noul context al economiei bazate pe cunoaștere. Vor fi evaluate și analizate realizările și provocările ce revin dezvoltării economice, ținând seama de rolul principalilor actori și parteneri implicați în acest demers, precum și impactul lor în procesul de dezvoltare economică și creștere a competitivității.

Scopul unei astfel de abordări este de a furniza un cadru de analiză și sinteză asupra elementelor prioritare rezultate din numeroasele abordări ale conceptului “economia bazată pe cunoaștere”.

Conștiința erei postmoderne este frământată de ideea schimbării, deși nu este pentru prima dată în istoria umanității când profunde metamorfoze economice, culturale și politico-sociale provoacă angoasă. În ultimele decenii, schimbările produse încet, dar ferm au creat o realitate în care vechiul stil de viață și mod tehnic de producție industrial își găsesc locul tot mai puțin. Societatea cunoașterii implică un mod nou de funcționare a relațiilor sociale, determinate de reorganizarea radicală cunoașterii. Acest proces nu se mai limitează la cunoașterea obiectivată, ce caracterizează raționamentul științific, ci devine cunoaștere diseminată social, cunoaștere interdisciplinară, îndreptată spre soluționarea unor probleme globale ce privesc evoluțiile din natură, societate și relațiile dintre acestea. Cunoașterea însăși devine o resursă economică eficientă în producția de bunuri și servicii, dar și o marfă ce poate fi comercializată sub forma rezultatelor cercetării-dezvoltării, informațiilor de piață, consultanței, formării profesionale.

4.1.1. Scurtă prezentare a conceptului “economia bazată pe cunoaștere”

Evoluția spre economia bazată pe cunoaștere este determinată de doi factori majori, inter-relaționați. Primul factor este globalizarea. Activitatea economică de amploare se derulează într-un cadru internațional extins; concepția și proiectare se desfășoară într-o țară, producția/fabricația în mai multe țări, iar distribuția și vânzarea are dimensiune globală. Cel de al doilea factor este sistemul de comunicații, care tinde spre obținerea de facilități la costuri scăzute și eficiență mare în transmiterea, stocarea, găsire și analiza informațiilor. Împreună, cei doi factori creează o economie globală în care cunoștințele sunt utilizate atât ca resurse (input), cât și ca rezultate (output).

Noul fenomen istorico-economic nu are o singură denumire, ci o multitudine, fiecare având o justificare, evidențiind o trăsătură specifică a noilor forțe economice și tehnologice ce prind contur. Iată câteva dintre acestea: societate postindustrială, societate informațională, civilizație tehnologică, societate postcapitalistă, economie bazată pe cunoaștere și informație etc. Fiecare dintre aceste denumiri este, în același timp, o metaforă. Multitudinea de termeni prin care se încearcă definirea acestui fenomen mai indică și faptul că ceea ce încă nu s-a conturat și așezat în forme stabile nu poate fi etichetat clar și univoc. Procesele de formare și de desăvârșire a noilor paradigme și a modelelor cognitive adecvate vor aduce după sine și cristalizarea terminologiei proprii. Oricum, ceea ce se prefigurează în prezent este total diferit de ceea ce s-a cunoscut până acum.

În sfârșit, statuarea cunoașterii și informației ca resurse ale dezvoltării ne familiarizează cu fenomenele care se situează la originile „noii economii”. Acestea relevă faptul că universalizarea valorilor științei și tehnicii nu cunoaște alternativă la scara evoluției societății umane.

Definirea conceptului de “economie bazată pe cunoaștere” este destul de dificilă. Una din abordări, mai explicită, ține seama de componentele conceptului. O astfel de definiție implică mai multe niveluri:

Producerea de cunoștințe printr-un proces de inovare accentuat;

Diseminarea cunoștințelor către toți membrii societății;

Utilizarea intensivă a cunoștințelor științifice, indiferent de aria de activitate a vieții (în tehnologie și organizații, în mod particular);

Instruirea societății pentru acest tip de economie printr-un sistem de educație și pregătire, bazat pe inovare si cercetare;

Emergența piețelor dinamice și internaționalizate:

Producerea cunoștințelor, distribuția, utilizarea și sistemul științific trebuie să schimbe și să fie reflectate în noua paradigma a “economiei bazată pe cunoaștere”. Aceasta este un rezultat al recunoașterii rolului cunoștințelor și tehnologiei asupra creșterii economice și a competitivității.

Denumită nuanțat și variat, după cum am menționat, noua realitate economică și socială are ca specific mai multe trăsături: tehnologiile axate pe microelectronică și informatică, tehnologiile biologice, ingineria genetică, revoluția verde, tehnica nucleară, navigația spațială etc. Transformarea managementului în funcție socială-cheie, responsabilă pentru atingerea unor rezultate cât mai ridicate, se datorează, de asemenea, faptului că informația și cunoașterea au devenit indispensabile progresului economic.

Ca principale trăsături ale noii societăți trebuie menționate:

Prevalența cunoașterii teoretice ca urmare a informatizării cvasigeneralizate a spațiului social;

Sub raport instituțional, organizațiile specializate în cercetarea și formarea capitalului uman vor asigura legitimitatea la nivel de experți pentru toate instanțele

decizionale;

Baza economică a întregii producții o va constitui producția de cunoaștere specializată;

Resursele umane vor domina, practic, nelimitat, pentru o dezvoltare pragmatică a centrelor de stimulare și motivare a inteligenței individuale și colective;

Politicul își va păstra vocația și prerogativele pe care le are în conceperea și proiectarea acțiunii economice și sociale, dar se va focaliza, cu precădere, asupra strategiei cercetării și formării capitalului uman;

Echilibrul dinamic al noii societăți se va asigura prin menținerea simetriei structurale între sistemul privat și cel public;

Stratificarea socială va avea ca sursă naturală tipurile de componente profesionale, generate de diversificarea nivelurilor de calificare și de standardele fiecărei calificări în parte;

Creșterea exponențială a diversificării spațiului social va aduce în prim-plan problema coeziunii sociale a spațiului social global;

Rezistența la birocrație și incapacitatea acesteia de a asigura un nivel corespunzător al eficienței va orienta mișcarea istorică spre ad-hocratism și spre cultura adversă;

Cultura organizațională, specifică industrialismului, bazată pe coduri și instituționalizări ale muncii și datoriei, va ceda treptat în fața atitudinilor și comportamentelor marcate de hedonism materialist. În noul context existențial, va predomina „viața interrelațională”, nevoia de comunicare, necesitatea de planificare a cunoașterii și de transformare a realității sociale într-o rețea de conștiință.

Economia bazată pe cunoaștere, specifică societății postcapitaliste, este definită prin următoarele trăsături:

Supremația valorilor necorporale. Valoarea unei firme din economia industrială este dată, în primul rând, de elementele materiale, corporale din patrimoniu. În schimb, competitivitatea și, implicit, valoarea unei firme din economia cunoașterii este determinată de capacitatea de a dobândi, disemina și valorifica cunoașterea și informațiile.

Demasificarea piețelor. Produsele și serviciile devin tot mai adaptate nevoilor specifice ale unor nișe sau chiar „particule” ale pieței. Demasificarea piețelor atrage demasificarea marketingului, proces care deplasează economia dinspre omogenitate și nediferențiere către eterogenitate extremă.

Modificarea naturii muncii. Factorul uman se află în centrul procesului de producere a cunoașterii. Noninterșanjabilitatea muncii și nevoia crescândă de expertize specializate complexe se generalizează. Munca de rutină, repetitivă și programabilă cedează teren în fața muncii creative, nonrepetitive, abordând sarcini inedite.

Cel mai important factor de producție devine ființa umană, deoarece cheia competitivității stă în capacitatea indivizilor și a grupurilor de a produce cunoaștere și a o utiliza în mod eficient . Rolul central acordat factorului social, individ sau colectivitate, în procesul cunoașterii, modifică percepția viitoare la avuția productivă a națiunilor.

Investiția în capitalul uman devine strategică pentru orice stat care urmărește să își creeze o economie a cunoașterii, având în vedere tendința generală de creștere a cererii de forță de muncă mai instruită în toate ramurile industriale și de personal foarte înalt calificat în sectorul serviciilor de specialitate bazate pe infrastructura informației.

Inovația este cheia succesului. Supraviețuirea firmelor nu mai este posibilă fără asigurarea unor fluxuri constante de inovații care să vizeze toate aspectele funcționării lor. Or, inovația continuă, asimilarea permanentă a noului, înseamnă schimbări. Orientarea spre schimbare devine o lege. Prin componenta strategică, firma are în vedere faptul că asigurarea bazei pentru activitatea inovativă presupune opțiunea pentru tipul de piață pe care trebuie să îl deservească și tipul de inovare pe care intenționează să îl abordeze.

Conceptul de inovare s-a schimbat, aceasta fiind privită ca rezultatul unui efort sistematic, organizat, tenace și precis direcționat, mai curând decât al inspirației, al scânteierii unui geniu, el s-a consolidat pe baza studierii sistematice a unui număr mare de inovări de succes , a determinărilor și implicațiilor acestora. Ceea ce nu s-a modificat în cadrul conceptului este că acesta reprezintă un „proces de distrugere creatoare” deoarece, pentru a inova cu succes, firmele trebuie să renunțe la produsele și metodele vechi, depășite, acțiune deloc facilă deoarece are de învins atașarea emoțională de produse și metode cărora le-a fost consacrată activitatea firmei multă vreme.

Evoluția rapidă a tehnologiilor reduce durata ciclului de viață al produselor și conduce astfel la primatul concurenței prin inovare, la imperativul adoptării de către producători a celor mai moderne tehnologii de fabricație, fapt ce impune concentrarea potențialului financiar și de cercetare-dezvoltare.

Inovarea nu este de natură exclusiv tehnică sau tehnologică, ea putându-se produce în privința canalelor de distribuție, a managementului, a organizării, a strategiilor adoptate, a inițierii unei noi afaceri, etc., cu alte cuvinte, în orice domeniu în care se poate asigura alocarea și folosirea mai bună a resurselor, creșterea productivității, a randamentelor, atingerea unui nivel superior de eficiență. Inovarea are cel mai larg câmp de manifestare în cadrul serviciilor deoarece cest sector al economiei reprezintă un uriaș canal de distribuție a bunurilor oferite de industriile prelucrătoare. Canalele de distribuție se pot schimba mult mai ușor decât produsele sau serviciile existente pe piață, oferind oportunități numeroase pentru realizarea de inovări.

Revenirea la „scara redusă”. Diferențierea produselor implică diferențierea proceselor, iar aceasta exclude economiile de scară atât de râvnite în producția industrială. „Scara redusă” furnizează, în schimb, o valoare economică ridicată. Mare nu înseamnă neapărat și bun, iar mic nu mai este sinonim cu slab și necompetitiv.

Potrivit lui Ovidiu Nicolescu, ramurile industriale asociate societății bazate pe cunoaștințe pot fi clasificate după cum urmează:

Ramuri strategice. În cadrul acestora sunt cuprinse doua categorii de ramuri, respectiv:

cele care asigură funcționarea unui sistem socio-economic național, chiar și în condiții de instabilitate economică, socială și politică (alimentară, unele subramuri ale industriei textile, medicamente, armament, etc.);

cele care susțin infrastructura unei țări și producția de energie a acesteia (extractivă, prelucrarea combustibililor, distribuția de energie termică și electrică).

ramuri cu specializare a producției relativ la piața internațională – pentru care indicele de specializare a producției calculat în raport cu Uniunea Europeană este sensibil mai mare decât unitatea, accentuându-se specializarea pe fondul creșterii eficienței ( industria de prelucrarea pielii și a încălțămintei, confecții și textile, prelucrarea nemetalelor, etc.);

ramuri cu specializare a exporturilor relativ la comerțul mondial – se caracterizează prin tendința de creștere a importurilor pentru care ponderea producției industriale este relativ mare (industria de prelucrare a lemnului și mobilier, produse textile de bază, construcțiile de mașini și echipamente, etc.). Prezintă variații ale ritmului de creștere în funcție de cererea internă și externă, fiind foarte sensibile la evoluția prețurilor internaționale.

ramuri cu tendință accentuată de creștere pe piața internațională – sunt esențiale pentru susținerea structurii în viitor (echipamente de birotică și tehnică de calcul, aparatură de telecomunicații și radio, edituri, mijloace de transport rutier și aerian, etc.).

„Dereglementarea” organizării, trecerea de la structuri ierarhice, la structuri de tip rețea. Orientarea spre schimbare și inovație nu mai face posibilă menținerea unor angrenaje organizatorice fixe pe durate mari de timp. Descentralizarea decizională, destandardizarea procedurilor de muncă, deformalizarea relațiilor organizaționale, creșterea ponderii comunicării informale vor constitui cadrul organizatoric în măsură să asigure creativitatea, reactivitatea și flexibilitatea organizațiilor de afaceri.

Structura piramidală, sistemul tradițional de organizare și conducere a societății se va reconfigura și va face loc rețelelor, respectiv grupurilor de oameni care comunică intens, în scopul efectuării schimburilor de informații, cooperării și întrajutorării, transferului de cunoștințe, creșterii productivității.

Integrarea sistemelor economice. Interdependența crescândă a elementelor ce alcătuiesc sistemele economice duce la o mai pronunțată integrare a acestora. Coordonarea eficace a sistemelor de afaceri integrate pretinde, în schimb, volume tot mai mari de informații și o redutabilă capacitate de procesare a informațiilor.

Informatizarea infrastructurii de afaceri. Sistemele informatice reprezintă baza unor vaste și ramificate rețete parteneriale, multe dintre ele extinse la scară globală. Principalele tendințe identificate pot fi sintetizate astfel:

Interesează oferta de informație – numărul persoanelor care pot transmite informații la distanțe mari, cu un preț scăzut, crește exponențial;

Sporește, însă, într-un ritm considerabil mai lent, consumul de informație

(cantitatea receptată sau căreia i se acordă atenție);

Rămâne la un nivel aproape constant utilizarea informației, iar oferta supradimensionată față de cerere este o sursă de dezorientare a utilizatorilor.

Consecințele acestei veritabile revoluții în comunicare, produsă în ultimele decenii, nu sunt încă foarte clare. Este evident, însă, că există atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Unii analiști anticipează apariția unei comunități globale echitabile, în timp ce alții întrevăd o lume uniformizată, controlată de câteva centre de putere, sau concerne transnaționale.

Accentuarea internaționalizării și mondializării piețelor. Înmulțirea apreciabilă a firmelor transnaționale și multinaționale și reglementările referitoare la liberalizare comerțului internațional și la restrângerea drastică a protecționismului au cristalizat tendința de mondializare și internaționalizare a piețelor, care se va accentua și consolida.

Firmele care se angajează în afaceri la scară internațională trebuie să vehiculeze un volum de informații incomparabil mai mare decât cel privitor la piața internă, și să dezvolte un sistem adecvat de supraveghere a mediului și de efectuare a analizelor. Întrucât multe dintre informațiile necesare sunt foarte dificil de obținut , sunt necuantificabile sau greu sesizabile de către un străin, firmele trebuie să nu se limiteze la rolul de simplu exportator pe o piață străină, ci să vizeze integrarea efectivă în comunitatea locală de afaceri.

Accelerarea ritmului tranzacțiilor și operațiunilor economice. Economia vitezelor mari înlocuiește economia scării mari. Timpul se transformă într-o variabilă critică, fiecare interval temporal valorând mai mult decât cel anterior. Concurența dintre firme se bazează pe timp, mai exact pe rapiditatea reacțiilor, iar abordările lente, secvențiale, pas cu pas, sunt înlocuite de „abordări simultane”.

Acutizarea problemelor ecologice. Accelerarea dezastrelor ecologice produse în ultimele decenii și tendința în accentuare de epuizare a resurselor neregenerabile au impus în conștiința factorilor de decizie politică și economică, precum și a opiniei publice conceptul de dezvoltare economică sustenabilă, care este un concept ecologic cu implicații economice, întrucât postulează dependența creșterii economice și a bunăstării oamenilor de disponibilitatea resurselor naturale.

Aceste caracteristici ale noii economii suscită schimbări profunde în „fiziologia”, dar mai ales în „psihologia” firmelor, care nu numai că trebuie să își reinventeze structurile, ci să garanteze o altă calitate, superioară, a funcțiilor.

Politicile din domeniile științei, tehnologiei și industriei trebuie să fie formulate astfel încât să maximizeze performanța și satisfacția (starea de bine) în “economia bazată pe cunoaștere”, care este direct bazată pe producția, distribuția și folosirea cunoștințelor și informațiilor. În această nouă viziune este importantă înțelegerea valorii totale a organizației determinată în principal de volumul și structura capitalului intelectual (figura 4.1.).

Teoriile moderne descriu relația clară dintre managementul cunoștințelor și avantajul competitiv al organizațiilor. Managementul cunoștințelor este o activitate complexă care are două categorii de influențe în domeniul organizațiilor:

face conexiunea directă între capacitatea (capitalul) intelectuală a organizațiilor – în forma explicită și tacită a cunoștințelor – și influențează direct creșterea economică a acestora (Barclay & Murray, 2000);

se regăsește integral în strategiile, politicile si practicile de la toate nivelurile organizației, din cauza abordării explicite a componentelor cunoștințelor activităților.

Considerând aceste două influențe, managementul cunoștințelor „în practică conține adesea, identificarea și catalogarea caracteristicilor intelectuale din organizație, generând noi cunoștințe pentru avantajul competitiv al acesteia, făcând ca o vastă cantitate a informațiilor corporației să fie accesibilă tuturor membrilor săi, bunele practici să fie împărtășite și toate acestea susținute și facilitate de tehnologia informației – internet și intranet” (Barclay & Murray, 2000).

Într-o altă abordare, managementul cunoștințelor a fost definit ca “un proces prin care organizațiile generează bogăție, abundență prin intermediul capitalului lor intelectual sau a “bunurilor” deținute sub forma bazelor de cunoștințe” (Bukowitz & Williams, 1999).

Utilitatea acestor două definiții nu constă numai în faptul ca ele descriu managementul cunoștințelor și motivația acestuia, ci și prin aceea că ele evidențiază patru principii pe care managementul trebuie să le ia în considerare când se dorește obținerea unui avantaj competitiv. Implicațiile comune ale managementului cunoștințelor, în cadrul acestor definiții, sunt:

a) Cunoștințele sunt legale. Există o înțelepciune colectivă, construită pein experiență și perspectivă, iar utilitatea acesteia este derivată din contextul relațional și al atributelor din jurul acestora;

b) Cunoștințele sunt aplicabile în noi situații. Informația aplicativă exprimată într-o nouă situație, pentru care nu există rezultate precedente, generează noi cunoștințe, acțiune competitivă și creștere.

c) Managementul cunoștințelor este un catalizator. El este un mod de acțiune. Cunoștințele sunt în totdeauna relevante în anumite condiții ale mediului și stimulează acțiunea ca răspuns la aceste condiții.

d) Soluțiile de management al cunoștințelor depind de modul de manifestare al culturii organizaționale bazată pe împărtășirea de cunoștințe (Koulopoulos & Frappaolo, 1999).

Într-un mediu dinamic de acțiune a organizațiilor, managementul acestora trebuie să acorde o importanță deosebită structurii ce trebuie să faciliteze dezvoltarea unei culturi inovative de învățare capabilă să redefinescă funcțiile și scopurile organizației, ca răspuns la schimbările mediului (Johnson & Scholes 1999). Astfel, capabilitățile strategice și avantajul competitiv se pot raporta la 3 factori generici:

resursele disponibile pentru organizație;

competențele relative la activitățile derulate de organizație;

portofoliul unităților strategice de business.

Acestor factori le-au fost adăugați alți doi, pentru a evidenția avantajul competitiv al organizațiilor:

Structura și configurația;

Cultura organizațională.

Fig.4.1). Structura arborescentă a capitalului intelectial

Sursa: Ross et al. :Control and Measurement of Three-Qubit Entangled States, 1997

Deci, analiza strategică a capabilităților organizației este deosebit de importantă, din două motive:

a) Ea determină dacă resursele unei organizații (sau sistem de organizații) și competențele sale sunt adaptate mediului în care aceasta evoluează;

b) Ea identifică noi oportunități pentru exploatarea competențelor unice și/sau rare deținute de organizație și care sunt greu de imitat, dar și identificarea de noi direcții de evoluție pe piață .

Răspândirea tehnicilor moderne de procesare a informației a determinat o triplă schimbare în munca de birou:

1) tehnică, incontestabilă în capacitatea de tratare a informației, a interconexiunii datelor, imaginilor și simbolurilor;

2) economică: scăderea costului acestor utilități, care a determinat dotarea tuturor organizațiilor și, corelativ, creșterea valorii muncii intelectuale;

3) socială, întrucât circa jumătate din populația activă a unei țări dezvoltate desfășoară activități de natură informațională.

Aceste schimbări se concretizează în apariția unor fenomene multiple:

Raportul activitate de concepție/activitate de realizare se modifică în favoarea primei activități: munca cotidiană încorporează tot mai mult procese cognitive și mentale, iar anumite sarcini cu un caracter repetitiv nu mai sunt îndeplinite de oameni, ci de mașini;

Raportul decizie/execuție se modifică în sensul că:

se restrâng ocaziile de a decide prin suprimarea activității de selectare manuală a informațiilor și de intervenție în transmiterea informațiilor;

crește capacitatea de autocontrol a fiecărui angajat asupra propriei activități prin accesul rapid la informațiile necesare, sporind, totodată, capacitatea de autoevaluare și ajustare pe parcurs a deciziilor și acțiunilor;

se accentuează interdependența nivelurilor și rolurilor decizionale, ceea ce înseamnă că decizia „se banalizează”;

Discrepanța între ierarhie și raporturile funcționale orizontale se reduce: prin multiplicarea mijloacelor de transmitere și procesare a informațiilor se realizează transversalitatea relațiilor de muncă, iar o rețea tehnică de raporturi informaționale „față în față” înlocuiește vechile circuite ierarhice;

Educația resurselor umane nu se mai limitează la o secvență inițială înainte de angajare, dobândind un predominant caracter continuu, chiar organizația în sine transformându-se „în organizație care învață”.

Experții prevăd că organizațiile de afaceri cu poziție de lider se vor baza pe tehnologie avansată, vor fi orientate spre servirea clienților și, cel mai important lucru, pe educarea adulților. Incontestabil, cea mai importantă trăsătură a firmelor excelente va fi existența unei culturi a învățării continue. Rezultatele activității unor organizații de acest fel vor fi produsele și serviciile „bogate” în cunoaștere și informații, distribuite pe piață într-un context în care concurența este mai intensă ca niciodată. Pentru a ajunge la o „organizație care învață” este nevoie ca managerii să-și orienteze atenția către concepte cum ar fi „competențele de bază” și „concurența pe bază de capacități”. Această mutație implică nevoia reevaluării rolului capitalului uman. Totuși, sistemele de contabilitate încă nu au făcut pașii necesari pentru a trece de la măsurarea eficienței utilizării capitalului financiar la măsurarea procesului de formare și valorificare a capitalului uman.

Indicatorii de eficiență, focalizându-se asupra evidențierii performanțelor pe termen scurt, nu explicitează modul de „construire” a unor capacități pe termen lung.

Fără îndoială, dimensiuni ca tehnologia, strategia, alianțele și inovația constituie componente esențiale ale viabilității firmelor, care vor influența și în viitor avantajul competitiv. Cu toate acestea, fiecare dintre aceste zone esențiale va fi tot mai dependentă și tot mai mult determinată de capacitățile umane ale organizației. De aceea, credem că viitorul avantaj economico-strategic va reveni firmelor care vor reuși cel mai eficient să atragă, să dezvolte și să mențină un portofoliu uman, constituit din cele mai bune capacități umane existente pe piață. Nu capitalul financiar și, cu atât mai mult, nu capitalul fizic vor reprezenta „osatura” organizațiilor de afaceri, ci capitalul uman (intelectual) al acestora. Îmbunătățirea sistematică a practicilor de atragere, de dezvoltare și de menținere a capitalului uman se va situa, indiscutabil, în centrul strategiilor de afaceri. Pentru atragerea celor mai buni oameni, organizațiile vor trebui să înțeleagă și să se obișnuiască cu diversitatea.

Pentru dezvoltarea celor mai buni lucrători, organizațiile de afaceri vor trebui să dispună de o funcție strategică a resurselor umane. În context, considerăm că departamentele performante de resurse umane vor avea două funcții distincte: administrarea resurselor umane (incluzând salariile, relațiile de muncă, problemele juridice privind munca etc.) și strategia privind resursele umane (incluzând sistemele și abordările strategice privind atragerea, dezvoltarea și menținerea capitalului uman). Managementul resurselor umane, dintr-o funcție subordonată, cum este în prezent, va deveni o funcție strategică a firmei, cel puțin la fel de importantă ca finanțele sau marketingul, de exemplu. În cele din urmă, pentru menținerea celor mai buni, organizațiile de afaceri trebuie să fie percepute drept credibile. Deoarece credibilitatea este un fenomen perceput, firmele trebuie să-și analizeze periodic baza de competențe umane în vederea stabilirii cursului necesar de acțiune pentru păstrarea și construirea unei imagini credibile. Capitalul uman este dezvoltat prin credibilitate organizațională. Demonstrarea unui stil managerial etic, responsabil, prin aderarea și promovarea unor valori-cheie, orientarea spre îmbunătățirea continuă a produselor, proceselor și practicilor și manifestarea permanentă a grijii pentru oameni vor fi însemnele firmelor performante din societatea postindustrială.

Responsabilizarea ca bază a profesionalismului, reactivitatea și creativitatea umană constituie valorile-cheie ale lumii economice care se naște și prinde contur sub ochii noștri. Politicile și strategiile organizațiilor de afaceri vor trebui să reflecte aceste valori. Potrivit lui Hasselbein, răspunsurile la întrebări de genul: „în ce măsură sistemele de evaluare a performanțelor și de recompensare sprijină valorile-cheie menționate?”, „în ce măsură stilurile și practicile manageriale practicate promovează responsabilizarea angajaților?” sau „cât de compatibile sunt sistemele tehnice și potențialul tehnologic cu modelele de organizare?” vor sta la baza strategiilor de afaceri promovate de firme în societatea postindustrială:

4.1.2. O scurtă descriere a situației României

În România, economia bazată pe cunoaștere este un tip de societate în formare, care se constituie ca o provocare pentru tranziția de la o societate veche spre una nouă, fenomen înregistrat la nivel mondial, datorită dezvoltării fără precedent a tehnologiilor comunicării și informaticii.

România are o populație de 21.435.205 persoane (conform ultimului recensământ), și o densitate a populației de 94,1 locuitori/km2. Numărul așezărilor urbane reprezintă 54.6% din total. Din punct de vedere etnic, populația țării are următoarea structură: 89.5% români, 7.1% unguri și 3.4% alte naționalități.

Noii factori de producție, oferă României noi oportunități cum sunt:

posibilități foarte diverse de creștere economică;

acces facil la noile descoperiri și inovări;

bunuri de înaltă calitate;

costuri scăzute;

adaptare la nevoile/cerințele consumatorilor;

eficiență mai bună, corelată cu echitatea socială.

În anul 2000, România a încheiat negocierea pentru domeniile educație și cercetare, pentru integrarea în UE. În acest sens au fost urmărite în de-aproape planul eEurope+ care are ca obiectiv construirea unei societăți informaționale și “cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere, din lume”. Obiectivele cheie ale planului eEurope+ sunt:

aducerea fiecărui cetățean, a fiecărei case și scoli, a oricărei afaceri (companie) și a entităților administrative în Era Digitală și on-line, prin accesul la Internet;

crearea unei literaturi digitale europene, susținută de o cultură antreprenorială gata oricând sa finanțeze și să dezvolte noi idei;

asigurarea faptului că întreg procesul are și efectele scontate în plan social, prin consolidarea încrederii clienților și a coeziunii sociale.

Planul de acțiune eEurope+ a fost elaborate de și pentru țările în curs de aderare și are următoarele obiective :

Tineretul european în Era Digitală;

Accesul la Internet, la costuri scăzute;

Accelerarea mijloacelor și a sistemului e-Commerce;

Internet rapid pentru cercetare și studenți;

Card-uri inteligente (smart cards) pentru acces electronic în securitate;

Capital de risc pentru tehnologie înaltă la IMM-uri ;

e-Participare pentru persoanele cu dizabilități;

Asistență medicală on-line;

Transporturi inteligențe;

Asigurarea transparenței guvernamentale on-line.

Raportul Competitivității Globale 2007-2008, dat publicității de către Forumul Economic Mondial, plasează în continuare SUA pe primul loc, urmată de Elveția (în urcare de pe locul 4 anul trecut) și Danemarca. În top 10 se mai găsesc alte 5 țări europene (Suedia, Germania, Finlanda, Marea Britanie, Olanda) și 2 țări asiatice (Japonia și Singapore).

Grupul de Economie Applicata (GEA), în calitate de partener pentru România al Fromului Economic Mondial (WEF), a prezentat la 31 octombrie 2007 concluziile privind evoluția României referitoare indicatorului global de competitivitate: “România stagnează în Raportul Competitivității Globale 2007-2008”.

România se află pe locul 74 din 131 de țări, în scădere un loc față de poziția 73 din raportul trecut. Față de țările prezente în raport anul trecut (122), România se află însă pe locul 70, în urcare trei locuri. Din punctul de vedere al scorului general obținut, 4.0 puncte pe o scală de la 1 la 7, România a obținut exact același scor ca și anul trecut. Putem spune, pe ansamblu, că România a stagnat în Raportul Competitivității Globale 2007-2008.

Dintre țările UE, România se află pe locul 26 din 27, devansând doar Bulgaria. Pe capitole, România a înregistrat totuși ușoare progrese în ce privește eficiența pieței muncii (de la scorul 4.0 la scorul 4.1) și gradul de sofisticare al pieței financiare (de la scorul 3.9 la scorul 4.0).

Așa cum menționam în cap.2, în cadrul prezentării metodologiei adoptate de World Economic Forum pentru determinarea competitivității la nivel național, indicatorii calitativi din raport sunt obținuți pe baza unui sondaj în rândul managerilor, în timp ce indicatorii cantitativi se bazează pe date statistice oficiale.

Conform raportului, România se plasează în categoria economiilor bazate pe investiții, unde factorii determinanți ai competitivității țin de educație, de nivelul competiției interne, de piața muncii, de piața financiară, de pregătirea tehnologică (capacitatea de absorbție a tehnologiilor) și de dimensiunile pieței.

România înregistrează avantaje competitive cu precădere în ceea ce privește:

datoria publică (poziția 12 din 131);

nivelul de protecție al investitorilor (poziția 25 din 131)

nivelul educației terțiare (poziția 45 din 131);

calitatea educației tehnice (poziția 12 din 131);

durata procedurilor necesare pentru demararea unei afaceri (poziția 13 din 131);

dimensiunea pieței interne (poziția 39 din 131).

gradul de dezvoltare al cluster-elor (in cadrul complexității afacerilor) (poziția 7 din 131)

gradul de partecipare al femeilor pe piața munii (poziția 49 din 131)

România înregistrează dezavantaje competitive cu precădere în ceea ce privește:

transparența deciziilor guvernamentale (poziția 126 din 131);

risipa cheltuielilor publice (poziția 116 din 131);

favoritism în deciziile oficialilor (poziția 116 din 131)

încrederea publică în clasa politică (poziția 112 din 131)

protecția drepturilor acționarilor minoritari (poziția 107 din 131);

comportamentul etic al firmelor (poziția 103 din 131);

eficiența cadrului legal (poziția 97 din 131)

calitatea drumurilor (poziția 123 din 131);

rata de economisire (poziția 101 din 131);

intensitatea competiției locale (poziția 82 din 131);

costurile politicii agricole (poziția 114 din 131)

gradul de orientare al clientului (poziția 100 din 131)

povara fiscală (poziția 108 din 131);

gradul de cooperare în cadrul relativi angajat-angajator (poziția 124 din 131)

existența tehnologiilor de ultimă generație (poziția 93 din 131);

cheltuielile private de cercetare-dezvoltare (poziția 89 din 131);

nivelul colaborării între mediul universitar și mediul de afaceri (poziția 90 din 131).

Fig. 4.2.: Principalele obstacole pentru mediul de afacri din România

Sursa: Global Competitiveness Report 2007-2008, Country analysis – Romania, http://www.gcr.weforum.org/

Notă: Dintr-o listă de 14 factori, respondenții au trebuit să menționeze 5 factorilor considerați a fi cei mai problematici pentru dezvoltarea afacerilor și să acorde un punctaj între (1, 5).

Cele mai importante probleme cu care se confruntă mediul de afaceri sunt nivelul fiscalității și legislația fiscală (fig.nr.4.2.). Corupția, infrastructura inadecvată și instabilitatea politică sunt și ele printre obstacolele importante, în timp ce inflația nu mai apare ca o problemă prioritară.

Dezvoltarea societății bazate pe cunoștințe se pare că este singura explicație viabilă pentru, și o soluție la, ceea ce economiștii români numesc “paradoxul economiei românești”. Paradoxul este determinat de evoluția țării din ultimii 150 de ani (excepție face perioada de după 1989), prin dezvoltarea pe timpul fazelor de creștere a ciclurilor centenare – considerând ciclul mondial și/sau european – și contradicția de dezvoltare pe timpul fazelor descendente care a fost mică, decalajul economic s-a extins constant (sub influența criteriilor de eficiență), la fel și decalajul de productivitate și decalajul standardului de viață.

O posibilă explicație a acestui paradox este aceea că economia românească s-a focalizat întotdeauna pe produse puțin novative. Acest fapt a oferit doar un avantaj competitiv temporar, pe termen scurt. Acest cerc vicios poate fi întrerupt numai prin investiții în implementare economiei bazate pe cunoaștere, care se bazează pe noi factori de producție (mai sus enumerați), cum sunt: cunoștințele și tranziția spre un avantaj competitiv real, așa cum a fost definit acest concept de Michael Porter.

Perspectiva de dezvoltare a economiei bazate pe cunoaștere, în România, va asigura:

O dezvoltare economică puternică și durabilă și o reducere a decalajului social și economic;

O mai bună integrare în Uniunea Europeană și în economia mondială;

Fundamentarea unui sistem național de competitivitate;

Crearea unei culturi de comunicare și motivare a cunoștințelor;

Crearea de cunoștințe care va crește calificare și performanța resursei umane;

Fundamentarea unei structuri generatoare de cunoștințe;

Transformarea cunoștințelor în capital;

Educația în ce privește folosirea cunoștințelor;

Promovarea unui sistem de inovare continuă. Provocări dificile ce revin României în construcția economiei bazate pe cunoaștere. Eforturile reformelor economice și instituționale pentru competitivitate

Cele mai semnificative provocări ce revin României în construcția economiei bazate pe cunoaștere sunt:

A. Constrângeri pentru dezvoltarea unui mediu economic competitiv (concurențial) și susținut de un mediu instituțional adecvat prin:

Conștientizarea nevoii de cunoștințe:

La nivelul politicilor de piață;

La nivelul afacerilor;

La nivelul societății civile;

Orientarea spre cunoaștere a educației și pregătirii;

Dezvoltarea unei culturi bazate pe cunoaștere și motivare;

Eliminarea inerției în managementul schimbării;

Eșalonarea corectă a priorităților de acțiune ce vor fi adoptate:

Evaluarea beneficiilor, riscurilor și a costurilor, precum și a efectelor;

Stabilirea de strategii sectoriale și eșalonarea lor după criterii de prioritate;

Integrarea în circuitul internațional al schimbului de cunoștințe (al cunoașterii):

Stabilirea de legături cu acest circuit;

Compatibilizarea legislativă și logistică;

Identificarea tendințelor mondiale și europene în economia bazată pe cunoaștere;

Restrângerea decalajelor și discrepanțelor culturale, religioase și social-economice;

Dezvoltarea managementului informației și cunoștințelor;

Fructificarea oportunităților de comunicare (seminarii, conferințe, mobilități ale studenților, profesorilor, cercetătorilor și a antreprenorilor) și prevenirea migrației forței de muncă înalt calificate;

Integrarea în mediul de producere și utilizare a cunoștințelor (prin cooperare sau competiție);

Dezvoltarea unui management adecvat al cunoștințelor, în conexiune cu:

Producerea de noi cunoștințe (concepte);

Utilizarea efectivă a cunoștințelor existente;

Formarea de resurse umane creative prin:

– sistem de educație bazat pe gândirea creativă;

– pregătire inițială și continuă, pregătire formală și informală;

Managementul transferului și schimbului de cunoștințe;

Crearea unui cadru legal de stimulare a cunoștințelor, protecției informației și protecției proprietății intelectuale;

Stabilirea unor structuri de producere, creație a cunoștințelor, stimulate de:

– un mediu academic puternic;

– crearea și stimularea centrelor de excelență;

– dezvoltarea și consolidarea rețelelor de cercetare;

Digitalizarea (numerizarea) cunoștințelor existente (în special cele interne și a celor specifice) și generalizarea învățării digitale (cu mijloace virtuale, e-learning);

Monitorizarea sistematică și efectivă a strategiilor adoptate;

Continuarea și dinamizarea reformei structurale a economiei (pentru stabilirea unei economii de piață funcționale) și a reformei administrației publice.

Înlăturarea tuturor obstacolelor care ar împiedica accesul mediului de afaceri (a IMM-urilor, în special) la cunoștințe și resurse.

Consolidarea creșterii capitalului social.

B. Dezvoltarea (pregătirea și educarea) resursei umane care să facă față societății cunoașterii are în vedere următoarele aspecte:

Dezvoltarea societății educaționale și a cunoașterii:

Educația la toate nivelurile (adaptarea curriculei la noile nevoi ale societății cunoașterii și, în același timp la cererea pieței muncii, promovarea tehnologiilor multimedia în procesul învățării, biblioteci digitale / virtuale, extinderea on-line, crearea de unități de învățare virtuale etc.);

Continuarea reformei calitative a sistemului de educației și a celui de cercetare:

– creșterea eficacității învățământului (în relație cu nevoile sociale și accelerarea reformelor: curriculare, de pregătire a profesorilor, a managementului educațional, în domeniul evaluării și examinării);

– îmbunătățirea echității și accesului la educație și sistemul acesteia și creșterea mobilității în cadrul sistemului care să permită dezvoltare, în continuare a învățământului;

– modernizarea infrastructurii pentru a susține nevoile de dezvoltare ale societății (în special accesul la tehnologia comunicației și informației și Internet);

– promovarea tehnologiilor multimedia în învățământ, educație;

Educația continuă (formală și informală);

Consolidarea sistemului de biblioteci publice și școlare;

Integrarea în sistemul de cercetare și inovativ mondial (în particular, cel european prin Aria Europeană a Cercetării):

Corelarea cercetării științifice naționale, promovarea și dezvoltarea de programe inovative similar celor din UE;

Dezvoltarea abilității de absorbție și diseminare a rezultatelor cercetării de către mediul economic (prin transfer tehnologic și dezvoltarea unei infrastructuri de inovare, cum ar fi: centre de informare și asistență, incubatoare, centre de transfer tehnologic etc.);

Dezvoltarea unor centre de cercetare de înalt nivel în arii științifice și tehnologice cheie;

Integrarea unităților de cercetare în rețele europene și mondiale de cercetare-dezvoltare;

Implicarea tinerilor cercetători în programe de pregătire internaționale;

Promovarea cooperării internaționale în creația / producerea și utilizarea cunoștințelor;

Racordarea puternică a învățământului și cercetării la mediul economic real (deci, stabilirea unei legături puternice între procesul generării cunoștințelor și cel al utilizării lor) și încurajarea unui parteneriat public-privat puternic prin;

Încurajarea creativității;

Promovarea și încurajarea cererii (nevoii) de cunoștințe;

Construirea și consolidarea unei rețele de cercetare și inovare naționale și a unor programe de transfer tehnologic (parcuri tehnologice și industriale);

Educarea și pregătirea trainerilor și profesorilor (instructorilor);

Micșorarea discrepanțelor geografice, culturale, sociale și economice din domeniul educației / învățământului.

C. Dezvoltarea unui mediu legal coerent care să susțină economia bazată pe cunoaștere care are la bază:

Crearea unui cadru legal adecvat pentru stimularea cunoașterii (generarea, creația, dezvoltarea, transferul și utilizarea de cunoștințe);

Promovarea și susținerea deschiderii spre piețe competitive și liberalizarea activității economice din toate sectoarele.

Principalele domenii, în care se impun acțiuni rapide (unele în curs de derulare, deja) pentru alinierea legislației naționale, sunt:

Protecția proprietății intelectuale, prin creșterea preocupărilor pentru:

Protecția copyright-ului în domeniul informației;

Răspunderea și instituirea unui sistem pedepse pentru frauda informațională și informatică;

Instituirea unui regulament pentru protecția datelor personale:

Protecția împotriva procesării datelor personale și a diseminării lor;

Libertate de comunicare și informare, inclusiv prin Internet, în acord cu normele deontologice și profesionale;

Reglementare sistemelor de comerț electronic (E-comerț):

a) Crearea unui cadru legislativ, în concordanță cu legislația UE și care să stimuleze dezvoltarea sistemului de comerț electronic:

dezvoltarea de servicii folosind documente cu semnătură electronică;

implementare unui sistem informatic bazat pe adoptare unui cadrul legal de e-tax (taxare electronică);

implementarea unui sistem informatic bazat pe adoptare unui cadrul legal de e-procurement (aprovizionare, achiziții electronică, licitație electronică);

protcția proprietății intelectuale;

siguranța tranzacțiilor, a datelor;

protecția consumatorului

folosirea în exclusivitate a mijloacelor electronice pentru achiziții publice;

b) Consolidarea mediului de afaceri prin liberalizarea și reglementare sistemului telecomunicațiilor

Promovarea integrării IMM-urilor în economia bazată pe cunoaștere, societatea informațională și pentru utilizarea comerțului electronic;

Acces egal la rețele și informații

Îmbunătățirea legislației privind incubatoarele de afaceri

Acces la informațiile publice prin mijloace electronice.

D. Construirea unei infrastructuri (informatice) adecvate presupune:

Construirea și extinderea unei infrastructuri moderne de comunicare;

Micșorarea decalajelor geografice, sociale și culturale în ceea ce privește accesul la infrastructura informatică;

Acces la Internet ieftin și rapid prin:

Stabilirea unui mediu competitiv pentru conexiuni și utilizare la costuri mici;

acces de mare viteză;

echipamente accesibile;

Implementarea unei rețele de comunicare de mare viteză, prin:

Construirea unei rețele metropolitane;

Interconectare internațională;

Susținerea unui mediu competitiv deschis.

E. Construirea unui sistem inovativ eficient prin:

1. Construirea unei rețele de cercetare și inovare prin:

Consolidarea și agregarea rețelelor naționale;

Deschiderea rețelelor pentru cooperare cu școli, colegii, universități, institute de cercetare;

Creșterea fondurilor alocate dezvoltării și consolidării rețelei de cercetare și crearea de rețele de laboratoare;

Promovarea centrelor de excelența;

2. Programe de inovare și transfer tehnologic (parcuri științifice și tehnologice):

– crearea de parteneriate publice-private pentru dezvoltarea pentru dezvoltarea și folosirea tehnologiilor specifice economiei bazate pe cunoaștere, în principal prin dezvoltarea de tehnologii specifice pentru centre virtuale de servicii tehnologice și transfer tehnologic (focalizate pe tehnologii avansate și tehnologii nepoluate);

– promovarea de legături între cercetarea națională și internațională (prin transfer tehnologic);

– îmbunătățirea structurii legale de protecție a rezultatelor cercetării;

3. Dezvoltarea capacității mediului economic de absorbție a rezultatelor activității de cercetare-dezvoltare prin dezvoltarea transferului tehnologic și infrastructura de inovare (centre de asistență și informare tehnologică, centre de transfer tehnologic, incubatoare etc.);

4. Alocarea de stimulente materiale pentru crearea și dezvoltarea unor IMM-uri inovative prin crearea unor zone în care diferitele stimulente (altele decât cele fiscale) vor fi oferite firmelor (parcuri științifice și tehnologice).

4.3. Analiza poziției României în competiția globală a economiei bazate pe cunoaștere. Premise ale viitoarei strategii

Formularea unei strategii la nivel macroeconomic impune inițial, analizarea tuturor elementelor ce o pot influența în prezent și în viitor (în cazul implementării). Poziția “inițială” este definită prin configurația sau starea unui ansamblu de factori:

Factori sau variabile externe;

Factori sau variabile interne.

Factorii externi/interni sunt definiți în raport cu apartenența la mediul extern/intern, dar între cele două categorii există o strânsă interdependență

Obiectivele de cercetare propuse se încadrează în contextul evidențierii nivelului de dezvoltare atins de țara noastră, în evoluția sa în societatea informațională și bazată pe cunoaștere. Considerăm relevant pentru cercetarea realizată, abordarea și diagnosticarea poziției țării noastre în competiția globală a economiei bazate pe cunoaștere, prin intermediul unor modele de analiză strategică reprezentative. Această abordare poate constitui baza fezabilă de elaborare a viitoarei strategii de dezvoltare a României în societatea bazată pe cunoaștere. Având în vedere importanța fundamentală a tehnologiei informației și comunicării (TIC) în susținerea evoluției țării noastre spre societatea bazată pe cunoaștere și al integrării sale în UE, cercetarea își propune realizarea unei „radiografii” a sectorului TIC.

4.3.1. Analiza mediului extern general folosind modelul strategic PEST

Mediul extern general cuprinde elemente externe (tendințe și condiționări) care afectează în mod relativ uniform un număr mare de organizații, ramuri industriale sau economii și au o influență indirectă asupra acestora, în timp ce influența inversă este nesemnificativă. Factorii cauzali, ai mediului extern general, sunt clasificați pe baza naturii influenței exercitate, astfel (Băcanu, 1997):

Factori politico-legali, ce determină mediul politico-legal;

Factorii economici, ce determină mediul economic;

Factorii socio-culturali, determinanți pentru mediul socio-cultural;

Factorii tehnologici, determinând mediul tehnologic.

Analiza PEST (cunoscută și sub denumirea de analiza STEEP) reprezintă analiza influenței categoriilor de factori descriși anterior, asupra economiei. Modelul strategic se denumește de la inițialele factorilor analizați:

P – factori politico-legali;

E – factori economici;

S – factori socio-culturali;

T – factori tehnologici.

Modelul analizei strategice PEST a fost adaptat prin extensie pentru a evidenția și aspecte ale mediului concurențial la nivelul ramurii industriale analizate, precum și pentru atingerea obiectivelor cercetare propuse. Astfel, în tabelul 4.3. se prezintă influența mediului exterior asupra domeniului TIC din țara noastră.

Tabelul 4.3.): Analiza factorilor PEST și a mediului concurențial (adaptarea modelului PEST la diagnosticul ce se dorește a fi realizat)

4.3.2. Analiza comparativă a mediului intern și a celui extern folosind modelul de analiză strategică SWOT

Modelul analizei strategice SWOT descrie relația dintre mediul intern și cel extern, precum și analiza influenței lor simultane, la nivel micro, mezo sau macroeconomic. Acest model presupune că organizația, sectorul, ramura economică va aborda o strategie prin care să se “alinieze” sau să se “potrivească” aspectelor esențiale ale mediului intern și mediului extern. De aceea, modelul este cunoscut în literatura americană și sub denumirea de “alignment model” – modelul alinierii – sau “fit model” – modelul “potrivirii”. Semnificația principalelor capitole de analiză este:

Strengths – reprezintă acele competențe care îi oferă organizației, sectorului, ramurii economice avantaje concurențiale în fața altora similare;

Weaknesses – reprezintă acele caracteristici ce generează dezavantaje competiționale;

Opportunities – reprezintă o combinație a elementelor externe, care produce avantaje semnificative organizației, sectorului, ramurii economice în condițiile unui anumit curs al acțiunii acesteia;

Threats – reprezintă o combinație a elementelor externe, care provoacă organizației, sectorului, ramurii economice o pagubă semnificativă, în condițiile păstrării cursului acțiunii acesteia, curs existent la apariția respectivelor elemente.

În mod evident axa factorilor interni este SW, iar axa factorilor externi este OT asociate cu axa Ox, respectiv Oy, a unui grafic cu axe rectangulare. O combinație de factori interni și factori externi se poate face în patru moduri, generându-se patru categorii de strategii (Băcanu, 1997):

Strategiile SO utilizează forțele pentru a profita de oportunitățile mediului. Strategiile sunt agresive și urmăresc crearea unui avantaj față de concurenți. Uneori sunt necesare trasferări sau transformări de resurse pentru a se crea capabilitatea strategică dorită.

Strategiile ST utilizează forțele pentru a reduce amenințarea unor situații nefavorabile. Amenințările ce apar sunt evitate sau efectele sunt diminuate prin strategii de diversificare. Relativ puține organizații, sectoare, ramuri nu prezintă tendințe de diversificare. Problema care se pune este de a alege direcția corectă pentru diversificare.

Strategiile WO utilizează oportunitățile pentru a-și îmbunătăți caracteristicile interne sau pentru a evita slăbiciunile. Aceste strategii sunt de reorientare și se caracterizează printr-o redirecționare a resurselor în crearea unor noi produse impuse de conjunctura favorabilă.

Strategiile WT urmăresc evitarea amenințărilor mediului înconjurător în condițiile în care “punctele slabe” sunt preponderente. Poziția este defavorabilă și strategia defensivă ce se adoptă urmărește diminuarea pierderilor și lupta pentru supraviețuire. Acest tip de strategie, în situații nevaforabile extreme, vizează recuperarea capitalului sau resurselor inițiale ale organizației, sectorului, ramurii.

Utilizarea analizei SWOT se poate face într-un mod calitativ sau într-un mod cantitativ, în care se cunatifică poziția în spațiul celor două axe. În cele ce urmează, se prezintă analiza relației mediu intern – mediu extern SWOT cantitativ în cazul ramurii TIC din România. Abordarea SWOT cantitativă presupune următoarele etape:

Listarea factorilor interni principali;

Acordarea unor ponderi acestor factori, astfel încât suma ponderilor să fie 1;

Acordarea unor punctaje pe o scară ce are “0” ca punct median. Punctajele cu “-“ semnifică faptul că factorul intern considerat reprezintă o slăbiciune a organzației, iar cele cu “+” au semnificația contrară;

Calcularea unui scor total, ca sumă a produselor dintre punctajele acordate și ponderile factorilor considerați. Cifra ce se obține reprezintă rezultanta coordonatelor pe axa SW, adică pe axa Ox;

, reprezintă formula de calcul a ponderilor fiecărui factor.

, reprezintă modul de calcul al coordonatei pe axa Ox.

Listarea factorilor externi principali;

Acordarea unor ponderi acestor factori, astfel încât suma ponderilor să fie 1;

Acordarea unor punctaje pe o scară ce are “0” ca punct median. Punctajele cu “-“ semnifică faptul că factorul respectiv este considerat o amenințare, iar cele cu “+” au semnificația contrară;

Calcularea unui scor total într-un mod similar punctului 4. Cifra ce rezultă reprezintă coordonata pe axa OT, adică pe axa Oy.

, reprezintă formula de calcul a ponderilor fiecărui factor.

, reprezintă modul de calcul al coordonatei pe axa Oy.

Cele două cifre rezultate la punctul 4 și punctul 8 poziționează ramura industrială, prin semnele lor, într-unul din cele patru cadrane, sugerând un anumit tip de strategie. Mărimea segmentului de dreaptă ce unește originea cu punctul găsit și înclinația acestuia dau o indicație asupra unei strategii particulare din tipologia cadranului.

Rezultatele aplicării modelului de analiză SWOT pentru ramura economică TIC sunt prezentate în tabelul 4.4). și figura 4.5.).

Tabelul 4.4.): Modelul de analiză strategică SWOT – aplicație pentru sectorul TIC din România Sursa: “Strategia Guvernului României pentru dezvoltarea sectorului tehnologiei informației” , http://www.mcti.ro/img/uploads/mcti/Strategia%20sectoriala_IT.doc

Pe baza metodologiei anterior prezentată, se prezintă graficul variantei strategice de urmat pentru sectorul TIC, astfel încât acesta să susțină progresul României și dezvoltarea societății bazate pe cunoaștere (figura 6.4.).

Prin direcția strategică adoptată, trebuie să se depășească punctele slabe ale domeniului TIC prin fructificarea oportunităților existente. Amenințările sunt acele elemente care ar putea fi diminuate prin fructificarea mai bună a “punctelor tari”, prezentate în tabelul de mai sus. O astfel de strategie a rezultat că ar trebui să fie adoptată de ministerul de specialitate, ca urmare a aplicarii analizei SWOT cantitative. În fapt, strategia este una de reorientare și se caracterizează printr-o redirecționare a resurselor în crearea unor noi produse impuse de conjunctura favorabilă a aderării la UE (figura 6.4.).

Fig. 4.5.) Determinarea direcției strategice viitoare pe baza modelului de analiză SWOT (profilul SWOT)

Direcția strategică de urmat este posibl de implementat și beneficiază de un scor mare la nivelul axei Oy, ceea ce dovedește existența unui „volum” și a unei consistențe substanțiale a oportunităților pentru domeniul TIC în România care este capabil să susțină progresul în economia bazată pe cunoaștere.

4.3.3. Evaluarea avantajului competitiv al României în economia bazată pe cunoaștere folosind modelul diamantului lui Michael Porter. Perspective strategice

Pentru analiza mediului extern competițional al industriei TIC se recurge la aplicarea modelului diamantul lui Michael Porter. Acesta operează cu următoarele concepte:

Mediul extern competițional se definește prin vecinătatea imediată a organizației, sectorului, industriei, fiind constituit din elemente (indivizi, grupuri sau alte organizații) cu influență directă asupra activității acesteia și asupra cărora pot fi exercitate influențe semnificative.

Competitorul sau concurentul se poate defini ca acea organizație, sector, industrie care luptă pentru același tip de resurse ca și organizația, sectorul, industria dată. Cea mai generală resursă pentru care luptă orice organizație reprezintă „banii clienților”.

Analiza mediului extern competițional a fost formulat la începutul anilor ’80, abordarea denumindu-se “școala analizei strategice sau poziționării”, iar personalitatea de care se leagă modelul analiezi strategice este Michael Porter. Acesta a realizat o legătură între managementul afacerilor și economia industrială, ramură a economiei ce studiază performanțele într-o industrie în funcție de caracteristicile competiției din acea industrie.

O firmă își formulează o strategie pentru lupta într-o competiție a cărei miză o reprezintă un segment de piață. Competiția se desfășoară în interiorul unei industrii, definită ca fiind un grup de firme ce realizează produse similare ce se pot substitui reciproc. Definiția industriei devine mai clară dacă se marchează “granițele” industriei, se identifică regulile “jocului” și se recunosc ceilalți “jucători” caracteristici.

A marca “granițele” unei industrii înseamnă a identifica un lanț de activități ce generează un produs potrivit așteptărilor pieței. Acest lanț este denumit cel mai adesea sistemul afacerii. El cuprinde o serie largă de activități ce conferă valoare produsului final (de exemplu: proiectarea produsului, fabricarea componentelor, asamblarea, marketingul produsului, vânzarea, distribuția, service-ul și utilizarea de către consumator).

“Jocul” este crearea unui dezechilibru între prețul acceptat de consumator și valoarea percepută ca fiind încorporată în produs, valoare ce implică un lanț de costuri corespunzătoare activităților din sistemul afacerii. O rupere a echilibrului dintre preț și valoarea produsului va duce la eliminarea produsului de pe piață. Scăderea prețului implică corelarea corespunzătoare a costurilor din sistem Cunoașterea regulilor jocului va permite generarea unui produs cu o anumită valoare dorită a fi percepută de consumator. Ceilalți “jucători” sunt concurenții firmei și participanți la sistemul afacerii. Aceștia asigură activități esențiale pentru realizarea produsului. Identificarea lor corectă, ca și a modului în care aceștia își împart câștigul, va permite unui participant, ce constituie o verigă a lanțului la un moment dat, să-și optimizeze presiunile asupra celorlalte verigi pentru a-și îmbunătăți performanțele economice, în special indicatorii profitului. În plus, în cazul unei competiții globale se poate interveni cu eficiență asupra verigii care ar putea oferi cele mai bune perspective de îmbunătățire a performanțelor întregului sistem al afacerii. Această îmbunătățire se va traduce printr-o ofertă mai atractivă, ca preț și/sau calitate, pentru consumator.

Problema delimitării terenului competițional a apărut în practica managerială a marilor firme în anii ’60, unul dintre pionieri fiind firma americană General Electric. În acea perioadă, marile firme au definit conceptul de “segmentare strategică” ce a desemnat un mod de compartimentare a firmei, iar ulterior, generalizat, o împărțire a unei industrii în domenii cu caracteirstici diferențiate semnificativ. Un grup de firme asociat unui astfel de domeniu se numește “grup strategic”.

Segmentarea strategică, ca element conceptual referitor la industrie, se confundă adesea cu segmentarea de marketing (sau segmentarea pieței), dar segmentarea strategică se bazează și pe criterii de ofertă – tehnologie, structură a costului, sistem de producție și nu doar pe criterii de cerere – clienți, distribuție, zone geografice.

Principalele criterii de segmentare strategică sunt:

Consumatorii – criteriu împrumutat din marketing, constă în diferențierea consumatorilor după vârstă, sex, venituri, categorie soci-profesională etc.;

Nevoia de satisfăcut și criteriile de cumpărare – diferențierea se face după funcția produsului ce satisface o anumită nevoie și după ceea ce se urmărește la cumpărare;

Circuitul de distribuție – modul în care se distribuie un produs este un criteriu de diferențiere asociat unui anumit tip de bariere de intrare;

Concurenții – confruntarea are loc cu concurenți care au aceleași strategii, asociate unei relative asemănări a celorlalte caracteristici;

Tehnologia – realizarea aceluiași tip de produs cu tehnologii diferite implică apariția unei diferenției;

Structura costurilor – diferențierea are la bază ponderea diferitelor categorii de costuri;

Zona geografică – diferențierea pieței se face mai ales prin definirea ariei geografice de interes (poziție, întindere etc.);

Know-how – diferențierea de acest tip se bazează pe modul în care se realizează proiectarea sau comercializarea produselor, modul în care este condusă firma, în general pe modul în care se face “ceva”(savoir-faire în franceză) .

În practică, segmentarea stregică creează numeroase probleme și se dovedește o operațiune delicată, cel mai adesea subiectivă. O problemă deosebită este cea a realizării unei adaptări organizaționale la nivelul firmei. Uneori firma nu poate să realizeze compartimentarea necesară pentru a respecta realitatea unei segmentări existente. Din contră, uneori firma este comaprtimentată în mod nejustificat, entitățile distincte din punct de vedere strategic generând doar “nișe” fără clienți.

Intensitatea competiției diferă de la industrie sau de la un grup strategic la altul, în cazul în care apare o segmentare strategică bine individualizată. Intensitatea este determinată de un număr de factori ce au fost grupați de Michael Porter în cinci “forțe”. Rezutatul acestor forțe va determina performanțe potențiale într-o industrie, măsurate în indicatori ai profitabilității. În funcție de această rezultantă vor fi formulate anumite strategii în încercarea de a dobândi o poziție mai avantajoasă în competiție.

Cele cinci forțe ce constituie modelul lui Porter sunt prezentate în interacțiune în figura 4.6.). Recurgând la aplicarea modelului “diamantul lui Porter” se realizează analiza avantajului național în domeniul TIC, prezentat în figura 4.7.). Se poate observa reconsiderarea forțelor predefinite și adaptarea modelului în cazul situației de realizare a analizei. Astfel, analiza are la bază: cererea de TIC, factorii locali (naționali), industriile și domeniile suport și firme/competiția în domeniu

Fig. 4.6.): Modelul diamantului lui Michael Porter

Fig. 4.7.). Diamantul lui Porter pentru industria TIC

Conform analizei de mai sus, se poate observa că avantajul competitiv al României în acest domeniu este dat de existenta resurselor umane excelent pregătite pentru acest domeniu.

Avantajul competitiv al Romaniei în domeniul TIC este strâns legat de resursele și potențialul său în acest domeniu. Strategia ce trebuie adoptată de ministerul de resort trebuie să asigure “exploatarea” optimă a resurselor și potențialului existent, în contextul valorificării oportunităților situatiei actuale a României. In figura 4.8.) este prezentat sistemul avantaj competitiv – factori critici de succes – resurse al strategiei sectoriale de dezvoltare a sectorului sau industriei TIC. Se poate observa asemănarea cu rezultatul obținut prin aplicarea modelului de analiză strategică SWOT. Totuși, se observă o detaliere a unor aspecte de analiză și o conturare mai precisă a avantajului competitiv al sectorului analizat.

Legenda: roșu – puncte slabe; albastru – puncte tari

Fig.4.8.:Resurse, capabilitati și avantajul competitive. Metodologia de construire a strategiei

Ca o concluzie a celor prezentate, trebuie subliniată legătura semnificativă între resursele naționale disponibile, performanțele naționale atinse și competitivitate după cum este prezentat în figura 4.9.) Aceste considerații vin să sublinieze importanța analizei mediului intern național în care va fi implementată, în final, strategia.

Fig. 4.9.) Modalitatea de îmbinarea a resurselor naționale și a performanțelor pentru competitivitate

Mediul intern național conține totalitatea elementelor asupra cărora industria sau sectorul are o influență determinantă și, teoretic, un control total. Studiul mediului intern trebuie să stabilească care sunt resursele de care dispune sectorul și dacă este capabil să urmeze strategia aleasă. Înțelegerea mediului intern este primul pas necesar în formularea unei strategii. Studiile asupra resurselor au generat un cadru conceptual de analiză – studiul sectorului sau industriei bazat pe resurse, utilizat pentru a explica elementele ce creează avantaje competiționale. Performața unei industrii sau sector este asociat unei configurații a resurselor proprii a căror valoare se fixează prin comparație într-un context exterior.

Problema are două puncte de plecare:

Prezumția eterogenității resurselor presupune că industria TIC opererează cu o combinație proprie și singulară de resurse;

Prezumția imobilității resurselor presupune că anumite resurse proprii TIC sunt dificil sau costisitor de imitat sau oferta existentă este inelastică.

Resursele sunt atribute ale industriei TIC ce se prezintă sub forme tangibile și intangibile și umane (figura 4.8.). Elementele ce țin de cultură sunt analizate separat și li se acordă o atenție specială datorită impactului important asupra industriei TIC.

În literatura de specialitate, termenului de resurse îi sunt asociate și alte noțiuni: competențe sau capabilități. Astfel, competențele de bază sau esențiale sunt experiența colectivă a industriei manifestată în special în combinarea diverselor calificări asociate producției și în integrarea multiplelor fluxuri tehnologice.

Capabilitatea strategică este posibilitatea industriei de a folosi resursele generatoare de valoare de care dispune pentru a-și crea o poziție privilegiată pe piață. Principial, capabilitate strategică presupune existența unor resurse și posibilitatea valorificării acestora.

Atât competențele, cât și capabilitatea sunt asociate industriei, adică unui grup de oameni. Competența ar reprezenta partea “teoretică”, iar capabilitatea partea “practică”, necesare în egală măsură pentru realizarea unui proces creator de valoare. Legătura dintre concepte este prezentată în figura 4.9.)

În funcție de calitatea competențelor, industria TIC se poate afla într-una din următoarele trei poziții:

1. Avantaj competițional – când posedă competențe distinctive, adică are știința necesară realizării în mod distinctiv a unui produs / serviciu, ce poate fi realizat de un număr relativ mic de firme concurente;

2. Paritate competițională – când posedă competențe comune, adică are știința necesară realizării unui produs / serviciu la fel ca și majoritatea firmelor concurente;

3. Dezavantaj competițional – când posedă competențe ce nu-i permit să realizeze un produs / serviciu la nivelul performanțelor tehnice medii și/sau la nivelul performanțelor economice medii ale majorității organizațiilor concurente.

Competențele distinctive au ca sursă principală experiența colectivă în producerea și marketingul unui anumit produs. La această sursă principală se adaugă competențele indivizilor, resursei umane din industrie, modul în care acestea sunt puse în valoare și modul în care este coordonat efortul comun. Dacă industria nu este aptă să-și exploateze diferitele sale resurse, atunci faptul echivalează cu lipsa acestora.

Sectorul TIC este un sector puternic marcat de evoluția tehnologiilor. Stadiul de dezvoltare al unei industrii este dat de nivelul cererii existente pe piață și de producerea și de diseminarea “cunoașterii”. Industria TIC din România se află la începutul stadiului de “creștere”. Stagiul de “introducere” a produselor din domeniul TIC a fost depășit. Penetrarea pieței a devenit tot mai agresivă, produsele devin tot mai standardizate, ceea ce va conduce în viitor la o scădere a prețurilor. Beneficiarii acestui domeniu nu mai sunt doar persoanele cu venituri mari, ci un număr tot mai mare de cetățeni. Pentru a mări avantajul competitiv al României în acest domeniu, se va alege între următoarele opțiuni, respectiv o combinație între mai multe opțiuni (tabelul 4.10.):

Tabelul 4.10.): Opțiuni strategice pentru sectorul TIC

Matricea Ansoff (figura 4.11.), indică direcția de dezvoltare a domeniului TIC conform strategiei alese.

Produse/servicii din domeniul TIC

Prezente Noi

Fig.4.11) :Matricea Ansoff

Pe termen scurt, se poate adopta o combinație între :

strategia de dezvoltare a pieții (companii de start-up, lansarea de proiecte mari, integrarea proiectelor existente, încurajarea exportului de produse și servicii TIC);

strategia de penetrare și consolidare a pieții (de exemplu, acoperirea rurală pentru comunicații, introducerea de soluții informatice în toate domeniile);

dezvoltarea ofertei de servicii noi și produse noi, bazată pe inovație (ghișeul electronic, biblioteci electronice, educație la distanță pentru persoane cu handicap, servicii publice oferite în format electronic, etc.);

reducerea costurilor pentru serviciile și produsele de pe piață (reducerea tarifelor pentru comunicații, facilități fiscale pentru programatori etc.).

Pe termen lung, ministerul de resort va adopta o combinație între:

1.)strategia de dezvoltare a pieței (companii de start-up, lansarea de proiecte mari, integrarea proiectelor existente, încurajarea exportului de produse și servicii TIC);

2.) strategia de penetrare și consolidare a pieței (acoperirea rurală pentru comunicații, introducerea de soluții informatice și de comunicare în toate domeniile);

3.) dezvoltarea ofertei de servicii noi și produse noi, bazat pe inovație.

Aceste strategii nu sunt reciproc exclusive, ci dimpotrivă, ele sunt integrate, strâns legate una de cealaltă.

4.4. Definirea acțiunilor pentru realizarea strategiei de creștere a competitivității României în contextul economiei bazate pe cunoaștere și al integrării în UE

1 Învățământul și educația în economia bazată pe cunoaștere

2. Cercetarea, dezvoltarea și inovarea

3 Cultura în societatea bazată pe cunoaștere

4 Campania publică (societatea civilă, politica de piață, specialiștii din diferite domenii) asupra importanței dezvoltării economiei bazate pe cunoaștere și a societății informaționale în România

5.Dezvoltarea unei noi atitudini: o nouă cultură a comunicării și cooperării în societatea bazată pe cunoaștere

6. Infrastructura societății bazate pe cunoaștere (dezvoltarea rețelei naționale de Internet)

7 Cerințele legislative și cadrul instituțional

8. Evoluția administrației publice în societatea bazată pe cunoaștere și dezvoltarea serviciilor publice

9. Dezvoltarea IMM-urilor în cadrul oferit de societatea bazată pe cunoaștere

10. Dezvoltarea unei puternice industrii TIC

11. Rolul finanțelor, sistemului bancar și comerțul electronic (e-commerce)

4.4.1. Politici și obiective derivate din strategia dezvoltării economice durabile în contextul competitivității de țară

Realizarea cadrului instituțional necesar dezvoltării economiei bazate pe cunoaștere, asigurarea unei piețe concurențiale puternice, reglementate corespunzător, care să asigure pe de o parte libera concurență, iar pe de altă parte protejarea investițiilor și a intereselor cetățeanului este un obiectiv major al Guvernului. În acest scop sunt prevăzute următoarele:

Funcționarea dinamică a Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații și Tehnologia Informației, care să fie un organism independent politic, neutru tehnologic, cu responsabilități în domeniul de administrare de spectru și numerotație, reglementări și standardizare, autorizare și licențiere, control și monitorizare. Acesta este principalul susținător fizic și moral al societății moderne;

Crearea cadrului legal corespunzător pentru asigurarea liberei circulații a informației și definirea statutului juridic al documentului electronic, semnăturii digitale, bazelor de date electronice și comerțului electronic;

Promovarea și susținerea unei piețe deschise și concurențiale pentru serviciile de comunicații și informatică;

Definirea unei politici tarifare coerente și realiste, bazată pe costuri la nivelul operatorilor naționali;

Preluarea de către Ministerul de resort (pe domeniul TIC) a responsabilității proceselor de privatizare a societăților comerciale aflate în domeniul acestuia, precum și accelerarea acestor procese;

Stabilirea cadrului legislativ și instituțional pentru combaterea fraudelor electronice și accesului neautorizat la informațiile electronice.

Implementarea societății informaționale ca bază pentru creșterea economică, atragerea investițiilor străine, crearea de noi locuri de muncă și creșterea ponderii produselor și serviciilor tehnologiei informației în exportul României, prin:

Promovarea informatizării administrațiilor publice prin optimizarea comunicațiilor de date, nomenclatoare și registre de interes public;

Modernizarea fluxului de informații interministeriale, administrație centrală și locală pentru „e-government”;

Creșterea gradului de acces al publicului la informații de interes public de tip legislație, indicatori statistici, evidența populației, cadastru, registru comercial prin Internet și ghișeu electronic; înființarea de centre publice de acces la resurse Internet și Multimedia, mai ales în zonele mai puțin favorizate;

Dezvoltarea comerțului electronic („e-commerce”) pentru facilitarea furnizării de bunuri și servicii pe Internet;

Adoptarea și reglementarea tehnologiilor de securizare și criptare;

Promovarea cardurilor „smart” pentru securizarea accesului electronic cu directă aplicativitate în servicii medicale, plăți electronice, acces mobil Internet, servicii de transport public, telefoane publice;

Stabilirea cadrului legislativ și instituțional pentru combaterea fraudelor electronice și a accesului neautorizat la informațiile electronice;

Sprijinirea și stimularea furnizorilor de servicii informatice;

Asigurarea unui parteneriat activ cu asociațiile profesionale, patronate, sindicate și organizații neguvernamentale din domeniu;

Implementarea societății informaționale prin sistemul educațional, urmărindu-se asigurarea condițiilor necesare pentru pregătirea specialiștilor în comunicații și tehnologia informației, înlăturarea barierelor și decalajelor între mediul rural și cel urban, pe de o parte, și între România și țările membre UE și SUA, pe de altă parte. În acest context se vor realiza:

Promovarea tehnologiei informației în învățământ pentru realizarea obiectivului pe termen lung „cel puțin un calculator cu acces Internet pentru fiecare școală ”;

Dezvoltarea serviciilor suport și resurselor educaționale pentru Internet;

Asigurarea condițiilor necesare pregătirii corpului didactic pentru utilizarea Internetului și a resurselor multimedia;

Dezvoltarea învățământului academic și a cercetării pe Internet;

Stimularea creării locurilor de muncă pentru absolvenți de învățământ superior și micșorarea ratei de emigrare a specialiștilor din domeniu.

4.4.2. Considerente și concluzii privind implicațiile economice și sociale ale strategiei

Cele mai multe implicații ale dezvoltării sectorului TIC provin din creșterea gradului de accesibilitate a informației, indiferent de poziționarea geografică sau de timp.

Este dificil de definit cu acuratețe care va fi întregul impact asupra societății românești. Totuși, abilitatea de a utiliza și interpreta informația în scopul îmbunătățirii calității produselor și serviciilor va deveni extrem de importantă pentru menținerea competitivității. Companiile vor deveni din ce în ce mai mult globale, oferindu-și produsele și serviciile în întreaga lume. Societatea informațională va permite metode de muncă mai flexibile, deoarece angajații vor putea primi și distribui munca la colegii lor la fel de ușor ca atunci când ar lucra în aceeași clădire.

Rețelele electronice oferă potențialul unei mai mari libertăți de alegere în sensul adaptării serviciilor pentru nevoile indivizilor. Serviciile bancare sau procesul de cumpărare vor deveni disponibile de acasă, de la serviciu și în maniera cea mai convenabilă.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, este necesară realizarea unui control strategic și susținerea strategiei adoptate. În vederea realizării acestui control strategic, sunt necesare următoarele elemente:

Un puternic control financiar – urmărirea și evaluarea proiectelor;

Viziune și coordonare – GPTI, MCTI;

Reorientarea către piața de servicii și produse TIC;

Partajarea rețelelor existente și abordarea de soluții integrate național;

Reducerea costurilor – reducerea tarifelor pentru comunicații;

Restructurarea debitelor și alte strategii financiare – atragerea de programe și investiții.

Orice administrare a unei strategii are nevoie de două sub-sisteme:

Formularea strategiei:

Planificări strategice;

Planuri pe termen lung;

Implementarea și evaluarea strategiei:

Bugete anuale operaționale;

Rapoarte și statistici periodice;

Evaluarea performantei;

Politici și proceduri.

Din procesul de implementare a strategiei nu trebuie să lipsească bucla dublă de control după cum este prezentat schematic în figura 4.12.)

Fig. 4.12.): Pașii procesului de control al strategiei

Exista însă și bariere care pot împiedica efectuarea unui control strategic:

Bariere sistemice – deficiente în proiectarea și gestionarea sistemului de control;

Bariere de comportament – gândire convențională, cultura organizației, limite cognitive, rezistenta la schimbare;

Alte bariere – incapacitatea de a agrea o strategie sau de a aloca resurse, neacceptarea ei de către cei implicați sau afectați, ascunderea rezultatelor nefavorabile.

In cazul strategiei adoptate, următorii indicatori de performanță, monitorizați și de UE pentru determinarea modului de evoluție al țării în societatea informațională, se au în vedere:

Numărul de elevi la un calculator (în școli);

Numărul de calculatoare la 100 de locuitori ;

Procentul de telefonizare;

Numărul de angajați în domeniul TIC ;

Salariul mediu în domeniul TIC;

Rata de emigrare a personalului specializat în TIC;

Numărul de companii din domeniu;

Numărul de utilizatori/abonați la Internet;

Volumul de export de produse și servicii din domeniul TIC ;

Volumul investițiilor efectuate în România în domeniul TIC;

Indicatorii eEurope+.

Strategia adoptată va duce la creșterea avantajului competitiv al României prin:

Economia de scală -> reducerea costurilor și, deci, a prețurilor;

Economii de învățare -> aceeași soluție bună poate fi extinsă;

Utilizarea eficientă a capacităților existente;

Eficiență managerială și organizațională;

Creșterea gradului de solidaritate prin construcția unei societăți mai transparente, care să aducă cetățenii mai aproape de serviciile publice și de reprezentanții lor aleși, prin dezvoltarea de noi instrumente de educație, prin facilitarea găsirii de locuri de muncă și prin mediatizarea inițiativelor administrative.

Având în vedere cele mai sus menționate, se recomandă considerarea trecerii la societatea informațională și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere drept un obiectiv strategic și prioritar de dezvoltare a României.

CONCLUZII

Nivelul de competitivitate este determinat de mai multe variabile, nu numai de cost. De exemplu, capacitatea unei afaceri de a se extinde, de a cuceri noi piețe depinde de numeroase variabile: cost, preț, calitatea relativă, gradul de inovare, proprietatea intelectuală, viteza de reacție, focalizarea pe produs sau client, etc. Acești factori interacționează permanent, iar durata strategiei adoptate pentru creșterea competitivității diferă în funcție de natura instrumentelor utilizate. Pentru majoritatea piețelor prețul relativ este un instrument cu efecte pe termen scurt (variațiile de preț produc o reacție rapidă a competitorilor), în timp ce alți factori, precum proprietatea intelectuală, inovația sau nivelul calității necesită intervale de timp mult mai mari.

Metodologiile și analizele pe care avantajul competitiv le implică, permit o mai bună înțelegere a realităților economice și formularea unor opțiuni care să conducă la soluționarea problemelor prin aplicarea unor politici adecvate. Avantajul competitiv nu se rezumă doar la explicații teoretice dogmatice, fără o confruntare cu practica. El are un puternic caracter operațional în triplu sens:

impun efectuarea unor analize empirice la nivel de firmă sau ramură pentru a pine în evidență cauzele unor tendințe și a evalua efectele directe și programate ale unor acțiuni sau ale aplicării unor politici;

conduc la formularea și la aplicarea unor politici adecvate care să conducă la soluționarea problemelor;

arată căile și metodele de acțiune în vederea atingerii obiectivului principal – creșterea gradului de competitivitate.

România rămâne în urma celor mai multe dintre economiile europene în termeni de competitivitate; evoluțiile pozitive menționate trebuie confirmate în anii următori, pentru a putea reduce deficitul de competitivitate. În acest sens, Guvernul, prin Strategia Națională de Export pe 2005-2009, și-a propus evidențierea și analiza principalelor constrângeri care au limitat competitivitatea la nivel internațional și care au apărut ca urmare a unor deficiențe structurale din mediul economic, instituțional și de afaceri, ca și din neglijarea spiritului întreprinzător și inovativ în afaceri.

România, care îndeplinește criteriul unei economii de piață funcționale, și în calitate de stat membru al UE trebuie să-și pună serios în practică programul propriu de reforme structurale și să se orienteze spre amplificarea avantajelor competitive, dezvoltarea capacității și competenței sectoarelor exportatoare, atragerea de investiții locale și străine și crearea unei economii care să poată să se dezvolte în condiții de comerț liber într-o piață din ce în ce mai globalizată.

Uniunea Europeană dispune de un întreg sistem unitar de prognoze și programe economice pe care fiecare stat membru sau candidat îl dezvoltă la nivel național, urmărind prin programele de guvernare atingerea obiectivelor strategice care conduc spre coeziune socială, convergență economică, prosperitate. Recomandările U.E, dar și cerințele sale și obligațiile statelor față de Uniune sunt sintetizate în documentele pe care oficialii europeni le-au redactat pe parcursul anului trecut. Cele mai importante,”Broad Economic Policy Guidelines 2005- 2008”, „Integrated Guidelines for Growth and Jobs 2005- 2008”, „Cohesion Policy Guidelines 2007- 2013”,„Social Policy Agenda 2005- 2008”,” Financial Perspectives 2007- 2013” etc., trebuie să își găsească un corespondent ca sistem de planificare economică un fiecare stat membru în parte.

Principalele obiective strategice ale economiei românești – reducerea decalajelor economice, continuarea și accentuarea reformelor structurale, creșterea competitivității, dezvoltarea durabilă – necesită o programare economică cu un orizont de timp care depășește un ciclu de guvernare. De asemenea, este importantă continuarea reformelor structurale și a politicilor economice în concordanță cu strategiile pe termen mediu și lung, indiferent de succesiunea electorală.

România răspunde acestor cerințe interne și comunitare prin strategii economice și planuri multianuale în corespondență cu instrumentele europene. Ministerul Finanțelor Publice a elaborat Planul Național de Dezvoltare pentru 2007- 2013, aliniat la perspectivele financiare europene și care constituie programul cadru de accesare a fondurilor U.E. De asemenea, Ministerul Economiei și Comerțului a elaborat o strategie de creștere a competitivității. În ceea ce privește domeniul cercetării – dezvoltării, s-a elaborat Planului Național de CDI- 2007- 2013, coordonat de CNCSIS pentru Ministerul Educației și Cercetării. La nivel sectorial, paleta de strategii, planuri și programe este și mai vastă. La fel și paleta de instituții – ministere și comisii – care elaborează aceste documente.

Cu toate acestea mai rămân anumite probleme de rezolvat:

a) Armonizarea tuturor strategiilor economice elaborate de ministere ( in vederea căreia exista un proiect al Comisiei Naționale de Prognoza de creare a unei Comisii de Armonizare a Strategiilor si Programelor de Dezvoltare Generala și Sectorială. La nivelul Guvernului exista un organism corespondent, numit Consiliul de Planificare Strategica );

b) Corelarea strategiilor sectoriale cu nevoile specifice ale societății – spre exemplu adeseori programele de reformare a sistemului de învățământ și formare profesională nu sunt în concordanță cu nevoile sectorului industrial în ceea ce privește competențele resurselor umane.

c) Alinierea strategiilor economice la orientările propuse de U.E., în cazurile când cea mai recentă variantă a instrumentelor europene a apărut după adoptarea strategiei românești, sau atunci când există diferențe în ceea ce privește orizontul de timp sau domeniul strategic.

Calitatea instituțională și voința politică sunt cele două coordonate esențiale ale acestui proces de programare economică absolut necesar. Liniile directoare sunt oferite de U.E., dar rămâne de urmărit eficiența cu care vor fi implementate în sistemul național de strategii economice.

Obținerea calității de membru al UE a avut un impact major asupra tuturor fațetelor vieții economice, politice și sociale. Efectele economice sunt precumpănitoare, dar s-au înregistrat mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural. Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor au fost reconfigurate, în sensul unui transfer de competențe către instituțiile comunitare. În același timp, România beneficiază de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-și promoveze și să-și protejeze mai bine interesele.

Printre avantajele de care România poate beneficia în calitate de stat membru al UE pot fi menționate: un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă; o predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic; creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce poate conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție; dezvoltarea comerțului, ca stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă; accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la know-how-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate; prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o importanță deosebită; oportunități deosebite oferite de implementarea principiilor economico-monetare experimentate de Uniunea Europeană; întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC; oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei; creșterea prestigiului României și consolidarea statutului ei în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic; dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea cetățeniei europene"; perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii români. Aceste beneficii exprimă șansele României de a obține avantajele competitive din relațiile ei cu țările membre, dar și cu celelalte țări și zone economice.

Nu trebuie pierdute din vedere nici pierderile ce ar putea rezulta din nefolosirea oportunității de a fi membrii ai acestei grupări. Un prim astfel de cost poate consta în izolarea și îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultăți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică și economică. În condițiile în care UE deține în prezent circa 67 % din comerțul exterior românesc, rămânerea în afara acestei entități economice ar fi însemnat pierderea acestei piețe și, mai mult, posibilități reduse, chiar nule, de acces a produselor românești pe piața comunitară. Mai trebuie menționate: creșterea vulnerabilității produselor românești în fața măsurilor de apărare comercială și a obstacolelor tehnice de practicate de UE față de țările terțe și deci, slabe șanse de pătrundere pe piețele țărilor membre UE, creșterea decalajului economic dintre România și celelalte state membre UE, datorită în principal capacității reduse de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare; diminuarea șanselor de aliniere, în perspectivă, la "acquis"-ul comunitar, având în vedere că integrarea intracomunitară evoluează în permanență, apariția de noi dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE, scăderea posibilităților României de a dezvolta o agricultură competitivă, ca urmare a neintegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.

În ceea ce privește costurile ce trebuie suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigențele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României.

Abordarea clasică a efectelor integrării economiilor în structuri integrate în cadrul unui spațiu regional presupune la separarea acestora în funcție de mai multe criterii, dintre care se detașează ca importanță: orizontul și durata de timp pe care se manifestă; magnitudinea și intensitatea acestora măsurate cantitativ și estimate calitativ, aria de cuprindere economică, socială sau politică.

Economiștii clasici au demonstrat în cadrul teoriilor comerțului internațional că fiecare extensie a pieței conferă avantaje economice părților implicate în mod diferit. Țările mici și slabe economic vor câștiga prin faptul că vor produce în continuare cantități relativ scăzute din produsele pentru care dețin avantaj comparativ, pe care le vor exporta spre piața de mari dimensiuni a spațiului integrat care are capacitatea de a le absorbi. Spațiul integrat, la rândul său, își va întări puterea în raport cu mediul economic mondial și cu competitorii din zonă.

Literatura de specialitate care analizează aderarea unei economii de mici dimensiuni la un spațiul economic care cunoaște un anumit grad de integrare (de la formele simple la cele complexe) distinge în funcție de orizontul de timp și de dinamica proceselor, efecte de alocare și efecte de acumulări statice și dinamice.

Efectele de alocare surprind modul în care integrarea conduce la creșterea

eficienței economice prin scăderea costurilor ca urmare a unei mai bune repartizări a factorilor și resurselor între participanții la activitățile economice din spațiul respectiv. Trei tipurile principale de efecte de alocare așteptate în urma integrării:

Primul efect îl reprezintă creșterea volumului schimburilor comerciale per ansamblu și pentru fiecare partener în parte ca rezultat al creări nete de comerț, în relația dintre România și Uniunea Europeană. Acest aspect este demonstrat prin triplarea volumului schimburilor comerciale, într-un interval de timp relativ scurt, după intrarea în vigoare a primelor acorduri de cooperare în domeniul schimburilor comerciale după 1989. Dacă această creștere cantitativă ar fi fost însoțită și de o modificare a structurii schimburilor, în sensul creșterii ponderii produselor cu o valoare adăugată ridicată în totalul exporturilor românești, atunci nu s-ar fi ajuns în situația înregistrării, an de an a unui sold deficitar în relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană.

Al doilea efect îl reprezintă modificarea prețurilor bunurilor care constituie obiectivul tranzacțiilor între părțile implicate, în sensul apariției unei tendințe de apropiere și uniformizare a prețului aceluiași bun sau serviciu pe diferite piețe ce compun piața unică integrată. Aceasta poate fi privită sub dublu aspect cel al uniformizării prețurilor pentru bunurile și serviciile finale și intermediare, și cel al apropierii prețului factorilor de producție. Simpla liberalizare a schimburilor comerciale (și în fapt la aceasta se rezumă în esență relațiile comerciale ale României cu Uniunea Europeană după semnarea acordului de asociere) nu poate conduce la apariția efectelor de egalizare a veniturilor factorilor și a prețurilor lor decât în condițiile în care cele două parți utilizează funcții de producție similare și când toate produsele din țările care și-au liberalizat schimburile comerciale în cadrul acordurilor preferențiale fac obiectul tranzacțiilor în interiorul zonei respective. Mai mult, liberalizarea schimburilor comerciale în cazul în care factorii de producție nu sunt omogeni (și la baza dezvoltării comerțului exterior se află ca element determinant, diferențele în omogenitatea factorilor) și se bucură de un anumit grad de mobilitate generează migrarea factorilor spre piețele cu venituri marginale superioare, amplificând discrepanțele existente deja între zonele bogate și cele sărace.

Cel de-al treilea efect se concentrează asupra creării rentelor (veniturilor) de comerț. Barierele în calea importurilor creează o serie de venituri fie pentru țara importatoare – sub forma taxelor vamale – fie pentru țara de origine a bunurilor importate – în cazul angajamentelor cu prețuri fixe sau a restrângerilor unitare la exporturi.

Eliminarea acestora presupune diminuarea veniturilor rezultate din activitățile comerciale, conducând, pe termen scurt, la pierderea unor surse importante pentru bugetul de stat și aceasta în condițiile în care România se confruntă an de an cu tensiunile economice și sociale generate de constrângerile aplicate pentru a menține deficitul bugetar în limite normale. În același plan se înscriu discuțiile purtate în Uniunea Europeană cu privire la contribuțiile statelor comunitare la formarea bugetului acesteia,precum și criteriile și modul de alocare între statele participante.

Cu toate că efectele enumerate mai sus pot contribui la creșterea performanțelor economiilor implicate, se cuvine a menționa faptul că simpla apartenență la o zona integrată nu poate garanta unui stat membru sau zonei în ansamblu obținerea performanțelor și a efectelor statice și dinamice scontate, iar succesul înregistrat în planul creșterii și dezvoltării economice nu poate fi legat în exclusivitate de apartenența la o zonă integrată.

În același timp trebuie avut în vedere faptul că o piață de mari dimensiuni înalt integrată nu asigură întotdeauna posibilitatea obținerii unor performanțe economice, dar și că, în anumite condiții, economii de mici dimensiuni au înregistrat evoluții economice favorabile în afara grupărilor integrative, dezvoltându-și relațiile economice cu partenerii de pe piața mondială pe baza unor acorduri simple de cooperare pe diferite domenii.

“Într-o epocă de schimbări explozive – când viețile personale sunt sfâșiate, (când)ordinea socială existentă se prăbușește, iar un nou și fantastic mod de viață se arată la orizont – remarcă Alvin Toffler – a pune cea mai cuprinzătoare întrebare despre viitorul nostru, nu este doar o chestiune de curiozitate intelectuală. Este o chestiune de supraviețuire.“. La o analiză mai atentă a problemelor interdependente – globale, mondiale, europene, românești – se poate constata că opțiunea României pentru aderarea la UE are determinări mai generale decât interesele ei strict economice și politice, pe termen scurt.

Dar pentru ca integrarea României, în Uniunea Europeană să stimuleze accelerarea dezvoltării potențialului ei economic, ca și la protecția patrimoniului său cultural, este absolut necesar ca economia României să fie cât mai grabnic înscrisă pe traiectoria progresului general pe care se înscriu țările avansate economic. De aceea, reforma economică, tranziția în care este angajată țara noastră, are menirea istorică de a aduce economia ei la o asemenea stare de funcționalitate și la o macrostabilizare consolidată de o astfel de calitate, încât prin mecanismele ei interne să stopeze adâncirea decalajului de productivitate față de țările avansate și să înceapă inversarea tendinței seculare de evoluție economică specifică țărilor rămase în urmă.

Se poate aprecia că în fundamentarea acestui obiectiv strategic s-a ținut seama nu numai de starea actuală a economiei și a societății românești în raport de cea a țărilor europene avansate, ci și de “experiența țărilor mijlocii și mici, care au avut de câștigat atunci când au reușit să se alinieze la sensurile de evoluție ale partenerilor lor mai mari și mai dezvoltați economic și chiar la ritmurile de progres ale acestora”.

Prin atingerea acestor obiective se așteaptă din partea tuturor, creșterea productivității, a competitivității interne a economiei românești, dar și sporirea competitivității internaționale, în raport cu țările membre ale UE, precum și cu toate celelalte țări partenere comerciale.

Producția europeană, ca și componentă a economiei europene, are un mare potențial, dar succesul ei depinde de procesul de inovare continuă al proceselor și produselor. Eforturile Comisiei Europene trebuie să fie susținute de către statele membre și de viitoarele state membre, prin dezvoltarea unei viziuni comune la nivel industrial, care să își extindă rezultatele și asupra mediilor social și ambiant. Comisia Europeană, prin crearea Spațiului European de Cercetare (European Researh Area- ERA), propune o modalitate de implicare a tuturor statelor membre pentru îmbunătățirea competitivității, a contextului social și economic, a forței de muncă. Este necesar să se dezvolte și să se implementeze strategia industrială bazată pe cercetare și inovare, care ar putea să promoveze transformarea industrială, crearea unei semnificative valori adăugate: o economie bazată numai pe servicii nu va putea supraviețui mult timp, transformarea industrială este o necesitate, nouă abordare a producției este necesară – inovarea producției, un sistem de cercetare-dezvoltare competitiv este determinat de multiplii factori.

A construi o economie bazată pe cunoaștere a devenit un scop rațional pentru orice stat. Acesta reprezintă drumul către competitivitate, creștere și prosperitate economică. Dar una este să țintești un astfel de obiectiv îndrăzneț și alta să îl realizezi. Pentru o țară ca România, s-ar putea spune că reformele structurale sunt pași care ar trebui făcuți pe rând, mai întâi concentrându-ne pe procesul de transformare economică, și apoi încercând să ridicăm nivelul de competitivitate al economiei. Astfel, pe un fond economic sănătos, nevoia de inovare și transfer tehnologic ar apărea în mod natural. România are nevoie să-și concentreze resursele pe convergență reală. Fără acțiuni și politici hotărâte, România va avea nevoie de aproximativ 80 de ani pentru a atinge venitul per capita din UE. Un astfel de ritm nu poate fi acceptat și, de aceea, singura soluție pentru România este să ardă etape, și să forțeze pe linia unei creșteri accelerate. O astfel de politică trebuie să pornească de la stimularea inovării, a activităților de cercetare-dezvoltare ca instrumente ale saltului pe alte nivele de creștere, care vor transforma în final România într-o economie competitivă. În economia bazată pe cunoaștere cercetarea nu mai poate fi separată de educație și nici de aplicarea în economie, toate cele trei activități fiind laturi ale aceluiași proces, proces care evoluează foarte rapid.

Știința economică arată că o creștere sustenabilă nu poate fi realizată doar prin investiții și asigurarea stabilității mediului macroeconomic, dacă acestea nu sunt dublate de progresul tehnic, care amplifică valoarea capitalului și a forței de muncă. De aceea schimbarea de la exploatarea resurselor la exploatarea cunoașterii reprezintă piatra de încercare a saltului de la competitivitatea bazată pe cost la cea bazată pe valoarea finală. La nivelul decidenților de politici, ca și la cel al comunității de afaceri, există o nevoie de conștientizare a faptului că abordarea sistemică a inovării presupune că relația dintre activitatea de cercetare-dezvoltare și firme nu este una liniară, fiecare parte jucând un rol cheie în întreg procesul de inovare, de la producția de cunoaștere la realizarea produselor finale.

Cercetarea din România are probleme mult mai mari decât cea europeană. România nu poate reduce decalajele economice fără o economie competitivă, care să permită o valoare adăugată semnificativa, iar aceasta competitivitate necesita acces la noile tehnologii. Aceste tehnologii sunt bazate pe cunoștințe științifice multidisciplinare, care se dezvoltă rapid. Șansa României constă în faptul că UE, face eforturi pentru atingerea unei mase critice în cercetare și facilitează colaborarea și atragerea de noi resurse, nu numai prin finanțarea unor proiecte de cercetare realizate în colaborare, dar și prin acces la infrastructuri costisitoare, formarea de resurse umane, promovarea transferului de tehnologie pe plan regional, corelarea programelor naționale de cercetare, stimularea inițiativelor gen “platforme tehnologice” etc.

Ca și în cazul integrării economice, cercetarea românească va trebui să dea dovadă de competitivitate și specializare (evitând dispersarea eforturilor și reducând fragmentarea și chiar izolarea cercetării). România va trebui să își găsească rapid un loc în cercetarea europeană, învățând din experiența și chiar insuccesele altor țări și chiar ale UE. Colaborarea la scară europeană este menită să asigure masa critică și competitivitate. Rezultatele vor fi valorificate oriunde în Europa (și în lume), dar inovarea la scară locală sau regională (alături de investițiile străine) rămâne un aspect extrem de important pentru dezvoltare.

Perspectiva creată de obiectivele Agendei Lisabona revizuite impune un ritm alert de dezvoltare a Ariei Românești a Cercetării, pentru a asigura îndeplinirea rolului pe care cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică trebuie să-l joace în realizarea acestora. În acest context, considerăm că se pot contura două concluzii principale, definitorii pentru liniile de acțiune într-un orizont mediu de timp:

a) Necesitatea reconsiderării rolului cercetării și educației în ansamblul priorităților naționale de dezvoltare, întrucât reprezintă priorități naționale cu caracter strategic pentru asigurarea unei dezvoltări durabile și competitive (care să fie confirmate la nivelul investiției publice, prin construcția bugetară și prin distribuția fondurilor externe), au un rol deosebit de important în susținerea obiectivelor aderării, au un rol esențial în realizarea obiectivelor Agendei Lisabona revizuite.

b) Necesitatea reconsiderării rolului cercetării-dezvoltării la nivelul mediului economic: necesitatea unor eforturi politice și economice sporite, pentru a grăbi realizarea schimbărilor structurale în mediul economic, în sensul creșterii numărului de agenți economici activi și inovativi în domenii de medie și înaltă tehnologie, necesitatea realizării unui efect stimulativ sinergic privind dezvoltarea activităților de cercetare-dezvoltare și inovare ale agenților economici, prin corelarea strânsă a politicilor CDI cu cele din domeniile industrial, financiar, fiscal

Din păcate, actualul nivel de inovare din România pune în pericol nu doar competitivitatea generală a companiilor cât mai ales capacitatea acestora de a supraviețui integrării în UE. De aceea, se impune un salt sistemic care nu poate fi realizat decât cu participarea tuturor actorilor: firme, instituții de stat, unități de cercetare și finanțatori de capital de risc.

Firmele trebuie nu doar să atingă gradul necesar de conștientizare privind nevoia de inovare, dar mai ales să adopte măsuri concrete pentru a-și dezvolta abilitățile necesare. Inovarea presupune capacități specifice (precum aceea de a sesiza oportunitățile oferite de piață în corelație cu evoluțiile tehnologice, de a identifica soluțiile tehnice, de a evalua raportul costuri-beneficii și riscurile presupuse, de a identifica resursele necesare, de a accentua rolul TIC și al persoanelor cu înaltă calificare, etc.), abilități care să fie câștigate la nivelul angajaților, managerilor sau să fie incorporate în organizarea firmei.

Sarcina statului este dublă: de a se înscrie pe linia de convergență în privința resurselor bugetare cu media UE (la nivelul ponderii în PIB), în același timp asigurând o competiție reală pentru resursele alocate. Aceasta din urmă trebuie să fie bazată pe transparență deplină și orientarea produselor finale către nevoile pieței. Un sistem funcțional în această direcție va putea genera un proces de învățare atât pentru firmele inovative, cât și pentru unitățile de cercetare, contribuind la formarea unei piețe a cercetării.

Cum statul este și proprietarul majorității unităților de cercetare din domeniul tehnologic, acesta ar trebui să asigure pentru acestea actualizarea capacităților manageriale, pentru a le crește abilitatea de a acționa în conformitate cu oportunitățile pieței. Ca și în cazul celorlalți actori, finanțarea privată are nevoie de a-și dezvolta abilități specifice pentru a putea acționa în acest domeniu, în special în ceea ce privește evaluarea șanselor de succes a diferitelor proiecte de inovare. Având în vedere nu numai că inovarea oferă rate de profitabilitate mai mari, ci și faptul că a devenit o condiție obligatorie a dezvoltării pe termen lung, această actualizare de abilități reprezintă un pas necesar.

Concluzionând, obținerea de către România a calității de stat membru al UE, poate să conducă la avantaje directe (pozitive) în planul competitivității interne și externe, precum și la evitarea posibilelor pierderi ce ar fi rezultat cu siguranță din neaderare sau chiar din întârzierea acesteia.

Având în vedere cele mai sus menționate, cred că ideile cuprinse în această lucrare vor reuși să atragă atenția asupra problematicii, pe cât de vaste, pe atât de actuale privind considerarea trecerii la societatea informațională și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere drept un obiectiv strategic și prioritar de dezvoltare al României.

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Frois Gilbert: „Economie politică”, Editura Humanitas, București, 1994

Aiginger, K.: „A framework for evaluating of dynamic competitiveness of countries” in „Structural change and Economic Dinamics”, vol.9, 1998

Albu, C.: „Conjunctura economiei UE 2005”, Anuarul IEM, 2005

Alter, N.: L’effet organisationnel de l’innovation technologiques, Paris, Institut d’Etudes Politiques, 1993

Amit, R.:, Schomaker P.J.H.: „Strategic assets and organizational rent", Strategic Management Journal, Vol.14, n°1, 1993

Angelescu, C. (coord) : „Convergențe economice în UE”, Editura Antet

Angelescu, C.; Stănescu, I. : „Economie politică – elemente fundamentale”, ediția a III-a, Editura Oscar Print, București, 2002

Association Francaise de Gestion Industrielle: „Evaluer per evoluer . Pilotage et Evaluation de la performnce industrielle- synthese et billan des traveaux de la commission IP de l’AFGI”, Paris 2000

Barclay, R.O., Murray, P.C.: „What is Knowledge Management”, 2000, .http://www.media-access.com/whatis.html

Baumol, W.: „Economic theory and operations analysis”, Editura Prentice Hall, 1984

Băbăiță Ilie, Silași G., Duță A., Imbrescu I.: „Macroeconomie”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Băcanu, B.: „ Management strategic”, Editura Teora, București, 1997.

Băcescu, M.; Băcescu- Cărbunaru, Angelica: „Compendiu de macroeconomie”, Editura Economică, București, 1997

Bran, Paul: „Economia valorii”, Editura Economică, București 1998

București,1999

Bukowitz, W.R.; Williams, R.L.: „The Knowledge Management Fieldbook”,. Financial Times – Prentice Hall, UK, 1999.

Câmpeanu, V; Albu, C.: „Performanțe economice in țările central și est europene în primul an de lărgire spre est a UE și perspective în 2005-2006", raport IEM, Bucuresti, 2005

Câmpeanu, V.: „Performanțle economice comparative ale țărilor central și est europene în pregătirea la aderării la UE. Perspective pe termen mediu., Iancu, A.(coord.):Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană", Editura Academiei Române, 2003

Cerutti, O.; Gattino, B: „Indicateurs et tableaux de bords", Edition AFNOR Gestion, 1992

Cismaș, L.: „Economie politică” – volumul I și II, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Cojanu, V.: „Comerțul exterior și dezvoltarea economică a României”, IRLI, 1997

Coates D. „Industrial Policy in Britain”, MacMillan Press Ltd, London, 1996

Crouch, G.I.; Ritchie, J.R.B.: „Developing a successful Canadian/US/Mexican Travel Destination : „A Model of Competitive and Cooperative Advantage”, 1995

Dăianu, D.C.: „Aspects regarding the competitiveness and industrial policy of European Union“- Simpozionul Internațional de Management, Timișoara, 2005

Dăianu, D.C: „Aspects regarding the importance of clusters for economic development in Europe“, Buletinul Științific al Universității „Politehnica” Timișoara, Tomul3(3), Fascicola 1-2 „Științe economice și socio-umane”, 2005

Dăianu, D.C.: „Aspects regarding the evaluation of competitiveness at global level -Romania’s situation“ , Annals of the Oradea University, Fascicle of Management and technological engineering, volume V(XV), 2006

Dăianu, D.C.: „Competitiv economic clusters– a new approach for European industrial policy“- Simpozionul Internațional de Management, Timișoara, 2005

Dăianu, D.C.: „Innovation process in Romania-essence of growth and economic competitiveness“, Annals of the Oradea University, Fascicle of Management and technological engineering, volume V(XV), 2006

Dăianu, D.C.: „Some remarks regarding the recent development for Porter’s theree generic strategies“, Buletinul Științific al Universității Politehnica Timișoara, Tomul3(3), Fascicola 1-2 Științe economice și socio-umane, 2005

Dudă-Dăianu, D.C.; Izvercianu, M.; Staicu, F.: Aspects regarding the importance of human resources for economic growth, Proceedings of the 5th International Conference Management of Technological Changes, 25-26th August 2007, Editura Performantica Iasi, 2007

Dudă-Dăianu, D.C.; Izvercianu, M.; Staicu, F.: „Aspects regarding the characteristics of western Romanian commercial enterprises”, Proceedings of the 5th International Conference Management of Technological Changes, 25-26th August 2007, Editura Performantica Iasi, 2007

Dăianu, Daniel; Vrânceanu, R.: „România și Uniunea Euorpeană”, Editura Polirom, București, 2002

Dăianu, Daniel: „Convergența economică. Cerințe și posibilități”, Iancu, A.(coord.):Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană", Editura Academiei Române, 2003

Deardoff, A; Stern, R.:“Analytical and Negotiation Issues in Global Trading System”, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996

Didier M. „Economia-regulile jocului” , Editura Humanitas, București, 1994

Dobrotă, N. (coord.): „Liberalizarea schimburilor economice externe-Avantaje și riscuri pentru România”, Editura Economică, București, 2003

Dobrotă, N.(coord): „Economie Politică”, Editura Economică, București, 1997

Dogaru, V.: „Unele repere pentru studiul productivității în economia europeană actuală”, Colecția „Biblioteca Economică”, Colecția „Probleme Economice”, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Centrul de Economia Industriei și serviciilor, București, 2006

Dogaru, V.: „Avantajul comparativ în schimburile interne și frontiera posibilităților de producție”, în „Revista Română de Statistică”, nr.4., 2003

Dornbush,R.; Fisher, S.; Samuelson, P.: „Comparative advantage, Trade and Payments in a Ricardian Model with a Continuum of Goods”, American Economic Review, 64, decembrie 1977.

Drăghici, G., New Business Requirements in the Knowledge Based Society, capitol in „Adaptive Technologies and Business Integration: Social, Managerial and Organizational Dimensions”, editori Cunha, M., M., Cortes, B., Putnik, G., D., Idea Group Publishing, Information Science Publishing, IRM Press, CyberTech Publishing and Idea Group Reference, 2006

Druker, P.F.: „Realitățile lumii de mâine”, Editura Teora, București, 1999.

Dunning, J.H.: „Internationalizing Porter’s Diamond”,Management International Review, 1993.

Eilon S.: „On Competitiveness.”, Omega International Journal of Management Science, 1995

Eilon, S.: „On Competitiveness”, Omega International Journal of Managemnet Sciece, 1990,

Ellis, P.D.; Pecotich, A.: „Determinantes of international competitiveness of West Australian SME’s”, New Zeeleand Journal of Business, 18, 1, 79-97, 1996.

Ellis, P.D.; Pecotich, A.: „Determinants of International Competitiveness of SME”, New Zeeland Journal of Business, 18,2, 71-97,1996

European Comission: „Innovation Financing, Thematic Report, European trend Chart on Innovation”, 2004

European Comission: „Inovation in a Knowledge – Driven Economy, Brusseles”, XXX, COM (2000) 567 final, 2000

European Comission: „Investing in Research . An action Plan for Europe”, Brusseles, 4.6.2003, COM (2003) 226 final/2, 2003

European Comission: „Innovation Policy, Updating the Union’s Approach in the Context of the Lisboa Strategy”, COM (2003) 112, March 2003

European Commision, „Towaed european Research Area Science technology and Innovation, Key Figures 2003”, Office for Official Publication of the European Communitis, Luxembourg, 2003

European Commision: „Green Paper on Innovation”, Bulletin of the European Union, Supplement no.5, 1995

European Commision: „Innovation Policy in a Knowlwdgw Based Economy”, Enterprise Directorate, General EUR 17023, June, 2000

European Commision: „The Green Book on Innovation”, Brussels,EU, 1996

European Commision: ”Regional Clusters in Europe." Observatory of European SMES (3), 2002: 28-38.

European Commission: „Economic Forecasts Spring 2005", Brussels, April 2005

European Commission: „Regular Report on Romania’s Progress Towards Accesion”, 2003

European Commission: eEurope – „An Information Society for All, December 1999 Council of the European Union and European Commssion: eEurope 2002- An Information Society for All, Action Plan, June 2000. Candidate Coutries and European Commission: eEurope+2003- A co-operative effort to implement the Information Society in Europe”, June 2001

European Innovation Scoreboard 2004, Chapters R&D-based vs. diffusion based innovation and Innovation in services, http://trendchart.cordis.lu/ scoreboard2003/html

European Innovation Scoreboard Country Paper for Romania, 2004, www.cordis.lu

Filip, Florin : „Către o economie a culturii și o infrastructură informațională intelectuală”, Iancu. A.(coord.) în „Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană”, Editura Academiei Române, 2003

Galbraith, J.K.: „Societatea Perfectă”, Eurosong & Book, 1997

Global Information Technology Report 2003-2004, Oxford University Press,http://www.weforum.org/site/homepublic.nsf/Content/Global+Competitiveness+Programme%5CGlobal+Information+Technology+Report

Graham, E.M.: „US Technological Innovation and the Nation’s Competitiveness in International Trade”, Westview, Boulder, 1982

Grant, R.M.: „Porter’s Competitive Advantage of Nations: on assesement” Strategic Management Journal, 12, 1991

Gray, H.P.: „International competitiveness: a review article”, The International Journal, V, 1991

Grein, A. F.; Craig, S. F.: „Economic performance over-time: does Porter’ s

Haranguș, D.: „The importance of computerized banking systems in bank management” – Proceedings, vol V, DE&ISS&BIS, Digital Economy, 4th Alpe Adria Universities Initiative, Information systems security, Business intelligence systems, MIPRO 2007, ISBN 978 – 953 – 233 – 031 – 1, pp. 56-60, May 21-25, 2007, Opatija, Croația

Haranguș, D.: „European banking industry in the new millennium”, Anale Seria Științe Economice, Timișoara, volumul XIII/2007, Editura Eurostampa 2007, ISSN 1582 – 6333, pp. 88-92, Timișoara, 2007

Haurat, A.: „Classification des indicateurs de performance pour le pilotage des processus de production”,1990

Hasselbein, F; Goldsmith, M.: „Organizația viitorului”, Editura Teora, București, 2002

Hugues, K.: „European Competitiveness”, Cambridge University Press, 1993

Iacob, D.; Cismaru, D.: „Organizația inteligentă”, Editura Comunicare.ro, București, 2002

Iancu, A.: „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All, București, 1997

Iancu, A.: „Decalaje și convergențe tehnologice între țările europene centrale și cele periferice , Iancu, A.(coord.), în „Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană”, Editura Academiei Române, 2003

Iancu, A.: „Liberalizare, Integrare si Sistemul Industrial”, Editura Expert, Bucuresti, 2002

Iancu, A.: „Politică și economie. Repere ale unui sistem economic performant”, Editura Exper, București, 2000

Iancu A. „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, București, 2003

Iancu, A.: „Sistemul de inovare în condițiile noii economii bazate pe cunoaștere. Aspecte introductive”, Oeconomica, nr.2, 2004

Iancu, A.: „Schimburile economice internaționale – o analiză critică a teoriei înzestrării națiunilor cu factori de producție”, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

Ignat, I.; Clipa, N.; Luțac, Gh.; Pohoață, I.: „Economie politică”, Editura Economică, București, 1998

Jacot, J.H., Micaelli, J.P. „La question de la performance globale – La performanc economique en entreprise”, Edition Hermes, 1996

Johnson & Scholes: „Exploring corporate strategy”, Prentice Hall, Harlows, England, 1999

Jonhson, H.T: „Performance excellence in manufacturing and service organizations”, American Acounting Association, Saratosa, 1997

Kaplan, R.S.; Cooper R.: „Mesure Costs Right Make the Right Decisions”, Harvard Business Review, sept/oct.1990 , Editura Teora 1997

Kotler Philip: „Managementul marketingului”, Editura Teora, 1997

Lorino, P.: „Methodes et pratiques de la performance”, Les Editions de l’Organisation, 1999

Manoilescu, M.: „Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Martin, C. Governments, Industries and Markets: Aspects of government-Industry relations in the UK, Japan, West Germany and the USA since 1945, Edward Elgar, London, 1990

Marin D. – „Economia României. IMM-urile. Cu ce ne integrăm”, Editura Economică, București, 2002

Marin G.; Puiu A. (coord.): „Dicționar de relații economice internaționale”, Editura Enciclodedică, București 2000 ;

Marin, D.; Mereuță, C.: „Economia Romaniei 1990-2000/ Compendiu”, Editura Economica, 2001

Mevellec P.: „Modele d’entreprise et system de calcule de couts”, in ”Coherence, Pertinence ei Evaluation”, ECOSIM, Economica, 1996

Ministry of Economy and Trade: Export Strategy of Romania for the period 2005-2009, www.minind.ro

Miron, D.: „ Politici comerciale”, Editura Luceafărul, Bucure;ti, 2003

Miron, D. (coord): „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucuresti.,2002.

Modelul „Ernst & Young” prezentat în „The Society of Management Accountants of Canada (1994)”, „Developing Comprehensive Performance Indicators”, Management Accounting Practices Handbook, 31, Hamilton, Ontario

Navarro, Lluis: „Industrial Policy in the Economic Literature. Recent Theoretical Developments and Implications for EU Policy”, Enterprise Directorate-General, European Commission, Enterprise Papers No 12, 2003.

Nelly, A.: „Measuring business performance. Why, what and how.”, The Economist Profile Books Ltd., London 1998

Nonaka, I., Takeuchi, H.: „The Knowledge-Creating Company”, Oxford University Press, New York, 1995

Nordhaus, W.: „Managing the Global Commons” in “The Economics of Climate Change”, Cambridge MA: MIT Press. 1994.

Pelkmans,J.: „Integrarea Europeană / Metode de Analiză Economică”, Institutul European din România, București, 2003

Perigord, M.; Fournier,V. : „Dictionnaire de la qualite francais-anglais”, Edition Alfons,1993;

Pislaru D.; Aristide O.: „To cluster, or not to cluster? The potential for competitive economic growth through cluster development in Romania”, 2004

Pohoață, I.: “Doctrine economice universale: vol.1: predecesori și fondatori, Fundația “Gh.Zane”, 1993

Pohoață, I.: „Filosofia economică și politica dezvoltării durabile”, Editura Economica, 2003

Policies Whitebook. IKED, Malmö, 2004

Popa, H.L.(coord.): „Managementul și ingineria sistemelor de producție”, Editura Politehnica, 2001

Popescu, C.; Ciucur, D.; Popescu, I.: „Tranziția la economia umană”, Editura Economică, București, 1996

Porter , M. E.: „The Competitive Advantage of Nations”, The Free Press, 1990

Porter, M.E.: „Clusters and Competition: New Agendas for Companies, Governments, and Institutions", în Porter, M., On Competition. Boston: A Harvard Business Review Book, 1998: 197-288

Porter, M.E : „Global Competitiveness Report 2000-2001”, part I, Laussane, Elveția

Porter, M.E, : „The Competitive Advantage of Nations”, The Free Press New York, 1990

Porter, M.E.: „Enhancing the Microeconomic Foundations of Prosperity: The Current Competitiveness Index”, 2001 http://www.isc.hbs.edu/ Micro_9201.pdf

Porter, M.E.: „Competitive Strategy: Techniques for Analysing Industries and Competitors”, The Free Press, New York, 1980

Porter, M.E.: „Clusters and regional competitiveness: International Conference on Technology Clusters”, Montreal, November 2003;

Programul Phare de Asistență Tehnică (RO 0007.01) pentru “Suport Operațional pentru Proiecte de Infrastructură Economică”

Russu, C.(coord.): „Politica industrială”, Institutul Național de Cercetări Economice, Centrul de Formare și Documentare Economică, București, 1995

Sachs, J; McArthur, J.: „Global Competitiveness Report 2001-2002”, partea I, Laussanne, Elveția

Sainsaulieu, R.: Sociologie de l’organisation et de l’entreprise, Daloz, Paris, 1997

Sapir, Andre: „An Agenda for a Growing Europe – Making the new economic System Deliver’, Report of an Independent High-Level Study Group established on the Initiative of the President the European Commision, July 2003

Scott, B.R.P; Lodge, G.C.: ”US competitiveness in the world economy”, Harvard Business School Press, Boston, USA, 1985

Schumpeter, J.: „The Theory of Economic Development”, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1934

Silași, G.:„Economie politică. Sistem și mecanism economic”, vol III, tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991

Silași, G.; Sîrghi, N.: „Microeconomie Aprofundată”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Silași, G. coor.: „The European Integration and the local economic Developpement” in the ”The Management of public Organisations”, Editura CECMA Partners, Timișoara, 2002

Silași, G.(coord.): „Macroeconomie. Aplicații”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Silași, G.(coord.): „Integrarea Economică Europeană”, Editura Economică, București 1997

Silași, G.(coord.): „Integrarea Monetară Europeană”, Editura Economică, București 1998

Silași, G.: „Uniunea Europeană sau noua „Comedie” Divină”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004

Sölvell, Örjan; Lindqvist, Göran; Ketels, Christian:”The Cluster Initiative Greenbook”, Ivory Tower AB, Stockholm, August 2003

Stoenescu, Virgil: „Teorii actuale cu privire la relațiile economice internaționale”, teza de doctorat, ASE, 1987

Sută, N.: „Integrarea economică europană”, Editura Economică București,1999

Sută-Selejan, S.; Sută, N.:„Concepția lui Mihail Manoilescu despre comerțul internațional capitalist”, Litografia A.S.E., București, 1972

Sută-Selejan, S.: „Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană”, Ed. ALL, București, 1994

Tănase, F.: „Prețurile și indicatorii macroeconomici”, Editura All Back, București, 1998

Tellis, A.J.; Bially J. L.; Layne C.; McPherson M.; Sollinger J.: „Measuring National Power in Postindustrial Age”, Analysit’s Handbook, RAND MR 1110-A, 2002

Toffler, A: „Război și antirăzboi”, Editura Antet, București, 1995

Tully, S.: „The real key to creating wealth”, London, The Economist, Profile Books Ltd., 1998

Warr, P.G.: „Comparative and competitive advantage” Asia-Pacific Economic Literature,1994

Willig, D.R.: „Anti-Monopoly Policies and Institutions / (The Emerging Market Economies in Eastern Europe)”,Backwell Publishing Co., 1999

World Bank Conference, “Knowledge-Based Economy“ 19 -22 februarie 2002, Paris, Franța

xxx, „Dicționar de economie”, Editura Economică, București, 2004

http://cordis.europa.eu/fp6/dc/index.cfm?fuseaction=UserSite.FP6HomePage

http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/n26104.htm

http://www.atkearney.com/main.taf?p=5,3,1,140,1

http://www.coface-usa.com/products_services/country_risk.html

http://www.doingbusiness.org/EconomyRankings/

http://www.ebrd.com/country/index.htm

http://www.infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=3067&lid=1

http://www.mie.ro/index.php?p=63

http://www.performancesoft.com/balanced-scorecard.asp

http://www.rocketsoftware.com/portfolio/epm/

http://www.sternstewart.com/performance/overview.php

http://www.transparency.org.ro/text.php?LNG=ro&MOD=2&SEC=0&AR =8

http://www.unido.org/doc/51260

http://www.weforum.org/site/homepublic.nsf/Content/Global+Competitiveness+Programme%5CGlobal+Competitiveness+Report

http://www.weforum.org/site/knowledgenavigator.nsf/Content/Lopez%20Claros%20Augusto

http://www01.imd.ch/wcc/yearbook/

www.europa.int/eurostat

www.hdr.undp.org/reports/global

www.insse.ro- Institutul Național de Statistică

www.kopdat.hu/kutatas/hirek/EOS2005_FINAL_English.pdf

www.mcti.ro/img/uploads/mcti/Strategia%20sectoriala_IT.doc

www.news.bbc.co.uk/2/hi/world/europe/2266385.stm

www.weforum.com: World Economic Forum – Global Competitiveness Report 2005, 2006, 2007, 2008

xxx, Asociația Națională pentru Cercetare Științifică:- Raport anual 2005 asupra politicilor guvernamentale în domeniul cercetare-dezvoltare și inovare

xxx, Colecția „Adevărul economic” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei “Economistul” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei „Tribuna Economică” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei „Romanian Economic Review”, Institutul Național de Cercetări Economice în cooperare cu Editura Academiei Române

xxx, Colecția "Biblioteca economică", seria "Probleme economice", Institutul Național de Cercetări Economice

xxx, Colecția "Biblioteca economică", seria "Studii și cercetări economice", Institutul Național de Cercetări Economice

xxx, Analele Institutului Național de Cercetări Economice

xxx, Colecția “Revista română de economie“ , Institutul de Economie Națională

xxx, Colecția “Revista de economie industrială“, Centrul de Economia Industriei și Serviciilor

xxx, Colecția revistei “Romanian Journal of Economic Forecasting”, Institutul de Prognoză Economică

xxx, Raportul comprehensiv de monitorizare privind România, www.mie.ro/tratat_aderare/Romana/Raport%20Periodic%202005%20RO_2511.pdf

xxx, Raportul de monitorizare al Comisiei Europene – Romania, mai 2006, www.mie.ro/_documente/dialog_Ro_UE/documente_raportare_CE.htm

xxx, Strategia Guvernului României pentru dezvoltarea sectorului tehnologiei informației: http://www.mcti.ro/626.html

xxx, Strategia Națională de export 2005-2009: http://www.dce.gov.ro/ materiale %20site/Sinteza_SNE.html

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Frois Gilbert: „Economie politică”, Editura Humanitas, București, 1994

Aiginger, K.: „A framework for evaluating of dynamic competitiveness of countries” in „Structural change and Economic Dinamics”, vol.9, 1998

Albu, C.: „Conjunctura economiei UE 2005”, Anuarul IEM, 2005

Alter, N.: L’effet organisationnel de l’innovation technologiques, Paris, Institut d’Etudes Politiques, 1993

Amit, R.:, Schomaker P.J.H.: „Strategic assets and organizational rent", Strategic Management Journal, Vol.14, n°1, 1993

Angelescu, C. (coord) : „Convergențe economice în UE”, Editura Antet

Angelescu, C.; Stănescu, I. : „Economie politică – elemente fundamentale”, ediția a III-a, Editura Oscar Print, București, 2002

Association Francaise de Gestion Industrielle: „Evaluer per evoluer . Pilotage et Evaluation de la performnce industrielle- synthese et billan des traveaux de la commission IP de l’AFGI”, Paris 2000

Barclay, R.O., Murray, P.C.: „What is Knowledge Management”, 2000, .http://www.media-access.com/whatis.html

Baumol, W.: „Economic theory and operations analysis”, Editura Prentice Hall, 1984

Băbăiță Ilie, Silași G., Duță A., Imbrescu I.: „Macroeconomie”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Băcanu, B.: „ Management strategic”, Editura Teora, București, 1997.

Băcescu, M.; Băcescu- Cărbunaru, Angelica: „Compendiu de macroeconomie”, Editura Economică, București, 1997

Bran, Paul: „Economia valorii”, Editura Economică, București 1998

București,1999

Bukowitz, W.R.; Williams, R.L.: „The Knowledge Management Fieldbook”,. Financial Times – Prentice Hall, UK, 1999.

Câmpeanu, V; Albu, C.: „Performanțe economice in țările central și est europene în primul an de lărgire spre est a UE și perspective în 2005-2006", raport IEM, Bucuresti, 2005

Câmpeanu, V.: „Performanțle economice comparative ale țărilor central și est europene în pregătirea la aderării la UE. Perspective pe termen mediu., Iancu, A.(coord.):Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană", Editura Academiei Române, 2003

Cerutti, O.; Gattino, B: „Indicateurs et tableaux de bords", Edition AFNOR Gestion, 1992

Cismaș, L.: „Economie politică” – volumul I și II, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Cojanu, V.: „Comerțul exterior și dezvoltarea economică a României”, IRLI, 1997

Coates D. „Industrial Policy in Britain”, MacMillan Press Ltd, London, 1996

Crouch, G.I.; Ritchie, J.R.B.: „Developing a successful Canadian/US/Mexican Travel Destination : „A Model of Competitive and Cooperative Advantage”, 1995

Dăianu, D.C.: „Aspects regarding the competitiveness and industrial policy of European Union“- Simpozionul Internațional de Management, Timișoara, 2005

Dăianu, D.C: „Aspects regarding the importance of clusters for economic development in Europe“, Buletinul Științific al Universității „Politehnica” Timișoara, Tomul3(3), Fascicola 1-2 „Științe economice și socio-umane”, 2005

Dăianu, D.C.: „Aspects regarding the evaluation of competitiveness at global level -Romania’s situation“ , Annals of the Oradea University, Fascicle of Management and technological engineering, volume V(XV), 2006

Dăianu, D.C.: „Competitiv economic clusters– a new approach for European industrial policy“- Simpozionul Internațional de Management, Timișoara, 2005

Dăianu, D.C.: „Innovation process in Romania-essence of growth and economic competitiveness“, Annals of the Oradea University, Fascicle of Management and technological engineering, volume V(XV), 2006

Dăianu, D.C.: „Some remarks regarding the recent development for Porter’s theree generic strategies“, Buletinul Științific al Universității Politehnica Timișoara, Tomul3(3), Fascicola 1-2 Științe economice și socio-umane, 2005

Dudă-Dăianu, D.C.; Izvercianu, M.; Staicu, F.: Aspects regarding the importance of human resources for economic growth, Proceedings of the 5th International Conference Management of Technological Changes, 25-26th August 2007, Editura Performantica Iasi, 2007

Dudă-Dăianu, D.C.; Izvercianu, M.; Staicu, F.: „Aspects regarding the characteristics of western Romanian commercial enterprises”, Proceedings of the 5th International Conference Management of Technological Changes, 25-26th August 2007, Editura Performantica Iasi, 2007

Dăianu, Daniel; Vrânceanu, R.: „România și Uniunea Euorpeană”, Editura Polirom, București, 2002

Dăianu, Daniel: „Convergența economică. Cerințe și posibilități”, Iancu, A.(coord.):Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană", Editura Academiei Române, 2003

Deardoff, A; Stern, R.:“Analytical and Negotiation Issues in Global Trading System”, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996

Didier M. „Economia-regulile jocului” , Editura Humanitas, București, 1994

Dobrotă, N. (coord.): „Liberalizarea schimburilor economice externe-Avantaje și riscuri pentru România”, Editura Economică, București, 2003

Dobrotă, N.(coord): „Economie Politică”, Editura Economică, București, 1997

Dogaru, V.: „Unele repere pentru studiul productivității în economia europeană actuală”, Colecția „Biblioteca Economică”, Colecția „Probleme Economice”, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Centrul de Economia Industriei și serviciilor, București, 2006

Dogaru, V.: „Avantajul comparativ în schimburile interne și frontiera posibilităților de producție”, în „Revista Română de Statistică”, nr.4., 2003

Dornbush,R.; Fisher, S.; Samuelson, P.: „Comparative advantage, Trade and Payments in a Ricardian Model with a Continuum of Goods”, American Economic Review, 64, decembrie 1977.

Drăghici, G., New Business Requirements in the Knowledge Based Society, capitol in „Adaptive Technologies and Business Integration: Social, Managerial and Organizational Dimensions”, editori Cunha, M., M., Cortes, B., Putnik, G., D., Idea Group Publishing, Information Science Publishing, IRM Press, CyberTech Publishing and Idea Group Reference, 2006

Druker, P.F.: „Realitățile lumii de mâine”, Editura Teora, București, 1999.

Dunning, J.H.: „Internationalizing Porter’s Diamond”,Management International Review, 1993.

Eilon S.: „On Competitiveness.”, Omega International Journal of Management Science, 1995

Eilon, S.: „On Competitiveness”, Omega International Journal of Managemnet Sciece, 1990,

Ellis, P.D.; Pecotich, A.: „Determinantes of international competitiveness of West Australian SME’s”, New Zeeleand Journal of Business, 18, 1, 79-97, 1996.

Ellis, P.D.; Pecotich, A.: „Determinants of International Competitiveness of SME”, New Zeeland Journal of Business, 18,2, 71-97,1996

European Comission: „Innovation Financing, Thematic Report, European trend Chart on Innovation”, 2004

European Comission: „Inovation in a Knowledge – Driven Economy, Brusseles”, XXX, COM (2000) 567 final, 2000

European Comission: „Investing in Research . An action Plan for Europe”, Brusseles, 4.6.2003, COM (2003) 226 final/2, 2003

European Comission: „Innovation Policy, Updating the Union’s Approach in the Context of the Lisboa Strategy”, COM (2003) 112, March 2003

European Commision, „Towaed european Research Area Science technology and Innovation, Key Figures 2003”, Office for Official Publication of the European Communitis, Luxembourg, 2003

European Commision: „Green Paper on Innovation”, Bulletin of the European Union, Supplement no.5, 1995

European Commision: „Innovation Policy in a Knowlwdgw Based Economy”, Enterprise Directorate, General EUR 17023, June, 2000

European Commision: „The Green Book on Innovation”, Brussels,EU, 1996

European Commision: ”Regional Clusters in Europe." Observatory of European SMES (3), 2002: 28-38.

European Commission: „Economic Forecasts Spring 2005", Brussels, April 2005

European Commission: „Regular Report on Romania’s Progress Towards Accesion”, 2003

European Commission: eEurope – „An Information Society for All, December 1999 Council of the European Union and European Commssion: eEurope 2002- An Information Society for All, Action Plan, June 2000. Candidate Coutries and European Commission: eEurope+2003- A co-operative effort to implement the Information Society in Europe”, June 2001

European Innovation Scoreboard 2004, Chapters R&D-based vs. diffusion based innovation and Innovation in services, http://trendchart.cordis.lu/ scoreboard2003/html

European Innovation Scoreboard Country Paper for Romania, 2004, www.cordis.lu

Filip, Florin : „Către o economie a culturii și o infrastructură informațională intelectuală”, Iancu. A.(coord.) în „Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană”, Editura Academiei Române, 2003

Galbraith, J.K.: „Societatea Perfectă”, Eurosong & Book, 1997

Global Information Technology Report 2003-2004, Oxford University Press,http://www.weforum.org/site/homepublic.nsf/Content/Global+Competitiveness+Programme%5CGlobal+Information+Technology+Report

Graham, E.M.: „US Technological Innovation and the Nation’s Competitiveness in International Trade”, Westview, Boulder, 1982

Grant, R.M.: „Porter’s Competitive Advantage of Nations: on assesement” Strategic Management Journal, 12, 1991

Gray, H.P.: „International competitiveness: a review article”, The International Journal, V, 1991

Grein, A. F.; Craig, S. F.: „Economic performance over-time: does Porter’ s

Haranguș, D.: „The importance of computerized banking systems in bank management” – Proceedings, vol V, DE&ISS&BIS, Digital Economy, 4th Alpe Adria Universities Initiative, Information systems security, Business intelligence systems, MIPRO 2007, ISBN 978 – 953 – 233 – 031 – 1, pp. 56-60, May 21-25, 2007, Opatija, Croația

Haranguș, D.: „European banking industry in the new millennium”, Anale Seria Științe Economice, Timișoara, volumul XIII/2007, Editura Eurostampa 2007, ISSN 1582 – 6333, pp. 88-92, Timișoara, 2007

Haurat, A.: „Classification des indicateurs de performance pour le pilotage des processus de production”,1990

Hasselbein, F; Goldsmith, M.: „Organizația viitorului”, Editura Teora, București, 2002

Hugues, K.: „European Competitiveness”, Cambridge University Press, 1993

Iacob, D.; Cismaru, D.: „Organizația inteligentă”, Editura Comunicare.ro, București, 2002

Iancu, A.: „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All, București, 1997

Iancu, A.: „Decalaje și convergențe tehnologice între țările europene centrale și cele periferice , Iancu, A.(coord.), în „Dezvoltarea economică a României. Competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană”, Editura Academiei Române, 2003

Iancu, A.: „Liberalizare, Integrare si Sistemul Industrial”, Editura Expert, Bucuresti, 2002

Iancu, A.: „Politică și economie. Repere ale unui sistem economic performant”, Editura Exper, București, 2000

Iancu A. „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, București, 2003

Iancu, A.: „Sistemul de inovare în condițiile noii economii bazate pe cunoaștere. Aspecte introductive”, Oeconomica, nr.2, 2004

Iancu, A.: „Schimburile economice internaționale – o analiză critică a teoriei înzestrării națiunilor cu factori de producție”, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

Ignat, I.; Clipa, N.; Luțac, Gh.; Pohoață, I.: „Economie politică”, Editura Economică, București, 1998

Jacot, J.H., Micaelli, J.P. „La question de la performance globale – La performanc economique en entreprise”, Edition Hermes, 1996

Johnson & Scholes: „Exploring corporate strategy”, Prentice Hall, Harlows, England, 1999

Jonhson, H.T: „Performance excellence in manufacturing and service organizations”, American Acounting Association, Saratosa, 1997

Kaplan, R.S.; Cooper R.: „Mesure Costs Right Make the Right Decisions”, Harvard Business Review, sept/oct.1990 , Editura Teora 1997

Kotler Philip: „Managementul marketingului”, Editura Teora, 1997

Lorino, P.: „Methodes et pratiques de la performance”, Les Editions de l’Organisation, 1999

Manoilescu, M.: „Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Martin, C. Governments, Industries and Markets: Aspects of government-Industry relations in the UK, Japan, West Germany and the USA since 1945, Edward Elgar, London, 1990

Marin D. – „Economia României. IMM-urile. Cu ce ne integrăm”, Editura Economică, București, 2002

Marin G.; Puiu A. (coord.): „Dicționar de relații economice internaționale”, Editura Enciclodedică, București 2000 ;

Marin, D.; Mereuță, C.: „Economia Romaniei 1990-2000/ Compendiu”, Editura Economica, 2001

Mevellec P.: „Modele d’entreprise et system de calcule de couts”, in ”Coherence, Pertinence ei Evaluation”, ECOSIM, Economica, 1996

Ministry of Economy and Trade: Export Strategy of Romania for the period 2005-2009, www.minind.ro

Miron, D.: „ Politici comerciale”, Editura Luceafărul, Bucure;ti, 2003

Miron, D. (coord): „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucuresti.,2002.

Modelul „Ernst & Young” prezentat în „The Society of Management Accountants of Canada (1994)”, „Developing Comprehensive Performance Indicators”, Management Accounting Practices Handbook, 31, Hamilton, Ontario

Navarro, Lluis: „Industrial Policy in the Economic Literature. Recent Theoretical Developments and Implications for EU Policy”, Enterprise Directorate-General, European Commission, Enterprise Papers No 12, 2003.

Nelly, A.: „Measuring business performance. Why, what and how.”, The Economist Profile Books Ltd., London 1998

Nonaka, I., Takeuchi, H.: „The Knowledge-Creating Company”, Oxford University Press, New York, 1995

Nordhaus, W.: „Managing the Global Commons” in “The Economics of Climate Change”, Cambridge MA: MIT Press. 1994.

Pelkmans,J.: „Integrarea Europeană / Metode de Analiză Economică”, Institutul European din România, București, 2003

Perigord, M.; Fournier,V. : „Dictionnaire de la qualite francais-anglais”, Edition Alfons,1993;

Pislaru D.; Aristide O.: „To cluster, or not to cluster? The potential for competitive economic growth through cluster development in Romania”, 2004

Pohoață, I.: “Doctrine economice universale: vol.1: predecesori și fondatori, Fundația “Gh.Zane”, 1993

Pohoață, I.: „Filosofia economică și politica dezvoltării durabile”, Editura Economica, 2003

Policies Whitebook. IKED, Malmö, 2004

Popa, H.L.(coord.): „Managementul și ingineria sistemelor de producție”, Editura Politehnica, 2001

Popescu, C.; Ciucur, D.; Popescu, I.: „Tranziția la economia umană”, Editura Economică, București, 1996

Porter , M. E.: „The Competitive Advantage of Nations”, The Free Press, 1990

Porter, M.E.: „Clusters and Competition: New Agendas for Companies, Governments, and Institutions", în Porter, M., On Competition. Boston: A Harvard Business Review Book, 1998: 197-288

Porter, M.E : „Global Competitiveness Report 2000-2001”, part I, Laussane, Elveția

Porter, M.E, : „The Competitive Advantage of Nations”, The Free Press New York, 1990

Porter, M.E.: „Enhancing the Microeconomic Foundations of Prosperity: The Current Competitiveness Index”, 2001 http://www.isc.hbs.edu/ Micro_9201.pdf

Porter, M.E.: „Competitive Strategy: Techniques for Analysing Industries and Competitors”, The Free Press, New York, 1980

Porter, M.E.: „Clusters and regional competitiveness: International Conference on Technology Clusters”, Montreal, November 2003;

Programul Phare de Asistență Tehnică (RO 0007.01) pentru “Suport Operațional pentru Proiecte de Infrastructură Economică”

Russu, C.(coord.): „Politica industrială”, Institutul Național de Cercetări Economice, Centrul de Formare și Documentare Economică, București, 1995

Sachs, J; McArthur, J.: „Global Competitiveness Report 2001-2002”, partea I, Laussanne, Elveția

Sainsaulieu, R.: Sociologie de l’organisation et de l’entreprise, Daloz, Paris, 1997

Sapir, Andre: „An Agenda for a Growing Europe – Making the new economic System Deliver’, Report of an Independent High-Level Study Group established on the Initiative of the President the European Commision, July 2003

Scott, B.R.P; Lodge, G.C.: ”US competitiveness in the world economy”, Harvard Business School Press, Boston, USA, 1985

Schumpeter, J.: „The Theory of Economic Development”, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1934

Silași, G.:„Economie politică. Sistem și mecanism economic”, vol III, tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991

Silași, G.; Sîrghi, N.: „Microeconomie Aprofundată”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Silași, G. coor.: „The European Integration and the local economic Developpement” in the ”The Management of public Organisations”, Editura CECMA Partners, Timișoara, 2002

Silași, G.(coord.): „Macroeconomie. Aplicații”, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Silași, G.(coord.): „Integrarea Economică Europeană”, Editura Economică, București 1997

Silași, G.(coord.): „Integrarea Monetară Europeană”, Editura Economică, București 1998

Silași, G.: „Uniunea Europeană sau noua „Comedie” Divină”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004

Sölvell, Örjan; Lindqvist, Göran; Ketels, Christian:”The Cluster Initiative Greenbook”, Ivory Tower AB, Stockholm, August 2003

Stoenescu, Virgil: „Teorii actuale cu privire la relațiile economice internaționale”, teza de doctorat, ASE, 1987

Sută, N.: „Integrarea economică europană”, Editura Economică București,1999

Sută-Selejan, S.; Sută, N.:„Concepția lui Mihail Manoilescu despre comerțul internațional capitalist”, Litografia A.S.E., București, 1972

Sută-Selejan, S.: „Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană”, Ed. ALL, București, 1994

Tănase, F.: „Prețurile și indicatorii macroeconomici”, Editura All Back, București, 1998

Tellis, A.J.; Bially J. L.; Layne C.; McPherson M.; Sollinger J.: „Measuring National Power in Postindustrial Age”, Analysit’s Handbook, RAND MR 1110-A, 2002

Toffler, A: „Război și antirăzboi”, Editura Antet, București, 1995

Tully, S.: „The real key to creating wealth”, London, The Economist, Profile Books Ltd., 1998

Warr, P.G.: „Comparative and competitive advantage” Asia-Pacific Economic Literature,1994

Willig, D.R.: „Anti-Monopoly Policies and Institutions / (The Emerging Market Economies in Eastern Europe)”,Backwell Publishing Co., 1999

World Bank Conference, “Knowledge-Based Economy“ 19 -22 februarie 2002, Paris, Franța

xxx, „Dicționar de economie”, Editura Economică, București, 2004

http://cordis.europa.eu/fp6/dc/index.cfm?fuseaction=UserSite.FP6HomePage

http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/n26104.htm

http://www.atkearney.com/main.taf?p=5,3,1,140,1

http://www.coface-usa.com/products_services/country_risk.html

http://www.doingbusiness.org/EconomyRankings/

http://www.ebrd.com/country/index.htm

http://www.infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=3067&lid=1

http://www.mie.ro/index.php?p=63

http://www.performancesoft.com/balanced-scorecard.asp

http://www.rocketsoftware.com/portfolio/epm/

http://www.sternstewart.com/performance/overview.php

http://www.transparency.org.ro/text.php?LNG=ro&MOD=2&SEC=0&AR =8

http://www.unido.org/doc/51260

http://www.weforum.org/site/homepublic.nsf/Content/Global+Competitiveness+Programme%5CGlobal+Competitiveness+Report

http://www.weforum.org/site/knowledgenavigator.nsf/Content/Lopez%20Claros%20Augusto

http://www01.imd.ch/wcc/yearbook/

www.europa.int/eurostat

www.hdr.undp.org/reports/global

www.insse.ro- Institutul Național de Statistică

www.kopdat.hu/kutatas/hirek/EOS2005_FINAL_English.pdf

www.mcti.ro/img/uploads/mcti/Strategia%20sectoriala_IT.doc

www.news.bbc.co.uk/2/hi/world/europe/2266385.stm

www.weforum.com: World Economic Forum – Global Competitiveness Report 2005, 2006, 2007, 2008

xxx, Asociația Națională pentru Cercetare Științifică:- Raport anual 2005 asupra politicilor guvernamentale în domeniul cercetare-dezvoltare și inovare

xxx, Colecția „Adevărul economic” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei “Economistul” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei „Tribuna Economică” 2005, 2006, 2007

xxx, Colecția revistei „Romanian Economic Review”, Institutul Național de Cercetări Economice în cooperare cu Editura Academiei Române

xxx, Colecția "Biblioteca economică", seria "Probleme economice", Institutul Național de Cercetări Economice

xxx, Colecția "Biblioteca economică", seria "Studii și cercetări economice", Institutul Național de Cercetări Economice

xxx, Analele Institutului Național de Cercetări Economice

xxx, Colecția “Revista română de economie“ , Institutul de Economie Națională

xxx, Colecția “Revista de economie industrială“, Centrul de Economia Industriei și Serviciilor

xxx, Colecția revistei “Romanian Journal of Economic Forecasting”, Institutul de Prognoză Economică

xxx, Raportul comprehensiv de monitorizare privind România, www.mie.ro/tratat_aderare/Romana/Raport%20Periodic%202005%20RO_2511.pdf

xxx, Raportul de monitorizare al Comisiei Europene – Romania, mai 2006, www.mie.ro/_documente/dialog_Ro_UE/documente_raportare_CE.htm

xxx, Strategia Guvernului României pentru dezvoltarea sectorului tehnologiei informației: http://www.mcti.ro/626.html

xxx, Strategia Națională de export 2005-2009: http://www.dce.gov.ro/ materiale %20site/Sinteza_SNE.html