Contributii la Studiul Efectelor Produse de Metoda Vibratiilor Mecanice In Dezvoltarea Fortei la Sportivi

TEZĂ DE DOCTORAT

CONTRIBUȚII LA STUDIUL EFECTELOR PRODUSE DE METODA VIBRAȚIILOR MECANICE ÎN DEZVOLTAREA FORȚEI LA SPORTIVI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEMEI CERCETATE

1.1. Motivarea alegeri temei de cercetare

Trăim într-o epocă marcată de schimburi rapide și profunde care marchează omul din toate punctele de vedere: moral, emoțional, fizic ceea ce face ca sportul să devină un fenomen social. În afara teoriilor și disputelor din interiorul domeniului în care ne desfășurăm activitatea, sportul reprezintă o activitate de întrecere sau de agrement, în care se valorifică mișcările naturale și formele de practicare a exercițiilor fizice, în vederea obținerii unor rezultate superiore cu un consum minim de energie și timp. Folosirea unui nou concept de dezvoltare a cu ajutorul vibrației mecanice poate aduce noi perspective și noi performanțe care se vor regăsi în activitatea sportivă de performanță, sportul recreativ, sportul în școală, sportul de întreținere și condiție fizică precum și în activitatea de recuperare medicală.

Până în prezent nu s-a descoperit o formulă perfectă de dezvoltare a forței și nici a factorilor care condiționează, deoarece aceștia depind în mare măsură de structura individului. Putem să avem rezultate previzibile in procesul formări unui sportiv dar există și excepții de la regulă. În literatura de specialitate găsim creionate mai multe metode de dezvoltare a forței. Unii autori consideră că metodele folosite în antrenamentul de forță sunt de două tipuri: metodele dinamice de antrenare a forței care se realizează prin mișcări în cadrul cărora sarcina de greutate, rezistență sunt învinse, metodele statice prin prin care antrenarea forței se realizează printr-un efort de susținere sau de rezistență. Alții autori clasifică metodele de dezvoltare a forței punctual iar rezultatul ne arată o paletă largă de metode din care amintim: metoda de lucru în regim de contracție izometrică, metoda de lucru în regim de contracție izotonică, metoda antrenamentului piramidal, metoda de lucru în regim pliometric care face referire la pliometria simplă, pliometria intensă, pliometria cu încărcături suplimentare, procedeul power training, procedeul în circuit și electro stimulația ca metodă de dezvoltare a forței. Pe lângă toate metodele de dezvoltare a forței aș dorii să pun în evidență o nouă metodă bazată pe vibrații mecanice. Cea ce face posibilă cercetarea acestei noi metode de dezvoltare a forței, este apariția platformei de vibrație mecanică, aparat care utilizează vibrația mecanică în procesul de antrenare a forței.

Această tehnologie folosește două motoare independente dar sincronizate care produc o vibrație controlată prin parametri specifici, care este transmisă anumitor părți ale corpului, în funcție de poziția adoptată (stând, șezând, culcat) pe aparat.

Prin expunerea corpului la accelerație, la forțe ce depășesc forța gravitațională mușchii reacționează reflex la amplificarea gravitației prin contracție și relaxare, ceea ce face ca acest antrenament să fie eficient.

1.2. Actualitatea și importanța temei

Pentru realizarea acestei cercetării am pornit de la ideea că folosirea vibrațiilor mecanice în procesul de antrenament pot duce la rezultate superioare. Rezultatele obținute prin folosirea vibrațiilor mecanice ne conduc la modificări anatom-fizilogice ale organismului sportivului manifestate prin: îmbunătățirea performanței sportivului, obținerea unui reflex tonic de vibrație, creșterea secreției hormonale, îmbunătățire mobilității articulare, îmbunătățirea fluxului sanguin sistemic și periferic, confort psihic precum și scăderea pierderilor de proteine musculare din timpul antrenamentului.

Prin antrenamentul sportiv se urmărește creșterea puterii, iar acest lucru depinde foarte mult de intensitate și volumul exercițiilor utilizate în antrenament. Cu scopul de a ajunge la valorii ridicate ale nivelului dezvoltării forței într-un mod eficient și eficace sunt făcute adesea eforturi de mărire a intensității. Acest lucru duce la creșterea încărcăturii, acțiune care este optimă pentru adaptarea țesutului muscular, dar acest lucru este adesea însoțit de probleme morfo-fiziologice ale organismului sportivului.

Mulți sportivi împing efortul până la marginea limitelor fizice. În acest context, atât antrenori, dar mai ales sportivii se confruntă cu bariere de viteză sau putere. Încercând să treacă peste aceste bariere se ajunge în unele cazuri la suprasolicitări cronice sau leziuni ale țesuturilor, fapt ce determină întreruperea carierei sportive. Sportivii și antrenorii din diferite sporturi, cum ar fi fotbalul, voleiul, atletism, box, etc., caută noi modalități prin care să îmbunătățească aptitudinile motrice cum ar fii viteza, puterea, forța, flexibilitatea.

Una din problemele întâlnite de sportivi este dezvoltarea forței explozive. Utilizarea încărcăturilor într-un mod moderat prin creșterea intensității și a sarcinii pot avea rezultate ne satisfăcătoare care de cele mai multe ori duc la accidente. Aceste accidente se referă la leziuni de tendon, accidente la genunchi sau accidente ale coloanei vertebrale. O altă problemă ce rezultă din antrenamentul clasic este că în urma antrenamentelor mușchii devin mai puternici, după mulți ani de antrenament, dar aparatul de mișcare pasiv ca tendoane, ligamente și oase nu se comportă în același fel. Astfel sportivii care au atins limitele fizice ale organismului lor sunt expuși accidentelor.

Prin urmare, folosirea vibrațiilor mecanice pot duce în cadrul procesului de instruire al sportivului la: ameliorare neuro-musculară, creșterea forței și a vitezei, creșterea flexibilității articulare, creșterea circulației sângelui și a hormonilor.

1.3. Scurt istoric

În istoria recentă îl putem semnala pe Jhon Harvey Kelog care la începutul anilor 1900 a construit platforme și scaune vibratorii în scopul folosirii vibrațiilor în acțiuni cu rol terapeutic. Studii privind vibrațiile controlate au avut loc în: Italia, S.U.A., Israel, Belgia, Germania. Bierman din Germania de Est (1960) a pus la punct o tehnică de lucru care poate fii considerată precursoarea metodologiilor de antrenament prin vibrații. Sovieticii Nasarov și Issurin au conceput un sistem de recuperare fizică al cosmonauților care se întorceau din spațiu, sistem conceput pe baza vibrațiilor mecanice. În urma rezultatelor obținute prin aplicarea acestui sistem s-a trecut la folosirea acesteia în sportul de înaltă performanță. Guss van der Meer, de origine olandeză, a fost printre primi oameni de sport care recunoaște beneficiile tehnicii de vibrații asupra populației sănătoase și trece la construirea și experimentarea pe acest principiu a unui aparat comercial. De la jumătatea anilor 90 vibrațiile mecanice au fost intens studiate și folosite în domeniul sportiv pentru creșterea performanței și în mod deosebit pentru creșterea forței musculare.

S-au studiat reflexele de la diferite frecvențe pentru atingerea unui procent cât mai mare de fibre musculare antrenate în contracție, plecându-se de la premiza că în cadrul antrenamentelor convenționale sunt utilizate 40% din acestea, și rar ajungându-se până la valoarea de 70%. Prin folosirea vibrațiilor mecanice s-a reușit o antrenare a fibrelor musculare în proporție de 90%.

Investigațiile cu electomiograful ne prezintă:

o activitate semnificativ crescută în excitarea prin vibrații, în comparație cu contracția voluntară în unele eforturi de ridicare de greutății.

o stare de excitație sporită a zonei somato senzitivă, și o inhibiție a activității mușchiului antagonist.

Frecvențele folosite în antrenament sunt cuprinse între 1 Hz și 30 Hz. Issurin (1994) împreună cu colectivul din care făcea parte, în urma experimentelor făcute a găsit creșteri de putere de 10,2% pe grupele musculare antrenate. Fiziologul Italian Bosco în urma cercetărilor efectuate, ajunge la concluzia că antrenamentul prin vibrații are și considerabile efecte negative asupra mușchilor antrenați. Slumberger în anul 2001 contrazice rezultatele lui Issurin, acceptându-le doar parțial și doar la mușchii membrelor superioare care au procentual mai multe fibre rapide decât membrele inferioare.

Cu toate aceste controverse, aproape toții cercetătorii cad de acord că un antrenament cu vibrații de lungă durată are un efect benefic. Dr. Ing. Dan Boboc de la Institutul de Cercetare pentru Sport publică un articol care se referă la cele 3 axe (x y z) pe care se propagă vibrațiile mecanice în corpul uman când acesta se află pe o platformă vibratore. Stimularea mecanică pe componenta ˝z˝ a mișcării (axa verticală când corpul este în ortostatism) este esențială deoarece dă naștere unor forțe inerțiale care lucrează în tot corpul.

Aceste forțe tind să lungească mușchii, fapt receptat de fusul muscular sau grupele de fibre musculare ce se contractă simultan pentru că sunt inervate de același neuron motor care are rol de receptor al aparatului de contracție al mușchiului. Acesta transmite semnalul la nivelul central al S.N.C. și de aici la mușchii. Datorită acestor contracții declanșate de la nivel subconștient în mușchii, intră în acțiune mai multe fibre decât intră în mod obișnuit într-o contracție voluntară.

Orice obiect sub influența vibrațiilor intră în rezonanță cu acestea, rezonanță ce este specifică fiecărui corp fizic. În corpul uman o vibrație anume, care trece în mod reflex de la un organ la altul sau de la un țesut la altul, produce un răspuns rezonant diferit în funcție de caracteristicile fiecărui organism. Aceste țesuturi pot duce la amplificarea vibrației de intrare. S-a constatat că vibrațiile între 0,5 și 80 Hz au efecte semnificative asupra corpului omenesc dar impactul cel mai mare se evidențiază la frecvențele cuprinse între 4Hz și 8Hz pe axa ”z” și de 1-2 Hz pe celelalte axe. Pe această axă vibrațiile de 2,5Hz și 5Hz generează rezonanțe cu amplitudinii de până la 250% mai mari adică de 2,5 ori mai mare decât vibrația de intrare.

Vibrațiile între 4 și 6 Hz conduce la rezonanțe ale trunchiului cu amplificării de până la 200% iar cele între 20-30 Hz propagă rezonanțe de până la 350%. Activitatea musculară este mai crescută la frecvențele joase față de cele mai înalte ceea ce confirmă ipoteza că declanșarea efectului tonic de vibrație datorită creșterii frecvenței produce o mărire a activității musculare. În același timp efectul de inhibare al osteoporozei a fost controlată de specialiștii ruși și cei de la N.A.S.A. care au pregătit astronauții cu vibrații mecanice.

Un grup de cercetătorii Belgieni au demonstrat că un antrenament de 20 de minute care se realizează prin contracții musculare determinate de vibrații este echivalentul unui antrenament fiitnes clasic de 60 minute. Acest studiu a fost făcut sub atenta supraveghere a specialiștilor și a avut ca scop investigarea efectului antrenamentului cu vibrații asupra întregului organism. S-au axat pe studiul contracțiilor izometrice ale mușchilor și pe transformările masei musculare în urma folosiri vibrațiilor mecanice. Concluzia la care au ajuns specialiști a fost că antrenamentul prin vibrații este efectuat pentru creșterea izometriei și ajută mult marile grupe musculare, fiind un tip de antrenament care poate prevenii pierderea degenerativă a masei musculare a mușchilor scheletici.

Contracția musculară, potențată de aportul vibrației, îmbunătățește performanța fizică fie că sunt întrebuințate la limita de jos a celor de medie frecvență, fie la un nivel mai înalt. Antrenamentul prin vibrații mecanice are o influență pozitivă asupra mușchilor, vaselor sanguine, structurilor articulare, asupra sistemului osos sau în refacerea secreției hormonale. Sistemele mecanice de producere și refacere al vibrațiilor dobândesc tot mai mult rolul unor echipamente de antrenament unic iar vibrațiile obținute ce se transmit direct corpului au efecte asupra mușchilor, facilitând reflexul de contracție sau relaxare în funcție de posibilitățile de reglare a parametrilor acestora.

PARTEA a I-a

ASPECTE TEORETICE PRIVIND EFECTELE VIBRAȚIILOR MECANICE ASUPRA CONTRACȚIE MUSCULARE

CAPITOLUL II

CONTRACȚIA MUSCULARĂ ȘI TRANSMITEREA

IMPULSULUI NERVOS

2.1. Aspecte fundamentale privind teoria contracției musculare

Dat fiind rolul primordial al musculaturii în performanța sportivă, înțelegerea mecanismelor interne ale contracției musculare și cunoașterea, în prealabil, a structurii mușchiului, este necesară (Billat, 2006).

Structura macroscopică a mușchiului se compune din mai multe sorturi de țesuturi (fig. 2.1.), incluzând celulele musculare ca atare, țesut nervos, sânge și diverse tipuri de țesuturi conjunctive.

Fig. 2.1. – Țesuturile conjunctive care înconjoară mușchiul (Billat)

Sunt prezentate, mai sus, relațiile dintre mușchi și diferite țesuturi conjunctive, care însoțesc mușchiul scheletic și componentele sale. Nu considerăm necesară o prezentare mai detaliată. În ceea ce privește structura microscopică a mușchiului scheletic (fig. 3), față de cele obișnuite din organism, aceste celule au câteva particularități care vor fi prezentate și detaliate, în limita temei acestei teze, în cuprinsul acestui subcapitol.

Fig. 2.2. – Componentele mușchiului (Billat.V)

O privire de ansamblu asupra organizării mușchiului scheletic (fig. 2.3.) completează imaginea privind structura și funcționabilitatea componentelor sale.

Fig.2.3.- Organizarea mușchiului scheletic( Billat.V)

2.2. Mecanismul contracției musculare

Când mușchiul scheletic este stimulat tinde să se scurteze în jurul unei axe longitudinale și să dezvolte o forță.

Schema privind inițierea și derularea contracției musculare este următoarea:

un potențial de acțiune lucrează de-a lungul nervului motor până la terminațiile sale din fibrele musculare;

la fiecare terminație, nervul secretă o mică cantitate de substanță
neurotransmițătoare, numită acetilcolină;

acetilcolină acționează asupra unei suprafețe locale a fibrei musculare pentru a deschide multiplele canale proteice acetilcolinice din membrana fibrei musculare;

deschiderea canalelor acetilcolinice permite unei mari cantități de ioni de sodiu să fie eliberată în membrana fibrei musculare până la terminalul nervos.

Acest lucru inițiază un potențial de acțiune în fibra musculară:

potențialul de acțiune se propagă de-a lungul membranei fibrei musculare;

potențialul de acțiune depolarizează membrana fibrei musculare și se răspândește adânc în fibra musculară. Aici face ca reticulul sarcoplasmatic să elibereze în miofibrile mari cantități de ioni de calciu care au fost înmagazinate în reticul;

ionii de calciu generează forțe de atracție între filamentele de actină și miozină, făcându-le să gliseze împreună, ceea ce reprezintă procesul contractil;

după o fracțiune de secundă, ionii de calciu sunt pompați înapoi în reticulul sarcoplasmatic, unde rămân înmagazinați până când se produce o nouă acțiune musculară.

Mecanismul contracției musculare, este de fapt un proces complex cu două componente fundamentale aflate în relații de intercondiționare, controlul muscular al mișcării și controlul nervos al mișcării.

Fig.2.3. – Mecanismul de bază al contracției după pașii secvențiali.

Fig.2.4. – Stările de contracție și relaxare a miofibrilei.

2.3. Controlul muscular al mișcării

Acesta este dependent de structura microscopică și funcția mușchiului scheletic, parte componentă a sistemului scheletic.

Toate mișcările umane, de la clipitul ochilor la cursa de maraton, depind de buna funcționare a mușchiului scheletic. Acesta activează exercițiul de forță a unui luptător sau pirueta grațioasă a unei balerine, toate mișcările implicând producția de forță prin mușchi (Wilmore, Costil, 1988).

2.3.1.Mecanismele molecular și glisant ale contracției musculare

Inițierea și executarea contracției musculare se produce după următoarele etape:

un potențial de acțiune lucrează de-a lungul nervului motor până la terminațiile sale din fibrele musculare.

la fiecare terminație, nervul secretă o mică cantitate de substanță
neurotransmițătoare, numită acetilcolină.

acetilcolină acționează asupra unei suprafețe locale a fibrei musculare pentru a deschide multiplele canale proteice acetilcolinice din membrana fibrei musculare. Deschiderea canalelor acetilcolinice permite unei mari cantități de ioni de sodiu să fie eliberată în membrana fibrei musculare până la terminalul nervos. Potențialul de acțiune se propagă de-a lungul membranei fibrei musculare.

potențialul de acțiune depolarizează membrana fibrei musculare și se răspândește adânc în fibra musculară. Aici face ca reticulul sarcoplasmatic să elibereze în miofibrile mari cantități de ioni de calciu care au fost înmagazinate în reticul. Ionii de calciu generează forțe de atracție între filamentele de actină și miozină, făcându-le să gliseze împreună, ceea ce reprezintă procesul contractil. După o fracțiune de secundă, ionii de calciu sunt pompați înapoi în reticulul sarcoplasmatic, unde rămân înmagazinați până când se produce o nouă acțiune musculară.

În stare de relaxare capetele libere ale filamentelor de actină dintre două membrane – z – succesive se suprapun mai puțin peste filamentele de miozină. În contracție acestea se suprapun complet peste filamentele de miozină, fiind trase în interiorul discului A, membranele z apropiindu-se.

Această alunecare a filamentelor de actină este cauzată de forțe mecanice, chimice, electrostatice generate toate de interacțiunea unor punți transversale existente între filamentele de miozină și actină. În repaus forțele de alunecare, de glisare, dintre actină și miozină sunt inhibate. Când însă un potențial de acțiune traversează membrana fibrei musculare se eliberează mari cantități de ioni de calciu în sarcoplasma din jurul miofibrilelor. Sunt activate astfel forțele dintre filamente și începe contracția. Pentru ca procesul să continue este nevoie de energie, deci ATP, aflat în complexe de tip macroergic. Filamentul de miozină este compus din 200 molecule de miozină, fiecare cu o greutate moleculara de 480.000. Molecula de miozină este compusă din 6 lanțuri polipeptidice: 2 lanțuri, de miozină grea (heavy) cu o greutate moleculară de 200.000 și 4 lanțuri ușoare (light) cu greutatea moleculară de 20.000 fiecare. Cele două lanțuri grele sunt dispuse în spirală, extremitatea fiecărui lanț fiind pliată într-o masă proteică globuloasă, denumită capul miozinei, extremitatea opusă a lanțului spiral formează coada. în centrul filamentului de miozină cozile sunt strânse și formează corpul în timp ce capetele se extind în afara filamentului, formând punțile de miozină.

Cele 4 lanțuri de miozină ușoară se află în constituția capului, ele ajutând controlul capului în timpul contracției. O trăsătură importantă a capului este că miozină de la acest nivel, deci cea ușoară, funcționează ca o enzimă, scindând ATP-ul și eliberând energia necesară contracției (activitate ATP-zaică). Filamentul de miozină este alcătuit din corpurile lanțurilor spiralate, răsucite astfel încât punțile de miozină sunt plasate și extinse în toate direcțiile în jurul filamentului. Filamentul de actină are axul central compus din trei elemente diferite: actină, tropomiozina și troponina. Fiecare componentă a spiralei este formată din actina G polimerizată, cu greutatea moleculară de 42.000. Se presupune că aceste molecule de actină au cate o zonă de legare (zona activă) cu care interacționează punțile miozinice în timpul contracției musculare. Filamentele de actină se fixează cu baza pe membrana z, în timp ce capetele se orientează în ambele direcții, în sarcomerele adiacente printre filamentele de miozină.

Filamentul de actină mai conține două șnururi proteice -polimeri și tropomiozini. Se crede că fiecare șnur de tropomiozină este în așa fel atașat spiralei de actină încât în stare de repaus tropomiozină acoperă zonele active ale filamentelor de actină, făcând imposibilă interacțiunea dintre actină și miozină. Troponina reprezintă un complex de 3 molecule de proteină globulară, atașată șnururilor de tropomiozină. Una din aceste proteine, troponina I, are o mare eficacitate pentru actină, a doua, troponina T, are afinitate pentru tropomiozină și a treia, troponina C, are afinitate pentru ionii de calciu, afinitate responsabilă de inițierea procesului de contracție.

2.3.2. Interacțiunea dintre miozină și actină, cauză a contracției.

În stare de relaxare părțile active ale filamentelor de actină sunt inhibate de către complexul troponină – tropomiozină și deci actina nu poate interacționa cu filamentele de miozină. Pentru a se realiza contracția trebuie ca la rândul său complexul troponină – tropomiozină să fie inhibat. În prezența ionilor de calciu efectul inhibator al complexului troponină – tropomiozină asupra actinei este eliminat. Se presupune că atunci când ionii de calciu se combină cu troponina C, compexul suferă o schimbare conformațională, schimbare ce determină o deplasare a șnurului de tropomiozină în spațiul dintre cele două șnururi de actină. Această deplasare a tropomiozinei descoperă zonele active ale actinei și astfel poate fi inițiată contracția. După dezinhibarea (activarea) actinei de către calciu, capetele punților filamentelor de miozină sunt atrase de zonele active ale actinei și declanșează contracția.

Practic alunecarea până la suprapunere a filamentelor de actină peste cele de miozină are loc astfel: capetele a două punți de miozină se atașează zonelor devenite active ale filamentelor de actină. În continuare capul se înclină spre braț și trage filamentul de actină, apoi se desprinde de zona activă, revenind în poziție perpendiculară. În această poziție capul se combină cu o altă zonă activă a filamentului de actină, și tot așa, din aproape în aproape mecanismul continuă, trăgând filamentul de actină spre centrul discului miozinic.

Fig.2.5. – Interacțiunea actină-miozină în timpul contracției

(după Guyton 2007)

2.3.3. ATP-uI – Sursa de energie pentru contracția musculară

Când mușchiul se contractă, învingând o rezistență, se produce un lucru mecanic, deci este necesară o anumită cantitate de energie. S-a constatat că în timpul contracției musculare sunt descompuse mari cantități de ATP.

Secvența evenimentelor considerate a fi declanșatoare pentru contracția musculară se presupune (după Guyton 1988) ar fi următoarea:

Înaintea inițierii contracției capetele punților de miozină se leagă cu ATP-ul. Activitatea ATP-azică a capului miozinic desface ATP-ul în ADP și P, care rămân legate de cap. În acest stadiu capul punții se extinde perpendicular spre filamentul de actină, fără a fi însă atașat acestuia.

Când efectul inhibator al tropominei și tropomiozinei este anulat de către ionii de calciu, părțile active ale actinei sunt descoperite și capetele punților de miozină se leagă cu actina.

Legăturile acestea cauzează o schimbare de conformație în sensul înclinării capului punții la alt unghi, cu ajutorul energiei stocate în cap.

Odată ce capul punții este înclinat, se produce eliberarea de ATP și P și se creează un loc pentru ca un nou ATP să se lege (fixeze). Această legare detașează capul punții miozinice de pe filamentul de actină.

După detașarea capului de pe filamentul de actină, noua moleculă de ATP este hidrolizată, iar energia eliberată va duce capul în poziție perpendiculară, gata să înceapă un nou ciclu de acroșare.

Aceste faze se produc continuu până când filamentele de actină trag membrana – z – către extremitățile filamentelor de miozină, sau până când încărcătura asupra mușchiului devine prea mare pentru o scurtate suplimentară.

Teoria glisării filamentelor de actină și miozină instituită de Huxley 1986, completată de Murray și Weber 1974 și prezentată recent de E. Fox 1988. presupune succesiunea a cinci etape:

Repausul. În repaus capetele punților de legătură ale filamentelor de miozină se întind spre moleculele de actină, fără a interacționa însă cu acestea. La nivelul capului fiecărei punți se află câte o moleculă de ATP, structura denumită complexul punte de legătură, ATP dezactivat. Calciul fiind stocat în reticolul sarcoplasmatic și lipsind în sarcoplasmă troponina de pe filamentele de actină inhibă locurile active ale actinei. Cu alte cuvinte sunt inhibate legăturile dintre punțile de unire ale miozinei cu actina.

Cuplarea excitației cu contracția. Influxul nervos ajuns la nivelul plăcii motorii antrenează eliberarea acetilcolinei, care provoacă o depolarizare, un potențial de acțiune la nivelul sarcolemei, care se propagă prin intermediul sistemului tubular provocând eliberarea calciului din reticolul sarcoplasmatic. Calciul se leagă imediat de troponina C de pe filamentele de actină, provocându-se o dezinhibare a locurilor active de pe filamentele de actină. Simultan complexul punte de legătură ATP, dezactivat se transformă în complex punte de legătură ATP activat. Dezinhibarea locurilor active ale actinei, precum și activarea punții de legătură ATP, determină o atracție între cele două proteine, un cuplaj fizico-chimic al actinei și miozinei cu formarea complexului actomiozinic.

Contracția. Actomiozina formată este un compus enzimatic care scindează AT P-ul complexului punte de legătură ATP activat în ADP și P, antrenând eliberarea unei mari cantități de energie. Această energie permite o rotație a capului punții de legătură la un unghi mai închis. Aceasta permite filamentului de actină căruia i se atașează să fie tras de-a lungul filamentului de miozină spre centrul sarcomerului. Astfel mușchiul dezvoltă o tensiune și se scurtează.

Formarea și ruperea punților de legătură. O singură moleculă de miozină poate forma și rupe sute de punți de legătură de pe locurile active ale filamentelor de actină în timpul unei contracții de o secundă.

Capetele punților de legătură ale moleculelor de miozină pot fi reactivate după fiecare rotație a punții. Legarea unei noi molecule de ATP cu capul punții de miozină reactivează complexul punții de legătură ATP. Atunci când rezervele ATP sunt epuizate, ca în cazul morții, punțile de legătură nu mai pot fi detașate de pe filamentele de actină, musculatura intră într-o stare de rigiditate cadaverică – rigor mortis.

Relaxarea. Când acțiunea sistemului se oprește acetilcolina nu mai este eliberată la nivelul plăcii motorii și potențialul de acțiune molecular încetează. În acest moment calciul se desface de pe troponină și este repompat activ în reticolul sarcoplasmatic. Reintroducerea calciului are ca rezultat inactivarea locurilor active de pe moleculele de actină, iar formarea punților de legătură nu mai este posibilă. În plus miozin ATP-aza este inactivată și degradarea ATP-ului încetează. Mușchiul se relaxează și filamentele revin la poziția lor inițială.

2.3.4. Unitatea motorie și tipurile ei. Tipuri de fibre musculare

La om masa musculară este formată din aproximativ 250 milioane de fibre, care sunt enervare de 420.000 de motoneuroni. Rezultă deci că un neuron motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării poate ține sub control un număr diferit de fibre musculare.

Acest număr diferit este evidențiat de exemplu de unitățile motorii ale mușchilor globilor oculari, care efectuează mișcări foarte precise și care pot fi formate dintr-o singură fibră musculară, față de sute de fibre pe unitatea motorie la nivelul mușchiului cvadriceps care efectuează mișcări de forță și de amplitudine. Toate fibrele musculare inervate de un neuron motor, se contractă și se relaxează în același timp, de unde și denumirea de unitate motorie, care desemnează acest ansamblu. Atât fibrele musculare cât și unitățile motorii răspund legii totul sau nimic.

Mușchiul în întregimea sa nu se supune acestei legi, contracția sa putând fi gradată prin recrutarea unui număr mai mic sau mat mare de unități motorii. Această intrare în acțiune a unităților motorii face posibilă variația formei dezvoltate de un mușchi în contracție. Aceasta se realizează fie variind numărul de unități motorii stimulate la un moment dat; este fenomenul de sumație spațială, făcând să varieze frecvența de stimularea unei unități motorii date, acesta fiind fenomenul de sumație temporală.

După criterii metabolice și funcționale, în literatura de specialitate sunt descrise două categorii de unități motorii. Unele sunt mai apte să lucreze în condiții de aerobioză și altele în condiții de anaerobioză. La om unitățile motorii apte pentru a lucra în condiții aerobe conțin fibre de tip I, roșii, tonice, cu secusă lentă (slow twitch = ST).

Cealaltă categorie, adaptată pentru lucrul în condiții anaerobe sunt denumite fibre de tip II, albe, fazice, cu secusa rapidă (fast twitch = FT). Toate fibrele unei unități motorii sunt de același tip. Astfel, o unitate motorie de tip ST nu conține decât fibre de tip I, după cum o unitate motorie de tip FT nu conține decât fibre de tip II. La nivelul mușchiului se găsesc însă în proporții diferite cele două tipuri de fibre. De exemplu mușchiul ″soleai″ conține între 25 – 40% fibre ST, față de alți mușchi ai gambei. Tricepsul brahial conține circa 10 – 30% fibre FT, față de alți mușchi ai brațului. Proporția celor două tipuri de fibre diferă mult în funcție de sportul practicat.

Astfel, atleții care practică eforturi de rezistență posedă o proporție mai mare de fibre ST, față de cei specializați în eforturi de forță, la care proporția de fibre FT este mai mare comparativ cu sedentarii.

Tabel 2.1. – Caracteristicile fibrelor musculare

Caracteristicile biochimice și în special cele funcționale evidențiate prin analize biochimice efectuate pe eșantioane de țesut muscular prelevate prin biopsie a făcut posibilă diferențierea fibrelor ST roșii, tonice, de cele FT albe, fazice. Astfel fibrele ST (de tip I) lente, tonice, roșii conțin sarcoplasma cu multă mioglobină, rezerve de glicogen și triglicoride în cantitate mare față de cele fazice. De asemenea aceste fibre au o mare densitate mitocadrială și un bogat conținut de enzime respiratorii. Ele au un metabolism predominant aerob, se contractă lent și persistent, cu mare putere și obosesc greu. Acest tip de fibre predomină în mușchii tonici.

Fibrele de tip FT (tip II), rapide, fazice, albe, au o sarcoplasma și mioglobină puțină, cu rezerve de fosfocreatină și glicogen crescute. Aceste fibre au metabolism predominant anaerob, axat pe glicoliză și producție de lactat. Metabolismul fibral FT este de 2-3 ori mai activ decât al fibrelor ST și asigură eliberarea promptă a energiei de contracție. Ele se caracterizează prin contracții rapide, dar obosesc ușor. Predomină în mușchii flexori cu contracție rapidă.

Consumul de oxigen este mai crescut la sportivii la care procentajul de fibre ST este mai ridicat, aceste fibre cu contracție lentă având un potențial aerobic mult mai ridicat decât fibrele FT cu contracție rapidă. Se remarcă de asemenea că atleții posedă un VO2 maxim net diferențiat față de subiecții sedentari, sportivii prezentând un procentaj de fibre ST superior cu 40%. Experimente în care atleții specializați în curse pe distanțe lungi au fost supuși antrenamentelor specifice anaerobe și invers nu au putut evidenția o conversie a fibrelor ST in fibre FT sau viceversa.

Majoritatea experimentelor sugerează ca singura manieră de transformare a fibrelor ST în fibre FT și invers este efectuarea unei inervații încrucișate. Se pare că nervul motor ar avea un efect trofic asupra capacității funcționale a fibrelor musculare, iar antrenamentul produce doar o creștere a diametrului și a capacităților funcționale ale diferitelor tipuri de fibre, fără a face și o conversie elocventă a unui tip de fibre în alt tip de fibre.

2.3.5. Recrutarea fibrelor musculare

O forță superioară poate fi produsă într-un timp dat, excitând mai multe fibre musculare, dar atunci când este necesară o forță mai mică, mai slabă, numai câteva fibre sunt excitate. Reamintim faptul că unitățile motrice de tip FT conțin mai multe fibre musculare ca unitățile motrice de tip ST.

Concentrația mușchiului scheletic implică recrutarea selectivă a fibrelor de tip ST sau FT, după exigențele activității realizate. Științific s-a demonstrat că recrutarea selectivă este determinată nu prin viteza contracției ci prin nivelul forței dezvoltate.

2.3.6. Eficiența contracției musculare și randamentul energetic

Energia eliberată de musculatură se deduce din energia convertită în lucru mecanic, comparativ cu cantitatea de căldură produsă. Altfel spus, randamentul energetic este raportul dintre energia transformată în lucru mecanic și energia totală consumată. Procentul de energie convertită în lucru mecanic este în jur de 20 – 25 % restul pierzându-se sub formă de căldură. Deci randamentul energetic este de 20 – 25% la ne antrenați și ceva mai mare 30% la antrenați.

Această situație este întâlnită la eforturile dinamice, în eforturile izometrice randamentul mecanic fiind 0 (nu se produce lucru mecanic, toată energia rezultată eliberându-se sub formă de căldură).

Puterea maximă (lucrul mecanic pe unitatea de timp) a întregii musculaturi scheletice în lucru este următoarea: în primele 10 – 15 sec este 7.000 Kg/min, în următorul minut este 4.000 Kg/min, în următoarea jumătate de oră este 1.700 Kg/min.

2.3.7. Manifestările termice ale contracției musculare

Aproximativ 70% din energia eliberată de către musculatură se manifestă sub formă de căldură, servind pentru menținerea echilibrului homeostatic al organismului, în condițiile de repaus căldura produsă reprezintă manifestarea externă a proceselor metabolismului bazal. În timpul efortului muscular termogeneza se intensifică și căldura produsă este reperată în căldură inițială și tardivă.

Căldura inițială este degajată în trei etape: la început căldura de activare, în timpul perioadei de latență, corespunzătoare potențialului de acțiune și a cuplării excitației cu contracția, căldura de scurtare, corespunzătoare unor anumite modificări ale structurilor musculare și căldura de relaxare, corespunzătoare proceselor de revenire a mușchiului la lungimea inițială după contracția izotonică.

Căldura tardivă este cea de a doua fază, de refacere a potențialului energetic, are intensitatea mai mică, dar durează de la câteva minute până la 30 de minute. Ea însoțește reacțiile oxidative, fiind deci dependentă de metabolismul aerob muscular.

2.4. Controlul nervos al mișcãrii

Efectuarea mișcării nu este posibilă fără activitatea sistemului nervos, care inițiază, combină și coordonează toate mișcările corpului uman (Wilmore și Costill, 1998). Toată activitatea fiziologică a organismului uman este influențată prin sistemul nervos. Nervii sunt căile de-a lungul cărora influxul nervos "voiajează" în toate direcțiile.

Creierul activează ca un ordinator integrând și coordonând toate informațiile care-i sosesc, selecționează răspunsul potrivit și informează toate părțile corpului care sunt implicate. Astfel, în mod practic, toate funcțiile fiziologice care intervin in performanța sportivă sunt, de o manieră sau alta, dirijate și reglate prin sistemul nervos.

Vom prezenta în continuare, în rezumat și selectiv, structura și funcția sistemului nervos, în legătură cu controlul voluntar al mișcărilor.

Fig.2.6 – Joncțiunea nuro-musculară

2.4.1. Neuronul

Tabel 2.2. – Componentele și funcțiile neuronului

2.4.2. Influxul nervos

Este o impulsie electrică transmisă din aproape în aproape, de la un neuron la altul, pentru a ajunge în final la un organ terminal sau la un element al sistemului nervos central (S.N.C.).

Potențialul de repaus al membranei (PRM) reprezintă diferența de potențial între interiorul și exteriorul celulei. Membrana celulară a unui neuron este sediul unei diferențe de potențial negativ în jur de -70 mV, valoare care se menține prin mecanismul "pompa sodiu-potasiu", care reglează circulația ionilor de Na+ și K+, din interiorul spre exteriorul celulei și invers.

Depolarizarea și hiperpolarizarea, reprezintă modificări ale potențialului membranei, tot ca urmare a circulației ionilor.

scăderea diferenței de potențial la nivelul membranei = depolarizare;

creșterea acestei diferențe = hiperpolarizare.

Modificările potențialului membranei sunt semnalele utilizate pentru primirea, transmiterea și integrarea informațiilor între celule și /sau în sânul aceleiași celule. Aceste semnale sunt de două tipuri: potențiale elementare și potențiale de acțiune.

Potențialele elementare sunt variații strict localizate ale potențialului membranei și pot acționa fie asupra depolarizării, fie asupra hiperpolarizării.

Potențialele elementare sunt declanșate prin modificarea mediului local al neuronului. Fiind în general un fenomen local, depolarizarea spre exemplu, nu se poate răspândi prea departe de-a lungul neuronului. Pentru ca stimulul inițial să traverseze tot neuronul trebuie să apară un potențial de acțiune. Potențialul elementar este condiția sau "debutul" pentru potențialul de acțiune.

Potențialele de acțiune: un potențial de acțiune este o depolarizare, în același timp suficient dar și foarte scurtă a membranei neuronului, cu o durată în general de 1 ms și reprezintă o inversare a potențialului (modificare) de la -70 mV (PRM), în jur de +30 mV, apoi revine la valoarea sa de repaus. Un potențial de acțiune debutează ca un potențial elementar. Atunci când stimularea este suficientă pentru a cauza o depolarizare de cel puțin 15-20 mV, rezultă un potențial de acțiune, ca urmare a faptului că și membrana s-a depolarizat cu PRM la o valoare de la -50 la -55 MV, celula putând dezvolta acest potențial. Depolarizarea minimală necesară pentru producerea unui potențial de acțiune este numit '"prag de excitație", cu efect după legea "tot sau nimic". Toate depolarizările inferioare acestui prag nu pot declanșa un potențial de acțiune.

Propagarea potențialului de acțiune: reprezintă procesul de traversare a neuronului de către stimulul nervos. In acest proces intervin și sunt importante două caracteristici ale neuronului: teaca de mielină și diametrul neuronului.

Teaca de mielină. Cea mai mare parte a axonilor neuronilor motorii sunt mielinizați (mielină are roi de izolator). În ceea ce privește sistemul nervos periferic, această teacă este formată prin celulele iui Schwan.

Teaca de mielină nu este continuă, prezentând, pe lungimea axonului strangulări între celulele lui Schwan adiacente, puncte unde izolația axonului este întreruptă (nodurile lui Ravier), ceea ce face ca propagarea potențialului de acțiune să se realizeze printr-o "conducere saltatorie" și care induce o viteză de conducere superioară în raport cu fibrele nemielinizate.

Mielinizarea motoneuronilor se produce în timpul primilor șapte ani de viață, explicând în parte pentru ce la copii trebuie un anumit timp până când au o bună coordonare gestuală.

Diametrul neuronului: de aceasta depinde de asemeni viteza de propagare a influxului nervos, datorită rezistenței mai mici opuse curentului electric, decât în cazul neuronilor cu diametre mici.

Viteza de propagare a influxului nervos, în celulele mielinizate cu un diametru mare, poate atinge 120 m s-1, sau 5 la 50 de opri mai repede ca de la celulele nemielinizate de același diametru.

Comunicarea inter-neuronală: se realizează prin intermediul sinapselor, care reprezintă punctul de unire între doi neuroni, constituind o barieră pe care influxul nervos trebuie să o treacă. Tipul de sinapsă cel mai comun este sinapsa chimică.

O sinapsă cuprinde ramificațiile terminale ale axonului neuronului presinaptic și receptorii postsinaptici situați pe dendrite sau pe corpul celular al neuronului următor. Spațiul cuprins între cei doi neuroni formează fanta sinaptică.

Joncțiunea neuromusculară un element al comunicării prin care un motoneuron comunică cu o fibră sau o celulă musculară, având o funcție similară cu o sinapsă, cu mențiunea că aici axonul motoneuronului se termină fie prin mai multe ramificații în formă de discuri plate – terminațiile axonale – și unde sarcolema se învecinează formând ceea ce se numește – placa motorie.

Spațiul care separă neuronul de fibra musculară se numește la fel, fanta sinaptică.

Compușii chimici, care asigură legătura între un neuron și o altă celulă -neurotransmițătorii (au fost identificați peste 40 neurotransmițători), în cazul reglării răspunsului fiziologic la un exercițiu fizic sunt, în principal, acetilcolina și noradrenalina. Cu prezentarea acestor structuri și funcții am ajuns în punctul în care se poate formula realizarea controlului nervos al contracției musculare. Astfel, neurotransmițătorul eliberat prin axonul terminal al motoneuronului se difuzează în fanta sinaptică și se fixează pe receptorii sarcolemici. Această fixare deschizând canalul pentru ionii de sodiu, produce depolarizarea sarcolemei ceea ce permite accesul masei de sodiu în fibra musculară. Dacă depolarizarea atinge un prag suficient, se creează un potențial de acțiune, aceasta traversează fibra musculară care se contractă.

Mai considerăm necesară menționarea faptului că un stimul care sosește poate avea, la fel de bine, un efect excitator sau inhibitor, după natura neurotransmițătorului sau a receptorului. Un stimul excitator antrenează o depolarizare cunoscută sub numele de -potențial postsinaptic de excitație, iar un stimul inhibitor are drept efect o hiperpoiarizaie cunoscută sub numele de – potențial postsinaptic de inhibiție.

Finalitatea acestui subcapitol se dovedește a fi o viziune cât de cât integrală asupra controlului nervos al mișcării, ceea ce nu este altceva decât funcționarea coordonată a celulelor nervoase, celule grupate în sistemul nervos central.

2.5. Organizarea funcțională a sistemului nervos central

Pentru a înțelege cum majoritatea stimulilor pot da naștere la activitate musculară trebuie să examinăm sistemul nervos în ansamblul său, cu părțile componente și efectele lor asupra mișcării. De reținut că sistemul nervos central cuprinde mai mult de 100 bilioane de neuroni (Wilmore, Costill. 1998). Vom examina, foarte succint, organizarea și mai ales funcțiile sistemului nervos centra, referindu-ne la cele care au rol în controlul mișcărilor.

Encefalul, compus după cum se știe, din patru regiuni esențiale:

Creierul, cu cele două emisfere, dreaptă și stângă, unite prin fibrele nervoase care constituie corpul calos și care asigură comunicarea între ele. Scoarța cerebrală (substanța cenușie), sediul gândirii și al intelectului, partea externă a emisferelor cerebrale. Scoarța cerebrală este partea conștientă a creierului nostru, cu rol și în conștientizarea stimulilor senzoriali și de control a mișcărilor. Dintre cei patru lobi principali ai creierului au importanță nemijlocită în controlul mișcărilor:

lobul frontal – asigură funcția intelectuală și controlul motor (aria cortexului motor primitiv).

lobul parietal – asigură funcția senzitivă (aria cortexului senzitiv primitiv).

Diencefalul, în principal talamusul și hipotalamusul:

talamusul – important centru de integrare senzorială, toate informațiile senzoriale (mai puțin mirosul) fac legătură (schimb) la nivel de talamus înainte de a ajunge în aria corespunzătoare din scoarța cerebrală, talamusul reglează informațiile senzoriale care ajung la creierul conștient și joacă în această calitate un rol important în controlul motor.

hipotalamusul – este responsabil cu menținerea homeostaziei

Cerebelul, este în relație cu numeroase regiuni ale creierului, jucând un rol important în controlul mișcărilor.

Trunchiul cerebral, compus din pedunculii cerebrali, puntea și bulbul rahidian, asigură joncțiunea între creier și măduva spinării. Toți nervii senzitivi și motorii traversând această regiune permit trecerea informației între creier și măduva spinării. De-a lungul trunchiului cerebral există o rețea de neuroni specializați, formația, reticulată aflată în inter relație permanentă cu toate celelalte regiuni ale sistemului nervos central, permițând printre altele :

coordonarea funcției musculare scheletice

menținerea tonusului muscular.

Măduva spinării, este compusă din fibrele nervoase care asigură conducerea influxului nervos în două sensuri – cele senzitive, aferente de la receptorii senzoriali din mușchi și articulații spre centrii superiori din S.N.C. – cele motoare, eferente, de la creier și nivelul superior al măduvei și sunt destinate organelor periferice (mușchii, glandele).

Sistemul nervos periferic, format din 43 perechi de nervi (12 cranieni, în relație cu creierul și 31 rahidieni, în relație cu măduva spinării). Nervii rahidieni, inervează direct mușchii scheletici și cuprind o cale senzitivă și o cale motoare, se termină la joncțiunea neuromusculară și reprezintă ultima verigă din lanțul de control a activității musculare.

Căile senzitive prin sistemul nervos periferic se vehiculează informația spre sistemul nervos central, inclusiv cea care pleacă de la mușchi și tendoane și care este dirijată spre ana specializată, centrul nervos superior mecanopreceptor care integrează solicitările mecanice de forță, de presiune, de atingere sau de întindere, prin terminații nervoase specifice pentru fiecare tip de stimul.

Căile motorii sunt formate din centrii nervoși superiori care prelucrează informațiile sosite pe căile senzitive, fiind apoi transmis răspunsul corespunzător de la creier și măduva spinării, spre mușchi.

Sistemul nervos simpatic: sistemul organismului de acțiune și luptă ca și sistemul nervos parasimpatic: sistemul organismului de apărare, prezintă importanță pentru activitatea sportivă, inclusiv pentru reglarea activității musculare, în special prin aportul de sânge și substanțe energetice. Cele două sisteme fac parte din sistemul nervos autonom, care este apoi considerat ca făcând parte din căile motrice ale sistemului nervos periferic, cu rol de control, inconștient, asupra funcțiilor interne ale organismului.

În încheierea problematicii privind controlul nervos al mișcării, vom analiza pe scurt două probleme, care din punct de vedere funcțional au caracter de sinteză (Wilmore, Costill 1998):

Integrarea senzorii-motrică

Răspunsul motric

Integrarea senzorii-motrică reprezintă realizarea tuturor sarcinilor care implică interacțiunea dintre sistemele motor și senzitiv.

Astfel integrarea senzorii-motrică este ansamblul de procese care permit în mod succesiv:

transmiterea la SNC, prin SNP, a informațiilor senzitive;

emiterea prin SNC a răspunsului motor corespunzător. Influxurile senzitive pot avea ca terminal diferitele etaje ale SNC, fiecare dintre aceste zone constituind un centru de integrare, astfel că, nu toate aceste influxuri ajung la encefal.

Atunci când stimulația senzitivă ajunge (are ca țintă) la măduva spinării, răspunsul este în general un simplu reflex motor.

Dacă semnalul senzitiv se termină ia trunchiul cerebral inferior, el antrenează reacții motrice subconștiente, dar de o natură mult mai complexă decât un simplu reflex spinal.

Când semnalul senzitiv se termină în cerebel el induce de asemenea un control de mișcare subconștient. Cerebelul poate fi considerat ca centru al coordonării. La acest nivel sunt coordonate acțiunile diferitelor grupe musculare ceea ce permite executarea mișcărilor cu precizie și fără greșeli, el activează mișcările fine sau mai grosiere. Controlul cerebelului se efectuează în relație cu nucleul cenușiu central. Fără el mișcările ar fi necontrolabile și necoordonate.

Numai semnalele senzitive care parvin la talamus ajung la cunoștința noastră, provocând diverse senzații cunoscute nouă.

În sfârșit atunci când semnalele se proiectează până la nivelul scoarței cerebrale, locul lor de origine poate fi stabilit. Cortexul senzorial primitiv situat în lobul parietal, recunoaște (identifică) informațiile senzoriale provenind de la receptorii pielii, de la propioceptorii musculari, tendinoși sau articulari. O stimulare aplicată într-o parte a corpului este recunoscută și localizată cu precizie. Controlul motor face ca informația senzitivă care ajunge la unul din etaje, să declanșează răspunsul unui neuron. Mușchii scheletici sunt stimulați prin motoneuronii având originea într-unul dintre aceste trei nivele: măduva spinării, regiunea inferioară a creierului, aria motare a scoarței cerebrale. În măsura în care nivelul de control se ridică de la măduvă spre cortex, mișcarea devine din ce în ce mai complexă, mai complicată, necesitând intervenția proceselor cognitive. Reflexele constituie cea mai simplă formă de control motor și sunt acțiuni conștiente. Pentru o stimulare dată, răspunsul reflex este întotdeauna identic și stereotip, fiind un răspuns pre-programat. Două dintre reflexele care participă la controlul funcției musculare, prezintă o importanță speciala: -reflexul datorat întinderii fusului neuro-muscular, care declanșează contracția reflexă a fibrei musculare proprii, pentru a rezista la întindere, acțiunea fusurilor neuromusculare facilitează de asemeni și contracția normală a mușchiului.

Reflexul datorat organelor tendinoase a lui Golgi, receptori foarte sensibili care pot reacționa la contracția unei singure fibre musculare, prin natura lor sunt inhibitori, cu rol protector de eliminare a riscului de accidente, când sunt stimulați acești receptori antrenează o inhibiție a mușchilor aflați în contracție (agoniștii) și o excitație a mușchilor antagoniști. Reflexele fiind forme mai simple de integrare nervoasă, cea mai mare parte a activităților sportive necesită un control și o coordonare a mișcărilor, prin centrii nervoși superior. Cortexul motor primitiv, este centrul controlului conștient al mișcărilor. Nucleii cenușii centrali, facilitează realizarea mișcărilor sigure și participă la reglarea tonusului muscular și de postură.

Cerebelul este implicat în realizarea tuturor mișcărilor complexe și rapide, asistă cortexul motor primitiv, și nucleii cenușii centrali, este un centru de integrare care decide efectuarea celei mai bune mișcări la un moment dat, în funcție de poziția corpului și de starea activității musculare.

Programele motoare sunt mișcările izolate ca și combinațiile (schemele) de mișcări memorizate. Se pare că ele sunt stocate în același timp în ariile senzitive și motrice ale creierului. Schemele motoare mai lente vor fi stocate în ariile senzitive în timp ce mișcările rapide în ariile motrice. Se consideră însă că în legătură cu aceste programe motoare și mecanismele lor de acțiune, se știu puține lucruri.

2.6. Răspunsul motric

Atunci când ia naștere un potențial de acțiune, el traversează tot neuronul, de ia o extremitate la alta, până la joncțiunea neuromusculară. Toate fibrele musculare inervate prin același motoneuron sunt atunci stimulate deoarece ele nu constituie decât o singură unitate motrică. Fiecare fibră musculară este inervată de un singur motoneuron, iar acesta după funcția îndeplinită poate inerva până la câteva mii de fibre musculare. Într-o unitate motrică toate fibrele musculare sunt de aceiași tip.

Majoritatea cercetătorilor susțin că recrutarea unităților motrice se face într-o ordine fixă și prestabilită. Dacă mișcarea este limitată la producerea unei forțe foarte slabe doar câteva unități vor fi recrutate, iar pe măsură ce forța dezvoltată crește, în mod progresiv sunt recrutate și alte unități motrice. O contracție musculară se consideră maximală dacă între 50% la 70% din unitățile motrice sunt activate. Pentru o forță dată, sunt recrutate întotdeauna aceleași unități motrice. Mecanismul de recrutare este în legătură cu mărimea neuronilor și forța care trebuie dezvoltată. Sunt recrutate în primul rând unitățile al căror motoneuron este unic. Acestea sunt unitățile motrice cu contracție lentă, care sunt solicitate primele în mișcările care plecând de la o forță mică ajung în mod progresiv la o forță mare. Unitățile rapide sunt recrutate pe măsură ce crește forța necesară pentru efectuarea unei mișcări. Dar nu se pot face generalizări pentru că aceste aspecte încă nu au fost verificate suficient.

2.7. Coordonarea neuromusculară

Coordonarea mișcărilor este considerată ca un proces de reglare a acestora în vederea atingerii scopului propus. Pornind de la concepția actuală privind mecanismele de conducere ale mișcărilor, se pot evidenția procesele interdependente de corelare – coordonare nervoasa, musculară și motrică.

2.7.1. Coordonarea nervoasă

În practică se folosește destul de frecvent termenul de coordonare pentru denumirea unui sistem deja format. Utilizarea termenului este incorectă, deoarece coordonarea nu reprezintă mișcările propriu-zise, ci procesul lor de corelare.

Coordonarea nervoasă constă în corelarea proceselor nervoase care, în condiții concrete, conduce la rezolvarea sarcinii motrice prin intermediul conducerii mișcărilor, cu ajutorul tensiunilor musculare. În mișcările omului, reglementarea, imprimarea caracterului rațional începe odată cu conducerea realizată de sistemul nervos. De aceea, coordonarea nervoasă reprezintă latura determinantă a coordonării mișcărilor. Trăsăturile caracteristice ale coordonării nervoase se manifestă în sistemică (stereotipie) și adaptabilitate (dinamicitate).

Gruparea sistemică a proceselor nervoase are un caracter plurinivelar (subordonarea de sus în jos, influența inversă de jos în sus). Pe lângă legăturile verticale, o importanță deosebită o prezintă cele orizontale – în limitele nivelului considerat. Sub sistemele de conducere formate se păstrează mult timp în memoria sistemului nervos, manifestându-se ca un ansamblu de însușiri motrice acumulate.

Adaptabilitatea este caracterizată prin variația elastică a sub sistemelor de conducere, aceasta reprezintă capacitatea de regrupare, perfecționare și adaptare, la condițiile concrete ale acțiunii. Adaptabilitatea nu exclude caracterul sistemic, ci se bazează pe acesta.

2.7.2. Coordonarea musculară

Coordonarea musculară constă în corelarea tensiunilor mușchilor care exercită acțiuni asupra segmentelor corpului, atât în concordanță cu semnalele sistemului nervos, cât și sub acțiunea forțelor aplicate (câmpurile de forță interioare și exterioare). S-a stabilit că tensiunile mușchilor nu sunt în dependență univocă față de impulsurile nervoase (comenzile de conducere). Tensiunea mușchiului este influențată de mulți alți factori, în primul rând de gradul de deformare a mușchiului. De aceea, deși mușchiul servește ca etapă de transmitere a informației de la creier la segment (de la aparatul de conducere la obiectul conducerii), coordonarea musculară nu este univocă cu cea nervoasă.

Trăsătura esențială a coordonării musculare o constituie interacțiunea de grupă a mușchilor. În urma însușirii mișcărilor se alcătuiesc sinergiile musculare, interacțiuni ale grupelor de mușchi, mai mult sau mai puțin constante, adică sub sisteme derivate din sistemul general al interacțiunilor mușchilor.

Adaptabilitatea sistemică în coordonarea musculară depinde de unele proprietăți similare în coordonarea nervoasă, precum și de interacțiunile pur mecanice ale sinergicilor și antagonistilor.

Coordonarea musculară este influențată considerabil de existența articulațiilor multiaxiale și a mușchilor pluriarticulari (acțiune combinată asupra articulațiilor învecinate).

Deosebit de importantă este coordonarea intramusculară corelarea acțiunilor elementelor mușchiului (mionilor), de care depinde forța de acțiune a fiecărui mușchi.

2.7.3. Coordonarea motrică

Coordonarea motrică constă în corelarea mișcărilor corpului în spațiu și timp (simultană și succesiva) în concordanță cu sarcina motrică în curs de efectuare în condiții concrete (mediu exterior și starea sportivului).

Coordonarea motrică nu este univocă cu cea nervoasă și cea musculară, deși depinde de aceasta. Coordonarea principală se realizează prin intermediul transformării informației în sistemul nervos, conform principiului reflexelor. Adesea sarcinile și programul, în condiții variabile, nu pot fi determinate în prealabil. În asemenea situații, în cadrul procesului de coordonare se realizează nu numai acțiunile propuse anterior, dar și urmărirea și execuția rezolvărilor pe etape ale sarcinii, precum și alcătuirea programului.

Cercetările au demonstrat că aproape toată musculatura scheletică este compusă din cele două feluri de fibre, diferite funcțional, fibre fazice și care sunt rapide, având un timp de contracție scurt, dar obosesc repede, și fibre tonice, cu un timp de contracție mai lung, mai lente, dar care obosesc mai târziu. Structura mușchiului, respectiv compoziția sa din punct de vedere al celor două categorii de fibre, este programată genetic (Demeter A. 1981).

Baza biochimică a calității motrice viteza, la nivelul organului efector, constă din conținutul de ATP din mușchi, viteza disocierii ATP sub influența influxului nervos, ea și viteza rezistenței ATP. Dintre factorii planului psihic al acestei calități motrice menționăm: capacitatea de concentrare psihică, capacitatea de concentrare a atenției, perceperea reală a vitezei mișcărilor, echilibrul afectiv manifestat prin capacitatea de conservare a comportamentului motor specific în prezența unor factori de stres. (Holdevici I. 1993).

Viteza mișcărilor este condiționată pe lângă factorii prezentați și de celelalte calități motrice, ca forța musculară și rezistența neuromusculară. Orice mișcare are loc în condițiile învingerii unei rezistențe externe, mai mare sau mai mică, iar pentru ca să se poată realiza aceasta cât mai rapid, trebuie angajată în lucru o anumită forță musculară. Forța statică și viteza mișcărilor sunt complet independente una față de cealaltă, în schimb până la un anumit nivel, forța dinamică este implicată în viteza mișcărilor. Viteza depinde de nivelul forței dinamice numai în măsura în care trebuie învinsă o rezistență externă mai mare. Astfel, un săritor are nevoie de mai multă forță decât un sprinter, iar un aruncător de greutate decât un aruncător de suliță. Din această perspectivă vorbim de forța maximă optimă sau forța necesară și suficientă (Ardelean T. 1990).

O precizare de maximă importanță, cu multiple implicații pe plan metodic, constă în aceea că viteza mișcărilor este mediată și, în consecință, condiționată de capacitatea de coordonare neuromusculară a individului, aceasta fiind o problemă de izocronism neuromuscular și sensibilitate chinestezică.

CAPITOLUL III

METODE CLASICE ȘI MODERNE DE

DEZVOLTARE A FORȚEI

Conceptul de forță

În literatura de specialitate sunt prezentate într-o formă sau alta o multitudine de accepțiuni referitoare la calitatea motrică „forță. Încercând a răspunde la întrebarea „Ce este forța?” am găsit următoarele note definitorii în lucrările scrise și publicate de către autorii precum Vladimir M.Zatsiorski., (1995), L.P. Matveev., (1985), Nicu Alexe., (1993), Lazăr Boroga., (1985), Gilles Cometti., (1992), Harre.D., (1973), Hauptman.M., (1973), Stoboy.H., (1980), Michel Pradet., (2000), Liviu PREDA., (2002), Șiclovan, i., (1979), Tudor O. Bompa., (2003), Gagea ,A., (2002), Ozolin,N. G., (1972).

Michel Pradet afirmă ˝ în calitate de caracteristică umană, forța reprezintă capacitatea de a învinge o rezistență exterioară sau de a i se o pune cu ajutorul contracției musculare ˝

Liviu Preda este de părere că, forța musculară este aptitudinea motrică ce permite omului să învingă o rezistență, sau să se opună acesteia printr-un efort muscular intens. Tot el spune că ˝ forța este capacitatea omului de a produce prin intermediul aparatului muscular, pe baza contracțiilor musculare, anumite valori de forță mecanică, în scopul schimbării stării de mișcare sau de repaus a propriului corp sau a altor corpuri externe care prin greutatea (inerția) lor opun o rezistență.

Alexe N. 1993: ˝Forța este capacitatea omului de a învinge o rezistență exterioară măsurată în kg, cu ajutorul halterei și dinamometriei.

Demeter A. 1977: ˝Forța este capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare pe baza masei musculare, sau forța este capacitatea sistemului muscular de a învinge o rezistență prin contracții muscular (1981).

Fox Methews 1973. Forța Este tensiunea pe care un mușchi o poate opune unei rezistențe externe într-un singur efort maxim.˝

Wilmore, Costill 1998, “Sarcina maximă dezvoltată de un mușchi sau grupă de mușchi este desemnată sub termenul de forță.”

Mitra Gh. și A.Mogoș 1977: ” Forța este posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta , de a împinge, a trage unele greutăți pe baza contracției musculare. ,,

Zațiorrski V.M. 1965:”Forța este capacitatea omului de a învinge o rezistență externă sau de a acționa împotriva acesteia prin efort muscular, sau forța este capacitatea omului de a învinge rezistența exterioară, sau de a acționa împotriva ei prin efort muscular (1968).

Zimkin N.V. 1967: “Forța este însușirea țesutului muscular de a învinge o rezistență în urma unei încordări sub acțiunea excitanților externi sau interni.

Virgil Tudor 2007. În esență forța organismului uman reprezintă capacitatea acestuia de a învinge o rezistență internă sau externă prin intermediul contracției musculare, de a rezista unei forțe externe sau de a menține o poziție.˝

Sabău I. optează în teza sa de doctorat la următoarea definiție:” forța este capacitatea organismului uman (sau a unei părți, segment) a acestuia de a învinge o rezistență externă sau de a acționa împotriva ei prin efort fizic muscular și psihic.”

Weineck 1983 citat de T.Ardelean, consideră că nu se poate da o definiție precisă având în vedere aspectul complex al acestei calități fizice.˝

3.2. Metode clasice de dezvoltare a forței

3.2.1. Metoda eforturilor maximale și supra maximale

Nicu Alexe, consideră că ”metoda eforturilor maximale și supra maximale se bazează pe folosirea intensităților (încărcăturilor) care oscilează între100-120% din posibilitățile maxime ale sportivului din ziua respectivă. Subliniem că numărul repetărilor aplicat este minimum (1), ca și al serilor (1-3). Exercițiile efectuate (3-6) care egalează și depășesc posibilitățile limită de moment ale sportivului, urmăresc perfecționarea activității neuromusculare și implicit a capacității lui de ridicare. Metoda aplicată unui sportiv care are un potențial de ridicare de 100 kg indică următoarea dozare: pentru încălzire 50kg/3 repetări, 60kg/3 repetări, 70kg/3 repetări iar pentru efortul propriu zis 80kg/2x, 90kg/2repetări, 100kg/1repetare,105kg/1repetare.

Vladimir.M.Zatsiorski spune despre metoda efortului maximal următoarele: ”Metoda efortului maximal este considerată superioară atât pentru coordonarea intra musculară și inter musculară; mușchii și sistemul nervos central (snc) se adaptează numai ca urmare a încărcăturii exercitate asupra lor. Această metodă trebuie folosită pentru cea mai mare creștere de energie. Inhibarea SNC, în cazul în care există, este redusă în această situație; este activat un număr maxim de UM la o frecvență de descărcare optimă, iar parametrii biomecanici de deplasare și coordonare intermusculară sunt similari valorilor analoge din disciplina sportivă de bază. Antrenatul învață și memorează aceste modificări ale coordonării motrice la nivel subconștient. Dacă scopul antrenamentului este antrenarea mișcării (adică obiectul antrenamentului este atât coordonarea intermusculară, cât și intramusculară), numărul recomandat de repetări este de una până la trei. Atunci când obiectivul antrenamentului este antrenarea mișcării (adică parametrii biomecanici ai exercițiului și ai coordonării intermusculare nu sunt de importanță de vreme ce exercițiul nu este specific și este diferit prin tehnică de exercițiul de bază), numărul de repetări crește. Deși metoda de efort maxim este foarte populară în rândul sportivilor profesioniști, ea prezintă o serie de limitări și nu poate fi recomandată în cazul începătorilor. Principala limitare este riscul ridicat de accidentări. Doar după însușirea adecvată a tehnicii de exercițiu și dezvoltarea corespunzătoare a mușchilor importanți (erectori vertebrali și abdominali), este permisă ridicarea unor greutăți maximale.

O altă limitare este atunci când este executat un număr mic de repetări (1-2), efortul maxim are capacitate redusă de a induce hipertrofia musculară. Acest lucru se întâmplă deoarece este executată o cantitate redusă de lucru mecanic, iar cantitatea de proteine contractile degradate este, la rândul ei, limitată. Nu în ultimul rând din cauza nivelului emoțional ridicat necesar pentru ridicarea greutății maxime, sportivii care folosesc această metodă, ajung repede la epuizare. Sindromul de epuizare se caracterizează prin: forță scăzută, stări accentuate de depresie și anxietate, senzație de oboseală manifestată la orele dimineții, percepție crescută a efortului în timpul ridicării unei anumite greutăți, presiune ridicată a sângelui în timpul ridicării. Epuizarea este determinată nu numai de greutatea ridicată, dar și de tipul de exercițiu folosit.

Michel Pradet numește metoda forței maximale metoda sarcinilor maximale iar activitatea de suport, în principal, sunt exerciții de dezvoltare a forței musculare cu încărcături, tip haltere, între 90 și 110% din forța concentrică a sportivului în mișcarea respectivă. În cazul în care intensitatea este mai mare de 110% din forța maximală concentrică, exercițiile trebuie să fie efectuate, bineînțeles, sub formă excentrică. În funcție de sarcina propusă, mișcarea va fi executată de 1-3 ori la modul consecutiv (această cifră fiind numărul maxim). Dacă sportivul e capabil să efectueze mai mult de trei repetări, e necesar să se mărească sarcina. Fiecare exercițiu trebuie efectuat într-un interval de timp cuprins între 2 și 7 secunde. Mișcările alese trebuie să fie scurte (1-2s) pentru ca ele să se poată repeta de 2-3 ori. În funcție de durata fiecărui efort, durata refacerii poate fi cuprinsă între 1,30 sec și 3 minute. Durata între 2 serii poate fi mărită în acest interval pe măsură Ce se înaintează în cadrul antrenamentului, pentru a permite sportivului să mobilizeze aceleași sarcini la fiecare încercare. Refacerea între două eforturi trebuie să fie activă fără să fie costisitoare din punct de vedere energetic. Ea trebuie să permită menținerea excitației neuromusculare a sportivului la un nivel înalt. În acest scop, pot fi utilizate exerciții de mobilizare ușoară asociate cu exerciții de viteză de reacție sau chiar de reprezentare mentală a sarcini de efectuat.

Lazăr Baroga afirmă că metoda eforturilor maximale și supramaximale este exprimată în procente față de posibilitățile maxime ale sportivilor la exercițiul respectiv și are următoarea structură: 50% /3repetări, 60%/3repetări pentru încălzire; 70, 80, 90%/2 repetări pentru eforturi maximale, 100,105%/1 repetare pentru eforturi supra maximale. Scopul încercărilor supra maximale nu este totdeauna pentru realizarea unui record, ci pentru a realiza în primul rând excitații maxime la nivelul sistemului nervos central. Tot Lazăr Baroga îl citează pe Roman (1968) care spune că metoda eforturilor maxime și supra maximale se caracterizează prin faptul că sportivul depune forță maximă în exercițiul respectiv. În fiziologie sunt considerate optime pentru dezvoltarea forței dificultățile cele mai mari, întrucât ele contribuie în ultimă instanță la formarea posibilităților neuro-psihice maxime ale sportivului. Totuși, un mijloc atât de sever, care necesită un timp de recuperare a consumului nervos, nu poate fi utilizat prea des. Astfel, eforturile maxime și surpa-maxime se efectuează la un interval de 7-14 zile, în funcție de particularitățile individuale. Se folosesc încărcături ce depășesc 95%din posibilități, putându-se ajunge la depunerea unor eforturi de 120% (greutăți maxime în condiții de stres-concursuri sau pe un fond de ușoară oboseală în timpul antrenamentelor). Halterofilii folosesc asemenea eforturi de circa 4 ori pe lună în perioadele competiționale.

Tudor O.Bompa ne prezintă metoda încărcăturii maxime. El consideră că” forța maximă îmbunătățită prin metoda încărcăturii maxime este probabil factorul cel mai decisiv în dezvoltarea forței specifice unui sport. Îmbunătățirea încărcăturilor maxime are următoarele avantaje: crește activarea unităților motorii, conducând la recrutarea unui număr mai mare de fibre musculare; reprezintă factorul determinant în creșterea puterii și prin urmare, are un randament neural ridicat pentru sporturi în care domină viteza și puterea; este importantă pentru sporturi în care forța relativă este crucială, cum sunt artele marțiale, boxul, luptele, probele de sărituri și majoritatea sporturilor de echipă, pentru că determină creșteri minimale în sensul hipertrofiei. (Forța relativă este relația dintre greutatea corporală a individului și forța maximă, ceea ce înseamnă o mai bună performanță, ca urmare a unei creșteri a forței relative). Metoda încărcăturii maxime poate determina creșteri de forță maximă care sunt de până la trei ori mai mari decât cele prin hipertrofie musculară. Deși este posibil ca sportivii care de-abia au început să aplice metodă încărcături maxime să obțină creșteri mari ale dimensiunii mușchilor, ele sunt mai puțin vizibile la cei cu vechime mai mare în pregătire. Plusurile cele mai mari de forță maximă apar ca rezultat al mai bunei sincronizări și a recrutării sporite a fibrelor musculare. Factorii principali răspunzători de hipertrofie nu sunt complet înțeleși, dar cercetătorii sunt tot mai mult de părere că dimensiunea mărită a mușchiului este stimulată în principal de o tulburare a echilibrului dintre consumul și refacerea ATP, așa numita teorie a deficitului de ATP (Hartmann și Tunnemann 1988) . În timpul și imediat după antrenamentul de forță maximă, conținutul de proteină din mușchii efectori este scăzut, dacă nu chiar epuizat, datorită golirii rezervei de ATP. Pe măsură ce sportivul se reface între lecțiile de antrenament, proteinele depășesc nivelul inițial, rezultând o creșterea dimensiunii fibrei musculare, mai ales dacă regimul alimentar urmat este bogat în proteine. În practică, conform acestei teorii, rezervele musculare de ATP/CP ar trebui să fie solicitate în mod constant, nu numai pentru plusurile de hipertrofie, care în cele din urmă se vor plafona, dar mai ales pentru creșterile constante de forță maximă. Încărcăturile de 80% până la 90% par a fi cele mai eficace. La fel de important este și un interval de repaus suficient de lung pentru a permite refacerea completă a ATP/CP. Încărcăturile de 85% până la 100%, care permit numai două până la patru repetări, sunt de scurtă durată și fac posibilă refacerea completă a ATP. Ca atare, deficitul de ATP și epuizarea proteinei structurale sunt prea reduse pentru a activa metabolismul proteic care stimulează hipertrofia. În consecință, încărcăturile maxime, cu intervale de repaus lungi duc la o creștere a forței maxime și nu la hipertrofie.

Metoda eforturilor maximale și supra maximale presupune mărirea treptată a îngreuierii iar durata antrenamentului trebuie să fie programat pe o perioadă lungă de timp conform principiului accesibilități. În cadrul antrenamentului se folosesc încărcături cuprinse între 100 și 120% în raport maxim cu posibilitatea sportivului din ziua respectivă. Prin această metodă se produce o excitație maximă la nivelul sistemului nervos și al fibrei musculare fapt ce duce la ameliorarea indicelor de forță. Limitările propuse de această metodă se referă la faptul că metoda nu poate fi utilizată zilnic deoarece pentru recuperarea neuro-psihică sunt necesare câteva zile de repaus și în același timp metoda eforturilor maximale și supra maximale nu se adresează începătorilor ci numai sportivilor care prezintă o anumită dezvoltare la nivelul musculaturii scheletice.

2.2.2. Metoda eforturilor mari

Nicu Alexe este de părere că metoda eforturilor mari se aplică în scopul solicitării componentelor nervoase prin excitații maxime și, totodată, pentru hipertrofia fibrelor musculare, ceea ce are drept consecință mărirea secțiunii fiziologice a mușchiului. În felul acesta se asigură prezența simultană a celor două condiții esențiale în procesul de creștere a indicilor de forță. Metoda eșalonează astfel încărcătura exprimată în kg precum și repetările: 50kg trei repetări, 60kg trei repetări,70kg trei repetări, 80 kg trei repetări, 90kg două repetări, 100kg o repetare, 90kg două repetări, 80kg trei repetări.

Lazăr Baroga susține că ˝metoda eforturilor mari presupune folosirea încărcăturilor cuprinse între 90-100% din posibilitățile sportivului și are următoarea structură: pentru încălzire 50% trei repetări, 60%trei repetări, 70% trei repetări, în zona excitației maxime 80% două repetări, 90% o repetare, 100% o repetare iar pentru hipertrofia fibrelor musculare 80% trei repetări. Se efectuează între una și trei repetări ,și șase până la nouă serii pentru trei, șase exerciți.

Vladimir M.Zatsiorski consideră că metodele care folosesc efortul maxim, respectiv efortul repetat se diferențiază numai prin numărul de repetări / serie, intermediar, în primul caz și maxim (până la epuizare), în al doilea. Stimularea hipertrofiei musculare este similară în ambele cazuri. Conform ipotezei energetice, există doi factori de importanță primară care induc o discrepanță între cantitatea de proteine degradate și proteine proaspăt sintetizate. Aceștia sunt frecvența degradării proteinelor și valoarea totală a lucrului mecanic efectuat. Dacă numărul de ridicări nu este maximal, lucrul mecanic se diminuează. În cazul în care cantitatea de lucru este relativ apropiată de maximum (de exemplu sunt efectuate 10 ridicări în loc de 12 posibile), atunci diferența nu este chiar importantă. Acestea poate fi compensată în numeroase moduri, de exemplu, scurtând intervalele dintre seriile secvențiale. Se crede că numărul maxim de repetări dintr-o serie este de dorit, dar nu necesar, pentru inducerea hipertrofiei musculare. Situația se prezintă diferit dacă obiectivul principal al exercițiului de rezistență este însușirea adecvată a modelului de coordonare musculară. Această situație poate fi analizată prin intermediul următorului exemplu: să presupunem că un sportiv ridică haltera la 12 RM cu o frecvență dată de o ridicare pe secundă.

Mușchiul supus antrenamentului constă din UM cu intervale diferite de anduranță de la 1 la 100 s (în realitate, unele UM lente au un interval de anduranță mai mare, ele putând fi active minute în șir fără să dea semne de oboseală). Numărul maxim de ridicări până la epuizare variază de la 1 la 100. Dacă sportivul ridică haltera o singură dată, este recrutată o singură divizie de unități motorii iar a doua, nu. Conform principiului dimensiunii, UM lente, rezistente la oboseală, sunt mobilizate primele. După câteva ridicări, o parte din UM obosesc. În mod clar, obosesc UM care posedă cel mai scurt timp de anduranță. După 6 repetări, numai UM cu timp de anduranță sub 6 secunde obosesc. Deoarece UM obosite nu pot dezvolta aceeași tensiune ca la început, sunt mobilizate UM noi. UM proaspăt recrutate sunt rapide și nu rezistă la oboseală. Astfel acestea obosesc foarte repede. Dacă sunt executate doar 10 ridicări din 12 posibile, întreaga populație de UM este împărțită în trei divizi.

UM care sunt recrutate, dar neobosite. Dacă nu sunt obosite, acestea nu sunt antrenate. Toate UM cu un interval de anduranță peste 10 s sunt incluse în această categorie. Este evident că această sub populație constă din UM lente. UM lente sunt recrutate la un nivel inferior al forței cerute și activate apoi regulat în activitățile zilnice. Forța acestora nu crește fără o pregătire specială. Concluzia care poate fi trasă este că este foarte dificil să mărești forța maximală a UM lente, rezistente la oboseală. Astfel se poate spune că există o corelație pozitivă între îmbunătățirea forței și procentul de fibre musculare. Indivizii cu un procent ridicat de UM rapide nu numai că manifestă o tendință de a fi mai puternici, dar și de a căștiga forță mai repede ca rezultat al antrenamentului de forță.

UM care sunt recrutate și obosite. Acestea sunt singurele UM supuse unui stimul de antrenament în această serie. Aceste UM posedă caracteristici intermediare. În această subpopulație, nu există UM lente (recrutate și obosite) sau rapide (nerecrutate). Coridorul de UM supuse stimulului antrenamentului poate fi relativ îngust sau relativ larg, în funcție de greutatea ridicată și de numărul de repetări dintr-o serie. Un obiectiv al programului de forță îl poate constitui creșterea populației de UM influențate de antrenament sau de lărgirea coridorului mai sus menționat.

UM nerecrutate nu sunt antrenate. Dacă exercițiul este efectuat până la epuizare (metoda efortului repetat), situația se modifică la repetările finale. În acest caz, este recrutat un număr maxim de UM disponibile. Toate UM se împart în două subpopulații: obosite și neobosite. Efectul antrenamentului este substanțial doar la prima grupă. Dacă numărul total de repetări este sub 12, UM cu timp de anduranță peste 12 se încadrează în cea de-a doua grupă. În ciuda recrutării lor premature, aceste UM nu sunt obosite datorită anduranței ridicate.

Michael Pradet spune despre metoda sarcinilor submaximale că pentru a înțelege principiul de funcționare a acestei metode, e necesar să amintim că ea se încadrează în logica de dezvoltare a forței maximale. Prin urmare, nu poate fi confundată cu mijloacele de dezvoltare a anduranței locale. Dacă amintim noțiunea de număr maxim de repetări, o facem ținând cont de natura și de intensitatea sarcini solicitate sportivului: în nici un caz această intensitate nu trebuie să se situeze sub 60-70% din cea maximă pe care el este capabil să o mobilizeze o dată în mișcarea respectivă. În consecință, pentru astfel de intensități, numărul de repetări succesive pe care acest sportiv reușește să le execute se stabilește în jurul cifrei de 10.

Suntem departe de numărul de repetări propus pentru exercițiile de anduranță locală. De altfel numărul maxim de 10 repetări se organizează toți ceilalți parametri ai metodei.

Intensitatea, durata, natura refacerii sunt stabilite pentru ca sportivul să poată reproduce acest număr de repetări pe toată durata ședinței de antrenament.

Eficacitatea acestei metode pentru dezvoltarea forței maximale se bazează pe niște factori care vin să-i completeze pe cei amintiți în metoda sarcinilor maximale. Ea vizează mai mult elementele constitutive ale mușchilor decât legăturile neuromusculare. Numărul de repetări impuse generează un consum energetic intra muscular care provoacă:

creștere a recrutării unităților activate, mai ales cu ocazia ultimilor încercări în care oboseala duce la diminuarea contractibilității lor. Rezultă o utilizare aproape integrală a tuturor fibrelor musculare, rapide sau lente.

o stăpânire mai ușoară a coordonării intra și intermusculare în acest tip de exerciții, deoarece utilizarea de sarcini mai moderate permite, cel puțin la primele încercări, un control mai bun al mișcării de efectuat, provocând , în schimb, o ameliorare tehnică a gestului și, în consecință, o mai mare eficacitate.

o solicitare crescută a rezervelor energetice intramusculare care va determina mușchiul să acumuleze stocuri energetice mai importante și, prin urmare, să-și mărească potențialul pe măsura înaintării în antrenament.

o adaptare progresivă a tuturor structurilor pasive ale mușchiului și articulației (tendoane, ligamente, legături osteo-tendinoase) ca urmare a volumului de lucru impus.

Lazăr Boroga spune despre metoda eforturilor mari că reprezintă metoda de bază pentru dezvoltarea capacității de a manifesta forță și pentru perfecționarea la cel mai înalt nivel a coordonării neuro-musculare, precum și a calităților de voință. Ea se caracterizează prin folosirea încărcăturilor cuprinse între 80-95% din posibilități, cu o viteză de execuție lentă; se efectuează un număr mic de repetări (1-3). Este metoda preferată a halterofililor și a tuturor sportivilor care să-și dezvolte calitatea motrică forța.

Un halterofil trebuie să efectueze într-o lună, în medie 33 ridicări (circa 400 pe an) cu încărcături de 90-95% din posibilitățile maxime. Construcțiile izocinetice dau rezultate bune în direcția dezvoltării forței, dacă se folosesc eforturi mari (80-95%). Acest gen de contracții poate dezvolta forța în regim de viteză când se depun eforturi de 65-80% într-un număr de repetări mic, cu viteză de execuție mărită. În cazul când cu aceleași încărcături crește numărul de repetări și scade viteza de execuție, se vor obține rezultate pozitive în direcția rezistenței în regim de forță.

Putem deci afirma că metoda eforturilor mari este folosită pentru dezvoltarea forței pure și ameliorarea la un nivel superior a coordonări neuro-musculare. Eforturile efectuate de către sportiv variază în intervalul 80-95% din posibilitățile maxime ale executantului la un moment dat. Prin intermediul eforturilor mari se realizează la nivelul fibrei musculare hipertrofie musculară iar prin excitațiile maxime la care este supus organismul permite solicitarea laturei componentelor nervoase.

2.2.3. Metoda eforturilor din culturism

Metoda eforturilor specifice culturismului se adresează dezvoltării principalelor grupe musculare a sportivului, îndeosebi disciplinelor sportive care pregătesc juniori, deoarece permite o dezvoltare armonioasă a tuturor grupelor musculare și în același timp determină dezvoltarea nivelului de forță al acestor grupe musculare. Metoda eforturilor din culturism se aplică cu o intensitate mică, în care se acceptă efectuarea a 12-15 repetări în cadrul unei serii, iar după o perioadă mai lungă de pregătire nivelul numărului de repetări poate ajunge până la 20-35. Această metodă de antrenament se poate executa cu mai multe grupe de sportivi în același timp, pe mai multe aparate.

Mijloacele cu care se va acționa asupra sportivului vor fii de două feluri: un mijloc acționează asupra unui grup muscular iar celălalt mijloc trebuie să acționeze pe un grup muscular antagonist. În cadrul antrenamentului trebuie să avută în vedere alternanța dintre cedare și învingere.

Tudor O. Bompa afirmă că ”creșterea dimensiunii mușchiului hipertrofia se realizează cel mai bine prin aplicarea metodolgiei culturismului”. Spre deosebire de aceasta, antrenamentul pentru hipertrofie nu se ocupă de mărirea masei musculare globale, ci de creșterea dimensiunilor mușchilor principali specifici pentru un sport dat. Metoda hipertrofiei este mai potrivită pentru nevoile unor sportivi cum sunt aruncătorii de greutate, luptătorii de categorie grea, pentru greutatea corporală este o calitate.

Deși aplicarea culturismului determină o hipertrofie importantă, ea nu duce și la o adaptare a sistemului nervos în sensul stimulării și recrutării fibrelor rapide. Ceea ce poate fi un handicap pentru majoritatea sportivilor, culturismul este folosit numai într-o anumită fază a dezvoltării forței.

Culturismul poate fi folosit pentru unii sportivi începători cu condiția ca ei să nu lucreze fiecare serie până la epuizare, pentru că este o metodă relativ mai sigură și uzează de încărcături moderate. Obiectivul principal al culturismului este acela de a provoca modificări mari în chimia mușchiului. În acest fel masa musculară se dezvoltă mai mult ca urmare a contracției elementelor fibrelor musculare (filamentele de miozină), decât a unui flux sporit de lichid și plasmă cum se întâmplă de obicei. De aceia forța culturiștilor nu este proporțională cu dimensiunea lor corporală. Culturiștii nu folosesc încărcături maxime; deci, aceasta metodă nu induce tensiuni maxime în mușchi.

3.2.4. Metoda eforturilor explozive (power-training)

Nicu Alexe spune că metoda eforturilor de tip exploziv (power-training) se aplică în scopul dezvoltări forței în regim de viteză și prevede intensități cuprinse între 75-95% din posibilități, folosindu-se de la trei la șase repetări, în șase până la nouă serii pentru fiecare exercițiu. Se preconizează existența a trei grupe de exerciții cu halterele, cu mingile medicinale (aruncări) și exerciții acrobatice (salturi și rostogoliri). Pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciții, deci în total 9, în funcție de nevoile sportului respectiv. Cele 9 exerciții se efectuează pe rând, după care are loc o pauză mai mare (de3-5min). Reluarea are loc încă de două ori. Prin urmare, cele 9 exerciții se repetă de 3 ori cu două pauze intermediare".

Lazăr Baroga consideră că "metoda eforturilor explozive (power-lifting) se aplică cu încărcături cuprinse între 75-95%din posibilități, în 3-6 repetări și 6-9 serii pentru 9 exerciții (3 cu haltera, 3 cu mingi medicinale și 3 sărituri). Înainte de efectuarea exercițiilor recomandate (care pot fi și altele în funcție de ramura sportivă) se efectuează o încălzire a grupelor musculare respective.

Virgil Tudor este de părere că această metodă a eforturilor explozive se folosește pentru dezvoltarea forței explozive la nivelul grupelor musculare ale organismului uman, căutând să găsească soluții pentru a elimina antagonismul dintre viteză și forță, care apare mai ales atunci când nu se îmbină judicios lucrul pentru fiecare dintre ele. În cadrul acestui procedeu, se folosesc trei grupe de exerciții, care sunt totodată și stimuli diferiți. Este vorba despre exerciții cu haltera, cu mingi medicinale și exerciți acrobatice. Un program de lucru este alcătuit din 12 exerciții, câte 4 pentru fiecare grupă. După fiecare serie de 4 exerciții, se face o pauză de 3-5 minute, pauză care poate fi activă sau pasivă.

Principalele elemente de progresie în cadrul metodei sunt: mărimea încărcăturii, sporirea numărului de repetări și creșterea vitezei de execuție. La început, fiecare exercițiu are o încărcătură scăzută, care permite o execuție amplă și rapidă, mai exact, permite execuția a 6 repetări, cu o viteză satisfăcătoare. În continuare, se urmărește creșterea vitezei de execuție, iar când aceasta ajunge la o valoare corespunzătoare cu cerințele formulate pentru subiecții de către conducătorul procesului, se trece la creșterea numărului de repetări până la 12. Când se constată că cele 12 repetări sunt efectuate cu o viteză mai mare față de prima repetare, în care sunt efectuate 12 repetări, abia atunci se poate crește încărcătura și se începe iar cu 6, respectiv 12 repetări. Dacă se constată că noua încărcătură nu permite execuția a 1-6 repetări cu o viteză satisfăcătoare, acestea se pot micșora. După fiecare serie, se face o pauză de 2-4 minute. După efectuarea întregului complex de 4 exerciții din fiecare grupă, se acordă o pauză de 3-5 minute, în funcție de intensitatea efortului. Cele 12 exerciții trebuie alese astfel încăt să aibă efecte directe, în sensul acțiuni motrice, al ramurii de sport pentru care se execută.

Pentru dezvoltarea forței în regim de viteză (detentă) se aplică metoda eforturilor explozive (power-training) și cuprinde un număr de 3-6 repetări în 5-6 serii cu încărcătură cuprinsă între 75-95% din posibilitățile sportivului la momentul respectiv. Se folosesc 3 grupe de exerciți: exerciții cu haltera, exerciții cu mingi medicinale și exerciții acrobatice. Pentru fiecare grupă de exerciții se aleg câte trei exerciții în conformitate cu cerințele sportului respectiv. Cele 9 exerciții se efectuează pe rând, după care are loc o pauză mai mare, reluându-se apoi efectuarea celor 9 exerciții încă de două ori. Între exerciții se face o pauză de 1-3 minute iar după terminarea primei serii de 9 exerciții se face o pauză mai mare de 3-5 minute.

3.2.5. Metoda eforturilor mijlocii

După Nicu Alexe metoda eforturilor mijloci, utilizează încărcături medii, dozate diferit, în funcție de ramura sau proba interesată. Astfel pentru haltere se folosesc intensități cuprinse între 66-85% din posibilități, în 3-6 repetări, în cadrul a 6-9 serii iar pentru ramurile sau probele care reclamă forță în regim de viteza ( sprinturi, sărituri, aruncări, baschet, ciclism-pistă) se folosesc intensități cuprinse între 30-50% din posibilități repetate de 3-6 ori în 69 de serii, iar pentru sporturile în care predomină forța în regim de rezistență (alpinism, biatlon, canotaj) se utilizează intensități cuprinse între 50-80% din posibilități, în 3-6 repetări, în cadrul a 6-9 serii.

Lazăr Baroga spune despre metoda eforturilor mijlocii că metoda este întrebuințată în scopul formării și perfecționării procesului de coordonare neuro-musculară. Se folosesc încărcături cuprinse între 65-80% din posibilități, în următoarele două variante: -în prima variantă, se execută un număr mijlociu de repetări (3-5), într-o viteză de execuție maximă. În acest caz, dezvoltăm forța în regim de viteză iar în a doua variantă, se execută un număr mare de repetări(6-12), cu o viteză de execuție mică. În acest caz dezvoltăm rezistența în regim de forță. În funcție de încărcăturile folosite și de numărul de repetări cu care se lucrează metoda eforturilor mijlocii permit dezvoltarea forței musculare în regim de rezistență.

Aplicarea metodei eforturilor mijlocii se diferențiază în funcție de sportul practicat, astfel: pentru haltere se folosesc încărcturi cuprinse între 66-85% din posibilitățile maxime ale sportivului la acel moment fiind direcționat în două direcții pentru dezvoltarea forței în regim de viteză utilizându-se 5-6 repetări și 6-9 serii iar pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență se execută mai multe repetări(maxime), cu aceleași încărcături și același număr de serii; pentru sporturile orientate spre forță în regim de viteză (atletism, fotbal, box etc.) se folosesc încărcături cuprinse între 30-50% din posibilitățile maxime, efectuate cu maximum de viteză, în 3-6 repetări și 6-9 serii, iar când se execută cu aceleași încărcături dar cu un număr mai mare de repetări exercițiul se adresează dezvoltării forței în regim de rezistență, iar pentru sporturile orientate spre forță în regim de rezistență (polo, lupte, ciclism, etc.) se folosesc încărcături cuprinse între 50-80% din posibilitățile maxime, executate în 3-6 repetări și 6-9 serii, se dezvoltă forța în regim de viteză, și dacă aceleași încărcături și număr de serii se execută un număr mai mare de repetări se va dezvolta forța în regim de rezistență.

3.2.6 Metoda eforturilor segmentare (body building)

Nicu Alexe spune că metode eforturilor segmentare presupune prelucrarea analitică a grupelor musculare interesate în vederea creșterii masei musculare și implicit a forței în regim de rezistență.

Pentru haltere se întrebuințează intesități de 50-85% din posibilități, în 6-12 repetări și 9-12 serii. În probele și ramurile de sport în care predomină forța în regim de rezistență se folosesc intensități de 50-80% din posibilități în 6-12 repetări, cuprinse în 6-9 serii.

Lazăr Baroga afirmă că "metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucru analitic în scopul creșterii masei musculare, cu încărcături cuprinse între 50-85 % din posibilități. Se folosec 6-12 și repetări 6-9 serii pentru 9-12 exerciții.

Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucru analitic al grupelor musculare în scopul creșterii masei musculare și în același timp al forței în regim de rezistență, metoda este folosită de către culturiști și de sportivii de performanță din diferite sporturi individuale sau pe echipe. Halterofilii folosesc încărcături cuprinse între 50-85 % din posibilitățile maxime ale sportivului în momentul respectiv, efectuându-se 6-12 repetări a exercițiilor în 9-12 serii.

Sporturile care sunt orientate spre tipul de antrenament bazat pe forță în regim de viteză, se folosesc încărcături cuprinse între 30-50 % din posibilități, cu 6-12 repetări în 6-9 serii, iar pentru cele orientate spre forță în regim de rezistență încărcături de 50-80 % cu 6-12 repetări în 6-9 serii. Necesitatea dezvoltării forței anumitor segmente corporale se aleg 9-12 exerciții care să angreneze grupele musculare participante la mișcare. Încărcăturile folosite în antrenament cresc în raport de posibilitățile individuale ale sportivilor.

3.2.7. Metoda eforturilor până la refuz

Nicu Alexe consideră că metoda eforturilor până la refuz urmărește creșterea masei musculare și întărirea fibrelor musculare paralel cu antrenarea componentelor indispensabile creșterii indicilor forței în regim de rezistență, dozarea încărcăturilor depinde de specificul ramurii sau probei sportive. Pentru haltere se folosesc intensități cu repetări până la refuz, în 9-12 serii. Pentru sporturile care necesită forță în regim de viteză se aplică intensități situate între 30-50 % din posibilități repetate până la refuz în 9-12 serii. Pentru sporturile care necesită forță în regim de rezistență se folosesc încărcături de 50-80 % din posibilități, repetate până la refuz, în 9-12 serii. De subliniat că lucru se desfășoară continuu relativ lent, până la apariția erorilor tehnice ca urmare a instalării oboselii locale sau generale.

Lazăr Baroga consideră că metoda eforturilor până la refuz se utilizează pentru creșterea masei musculare dar și pentru antrenarea componentelor neuro-pshice necesare creșterii indicilor de forță în regim de rezistență. Se folosesc încărcături de 50-80% față de posibilități, în număr mare de repetări, iar în unele serii, repetările se efectuează până la refuz. Se folosesc 9-12 serii, pentru 9-12 exerciții.

Tot Lazăr Baroga spune că metoda eforturilor până la refuz se utilizează în scopul creșterii masei musculare și întăririi mușchilor în regim de rezistență. Această metodă se caracterizează printr-o executare neîntreruptă a exercițiilor, cu încărcături cuprinse între 30-60 % din posibilități, viteză de execuție lentă. Pe măsură ce grupele musculare obosesc viteza de execuție scade din ce în ce, ca în ultimele mișcări (aproape de refuz) acestea să tindă spre zero. Metoda eforturilor până la refuz are ca scop creșterea indicilor de forță în regim de rezistență, creșterea masei musculare, dar în același timp și al antrenării componentelor neuro-psihice ale sportivului. Metoda se caracterizează printr-o executare neîntreruptă relativ lentă a exercițiilor cu eforturi de 45-70 % din capacitatea maximă a sportivului în acel moment, desfășurate până la apariția mișcărilor ne conforme datorată instalării oboselii musculare. Sportivul resimte oboseala iar exercițiul respectiv trebuie întrerupt doar atunci când continuarea lui devină foarte dificilă, deși printr-un efort de mare voință el ar mai putea fi executat. Este de preferat ca acest sistem de lucru să se repete în mai multe reprize.

Sportivii de performanță utilizează încărcături cuprinse între 50-80 % din posibilitățile lor maxime din acel moment efectuându-se repetările până la refuz 9-12 serii. Sporturile orientate spre forță în regim de viteză au ca și încărcătură valori cuprinse între 30-50 % din posibilități, iar pentru cele orientate spre forță în regim de rezistență 50-80 % din posibilități.

3.2.8. Metoda eforturilor repetate

Hipertrofia musculară este determină de către metoda eforturilor repetate și contribuie în procesul de coordonare neuro-musculară. Folosind metoda eforturilor repetate sportivul în cadrul antrenamentului trebuie să ridice greutatea până la epuizare, alocându-se un număr maxim de repetări. Această cerință este importantă în cazul acestei metode deoarece numai ridicările finale mobilizează un număr maxim de unități musculare. Această metodă se caracterizează prin două variante de executare a exercițiilor.

În prima variantă sportivul urmărește corectitudinea mișcării depunând eforturi egale în limitele a 50-60 % față de capacitatea maximă. În cea de a doua variantă aceiași mișcare se repetă cu alternarea eforturilor în limitele a 50-80 % față de capacitatea maximă a sportivului în acel moment.

Metoda eforturilor repetate implică un risc scăzut de accidentări influențează intr-o formă sau alta metabolismul muscular și hipertrofia musculară și angajează un număr mare de unități motrice antrenate pentru efort. Volumul foarte mare de antrenament produce limitările acestei metode, chiar și pentru sportivii de performanță. Prin această metodă se urmărește menținerea condiției fizice și nu îmbunătățirea forței specifice.

3.2.9. Metoda eforturilor în circuit

Nicu Alexe spune că metoda lucrului în circuit se bazează pe efectuarea de către sportiv a unui număr relativ mare de exerciții(9-12), care se constituie în adevărate stații (halte de oprire), cu o încărcătură cuprinsă pentru halterofili între 50-60 % din posibilități, execuțiile fiind repetate de 10-15 ori, in 3-5 circuite. Structura exercițiilor se alege în funcție de direcția dezvoltării forței în regim de rezistență în concordanță și cu nevoile tehnice ale sportivului respectiv. Pentru sporturile de viteză se folosesc intensități de 30-50 % din posibilități repetate de 6-10 ori în 3 circuite. În cele orientate spre forță în regim de rezistență intensitățile sunt 50-65% din posibilități cu 15-30 repetări, în 3-6 circuite. După terminarea unui circuit (efectuare pe rând a fiecărui exerciți din cele 9-12 care au o succesiune prestabilită) se face o pauză de 1-5 minute după care se abordeză circuitul următor. Valoarea încărcăturilor se mărește din 3 în 3 luni în funcție de progresele obținute.

Lazăr Baroga spune că metoda antrenamentului în circuit se caracterizează prin folosirea pe rând a unor exerciții (9-12), fără pauză între ele, în 10-15 repetări. După efectuarea tuturor exercițiilor se face o pauză de 1-5 minute și se trece la circuitul următor (3-6 circuite). Încărcăturile folosite variază între 50-65 % față de posibilitățile maxime ale sportivului în acel moment. Pentru sporturile în care viteza deține rolul principal încărcăturile sunt de 30-50 % în (6-10 repetări), iar pentru sporturile în care rezistența este pe primul plan încărcăturile variază între 50-60% din posibilități, în 15-30 de repetări. În cazul în care vrem să efectuăm un circuit pentru sporturile în care viteza deține rolul principal, greutățile se reduc (30-50% din posibilități), precum și numărul de repetări ˝(6-10). Pentru sporturile de rezistență se folosesc încărcături mai mari, cu 50-65% din posibilități și într-un mai mare de repetări (15-30), crescând chiar și numărul circuitelor (3-6). Îmbinarea judicioasă a metodelor de dezvoltare a forței creează posibilitatea angrenării în lucru a unui număr mare de fibre musculare, de creșterea capacității neuro-psihice și a masei musculare, condiții esențiale pentru obținerea unor indicii maximali ai forței.

Virgil Tudor afirmă că procedeul circuit a fost creat de englezii Morgan și Adamson, pentru dezvoltarea forței principalelor grupe musculare ale organismului uman. Este unul dintre cele mai folosite procedee mai ales la vârste fragede, iar utilizarea lui pe scara largă a făcut ca, nu de puține ori sa fie confundat cu lucru pe ateliere chiar și de specialiști ai domeniului. Această confuzie a fost posibilă datorită asemănării lui cu lucrul pe ateliere care urmărește efectuarea mai multor teme, fiecare temă fiind lucrată la un anumit atelier după care se face o rotație, pe când în cadrul unui circuit se urmărește doar dezvoltarea forței. Conținutul activității dintr-un circuit este format din exerciții care urmăresc dezvoltarea forței principalelor grupe musculare. Aceste exerciții trebuie sa fie simple, să fie cunoscute de subiect să fie astfel dispuse ca ordine de efectuare încât să nu angreneze succesiv musculatura aceluiași segment. În funcție de numărul exercițiilor efectuate de subiecții în cadrul unui circuit, acestea pot fi: circuite scurte, formate din 4-6 exerciții; circuite medii formate din 8-9 exerciții; circuite lungi, formate din 10-12 exerciții. După ordinea de desfășurare a exercițiilor, există: circuitul frontal, în care tot grupul de subiecții efectuează exercițiile în aceiași ordine și circuitul pe grup, în care fiecare grupă de subiecții își are o ordine proprie de efectuare a exercițiilor.

Metoda eforturilor în circuit, este folosită des în dezvoltarea forței în special la jocurile sportive. Antrenamentul în circuit se caracterizează prin folosirea pe rând a unor exerciții cu încărcături care pentru halterofili sunt cuprinse între 50-60% din posibilitățile maxime ale sportivului în acel moment, efectuându-se 10-15 repetări în 3-6 circuite și folosindu-se 9-12 exerciții, alese în funcție de cerințele de dezvoltare a forței în regim de rezistență și de tehnica sportului respectiv. Pentru sporturile orientate spre forță în regim de viteză, se folosesc încărcături cuprinse între 30-50% din posibilități, efectuându-se 6-10 repetări în 3 circuite. În sporturile orientate spre forță în regim de rezistență încărcăturile sunt de 50-60 % din posibilități cu 15-30 repetări în 3-6 circuite. După terminarea unui circuit se face o pauză de 1-5 minute și se trece la următorul circuit.

3.2.10. Metoda ˝volitivă˝

Lazăr Baroga afirmă că această metodă a fost numită astfel în mod convențional întrucât toate exercițiile care se folosesc pentru dezvoltarea forței sunt legate organic de educarea și manifestarea voinței. Este o metodă ajutătoare și se caracterizează printr-o încordare voluntară a mușchilor, imitându-se depunerea unor eforturi statice sau dinamice caracteristice mișcărilor tehnice specifice, fără întrebuințarea unor aparate pentru a obține progrese semnificative cu ajutorul acestei metode, se va urmării realizarea unor eforturi maximale și supra maximale (în măsura în care acest lucru se poate realiza fără aparatul respectiv).

Timpul de execuție va fi egal cu timpul de realizare a exercițiilor tehnice cu încărcături maximale și supra maximale. Concentrarea maximă a atenției va fi îndreptată spre imitarea exercițiului tehnic propriu-zis. Această metodă are la bază afirmații (bazate pe cercetări) care susțin că poate avea loc creștera forței prin autosugestie.

3.2.11. Metoda bulgară

Gilles Cometi consideră că metoda bulgară este metoda prin care în aceiași ședință sunt utilizate încărcături grele și ușoare executate rapid. Este vorba de o metodă prin contrast. Prima repetare se va face cu 70% din posibilitatea maximă a sportivului la acel moment iar a doua cu 50% din posibilitatea maximă a sportivului la viteză maximă.

Virgil Tudor afirmă că în esență această metodă de dezvoltare a forței constă în alternarea în cadrul aceiași ședințe de antrenament a utilizării încărcăturilor adiționale mari (80-90% din 1RM) cu încărcături adiționale lejere executate foarte rapid (40-50% 1RM). O variantă a acestei metode de antrenament este metoda bulgară în serie. Aceasta reprezintă o adaptare făcută de specialiștii francezi, a metodei clasice într-o altă structură organizatorică a antrenamentului. Principiul de bază, acela al alternării încărcăturilor adiționale cu cele lejere, rămâne valabil, totul raportându-se la structura unei serii și nu a întregului antrenament.

Utilizarea metodei bulgare în serie, deși mult mai eficientă din punct de vedere al lucrului selectiv în antrenament, prezintă un inconvenient important și anume ca modificarea încărcăturii adiționale în cadrul aceleiași serii la un exercițiu presupune o instalație specială (de tipul dozării electronice a încărcăturilor), fie o asistență destul de consistentă și greoaie (schimbarea încărcăturii adiționale necesită un anumit timp de realizare ce influențează activitatea în cadrul seriei). Varianta franceză a metodei bulgare a introdus ca noutate, aplicarea principiului metodei bulgare la conținutul unei serii.

3.3. Metode moderne de dezvoltare a forței

Tipul de contracție musculară clasifică metodele de dezvoltare a forței. Întrepătrunderea filamentelor de actină și miozină produce la nivelul țesutului muscular o scurtare a mușchiului. Prin acest mecanism de întrepătrundere a filamentelor de actină și miozină se produce o tensiune mecanică la nivel muscular, iar această tensiune se trimite tendoanelor care acționează asupra punctelor de aplicați sub forma unor pârghii și în final se produce mișcarea.

Apariția la nivelul mușchiului a unei tensiuni produce la nivelul acestuia o contracție musculară. Contracțiile la rândul lor sunt de mai multe feluri: contracții izometrice, contracții izotonice, contracții izokinetice, contracții auxotone, pseudo-contracții sau mișcări excentrice (de cedare) cu supra sarcină, supra contracție sau mișcare cu viteză supramaximală cu sarcină negativă.

3.3.1. Metoda contracțiilor izometrice

Tudor O.Bompa spune despre metoda izometrică că această metodă a fost cunoscută și folosită o perioadă de timp înainte ca Heitinger și Muler (1953) și din nou Heittinger (1966) să justifice științific meritele contracției statice în dezvoltarea forței maxime. Deși contracția statică are un efect funcțional redus asupra rezistenței musculare, este totuși utilă pentru dezvoltarea forței maxime și poate fi utilizată de către aruncători în eforturile din cadrul antrenamentelor de forță. Contracțiile statice pot fi efectuate prin două tehnici: prima dintre aceste tehnici se referă la încercarea de a ridica o greutate mai mare decât potențialul sportivului si a doua tehnică se referă la aplicarea forței (împingeri sau trageri) împotriva rezistenței unui obiect imobil. O contracție izometrică produce o tensiune mare în mușchi, făcând această metodă utilă în timpul fazei de forță maximă. Deși meritele sunt discutabile, această metodă poate fi folosită și în timpul fazei de menținere pentru a păstra forța maximă. Chiar dacă antrenamentul izometric poate crește forța maximă cu 10 până la 15 procente mai mult decât alte metode, așa cum susțin unii entuziaști, aceasta are în mod clar limitele sale în dezvoltarea puterii și rezistenței musculare. O forță izometrică este aplicată împotriva unei rezistențe date, tensiunea din mușchi crescând progresiv și ajungând la maxim în două trei secunde și, către final, descrescând într-un timp mult mai scurt (până la 2 secunde). Deoarece benificile acestui antrenament se rezumă la nivelul unghiului specific, fiecare grupă de mușchi trebuie lucrată la un unghi diferit. Exercițiile izometrice pot fi efectuate cu aparate sau echipamente mai simple și pot avea ca rezultat creșteri la nivelul forței, mai ales în cazul începătorilor. Această metodă poate fi folosită pentru a reabilita mușchii accidentați. Antrenamentul izometric are și dezavantaje deoarece dezvoltarea forței este specifică unghiului, contracțiile trebuie efectuate la diferite unghiuri (la fiecare 30 de grade) pentru a acoperi întreagă arie de mișcare.

Vrgil Tudor afirmă că metoda izometrică constă în adoptarea unei poziții (cu sau fără îngreuieri adiționale) și menținerea ei până la epuizarea totală a energiei necesare păstrării ei. De exemplu, poziția inițială de "squat", cu genunchii îndoiți la 90 de grade, sarcina adițională de 80% din 1RM se menține până la epuizare, iar în continuare, fără pauză, se fac 2×8 semigenuflexiuni cu 50% din 1RM. Exercițiul astfel cuplat se poate relua de maximum 2-3 ori, cu o pauză de 5-7 sec între serii. Foarte important este cuplajul izometric cu efort izotonic (anizometric) în regim concentric.

Nicu Alexe afirmă că metoda eforturilor izometrice, spre deosebire de metodele izotonice, constitue o altă cale (de multe ori folosită în paralel) de dezvoltare a capacității sportivului de a utiliza încărcăturii maxime (între 30 și 100%din posibilități), acționând asupra unor grupe musculare în diferite poziții prin împingere, apăsare, presiune împotriva unei rezistențe mobile, fără a le modifica dimensiunea (spre deosebire de eforturile dinamice unde mușchiul se scurtează).Tehnica impusă de această metodă este simplă, de împingere, în schimb, metodologia de lucru, exprimată prin durata efortului este cea care o particularizează. Prin urmare, nu se recomandă încordări care depășesc 12 secunde deoarece se produce oboseala sistemului nervos central, extrem de solicitat în acest tip de efort. După fiecare efort izometric se efectuează o pauză de 90 de secunde. Putem considera că metoda contracțiilor izometrice este o metodă ajutătore pentru dezvoltare forței maxime a sportivului, scopul acestei metode fiind acela de a antrena elementele neuro-musculare necesare dezvoltării forței musculare. Lungimea mușchiului în contracțiile izometrice nu se schimbă. În urma contracțiilor izometrice se asigură echilibrul sau poziția statică. După părerea specialiștilor, practicarea zilnică a cel mult o contracție izometrică maximală la fiecare grupă mare de mușchi are efecte benefice asupra organismului sportivului mai ales dacă după aceste exerciții se folosec exerciții de relaxare sau de stretching.

3.3.2. Metoda contracțiilor izotonice

Virgil Tudor spune despre metoda contracțiilor izotonice că vorbim despre regim de acțiune musculară izotonică concentrică atunci când mușchiul este pus în tensiune și își scurtează lungimea, prin apropierea punctelor de inserție.

În general acest regim de contracție realizează o acțiune de învingere a rezistenței. Regimul de lucru muscular izotonic concentric reprezintă zona cea mai utilizată în antrenamentul pentru dezvoltarea forței. Mult timp, antrenamentul de forță a funcționat cu acest unic regim de contracție, lucru în regim de contracție izotonică excentrică sau în pliometrie fiind rezultatul implicării tot mai active, în ultimile decenii, în dirijarea și evaluarea pregătirii sportivilor, a echipelor mixte de cercetători din domeniul fiziologiei musculare și al biomecanici aplicate. Condiția esențială a lucrului în regim izotonic concentric o reprezintă activitatea voluntară de sincronizare a unităților motorii și lipsa complectă a ajutorului exterior (spre deosebire de lucrul în pliometrie, unde sincronizarea este impusă de organizarea mediului exterior), ceea ce complică realizarea exercițiului, din punct de vedere nervos.

Tudor O.Bompa consideră că metoda izotonică reprezintă încercarea de a deplasa o greutate cât se poate de rapid și cu cât mai multă forță cu putință, printr-un întreg interval de mișcare și este una din metodele de antrenament de putere. Greutățile libere sau alte dispozitive care pot fi mișcate rapid sunt bune ca mijloace de dezvoltare a puterii.

Greutatea echipamentului folosit în metoda izotonică reprezintă rezistența externă. Forța necesară pentru a învinge inerția halterei sau de a o deplasa este considerată a fi forță internă. Cu cât forța internă depășește rezistența externă, cu atât accelerația este mai rapidă. Dacă un sportiv trebuie să aplice 95% din 1RM pentru a ridica haltera, el nu va fi capabil să genereze nici o accelerație. Dacă același sportiv lucrează pentru FMx timp de 1-2 ani, forța sa va crește destul pentru ca ridicarea aceleiași greutăți să necesite numai 30-40% din 1RM. Sportivul va fi atunci capabil să ridice haltera exploziv, generând accelerația necesară pentru a face să crească puterea. Ceea ce explică de ce periodizarea forței impune o fază de FMx anterioară pregătiri pentru putere. Fără creșteri clare în segmentul FMx, nu se obțin ameliorări vizibile ale puteri. Tensiunea mecanică din mușchi rămâne constantă pe toată durata scurtării lungimii mușchiului în cazul contracțiilor izotonice. În același timp viteza de contracție putând varia până la valoarea maximă corespunzătoare deplasării sarcinii respective. Majoritatea mușchilor fazici din sistemul muscular al omului au vârfuri de forță la 2/3 din lungimea de repaus. În contracțiile izotonice viteza de contracție poate varia voluntar până la mărimea corespunzătoare forței rezistive, aceasta însemnând că în cazul forțelor rezistive mari, creșterea de variație este mică, iar în cazul forțelor rezistive mici, creșterea de variație este mare.

3.3.3. Metoda Balistică

Tudor O.Bompa consideră că energia musculară poate fi aplicată în diferite forme și contra diverselor rezistențe. Când rezistența este mai mare decât forța internă a sportivului, nu produce nici o mișcare (izometric). Dacă rezistența este puțin mai mică decât capacitatea maximă a sportivului, echipamentul de forță se va deplasa încet (izotonic). Dacă totuși, forța internă a sportivului depășește clar rezistența externă (de exemplu, o minge medicinală), se produce o mișcare dinamică (balistică).

Pentru scopurile antrenamentului de putere, forța internă sau musculară a unui sportiv poate fi aplicată și asupra unor obiecte sau aparate, cum sunt greutățile folosite în atletism, mingi medicinale și benzi elastice. Mișcarea rezultată se produce exploziv pentru că forța sportivului depășește cu mult rezistența acestor obiecte. Metoda folosirii lor pentru creșterea puterii poartă denumirea de metodă balistică. În timpul acțiunii balistice, energia sportivului se exercită dinamic asupra rezistenței, de la începutul până la sfârșitul mișcării. Drept rezultat, obiectul este proiectat la o distanță proporțională cu puterea aplicată asupra lui.

3.3.4. Metoda contracțiilor izokinetice

Contracțiile izokinetice apar atunci când viteza contracției este constantă. În principiu, toate mișcările naturale ale aparatului locomotor, precum și alte numeroase contracții obișnuite ale musculaturii umane nu au viteze constante, în primul rând datorită accelerației din faza de demarare, iar apoi datorită schimbărilor de poziție în pârghiile lanțurilor cinematice, schimbări raportate la greutatea proprie sau la greutatea deplasată. Cercetările, au semnalat faptul că antrenamentele sportive cu mișcări produse prin contracții izokinetice au câteva avantaje remarcabile față de cele care utilizează haltere, îngreuieri sau, în general, contracții izotonice.

Antrenamentele cu haltere, adecvate și bine dozate, conduc la progrese considerabile ale forței maxime sau ale forței din zona mișcărilor lente. Uneori, la aceste antrenamente creșterea puterii musculare nu poate ține pasul cu creșterea forței, ca atare viteza scade. Antrenamentele cu contracții izokinetice prezintă următoarele avantaje: creșterea puterii musculare se face atât pe seama progresului forței maxime, cât și pe cea a vitezei maxime; protecția împotriva accidentelor, pe care o oferă aparatele izokinetice care realizează un acord permanent între viteza execuției și sarcina rezistivă.

Contracțiile izokinetice se pot realiza la aparate speciale folosite în antrenamentele sportive, care elimină sau limitează accelerațiile. Cele mai simple aparate izokinetice sunt cele de tip helcometru. Când sportivul trage ușor de mânerul helcometrului izokinetic, deci cu viteză mică, sarcina rezistivă devine paradoxal tot mică, iar atunci când trage repede, forța rezistivă devine instantaneu mare și limitează viteza. Acest fapt neobișnuit se datorează unor mase inerțiale conice din aparat care, atunci când sunt învârtite repede se întrepătrund, producând frecare și, deci, îngreunând mișcarea.

Aparatele izokinetice moderne au de regulă frânare electromagnetică comandată computerizat, putând genera orice relație dintre viteza de deplasare și forța rezistivă. Efectele practicării contracțiilor izokinetice ar putea fi comparate cu cele ale contracțiilor izometrice.

3.3.5. Metoda contracțiilor auxotone

Contracțiile auxotone sunt evidente atunci când atât viteza mișcării cât și forța rezistivă variază independent, fiind posibile nenumărate reguli empirice de legătură între ele. Majoritatea mișcărilor care nu se desfășoară tot timpul cu putere maximă sunt auxotone. Se poate spune, considera că, practic toate mișcările de locomoție și cele naturale ale omului sunt auxotone, iar puținele excepții sunt mișcări izotonice, izokinetice, izometrice. Legătura dintre viteza contracției și sarcina rezistivă este definitivă, pe lângă traiectorie, de eficiența mișcării sau de către un decident, purtând eticheta de „mișcare coordonată". Practic, o deviere mai mică sau mai mare de la această legătură empirică, dintre viteza contracției și sarcina rezistivă, face ca mișcarea să fie, respectiv, mai puțin sau mai mult apropiată de referință, pe scurt, să posede un anumit grad de coordonare.

Contracțiile auxotone sunt cu atât mai mult reproductibile cu cât se depărtează de valorile maximale ale componentelor puterii (forța sau viteza). Nu este vorba de multiplele aspecte psihomotrice ale coordonării, ci de "confortul" de motricitate al mișcărilor coordinative. Se știe din practica competițiilor sportive că acei sportivi care nu au o pregătire fizică suficientă, adică nu asigură confortul mișcărilor coordinative, au dificultăți de realizare a mișcărilor tehnice, greșesc mai frecvent, oricum au eficiență mai scăzută.

În practică, există nenumărate relații posibile dintre forța rezistivă și viteza de contracție musculară auxotonă. De exemplu, o dată stabilit un model de traiectorie a mișcării, în funcție de dificultatea acestuia și de capacitățile psihocoordinative ale executantului, traiectoria reală se poate apropia mai mult sau mai puțin de model. Pe de altă parte, indiferent de traiectoria reală și chiar dacă aceasta coincide cu modelul prestabilit, este posibil ca vitezele momentale ale mișcării să difere semnificativ.

Practic, diferența este sesizată ca ritm, ca întreruperi, ca accelerări sau decelerări etc., ceea ce, în tipologia contracțiilor, înseamnă o relație auxotonă dintre forța rezistivă (greutatea deplasată) și vitezele din toate momentele succesive ale mișcării ei.

3.3.6. Metoda pseudo-contracțiilor sau mișcărilor excentrice, de cedare, cu suprasarcină

În principiu, o dată ce s-a acceptat că mișcările de cedare, în care mușchiul se alungește, deci nu se scurtează, să fie considerate contracții, se poate identifica o categorie de pseudo-contracții care reprezintă alungirile forțate de o suprasarcină rezistivă.

Astfel, în loc să apară o viteză de scurtare a mușchiului (prestabilită convențional, ca pozitivă), ne aflăm în fața unei mișcări de cedare, de sens contrar, în care viteza este negativă. De aici, se subînțelege că pseudo-contracțiile sunt limitate ca amplitudine, de regulă, de sistemul de cartilagii și modurile de articulare osoasă, dar și de tensiunea din mușchii antagoniști. La limita întinderii musculare, pseudo-contracțiile produc traumatisme sau durere. Din datele literaturii de specialitate rezultă că întinderile, care reprezintă un risc acceptabil de accidente, nu trebuie să depășească 15-20% din lungimea maximă în condiții nominale. în cazul pseudo-contracțiilor care încep deja într-o poziție deja scurtată a mușchiului, riscul acceptabil este exprimat în suprasarcină, de exemplu 10-15% din greutatea maximă care ar fi menținută în contracție izometrică.

Pseudo-contracțiile nu sunt mișcări naturale, ci, probabil, reprezintă rezerva biologică neutru cazurile de emergență sau cele oportunitate, de limită. În metodica antrenamentelor sportive ele reprezintă o descoperire relativ recentă, fiind deosebit de eficiente în dezvoltarea forței maximale. Eficiența utilizării pseudo-contracțiilor este compromisă de riscul accidentărilor. Dacă, însă, se iau măsuri de siguranță cum ar fi cele oferite de dispozitivele de limitare a curselor și a traiectoriilor mișcărilor greutăților rezistive, atunci pseudo-contracțiile pot fi folosite, alături de alte tipuri de contracții, la dezvoltarea forței musculare, randamentul lor fiind cu 20-30% mai mare decât cel al utilizării contracțiilor izotonice (ridicarea halterelor).

Stretching-ul, atunci când nu este folosit pentru detensionarea mușchiului sau pentru relaxare, poate fi asimilat și ca pseudo-contracție și utilizat și în combinație cu alte tipuri de contracție (exemplu contracțiile izometrice).

3.3.7. Metoda supracontracțiilor sau mișcărilor cu viteză supramaximală cu sarcină negativă

Conform opiniei specialiștilor, într-o mișcare voluntară bazată numai pe contracție musculară, viteza maximă de contracție se poate obține numai dacă sarcina externă este nulă, iar mușchiul trebuie să învingă doar forța dată de greutatea sa și a segmentului corporal pus în mișcare. De exemplu, în cazul alergării, mușchii angrenați în efort deplasează o sarcină rezistivă formată din greutatea întregului organism, incluzând și greutatea lor proprie, iar conform legii conservării puterii, dacă greutății proprii a corpului sportivului care aleargă i se atașează o altă greutate externă sau dacă alergarea se face în plan înclinat (la deal), atunci, desigur, viteza de alergare va scădea. Dacă mișcarea este ajutată de forțe externe (alergarea la vale sau alergarea prin tracțiune, în spatele unei biciclete sau motociclete, „antrenament mecanic"), atunci viteza poate deveni supramaximală, deoarece sarcina (greutatea proprie, cea de deplasat) este „descărcată".

Mușchii locomotori, în acest caz, sunt ajutați din exterior de forțe sinergice, realizând contracții cu viteză supramaximale, iar contracțiile lor devin ceea ce numim, supracontracții. Forța externă care ajută mișcarea are aceeași direcție, dar alt sens față de cea rezistivă, din acest motiv rezultanta are, convențional, semnul minus, pe scurt se numește sarcină negativă. Supracontracțiile sau mișcările cu viteză supramaximală sunt posibile numai cu ajutorul unor forțe externe sinergice sau în anumite condiții de scădere a influenței forțelor gravitaționale sau de imponderabilitate, așa cum se întâmplă la piloții de încercare sau la cosmonauți, greutatea de deplasat devenind mai mică, se pot obține viteze de contracție supramaximale, fenomen care poate fi asimilat cu supracontracțiile. Uneori, același lucru se întâmplă și atunci când corpul este imersat, cu toate că forța apei este mai mare decât a aerului. Prin supracontracții mușchiul este silit să activeze într-un regim anormal, iar rata de progres a vitezei crește considerabil, mai mult decât rata corespunzătoare antrenamentului cu îngreunări (de pildă, celui izotonic sau izokinetic).

3.3.8. Metoda contrarezistenței

Tudor O. Bompa consideră că această metodă reprezintă o combinare a metodelor izotonică, izometrică și balistică. Următorul exemplu va ajuta la înțelegerea acestei metode. Sportivul stă culcat pe spate pentru a executa mișcări de trunchi; un coleg îi imobilizează labele picioarelor pe sol. Antrenorul se află în spatele sportivului, care începe ridicarea de trunchi. Când ajunge la circa un sfert din flexia șoldului 140 grade antrenorul își pune palmele sau pumnii pe pieptul sportivului oprindu-i mișcarea. În acest punct, sportivul se află în contracție statică maximă, încercând să înfrângă contrarezistența antrenorului cu efort care determină recrutarea celor mai multe, unităților motorii disponibile. După 3-4 secunde antrenorul își retrage mâinile, iar contracția statică maximă se transformă în mișcare balistică dinamică pe restul ridicării de trunchi. Sportivul revine încet la poziția de start și rămâne acolo timp de 10-30 de secunde înainte de a începe o nouă ridicare.

Părțile cele mai importante ale acestei metode sunt contracția izometrică maximă și acțiunea balistică ulterioară. Mișcarea de tip balistic, duce la dezvoltarea puterii. Tipurile de acțiuni pentru această metodă sunt similare cu cele ale unei catapulte, acțiunea izotonică inițială trebuie executată lent. După oprire contracția izometrică maximă prezintă o pretensionare mare a mușchilor implicați.

3.3.9. Metoda mișcărilor sau săriturilor pliometrice

Tudor O. Bompa consideră că "sportivii au elaborat o multitudine de metode menite sa-i ajute să alerge mai repede să sară mai sus și să arunce mai departe. Pentru a realiza aceste obiective puterea este esențială. Câștigurile de forță pot fi transformate în putere numai dacă se aplică un antrenament specific pentru putere. Una dintre metodele de pregătire care se bucură de succes este antrenamentul cu exerciții pliometrice.

Cunoscută și sub denumirea de ciclul întindere-scurtare sau reflex miotatic de întindere pliometria se referă la exercițiile în care mușchiul se încarcă într-o contracție excentrică (lungire), după care urmează imediat o contracție concentrică (scurtare). Cercetarea a demonstrat că un mușchi întins înainte de contracție se va contracta mai energic și mai rapid. De exemplu, prin coborârea centrului de greutate la execuția unei desprinderi sau la balansul crosei de golf, sportivul își întinde mușchii, rezultatul fiind o contracție mult mai puternică. Acțiunea pliometrică se bazează pe reflexul de întindere intrinsec mușchiului. Scopul principal al reflexului de întindere este de a monitoriza gradul în care mușchiul se poate întinde și de a preveni întinderea excesivă.

Când un sportiv execută o săritură este nevoie de o cantitate mare de forță pentru a propulsa corpul în sus. Corpul trebuie să aibă capacitate de flexie extensie rapidă pentru a se desprinde de sol.

Exercițiul pliometric se bazează pe acțiunea rapidă a corpului pentru a ajunge la puterea necesară mișcării. Exercițiile pliometrice angajează mecanisme neurale complexe. Antrenamentul pliometric cauzează modificări musculare și nervoase care facilitează și ameliorează execuția mai multor mișcări rapide și puternice. În antrenamentul pliometric mușchiul se contractă cu mai multă forță și rapid decât dintr-o poziție de preîntindere. Cu cât preîntinderea este mai rapidă cu atât mai viguroasă este contracția concentrică.

Antrenamentul pliometric: determină mobilizarea rapidă a unor activități de inervare crescute, recrutarea majorității, tuturor unităților motorii și fibrelor musculare corespunzătoare, creșterea frecvenței de lansare a impulsurilor de către neuronii motorii, transformarea forței musculare în putere explozivă, dezvoltarea sistemului nervos astfel încât acesta să poată să acționeze cu viteză maximă la lungirea mușchiului ceea ce dezvoltă capacitatea de scurtare (contracție) rapidă cu forța maximă.

Virgil Tudor spune că o mare parte a gesturilor specifice a activităților sportive reprezintă într-o măsură mai mare sau mai mică, expresia acestui regim de lucru muscular, motiv care a împins cercetarea științifică a ultimilor ani la o analiză riguroasă și la o sistematizare foarte precisă a modalităților de intervenție în cadrul regimului de contracție mixt. Se vorbește despre lucrul muscular în regim pliometric în situația în care un mușchi aflat într-o stare de tensiune, este într-o primă fază supus unei acțiuni de întindere (faza excentrică a mișcării), pentru ca imediat să fie supus acțiunii de contracție, ceea ce presupune scurtarea lungimii sale, prin apropierea punctelor de inserție (faza concentrică a mișcării). În acest mod, este pus în acțiune ceea ce fiziologii numesc ciclul întindere – scurtare.

Structurarea antrenamentului pentru dezvoltarea forței în regim pliometric poate conduce la o serie de ameliorări esențiale ale realizării gesturilor motrice specifice unei discipline sportive, în care efortul specific se încadrează în parametrii funcționali ai acestei metode. Lucrul muscular în regim pliometric poate conduce la ameliorări ale forței izotonice maximale voluntare, până la dublarea acesteia; poate conduce la inhibiția reflexului miotatic, poate mări pragul de sensibilitate ale receptorilor Golgi, poate conduce la creșterea tonusului general de repaus al mușchiului.

Gilles Cometti împarte metodele pliometrice în trei diviziuni: pliometria simplă, pliomtria înaltă și pliometria cu supraîncărcaturi. El consideră că pliometria simplă este reprezentată de sărituri (alergare cu sărituri, sărituri cu coarda, aterizări de pe platforme înalte de 20 de cm). Despre pliometria înaltă consideră că este vorba de sărituri în adâncime urmate săritui înalte executate de pe platforme înalte de 60-100cm. În aceiași ședință de antrenament putem folosi fie doar un singur tip de flexie (în acest caz, se vorbește despre metoda analitică), fie putem combina 2 sau 3 unghiuri de lucru (metoda combinată).

Pliometria cu supraîncărcătură constă în executarea de squat-uri cu unul sau mai mulți timpi de săritură în înălțime. Pliometria presupune antrenamente cu supracontracții. În cadrul antrenamentului în timpul săriturilor pliometrice sportivul este ajutat să se desprindă fie de către o forță elastică fie de către parteneri care-l propulsează în sus imediat după ce acesta a luat contact cu solul. Acest lucru face ca viteza de contracție musculară să devină supramaximală și în același timp săritura să fie înaltă.

Antrenamentul cu mișcări pliometrice determină: stimulează activitatea unităților motorii și fibrelor musculare corespunzătoare (butonii terminali ai axonilor motoneuronilor și fibrele musculare inervate, prin intermediul acetilcolinei), forța musculară este transformată în putere explozivă, mobilizarea rapidă a mediatorului chimic (acetilcolina) în veziculele butonilor terminali ai axonilor presinaptici, creștera frecvenței de lansare a impulsurilor de către motoneuroni și dezvoltarea sistemului nervos astfel încât acesta să poată să reacționeze cu viteză maximă la alungirea mușchiului.

3.3.10. Metoda electrostimulării musculare transcutanate

Gill Cometti afirmă că "electrostimularea este o tehnică introdusă în domeniul sportiv de Kotz (URSS), reluată în Canada, în special de Portmann și care a început să fie utilizată sistematic în Franța. În această tehnică se utilizează un electrod superior mare -polul negativ și doi electrozi inferiori polul pozitiv aplicați pe mușchiul de interes. Pentru a fi eficace, lucrul de electrostimulare trebuie să fie executat cu intensitate maximă de lucru suportată de sportiv.

Această metodă este văzută ca o metodă complementară de dezvoltare a forței și intervine în depășirea pragului de oboseală musculară în cadrul disciplinelor de rezistență. În același timp electrostimularea determină creșterea masei musculare și este folosită ca și o metodă principală pentru înlocuirea lucrului de dezvoltare musculară cu încărcături ridicate".

Virgil Tudor afirmă că "electrostimulația este considerată de unii autori ca o metodă de antrenament pentru creșterea forței maximale și a forței anduranță, iar de alți autori ca metodă de recuperare postraumatică.

Aplicată pentru prima dată în urmă cu 36 de ani în fosta

Uniune Sovietică (Kotz 1971), pe atleții de înalt nivel electrostimulația a făcut prozeliți, câștigurile rapide la nivelul forței maximale (38-50% numai în 19 zile) convingându-i pe mulți specialiști să aplice această metodă. Metoda vizează în principal dezvoltarea forței maximale prin folosirea unui curent alteranitv de frecvență medie (2500-10000 Hz), modulat în frecvență joasă (50-100 Hz) și aplicat punctului motor al mușchiului". Această metodă prezintă un avantaj teoretic, reprezentat de activarea în principal a fibrelor motrice rapide care se mobilizează voluntar. Electrostimularea are efecte la nivelul dezvoltării forței maximale crește anduranța musculară și viteza de mișcare. În cadrul antrenamentelor care vizează dezvoltarea forței maximale ameliorarea produsă la nivelul fibrelor musculare se realizează în circa 20-25 de zile de antrenament.

Ameliorarea produsă la nivelul fibrelor musculare în cadrul antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei maximale durează circa 10-12 zile. În literatura de specialitate sunt consemnate îmbunătățiri ale performanței sportive în sporturi cum ar fi atletism, gimnastică și haltere. Reticențele folosirii acestei metode de dezvoltare a forței se referă în primul rând la faptul că sportivii nu pot folosi în situațiile reale din sport valorile îmbunătățite izometric, iar în al doilea rând sportivii resimt lipsa controlului muscular și coordonării musculare. Electrostimularea musculară poate fi folosită în antrenamentul convențional de forță.

3.3.11. Metoda cu platforma de vibrații mecanice sau rezonanță mecanică

Mișcarea dus-întors efectuată de o parte și de alta a poziției de echilibru poartă numele de oscilație sau vibrație. Recepția vibrațiilor în corpul uman se face în funcție de frecvența lor după cum urmează:

Între 0.5 Hz până la 200 Hz de receptorii situați în mușchi; între 40-200Hz de receptorii situați în mușchi și în piele și între 40 și 100 Hz de receptorii situați în piele. Fiecare sistem senzorial este sensibil pentru o anumită bandă de frecvență. Căile de conducere a sensibilității vibratorii sunt calea sensibilității conștiente cu finalitate în neuronii corticali unde se face și analiza lor și calea sensibilității inconștiente în neuronii cerebelului. Specialiștii susțin că platforma "de putere" activează aproape toate fibrele musculare din mușchiul solicitat (95-97%). Platforma modifică accelerația mișcării în loc de masa mecanică ca sarcină, deoarece schimbările de accelerație sunt iterate rapid (cu frecvența de vibrație a platformei) efortul fizic este resimțit imediat; realizându-se economie de timp).

Gagea Adrian consideră că ideea reflexului tonic invocat de autori pentru efectele antrenamentului cu platforma face parte din corolarul iritablității instanțelor biologice implicate și nu justifică efectele de pseudo-tetanie neuro-musculară. Acest efect este obținut în baza fenomenului de rezonanță, avându-se în vedere masele musculare implicate în mișcările de accelerație relativ mare. Reamintim că în biomecanica accelerația este o caracteristică a mișcării unei mase reale de care nu se poate face abstracție.

Efectele utilizării judicioase a platformei se pot constata la nivelul metabolismului energetic, la creșterea tonusului muscular (mai ales a diferenței de tonus dintre relaxare și contracție maximală), la creșterea spectaculoasă a forței musculare, mai ales a celei explozive. Alte efecte benefice au fost constatate experimental privind coordonarea, densitatea osoasă și circulația sanguină. Desigur că există și efecte secundare nedorite, în special atunci când nu se respectă dozarea adecvată). Acestea se referă la rezonanța organelor interne și la întârzierea întăririi tendoanelor, ceea ce poate crește riscul accidentărilor. Primele cercetări privind efectele utilizării vibrațiilor mecanice în creșterea forței musculare s-au cantonat în direcția identificării frecvenței de rezonanță la care masa musculară implicată realizează contracții sincrone. Pentru compexul quadrocipital această frecvență variază intre 38-46 Hz și depinde de masa musculară și de nivelul de pregătire. Din rațiuni comerciale, platformele moderne au trepte de frecvență și de amplitudine ceea ce lărgește aria de aplicații (kinetoterapie, fitness, culturism etc.) dar reduce posibilitățile metodice. De fapt, metodica folosirii acestor platforme este cea care dictează tipologia efectelor, iar dozarea și iterația stabilește eficiența aplicațiilor. Utilizarea platformelor cu vibrații mecanice la elevi pentru dezvoltarea forței este încă un lux, iar pe de altă parte este un risc deoarece nu se cunosc încă efectele secundare. Amintim moda stimulării cu electrozi a contracțiilor musculare folosind diferite forme și intensități de unde de curent electric în care efectele contractile ale mușchilor devansau creșterea proprietăților mecanice ale acestora producând accidente ale tendoanelor sau circulatorii. Prin similitudine, se poate invoca lipsa de studii elocvente care sa susțină folosirea vibrațiilor mecanice pentru dezvoltarea forței, dar cu un risc acceptabil de producere a accidentelor.

CAPITOLUL IV

CARACTERISTICILE VIBRAȚIILOR MECANICE

CONSENSURI ȘI VARIAȚIUNI

4.1. Teoria vibrațiilor mecanice

La baza fenomenelor ondulatori stă principiul fundamental al mecanici ondulatori, conform căreia fiecare punct al mediului până la care sa ajuns frontul de undă poate fi considerat ca o sursă elementară de oscilații, identică cu sursa primară.

Oscilațiile mecanice sunt caracterizate de mărimi fizice. Cele mai importante sunt: perioada, frecvența, lungimea de undă, amplitudinea, viteza, accelerația și energia. Vibrațiile mecanice și cele acustice se măsoară în hertz. Hertzul este unitatea de măsură pentru frecvență în sistemul internațional.

O frecvență de un Hz corespunde la o perioadă de o secundă, 2Hz la o jumătate de secundă. Această denumire a fost stabilită la Geneva în anul 1960 în cadrul conferinței generale de măsurări si greutăți, în cinstea fizicianului Hernich Hertz care a avut importante contribuții în electromagnetism cea mai semnificată fiind descoperirea udelor radio (udele hertziene), până atunci folosindu-se unitatea de cicli pe secundă, oscilați și unde mecanice. Absolut orice sistem fizic mecanic este supus unor forțe sau acțiuni , forțe ce imprimă acestuia un anumit tip de mișcare.

Cea mai importantă mișcare pe care o întâlnim în viața de zi cu zi este mișcarea oscilatorie. Pentru a înțelege mai bine cauzele și bineînțeles efectele acestora sunt necesare introducerea unor noțiuni fundamentale .Un sistem mecanic scos din poziția de echilibru și lăsat liber, revine în poziție inițială cu o anumită viteză sub acțiunea unei forțe de revenire și astfel datorită inerției, el își continuă mișcarea în sens opus. Corpul respectiv este adus de către forța de revenire în poziția de echilibru de unde urmează în continuare mișcarea pe aceleași coordonate datorită inerției. Menținem starea de echilibru acea stare a unui sistem mecanic cu energie potențială minimă pe care corpul fizic nu o părăsește de la sine.

Definiție: mișcarea dus-întors, efectuată de o parte și de alta a poziției de echilibru poartă numele de oscilație sau vibrație.

Exemple de oscilații:

mișcarea pendulului constituit dintr-un corp de masă, suspendat de un fir inextensibil, în poziția de echilibru corpul atârnă de firul vertical. Scos din poziție de echilibru și apoi lăsat liber, efectuează oscilați de o parte și de alta a acestei poziții de echilibru;

corzile unui instrument muzical;

oscilația membranei unui difuzor;

oscilația corzilor vocale la expirarea aerului în plămâni.

Oscilațiile mecanice stau la baza multor fenomene din natură, mult mai complexe și anume fenomenele acceleratorii. Studiindu-se mișcarea oscilatorie s-a ajuns la nevoia de cunoaștere și apreciere a ei. Pentru aceasta a fost nevoie de unele mărimi fizice măsurabile utilizate în studiul fiecărui tip de oscilație.

Direcția de oscilație : linia dreaptă în lungul căreia se deplasează, aceasta trebuie să conțină obligatoriu părțile în echilibru

Elongația oscilației (y) = distanța față de poziția echilibru la un moment dat(se măsoară în metru)

Amplitudinea oxcilației (a ) = elongația maximă (depărtarea maximă) față de poziția de echilibru (se măsoară în m)

Perioada t = intervalul de timp în care se efectuează o oscilație completă (se măsoară în secunde)

Frecvența: numărul de oxcilați efectuate în unitatea de timp(secunda) se măsoară în hertz

Viteza liniară (v) : variația elongației în unitatea de și se măsoară în m/s își modifică periodic sensul la fiecare capăt al cursei de oscilație.

Accelerația (a) : variația vitezei în unitatea de timp se măsoară în m/s

Fiecare dintre aceste mărimi sunt legate între ele de relații matematice precise care descriu fenomenele oscilatori.

La aceste noțiuni se mai adaugă:

frecvența oscilației este inversul perioadei. Această înseamnă că între aceste două mărimi există un anume raport. Acest raport exprimă invers proporționalitatea dintre perioadă și frecvență, când crește perioada, scade frecvența și invers.

accelerația oscilatorului este invers proporțională cu elongația, oscilația numindu-se în acest caz armonică. Accelerația poate avea și alte expresii, fenomenul fiind studiat, în aceste situații separat ca un caz particular.

Accelerația și amplitudinea sunt întodeauna direct proporționale cu forța, ceea ce determină tipul de oscilație. Din punct de vedre fizic, energia este o noțiune pur teoretică, care nu poate fii măsurată direct, dar care poate fi determinantă prin efectele ce le produși apoi asociată unei stări. Astfel, în general, pentru forme despre care susținem că posedă energie numai dacă aceasta poate să treacă dintr-o anumită stare într-o altă stare, deci dacă este detectabilă și transferabilă.

Mecanic putem vorbii de mai multe tipuri de energie: energie cinetică ce caracterizează un sistem aflat în mișcare, energie potențială ce caracterizează un sistem aflat într-un câmp potențial (gravitațional, elastic, etc.) și energia mecanică definită ca sursa dintre energie cinetică și cea potențială.

Caracteristica cea mai importantă a oscilaților, pe care alte sisteme nu o au, constitue schimbarea formei de energie și anume de la o stare cu energie cinetică într-o altă stare cu energie potențială și invers. Energia mecanică este transferată parțial mediului sub formă de căldură, datorită forțelor de frecare și parțial sistemului însuși ca energie internă proprie. Scăderea progresivă a energiei mecanice înseamnă diminuarea oscilației și amplitudini ceea ce înseamnă mișcarea forței.

4.2. Amortizarea, absorția și polarizarea undelor oscilatorii

Din punct de vedere al accelerației putem vorbi de oscilațiile neamortizate și oscilațiile amortizate. Oscilațiile neamortizate sunt tipul de oscilați ideale. Ele sunt întreținute de o sursă constantă de energie și se propagă într-un mediu omogen, studiul lor fiind pur teoretic. Oscilațiile amortizate sunt cele mai des întâlnite de toate zilele. Caracterizarea oscilaților mai poate fii făcută și din punct de vedere energetic. În funcție de expresia matematică a variației amplitudinii oscilatorii în timp și de natura mediului în care sistemul oscilează distigem două tipuri de amortizări: – amortizare uscată și amortizare glucidă.

Amortizarea uscată apare datorită forțelor de frecare dintre un oscilator și un corp solid. În acest caz amplitudinea este o funcție liniară și descrescătoare în timp. Coeficentul de proporționalitate este chiar coeficentul de amortizare care este caracteristic pentru fiecare două tipuri de solide care intră în contact, de obicei sunt mărimi tabelate, când frecarea este mare mobilul revine în poziția de echilibru cu o viteză nulă și nu mai oscilează.

Amortizarea fluidă apare datorită forțelor de frecare dintre oscilator și mediul fluid, gaz sau lichid. Acest tip de amortizare depinde foarte mult de natura fluidului și a văscozității acesteia, dacă este lichid, precum și de densitate. În cazul gazelor, forța de frecare este redusă, astfel că amortizarea necesită un timp relativ mare. În eter frecarea este cosiderată nulă. În cazul lichidelor forța de frecare crește liniar cu viteza de deplasare a oscilatorului prin lichid. Cu cât viteza este mai mare cu atât forța de frecare cu lichidul este mai mare iar amortizarea se realizează foarte rapide. De asemenea forța de frecare este proporțională cu coeficentul de văscozitate și depinde și de aria secțiuni transversale a corpului în contact cu lichidul. Forța de frecare mai depinde de presiunea hidrostatică a lichidului, de fapt de adâncimea la care se află oscilatorul în lichid.

Aplicând principiile mecanice clasice și rezolvând matematic ecuațiile diferențiate aferente se obține pentru amplitudinea oscilației amortizate în fluid o funcție descrescătoare exponențială de timp. Scăderea amplitudinii este cu atât mai accentuată cu cât coeficentul de frecare vâscos este mai mare. În cazul în care oscilațiile sunt ideale adică neamortizate, trecerea din stare cu energie cinetică în cea cu energie potențială se face fără pierdere de energie, adică energia mecanică totală a sistemului se conservă. Aceste oscilații ideale pot fii realizate doar în vid, ca urmare nu sunt foarte întâlnite în viața de toate zilele.

În cazul în care oscilațiile sunt amortizate, energia cinetică nu se transformă integral în energie potențială. Diferența dintre aceste energii o reprezintă pierderea de energie. Această pierdere de energie se datorează forțelor de frecare cu mediul, rezultatul fiind amortizarea oscilațiilor sau altfel spus absorția de energie din partea mediului. Amortizarea este foarte importantă deoarece determină mișcarea oscilatorie reală și este cea mai des întâlnită.

Șiințific, numim oscilație amortizată, acele oscilații a căror amplitudine scade în timp. Cauza este scăderea energiei mecanice totale a oscilatorului datorită frecărilor cu mediul în care oscilează.

Difracția undelor este fenomenul de micșorare a intensității undei la trecerea printr-un mediu absorbant. În fizică funcția după care are loc această variație este o funcție exponențială. Aceasta depinde de intensitatea undei incidente de natura mediului absorbant printr-un coeficent de absorție, tabelat și caracteristic fiecărui tip de material în parte și de distanța pe care se propagă unda în mediul respectiv. Cu cât distanța de propagare este mai mare, cu atât intensitatea undei scade, absorția fiind mai pronunțată, relația fiind de invers proporționalitate.

Polarizarea undelor este un fenomen specific vibraților , mai puțin întâlnite, care se definește ca fiind fenomenul de modificare a direcției de oscilație. În funcție de aplicabilitatea undelor, acestea pot fii analizate și studiate în particular, dar numai ținându-se cont de toate aceste fenomene. Găsim anumite situați când unul din fenomene se manifestă mai pronunțat decât altul. În acest caz va fii considerat fenomen principal iar celelalte secundare.

4.3. Propagarea vibrațiilor

Pentru a ajunge de la o sursă la un anumit punct oscilația se propagă cu o anumită viteză finită. Viteza de propagare depinde doar de natura mediului pe care îl parcurge. Pentru undele transversale, viteza de propagare depinde direct proporțional de tensiunea în fir de coadă și invers proporțional de densitatea liniară a acestuia și masa unității de lungime. Viteza de propagare a undei longitudinale într-un mediu elastic depinde direct proporțional de modul de elasticitate al mediului, mărime tabelată și caracteristică fiecărui tip de material în parte și invers proporțional cu densitatea mediului.

Principalele unde întâlnite permanent în viața de toate zilele sunt undele sonore . Oscilațiile sonore se transmit din aproape în aproape în gaze, lichide sau solide, constituind o undă sonoră. Un receptor , urechea, așezat la o anumită distanță de sursa sonoră, recepționează oscilațiile mediului în punctul în care este plasat sub forma unui sunet. În aer această undă sonoră se propagă prin destinderi și plieri succesive ale păturilor de aer pe direcția de propagare. Aceste oscilații locale de presiune se propagă, afectând din aproape în aproape mediul, aerul.

Mecanismul propagării sunetelor în lichide și solide este asemănător. Viteza mediului depinde de nivelul de propagare. În funcție de numărul de direcții, dimensiuni, în care mediul elastic permit propagarea undelor pot fii :unidimensionale, bidimensionale sau tridimensionale. Astfel undele care se propagă în lungul unei corzi sunt unidimensionale. Undele de pe suprafața apei sunt bidimensionale. Undele tridimensionale sunt acele unde care sunt emise radial în toate direcțiile de o sursă punctiformă plasată în interiorul unui mediu elastic.

Prezența unei surse de oscilație într-un mediu elastic pune în oscilație din aproape în aproape toate punctele cuprinse în volumul mediului dat. Undele sferice se propagă în toate direcțiile cu aceeași viteză. La distanțele mari față de sursă, suprafațele de unde sferice au raze de curbură mari dar pot fii considerate pe zone restrânse, aproximativ plane. Unda a cărei suprafață de undă este un plan se numește undă plană. Undele plane se propagă într-o singură direcție.

Corpul uman este și el un sistem mecanic oscilant mai mult sau mai puțin amortizat, într-o combinație proprie din cele două tipuri de amortizare: solidă și lichidă. Aceste părți ale corpului posedă frecvențe proprii de oscilație: aparatul digestiv =1 Hz, masa abdominală=3Hz, capul =20 Hz, globii oculari = 35-75 Hz. Supuse oscilaților exterioare aceste părții pot intra în rezonanță. Din această cauză se resimt senzații neplăcute: durere de cap, rău de mare, rău de mașină.

4.4. Interferența vibrațiilor

Este fenomenul de compunere într-un anumit punct din spațiu a două sau mai multe unde sinusoidale de aceeași frecvență. Experiența arată că undele acționează independent una de alta, ceea ce înseamnă că elongația unei particule a mediului, la un moment dat, este rezultanta elongațiilor pe care le-ar produce fiecare undă acționând individual. Acest proces de compunere vectorială a elongaților individuale se numește suprapunere sau super poziție.

Prin interferență se înțelege suprapunerea unor unde care provin de la un număr finit de surse conecte, prin care se obține o distribuție a intensității undei rezultate caracterizate printr-o succesiune de maxime și minime numite franje de interferență. Franjele de maxim( luminoase) alternează cu franjele de minim (întunecate). Dacă undele care se suprapun provin de la o distribuție continuă de surse coerente se obține franje de interferență, pentru o sursă de dimensiuni finite ( mari în comparație cu lungimea de undă a radiațiilor) se obține franje de difracție, iar pentru două surse de dimensiuni finite se obțin o combinație de franje de interferență și de difracție. Pentru ca două sau mai multe unde electromagnetice să poată interfera, este necesar ca ele să posede proprietatea de coerență. Prin coerență se înțelege corelația caracteristicilor oscilațiilor (de exemplu faza undelor) considerate în diferite puncte ale spațiului și la diferite momente de timp. Uzual se spune că două unde sunt coerente dacă au aceeași pulsații, iar diferența de fază dintre ele este constantză în timp. Interferența undelor are loc numai dacă acestea au o componentă de polarizare comună.

Mai există și fenomenul de interferență care se întâlnește mai ales în cadrul fenomenelor acustice. Undele staționare pot produce un caz particular de interferență a undelor plane, caracterizat prin stări de oscilație și amplitudini constante în timp, pentru orice punct al mediului. Spre exemplu firul unui instrument muzical cu coarde, care au ambele capete fixe, poate produce interferență. Dacă firul este supus unei oscilații, se ciupește, aceasta produce o oscilație de propagare a oscilației. Atunci când amplitudinea este constant nulă punctele de inserție sunt numite noduri, iar punctele pentru care amplitudinea este maximă se vor numi ventre. Un fus este cuprins între două noduri, iar la mijloc se găsește o ventră.

Se poate demonstra matematic că unda staționară se poate obține prin suprapunerea a două plane de aceeași frecvență și aceeași amplitudine ce se propagă în sensuri opuse. Un calcul matematic simplu arată că distanța dintre două ventre consecutive, adică lungimea unui fus are valoarea de o jumătate de lungime de undă. Distanța dintre un nod și o ventră este de un sfert de lungime de undă.

4.5. Difracția undelor

În fizică ,difracția undelor se referă la diverse fenomene asociate cu ocolirea de către unde a obstacolelor apărute în calea lor. Difracția are loc în cazul orcărui tip de undă, inclusiv undele acustice, undele de la suprafața apei, și undele electromagnetice cum ar fi lumina vizibilă, razele x și undele radio. Întrucât obiectele materiale au și ele proprietății ondulatorii, difracția apare și în cazul materiei și poate fii studiată conform principiilor mecanice cuantice. În timp ce difracția are loc întodeauna când undele întâlnesc obstacole în calea lor de propagare, efectele sale sunt în general cel mai pronunțate în cazul undelor a căror lungime de undă este de ordinul dimensiunii obstacolului. Șabloanele complexe rezultate din intensitatea unei unde difracte sunt rezultatul interferenței între diferite părții ale unei unde care au ajuns la observator pe căi diferite. Așadar este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către unde, undele propagându-se și în spatele acestor obstacole. Fenomenul este mult mai evident dacă dimensiunea obstacolului este de același ordin de mărime cu lungimea de undă a undei respective.

Unda difractată are întodeauna aceeași frecvență cu unda incidentă. Dacă cele două unde medii de propagare sunt identice, atunci unda difractată are aceeași viteză de propagare ca și cea indirectă și au aceeași lungime de undă. Dacă sunt mai multe obstacole atunci, după difracție undele se compun, rezultând interferența.

Undele sonore se difractă și ele la trecerea printr-o deschidere a cărei lungime este de același ordin de mărime ca și lungimea de undă. Cum valoarea medie a lungimii de undă a sunetelor în aer este de 30-40 cm, difracția se produce ușor la trecerea sunetului printr-o ușă sau fereastră deschisă. Difracția undelor nu este specifică numai domeniului acustici ci și a undelor mecanice.

La baza fenomenului difracție stă principiul lui Huygens conform căruia fiecare punct al unui front de undă reprezintă o sursă secundară de unde sferice , noul front de undă apărând ca înfășurătoarea fronturilor de undă secundare. Frensel completează acest principiu afirmând că sursele secundare emit o undă cu intensitatea dată de cea a undei primare indirecte în acel punct și are o fază ce depinde de faza undei primare. Conform acestui principiu, orice punct neobstrucționat de pe suprafața undei devine o nouă sursă de unde secundare sferice .Următoarea suprafață de undă este suprafața tangentă la suprafața undelor secundare.

4.6. Relația de intercondiționare a punctelor undelor

Frecvența oscilației este inversul perioadei, ceea ce înseamnă că perioada crește iar frecvența scade și invers. Accelerația este întodeauna direct proprțional cu amplitudinea și dă ca rezultantă forța vibrațiilor. Scăderea amplitudinii și accelerației, a forței vibrației, este cu atât mai mare cu cât coeficentul de frecare vâscoasă este mai mare. În cazul în care se dorește obținerea unor oscilații cu amplitudine constantă în timp, adică ideale, trebuie să i se furnizeze din exterior un lucru mecanic, o formă de schimb de energie, care să compenseze pierderile de energie. Pentru undele transversale, viteza de propagare depinde direct proporțional de tensiunea în fir, și invers proporțional de densitatea liniară a acesteia, adică masa unității de lungime.

Reflexia și refracția sunt fenomene ondulatorii care apar întodeauna simultan. Diferența este dată de faptul că o parte din undă se reflectă și restul se refractă. Dacă mai mult de jumătate din unda inițială se reflectă, atunci fenomenul principal este reflexia, iar secundar vom vorbi de refracție. În funcție de raportul densităților mediilor separate de suprafață, reflexia poate avea loc în două moduri, astfel, dacă densitatea mediului rezultat este mai mare decât a celui în care se propagă unda indirectă, reflexia are loc cu schimbarea sensului elongației. O astfel de reflexie se produce cu pierdere de semi lungime de undă și se într-o coardă întinsă fixată doar la un capăt. Reflexia pe un mediu mai puțin dens nu produce schimbarea sensului elongației și nici pierderea de semi lungime de undă.

4.7. Vibrații sonore

Undele sonore i-au naștere în urma vibrațiilor de natură mecanică. De obicei sunetul are la bază un obiect care vibrează și transmite acest fenomen și mediului înconjurător. Diapazonul este un exemplu de resursă de vibrații care generează unde sonore. Dacă lovim diapazonul cu un ciocan special, se poate observa cum acesta este antrenat într-o mișcare de dute – vino cu o anumită frecvență. Vibrațiile respective antrenează moleculele de aer din preajma diapazonului, creend decompresie, în care moleculele se aglomerează în zonele de rarefiere unde, dimpotrivă moleculele de aer se depărtează unele de altele (fenomen denumit în fizică rarefacție). Undele sonore se propagă așadar unor variații cuntinue ale presiunii aerului. O undă care constă din compresii și rarefacții ale moleculelor mediului de propagare, așa cum este cazul undelor sonore, poartă numele de undă longitudinală. Ca și în cazul undelor transversale mediul sau materialul prin care circulă(se propagă unda ) nu este transferat de la sursă la destinație, ceea ce se întâmplă este fenomenul de vibrație al moleculelor mediului în jurul unei poziții fixe.

Atunci când moleculele vibrează în paralel cu direcția de deplasare a undei avem de-a face cu unde longitudinale ( cazul undelor sonore), iar dacă oscilația moleculelor mediului este perpendiculară pe direcția de propagare (cum este cazul, atunci când aruncăm o piatră pe suprafața unui lac) vorbim de unde transversale.

Urechea este organul cu care oamenii și unele animale detectează sunetele. Urechea umană este formată din trei secțiunii principale numite: urechea externă, urechea medie, urechea internă. Secțiunea exterioară a urechii constă dintr-un țesut cartilaginos acoperit de epidermă , și numit pavilionul urechii și din canalul auditiv extern care se întinde până la o membrană foarte subțire , 0,1 mm, numită timpan. Pavilionul are rolul de- a capta undele sonore și de-a le transmite către urechea medie. Odată ce undele sonore pătrund în canalul auditiv extern se deplasează spre membrana timpanică acolo unde undele longitudinale antrenează timpanul spre exterior sau spre interior, în funcție de frecvența și puterea sunetelor recepționate. În partea interioară a timpanului sunt localizate cele mai mici oase ale corpului omenesc, purtând numele de: ciocan, nicovală și scăriță. Aceste trei oscioare sunt conectate la timpan și au rolul de-a transmite vibrațiile acestuia, deci energia undelor sonore recepționate sunt dirijate către urechea internă . Rolul urechii interne este de a convertii unda sonoră longitudinală întruna electromagnetică transversală, de fapt impulsul nervos este transmis creierului spre analiză. Pentru aceasta, cele trei oscioare transmit vibrațiile lor fluidului care intră în componența urechii interne. Cohleea este cavitatea de formă spiralată care conține acest lichid numit endolimfă și este prevăzută cu o membrană acoperită cu un strat de celule senzoriale. Vibrațiile trec prin canalul cohleear, pun în mișcare această membrană și astfel sunt antrenații cilii (celule senzoriale), care transmit semnalele către creier prin intermediul nervului cohleear, prin canalul auditiv intern.

În ceea ce privește studiul vibrațiilor sonore sunt o serie de studii care au demonstrat benificile și limitele vibrațiilor de acest gen. Influența vibrațiilor sonore care ne înconjoară începe în timpul vieții intra uterine. Fătul aflat în pântecul mamei se agită atunci când în preajma mamei există zgomote asurzitoare, această neliniște constatându-se prin ritmul cardiac care se accelerează. S-a mai constatat că persoanele care trăiesc în marile metropole unde circulația vehiculelor este frecventă și zgomotoasă, prezintă mai multe probleme fizice și psihice decât cele care au reședința într-o zonă fără poluare fonică.

CAPITOLUL V

INFLUENȚELE VIBRAȚIILOR MECANICE

ASUPRA ORGANISMULUI

Din punct de vedere al medicinii muncii după criteriul lor asupra organismului uman sunt două categorii de oscilații mecanice: trepidațiile și vibrațiile mecanice. Dacă vibrațiile mecanice sunt stimuli mecanici caracterizați de o mișcare repetativă ce urmează aceluiași model, atunci trepidațiile pot fii definite ca oscilații mecanice ale corpurilor solide în mișcare care se transmit direct corpului uman, cu frecvențe și amplitudini constante, cu accelerație și viteze diferite, produse continuu de mașini, utilaje, unelte etc. în timpul activității profesionale. Este important de menționat că se face distincție între vibrațiile mecanice și trepidație, deoarece în timp ce vibrațiile mecanice sunt diferite prin prisma efectelor lor asupra unei materii fizice oarecare, trepidațiile sunt diferite în funcție de efectul lor asupra corpului omenesc. Cu alte cuvinte deșii trepidațiile sunt de natură mecanică deoarece provin dintr-o sursă mecanică și transmit o energie mecanică, clasificarea lor nu urmează modelul de clasificare al vibrațiilor mecanice, acustice sau electromagnetice din fizică ci urmează criterii de clasificare după efectele lor asupra corpului uman.

5.1. Modelul de transmitere al vibrațiilor mecanice în corpul uman

Medicina muncii clasifică vibrațiile (trepidațiile) mecanice, având drept criteriu efectele lor asupra corpului uman în integritatea lui sau parțial.

O clasificare obiectivă ar putea fii după criteriul de producere al lor.

Astfel sunt:

trepidații nedorite (în majoritatea cazurilor), adică acel tip de trepidații care sunt inerente activității profesionale. În această categorie intră trepidațiile ce survin în timpul unor procese tehnologice, trepidațiile din timpul transportului, trepidațiile ce survin din funcționarea motoarelor.

trepidațiile dorite în sensul că energia mecanică este direcționată spre realizarea unui scop tehnologic. Se impune precizarea că cel care dorește trepidația nu este expus vibrației ci producătorul, trepidațiile fiind o consecință iminentă a procesului de producție. În această categorie intră mașinile și utilajele la care vibrația mecanică nu a putut fii anulată. Pe aceste mașini și utilaje lucrează operatorii ce sunt expuși efectului acestora iar pentru protejarea lor sunt legi și acte normative care reglementează limitele de expunere. Acest tip de trepidație, de obicei de lungă durată de ordinul a câtorva zeci de minute sau ore, sunt studiate de medicina muncii și constitue o preocupare permanentă, pe de o parte de partea producătorului de mașinii și utilaje care caută să găsească modalității de combatere a vibrațiilor mecanice pentru protecția operatorilor, pe de altă parte din partea organelor legislative care reglementează permanent standardele de vibrație mecanică în sensul de o protecție mai bună a operatorilor.

Tot în această categorie a trepidațiilor (vibrațiilor) dorite ar putea fii incluse și trepidațiile de natură mecanică, folosite în scop terapeutic luându-se în considerare efectele benefice pe care acestea le produc. Putem include în acest segment terapiile prin unde de șoc și vibrațiile mecanice care prin acțiunea lor asupra organismului produc drenaj bronșic, tonizare musculară sau ar putea fii asimilate cu vibromasaj.

Încercând o clasificare a vibrațiilor mecanice în funcție de influențele vibraților mecanice asupra corpului uman, începând cu pragul de minimă percepție al lor și până la limita de sus a suportabilității lor vom lua în calcul o altă clasificare susținută de Medicina Munci. Este vorba de o clasificare în funcție de frecvența lor, astfel:

vibrația de joasă frecvență între 0,5Hz și 16-20 Hz, acestea sunt vibrațiile care pătrund și se propagă în tot organismul în funcție de poziția aparatului care generează vibrațiile. Organismul poate percepe vibrații de foarte joasă frecvență de sub 0,5 Hz, aceste vibrații sunt recepționate de canalele semicirculare din vestibulul urechii interne.

vibrațiile de medie frecvență sunt cele care încep cu 20 Hz, mergând până la 1000 Hz, cu un maxim de sensibilitate la nivelul corpului uman in jurul valori de 250Hz.

vibrațiile de înaltă frecvență sunt cele ce depășesc 1000 Hz. La această frecvență vibrațiile produc efecte care depășesc pragul senzorial .

Vibrațiile cu frecvențe între 0,5 -20 Hz sunt recepționate de receptorii sensibili la excitațiile mecanice situați în piele. Aceștia sunt: receptorii sensibilității tactile, corpusculii Vater Pacinii pentru presiune, receptori sensibilității termice sunt corpusculi Krause pentru rece și Rufini pentru cald iar sensibilitatea dureroasă este controlată de receptorii din fusul muscular, tendoane și țesut subcutanat.

Percepția vibrațiilor la nivelul organismului suportă următoarea clasificare:

între 0,5-20 Hz de receptorii situații în mușchii.

între 40-200 Hz de receptorii situații în mușchii și piele

între 40-1000 Hz de receptorii situații în piele.

Putem afirma că sensibilitatea receptorilor vibraților , scade odată cu creșterea frecvenței și cu adaptarea organismului la vibrații. Organismul uman găsește rezerve de adaptare la vibrație prin auto protecție. Oricare sistem senzorial este sensibil pentru o anumită bandă de frecvență. Pragul de percepție al vibrațiilor funcționează diferențiat de la un individ la altul, astfel că prin mărirea, chiar și treptată a excitației vibrațiilor se ajunge mai devreme sau mai târziu (în funcție de individ și adaptarea lui) la durere deoarece aceasta apare atunci când se atinge limita de toleranță. Corpul uman poate tolera fără durere expunerea la vibrații mecanice în anumite condiții: – o frecvență de 0,5 dar cu amplitudine mare până la 35 Hz cu amplitudine mică nu se simte durerea. La o frecvență de 500 Hz pentru a nu produce durere, amplitudinea trebuie redusă.

Căile de conducere a sensibilității vibrației sunt:

calea sensibilității inconștiente cu finalitate la nivelul cerebelului

calea sensibilității conștiente cu finalitate în neuronii verticali.

Intensitatea vibrațiilor produce o densitate de energie crescută în țesuturile moi ce duce la modificării în pereții vaselor sanguine și deci modificării circulatorii.

Bolile profesionale, în funcție de natura factorului de risc care le-a generat, se pot clasifica după cum urmează:

intoxicațiile prin inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanțe toxice;

afecțiuni obstructive si restrictive ale aparatului respirator provocate de inhalarea pulberilor netoxice;

boli prin expunere la energii radiante;

boli prin expunere la zgomot si vibrații;

alergii profesionale, dermatoze profesionale;

boli infecțioase parazitare;

boli prin solicitarea aparatului locomotor;

După timpul de expunere la acțiunea factorului de risc, ne confruntăm cu următoarele afecțiunii:

boli cronice provocate de doze mici de noxe, dar cu expunere îndelungată;

boli acute generate de o expunere scurtă.

5.2. Expunerea îndelungată la vibrații mecanice ce depășesc valoarea maximă admisă de medicina muncii și efectele lor asupra organismului uman.

Expunerile îndelungate ale corpului uman la vibrații necontrolate prin prisma parametrilor săi durată, frecvență și amplitudine, prin natura unor activități economice sau industriale, au efecte negative asupra diferitelor aparate sau sisteme. În acest sens enumerăm aparatele și sistemele cel mai des afectate: asupra sistemului nervos central, aparatului cardio – vascular, aparatului respirator, asupra aparatului digestiv, asupra organelor genitale feminine, asupra aparatului locomotor precum și bolile profesionale generate de vibrații, Boala Reynaud și Reumatismul prin vibrații.

În concordanță cu principiul ,, Primum non nocere˝ am dorit să ne documentăm bine cu privire la posibilele riscuri ce apar în urma folosirii necontrolate a vibrațiilor evitând producerea acestora pentru a putea trece la faza experimentală a vibrațiilor mecanice pentru a le pune în valoare ca mijloc de antrenament.

La nivelul SNC – ului influența vibrațiilor este întotdeauna în funcție de parametrii vibrațiilor precum si de modul lor de propagare în organismul uman. La nivelul creierului pot produce o creștere a potențialului acestuia cu condiția ca expunerea să fie de scurta durată adică, de câteva minute. Dar când timpul de expunere este lung zeci de minute sau ore se ajunge la hipoacuzii, tulburări vestibulare, tulburări vizuale si tulburări de tactilitate.

La nivelul sistemului nervos periferic organele de simț sunt afectate după cum urmează:

Văzul este puternic afectat sub acțiunea vibrațiilor deoarece și mișcările de mică amplitudine de la nivelul retinei poate degrada acuitatea vizuală. Globii oculari sunt afectați de vibrații între 35-75 Hz.

Auzul este puternic afectat prin uzura componentelor acestui organ (timpan, ciocan, nicovală, scăriță, organul lui Corti de la nivelul cohlear) ajungându-se la hipoacuzie si chiar surditate. Aceste efecte se manifesta în general printr-un proces de inhibiție a proceselor corticale cu tulburarea inter relațiilor cortico – sub corticale si cu disfuncții temporare, uneori cronice.

Stress- ul produs de expunerea prelungită la astfel de vibrații produce perturbări în reglarea neuro-hormonală si a metabolismului în general și produce disfuncții ale diferitelor organe de simț.

Simțul tactil este afectat ajungându-se la pierderea parțială a acestuia temporar sau definitiv.

La nivelul celorlalte componente ale SNC, expunerea la vibrații timp îndelungat produce unele alterări histologice, histo-chimice si biochimice care au ca rezultat modificări ireversibile distrofice fie la nivelul SNC sau în sistemului nervos periferic.

Vibrațiile cu frecvența între 100 si 300 Hz afectează în special sistemul nervos de relație. Tulburările se caracterizează prin : tulburări senzitive de tip înțepături, furnicături, amorțeli, dureri sub formă de crampe musculare.

Toate bolile provocate de vibrații sunt însoțite de tulburări neurovegetative de tip cefalee, insomnii, modificări de comportament, tulburări digestive. In general se poate aprecia că în corpul omenesc se produce o adaptare la aceste modificări, dar oricât ar fi aceasta de evidenta, în timp efectul nociv se va manifesta.

Influența vibrațiilor asupra sistemului circulator este comparabilă cu cea a unei munci fizice moderate care duce la creșterea ușoară a frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale.

Patru grupe principale de tulburări circulatorii au fost identificate la operatorii expuși vibrațiilor:

tulburări externe, vene tumefiate.

boli de inima (incidența crescută a varicelor, hemoroizi , varicocel).

cardiopatii ischemice si hipertensiune arterială.

modificări neuro vasculare

Efectele negative ale vibrațiilor asupra sistemului respirator provoacă o ușoară creștere a ventilației pulmonare, o frecvență respiratorie mărită și o creștere a consumului de oxigen. Ventilația mărită poate fi însă și un efect al undelor vibratorii ale aerului din mediul cu vibrații.

La nivelul sistemului digestiv este incriminat in mod deosebit poziția îndelungată de șezând care influențează negativ, poziția organelor interne, funcționarea lor si tranzitul intestinal.

Efectul se manifestă la nivelul abdomenului prin hipergastralgii, disfuncții ale ficatului, constipații ori scaune dese. În literatura de specialitate mai întâlnim si cazuri foarte grave, dizlocări de organe.

Asupra organelor genitale feminine riscul unor disfuncții și modificări provocate de vibrații la nivelul corpului femeilor s-a constatat că este în general mai crescut comporativ cu corpul bărbaților, deoarece apar si unele afecțiuni specifice feminității cum a fi: tulburări menstruale, coborârea uterului, riscul crescut de avort. În caz de gravidiate expunerea la vibrații este nocivă și total interzisă. La bărbați expunerea îndelungată la vibrații provoacă la nivelul organelor genitale boli cum ar fi: varicocel, prostatita, uretrita.

Pentru precizarea corectă a acțiunii vibrațiilor asupra organismului uman și în mod deosebit asupra aparatului locomotor trebuie luați în considerare doi dintre parametrii mecanici care caracterizează și care acționează simultan: pe de o parte avem frecvența iar pe alta parte avem intensitatea(accelerația). Despre timpul de expunere al vibrației ca un al treilea parametru se poate afirma cu certitudine că numai expunerea de lungă durată este nociva. Musculatura scheletică va fi afectată prin atrofii, scăderi de tonus si microleziuni la nivelul tendino-musculare.

Articulațiile cunosc un proces accentuat de uzură (artroze) prin degradarea componentelor articulare, în mod deosebit a cartilajului articular despre care se știe că nu este regenerabil. La nivelul coloanei vertebrale se instalează cele mai grave afecțiuni dintre care enumerăm: osteoporoza, osteofitoza, dislocări de cartilaj.

Reumatismul prin vibrații apare mai ales la persoanele care sunt expuse vibrațiilor prin sistemul mană-braț având limite de frecvențe între 20-40 Hz, dar cu amplitudine ridicata. Acest tip de vibrații sunt produse de unelte de tip percutant de exemplu picamere sau de tip rotator, mașini de găurit. Leziunile în cadrul acestui sindrom se instalează la nivelul osteoarticular fiind o consecință a solicitării mecanice a cartilajului articular care suferă o deterioare acentuată a osului cu necroze pe suprafețele articulare și cu tulburări circulatorii în interiorul osului. Leziunile osteoarticulare au o frecvență variabilă și cuprinde operatori expuși vibrațiilor între 40-70 % dintre ei. Examenul radiologic la nivelul articulației cotului în sistemul umăr–braț evidențiază pensarea spațiului intra-articular, de formare a suprfețelor articulare cu aplatizarea capului radiusului, osteofitoză și zone de condensare sau rarefiere osoasa. Muncitorii care lucrează pe platformele vibratorii care preiau vibrațiile prin intermediul membrelor inferioare acuză stări de disconfort și oboseală la nivelul musculaturii membrelor inferioare semne care dispar după o scurtă perioadă de repaus. Dacă expunerea este de lungă durată incidența unor forme de reumatism degenerative, la nivelul membrelor inferioare este mult mai crescută. Când vibrațiile se asociază cu frig, umezeală, ortostatism prelungit, incidența de coxartroze este mai crescută în comparație cu alte categorii de muncitori din alte sectoare, unde nu sunt vibrații. Leziuni la nivelul musculaturii scheletale apar la nivelul musculaturii membrelor superioare sub forma atrofiilor musculare si a nevritelor. La nivelul coloanei vertebrale suferințele provocate de vibrații cu expunere îndelungată se manifestă prin dureri para vertebrale pe toată lungimea coloanei.

5.3. Standarde de securitate a muncii

Un studiu destul de recent 1986-1990 efectuat pe loturi de operatori care lucrează pe medii cu expunere îndelungată la vibrații mecanice au evidențiat gradul de risc crescut al acestor operatori in privința unor boli provocate de vibrații în comparație cu alte grupe de operatori.

Cea mai expusă parte a corpului este coloana vertebrală din care discul intervertebral suferă cel mai mult.

Studiile epidemiologice menționate au arătat ca vibrațiile pot afecta și părțile componente ale aparatului locomotor.

În România, cerințele minime de securitate si sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibrații sunt prezentate în Hotărârea de Guvern Nr. 1876 din 22 XII 2005. Aceasta stabilește cerințe minime de securitate pentru protecția lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătate și securitatea lor care apar sau pot să apară datorită expunerii la vibrații mecanice.

Hotărârea de Guvern se aplica activităților în exercitarea cărora lucrătorii sunt sau posibil să fie expuși la riscuri generate de vibrații mecanice în timpul activității.

Hotărârea de Guvern dă limita de expunere de 8 ore: – pentru vibrațiile transmise prin sistemul umăr – mănă, valoarea limită de expunere zilnică profesională este de 5m/s, iar valoarea expunerii de la care se declanșează acțiunea calculată este de 2,5m/s. Pentru vibrațiile transmise întregului corp, valoarea limitei de sus de expunere zilnică în timpul serviciului nu trebuie sa depășească 1, 15m/s, iar limita de jos nu trebuie să depășească limita de 0.5m/s.

Este greu de pus semnul egal între bolile degenerative ale coloanei vertebrale si expunerea la vibrații fără a ține seama de tipul, frecvența, intensitatea timpului de expunere și asocierile vibrațiilor cu alți factori (frig, căldura, umiditate).

Cert este că pe baza observațiilor statistice standardul European 2631-ISO 1985 subliniază riscul acestor boli generate de vibrații si incidența lor crescută la categoriile de operatori care lucrează în astfel de mediu.

Legislația romanească cea mai recentă, actualizată în anul 2005, este in concordanță cu prevederile ISO(organizația internațională de standardizare) și totodată cu normele CEN(centrul European de standardizare).

5.4. Cerințe minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibrații.

Pentru desemnarea cauzelor potențiale de accidentare sau de îmbolnăvire profesională este utilizat tot mai frecvent, în analizele de specialitate, termenul de “factor de risc”. Orientarea specialiștilor către studierea aprofundată a factorilor de risc este perfect justificată de posibilitatea oferită astfel pentru stabilirea măsurilor de prevenire pornind de la riscurile potențiale de accidentare sau îmbolnăvire profesională. Un asemenea factor de risc, prezență întâlnită în ambianța în care se desfășoară viața și activitatea omului, îl constituie acțiunea nocivă a vibrațiilor.

Ultima afirmație se referă la faptul, unanim recunoscut, că vibrațiile care depășesc anumite limite de intensitate devin un factor de agresiune biologică, o noxă medico-socială cu implicații de primă importanță sub raportul stării de sănătate și a capacității de muncă.

În funcție de parametrii caracteristici , nivelul accelerației (valori eficace), conținutul în frecvență (analiză spectrală), locul de contact al corpului cu sursa de vibrații, (vibrații globale, vibrații mână – braț), de durata de expunere, acțiunea vibrațiilor constituie un factor de risc asupra organismului uman. Vibrațiile generate de părțile în mișcare ale mașinilor, vibrații ce nu au putut fi eliminate prin dimensionarea inițială, prin alegerea convenabilă a dimensiunilor sau prin măsuri luate la sursă se transmit părților fixe ale acestora și apoi, prin intermediul legăturilor dintre mașină și clădire se transmit mai departe, sub formă de unde elastice, elementelor de construcție. Riscurile care decurg din expunerea la vibrații trebuie eliminate la sursă sau reduse la minimum. În principial, combaterea acțiunii vibrațiilor se face prin izolarea și sau amortizarea vibrațiilor.

Pentru vibrațiile globale care acționează asupra corpului, măsurile de diminuare a vibrațiilor se aplică pe căile de transmisie a vibrațiilor (scaune speciale, platforme vibroizolante, mijloace individuale de protecție etc).

Pentru vibrațiile transmise sistemului mână-braț trebuie luat un ansamblu de măsuri preventive medicale, tehnice și organizatorice:

evitarea expunerii continue pe perioade lungi;

avertizarea persoanelor care utilizează echipament de muncă vibrant asupra riscurilor expunerii la vibrații;

supravegherea medicală și înregistrarea simptomelor posibile ale bolii de vibrații;

alegerea echipamentului sau a metodei cu nivelul de vibrații scăzut;

utilizarea echipamentului conform instrucțiunilor;

instruirea corectă a lucrătorilor;

înregistrarea expunerilor anterioare la vibrații.

CAPITOLUL VI

EXPERIMENT EFECTUAT CU PLATFORMA DE VIBRAȚIE MECANICĂ PE ANIMALE ÎN LABORATOR

6.1. Efectele vibrațiilor mecanice și remodelarea adaptativă a cartilajului la șoareci.

Acest studiu a fost realizat de D. Simson, A Jons, I. Alatli-Burt, M.A. Darendeliler de la facultatea de stomatologie din Sydney. Cercetătorii au făcut studii referitoare la utilizarea stimulilor mecanici asupra osului trabecular și a cartilajului condilului. Osul trabecular a arătat că răspunde la vibrații mecanice de amplitudine joasă și frecvență înaltă. Acest studiu î-și dorește să evalueze efectele produse de vibrațiile mecanice asupra cartilajului condilului și a osului endocondral aferent. În acest experiment s-au utilizat 40 de șoareci de sex feminin care au fost împărțiți în trei grupe. Grupa de bază ( sacrificată în ziua 0), grupa placebo sacrificată la 28 de zile dar fără expunere la vibrațiile mecanice și grupa cu numărul 3 experimentală urmărită 28 de zile în care au fost expuse la stimuli mecanici. Grupul experimental a fost supus la vibrații mecanice cu frecvența de 30 Hz, 20 de minute pe zi, 5 zile pe săptămână timp de 28 de zile. Specimenele au fost analizate prin tomografie micro-computerizată. Grupul experimental a arătat o descreștere nesemnificativă a cartilajului condililor și de asemenea o creștere semnificativă a parametrilor histomorfometrici în os. Acest rezultat sugerează că frecvența înaltă și amplitudinea joasă a vibrațiilor mecanice crește remodelarea adaptativă a cartilajului condililor evidențiată prin acoperirea osului endocondral de cartilajul hipertrofiat.

Ca material și metodă au fost utilizate 40 de femele șoarici în vărstă de 12 săptămânii cu greutatea de aproximativ 20 gr având oase cu densitate minerală ridicată, comparativ cu alte grupe de șoarici având o corespondență liniară între capacitatea de regenerare osoasă și densitatea oaselor. Acesta fiind motivul pentru care acești subiecții au fost folosiții pentru experiment. În acest experiment a fost utilizată o platformă de vibrații mecanice, realizându-se stimularea mecanică a animalelor prin plasarea acestora direct pe dispozitivul care generează vibrați mecanice în timp ce subiecții se aflau în cuști. Acest aparat generează vibrații mecanice de 30 de Hz cu o accelerație de 2,9 m/s². Animalele din grupul experimental au fost supuși la 20 de minute de vibrații mecanice pe zii, 5 zile pe săptămână din totalul de 28 de zile de experiment. Acest protocol a mai fost utilizat și în alte cercetări. Obținerea probelor anatomice s-a realizat prin axifierea animalelor cu CO2, iar capetele au fost fixate în formol cu soluție tamponată 10%. Jumătate din mandibula stângă a fost disecată și secționată pentru a se izola procesul condilar ( procesul condilului). Probele au fost apoi spălate în soluție 0,2 M de cinci ori la interval de cinci minute. Au fost scufundate în soluție 0,1 M tetra oxid de osmium timp de 4 zile la o temperatură de 24º celsius pentru a face vizibil cartilajul condililor la razele X. Osmium este un metal greu care este incorporat în membrana celulară pentru a oferii contrast cartilajului. Expunerea imaginei micro tomografică a fost setată la 110 KV/93µA.

Datele au fost procesate cu fasciculum conic redat de softwere standard care generează o serie de 1024 de biți. Datele tridimensionale au fost prelucrate digital generând o imagine 3D. Analiza cartilajului condilului a fost realizată cu ajutorul oxidului de osmium care crește capacitatea de segmentare a cartilajului condilului și de reconstrucție în contextul 3D, arătând configurația spațială și volumul cartilajului. Acest algoritm permite regiunilor de interes să fie selectate în funcție de intensitatea culorii.

Analiza histomorfometrică a osului este pusă în evidență de următorii parametrii: factorul trabecular osos care este un indice al legături osului trabecular, numărul de trabecule indică cantitatea și densitatea țesutului osos, valorile de interes au fost de 0,045mm³ prezente în osul condililor aflate la mijlocul cartilajului.

Pentru punerea în evidență a rezultatelor a fost utilizat un singur mod de analiză care a comparat volumele cartilajelor condililor pentru toate cele trei grupe (de bază, placebo și experimental), volumele măsurate au arătat diferențe semnificative între cele trei grupe. Modificările histoorfometrice din osul endocondral a fost evidențiată prin volum, suprafață, model structural, volumul relativ, raport suprafață volum și grosimea transversală.

PARTEA a II-a

CONTRIBUȚII PERSONALE LA STUDIEREA EFECTELOR PRODUSE DE METODA VIBRAȚIILOR MECANICE ÎN DEZVOLTAREA FORȚEI LA SPORTIVI

CAPITOLUL VII

ORGANIZAREA STUDIULUI EXPERIMENTAL

7.1. Premisele cercetării

Premisele cercetării sunt legate de problematica eficientizării capacității de efort prin folosirea ca mijloc de antrenament a platformei de vibrații mecanice. În scopul realizării cercetării au fost stabilite următoarele premise:

se consideră că eșantionul de subiecții participant la experiment, este omogen din punct de vedere statistic;

subiecții testați sunt cooperanți și prezintă interes în realizarea sarcinilor impuse de protocoalele de măsurare și control;

toți subiecții sunt clinic sănătoși în momentul testărilor;

evaluare capacității de efort anaerobe se realizează cu ajutorul aparatului Myotest, acest instrument de evaluare permite măsurarea performanțelor musculare în timp scurt și cu o precizie mare;

cercetarea utilizează o platforma de vibrații mecanice profesională recunoscută internațional, cu frecvențe de 25 Hz, 30 Hz, 35 Hz, 50 Hz și amplitudinea la care se execută exercițiile: cu nivel înalt 5 mm și cu nivel scăzut 2 mm.

rata naturală de progres se păstrează și în perioada experimentală.

7.2. Ipoteze de cercetare

Prin folosirea platformei de vibrații mecanice de joasă și medie frecvență se încearcă dezvoltarea puterii anaerobe maxime, a detentei și a vitezei de execuție a sportivului.

Pentru realizarea acestei cercetării ne-am propus următoarele ipoteze:

Dacă în procesul de antrenament al sportivilor se utilizează judicios vibrațiile mecanice de joasă și medie frecvență atunci rezultatele obținute vor fii evidențiate prin ameliorarea puteri anaerobe maxime, a forței explozive și a vitezei de execuție.

Dacă se asociază structurile metodologice clasice din procesul de pregătire al sporivilor cu metoda de antrenamet prin vibrații mecanice de joasă și medie frecvență atunci eficiența pregătirii va fi mai mare și implicit performanțele obținute vor fi superioare.

7.3. Subiecții

Cercetarea experimentală s-a desfășurat pe un număr de 32 de sportivi, toți făcând parte din clasa cu program sportiv de fotbal al Liceului Sf. Pantelimon, repartizați în două grupe de instruire. Subiecții investigați fac parte dintr-un grup omogen:

vârsta subiecțiilor este cuprinsă între 14-15 ani;

subiecții sunt supuși procesului de instruire de minimul 5 ani;

nivelul capacității de efort, raportat la media echipei, nu este foarte variat;

nivelul forței, măsurat prin trecerea unor norme și probe de control, nu reflectă o amplă diversitate la nivelul celor două grupe experimentale.

Componența celor două grupe experimentale a fost stabilită în mod aleatoriu și se prezintă astfel:

Tabel 7.1. – Grupa 1 experimentală

Tabel 7.2. – Grupa 2 experimentală

7.4. Organizarea cercetării

Realizarea proiectului de cercetare experimentală s-a desfășurat pe parcursul a 15 săptămâni, între martie 2010 și iunie 2010.

Pentru grupa 1 experimentală testarea inițială s-a desfășurat în perioada 1-5 martie 2010 cu scopul de a cunoaște valorile inițiale ale parametrilor de cercetare. Testarea finală pentru grupa de experiment 1 s-a realizat în perioada 19-23 aprilie 2010 cu scopul de a evidenția schimbările produse parametrilor de cercetare după folosirea în procesul de antrenament a platformei de vibrație mecanică.

Pentru grupa a doua experimentală, testarea inițială s-a desfășurat în perioada 19-23 aprilie iar testarea finală, după antrenamentul cu vibrații mecanice de joasă și medie frecvență, a avut loc în perioada 7-11 iunie.

Asupra subiecților din grupa experimentală s-a intervenit cu variabila independentă (vibrațiile de joasă și medie frecvență) pe perioada a 6 săptămâni.

Tabel 7.3. – Datele de evaluare pentru cele două grupe

Testările celor două grupe experimentale au fost susținute în incinta bazei sportive „Lia Manoliu” pe terenul de atletism și în baza sportivă din cadrul Grupului Școlar Industrial Sf. Pantelimon.

Pregătirea sportivilor din grupa experimentală s-a realizat prin utilizarea suplimentară a unor structuri operaționale generate de folosirea platformei de vibrații mecanice. Locul de desfășurare al antrenamentelor cu platforma de vibrație mecanică a fost realizat în sala de cercetare științifică din cadrul UNEFS București.

CAPITOLUL VIII

METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN CERCETAREA EXPERIMENTALĂ

. Metode analitice de cercetare

Cu ajutorul metodelor analitice se rezolvă, în general, problemele descriptive.

Observația

Prin această metodă am urmărit procesul de instruire al sportivilor pe parcursul desfășurării experimentului.

Au fost utilizate două procedee de observație:

observația directă realizată prin observarea fenomenului din exteriorul procesului de instruire, dar și din interior, prin participarea afectivă și efectivă a observatorului la conducerea lecțiilor de antrenament.

observația indirectă, care a fost realizată prin studierea documentelor de planificare și evidență a antrenorului de la clubul sportiv.

8.2. Metode variaționale

Studiu Crossover

Reprezintă un studiu încrucișat (menționat ca un proces crossover), longitudinal în care o variabilă diferită este aplicată subiecților.

Studiile de tip crossover pot fi studii de observații sau pot fi experimente controlate.

Modele crossover sunt comune pentru experimente în mai multe discipline științifice, de exemplu psihologiei, educației, sănătate, cel mai utilizate fiind în special în medicină.

Experimentele de tip crossover randomizate, controlate, sunt deosebit de importante în domeniul educației.

Într-un studiu randomizat, subiecții sunt repartizați aleatoriu în grupe diferite de studiu și primesc variabile diferite. Când studiu randomizat se repetă aceleași indicatori sunt colectați de mai multe ori pentru fiecare testare.

Un studiu de tip crossover repetat respectă aceleași design, în care fiecare subiect este repartizat aleatoriu la o secvență de antrenament, inclusiv cel puțin două antrenamete (dintre care unul “antrenament” poate fi un antrenament standard).

Aproape toate modelele crossover au “echilibru”, ceea ce înseamnă că toate subiectele trebuie să primească același număr de antrenamente și de faptul că toți subiecții participa pentru același număr de perioade. În studiile de tip crossover, fiecare subiect face aceleași antrenamente.

Statisticienii sugerează că modele crossover, în general au patru perioade, poate fi folosit și un design care permite studii care urmează să fie trunchiate la trei perioade de timp, si cu două perioade, acesta din urmă se bucură încă eficiență mai mare. Cu toate acestea, designul cu doua perioadă este adesea utilizat în studiile non-statistice manuale, parțial din cauza simplității sale.

În studiul prezent am folosit modelul crossover cu patru perioade, perioade:

01 – 05 martie 2011 – testarea inițială grupa 1

19 – 23 martie 201 – testarea finală grupa 1

19 – 23 martie 2011 – testarea inițială grupa 2

07 – 11 iulie 2011 – testarea finală grupa 2.

Un studiu încrucișat are două avantaje față de un studiu de non-crossover longitudinal. În primul rând, influența covariabilelor intricate este redusă, deoarece fiecare subiect, crossover servește drept subiect de control pentru el.

Într-un studiu non-încrucișat, chiar randomizat, de multe ori se întâmplă, în funcție de antrenament, ca grupurile să se dovedească a fi dezechilibrate pe unele covariabile. Într-un design controlat, crossover randomizat, astfel de dezechilibre sunt neverosimile (cu excepția cazului în care covariabile au fost modificate sistematic în timpul studiului).

Modele crossover sunt optime și eficiente statistic deoarece impun un număr mic de subiecții comparative cu modelele non-crossover.

Din punct de vedere al limitări și dezavantajelor, aceste studii sunt de multe ori făcute pentru a ameliora situația subiecților rapid în condiții schimbătoare, studiile cross-over pot fi lipsite de etică.

În general, studiile crossover au adesea două probleme:

problema de "ordine" și efecte, deoarece este posibil ca ordinea în care antrenamentele sunt administrate ar putea afecta rezultatul.

problema de "raportare" între antrenamente, aceasta poate confunda estimări ale efectelor antrenamentelor, deoarece ar putea fi o "învățare" ca efect al antrenamentului.

Metode experimentale cu o singură variabilă

Metoda experimentală este una integrală, folosită atât în științele de observație cât și în cele experimentale. Metoda experimentală fiind un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin ,,raționamentul experimental” care prelucrează atât faptele provenite din observații, cât și cele din experiment (M. Epuran, 1992).

Prin raționamentul experimental, pe lângă observație, specialistul raționează și relaționează raporturile dintre fenomene, desprinzând concluzii. Aceste concluzii, la rândul lor sunt controlate prin alte observații.

În științele de observație, specialistul observă, relaționează și raționează experimental, dar aici el nu experimentează. În științele experimentale, specialistul pe lângă faptul că observă, mai și intervine, provocând reacții, care trebuie interpretate în mod sistemic.

Din punct de vedere noțional, între termenii experiență și experiment, se pune semnul egal fiind considerați sinonimi. Aceste noțiuni au semnificații diferite și nu au dreptul de a fi confundate. Experiența este rezultatul cunoașterii pe baza împrejurărilor și trăirilor întâmplătoare și nepremeditate, fără a se urmări un scop bine definit. În acest caz subiectul are un rol pasiv și doar reflectează asupra faptelor petrecute. Nu de puține ori, prin experiență se înțeleg ,,nu atât împrejurările obiective prin care a trecut subiectul, cât mai ales trăirile lui legate de aceste împrejurări. Bogăția experienței depinde în mare măsură de discernământul și perspicacitatea subiectului.”(M.Epuran, 1992).

Experimentul diferă substanțial de experiență prin faptul că presupune o stare activă a subiectului. În acest caz experimentatorul are o implicare activă . Astfel, el își organizează activitatea de așa manieră încât să fie în permanență orientată premeditat spre un scop propus, acela de verificare a unei ipoteze. Prin intervenția activă a cercetătorului, se urmărește producerea unui fenomen, sau modificarea lui, în condiții bine determinate. Din acest motiv, experimentul este definit ca o activitate intelectuală complexă. Experimentatorul pentru a înțelege relația de cauzalitate și aspectul integral al fenomenului, imaginează, organizează, provoacă și interpretează variabila independentă. Cunoașterea experimentală, este precedată de observație. Aceasta este în primul rând o sursă de informații despre fenomen în general și permite formularea ipotezelor, condiție esențială a ipotezelor și predicțiilor. Tot ea este responsabilă și de informațiile provenite din provocarea intenționată a faptelor.

În acest context, se pot constata două categorii de observații:

observații pasive sau spontane, unde subiectul nu urmărește descoperirea de fapte științifice anticipate

observații active sau reflexive, în care subiectul caută se descopere fapte, în virtutea unor ipoteze sau teorii.

În relația experiment și observație, C. Bernard formulează: "în raționamentul experimental, experimentatorul nu poate fi despărțit de observator. Din clipa în care se manifestă rezultatul experienței, experimentatorul se află în fața unei adevărate observații pe care el a provocat-o și pe care trebuie să o constate ca pe oricare altă observație, fără nici o idee preconcepută". Același autor caracterizează "experiența drept o observație provocată". Experimentul este o producere sau modificare intenționată a fenomenului, cu scopul de a-l studia în condiții cât mai favorabile” (V. Pavelcu și I.Didilescu).

În general, toate interpretările date acestei metode se referă la verificarea relației cauză-efect sau efect–cauză dintre două fenomene provocate de experimentator. De asemenea se referă și la modul de organizare și obținere a dovezilor că o ipoteză poate fi verificată. Orice experiment este caracterizat de producerea și modificarea menționată a fenomenelor. Acest demers presupune gândirea anticipată ( ipoteza) despre un anumit tip de relație între fenomenele supuse observației, după ce au fost provocate.

Experimentul pilot este o activitate preliminară. În cadrul acesteia, experimentatorul își verifică tehnicile de lucru. Experimentul de acest tip, verifică corectitudinea raționamentului experimental.

Experimentul de explorare, prin documentare, cunoaștere și investigare, are rolul de a descoperi relația existentă între două variabile. O ipoteză formulată anterior, poate fi verificată fie pe baza raționamentelor logice, fie pe baza documentării teoretice. Acesta este ceea ce se numește experimentul de verificare. O variantă a experimentului de verificare, care urmărește stabilirea relației funcționale dintre două variabile, una independentă și alta dependentă, este experimentul funcțional. Experimentul factorial utilizează o singură variabilă și se înregistrează modificările produse de aceasta. Acest tip de experiment nu indică relația funcțională între variabile, ci numai măsura schimbării. Este considerat un demers preliminar pentru un program mai amplu de cercetare.

O altă diferențiere o face C. Bernard între experimentul provocat și experimentul invocat. El afirma că „experiența provocată este tipul clasic, cel mai frecvent întâlnit și constă din producerea variabilei independente și observarea efectelor ei. În experiențele invocate, variabila independentă este activă, fără intervenția experimentatorului, ea poate fi produsă de natură sau de condițiile particulare ale unei anumite activități."

Ca o ilustrare a celor de mai sus în domeniul sportului, a fost observația cu privire la modificările fiziologice ale organismului în condiții de altitudine, modificări cu influențe benefice asupra performanțelor sportive. Odată fenomenul cunoscut, goana după performanță a impus crearea artificială a acestor modificări prin diferite metode și procedee.

Abordarea fenomenelor în desfășurarea lor temporală, la orice tip de cercetare, se poate face în două moduri: diacronic longitudinal sau sincronic transversal. Experimentul longitudinal poate fi de tip invocat. Prin tratare transversală, același fenomen, va consta din investigarea într-un anumit moment și într-o perioadă scurtă de timp, a unor eșantioane de vârste diferite, cu o baterie de teste. Avantajele și dezavantajele sunt prezente în cazul ambelor tipuri de investigație.

Un alt tip de experiment este cel crucial. Acesta este o formă aparte este utilizat în scopul luării deciziei de a alege una din două ipoteze sau teorii opuse. Finalizarea acestui tip de experiment, infirmă o ipoteză și o confirmă pe alta. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că veridicitatea concluziilor acestui tip de experiment, nu se poate face numai printr-un singur experiment decisiv. Ca o trăsătură generală, experimentele verifică o relație stabilită între două fenomene pe care experimentatorul le produce și le controlează. Factorul determinat de experimentetor poartă denumirea de variabilă independentă, iar factorul modificat, poartă denumirea de variabilă dependentă.

În cadrul experimentului care urmărește eficacitatea folosirii vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență asupra dezvoltarea puterii anaerobe maxime, a detentei și a vitezei de execuție a sportivului, variabila independentă, este constituită de exercițiile efectuate de către sportivi cu platforma de vibrație mecanică. Constatarea creșterii indicilor puterii anaerobe maxime, a detentei și a vitezei de execuție a sportivului, vor fi efectul aplicării variabilei independente și rezultatul sau variabila dependentă. În organizarea și desfășurarea experimentului, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții. Dintre aceste condiții cea mai importantă este ca asupra subiecților să nu mai acționeze și alți factori în măsură de a influența variabila independentă, adică detenta și puterea maximă anaerobă.

În vederea autenticității rezultatelor cercetării, organizarea experimentului se face pe două grupuri de subiecții asemănătoare ca pregătire. Una dintre grupe efectuează lecțiile de antrenament normale, iar la cealaltă grupă se introduc exercițiile care vor fi efectuate cu platforma de vibrație mecanică. După o anumită perioadă se compară performanțele sportivilor celor două grupe prin testările stabilite. Diferențele înregistrate, vor fi atribuite efectelor exercițiilor realizate cu vibrațiile mecanice de joasă și medie frecvență.

Administrarea și controlul variabilei independente trebuie realizate în condițiile controlului riguros al parametrilor vibrațiilor mecanice, frecvență, durată, amplitudine cu grija diferențierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influența variabila dependentă. Pentru verificarea eficienței metodei de dezvoltare a forței prin intermediul vibrației mecanice, experimentatorul va trebui să aibă în vedere ca grupul de referință să păstreze același volum de efort astfel încât, variabila dependentă să nu fie influențată de volumul de muncă, ci numai de variabila independentă. În același timp examinatorul trebuie să aibă în vedere ca antrenamentele cu vibrații mecanice și examinările parametrilor funcționali să se facă pe cât posibil la aceleași ore din zi și chiar în situații apropiate sau chiar identice.

8.3. Argumentarea statistică a rezultatelor

Semnificația diferenței dintre medii a două eșantioane corelate

Referitor la semnificația diferitelor medii a două șiruri de date A. Gagea (1996) consideră că acestea pot să difere nesemnificativ (întâmplător) sau semnificativ. În cazul producerii unor diferențe dintre mediile a două eșantioane se poate presupune, dar trebuie și argumentat, că aceste diferențe se datorează unui factor ce a acționat sistemic. Despre aceste diferențe semnificative putem afirma că sunt rezultatul factorului sistematic în situația dată, dar nu putem fi siguri că același factor sistematic, va avea același efect asupra unui alt eșantion aparținând aceleași populații statistice.

În practica experimentală se cere diferențierea dintre medii care presupune parametrului ,,t.” În permanență există un raport direct proporțional între valoarea parametrului ,,t” calculat și diferența dintre medii și unul invers proporțional cu valoarea indicelui abaterii standard. Astfel, cu cât parametrul ,,t” este mai mare, cu cât diferența dintre medii este mai mare, cu atât abaterile standard ale șirurilor respective sunt mai mici. ,,Când t calculat este mai mare decât o valoare t tabelată (în funcție de numărul de cazuri și de pragul de semnificație), atunci ipoteza de nul (a diferenței întâmplătoare dintre medii) se infirmă, rezultând cu o probabilitate acceptabilă că mediile celor două eșantioane diferă semnificativ”.

În cadrul metodei experimentale, testul Student, argumentează diferența semnificativă dintre media unui eșantion experimental și media unui eșantion de referință.

Parametrii statistici de sinteză

Prelucrarea și interpretarea datelor cifrice a fost realizată în vederea evidențierii fenomenului studiat pe parcursul perioadei experimentale.

Datele culese au fost prelucrate cu ajutorul instrumentajului statistico-matematic, folosindu-se acei indicatori care permit o analiză cât mai complexă.

Indicatorii statistici calculați au fost:

1. Media aritmetică (X) este o cantitate relativă care aproximează un centru în jurul căruia se găsesc rezultatele provenite dintr-o măsurare reală. Este cel mai des întrebuințat parametru în cercetarea sportivă, acesta aproximează tendința centrală a valorilor fenomenului înregistrat. Aproximația este cu atât mai bună cu cât extremele sunt mai apropiate între ele. Ea este rezultată din adunarea fiecărei valori a variabilei (X) raportată la numărul de cazuri (n) și se calculează după formula: , unde:

– = valorile individuale (ale subiecților);

– n = numărul de subiecții;

Indicatorii tendinței centrale trebuie corelați cu cei ai dispersiei. La o dispersie mică, valorile colectivului tind să se grupeze în jurul mediei, iar, dacă dispersia este mare, vom întâlni valori mult deosebite de valoarea medie.

2. Abaterea standard (S) reprezintă un indicator al dispersiei, care aproximează măsura în care rezultatele unui șir de valori se împrăștie în jurul valorii centrale. Formula de calcul este:

, unde:

– = abaterea de la medie a valorii

– n = numărul de subiecții;

Valoarea parametrilor tendinței centrale este mai reprezentativă cu cât abaterea standard este mai mică.

3. Eroarea medie (m) stabilește dacă media aritmetică are valoare certă sau orientativă. Dacă eroarea medie este mai mică decât media aritmetică, atunci ea va fi certă și nu orientativă. Formula de calcul este:

, unde:

– S = abaterea standard;

– n = numărul de subiecții;

4. Coeficientul de variație () permite determinarea gradului de omogenitate a unui colectiv, exprimând sub formă procentuală în ce raport se găsește împrăștierea unei variabile măsurată prin abaterea standard, față de nivelul ei mediu. Formula de calcul este:

, unde:

– S = abaterea standard;

– = media aritmetică

Coeficientul de variație permite și compararea gradului de dispersie pentru două sau mai multe colectivități ale căror variabile sunt exprimate prin unități de măsură diferite. Treptele de apreciere pentru interpretarea coeficientului de variabilitate sunt următoarele:

– între 0-15%: omogenitate mare;

– între 15-25%: omogenitate moderată;

– între 25-35%: omogenitate mică;

– peste 35%: omogenitate foarte mică;

5. Semnificația statistică a diferenței dintre medii.

Testarea statistică de semnificație reprezintă o metodă de stabilire a gradului de plauzibilitate a unei presupuneri (ipoteză statistică). Efectuarea unui test de semnificație (cunoscută și sub numele de testarea ipotezelor) este o metodă folosită pentru a testa o presupunere despre o întreagă populație, prin folosirea datelor obținute dintr-un eșantion. Rezultatul unui test de semnificație este exprimat printr-un număr, care reflectă cât de plauzibilă este ideea că valoarea calculată din datele obținute din eșantion, ar putea proveni dintr-un eșantion aleator. Testele de semnificație pornesc de la ipoteza diferenței nule, care presupune că nu există diferențe semnificative între valorile de sondaj provenite de la două eșantioane aleatoare.

Pentru a afla dacă diferența este semnificativă, trebuie căutată în tabela lui Fisher valoarea critică a lui t pentru pragul de semnificație 1% (0,01) sau 5% (0,05) (în mod uzual). Dacă înseamnă că diferența dintre cele două variabile este semnificativă, diferită în procent de 99% sau 95%, iar întâmplarea acționează numai în procent de 1% sau 5%. Dacă , diferența dintre cele două medii este nesemnificativă, iar cele două șiruri diferă întâmplător.

Am folosit în cercetarea noastră un prag de semnificație p=0,05, spre a vedea nivelul de încredere al mediei aritmetice, la un risc de 5%. Astfel, în cadrul limitelor determinate de nivelul de încredere, cu o anumită posibilitate de risc, se presupune că se va găsii și valoarea indicelui statistic al colectivității generale. În cazul nivelului de încredere de 5% vom avea 95% șanse ca adevărata medie a colectivității generale să se găsească în cadrul limitelor de încredere determinate. Am folosit două tipuri de T-test, și anume:

T-test independent, folosit pentru a verifica dacă mediile aritmetice ale celor două eșantioane (grupul experimental și cel de control) diferă semnificativ unul de altul, în acest caz interesându-ne diferențele înregistrate între eșantioane prin aplicarea variabilei independente, calculat după formula:

și , unde:

– = mediile aritmetice ale celor două eșantioane;

– = eroarea medie a celor două seturi de valori (eșantioane);

– = numărul de subiecții ai celor două eșantioane;

– f = numărul gradelor de libertate;

T-test dependent, folosit pentru testarea de două ori (în timp) a aceleiași variabile pe un singur eșantion, în acest caz interesându-ne diferențele apărute între testări prin aplicarea variabilei independente, calculat după formula:

și f=n-1, unde:

– = diferența dintre valoarea inițială și cea finală a subiectului i;

– n = numărul subiecților (dimensiunea eșantionului);

– f = numărul gradelor de libertate;

Valoarea lui t este mai mare cu cât diferența dintre medii este mai mare si abaterile standard ale șirurilor respective sunt mai mici.

6. Analiza dispersională simplă (ANOVA) reprezintă o metodă de analiză cu ajutorul căreia se determină eventualele diferențe semnificative între rezultatele înregistrate de o populație statistică. Permite evaluarea ipotezei nule între mediile a două sau mai multe serii de date, cu condiția ca seriile să aparțină unor trepte ale aceleiași variabile independente. Mai poartă denumirea și de metoda ABC, deoarece trebuie calculate 3 valori, A, B, C, astfel: – se însumează pătratele valorilor tuturor subiecților (din toate grupele) și valoarea se atribuie lui A, după formula:

se însumează valorile tuturor subiecților (din toate grupele), rezultatul se ridică la pătrat, se împarte la numărul de subiecții și valoarea se atribuie lui B, după formula:

pentru fiecare grupă se adună valorile subiecților, rezultatul se ridică la pătrat și se împarte la numărul de subiecții din grupă, iar valorile astfel rezultate pentru fiecare grupă se adună și se atribuie lui C, după formula:

pe baza valorilor A, B, C determinate, se completează tabelul de mai jos, după formulele date:

Tabelul 8.1. – Formule de calcul

rezultatul calculat este valoarea lui F, care se va compara cu valoarea critică tabelată pentru F, corespunzător gradelor de libertate k-1 și N-k, adică F(probabilitate, k-1, N-k), unde:

x=valoarea individuală a subiectului …;

N=numărul total de subiecții;

k= numărul de grupe;

ni=numărul de subiecții din grupa …;

În cazul nostru am aplicat metoda ANOVA pentru două serii de date, așa că formulele de calcul se pot simplifica astfel:

, , , ,

8.4. Teste și probe de evaluare a parametrilor

8.4.1. Testarea capacității anaerobe

Evaluare capacității de efort anaerobe s-a realizat cu ajutorul aparatului Myotest. Acest instrument de evaluare permite măsurarea performanțelor musculare în timp scurt. Testul se poate realiza pe teren fără a fi condiționat de nici un echipament de laborator. Myotest PRO nu măsoară doar performanța musculară, ci este și un instrument de ameliorare, ce include un software de analiză în scopul optimizării timpului de pregătire. Poate stoca informații de la un sau mai muți sportivi, permițând compararea rezultatelor.

Figura 8.1. – Reprezentarea rezultatelor la testare cu Myotest PRO

Myotest PRO calculează puterea, forța, viteza precum și forța în regim de viteză cu ajutorul unui accelerometru tridimensional. Senzorul poate detecta accelerația în timpul execuției mișcării. Informațiile obținute sunt transferate în calculator printr-o conexiune USB.

Figura 8.2. – Aparatul Myotest PRO

Prelucrarea, interpretarea și vizualizarea rapidă a datelor conferă aparatului avantaje remarcabile privind optimizarea antrenamentelor, prevenirea accidentelor, recuperarea medicală, precum și stimularea motivației sportivilor (Cordun, M., 2009).

Jump – Pliometry

Obiectivul testului

Măsoară proprietățile contractile și inter musculare de coordonare ale mușchilor la nivelul membrelor inferioare.

Aceste valori furnizează informații cu privire la calitatea sărituri care influențează performanța.

Se execută cinci repetări, cu scopul de a atinge înălțimea maximă în săritură iar timpul de contact cu solul să fie minim.

În săritură subiectul investigat trebuie să aibe capacitatea de a efectua încercări multiple.

În cazul în care subiectul se confruntă cu dureri de genunchi sau de spate, este recomandat a nu se efectua.

Utilizarea testului presupune:

Se începe testul prin menținerea pe on/off apăsat până la apariția logoului.

Se selectează testul de săritură pliometrică și se verifică dacă greutatea corporală este trecută corect.

Aparatul myotest se montează pe centură și se apasă butonul enter.

În poziția de plecare picioarele trebuie să se găsească la nivelul umerilor, mâinile pe șolduri, iar privirea să fie orientată spre înainte.

La semnalul sonor produs de aparatul myotest se efectuează un salt urmat de cinci sărituri, săritură în care contactul cu solul trebuie să fie căt mai scurtă posibil iar înălțimea săriturii să fie cât mai mare.

Pe timpul săriturii mâinile trebuie să fie poziționate pe talie.

În timpul săriturilor genunchii trebuie să fie întinși.

Rezultatele testului:

Rezultatele sunt afișate automat pe ecran după fiecare încercare.

Este afișat media celor mai bune trei sărituri.

Săgețile indică progresul realizat comparativ cu ultima săritura înregistrată de aparat.

Rezultatele testului sunt stocate în memoria dispozitivului putând fi accesate în orice moment.

Squat – jump (sj)

Obictivul testului

Testul oferă informații referitoare la calitățile motrice cum ar fii forța, putera, viteza.

Măsoară puterea explozivă de la nivelul membrelor inferioare.

Parametri pentru unitatea de măsură a puteri sunt wați.

Unitatea de măsură a forței este newtoni, forța fiind un factor decisiv în orice act de mișcare, de frânare sau de accelerație.

Viteza acțiune a unui lanț muscular este foarte important în performanța sportivă.

Raportul dintre distanță și timp se măsoară în centimetri pe secundă.

Utilizarea testului presupune:

Se începe testul prin menținerea pe on/off apăsat până la apariția logoului.

Se selectează testul de săritură din ghemuit și se verifică dacă greutatea corporală este trecută corect.

Aparatul myotest se montează pe centură și se apasă butonul enter.

În poziția de plecare picioarele trebuie să se găsească la nivelul umerilor, mâinile pe șolduri, genunchii îndoiți la 90 de grade, privirea orientată spre înainte.

La semnalul sonor oferit de câtre aparatul myotest subiectul efectuează o săritură pe verticală, în timpul execuției mâinile sunt așezate pe talie pe tot timpul executării sărituri. Aterizarea trebuie să fie moale și netedă. După aterizare, se revine la poziția de plecare în care genunchii sunt flexați la 90 de grade, și se așteaptă semnalul sonor următor.

După cinci repetări aparatul myotest atenționează printr-un semnal sonor finalizarea testului.

Rezultatele testului:

Rezultatele sunt afișate automat pe ecran după fiecare încercare.

Este afișat media celor mai bune trei sărituri.

Săgețile indică progresul realizat comparativ cu ultima săritura înregistrată de aparat.

Rezultatele testului sunt stocate în memoria dispozitivului putând fi accesate în orice moment.

8.4.2. Testarea capacității aerobe

Determinarea consumului maxim de oxigen (VO2 max.) este foarte important, deoarece este factorul limitat al tuturor performanțelor din eforturile cu durată mai mare de 3 minute.

Spiroergometria este o metodă directă prin care se înregistrează consumul maxim de oxigen, parametrul cel mai expresiv prin stabilitatea sa. Sunt folosite pentru măsurarea gradientului de gaze, între aerul inspirat și cel expirat, iar pentru execuția efortului, aparate variate (cicloergometru, bandă rulantă, scăriță) ce au posibilitatea de a cuantifica activitatea. Aparatele de măsură a schimburilor respiratorii, respectiv măsurarea consumului de oxigen, pot fi cu circuit închis sau cu circuit deschis. Cea mai utilizată este aparatura cu circuit închis. Aparatul permite măsurarea ventilației pulmonare și în paralel analiza O2 și CO2. Sunt prevalate eșantioane de gaz respirator în cursul efortului de intensitate crescătoare, care relevă o creștere a oxigenului consumat până la un moment dat, când consumul se stabilizează, cu toate că intensitatea mai crește încă. Instalația permite fie citirea directă a cantității de oxigen consumat în fiecare moment al probei.

Metodele indirecte se realizează prin calcularea consumului maxim de oxigen (VO2 max.) pe baza relației lineare dintre FC și consumul de oxigen la o intensitate submaximală a efortului în faza stabilă. DeterminareaVO2 max. Pe baza acestei relații se poate face atunci când efortul determină solicitarea inimii între limitele de frecvență la care volumul sistolic este maxim și debitul cardiac crește numai prin mărirea frecvenței cardiace. De asemenea, durata efortului trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite realizarea stării stabile. Dacă valoarea frecvenței cardiace din minutul 6 este cuprinsă între 120 – 170 b/min, se consideră că efortul la care a fost supus subiectul a avut intensitate bine aleasă și corespunzătoare unei solicitări adecvate a inimii.

8.4.3. Proba Ruffier

Această probă ne dă informații asupra modului de reacție a inimii la efort. Reprezintă un test de evaluare a capacității fizice, care se bazează pe reacția frecvenței cardiace:

în repaus ( poziția șezând)

după un efort standard ( 30 de genuflexiuni în 45 secunde)

în perioada de revenire

Cu ajutorul acestei probe, se apreciază starea funcțională a organismului în general, posibilitățile de adaptare și rezervele funcționale, precum și caracterul proceselor de refacere după efortul fizic. Poziționat în așezat pe banca de gimnastică, subiectului i se măsoară frecventa cardiacă timp de 15 secunde, se înmulțește cu 4 și dă constanta P1. Se execută apoi 30 de genuflexiuni în 45 de secunde, cât mai corect posibil, după care subiectul revine rapid în poziția inițială. Se măsoară din nou frecvența cardiacă timp de 15 secunde, între secundele 0-15 post efort, care se înmulțește cu 4 și dă constanta P2, iar între secundele 45-60 ale acestui minut post efort, frecvența se înmulțește cu 4 și dă constanta P3 .

Indicele Ruffier se calculează după formula de mai jos:

IR =(P1 +P2+P3) -200/10

Interpretare indicelui Ruffier se face după următoarea clasificare:

valori negative: foarte bine (adaptare foarte bună a organismului la efort);

valori între 0-5: bine ( adaptare bună);

valori între 5-10: mediu (adaptare medie);

valori între 10-15: satisfăcător (adaptare satisfăcătoare);

valori mai mari de 15: nesatisfăcător

8.4.4.Testul Cooper

Constă în alergare, cu viteză constantă, subiectul parcurge o distanță (D) cât mai lungă, timp de 12 minute, fără sprint final și fără depășirea frecvenței cardiace maxime teoretice, calculată după formula lui Astrand. Frecvența cardiacă se monitorizează cu un pulstester. Condițiile tehnice, climaterice ale cursei (căldura excesivă, vântul sau ploaia puternică) pot modifica semnificativ rezultatul testului. Unui adult îi sunt necesare 5 minute pentru a atinge VO2 max., pe care îl poate menține 7-8 minute rezultând un timp total de 12 minute ( testul Cooper), în timp ce unui copil îi sunt necesare 2-3 minute pentru al atinge și 5-6 minute pentru a-l menține, total 9 minute. Formula de calcul al VO2 max. exprimat în ml/min/kg,este următoarea:VO2max= (D(m)-504,9)/4,73

Testul Cooper se aplică exclusiv sportivilor, deoarece la persoane sedentare poate produce tulburări cardiovasculare de suprasolicitare.

CAPITOLUL IX

METODA ANTRENAMENTULUI CU VIBRAȚII

MECANICE

9.1. Antrenamentul cu vibrații mecanice

Antrenamentul pe platforma vibratoare generează un reflex tonic de întindere în toți mușchii implicați în efort. În decursul acestui reflex, mușchii se contractă și se relaxează cu viteze foarte mari, iar cantitatea de fibre activate atinge 95% din totalul fibrelor mușchiului implicat în efort. Trebuie spus că majoritatea oamenilor angrenează în decursul antrenamentelor convenționale maximum 40% din fibrele mușchiului. Prin folosirea platformei de vibrație, sunt puternic stimulate căile propriospinale utilizate în producerea de forță prin contracție izometrică. Antrenamentul prin vibrații mecanice de joasă și medie frecvență prin controlul riguros al parametrilor acestora frecvență, durată și amplitudine conduce la stimularea fibrelor rapide producând efecte de îmbunătățire ale forței explozive, vitezei de deplasare și a puterii maxime anaerobe. Antrenamentul prin vibrații mecanice de joasă și medie frecvență are de asemenea efecte benefice asupra învățării motrice, anduranței musculare și agilității sportivului. Antrenamentul de accelerații pasive conduce la adaptări neuromusculare similare ca efect cu antrenamentul de forță.

Utilizarea platformei de vibrații poate avea un rol pozitiv în prevenirea accidentelor în timpul antrenamentului sau competițiilor și poate fii utilă și în faza de recuperare și reabilitare a sportivilor după accidente.

Platforma de vibrații mecanice prezintă în componența sa un cadru din țeavă de inox, o suspensie pneumatică și un integrat de control. Frecvențele generate de platformă sunt de 25 Hz, 30 Hz, 35 Hz, 50 Hz iar durata exercițiilor efectuate pe platformă de 30,45,60 secunde. Amplitudinea cu care se execută exercițiile pe platformă este de două tipuri: amplitudine cu nivel înalt 5 mm și amplitudine cu nivel scăzut 2 mm.

Utilizarea platformei de vibrație presupune:

verificarea conectării la o sursă de curent;

se apasă butonul de pornire;

se apasă butonul verde-start;

în funcție de obiectivele de antrenament urmărite de subiectul care utilizează platforma de vibrație, se pot selecta: frecvența vibrațiilor, amplitudinea vibrațiilor și timpul de expunere;

se apasă butonul STRT pentru începerea exercițiului;

pentru a oprii platforma de vibrație în timpul desfășurării exercițiului se apasă butonul roșu – STOP.

Figura 9.1. – Platforma de vibrații mecanice

Figura 9.2. – Panoul de control

9.2. Structura lecției de antremanent prin vibrații mecanice

Structura lecției de antrenament prin vibrații mecanice a fost realizată pe trei părți:

partea pregătitoare care a cuprins aspecte organizatorice, precizări privind folosirea platformei de vibrație și pregătirea organismului pentru efort;

partea fundamentală a reprezentat folosire metodei de antrenament cu vibrații mecanice în procesul de antrenament;

partea a treia a urmărit revenirea marilor funcții ale organismului la parametrii normali.

Metoda de antrenament cu vibrații mecanice presupune efectuarea unor exerciții cu platforma de vibrație mecanică exerciții pe care le voi prezenta în continuare:

Ex 1 – Stand pe platformă pe vârfuri cu picioarele ușor îndoite cu mâinile în sprijin pe cadrul platformei;

Ex 2 – Stând pe vârfuri pe platformă cu picioarele întinse, cu mâinile sprijinite pe cadrul platformei;

Ex 3- Stând pe vârfuri pe platformă cu picioarele întinse fără sprijin pe mâini;

Ex 4 – Stând în fandare înainte cu piciorul drept sprijinit pe toată talpa pe platformă, piciorul stâng întins înapoi pe sol;

Ex 5 – Stând în fandare înainte cu piciorul stâng sprijinit pe toată talpa pe platformă, piciorul drept întins înapoi pe sol;

Ex 6 – Stând în fandare înainte cu piciorul drept sprijinit în vârful piciorului pe platformă, piciorul stâng întins înapoi pe sol;

Ex 7 – Stând în fandare înainte cu piciorul stâng sprijinit în vârful piciorului pe platformă, piciorul drept întins înapoi pe sol;

Ex 8- Stând pe platformă pe un piciorul drept în sprijin pe toată talpa;

Ex 9- Stând pe platformă pe un piciorul stâng în sprijin pe toată talpa;

Ex 10 – Stând cu un umăr spre aparat fandare laterală piciorul drept sprijinit pe platformă, piciorul stâng întins lateral sprijinit pe sol;

Ex 11 – Stând cu un umăr spre aparat fandare laterală piciorul stâng sprijinit pe platformă, piciorul drept întins lateral sprijinit pe sol;

Ex 12 – Stând cu spatele spre aparat piciorul drept îndoit înapoi sprijinit cu vârful pe platformă piciorul stâng întins sprijinit pe sol;

Ex 13 – Stând cu spatele spre aparat piciorul stâng îndoit înapoi sprijinit cu vârful pe platformă piciorul drept întins sprijinit pe sol;

Ex 14 – Stând depărtat cu picioarele ușor îndoite și mâinile sprijinite pe brațele platformei, tălpile sunt paralele iar greutatea corpului repartizată egal pe tălpi;

Ex 15- Stând depărtat cu picioarele ușor îndoite și pe vârfuiri , mâinile sprijinite pe brațele platformei, greutatea corpului repartizată egal pe vârfurile picioarelor;

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 1

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 2

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 3

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 4

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 5

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 6

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 7

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 8

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 9

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 10

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 11

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 12

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 13

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 14

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 15

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 16

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 17

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 18

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 19

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 20

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 21

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 22

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 23

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

Plan de antrenament cu vibrații mecanice nr. 24

Grupa experimentală

Antrenor: Pricop Adrian

Nr. de subiecții: 16

Materiale: Platforma de vibrații mecanice

CAPITOLUL X

PREZENTAREA REZULTATELOR ÎNREGISTRATE

LA TESTELE DE CONTROL

10.1. Protocolul de experiment

Conform metodei experimentale folosite, protocolul de experiment a cuprins următoarele etape:

Alegerea locului de desfășurare al experimentului și a testărilor la care vor fii supuși subiecții experimentului.

Stabilirea celor două grupe de instruire care pe perioada experimentului vor folosii platforma de vibrații mecanice în procesul de antrenament în scopul ameliorări nivelului de dezvoltare al forței.

Cadrul didactic, a cărei grupă de sportivi a fost folosită în experiment, a fost informat cu privire la modul de desfășurare a experimentului, la reacțiile țesutului biologic la vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență, precum și frecvența, durata și amplitudinea vibrațiilor generate de platforma de vibrație.

Subiecților li s-a explicat și exemplificat forma simplă în care se vor culege informațiile referitoare la indici morfo-funcționali care fac obiectul acestui studiu, și s-a avut în vedere creșterea interesului acestora pentru progresul rapid al indicilor sus menționați, cu un efort relativ scăzut datorat platformei de vibrație mecanică.

Înregistrarea și prelucrarea datelor s-a realizat cu ajutorul aparatului Myotest. Acest instrument de evaluare permite măsurarea performanțelor musculare în timp scurt. Testul se poate teren fără a fii condiționat de nici un echipament de laborator. Myotest nu măsoară doar performanța musculară, este și un instrument ce include și un software de analiză în scopul optimizării timpului de pregătire. Poate stoca informațiile de la mai mulți sportivi, permițând compararea rezultatelor precum și prezentarea datelor într-o formă atractivă. Myotest calculează puterea, forța, viteza, și forța în regim de viteză cu ajutorul unui accelerometru tridimensional.

Stabilirea testelor și probelor pentru evaluarea indicilor doriții precum și locul de desfășurare al acestor probe. Măsurarea puterii, forței, vitezei, forței în regim de viteză se v-a realiza cu instrumentul descris anterior. Frecvența cardiacă reprezintă un indicator indirect al consumului de oxigen dintr-un efort. Proba Ruffier monitorizează frecvența cardiacă în repaus și după efectuarea efortului apreciind în funcție de valorile obținute nivelul de adaptare al sportivului la efort. Testul Cooper oferă posibilitatea estimării și predicției anduranței cardio-respiratorii a unui efort aerob.

Stabilirea etapelor de măsurare a fost de așa natură alese, încât să fie egale pentru fiecare subiect, iar datele de investigare să varieze cu cel mult o săptămână. Intervalul de experiment a fost de 15 săptămânii.

Metoda dezvoltării forței prin intermediul vibrațiilor mecanice v-a fi descrisă într-un subcapitol următor.

Iterația va fi de minim 4 ori pe săptămână.

Pentru calcularea diferenței semnificative dintre mediile statistice a două eșantioane corelate s-a folosit testul ,,t” Student.

10.2. Prezentarea rezultatelor

10.2.1. Grupa 1

Grafic 10.1. – Rezultatele subiectului F.A. – grupa 1

Grafic 10.2. – Rezultatele subiectului G.A. – grupa 1

Grafic 10.3. – Rezultatele subiectului H.C. – grupa 1

Grafic 10.4. – Rezultatele subiectului P.M. – grupa 1

Grafic 10.5. – Rezultatele subiectului G.C. – grupa 1

Grafic 10.6. – Rezultatele subiectului U.F. – grupa 1

Grafic 10.7. – Rezultatele subiectului E.M. – grupa 1

Grafic 10.8. – Rezultatele subiectului P.B. – grupa 1

Grafic 10.9. – Rezultatele subiectului O.A. – grupa 1

Grafic 10.10. – Rezultatele subiectului F.C. – grupa 1

Grafic10.11. – Rezultatele subiectului S.A. – grupa 1

Grafic 10.12. – Rezultatele subiectului M.C. – grupa 1

Grafic 10.13. – Rezultatele subiectului G.S. – grupa 1

Grafic 10.14. – Rezultatele subiectului G.D. – grupa 1

Grafic 10.15. – Rezultatele subiectului P.B. – grupa 1

Grafic 10.16. – Rezultatele subiectului G.D. – grupa 1

10.2.2. Grupa 2

Grafic 10.17. – Rezultatele subiectului D.A. – grupa 2

Grafic 10.18. – Rezultatele subiectului N.C. – grupa 2

Grafic 10.19. – Rezultatele subiectului T.I. – grupa 2

Grafic 10.20. – Rezultatele subiectului B.V. – grupa 2

Grafic 10.21. – Rezultatele subiectului B.I. – grupa 2

Grafic 10.22. – Rezultatele subiectului D.P. – grupa 2

Grafic 10.23. – Rezultatele subiectului S.A. – grupa 2

Grafic 10.24. – Rezultatele subiectului M.I. – grupa 2

Grafic 10.25. – Rezultatele subiectului R.I. – grupa 2

Grafic 10.26. – Rezultatele subiectului P.R. – grupa 2

Grafic 10.27. – Rezultatele subiectului I.R. – grupa 2

Grafic 10.28. – Rezultatele subiectului F.A. – grupa 2

Grafic 10.29. – Rezultatele subiectului O.O. – grupa 2

Grafic 10.30. – Rezultatele subiectului T.F. – grupa 2

Grafic10.31. – Rezultatele subiectului D.F. – grupa 2

Grafic 10.32. – Rezultatele subiectului C.A. – grupa 2

CAPITOLUL XI

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

11.1. Analiza și interpretarea rezultatelor

Testarea inițială din data de 05.04.2010, când grupul G1este grup experiment iar G2 este grup de control. Valorile medii obținute de către cele două grupe de sportivi sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel 11.1. – Valorile medii obținute la testarea din 05.04.2011

Cele două grupe de sportivi fiind selectate aleator, diferențele dintre valorile măsurate la testarea inițială sunt nesemnificative (valoarea lui t calculat este mai mică decât valoarea lui t tabelat pentru toți indicatorii luați în calcul în această cercetare.

În general, cele două grupuri prezintă un grad de omogenitate mare, cu valori mai mici de 15%. Singurul indicator cu un grad mai mic de omogenitate este indicele Ruffier.

Testarea inițială din data de 17.05.2010, când grupul G1 devine grup de control iar G2 devine grup experimental. Această testare este și testare finala pentru cazul în care G1 este grup experimental și G2 este grup de control. Valorile medii obținute de către cele două grupe de sportivi sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel 11.2. – Valorile medii obținute la testarea din 17.05.2011

Datorită faptului că grupa G1 a fost grupă de experiment în perioada anterioară, valorile medii obținute de aceasta sunt mai mari decât cele obținute de grupa G2. Diferențe semnificative (medii semnificativ mai mari obținute de G1) între cele două grupe au fost înregistrate la săritura în înălțime de pe loc, forța membrelor inferioare, săritura pliometrică, puterea dezvoltată în săritură și viteza de deplasare (t calculat mai mare decât t tabelat). În general, cele două grupuri prezintă un grad de omogenitate mare, cu valori mai mici de 15%. Singurul indicator cu un grad mai mic de omogenitate este indicele Ruffier.

Testarea inițială din data de 05.04.2010 în cazul grupei G1, când aceasta este grupă experiment și testarea inițială din data de 17.05.2010, când grupul G2 devine grupă experiment. Valorile medii obținute de către cele două grupe de sportivi sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel 11.3. – Valorile medii obținute la testări

Datorită faptului că înainte de această testare G2 a avut o perioadă în care a realizat antrenamente dar fără folosirea vibrațiilor mecanice, diferențele dintre valorile medii obținute de cele două grupe sunt în general nesemnificative, singura diferență semnificativă fiind înregistrată în cazul indicelui Ruffier ) valoarea lui t calculat este mai mare decât valoarea lui t tabelat).

În general, cele două grupuri prezintă un grad de omogenitate mare, cu valori mai mici de 15%. Singurul indicator cu un grad mai mic de omogenitate este indicele Ruffier.

Săritura în înălțime de pe loc (cm) – 05.04.2010

Tabel 11.4. – Săritura în înălțime de pe loc (cm)

Grafic 11.1. – Săritura în înălțime de pe loc – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 2.90 unități, respectiv 0.18 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=22.830>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=2.921>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.15, respectiv 2.87;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mari ale lui t și F confirmă diferențele semnificative între cele două grupuri: t(30)=2.0437>2.042, p<0.05; F(1,30)=4.1767>4.171, p<0.05;

Săritura în înălțime de pe loc (cm) – 17.05.2010

Tabel 11.5. – Săritura în înălțime de pe loc (cm)

Grafic 11.2. – Săritura în înălțime de pe loc – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 0.12 unități, respectiv 3.02 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=6.260>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=25.681>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 2.87, respectiv 0.03;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.0267<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0007<4.171, p>0.05;

Săritura în înălțime de pe loc (cm) – 28.06.2010

Tabel 11.6. – Săritura în înățime de pe loc (cm)

Grafic 11.3. – Săritura în înălțime de pe loc – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 2.9 unități, respectiv 3.02 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=22.830>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=25.681>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.03, respectiv 0.15;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.1068<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0114<4.171, p>0.05;

Indicele Ruffier – 05.04.2010

Tabel 11.7. – Indicele Ruffier

Grafic 11.4. – Indicele Ruffier – media aritmetică

între testări valorile medii indică o scădere de 1.88 unități, respectiv 0.67 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=13.832>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=7.730>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 1.33, respectiv 0.12;

la ambele testări, indică omogenitatea mică a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.1517<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0230<4.171, p>0.05;

Indicele Ruffier – 17.05.2010

Tabel 11.8. – Indicele Ruffier

Grafic 11.5. – Indicele Ruffier – media aritmetică

între testări valorile medii indică o scădere de 0.24 unități, respectiv 1.13 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=10.115>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=9.931>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 1.12, respectiv 1.01;

la ambele testări, indică omogenitatea mică a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=1.2784<2.042, p>0.05; F(1,30)=1.6344<4.171, p>0.05;

Indicele Ruffier – 28.06.2010

Tabel 11.9. – Indicele Ruffier

Grafic 11.6. – Indicele Ruffier – media aritmetică

– între testări valorile medii indică o scădere de 1.88 unități, respectiv 1.13 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=13.832>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=9.931>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 2, respectiv 1.25;

la ambele testări, indică omogenitatea mică a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=1.5770<2.042, p>0.05; F(1,30)=2.4868<4.171, p>0.05;

Forța membrelor inferioare (N) – 05.04.2010

Tabel 11.10. – Forța membrelor inferioare (N)

Grafic 11.7.- Forța membrelor inferioare (N) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 3.05 unități, respectiv 0.07 unități semnificativă pentru grupul experimental:

Grupul experiment: t(15)=32.606>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=1.789>2.131, p>0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.23, respectiv 3.21;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele semnificative între cele două grupuri: t(30)=2.2144>2.042, p<0.05; F(1,30)=4.9037>4.171, p<0.05;

Forța membrelor inferioare (N) – 17.05.2010

Tabel 11.11. – Forța membrelor inferioare (N)

Grafic 11.8.- Forța membrelor inferioare (N) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 0.07 unități, respectiv 2.29 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=5.745>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=12.700>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 2.71, respectiv 0.48;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.65134<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.4242<4.171, p>0.05;

Forța membrelor inferioare (N) – 28.05.2010

Tabel 11.12. – Forța membrelor inferioare (N)

Grafic 11.9.- Forța membrelor inferioare (N) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 3.05 unități, respectiv 2.29 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=32.606>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=12.700>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.16, respectiv 0.91;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.6055<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.3667<4.171, p>0.05;

Săritura pliometrică (cm) – 05.04.2010

Tabel 11.13. – Săritura pliometrică (cm)

Grafic 11.10.- Săritura pliometrică (cm) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 2.72 unități, respectiv 0.11 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=32.074>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=9.604>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.11, respectiv 2.51;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mari ale lui t și F confirmă diferențele semnificative între cele două grupuri: t(30)= 2.0973>2.042, p<0.05; F(1,30)=4.3989>4.171, p<0.05;

Săritura pliometrică (cm )- 17.05.2010

Tabel 11.14. – Săritura pliometrică (cm)

Grafic 11.11.- Săritura pliometrică (cm) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 0.12 unități, respectiv 2.76 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=11.783>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=35.208>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 12.51, respectiv 0.14;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.1139<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0130<4.171, p>0.05;

Săritura pliometrică (cm )- 28.06.2010

Tabel 11.15. – Săritura pliometrică (cm)

Grafic 11.12.- Săritura pliometrică (cm) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 2.72 unități, respectiv 2.76 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=32.074>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=35.208>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.21, respectiv 0.26;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.2120<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0450<4.171, p>0.05;

Puterea dezvoltată în săritură (W) – 05.04.2010

Tabel 11.16. – Puterea dezvoltată în săritură (W)

Grafic 11.14.- Puterea dezvoltată în săritură (W) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 5.13 unități, respectiv 0.98 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=31.912>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=3.126>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 1.41, respectiv 5.56;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele semnificative între cele două grupuri: t(30)=2.2729>2.042, p>0.05; F(1,30)=5.1659>4.171, p>0.05;

Puterea dezvoltată în săritură (W) – 17.05.2010

Tabel 11.17. – Puterea dezvoltată în săritură (W)

Grafic 11.15.- Puterea dezvoltată în săritură (W) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 0.77 unități, respectiv 6.11 unități semnificativă pentru grupul experimental:

Grupul de control: t(15)=1.218<2.131, p>0.05;

Grupul experiment: t(15)=5.339>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 5.56, respectiv 0.21;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.0682<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0047<4.171, p>0.05;

Puterea dezvoltată în săritură (W) – 28.06.2010

Tabel 11.18. – Puterea dezvoltată în săritură (W)

Grafic 11.16.- Puterea dezvoltată în săritură (W) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 5.13 unități, respectiv 6.11 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=31.912>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=5.339>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.42, respectiv 0.55;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.1857<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0245<4.171, p>0.05;

Viteza de desprindere (cm/s) – 05.04.2010

Tabel 11.19. – Viteza de desprindere (cm/s)

Grafic 11.17.- Viteza de desprindere (cm/s) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 19.38 unități, respectiv 2.39 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=53.269>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=6.146>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 0.02, respectiv 17.00;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele semnificative între cele două grupuri: t(30)=2.1108>2.042, p<0.05; F(1,30)=4.4559>4.171, p<0.05;

Viteza de desprindere (cm /s) – 17.05.2010

Tabel 11.20. – Viteza de desprindere (cm /s)

Grafic 11.18.- Viteza de desprindere (cm /s) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 1.81 unități, respectiv 18.56 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=9.667>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=58.776>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 17.00, respectiv 0.25;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.0309<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0010<4.171, p>0.05;

Viteza de desprindere (cm /s) – 28.06.2010

Tabel 11.21. – Viteza de desprindere (cm /s)

Grafic 11.19.- Viteza de desprindere (cm /s) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 19.38 unități, respectiv 18.56 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=53.269>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=58.776>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 2.38, respectiv 1.56;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.1931<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.0373<4.171, p>0.05;

Testul Cooper (VO2 max.) – 05.04.2010

Tabel 11.22. – Testul Cooper (VO2 max.)

Grafic 11.20.- Testul Cooper (VO2 max.) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 17.87 unități, respectiv 7.59 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment: t(15)=5.911>2.131, p<0.05;

Grupul de control: t(15)=5.561>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 1.35, respectiv 11.63;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=1.0285<2.042, p>0.05; F(1,30)=1.0587<4.171, p>0.05;

Testul Cooper (VO2 max.) – 17.05.2010

Tabel 11.23. – Testul Cooper (VO2 max.)

Grafic 11.21.- Testul Cooper (VO2 max.) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 5.31 unități, respectiv 27.35 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul de control: t(15)=6.542>2.131, p<0.05;

Grupul experiment: t(15)=5.403>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 11.63, respectiv 10.40;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=0.7810<2.042, p>0.05; F(1,30)=0.6101<4.171, p>0.05;

Testul Cooper (VO2 max.) – 28.06.2010

Tabel 11.24. – Testul Cooper (VO2 max.)

Grafic 11.21.- Testul Cooper (VO2 max.) – media aritmetică

între testări valorile medii indică o creștere de 17.87 unități, respectiv 27.35 unități semnificativă pentru fiecare din cele două grupuri:

Grupul experiment (G1): t(15)=5.911>2.131, p<0.05;

Grupul experiment (G2): t(15)=5.403>2.131, p<0.05;

între grupurile inițiale și finale, valorile medii prezintă diferențe mici, de 6.24, respectiv 15.72;

la ambele testări, indică omogenitatea mare a grupurilor;

la testarea finală, valorile mici ale lui t și F confirmă diferențele nesemnificative între cele două grupuri: t(30)=1.2108<2.042, p>0.05; F(1,30)=1.4660<4.171, p>0.05;

CAPITOLUL XII

CONCLUZII PRIVIND REZULTATELE CERCETĂRII

12.1. Concluzii cu caracter general

În urma studiului efectuat asupra a 32 de sportivi, prin folosirea platformei de vibrații mecanice de joasă și medie frecvență în procesul de pregătire se pot desprinde următoarele concluzii:

Din documentarea realizată se evidențiază faptul că antrenamentul pe platforma de vibrație conduce alături de acțiunea mecanică asupra musculaturii la o serie de efecte fiziologice. Aceste efecte fiziologice se referă la pierderi reduse ale proteinelor musculare, creșterea secreției hormonale, îmbunătățirea fluxului sangvin sistemic și periferic, scăderea demineralizării osoase ceea ce duce la reducerea osteoporozei, prin creșterea densității osoase.

Antrenamentul prin vibrații asigură de asemenea tonifierea musculaturii, îmbunătățirea mobilității articulare inclusiv la persoanele de vărsta a treia, analgezie la pacienții cu dureri musculo-scheletice de diferite origini în special în cadrul durerilor de spate prin efectul de decontractare.

Benificile acestui mod de antrenament sunt extinse pornind de la sfera recuperări medicale până la remodelarea corporală. Totodată această tehnică îmbunătățește forța și rezistența musculară, mișcările articulare și coordonează mișcările în activitățile sau ipostazele cinematice complexe.

Platforma vibratore realizează cele descrise prin stimularea sistemului neuromuscular datorită creșterii antrenamentului WBV comparativ cu valorile bazale, prin creșterea numărului și îmbunătățirea sincronizări activității unităților motorii implicate în contracție.

Aplicarea vibrației mecanice ca și alte metode (electrostimulare) trebuie făcută cu prudență atâta timp cât efectele secundare apărute în urma folosiri necontrolate a parametrilor impuși de această metodă pot să conducă la efecte secundare nedorite.

12.2. Concluzii în urma experimentului

Prezenta cercetare a fost realizată în scopul demonstrării faptului că folosirea vibrațiilor mecanice în procesul de antrenament va duce la ameliorarea procesului de pregătire și la creșterea indicatorilor morfo-funcționali ai sportivilor.

Cercetarea experimentală s-a desfășurat pe un număr de 32 de sportvi, împărțiți aleator în două grupe de câte 16 sportivi (grupa G1 și grupa G2).

Omogenitatea celor două grupe este mare, diferența mediilor aritmetice este foarte mică, nesemnificativă statistic, aspect indicat de valorile mici ale lui t (testul Student independent) și F (ANOVA).

Prin expunerea la vibrații mecanice sportivii care au făcut parte din grupele experimentale nu au înregistrat nici un caz de accidentare iar exercițiile efectuate cu platforma de vibrație mecanică au fost bine tolerate de sportivi.

La testarea inițială, din data de 05.04.2010, indicatorii analizați ne demonstrează existența unei diferențe nesemnificative între rezultatele grupei experiment și cele alei grupei de control. Acest lucru se datorează faptului că toți cei 32 de sportivi fac parte din aceeași populație statistică, iar împărțirea lor în cele două grupe a fost realizată aleator.

Valorile medii obținute de cele două grupe, experiment si martor, la testarea inițială au fost următoarele: săritura în înălțime de pe loc (cm): G1-34,01 cm, G2 – 33,86 cm; Indicele Ruffier: G1-9.67, G2 – 8.34; Forța membrelor inferioare (N): G1-29.65 N, G2 – 29.43 N; Săritura pliometrică: G1 – 30.77 cm, G2- 30.88 cm; Puterea dezvoltată în săritură (W): G1 – 50.37 W, G2 – 48.86 W; Viteza de deplasare (cm /s): G1 – 224.88 cm /s, G2 – 224.86 cm /s, iar la Testul Cooper (VO2 max.): G1 – 336.37, G2 – 365.02.

Singurul indicator cu o omogenitate mai mică a valorilor obținute de sportivii testați este Indicele Ruffier, dar majoritatea subiecților au înregistrat valori ce au indicat o adaptare medie la efort (valori cuprinse între 5.1 și 10).

Testarea finală, din data de 17.05.2010, testare finală pentru primul experiment când G1 este grupă experiment și G2 este grupă de control, reprezintă și testare inițială pentru cel de-al doilea experiment, când G1 devine grupă control și G2 devine grupă experiment. La această testare, diferențe semnificative între cele două grupe au fost înregistrate în cazul indicatorilor: săritura în înălțime de pe loc, forța membrelor inferioare, săritura pliometrică, puterea dezvoltată în săritură și viteza de deplasare.

La testarea finală, grupa G1 experiment a obținut rezultate semnificativ mai bune decât grupa G2 de control, în cazul grupei G1 fiind folosite vibrațiile mecanice în procesul de antrenament. Diferențele semnificative pentru acești trei indicatori sunt indicate de valorile lui t și F, peste valorile tabelate (t=2.042, F=4.171).

Valorile medii obținute de cele două grupe, experiment si martor, la testare din 17.05.2011 au fost următoarele: săritura în înălțime de pe loc (cm): G1-36.91 cm, G2 – 34.04 cm; În acest caz rezultatul mediu obținut de grupa experiment este semnificativ mai bun decât cel obținut de grupa martor (t=2.0437, mai mare decât valoarea tabelată, 2.042); Indicele Ruffier: G1-7.79, G2 – 7.67; Forța membrelor inferioare (N): G1-32.70 N, G2 – 29.49 N; Săritura pliometrică: G1 – 33.49 cm, G2- 30.98 cm; În acest caz rezultatul mediu obținut de grupa experiment este semnificativ mai bun decât cel obținut de grupa martor (t=2.0974, mai mare decât valoarea tabelată, 2.042); Puterea dezvoltată în săritură (W): G1 – 55.50 W, G2 – 49.94 W; Viteza de deplasare (cm /s): G1 – 244.25 cm /s, G2 – 227.25 cm /s; În acest caz rezultatul mediu obținut de Grupa experiment este semnificativ mai bun decât cel obținut de grupa martor (t=2.1109, mai mare decât valoarea tabelată, 2.042); Testul Cooper (VO2 max.): G1 – 384.24, G2 – 372.61;

La testarea finală, din data de 28.06.2010, testare finală pentru cel de-al doilea experiment, când G1 a fost grupă de control și G2 grupă experiment, rezultatele finale obținute de cele două grupe au fost foarte apropiate între ele, diferențele statistice intre medii fiind nesemnificative deoarece, chiar dacă grupa experiment a folosit vibrațiile mecanice în timpul antrenamentelor, valorile de plecare ale grupe de control au fost mai mari, iar în acest caz, grupa experiment a depus un efort mai mare pentru a depăși aceste rezultate.

În cazul testării finale din 28.06.201, cu toate valorile de pornire ale grupei experiment au fost mai mici decât cele ale grupei de control, prin folosirea vibrațiilor mecanice, rezultatele au fost semnificativ îmbunătățite iar valorile finale ale celor două grupe au fost foarte apropiate, cu diferențe nesemnificative între ele.

La testarea finală din 28.06.2011, rezultatele obținute au scos în evidență faptul că la următorii indicatorii: săritura în înălțime de pe loc, forța membrelor inferioare, săritura pliometrică, puterea dezvoltată în săritură, viteza de desprindere – s-a observat o îmbunătățire semnificativă a rezultatelor obținute de grupa experiment, prin aplicarea judicioasă a vibrațiilor mecanice. Valorile înregistrate se încadrează în limitele normale pentru această vârstă.

Rezultatele de mai sus confirmă ipoteza numărul 1, potrivit căreia utilizarea vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență sunt eficiente în dezvoltarea detentei, a puteri maxime anaerobe, a forței explozive și a viteze de execuție.

În cazul indicelui Ruffier și a testului Cooper, chiar dacă valorile obținute la testarea finală sunt față de cele obținute la testarea inițială semnificativ mai bune pentru ambele grupe, experiment și martor, diferențele finale dintre grupa experiment și cea martor sunt nesemnificative. Acest lucru demonstrează faptul că aplicarea vibrațiilor mecanice nu urmărește în principal ameliorarea acestui indicator.

Ratele de creștere la grupele de experiment au fost mai mari cu 5-14% decât la grupele de control.

Aplicarea unei noi metode de antrenament care urmărește în principal optimizarea capacității de efort, utilizând un ansamblu de structuri moderne bazate pe aplicarea judicioasă a vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență va duce la eficentizarea procesului de antrenament. Astfel, conținutul procesului de pregătire folosit în scopul optimizării capacității de efort trebuie orientat spre îmbunătățirea parametrilor morfo-funcținali ai sportivului. În urma demersului științific realizat am constatat că variabila independentă produce creșteri semnificative ale indicilor forței explozive, a vitezei de execuție, a puteri anaerobe maxime, a detentei, având ca efect eficentizarea procesului de pregătire al sportivilor. Aceste rezultate confirmă ipoteza numărul 2 a cercetării, potrivit căreia dacă se asociază structurile metodologice clasice din procesul de pregătire al sporivilor cu metoda de antrenamet prin vibrații mecanice de joasă și medie frecvență atunci eficiența pregătirii va fi mai mare și implicit performanțele obținute vor fi superioare.

Rezultatele cercetării, dar și materialul bibliografic sistematizat, pot servi ca sursă pentru elaborarea documentelor de planificare folosite de antrenori, și nu numai, în procesul de pregătire al sportivilor. Dacă se consideră de către factorii de decizie implicați în activitatea sportivă, că rezultatele sunt relevante, aceștia pot interveni și integra metoda vibrațiilor mecanice în procesul de pregătire al sportivilor.

Astfel, respingând spiritul de conservare, printr-o muncă mereu creatoare, cei interesați pot să îmbunătățească rezultatele acestei cercetări.

BIBLIOGRAFIE

ALEXE, N., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura Fundației România de mâine, București,1999

ALEXE. N., Selecția în sport, Editura CNEFS, București 1980

ALBU, C., VLAD, TIBERIU-LEONARD, ALBU, A., Kinetoterapia Pasivă, Editura Polirom, Iași, 2004

AMONETTE, W., Neuromuscular responses to two whole-body vibration modalities during dynamic squats, 2005

ANTONESCU, D., BUGA, M., CONSTANTINESCU, I., ILIESCU, N., Metode de calcul și tehnici experimentale de analiză a tensiunilor în biomecanică, Editura Tehnică, București, 1986

ARABEI, R., Teoria antrenamentului sportiv, principal mijloc de determinare a modului fiziologic în jocurile sportive, București, CCPS, 1995

ARDELEAN, T., Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, Editura IEFS, București, 1982

AVRAMESCU, E., MARCU, T., PÂNCOVAN, V., Activitățile fizice adaptate, Editura Universitaria Craiova , 2007

AVRAMOFF, E., Problemele fiziologice ale antrenamentului sportiv, București, CCPS, 1995

BAROGA, L., Evaluarea calităților fizice combinate, Editura Sport- Turism, București, 1984

BAROGA, L., Haltere de la A-Z, Editura Sport-Turism, București, 1985

BAROGA, M., BAROGA, L., Condiția fizică și sportul, Editura Sport- Turism, București, 1989

BATYY, E., Metode moderne de antrenament în fotbal, Editura CCPS, București, 1997

BACIU, I., Fiziologie, ediția a II-a revizuită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

BASTIAN J.D., FRANZ, D., Power plate stimulates recovery after antiriot curiae ligament rupture,In: Power-plate p d f document.

BAUTMANS, I. et al., The feasibility of whole body vibration in institutionalized elderly persons and its influence on muscle performance, balance and mobility: a randomized controlled, In: Bio. Med. Central, Geriatrics, 2005

BAZETT-JONES, M., DUGAN, E., Comparing the effects of different whole-body vibration intensities on vertical jump performance,In: Biomechanics laboratory, Ball state university, Muncie, USA 2007

BÂRZU, M., Încărcarea articulațiilor membrelor inferioare prin impact mecanic în cursul mișcărilor ciclice și consecințele sale, Anale, Universitatea de Vest Timișoara

BERINDEU, L., Stabylity of the Periodic Motions of Vibroimpact Systems Chaos, Solutions & Fractals Elsevier Science, nr 11, Kindleton Oxford, 2000

BOBOC, D., CĂPĂȚĂNĂ, M., Studiul aplicării pasive a forței musculare, În revista Știința Sportului, nr 56, pag 37-50, București, 2008

BOMPA, T., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura EX PONTO, Constanța 2001

BOMPA, T., Dezvoltarea calităților biometrice, Editura EX PONTO, Constanța, 2001

BOMPA, T., Periodizarea antrenamentului sportiv, Editura Tana, București, 2006

BOMPA, T., Performanța în jocurile sportive, Editura S.N.A.,București, 2003

BOMPA, T., Power traing for sport- The new wane training, Editura Orietta Calcina, Toronto, 1996

BOSCO, C., Noi metodologii pentru evaluarea și programarea antrenamentului, Sportul de performanță nr 326, București 1992

BOSCO, C. Et al., Hormonal response to whole-body vibration on men, In: Journal of Appl. Physiol., 2000, (81) 449-454

BOTA, A., Ritmurile biologice și performanța motrică, Teză de doctorat A.N.E.F.S., București, 2001

BOTA, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000

BRATU, I.A., Deprinderile motrice de bază, Editura Sport-Turism, București, 1985

BRATU,I., RUS,A., PATER,S., Studiul mișcări relative a efectelor din cupla cinetică, Anale, Mecanică, Universitatea Oradea, pag (291-297)

BRATU, P., Vibrațiile sistemelor elastice, Editura Tehnică, București, 2000

BUZDUGAN, G., Izolarea antivibratorie a mașinilor, Editura Academiei Române, București, 1980

BUZDUGAN, GH., FETCU,L., RADEȘ,M., Vibrațiile sistemelor mecanice, Editura Academiei Române, București, 1975

BUZDUGAN,GH., MIHĂESCU,E., RADEȘ, M., Măsurarea Vibrațiilor, Editura Academiei Române, București, 1979

CARDINALE, M., The effects of vibration on human performance and hormonal profile, Doctoral thesis, Budapest 2002

CARDINALE, M., LIM, J., Electromyography activity of vast us laterals muscle during whole-body vibrations of different frequencies, In: Journal of strength and conditioning research, 2003,17 (3), 621-624

CÂRSTEA, G., Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universal, București, 1993

CÂRSTEA, G., Educație fizică- fundamente teoretice și metodice, Editura Petru Maior, București 1999

Centrul de Cercetări pentru Educație Fizică și Sport, Sportul de performanță, Nr:104,109,125,177,226,234,333, București,1976

CIOLCĂ, S., Contribuții la elaborarea modelului de joc și modelarea pregătirii în fotbal la nivelul juniorilor , Teză de doctorat, București, 2002

COLIBABA, E., BOTA.I., Jocuri sportive, Teorie și Metodică, Editura Aldin, București, 1998

COMETTY, G., Exerciții pliometrice, Sportul de performanță nr. 381-382, București, 1996

COJOCARU, VIOREL., Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță, Editura Axis Mundi, București, 2000

CONSTANTIN, I., Electro-acupunctura, Editura Sport Turism, București, 1994

CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, București 1999

CORDUN, M., Postura corporală normală și patologică, Editura A.N.E.F.S., București, 1999

CORDUN, M., Kinantropometrie, Editura CD Press, București,2009

CORDUN, M., CHIRLĂ. L., Hidrokinetoterapia în afecțiunile reumatice, Editura Peintech, București, 1999

CORMIE, P., DEANE, R., TRIPLETT, T., MCBRIDE, J., Acute effects of whole-body vibration on muscle activity, strength, and power, In: Journal of strength and conditioning research, 2006, 20(2), 257–261

CREȚU, A., Igena educației fizice și sportului, vol1-2,Editura A.N.E.F.S., București 1993

CREȚU, A., BOBOC, F., Kinetoterapia în afecțiuni reumatice, Edituta A.N.E.F.S.,București, 2003

CHEȚAL, D., MIHALCEA. N., Efortul fizic și metabolismul, Editura Sport-Turism, București, 1989

CHIRIAC, M., Testarea manuală a forței musculare, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000

DARABONT, A., și colab., Șocuri și vibrații. Aplicați în tehnică, Editura Tehnică, București 1988

DARABONT, A., Pece, Șt., Manual de protecția munci, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996

DARIE, S., Vibratoare electrice, Editura Tehnica, București, 1987

DEACU, L., Vibrații la mașini unelte, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1977

DECIU, E., RĂDOI, M., VOICULESCU, D., Elemente de vibrații mecanice, Editura Tehnică, București, 1973

DELDEGAN, I., Teză de doctorat, A.N.E.F.S., 2004

DELECLUSE, C., ROELANTS, M., VERSCHUEREN, S., Strength increase after whole-body vibration compared with resistance training, In: Medicine & science in sports & exercise

DELIU, D., Antrenamentul sportiv în disciplinele de combat, Editura Bren, București, 2008

DELIU, D., Predicția performanțelor motrice sportive, Editura Bren, București, 2007

DEMETER, A., Fiziologia sportului, Editura Stadion, București, 1972

DEMETER, A., Fiziologia și biochimia dezvoltări calităților motrice, Editura Sport Turism, București, 1983

DEMETER, A., Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice, Editura Sport Turism, București, 1981

DEMETER, A., DUCA, M., Exercițiul combinat concept și strategie în educația fizică. Metode alternative, Editura Polidava, Deva, 2001

DENISCHI, A., Tratat de medicină medicală, vol III, Editura Medicală, București, 1988

DENISCHI, A., și colab., Biomecanica, Editura Academiei R.S.R., București 1989

DINCĂ, D., Metode variaționale și aplcații, Editura Tehnică, București, 1980

DONATI, A., Legătura dintre dezvoltarea forței și vitezei, Editura Atleticostud nr 3,4,5, București 1996

DONSKOI, D., Biomecanica, Editura Sport Turism, București, 1973

DRAGNEA, A., Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport Turism, București, 1995

DRAGNEA, A., CORDUN, M., MATE, S., Ecoul biochimic al eforturilor de mare solicitare în organismul copiilor de 12-14 ani, Sesiunea de comunicării științifice , Iași, 1991

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

DRĂGAN, I., Medicină sportivă aplicată, Editura Editis, București, 1994

DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editură Medicală, București, 2002

DRĂGAN, I., Energofiziologie, Dirijare medicală a antrenamentului, Universitatea Ecologică, București, 1994

DUMITRESCU, V., Metode statisico-matematice în sport, Editura Stadion, București, 1971

EPURAN, M., Dezvoltarea psihică. Aspecte ale dezvoltării psihice în ontogeneză, București, 1999

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale, Editura FEST, București, 2005

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, Editura Sport Turism, București, 1990

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale, Ex fizice, Sport, Fitness, Ediția a II-a, Editura FEST, București, 2005

ERSKINE, J., SMILLIE, I., CARDINALE, M., Neuromuscular and hormonal effects of a single session of whole body vibration, In: The 55th international astronautically congress 2004 – Vancouver, Canada, iac-04-g.p.36

FLORESCU, C., Sportul de performanță, Editura Sport Turism, București, 1985

FERTIS, D., Mechanical and Structural Vibrations, New York, 1995

GAGEA, A., Redundanța reflexului electrodermal, Revista de educație fizică și sport nr. 10, pag 23-29, București, 1979

GAGEA, A., Biomecanica în sport în medicină sportivă aplicată, sub redacția profesor doctor Drăgan, I., pag. 355-372, București, 1994

GAGEA, A., Informatică și statistică, curs Master, Editura A.N.E.F.S., București, 1996

GAGEA, A., Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999

GAGEA, A., Biomecanica teoretică, Editura Scrisul Gorjean, Tg. Jiu, 2000

GAGEA, A., Cercetări interdisciplinare din domeniul sportului, Editura Destin, Deva, 2002

GAGEA, A., Ghid pentru întocmirea unui plan de cercetare doctoral și sugestii pentru redactarea unei teze de doctorat, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2008

GAFIȚAN, M., FOCȘA, V., MERTICARU, V., BIBOROSOH, L., Vibrații și zgomote, Editura Junimea, Iași, 1980

GEESE, R., Antrenamentul forței de săritură după principiul forței maxime, Sportul de performanță nr. 266, pag 33, București 1987

GEORGESCU, M., Efortul anaerob și aerob în antrenamentul sporiv, Editura Stadion, București, 1971

GOHNER, V., Constatări experimentale pentru determinarea deficitului de forță orientat excentric, Sportul de performanță nr 283, pag 47, București , 1987

GREEN, H.J., Muscle power, Editura Human Kinetics, Toronto,1986

GRIGORE, V., Exercițiul fizic factor activ pentru prevenirea îmbătrăniri și instalări bolilor degenerative, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

GRIGORE, V., Pregătirea artistică în gimnastica de performanță, Editura A.N.E.F.S., București, 2001

GRIGORE, V., Gimnastica artistică – Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Editura Semne, București, 2001

GROPLER, H., THIESS, G., Determinarea prin analiză factorială a validității testelor de motricitate sportivă pentru înțelegerea indicilor de viteză locomotorie și de forță – viteză aciclică, Sportul de performanță nr 271, pag 27, București, 1987

HAULICĂ, I., Fiziologie umană, Editura Medicală, București, 1989

HANȚIU, I., Studiul mișcării, Editura Univertsității din Oradea, Oradea, 2003

HARE, D., Teoria antrenamentului – Introducere în metodica generală a antrenamentului, Editura Stadion, București, 1973

HARE, D., Antrenamentul forței rapide, RevistaScuola dello sport, nr. 5, 1986

HARIS, C.M., CREDE, C.E., Șocuri și vibrații, Vol. 1,2,3, Editura Tehnică, București, 1986

HOLDEVICI, I., VASILESCU, G.P., Autodepășirea în sport, Eaditura Sport – Turism, București, 1988

HOUCHMUTH, G., Puterea mecanică, factor limitator al exerciților fizice, Sportul de performanță, nr 281, pag. 21, București, 1988

HOUCHMUTH, G., KNAUF, M., Analiza model a comportamentului dinamic al platformei de măsurare a forței, Sportul de performanță, nr 281, pag.111, București, 1988

HORGHIDAN, V., Îndrumar de lucrări practice la psihologie, Editura IEFS, București, 1984

HRISTEV, A., Probleme de fizică – mecanică, Editura Prometeu, București, 1991

IFRIM, M., Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

IFRIM, M., Atlas de anatomie umană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

ILIESCU, A., GAVRILESCU, D., Anatomia funcțională și biomecanică, Editura Sport – Turism, București, 1976

IONESCU, M., Anatomia umană, idei, fapte, evoluție, vol I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987

ISRAEL, S., Adaptarea fizică condiționată motric, ca principiu biologic, Sportul de performanță, nr 285, pag. 47, București 1989

ISPAS, C., SIMION, F.P., Vibrațiile mașinilor unelte, Teorie și aplicații, Editura Academiei Române, București, 1986

ISSURIN, B., TENENBAUM, G., Acute and residual effects of vibratory stimulation on explosive strength in elite and amateur athletes, In: Journal of sports sciences, 1999, 17, 177-182

IULIAN, L., Roboți și vibrații, Editura Dcia, Cluj-Napoca, 1996

IVĂNESCU, I., VASILESCU, G., ȚARCĂ, M., Satistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

JORDAN, M. Et al., Vibration training: an overview of the area, training consequences, and future considerations, In: Journal of strength and conditioning research, 2005, 19(2), 459-466

KARAS, V., OTAHAL, S., TLEPAKOVA, E., DVORAKOVA, I., Căteva criteri de bază în aprecierea biomecanică a capacității musculare, Sportul de performanță, nr 281, pag 77, București, 1988

KECS, W., Elasticitate și vâscoelasticitate.Mecanică teoretică și aplicată, Editura Tehnică, București, 1986

KIRCH, A., Limitele omului în sport, Atleticastudi, Roma, 1987

KOMI, P., BOSCO, C., Utilization of stored elastic energy in leg extensor muscles by men and women, Medicine and Science in Sport and Exercise, Oxford, 1997

KOMI, P., Strenght and power in sport, The Enciclopedia of Sports Medicine III, 1992

KUSHMERICK, M. J., Energetics of muscle contraction, Editura Williams, Baltimore, 1993

LAMONT, H. Et al., The effects of 4 different acute whole body vibration exposures upon indices of counter movement vertical jump performance, In: Neural Control and Balance, OASIS 2006

LOCATELLI. E., Relații și corespondențe între forța explozivă, gradientul de forță, și testul de teren, Sportul de performanță, nr 273, București, 1988

MANNO, R., Les bases de l′entrainement sportif. Traduit de l′ italien par Pierre Carrere, Edition Reveu E.P.S., Paris, 1994

MARCU,V., CHIRIAC, M., Evaluarea în cultură fizică și sport, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009

MARCU, V., MATEI, C., Echilibru corporal, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009

MARGARIA, R., Despre resursele de energie în timpul muncii aerobe și anaerobe, în Wychowanie fiuyczue I sport,Warszawa 11, nr 11, pag 57-73

MARICA, V., Coordonate etice și biologice ale sportului, Casa Corpului Didactic, Deva, 1982

MARINESCU, G., Studiul experimental privind posibilitățile și particularitățile aplicării eforturilor mari și foarte mari în pregătirea copiilor la înot pentru realizarea modelelor corespunzătoare nivelelor II și III, Teză de doctorat , A.N.E.F.S., București, 1996

MATVEVEEV, L.P., NOVICOV, A.D., Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București, 1980

MELEROWIEZ, M., Ergometrie, Munchen und Berlin ed urban und Schwazenberg, 1962

MĂNESCU, S., Igenă, Editura Medicală, București, 1991

MITRA, G., MOGOȘ, A., Metodica educației fizice școlare, Editura Sport Turism, București, 1980

MITRA, G., MOGOȘ, A., Metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București, 1975

MORARU, V., Vibrațiile și stabilitatea mașinilor- unelte, Editura Tehnică, București, 1982

MORAS, G. Et al., Electromyography response during whole-body vibrations of different frequencies with progressive external loads, In: Revisit Digital EFDEPORTES, Buenos Aires Feb. 2006.

MUȘAT, C., Contribuții privind optimizarea capacității de efort la juniori II, jucători de fotbal, Teză de doctorat, A.NE.F.S., București, 2011

NEACȘU. I., Instruire și învățare, Editura Științifică, București, 1990

NICULESCU, M., Elemente de psihologie a sportului de performanță și mare performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

NICULESCU, M., NICULESCU, M., Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Editura A.N.E.F.S., București, 2002

NEGRU, T., ȘERBAN, M. G., Fiziopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

OZOLIN, N., Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București, 1972

PAPILIAN, V., Anatomia omului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

PÂNCOTAN, V., Optimizarea tratamentului kinetic în afecțiunile reumatice ale coloanei vertebrale dorsale prin utilizarea vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență, Teză de doctorat, A.N.E.F.S., București, 2010

PĂUN., R., Tratat de Medicină internă. Reumatologie, vol I-II, Editura Medicală, București, 1999

PELIN. R., Studiu privind dezvoltarea capacității musculare ″detenta″ în gimnastica ritmică prin utilizarea contracțiilor musculare pliometrice, Teză de doctorat, A.N.E.F.S., București, 2005

PELLIS, G., Forța maximă teoretică concentrică,Metodă., C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr. 277, pag. 53, București, 1988

PETRICU, I. C., VOICULESCU, I.C., Anatomia și fiziologia omului, Editura Medicală, București,1967

PETROV, V.S., ZUAV, V.N., Aparat ″ Graviton ″ pentru măsurarea detentei sportivilor și determinarea caracteristicilor de viteză forță ale acestora, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr.273, pag.62, București, 1988

POPOVICIU,L., HĂULICĂ, I., Patologia sistemului nervos vegetativ, Editura Medicală, București, 1982

PRADET, M., Pregătirea fizică,București,Editura, Editis, 2000

PREDA, L., Pregătirea de forță în antrenamentul de sprint, București, Editura, Printech, 2002

PREDESCU, C., Aspecte fiziologoice și fiziopatologice ale vărstei adulte, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

RADU, I.T., Evaluarea completă și continuă. Strategie de perfecționare a procesului didactic, În: Revista de pedagogie nr 8/1985

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B., Aptitudinile motrice de bază-probleme teoretice, Editura Plumb, Bacău, 2000

RĂDOI, M., DECIU, E., VOICULESCU,D., Elemente de vibrații mecanice, Editura Tehnică, București, 1973

RĂDULESCU, A., Electroterapie, Editura Medicală, București, 1991

RĂDULESCU, A., POPESCU, M., Curenții interferențiali de medie frecvență, Editura Medicală, București, 1983

RINDERIU, E., Fiziologia efortului fizic- curs, Editura Universității din Craiova, Craiova, 1996

ROELANTS, M. et al., Whole-body-vibration–induced increase in leg muscle activity during different squat exercises, In: Journal of strength and conditioning research, 2006, 20(1), 124–129

ROMAN, GH., ROTARU, H., JELETRIU, C., Antrenamentul plometric la baschetbaliști, o soluție pentru dezvoltarea eficentă a forței specifice, Știința sportului, nr 16, București, 2000

RONNESTAD, B., Comparing the performance-enhancing effects of squats on a vibration platform with conventional squats in recreationally resistance-trained men, In Journal of strength and conditioning research, 2004, 18(4), 839–845

SALTIN, B., GOLNICK, P.D., Skeletal muscle adaptability, Editura Baltimore, 1993

SCHNEIDER, F., Fiziologie, Editura I.T.M., Timișoara 1983

SENI, M., Forța maximă teoretică concentrică. Verificare, C.C.E.F.S. Sportul de performanță, nr.277, pag, 46, București, 1988

SHEPARD, I., Fiziologia exercițiului și performanța sportivă, C.C.P.S., Sportul de performanță, nr. 353-355, București,1994

SILAȘ, GH., Mecanică. Vibrații mecanice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

ȘERBAN., M., Aprecierea calităților în sport, Editura Sport-Turism, București, 1987

ȘERBĂNOIU, S., Capacitățile coordinative în sportul de performanță, Editura AFIR, București, 2002

ȘICLOVAN, I., Teoria și metodica antrenamentului sportiv, Editura C.N.E.F.S., București, 1984

THOMAS, J.R., NELSON, J.K., Metodologia cercetării științifice în activitatea fizică, C.C.P.S., nr. 375-377, București, 1996

TORVINEN, S. Et al., Physical fitness and performance effect of four-month vertical whole body vibration on performance and balance, In: Medicine & science in sports & exercise, April 2002

TUDOR, V., Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice, Editura RAI, București, 1999

TUDOR, V., DORU, I.C., Forța aptitudine motrică, Editura Bren, 2007

TUDOS, S., Elemente de statistică aplicată, MEI, IEFS, București 1980

ULMEANU, F., Fiziologia exercițiilor fizice, vol. II, I.C.F., București, 1967

URSU, N., Vibrații. Atelierul de multiplicare, Editura I.P.C-N, Cluj-Napoca, 1984

VERSCHUEREN, S. Et al., Effect of 6-month whole body vibration training on hip density, muscle strength, and postural control in postmenopausal women: a randomized controlled pilot study, In: Journal of bone and mineral research, volume 19, number 3, 2004

VERCHOSANSCHI, I., VIERU, A., Adaptarea pe termen lung, Scuola dello sport, vol, IX, Roma, 1990

VJIALĂ, G.E., Curs de biochimia efortului, Editura Fundației România de Mâine, București, 1996

VOINEA, R., VOICULESCU, D., SIMION, F.P., Introducere în mecanica solidului cu aplicații în inginerie, Editura Academiei Române, București, 1989

VRIJENS, J., Forța musculară și rezistența. Metode de antrenament excusive, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 273, pag 32, București, 1988

WAINEK, J., Biologia sportului, vol II, Editura C.C.P.S., București, 1993

WITT, A., Modificările forței în fucție de efort, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 281,pag 83, București, 1988

WITTEKOPF, G., MARHOLD, G., PIPER, K.S., Bazele biologice și biochimice ale calității fde forță și metode de obiectivizare a acesteia, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 281, pag.5, București, 1988

WILIMORE. J., Training for sports and activity, Editura Human Kinetics, 1998

ZAȚIORSKI, V.M., FROLOV, O.P., Folosirea metodelor de cercetare a operațiilor pentru analiza tacticii sportive, Cibernetică și Sport, Editura CNEFS, București, 1968

ZAȚIORSKI, V.M., Calitățile fizice, Editura UCFS, București, 1968

ZAȚIORSKI, V.M., Știința și practica antrenamentului de forță, MTS, INCS, SDP nr. 444-446, Bcurești, 2002

BIBLIOGRAFIE

ALEXE, N., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura Fundației România de mâine, București,1999

ALEXE. N., Selecția în sport, Editura CNEFS, București 1980

ALBU, C., VLAD, TIBERIU-LEONARD, ALBU, A., Kinetoterapia Pasivă, Editura Polirom, Iași, 2004

AMONETTE, W., Neuromuscular responses to two whole-body vibration modalities during dynamic squats, 2005

ANTONESCU, D., BUGA, M., CONSTANTINESCU, I., ILIESCU, N., Metode de calcul și tehnici experimentale de analiză a tensiunilor în biomecanică, Editura Tehnică, București, 1986

ARABEI, R., Teoria antrenamentului sportiv, principal mijloc de determinare a modului fiziologic în jocurile sportive, București, CCPS, 1995

ARDELEAN, T., Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, Editura IEFS, București, 1982

AVRAMESCU, E., MARCU, T., PÂNCOVAN, V., Activitățile fizice adaptate, Editura Universitaria Craiova , 2007

AVRAMOFF, E., Problemele fiziologice ale antrenamentului sportiv, București, CCPS, 1995

BAROGA, L., Evaluarea calităților fizice combinate, Editura Sport- Turism, București, 1984

BAROGA, L., Haltere de la A-Z, Editura Sport-Turism, București, 1985

BAROGA, M., BAROGA, L., Condiția fizică și sportul, Editura Sport- Turism, București, 1989

BATYY, E., Metode moderne de antrenament în fotbal, Editura CCPS, București, 1997

BACIU, I., Fiziologie, ediția a II-a revizuită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

BASTIAN J.D., FRANZ, D., Power plate stimulates recovery after antiriot curiae ligament rupture,In: Power-plate p d f document.

BAUTMANS, I. et al., The feasibility of whole body vibration in institutionalized elderly persons and its influence on muscle performance, balance and mobility: a randomized controlled, In: Bio. Med. Central, Geriatrics, 2005

BAZETT-JONES, M., DUGAN, E., Comparing the effects of different whole-body vibration intensities on vertical jump performance,In: Biomechanics laboratory, Ball state university, Muncie, USA 2007

BÂRZU, M., Încărcarea articulațiilor membrelor inferioare prin impact mecanic în cursul mișcărilor ciclice și consecințele sale, Anale, Universitatea de Vest Timișoara

BERINDEU, L., Stabylity of the Periodic Motions of Vibroimpact Systems Chaos, Solutions & Fractals Elsevier Science, nr 11, Kindleton Oxford, 2000

BOBOC, D., CĂPĂȚĂNĂ, M., Studiul aplicării pasive a forței musculare, În revista Știința Sportului, nr 56, pag 37-50, București, 2008

BOMPA, T., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura EX PONTO, Constanța 2001

BOMPA, T., Dezvoltarea calităților biometrice, Editura EX PONTO, Constanța, 2001

BOMPA, T., Periodizarea antrenamentului sportiv, Editura Tana, București, 2006

BOMPA, T., Performanța în jocurile sportive, Editura S.N.A.,București, 2003

BOMPA, T., Power traing for sport- The new wane training, Editura Orietta Calcina, Toronto, 1996

BOSCO, C., Noi metodologii pentru evaluarea și programarea antrenamentului, Sportul de performanță nr 326, București 1992

BOSCO, C. Et al., Hormonal response to whole-body vibration on men, In: Journal of Appl. Physiol., 2000, (81) 449-454

BOTA, A., Ritmurile biologice și performanța motrică, Teză de doctorat A.N.E.F.S., București, 2001

BOTA, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000

BRATU, I.A., Deprinderile motrice de bază, Editura Sport-Turism, București, 1985

BRATU,I., RUS,A., PATER,S., Studiul mișcări relative a efectelor din cupla cinetică, Anale, Mecanică, Universitatea Oradea, pag (291-297)

BRATU, P., Vibrațiile sistemelor elastice, Editura Tehnică, București, 2000

BUZDUGAN, G., Izolarea antivibratorie a mașinilor, Editura Academiei Române, București, 1980

BUZDUGAN, GH., FETCU,L., RADEȘ,M., Vibrațiile sistemelor mecanice, Editura Academiei Române, București, 1975

BUZDUGAN,GH., MIHĂESCU,E., RADEȘ, M., Măsurarea Vibrațiilor, Editura Academiei Române, București, 1979

CARDINALE, M., The effects of vibration on human performance and hormonal profile, Doctoral thesis, Budapest 2002

CARDINALE, M., LIM, J., Electromyography activity of vast us laterals muscle during whole-body vibrations of different frequencies, In: Journal of strength and conditioning research, 2003,17 (3), 621-624

CÂRSTEA, G., Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universal, București, 1993

CÂRSTEA, G., Educație fizică- fundamente teoretice și metodice, Editura Petru Maior, București 1999

Centrul de Cercetări pentru Educație Fizică și Sport, Sportul de performanță, Nr:104,109,125,177,226,234,333, București,1976

CIOLCĂ, S., Contribuții la elaborarea modelului de joc și modelarea pregătirii în fotbal la nivelul juniorilor , Teză de doctorat, București, 2002

COLIBABA, E., BOTA.I., Jocuri sportive, Teorie și Metodică, Editura Aldin, București, 1998

COMETTY, G., Exerciții pliometrice, Sportul de performanță nr. 381-382, București, 1996

COJOCARU, VIOREL., Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță, Editura Axis Mundi, București, 2000

CONSTANTIN, I., Electro-acupunctura, Editura Sport Turism, București, 1994

CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, București 1999

CORDUN, M., Postura corporală normală și patologică, Editura A.N.E.F.S., București, 1999

CORDUN, M., Kinantropometrie, Editura CD Press, București,2009

CORDUN, M., CHIRLĂ. L., Hidrokinetoterapia în afecțiunile reumatice, Editura Peintech, București, 1999

CORMIE, P., DEANE, R., TRIPLETT, T., MCBRIDE, J., Acute effects of whole-body vibration on muscle activity, strength, and power, In: Journal of strength and conditioning research, 2006, 20(2), 257–261

CREȚU, A., Igena educației fizice și sportului, vol1-2,Editura A.N.E.F.S., București 1993

CREȚU, A., BOBOC, F., Kinetoterapia în afecțiuni reumatice, Edituta A.N.E.F.S.,București, 2003

CHEȚAL, D., MIHALCEA. N., Efortul fizic și metabolismul, Editura Sport-Turism, București, 1989

CHIRIAC, M., Testarea manuală a forței musculare, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000

DARABONT, A., și colab., Șocuri și vibrații. Aplicați în tehnică, Editura Tehnică, București 1988

DARABONT, A., Pece, Șt., Manual de protecția munci, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996

DARIE, S., Vibratoare electrice, Editura Tehnica, București, 1987

DEACU, L., Vibrații la mașini unelte, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1977

DECIU, E., RĂDOI, M., VOICULESCU, D., Elemente de vibrații mecanice, Editura Tehnică, București, 1973

DELDEGAN, I., Teză de doctorat, A.N.E.F.S., 2004

DELECLUSE, C., ROELANTS, M., VERSCHUEREN, S., Strength increase after whole-body vibration compared with resistance training, In: Medicine & science in sports & exercise

DELIU, D., Antrenamentul sportiv în disciplinele de combat, Editura Bren, București, 2008

DELIU, D., Predicția performanțelor motrice sportive, Editura Bren, București, 2007

DEMETER, A., Fiziologia sportului, Editura Stadion, București, 1972

DEMETER, A., Fiziologia și biochimia dezvoltări calităților motrice, Editura Sport Turism, București, 1983

DEMETER, A., Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice, Editura Sport Turism, București, 1981

DEMETER, A., DUCA, M., Exercițiul combinat concept și strategie în educația fizică. Metode alternative, Editura Polidava, Deva, 2001

DENISCHI, A., Tratat de medicină medicală, vol III, Editura Medicală, București, 1988

DENISCHI, A., și colab., Biomecanica, Editura Academiei R.S.R., București 1989

DINCĂ, D., Metode variaționale și aplcații, Editura Tehnică, București, 1980

DONATI, A., Legătura dintre dezvoltarea forței și vitezei, Editura Atleticostud nr 3,4,5, București 1996

DONSKOI, D., Biomecanica, Editura Sport Turism, București, 1973

DRAGNEA, A., Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport Turism, București, 1995

DRAGNEA, A., CORDUN, M., MATE, S., Ecoul biochimic al eforturilor de mare solicitare în organismul copiilor de 12-14 ani, Sesiunea de comunicării științifice , Iași, 1991

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

DRĂGAN, I., Medicină sportivă aplicată, Editura Editis, București, 1994

DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editură Medicală, București, 2002

DRĂGAN, I., Energofiziologie, Dirijare medicală a antrenamentului, Universitatea Ecologică, București, 1994

DUMITRESCU, V., Metode statisico-matematice în sport, Editura Stadion, București, 1971

EPURAN, M., Dezvoltarea psihică. Aspecte ale dezvoltării psihice în ontogeneză, București, 1999

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale, Editura FEST, București, 2005

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, Editura Sport Turism, București, 1990

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale, Ex fizice, Sport, Fitness, Ediția a II-a, Editura FEST, București, 2005

ERSKINE, J., SMILLIE, I., CARDINALE, M., Neuromuscular and hormonal effects of a single session of whole body vibration, In: The 55th international astronautically congress 2004 – Vancouver, Canada, iac-04-g.p.36

FLORESCU, C., Sportul de performanță, Editura Sport Turism, București, 1985

FERTIS, D., Mechanical and Structural Vibrations, New York, 1995

GAGEA, A., Redundanța reflexului electrodermal, Revista de educație fizică și sport nr. 10, pag 23-29, București, 1979

GAGEA, A., Biomecanica în sport în medicină sportivă aplicată, sub redacția profesor doctor Drăgan, I., pag. 355-372, București, 1994

GAGEA, A., Informatică și statistică, curs Master, Editura A.N.E.F.S., București, 1996

GAGEA, A., Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999

GAGEA, A., Biomecanica teoretică, Editura Scrisul Gorjean, Tg. Jiu, 2000

GAGEA, A., Cercetări interdisciplinare din domeniul sportului, Editura Destin, Deva, 2002

GAGEA, A., Ghid pentru întocmirea unui plan de cercetare doctoral și sugestii pentru redactarea unei teze de doctorat, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2008

GAFIȚAN, M., FOCȘA, V., MERTICARU, V., BIBOROSOH, L., Vibrații și zgomote, Editura Junimea, Iași, 1980

GEESE, R., Antrenamentul forței de săritură după principiul forței maxime, Sportul de performanță nr. 266, pag 33, București 1987

GEORGESCU, M., Efortul anaerob și aerob în antrenamentul sporiv, Editura Stadion, București, 1971

GOHNER, V., Constatări experimentale pentru determinarea deficitului de forță orientat excentric, Sportul de performanță nr 283, pag 47, București , 1987

GREEN, H.J., Muscle power, Editura Human Kinetics, Toronto,1986

GRIGORE, V., Exercițiul fizic factor activ pentru prevenirea îmbătrăniri și instalări bolilor degenerative, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

GRIGORE, V., Pregătirea artistică în gimnastica de performanță, Editura A.N.E.F.S., București, 2001

GRIGORE, V., Gimnastica artistică – Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Editura Semne, București, 2001

GROPLER, H., THIESS, G., Determinarea prin analiză factorială a validității testelor de motricitate sportivă pentru înțelegerea indicilor de viteză locomotorie și de forță – viteză aciclică, Sportul de performanță nr 271, pag 27, București, 1987

HAULICĂ, I., Fiziologie umană, Editura Medicală, București, 1989

HANȚIU, I., Studiul mișcării, Editura Univertsității din Oradea, Oradea, 2003

HARE, D., Teoria antrenamentului – Introducere în metodica generală a antrenamentului, Editura Stadion, București, 1973

HARE, D., Antrenamentul forței rapide, RevistaScuola dello sport, nr. 5, 1986

HARIS, C.M., CREDE, C.E., Șocuri și vibrații, Vol. 1,2,3, Editura Tehnică, București, 1986

HOLDEVICI, I., VASILESCU, G.P., Autodepășirea în sport, Eaditura Sport – Turism, București, 1988

HOUCHMUTH, G., Puterea mecanică, factor limitator al exerciților fizice, Sportul de performanță, nr 281, pag. 21, București, 1988

HOUCHMUTH, G., KNAUF, M., Analiza model a comportamentului dinamic al platformei de măsurare a forței, Sportul de performanță, nr 281, pag.111, București, 1988

HORGHIDAN, V., Îndrumar de lucrări practice la psihologie, Editura IEFS, București, 1984

HRISTEV, A., Probleme de fizică – mecanică, Editura Prometeu, București, 1991

IFRIM, M., Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

IFRIM, M., Atlas de anatomie umană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

ILIESCU, A., GAVRILESCU, D., Anatomia funcțională și biomecanică, Editura Sport – Turism, București, 1976

IONESCU, M., Anatomia umană, idei, fapte, evoluție, vol I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987

ISRAEL, S., Adaptarea fizică condiționată motric, ca principiu biologic, Sportul de performanță, nr 285, pag. 47, București 1989

ISPAS, C., SIMION, F.P., Vibrațiile mașinilor unelte, Teorie și aplicații, Editura Academiei Române, București, 1986

ISSURIN, B., TENENBAUM, G., Acute and residual effects of vibratory stimulation on explosive strength in elite and amateur athletes, In: Journal of sports sciences, 1999, 17, 177-182

IULIAN, L., Roboți și vibrații, Editura Dcia, Cluj-Napoca, 1996

IVĂNESCU, I., VASILESCU, G., ȚARCĂ, M., Satistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

JORDAN, M. Et al., Vibration training: an overview of the area, training consequences, and future considerations, In: Journal of strength and conditioning research, 2005, 19(2), 459-466

KARAS, V., OTAHAL, S., TLEPAKOVA, E., DVORAKOVA, I., Căteva criteri de bază în aprecierea biomecanică a capacității musculare, Sportul de performanță, nr 281, pag 77, București, 1988

KECS, W., Elasticitate și vâscoelasticitate.Mecanică teoretică și aplicată, Editura Tehnică, București, 1986

KIRCH, A., Limitele omului în sport, Atleticastudi, Roma, 1987

KOMI, P., BOSCO, C., Utilization of stored elastic energy in leg extensor muscles by men and women, Medicine and Science in Sport and Exercise, Oxford, 1997

KOMI, P., Strenght and power in sport, The Enciclopedia of Sports Medicine III, 1992

KUSHMERICK, M. J., Energetics of muscle contraction, Editura Williams, Baltimore, 1993

LAMONT, H. Et al., The effects of 4 different acute whole body vibration exposures upon indices of counter movement vertical jump performance, In: Neural Control and Balance, OASIS 2006

LOCATELLI. E., Relații și corespondențe între forța explozivă, gradientul de forță, și testul de teren, Sportul de performanță, nr 273, București, 1988

MANNO, R., Les bases de l′entrainement sportif. Traduit de l′ italien par Pierre Carrere, Edition Reveu E.P.S., Paris, 1994

MARCU,V., CHIRIAC, M., Evaluarea în cultură fizică și sport, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009

MARCU, V., MATEI, C., Echilibru corporal, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009

MARGARIA, R., Despre resursele de energie în timpul muncii aerobe și anaerobe, în Wychowanie fiuyczue I sport,Warszawa 11, nr 11, pag 57-73

MARICA, V., Coordonate etice și biologice ale sportului, Casa Corpului Didactic, Deva, 1982

MARINESCU, G., Studiul experimental privind posibilitățile și particularitățile aplicării eforturilor mari și foarte mari în pregătirea copiilor la înot pentru realizarea modelelor corespunzătoare nivelelor II și III, Teză de doctorat , A.N.E.F.S., București, 1996

MATVEVEEV, L.P., NOVICOV, A.D., Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București, 1980

MELEROWIEZ, M., Ergometrie, Munchen und Berlin ed urban und Schwazenberg, 1962

MĂNESCU, S., Igenă, Editura Medicală, București, 1991

MITRA, G., MOGOȘ, A., Metodica educației fizice școlare, Editura Sport Turism, București, 1980

MITRA, G., MOGOȘ, A., Metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București, 1975

MORARU, V., Vibrațiile și stabilitatea mașinilor- unelte, Editura Tehnică, București, 1982

MORAS, G. Et al., Electromyography response during whole-body vibrations of different frequencies with progressive external loads, In: Revisit Digital EFDEPORTES, Buenos Aires Feb. 2006.

MUȘAT, C., Contribuții privind optimizarea capacității de efort la juniori II, jucători de fotbal, Teză de doctorat, A.NE.F.S., București, 2011

NEACȘU. I., Instruire și învățare, Editura Științifică, București, 1990

NICULESCU, M., Elemente de psihologie a sportului de performanță și mare performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

NICULESCU, M., NICULESCU, M., Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Editura A.N.E.F.S., București, 2002

NEGRU, T., ȘERBAN, M. G., Fiziopatologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

OZOLIN, N., Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București, 1972

PAPILIAN, V., Anatomia omului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

PÂNCOTAN, V., Optimizarea tratamentului kinetic în afecțiunile reumatice ale coloanei vertebrale dorsale prin utilizarea vibrațiilor mecanice de joasă și medie frecvență, Teză de doctorat, A.N.E.F.S., București, 2010

PĂUN., R., Tratat de Medicină internă. Reumatologie, vol I-II, Editura Medicală, București, 1999

PELIN. R., Studiu privind dezvoltarea capacității musculare ″detenta″ în gimnastica ritmică prin utilizarea contracțiilor musculare pliometrice, Teză de doctorat, A.N.E.F.S., București, 2005

PELLIS, G., Forța maximă teoretică concentrică,Metodă., C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr. 277, pag. 53, București, 1988

PETRICU, I. C., VOICULESCU, I.C., Anatomia și fiziologia omului, Editura Medicală, București,1967

PETROV, V.S., ZUAV, V.N., Aparat ″ Graviton ″ pentru măsurarea detentei sportivilor și determinarea caracteristicilor de viteză forță ale acestora, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr.273, pag.62, București, 1988

POPOVICIU,L., HĂULICĂ, I., Patologia sistemului nervos vegetativ, Editura Medicală, București, 1982

PRADET, M., Pregătirea fizică,București,Editura, Editis, 2000

PREDA, L., Pregătirea de forță în antrenamentul de sprint, București, Editura, Printech, 2002

PREDESCU, C., Aspecte fiziologoice și fiziopatologice ale vărstei adulte, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

RADU, I.T., Evaluarea completă și continuă. Strategie de perfecționare a procesului didactic, În: Revista de pedagogie nr 8/1985

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B., Aptitudinile motrice de bază-probleme teoretice, Editura Plumb, Bacău, 2000

RĂDOI, M., DECIU, E., VOICULESCU,D., Elemente de vibrații mecanice, Editura Tehnică, București, 1973

RĂDULESCU, A., Electroterapie, Editura Medicală, București, 1991

RĂDULESCU, A., POPESCU, M., Curenții interferențiali de medie frecvență, Editura Medicală, București, 1983

RINDERIU, E., Fiziologia efortului fizic- curs, Editura Universității din Craiova, Craiova, 1996

ROELANTS, M. et al., Whole-body-vibration–induced increase in leg muscle activity during different squat exercises, In: Journal of strength and conditioning research, 2006, 20(1), 124–129

ROMAN, GH., ROTARU, H., JELETRIU, C., Antrenamentul plometric la baschetbaliști, o soluție pentru dezvoltarea eficentă a forței specifice, Știința sportului, nr 16, București, 2000

RONNESTAD, B., Comparing the performance-enhancing effects of squats on a vibration platform with conventional squats in recreationally resistance-trained men, In Journal of strength and conditioning research, 2004, 18(4), 839–845

SALTIN, B., GOLNICK, P.D., Skeletal muscle adaptability, Editura Baltimore, 1993

SCHNEIDER, F., Fiziologie, Editura I.T.M., Timișoara 1983

SENI, M., Forța maximă teoretică concentrică. Verificare, C.C.E.F.S. Sportul de performanță, nr.277, pag, 46, București, 1988

SHEPARD, I., Fiziologia exercițiului și performanța sportivă, C.C.P.S., Sportul de performanță, nr. 353-355, București,1994

SILAȘ, GH., Mecanică. Vibrații mecanice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

ȘERBAN., M., Aprecierea calităților în sport, Editura Sport-Turism, București, 1987

ȘERBĂNOIU, S., Capacitățile coordinative în sportul de performanță, Editura AFIR, București, 2002

ȘICLOVAN, I., Teoria și metodica antrenamentului sportiv, Editura C.N.E.F.S., București, 1984

THOMAS, J.R., NELSON, J.K., Metodologia cercetării științifice în activitatea fizică, C.C.P.S., nr. 375-377, București, 1996

TORVINEN, S. Et al., Physical fitness and performance effect of four-month vertical whole body vibration on performance and balance, In: Medicine & science in sports & exercise, April 2002

TUDOR, V., Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice, Editura RAI, București, 1999

TUDOR, V., DORU, I.C., Forța aptitudine motrică, Editura Bren, 2007

TUDOS, S., Elemente de statistică aplicată, MEI, IEFS, București 1980

ULMEANU, F., Fiziologia exercițiilor fizice, vol. II, I.C.F., București, 1967

URSU, N., Vibrații. Atelierul de multiplicare, Editura I.P.C-N, Cluj-Napoca, 1984

VERSCHUEREN, S. Et al., Effect of 6-month whole body vibration training on hip density, muscle strength, and postural control in postmenopausal women: a randomized controlled pilot study, In: Journal of bone and mineral research, volume 19, number 3, 2004

VERCHOSANSCHI, I., VIERU, A., Adaptarea pe termen lung, Scuola dello sport, vol, IX, Roma, 1990

VJIALĂ, G.E., Curs de biochimia efortului, Editura Fundației România de Mâine, București, 1996

VOINEA, R., VOICULESCU, D., SIMION, F.P., Introducere în mecanica solidului cu aplicații în inginerie, Editura Academiei Române, București, 1989

VRIJENS, J., Forța musculară și rezistența. Metode de antrenament excusive, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 273, pag 32, București, 1988

WAINEK, J., Biologia sportului, vol II, Editura C.C.P.S., București, 1993

WITT, A., Modificările forței în fucție de efort, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 281,pag 83, București, 1988

WITTEKOPF, G., MARHOLD, G., PIPER, K.S., Bazele biologice și biochimice ale calității fde forță și metode de obiectivizare a acesteia, C.C.E.F.S., Sportul de performanță, nr 281, pag.5, București, 1988

WILIMORE. J., Training for sports and activity, Editura Human Kinetics, 1998

ZAȚIORSKI, V.M., FROLOV, O.P., Folosirea metodelor de cercetare a operațiilor pentru analiza tacticii sportive, Cibernetică și Sport, Editura CNEFS, București, 1968

ZAȚIORSKI, V.M., Calitățile fizice, Editura UCFS, București, 1968

ZAȚIORSKI, V.M., Știința și practica antrenamentului de forță, MTS, INCS, SDP nr. 444-446, Bcurești, 2002