Contributii LA Selectia Si Pregatirea Jucatorului Ridicator

CUPRINSUL LUCRĂRII

CAPITOLUL 1- INTRODUCERE

Scurt istoric al jocului de volei

Voleiul modern este unul din jocurile sportive care se bucură de o mare popularitate printre iubitorii de sport din lumea întreagă. Voleiul este unul dintre cele mai răspândite jocuri folosite în lume pentru recreere, ca mijloc al educației fizice, dar mai ales ca sport de performanță.

Voleiul face parte din categoria jocurilor sportive și a fost inventat în anul 1895 de către William G. Morgan, profesor de educație fizică la Colegiul Holyoke din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Conceput prin împrumutarea unor reguli și elemente din jocurile de tenis și bachet, noul joc a purtat la început numele de „minonette", ce a fost.schimbat după numai un an de la apariție, în volley-ball, nume ce se menține și în prezent. Ca principiu, jocul de astăzi este același cu cel din 1895, mingea în zbor peste plasă, dar modul de aplicare al acestui principiu este actualmente total deosebit de cel de la început. Acest joc simplu, cu reguli ușoare, practicat prin puține procedee și-a schimbat repede scopul. Din joc pentru odihna activă, pentru recreere, devenit foarte cunoscut în întreaga lume, s-a transformat într-un joc complex, cu multă solicitare de energie și a atras un număr mare de practicanți.

Regulile jocului, puține și simple inițial, se schimbau odată cu evoluția jocului. Numărul jucătorilor, nelimitat la început, a fost de 5, 4, 9 jucători, ajungându-se în pezent la 6 jucători. Durata jocului a fost legată la început de numărul serviciilor (care era în funcție de numărul jucătorilor, variabil și el), apoi s-a încercat să se limiteze în timp și s-a fixat apoi la numărul de 15 puncte (1917). Apariția schimbării jucătorilor pentru a executa serviciul (rotația), în anul 1912, introducerea liniei de centru, în anul 1921, toate acestea au contribuit la dezvoltarea jocului de volei și la transformarea lui într-un joc sportiv mult mai dinamic, ce "impunea o pregătire mai serioasă din partea practicanților acestui joc.

Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colțurile lumii și au apărut reguli noi la crearea cărora și-au adus contribuția mai multe țări. Astfel, în insuieie Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la trei într-un teren, și tot acolo s-au tras primele mingi „bombă", dar din linia a doua.

Apariția și perfecționarea loviturii „bombă", adică a loviturii de atac, a constituit un pas uriaș spre voleiul modern, ridicarea fiind o consecință firească a pregătirii loviturii de atac. De asemenea, apariția și perfecționarea loviturii de atac a impus pe lângă apariția ridicării și crearea unor noi procedee de lovire a mingii, cum ar fi preluarea cu două mâini de jos, precum și o creștere a dinamicii și a ritmului jocului de volei.

În paralel cu modificarea unor reguli, apar și primele acțiuni de defășurare a jocului – acțiuni tactice – sunt cunoscute: pasarea mingii, serviciul, în atac apar elemente de trimitere a mingii mai dificil la adversar (mingea „bombă"), iar în apărarea împotriva atacului s-a folosit blocajul șichiar plonjonul. Apare tactica de joc în atac și apărare, și chiar tendința de specializare a jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, apărători în linia a doua.

Acțiunea de ridicare a evoluat de-a lungul timpului, transformându-se într-o veritabilă armă de atac, de ea depinzând în mare măsură eficiența atacului propriu. S-au diferențiat mai multe forme de executare a ridicării, cum sunt: ridicarea înainte, ridicarea peste cap, ridicarea laterală, ridicarea din săritură, ridicarea din poziții dificile (plonjon).

În țara noastră, jocul de volei a pătruns după primul război mondial, în anul 1920, la scurt timp după apariția sa pe continentul european. Foarte repede voleiul a început să fie practicat de către elevi și studenți în București, dar și în alte orașe ale țării: Ploiești, Constanța, Iași, Brașov, Timișoara.

Paralel cu activitatea internă, voleiul românesc este prezent și în competițiile internaționale, unde echipele reprezentative masculine și feminine, precum și unele echipe de club, au obținut rezultate ce au contribuit la creșterea prestigiului sportului, și în special al voleiului românesc, pe plan mondial.

Tendințe actuale ale ridicării

Urmărind evoluția ridicării pe parcursul timpului, s-a constatat o creștere a vitezei de circulație a mingii, atât între jucătorul care preia mingea și ridicător, cât și între ridicător și atacant. Scăderea traiectoriilor mingiilor ridicate, precum și folosirea într-o măsură tot mai mare a procedeului de ridicare din săritură, punând astfel în dificultate blocajul și apărătorii echipei adverse.

S-a înregistrat o creștere a taliei jucătorilor ridicători, locul ridicătorilor de statură medie, îndemânatici, a fost luat de jucătorii foarte înalți, care pe lângă acțiunea de construcție a atacului propriu, participă cu mult succes și la realizarea loviturii de atac, precum și la efectuarea blocajului, care devine mult mai eficient.

Motivarea alegerii temei

Mi-am propus abordarea acestei teme pentru a evidenția mai bine importanța ridicării în cadrul jocului de volei, nevoia creșterii și aplicării de către jucătorii ridicători a unui număr cât mai mare și variat de procedee de ridicare, toate acestea coroborate cu o bună pregătire fizică, psihică și tehnico-tactică fiind atuul formării unor jucători competenți.

Jucătorii ridicători fiind, în general, și coordonatori de joc, au o mare importanță în cadrul jocului de volei, de modul lor de gândire, precum și reușita execuției depinzând succesul întregii echipe.

Consider că acest tip de studiu asupra ridicării poate furniza date concludente despre modul în care trebuie pregătiți jucătorii ridicători, precum și despre modul în care aceștia aplică în joc indicațiile tactice ale antrenorului, conducând echipa spre victorie sau insucces.

CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘI BAZELE ȘTIINȚIFICE ALE LUCRĂRII

2.1. Noțiuni de ridicare. Conținutul tehnicii ridicării

Ridicarea este acea acțiune din ansamblul jocului de atac care se utilizează în scopul punerii în situații cât mai favorabile a jucătorului ce va finaliza combinația în atac a echipei proprii. Ridicătorul va adresa mingea prin lovirea ei, în majoritatea cazurilor, cu două mâini, de sus, în funcție de posibilitățile atacantului, de dispunerea blocajului advers și tactica preconizată. El va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză și distanță față de plasă, coechipier și adversar.

Ridicările sunt procedee care presupun, în general, aceeași structură biomecanica de mișcare, dar care se deosebesc prin direcție, distanța față de fileu, înălțime, viteza de traiectorie, distanța de pasare.

De aici rezultă o multitudine de procedee de ridicare pentru atac, printre care amintim:

– ridicarea normală sau înaltă;

– ridicarea întinsă („fuge");

– ridicarea scurtă și în urcare;

– ridicarea din săritură;

– ridicarea laterală.

Toate aceste procedee se pot executa „înainte" sau „peste cap", de pe loc sau din săritură, aproape, deci de la o zonă la alta, sau peste o zonă.

Aspectele esențiale ale execuției tuturor acestor variante presupun: o deplasare rapidă la minge, plasament sub aceasta într-o poziție stabilă, echilibrată, angrenată „în undă" a tuturor segmentelor corpului, începând cu picioarele și terminând cu degetele de la mâini.

2.1.1. Ridicarea înainte

Este folosită în foarte multe situații ale jocului. Ea necesită o deplasare rapidă la minge, într-o poziție echilibrată, cu fața spre direcția de transmitere a mingii. Corpul ridicătorului acționează din toate articulațiile ca un resort. Picioarele vor fi cu tălpile paralele și ușor depărtate. Mingea va fi întâmpinată într-un punct situat deasupra frunții, cupa adâncă alcătuită de degetele ridicătorului, contactul făcându-se cu suprafața interioară a degetelor.

Articulația pumnului este în ușoară extensie, iar cea a cotului în ușoară flexie, coatele aflându-se la distanță puțin mai mare de lățimea umerilor. în aceeași situație de flexie ușoară sunt și articulațiile șoldului, genunchilor și gleznelor.

După contactul cu mingea, printr-un impuls declanșat la nivelul articulațiilor gleznelor și transmis în undă articulației genunchilor, șoldului, umerilor, coatelor, acestea vor face o mișcare de extensie, iar cea a pumnului, flexie cubitală. Privirea va însoți mingea, corpul ajunge în poziție extinsă, pe vârfuri.

Distanța convenabilă față de plasă, pentru ridicare, este de 50-100 cm, iar o înălțime adecvată pentru trăgător, avându-se în vedere și situația concretă a momentului de joc. Înălțimea ridicării, lungimea ei, vor fi în funcție de stadiul practicanților jocului sau tacticii în atac preconizate. Execuția va fi continuată de adoptarea unei poziții joase în apropierea atacantului căruia i-a fost adresată ridicarea în vederea dublării loviturii de atac.

2.1.2. Ridicarea peste cap

Folosită atât în jocul începătorilor, cât și la performanță, permite schimbarea direcției ridicării pe distanțe de 2-3 m, în scopul evitării blocajului de către atacant. Utilizarea ei favorizează distribuirea mai echilibrată a ridicării, vizând și disponibilitățile jucătorilor proprii.

Acest procedeu de ridicare necesită o deplasare rapidă spre minge într-o poziție echilibrată. Picioarele vor fi cu tălpile paralele și ușor depărtate. Mingea va fi întâmpinată într-un punct situat deasupra frunții. Plasarea cupei deasupra frunții permite ridicătorului dirijarea mingii peste cap, printr-o extensie și o retroducție a brațelor și o extensie a articulațiilor pumnului, ce imprimă mingii o traiectorie cu direcție spre sus, în prima fază, și spre înapoi, în faza următoare.

Mișcarea acestor segmente este precedată și însoțită de o ușoară extensie a articulațiilor gleznelor, genunchilor, șoldurilor și trunchiului. Privirea însoțește mingea pe prima traiectorie. Această acțiune este favorizată de o preluare precisă la ridicător, iar prin modul ei de execuție face dificilă anticiparea de către blocaj a intențiilor ridicătorului.

În continuare, ridicătorul va executa o întoarcere rapidă, în vederea dublării atacului propriu.

La avansați apar și alte metode de execuție:

– ridicarea cu fenta la atac, în care ridicătorul efectuează elanul, săritura și lucrul brațelor asemănătoare loviturii de atac, iar în momentul lovirii mingii execută ridicarea;

– ridicarea înainte cu fenta de ridicare peste cap, sau ridicare peste cap cu fenta de ridicare înainte;

– fenta de ridicare și lovitura de atac prin plasarea mingii, în care ridicătorul, aflar în săritură în majoritatea cazurilor, simulează ridicarea și prin flexia rapidă a palmei depărtate de plasă, plasează mingea.

Toate acestea au în vedere derutarea blocajului advers, sau îngreunarea grupării celui colectiv.

2.1.3. Ridicarea din săritură

În cazul acestui tip de ridicare, brațele sunt aproape întinse, cu palmele mult deasupra capului, pentru a nu se ști intenția ridicătorului.

În unele cazuri, dacă posibilitățile permit, brațele se duc pe rând în sus, pentru a surprinde mai mult. O caracteristică a ridicării din săritură este traiectoria care trebuie să se imprime mingii. Pentru o ridicare scurtă din săritură, traiectoria trebuie să fie joasă, lucru ce se realizează prin lovirea mingii puțin mai jos decât axul orizontal. Ridicarea lungă din săritură poate avea o traiectorie mai înaltă, însă nu exagerată.

Pentru ca ridicarea să fie precisă, este bine ca ridicătorul să fie orientat cu fața spre cel care trimite mingea. Dacă elanul și bătaia sunt paralele cu plasa, adversarul nu va fi indus cu nimic în eroare și, de aceea, pentru a realiza derutarea adversarului și o ridicare precisă, se impune efectuarea elanului și a bătăii oblice față de plasă, în timpul zborului ridicătorul se va întoarce spre cel care va ataca, adică să se răsucească în aer, pentru a avea o poziție convenabilă de a ridica.

La învățarea ridicării din săritură, marea problemă o constituie întoarcerea în timpul zborului. De aceea, la început aceste întoarceri se fac pe sol, prin simularea bătăii și apoi întoarcerea spre direcția de ridicare. Întrucât mișcările necesită o bună coordonare, ele se execută întâi fără minge, apoi cu mingea, fără săritură, și după aceea se include ridicarea din săritură. Pentru învățarea acestui tip de ridicare este necesar ca mingea să vină ceva mai înalt, în fața ridicătorului.

2.1.4. Ridicarea laterală

Utilizarea acestei ridicări are mare importanță în jocul actual.

Prin menținerea unei poziții și transmiterea mingii lateral, se induce în eroare cu ușurință blocajul advers.

Pentru a se asigura o ridicare mai bună, palma opusă direcției de transmitere a mingii să vină aproape perpendicular pe aceasta. În plus, mișcarea de îndoire laterală a trunchiului va asigura mingii un zbor precis.

Ridicarea laterală poate fi executată de pe sol sau din săritură, în cel de-al doilea caz producând o derută mai mare a blocajului și apărării adverse.

La învățarea acestei ridicări, se pot efectua exerciții în care ridicătorul execută mici întoarceri în direcția spre care ridică și treptat se ajunge la menținerea poziției perfecte lateral față de locul de unde vine și unde se trimite mingea.

2.1.5. Greșeli la executarea acțiunii de ridicare

a) În momentul inițial:

– aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea (înainte, înapoi, lateral stânga, dreapta);

– nu se urmărește locul și acțiunile jucătorilor proprii (de la preluare, dar mai ales atacanții);

– nu se urmărește dispunerea blocajului advers.

b) În timpul execuției acțiunii:

– lipsa unei cupe elastice, ca urmare a unei contractări pronunțate a degetelor, poziția greșită a degetelor, a palmelor;

– punctul, la lovirea mingii, prea coborât în comparație cu planul capului;

– imprimarea unei forțe inegale – stânga, dreapta – asupra mingii, de către membrele inferioare, dar mai ales de către cele superioare, cu efect asupra preciziei ridicării.

c) În finalul acțiunii:

– privirea nu însoțește mingea pe traiectorie;

– lipsa flexiei sau extensiei articulației pumnului în funcție de direcția mingii la ridicare;

– deplasarea corpului în direcție inversă traiectoriei mingii.

2.2. Aspecte biomecanice ale ridicării

Acțiunea specifică construcției fazei de atac impune în prealabil deplasări și ocuparea unei poziții de regulă medii, și se realizează la nivelul membrelor superioare, mâinilor. Caracteristica principală a acțiunii – precizia traiectoriei, se realizează prin acțiunea dinamică a mâinilor. Poziția este asigurată pe o bază normală de susținere, cu membrele inferioare depărtate la nivelul umerilor, și un picior (cel dinspre fileu) ceva mai avansat. Planele paralele asigură orientarea cu linia umerilor perpendicular cu direcția de transmitere a mingii. Greutatea este egal repartizată pe ambele picioare, corpul având tendințe de deplasare spre înainte.

În funcție de traiectoria preluării, poziția ridicătorului va fi mai înaltă sau mai joasă, realizându-se prin flexia articulațiilor picioarelor. Membrele superioare sunt ridicate oblic, flexate prin articulația cotului, cu mâna în continuarea antebrațului, palmele orientate înainte și sus, degetele depărtate, formând o cupă rotundă, în vederea contactului cu mingea. La acest nivel efortul este de tip „menținere" la membrele superioare – mușchii flexori ai degetelor, extensorii corpului, flexorii cotului, anteductorii brațului, ridicătorii și mușchii ce basculează lateral scapula formând un lanț muscular.

Mușchii șanțurilor vertebrale fac efortul static de menținere la nivelul trunchiului, iar lanțul triplei extensii la membrele inferioare. Pentru asigurarea poziției corpului se face și un efort static de echilibrare – prin lucrul lanțurilor musculare antagoniste ale trunchiului și membrelor.

Activitatea dinamică – pentru lovirea mingii, prezintă o serie de detalii: corpul efectuează o ridicare și îndreptare lentă, prin mușchii șanțurilor vertebrale, tripla extensie la nivelul membrelor inferioare – prin activitatea dinamică de învingere.

La nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează lovirea, în principal de police, degetul arătător și cel mijlociu, ce are ponderea mare în traiectoria imprimată mingii. Pentru ca zborul mingii să fie liniștit, lovirea se va face uniform, simultan cu ambele mâini în sensul traiectoriei dorite, prin centrul de greutate al mâinii.

În această acțiune de ridicare, numărul grupelor și lanțurilor musculare angrenate în afortul static și dinamic este crescut, având particularități specifice de tip biomecanic. Se poate realiza printr-o coordonare nervoasă de mare finețe, informarea este continuă pe calea aferentei inverse, prin aferentele proprio-receptive, vizuale și vestibulare.

2.3. Tactica individuală la ridicare

Această acțiune are o mare diversitate de procedee tehnice, unele dintre ele fiind pregătite permanent de către toți jucătorii, iar altele numai de către ridicători.

Ridicarea de sus cu două mâini înainte, de pe sol, din săritură și cu plonjon lateral, se execută de către toți jucătorii.

Primul procedeu este indicat pentru copii, dar se aplică și la stadiul marii performanțe. Al doilea procedeu este utilizat numai în stadiul performanței și în principal după o ridicare directă. Al treilea procedeu se utilizează la realizarea ridicărilor directe din condiții de preluare optime sau la corectările preluărilor deficitare, venite din partea unui coechipier. Ridicarea peste cap, de pe sol, din săritură sau cu plonjon lateral, sunt acțiuni mai deficitare din punct de vedere tehnic.

Primele două procedee se pot executa de către toți jucătorii, iar al treilea numai de către ridicători, ca o acțiune de corectare a unei preluări efectuate deficitar și ca o îndatorire a sa.

Ridicarea de sus cu două mâini, din lateral, cu sprijin pe sol, din săritură sau cu plonjon lateral, sunt procedee specifice, utilizate de către ridicătorii specializați. Ridicarea cu sprijin pe sol se folosește la corectarea unei preluări efectuate în preajma plasei cu fața la aceasta, sau chiar cu spatele. Al doilea procedeu este de regulă precedat de o simulare de atac, în urma unui pas direct, pentru a angaja un adversar la blocaj. Al treilea procedeu este de corectare a unor preluări efectuate defectuos.

Toate procedeele de ridicare de sus cu două mâini pot fi executate de către ridicători cu viteze și traiectorii diferite, care se execută în funcție de necesități și de tactica colectivă a echipei.

Ridicarea de sus cu o mână înainte și peste cap, de pe sol, din săritură sau chiar din plonjon, sunt execuții de mare finețe și precizie, pe care ridicătorul le utilizează ca o ultimă soluție la preluările efectuate deficitar. Acestea sunt acțiuni care se execută corect de către puțini ridicători, chiar la nivelul de performanță.

Viteza și traiectoria mingii la ridicare, constituie baza construirii acțiunilor tactice în atac. În funcție de nivelul de pregătire a jucătorilor, se pot imprima mingii traiectorii și viteze din cele mai diverse.

La copii viteza imprimată mingii este mai redusă, iar traiectoria este medie și înaltă. Ridicările se transmit în funcție de necesități și mai mult din zona 3 spre zonele 2 și 4.

Traiectoriile joase cu viteze diferite sunt specifice și se execută din poziții atipice, din punct de vedere al tehnicii celorlalți jucători. Poziția ridicătorului este mult sub minge, cu brațele aproape întinse deasupra capului și acționând mai mult din palme, pe direcții diferite, fără a da posibilități adversarului să-i prevadă intențiile de a ridica.

La ridicările cu traiectorie lungă și joasă, viteza mingii crește foarte mult, pentru a ajunge la un trăgător care așteaptă să execute atacul.

Apare și situația în care traiectoria este joasă și viteza foarte mică. Se execută prin retragerea brațelor odată cu coborârea mingii și se acționează lent asupra ei. Se urmărește „aruncarea" blocului în aer, după care se execută atacul.

În jocul de volei modern, traiectoriile înalte tind să devină mai rare, executându-se numai în situații dificile de preluare și pentru atacuri de la o distanță mai mare de plasă, de regulă pentru jucătorii din linia a doua. Traiectoriile înalte sunt utilizate și în acțiunile de ridicare directă fiind preferabil ca ele să se adreseze ridicătorilor (aceștia putând să continue faza).

Ridicările cu traiectoriile și cu viteze diferite vor fi executate numai de către ridicători specializați, chiar dacă în rândul echipei sunt trăgători care să le poată executa și ei. Dacă nu se procedează astfel, echipa se dezorganizează din prea multă fantezie. Asemenea ridicări se pot executa numai după o înțelegere prealabilă între coechipieri.

Locul de trimitere a mingii este un aspect legat mai mult de tactica colectivă, dar survin și indicații care țin de nivelul de pregătire a jucătorilor și de unele situații deosebite din teren.

La copii, ridicarea se adresează celui mai apropiat coechipier căruia i se poate transmite mingea în cele mai bune condiții. Odată cu creșterea performanței, ridicările se vor orienta spre trăgătorul cel mai bine plasat în teren. Tot în această etapă, locul de trimitere a ridicării va fi orientat astfel încât să-1 obligăm pe adversar să se deplaseze la blocaj.

Ridicările din preluări imprecise, la distanță de plasă, se vor orienta spre diagonala terenului, astfel încât trăgătorul să poată urmări atât ridicarea, cât și pe adversarul său.

Când un trăgător din linia întâi execută o preluare din plonjon sau cu deplasare înapoi, nu i se va ridica mingea sau dacă o altă soluție nu mai este posibilă, i se va ridica mingea cu traiectorie înaltă.

Trebuie remarcat faptul că în joc apar trei situații de bază privind locul de trimitere a ridicării:

– ridicare aproape de plasă, care se încadrează între 0,0-1 m față de aceasta;

– sub 0,5 m de plasă, atacul poate fi ușor blocat de către adversar, din care motiv se indică trimiterea mingii în jur de 1 m depărtare de plasă. Aceste ridicări au de regulă traiectorii joase;

– ridicarea departe de plasă, situată între 1-2 m și cu traiectorii medii înalte;

– ridicarea pentru atac din linia a doua peste 2 m distanță de plasă, cu traiectorii mai înalte.

În ceea ce privește recomandările de utilizare a ridicării în joc, ele se dau în funcție de planul strategic al echipei respective.

La începuturi de set și de meci se va urmări o distribuire judicioasă a ridicării spre toți coechipierii, pentru a-i angrena optim în joc, pentru a le testa dispoziția, precum și pentru a observa părțile slabe sau bune din apărarea adversarilor. Încercarea unor situații noi îi poate surprinde pe propriii coechipieri.

Finalurile de seturi și de meci se vor juca pe acele ridicări care au dat cele mai bune rezultate. Apar și situații în care se pot utiliza ridicări-surpriză, dar mai bine după o prealabilă înțelegere între coechipieri, și dacă ele au fost bine pregătite în cadrul antrenamentelor și testate în joc. Aceste soluții sunt indicate atunci când adversarul ne contrează în finaluri tocmai pe părțile slabe care au fost lăsate descoperite, pentru a-și schimba tactica în aceste momente, și a le întări.

Ridicarea este orientată cu caracter strict tactic, în vederea obținerii eficacității maxime și nicidecum pentru a mulțumi un trăgător care preferă un anumit gen de ridicare.

Asemenea acțiuni de preferință sunt ușor depistate de către adversar și pot fi folosite împotriva noastră.

Folosind ridicările imprecise, ridicătorii supun la un efort suplimentar trăgătorii, aceștia trebuind să rezolve situațiile cu maximum de eficacitate.

O apărare care se adaptează bine la ridicările înalte va fi contractată cu ridicări joase, și invers, în funcție de adversar, astfel încât propria echipă să-și impună ritmul ei de joc.

Dacă o anumită ridicare ne asigură o mare eficacitate, se va merge cu ea până ce adversarul se adaptează la situația creată. Schimbarea tipului de ridicare de dragul variației este o armă cu două tăișuri. Acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât jocul este mai echilibrat.

În fazele de joc, trimiterea unei ridicări spre zona unde a atacat adversarul îl va găsi pe acesta grupat și pe propriii coechipieri în dificultate la elanul pentru atac. De aceea, ridicările se vor orienta pe cât posibil, pe alte direcții.

In jocurile cu mare încărcătură nervoasă, în finaluri de set, se vor orienta ridicările spre jucătorii cu eficacitate maximă și care au tăria de a-și asuma răspunderea rezolvării situațiilor critice.

Altfel, riscăm ca mingea să fie trimisă ușor, fără dificultate la adversar, permițându-i acestuia construcția fazei de atac în condiții optime.

2.4. Selecția în volei

Selecția începe odată cu depistarea celor mai dotați copii și cu integrarea lor în activitatea sportivă de performanță. Ea acționează în funcție de conturarea dezvoltării fizice, fiziologice, psihice și pregătirea specifică, ca factor limitativ sau de succes în pregătirea sportivă.

2.4.1. Criterii de selecție

Necesitatea abordării cu toată seriozitatea în cadrul selecției a unor obiective unanim recunoscute și verificate, vine din necesitățile bazelor științifice pe care trebuie așezată întreaga acțiune de selecție. Se apreciază că pentru reușita acțiunii de selecție, antrenorul trebuie să țină seamă de următoarele criterii:

– medico-biologice;

– creșterea somatică;

– capacitatea motorică;

– potențial neuro-psihic.

a) Criteriul medico-biologic

Având în vedere că un handicap biologic constituie un obstacol greu de compensat și că nivelul performanței este dependent de acest potențial, criteriile medico-biologice vor opera diferențiat în fiecare stadiu de selecție, în funcție de creșterea și maturizarea organismului pe de o parte, și de efectele acumulărilor pregătirii, pe de altă parte. Pentru elementele care promovează așa-zisul examen inițial al depistării și sunt supuse acțiunii permanente de selecție, paralel cu inițierea sportivă, se impune efectuarea unui complex examen medical, la servicii specializate, urmărind:

– starea de sănătate, printr-un examen clinic pe aparate cât mai complexe, completat cu analize de laborator;

– integritatea funcțională globală: cardio-respiratorie, endocrinometabolice, hepatico-renală, neuro-musculară și psihică;

– nivelul de dezvoltare fizică generală, în funcție de sex și vârstă, cu ajutorul următoarelor examene;

– antropometrie – pentru determinarea staturii, lungimii membrelor inferioare și a anvergurii;

– somatoscopie – în scopul depistării deficiențelor fizice de gradul II, III și IV, contraindicate voleiului;

– examenul mobilității articulare.

La sfârșitul acestui examen complex, medicul este în măsură să decidă dacă copilul poate sau nu poate practica voleiul de performanță. Dacă din punctul de vedere al dezvoltării fizice este prematur să se facă supoziții în această perioadă prepubertară, în schimb examenul stării de sănătate trebuie să ne confere un răspuns precis asupra copiilor cu antecedente eredocolaterale sau personale.

În perioada postpubertară, când are loc adevărata selecție sportivă, aprecierea medico-biologică trebuie să pornească de la profilul morfo-funcțional (la această vârstă, suficient de bine conturat), reclamat de specializarea pe posturi. în această idee, aprecierea dinamică a parametrilor biologici funcționali și neuro-psihici trebuie să concluzioneze o stare de sănătate perfectă, asociată cu dezvoltarea fizică și starea funcțională optimă.

În cadrul selecției finale, pornind de la profilul performerului de valoare mondială, se pot aprecia posibilitățile de adaptare, rezistența organismului la eforturile maximale și existența rezervelor pentru îmbunătățirea performanței. Potențialul biologic optim se constată periodic prin examenul medico-sportiv complex, ce constituie filtrul pentru admiterea în loturile reprezentative.

b) Criterii somatice

Principalele date somatice care ne interesează în problema selecției, sunt cele care pot fi puțin influențate de mediu. Conform principiului selectivității, la început se măsoară calitățile ereditare și puțin perfectibile, apoi cele ereditare și perfectibile, și după aceea cele labile și perfectibile.

1. Înălțimea corelată cu vârsta biologică:

– pe bună dreptate sunt semne de întrebare asupra căror criterii să ne oprim în etapele primare ale selecției, pentru a putea pronostica o înălțime finală optimă. Dintre acestea, se recomandă corectarea indicatorilor de creștere (înălțimea în momentul respectiv) cu vârsta biologică, care exprimă mai fidel nivelul maturizării decât vârsta cronologică.

Pentru determinarea vârstei biologice, se recomandă simptomele secundare ale pubertății -osificarea pumnului și încheieturii mâinii neîndemânatice. Pe baza acestor date se pot aprecia cu obiectivitate ritmurile (întârziată, accelerată) și determină înălțimea posibilă prin raportarea la nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a generalităților în creștere.

Apreciind că înălțimile cuprinse între 190-200 cm la băieți, și 175-185 cm pentru fete, luate în considerare la vârsta adultă, reprezintă valori acceptabile, și că depășirea lor favorizează linia specializării (și mai mult pe cei ce le posedă), înălțimile pe care elementele de perspectivă ar trebui să le atingă la diferite vârste, ar fi următoarele:

Când vârsta cronologică corespunde cu cea biologică, puseul de creștere la 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm. La copiii de excepție cu puseul neînsemnat de creștere, trebuie aplicat examenul radiologie al articulațiilor pumnului și genunchiului.

2. Ereditatea

■ nu este un indiciu absolut sigur, deși, în majoritatea cazurilor, aproximativ 80% dintre copii împrumută aspectul somatic al părinților: fetele, în general, pe al taților, iar băieții pe al mamelor. În cazul unui potențial genetic redus, la înălțimea părinților poate fi corelată și înălțimea rudelor apropiate (frați, surori, bunici).

In legătură cu acest criteriu se poate apela la următoarele formule:

I.B. = (I.M. x 1,08+ I.M.): 2

IF = (I.T.x 0,923 + I.M.) : 2

sau

I.B. = (I.T. + I.M.)/2+12 și

I.F. = (I.T. + I.M.)/2 + 5

O variantă a acestor formule, recalculată pentru baschet poate fi utilizată în condițiile în care înălțimea mamei depășește 170 cm, iar cea a tatălui 180 cm.

3. Vorbind de tip constituțional, acesta trebuie să fie longilin, cu dimensiuni mici ale bazinului, mai ales la fete, și cu membre lungi. Cei cu membre scurte sunt favorizați în sărituri și îndemânări. Având în vedere că anvergura are importanță atât în privința înălțimii punctului de lovire a mingii, cât și în mărimea suprafeței de acționare a jucătorului, se consideră că aceasta să atingă valori înjur de 110% față de înălțimea la vârsta adultă.

Până la pubertate, creșterea în înălțime se face mai ales pe seama membrelor inferioare; important este ca înălțimea și lungimea membrelor superioare să fie mari și foarte mari.

Privind raportul dintre înălțime și greutate, acesta este considerat optim dacă formula (I -100)/G atinge valori mai mari decât 1 la fete și 1,05 la băieți,

c) Capacitatea motrică

Cunoscut fiind caracterul mai puțin perfectibil al calităților pe care le reclamă practicarea voleiului, exigența selecției trebuie să fie sporită de la început pentru aceste calități, care, dacă nu se găsesc în „zestrea ereditară", este inutil să așteptăm ca ele să se dezvolte ulterior în măsura necesară.

1. Calitățile motrice stabile care interesează în mare măsură procesul selecției, sunt:

– viteza, sub toate formele ei de manifestare (reacție, execuție, repetiție);

– îndemânarea generală și specifică (ușurința cu care lovește mingea) și bagajul de deprinderi motorice.

Deținătorii unor indici radicali de viteză sunt avantajați, întrucât zona posibilităților de substituire a calităților motrice, destul de restrânsă în sporturile care pretind manifestarea complexă a tuturor (cum este cazul voleiului), se întinde mai mult în direcția vitezei, decât în direcția forței sau rezistenței.

Substratul morfo-funcțional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de 14 ani, dar predicția calităților de viteză se poate face începând de la 10 ani la fete și 12 ani la băieți, când aceștia realizează aproximativ 80% din viteza pe care o vor avea la 16 ani. Dacă până la 14 ani nu are dezvoltate cele trei forme de manifestare a vitezei, subiectul nu este dotat genetic pentru performanța voleibalistică, aceasta împiedicând în mod decisiv calitatea viteză.

2. Capacitatea de însușire a deprinderilor motrice se examinează în toate perioadele selecției, antrenorul trebuind să urmărească în principal calitatea copilului de a-și însuși temeinic acțiunile specifice.

Există copii care își însușesc foarte repede deprinderile, dar cu insuficientă stabilitate, existând riscul unor dezorganizări comportamentale în condiții de întrecere, după cum sunt și elevii care-și perfecționează greu unele deprinderi, dar temeinic, având o constantă, un randament și o mare stabilitate la factorii perturbatori. Din acest considerent este necesar mult discernământ în formarea definitivă a deciziilor.

d) Criteriul psihologic

În contextul prospectării complexe a viitorului performer, selecția psihologică constă în depistarea însușirilor psihice necesare obținerii succesului, privite în contextul bio-psiho-social al personalității. Dezvoltarea psihică nu poate fi apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate ca dezvoltarea somatică sau motrică și aceasta, cu atât mai mult cu cât în fazele.primare ale selecției, antrenorul trebuie să facă această apreciere. În selecția psihologică se pornește de la structurile și procesele psihice solicitate de joc.

În ceea ce privește alegerea mijloacelor prin intermediul cărora se evidențiază aptitudinile și celelalte calități ale personalității, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord unanim privind standardizarea acestora, în practică se utilizează un instrumentar diversificat, și anume:

– teste psihologice, fie create pentru alte domenii și folosite ca atare, fie adaptate sau chiar nou concepute – acestea au neajunsul că artificializează condițiile de solicitare față de activitatea concretă în vederea căreia se face selecția;

– competiția de selecție, care prin condițiile solicitării propriu-zise a activității reale reușește să evidențieze calitățile specifice, deși începătorul încă nu cunoaște jocul și nu are maturizate aptitudinile și celelalte calități de personalitate, meciurile de selecție sunt necesare și pot fi posibile prin simplificarea acestora (teren, reguli, număr de jucători etc.) cu condiția păstrării structurilor esențiale ale jocului.

Calitățile constatate prin investigația psihologică, vor permite conturarea profilului psihologic, ale cărui elemente vor trebui să evidențieze:

1. Gradul dezvoltării aptitudinilor:

– capacitate de învățare;

– percepții specializate;

– spirit de observație și particularitățile atenției;

– psihomotricitate: viteză, îndemânare, coordonare, priceperi și deprinderi;

– gândire;

– capacitate de decizie.

– motivația (nivelul de aspirație, trebuința de performanță, interesul și pasiunea față de volei);

– tipul temperamental preferat este cel puternic echilibrat, iar dintre manifestările temperamentale interesează capacitatea de muncă și rezistență față de greutăți, preseverența în depășirea unor obstacole sau momente dificile;

– afectivitatea (anxietatea, frustrația);

– sociabilitatea (gradul de cooperare, atitudinea față de antrenor, preferințele colectivului față de subiect).

Astfel putem obține o serie de aprecieri pe linia sublinierii unor calități și putem interveni în anihilarea unor deficiențe sau a compensării unor trăsături. Deosebit de importantă este aprecierea justă a calităților ce decurg din particularitățile activității nervoase superioare urmărindu-se în special rezistența la emoții negative și comportamentul la încercări.

Privite ca un întreg, calitățile psihologice cele mai puțin compensate sunt:

– viteza preluării informațiilor;

– mobilitatea atenției;

– reacția la obiectul în mișcare;

iar cele compensate sunt:

– coordonarea senzometrică;

– reacția de anticipare;

– reacții complexe.

2.4.2. Specializarea pe posturi

Strategia selecției și formării ridicătorilor sau coordonatorilor de joc

Ridicătorii sau coordonatorii de joc se recomandă să. fie și lideri de echipă – constituie o categorie aparte de jucători, la care strategia selecției și inițierii îmbracă aspecte multiple de mare competență profesională susținută ani la rând.

Ridicătorul trebuie să fie cel mai dotat și mai complet jucător de volei din toate punctele de vedere: somatic, motric, psihologic, al deprinderilor tehnico-tactice specifice. Se vor alege sportivi care corespund acestor puncte de vedere, chiar dacă statura lor nu se apropie de formula ideală. Un coordonator poate fi de statură foarte înaltă sau foarte mică, dacă el are calități motrice și deprinderi de excepție și prezintă trăsături de personalitate bine conturate pentru a putea decide și coordona jocul coechipierilor săi. Trăsăturile de personalitate ale coordonatorului trebuie să se manifeste nu numai în perimetrul spațiului de joc, ci și în afara lui. Apar în ordinea priorității: luciditatea, claritatea de gândire, spiritul muncitor, serios controlat, ponderat, mobilizator pentru cei din jur. De asemenea, el trebuie să dispună de o foarte bună capacitate de concentrare, mobilitate și rezistență a atenției, să fie stabil din punct de vedere emoțional și rezistent la conflicte, frustrări etc. În fine, i se cere un pronunțat spirit de sacrificiu, „plăcerea renunțării" de dragul colectivului și în interesul acestuia.

Coordonatorul constituie punctul nodal al acțiunilor unui joc și tot spre el converg reproșurile publicului, ale coechipierilor și ale antrenorilor. Tot el trebuie să reziste cu stoicism și răbdare, indiferent de atmosfera din jurul lui, să meargă mai departe neclintit și să aibă mai multă diplomație, abilitatea, pentru a-1 satisface pe fiecare, după măsură și felul acestuia.

Încă de la începutul selecției acestui important „personaj central" este esențial să-i sădim încrederea că, de fapt, el, omul din umbră, este constructorul, arhitectul, artizanul jocului care-i aparține mai mult decât oricărui altcineva din teren, cu toate bucuriile și dezamăgirile lui, care în fond sunt inerente oricărei întreceri sportive. Satisfacția pe care o poate trăi un coordonator simțindu-se dirijorul unui colectiv, achitându-se cu responsabilitate și cu maturitate de sarcina care-i revine, poate compensa și echilibra dificultățile.

Cu atât mai mult cu cât, prin trecerea timpului și prin acumularea unei experiențe, a unor succese (uneori și a unor eșecuri), chiar el, coordonatorul, va gusta satisfacțiile rolului său, văzând că este apreciat ca om și coechipier, ca „tonic" psihic sau ca element de relaxare, că lucrurile gravitează în jurul lui când i se cer mai mult ca oricui stăpânire, bun simț, abilitate, strategie, inteligență. Din aceste motive este mai bine să sensibilizăm încă de la început mintea și imaginația juniorilor prezentând rolul acestui tip de jucător ca pe al unui dirijor, armonia și frumusețea jocului, echilibrul și forța întregului colectiv.

În strategia selecției se recomandă ca specializarea ridicătorului să înceapă din momentul în care ne convingem că un anumit jucător se apropie, ca trăsături de personalitate, de ceea ce urmărim, iar printr-o pregătire specială vom ajunge să rezolvăm și problemele strict tehnice de joc. Din acest punct de vedere este esențial, în afara răsăturilor amintite, să sondăm cu obiectivitate și competență indicele de popularitate pe care ar trebui să-1 aibă un viitor lider. Acest indice are o componentă aptitudinală și nu se modifică, după opiniile unor specialiști în sociologie, nici cu vârsta și nici cu schimbarea colectivului.

El se recunoaște după adeziunea spontană cu care este acceptat în colectiv, după felul că are o conduită binevoitoare, îi înțelege pe toți și-1 tratează corespunzător pe fiecare și în special este dispus să renunțe la sine pentru interesul colectiv. Această uitare de sine nu se întâlnește la fiecare pas și trebuie să dea de gândit antrenorilor care se hotărăsc să formeze coordonatori de clasă internațională.

Dacă ne gândim la faptul că jocul de volei, prin structura lui dinamică, oferă momente de mare frumusețe motrică, spectaculoasă, care fură ochii publicului, care creează satisfacții concrete -capacitatea de a accepta să fii în umbra, să pregătești terenul altcuiva, care va străluci și va fi aplaudat, nu este atât de ușor de găsit pe „piața sportivă", iar acolo unde găsim așa ceva, șansele de reușită sunt foarte bine acoperite. Și aceasta, deoarece măiestria tehnico-tactică o poate antrena prin repetări, acumulări, experiența fiind un aliat de nelipsit.

O dată depistat jucătorul, urmează cea mai grea problemă, convingerea lui de a se specializa în acest post, care nu se face spontan aproape niciodată. Copilul, prin natura structurii sale este nerăbdător în a culege succese, în a străluci, a se afirma și evidenția. A-i cere acestuia de la început să joace în umbră, unde riscă să fie contestat și tratat ilegal, uneori nejust de către coechipieri, nu este simplu și nici nu se poate accepta de la început. Este nevoie de discuții, lămuriri, convingeri, diplomație, antrenamente în joacă, pentru a desăvârși acțiunea de „contaminare" a viitorului coordonator cu elemente care revin în rolul lui. Din acest moment vor apare multe jocuri pierdute, altele câștigate, pentru o intenție care nu totdeauna se concretizează în exclusivitate.

Ridicătorii proaspăt „promovați" în acest post vor fi încurajați permanent, li se vor scoate în relief meritele pentru ceea ce au intenționat, chiar dacă efectul a fost stângaci. Apostrofările, reproșurile pentru nereușite sunt total contraindicate mai ales în perioada de inițiere, deoarece ABC-ul acțiunilor acestui tip jucători întrece cu mult subtilitatea celorlalte posturi, din care cauză demersul va fi mai laborios, mai contorsionat. Se recomandă ca de la început să se instaureze un climat de intercooperare între jucătorii care se află în stadiul de învățare, subliniindu-se că acesta este și stadiul eșecurilor, al stângăciilor, așa cum este orice stadiu unde începi să înveți ceva nou.

Fermitatea și autoritatea antrenorului fașă de această atitudine de intercooperare fără reproșuri, învinuiri, altercații, discuții și certuri sunt singurele metode pedagogice și strategice pentru a instaura un climat optim, astfel încât coordonatorul să-și păstreze intactă disponibilitatea intelectuală, afectivă, motrică și servește interesului celorlalți.

Ridicătorii vor fi folosiți cât se poate de mult în combinațiile de atac, pentru a nu se ajunge la situația de a forma un „paseur", întrucât în jocul modern, eficient, ridicătorul este cel mai bun jucător în toate compartimentele.

Modelul selecției ridicătorului

2.5. Modelul jucătorului ridicător

Bogatul conținut al jocului de volei, tehnica dificilă, dinamismul permanent al acțiunilor în dispută indirectă cu adversarul și deosebit de variate solicitări, impun o corespondență deplină între cerințele jocului și complexul de aptitudini ale celui ce se pregătește în vederea obținerii marii performanțe.

Finețea executării tehnice, precizia și coordonarea acțiunilor individuale sincronizate în cadrul sistemului hipercomplex al echipei angrenat în efortul de a domina și dezorganiza sistemul similar advers, fac ca acest joc cu reguli precise, spațiul restrâns și contact scurt cu mingea (aspect de lovire), să-i consacre în vârful piramidei performanței numai pe jucătorii care la potențial morfo-funcțional și psihic au adăugat în timp un bogat conținut de acțiuni, experiențe și o pregătire specifică adecvată.

Pe baza corelării parametrilor celor mai buni jucători ridicători din lume și din țara noastră (având în vedere mai ales aspectele de natură psihică și morfologică) a fost elaborat profilul optimal al ridicătorului de mare performanță.

Întrucât ridicătorii cu caracteristici morfofuncționale sau psihice diferite pot obține succese tot așa de mari, nu se va vorbi de un model individual prin descrierea particularităților celui mai bun jucător, ci de modelul concepțional al marelui performer, care răspunde cerințelor performanței prin calitățile și trăsăturile originale și specifice somato-psiho-biomotrice și tehnico-tactice. În această viziune profilul ridicătorului ar putea fi următorul:

a) Vârsta optimă: 22-28 ani, cu tendința de scădere;

b) Atropometric:

– tip constituțional, logilin, conformație atletică, musculatură armonioasă și bine dezvoltată, foarte bună mobilitate ligamentară, musculară și articulară și o statură foarte înaltă (191 cm ± 3 cm)

– anvergura mare depășește statura cu 6 – 8 cm;

– starea de nutriție optimă în raport cu înălțimea.

c) Calități motrice:

– ridicătorii de mare valoare apar foarte dinamici, cu viteza de reacție – anticipare și angrenare în lucru a segmentelor și a corpului deosebită;

– forța explozivă (detenta) atât a trenului inferior cât și a celui superior, trebuie să atingă și să mențină valori mari în condiții de rezistență;

– îndemânarea (în special sub aspectul coordonării) dezvoltată la un nivel foarte ridicat.

d) Capacitatea de efort, raportată la kg/corp trebuie să înregistreze valori foarte bune.

e) Capacități neuro-psihice:

– tip temperamental puternic, echilibrat, mobil, adaptabil, energic, fără încordări inutile, capabil să-și păstreze echilibrul emoțional;

– stabilitate, flexibilitate și distribuția atenției – bune;

– factori perceptivi: percepțiile tactile, spațiale, vizuale și percepția mișcării (simțul mingii, capacitatea de diferențiere și aprecierea senzorială);

– rapiditatea și promptitudinea gândirii împreună cu imaginația creatoare și memoria bine dezvoltată;

– trăsături de temperament și caracter: curaj, combativitate, dârzenie; aceste trăsături sunt greu perfectibile. Dintre trăsăturile perfectibile amintim: responsabilitatea, patriotismul, dragostea de muncă și spiritul colectiv, spiritul de sacrificiu, disciplina, perseverența, onestitatea. La acestea se mai adaugă rapiditatea – mobilitatea în acțiuni, rezistența nervoasă și echilibrul neuropsihic, atenția, capacitatea de apreciere și autoaprecierea.

f) Bagaj tehnico-tactic

– un procedeu de serviciu dificil (puternic sau plutitor), cu bogat conținut tactic;

– preluarea mingii cu două mâini de jos din serviciu și din atac, cu și fără amortizare;

– blocajul individual și în grup, cu și fără autodublare;

– atac pe direcția elanului (drept și întors);

– ridicarea înainte și peste cap, cu traiectorii medii și înalte;

– pozițiile, deplasările specifice și plonjoanele legate de conținutul tuturor acțiunilor de joc;

– ridicarea eficientă din preluări imprecise și din poziții dezechilibrate;

– acțiuni înșelătoare care să însoțească ridicarea pe traiectorii în urcare, scurte și întinse, de pe loc, din săritură, cu fentă și cu viteză mare de zbor a mingii;

– atacul din preluarea directă, din blocaj afară și plasarea mmgiilor cu una și cu două mâini din săritură.

Din punct de vedere tactic, ridicătorul trebuie să posede:

– un bogat conținut și o dezvoltată gândire tactică;

– suplețe adaptivă la tactica adversă;

– disciplină tactică încadrată în jocul elaborat al echipei;

– într-o sinteză integratoare a capacității și calităților individuale coroborate cu cerințele jocului, sunt incluse într-o primă zonă ierarhizate următoarele caracteristici (M. S. Brill.);

– coordonarea nivelului execuției tehnice, simțul kinestezic, gândirea operativă, diferențierea efortului muscular, reacțiile complexe, anticiparea acțiunilor, forța proceselor nervoase, stabilitatea și intensitatea atenției.

Pornind de la acest model al jucătorului ridicător de mare valoare, se pot contura modele intermediare care să înglobeze profilul somato-psihic-biomotric și tehnico-tactic al ridicătorului pe diferite trepte ale „împlinirii" lui voleibalistice.

3.6. Personalitatea ridicătorului coordonator de joc

Acest factor psihic implică, în afara conduitei sportive propriu-zise, calități de lider moral și social.

Factorul intelectual:

Clarviziune

Creativitate

Anticipare

Decizie

Factorul afectiv:

Maturitate emoțională

Stabilitate emoțională

Toleranță la stres

Rezistență psiho-emoțională

Factorul psihosocial:

– Aptitudini de susține moralul coechipierilor

– Factor de intercoeziune în grup

Dacă acești factori se ambalează într-un tot armonios, acest lucru oferă o structură solidă, coerentă și eficientă personalității coordonatorului de joc, ceea ce poate duce la o productivitate crescută a acțiunilor tehnico-tactice. Deși climatul socio-afectiv joacă un rol însemnat în dinamica grupului sportiv, se poate aprecia că „personajul central" care se detașează în cadrul acestuia este tot coordonatorul, care dă consistență și eficiență „construcției" colectivului de joc.

Într-un grup uman ca cel reprezentat de jucători, într-o echipă apar reacții de afinitate care duc la consolidarea forței psihice colective pe baza căreia coordonatorul de joc își poate concretiza mai bine concepția tactică. Totodată, nu sunt excluse reacții de respingere, care fac posibil paradoxul anulării valorii globale a grupului.

Astfel, coordonatorul este – sau cel puțin ar trebui să fie – factorul care combină calitățile coechipierilor săi, le filtrează comparându-le cu calitățile și defecțiunile echipelor adverse și decide soluții optime din punct de vedere tehnico-tactic. Dar tot el, coordonatorul, trebuie să fie factorul de temperare, mobilizare, dinamizare afectivă, oferind el însuși un exemplu viu pozitiv în această direcție. Și tot el trebuie să sesizeze în mod oportun „fisurile" coechipierilor săi, ale adversarilor, pentru a decide soluția optimă de joc.

În acest univers faptic ar fi totuși greșit dacă s-ar concluziona că ceilalți jucători asistă pasivi la zbaterea coordonatorului, întrucât o echipă competitivă trebuie să funcționeze pe baza unei intercoeziuni afective, mentale și relaționale.

2.7. Pregătirea jucătorilor ridicători

Datorită rolului major pe care îl îndeplinesc jucătorii ridicători în toate echipele de volei, indiferent de nivelul măiestriei lor sportive, în procesul de pregătire, profesorul sau antrenorul trebuie să le acorde o atenție deosebită, stabilindu-se din timp și cu precizie cerințele pe baza cărora se elaborează tactica de joc a întregii echipe.

A fi ridicător înseamnă a avea calități motrice și psihice deosebite, fapt care atrage după sine și mai întâi, o selecție judicioasă și apoi începerea unui antrenament specializat.

Iată câteva din calitățile necesare unui ridicător:

– „mâna de ridicător", adică acel tușeu de lovire a mingii, atât de necesar în execuțiile cu finețe și precizie ale ridicătorilor;

– calități motrice specifice, ca: îndemânare, viteză de deplasare și de execuție dezvoltate la un nivel ridicat, precum și o talie înaltă sau medie;

– fantezie, spontaneitate și curaj în organizarea acțiunilor de atac;.

– spirit mobilizator pentru coechipieri, încurajând acțiunile atacanților săi, uneori chiar dirijându-i prin transmiterea unor informații etc.

În ceea ce privește pregătirea jucătorilor ridicători, profesorul trebuie să pornească de la anumite considerente, chiar să-1 călăuzească în procesul instruirii lui. De la început, ridicătorul trebuie să cunoască sarcinile ce îi revin atât în atac, cât și în apărare, pentru că de îndeplinirea lor depinde reușita întregii echipe.

Iată câteva din aceste sarcini:

– să execute ridicarea mingii cât mai precis posibil, din orice poziție, indiferent de calitatea preluărilor coechipierilor;

– să fie un bun jucător la efectuarea blocajelor;

– să fie un bun apărător în linia a doua și un specialist în efectuarea dublajului;

– să atace cu ușurință din ridicări directe.

Desigur că acțiunile pe care le întreprind jucătorii ridicători nu se limitează numai la atât; acestea sunt, însă, acțiuni de bază și execuția lor corectă aduce o contribuție decisivă la organizarea jocului.

Pregătirea ridicătorului pentru lovitura de atac, de exemplu, va fi diferențiată de cea a atacanților.

Uneori, datorită unei greșite înțelegeri a rolului lor în echipă și din dorința egoistă de afirmare, unii ridicători se aventurează în acțiuni de atac nejustificate, care aduc mari deservicii echipei proprii.

Dintr-o insuficientă apreciere a importanței formării unor jucători ridicători de înaltă clasă, mulți profesori o neglijează, argumentând prin faptul că se preocupă de formarea unor jucători compleți la vârsta junioratului; dar actualele cerințe ale performanței pretind un joc care poate fi construit numai pe baza unor jucători de înaltă clasă, specializați (ridicători-atacanți).

Alți profesori se mulțumesc să formeze pentru acest post jucătorii care de obicei nu corespund postului de trăgător. Astfel de jucători nu sunt utili decât până la un anumit nivel competițional.

Improvizația cu asemenea jucători va duce la, imposibilitatea adoptării unui joc de factură tehnică superioară și la frânarea posibilităților de afirmare ale unei întregi echipe.

Pentru evitarea unor astfel de situații, jucătorii ridicători trebuie să fie atent selecționați și pregătiți conform cerințelor specializării pe posturi.

Pregătirea fizică a jucătorilor ridicători

În volei, ca și în celelalte ramuri de sport, factorii antrenamentului se găsesc într-o interdependență și condiționare reciprocă. Ponderea lor este diferită, în funcție de ramura de sport, astfel în volei factorul tehnic are o importanță deosebită.

La rândul ei, pregătirea fizică ia în sportul de performanță o pondere mare. La volei trebuie să i se acorde importanța cuvenită, deoarece rezultatele de valoare nu pot fi realizate fără o pregătire fizică corespunzătoare.

Se spune, pe bună dreptate, că între două echipe cu nivel egal de pregătire tehnico-tactică, va câștiga cea care posedă o pregătire fizică mai bună.

Ca factor al antrenamentului sportiv, pregătirea fizică cuprinde pregătirea fizică multilaterală și pregătirea fizică specifică.

Trebuie menționat că ambele laturi sunt deosebit de importante în pregătire și că una nu o poate suplini pe cealaltă.

Componentele pregătirii fizice în jocurile sportive sunt:

– pregătirea fizică generală și multilaterală: proces orientat spre dezvoltarea și educarea calităților motrice și spre dezvoltarea fizică, realizat prin exerciții de preluare selectivă și globală a segmentelor corpului, a marilor funcțiuni ale organismului și a calităților motrice;

– pregătirea fizică specifică: proces de prelucrare selectivă a marilor funcțiuni și a motricitatii în concordanță cu caracteristicile efortului specific fiecărui joc sportiv, corespunzător cerințelor profesionale.

În ceea ce privește specificul jocului de volei, trebuie subliniată importanța deosebită a tehnicii, în volei, mingea trebuie păstrată permanent în aer, prin lovituri repetate, executate cu brațele, în conformitate cu prevederile severe ale regulamentului. în general mișcările sunt aciclice. Deși învățarea lor este dificilă, tehnica trebuie perfecționată la cel mai înalt nivel.

În ceea ce privește pregătirea fizică, prezența sa în toate stadiile pregătirii tehnice este obligatorie, ajutând însușirea corectă și rapidă a procedeelor și valorificarea lor superioară.

În cadrul fiecărei lovituri din cele trei permise de regulament, pregătirea fizică are un rol deosebit și specific.

În volei predomină mișcările explozive (forță-viteză) intercalate cu exerciții ample, fine (îndemânare). Dintre acestea majoritatea sunt, ca formă, pendulări. Fiecare lovitură are însă o orientare, un sens, un scop diferit, tehnica de execuție fiind strâns legată de tactică.

Efortul din volei este intens, de scurtă durată, intercalat cu pauze active sau pasive. Durata unui meci variază de la circa 40 minute, la 3 ore. Ca atare, este necesară și rezistența specifică.

Trebuie amintit rolul deosebit al sistemului nervos, solicitat la mișcările explozive, de participarea permanentă la joc, de alternanța intensității jocului în finalurile de set și de meci.

Oboseala se manifestă la jucătorii de volei mai puțin prin simptome cardio-respiratorii, și mai mult prin fenomene care arată că sistemul nervos nu mai poate face față efortului: scade concentrarea, se micșorează precizia mișcărilor și viteza de recepție (dr. M. Georgescu).

In funcție de concepția de joc, pregătirea fizică multilatearlă și, mai ales, cea specifică, vor înregistra variații. De exemplu: rezistența la săritură (la trăgători) și îndemânarea (la ridicători).

Folosirea autodublării necesită o foarte bună îndemânare și viteză. Atacul și serviciile puternice reclamă complexul forță-viteză dezvoltat la un nivel înalt.

Unificarea concepției de joc la echipele de performanță ar duce implicit și la unificarea metodicii pregătirii fizice.

În cadrul procesului de pregătire trebuie să se apeleze la principii, metode, forme de organizare și mijloace adecvate, care să asigure o eficiență maximă.

În pregătirea fizică trebuie extinsă folosirea formelor individualizate de pregătire (antrenament individual și pe grupe mici). Antrenamentele colective vor fi destinate, în principal, sarcinilor tehnico-tactice, pe linia pregătirii fizice învățându-se structurile de mijloace și tehnicile de lucru, necesare aplicării lor în antrenamentul individual.

În unele cazuri pregătirea fizică este rezolvată parțial, identificându-se cu pregătirea funcțională a organismului și adaptarea la efort a marilor funcțiuni.

În alte cazuri, ea este limitată la dezvoltarea calităților motrice în general, sau numai a unora dintre ele (de exemplu, a forței și a rezistenței). De aceea, trebuie precizat că pregătirea fizică presupune perfecționarea calităților motrice, stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi, precum și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului, corespunzător cerințelor ramurii de sport (Ion Siclovan).

În pragul pregătirii fizice a voleibaliștilor este considerată utilă, din punct de vedere didactico-metodic, includerea aspectului de „pregătirea segmentelor de primă importanță", căruia trebuie să i se acorde o atenție deosebită. Aceasta va simula pregătirea selectivă pe linia individualizării, a găsirii unor mijloace mai eficiente care să determine creșterea performanțelor.

Conținutul pregătirii, potrivit importanței, din punct de vedere didactico-metodic, este în etapa actuală următorul:

1. dezvoltarea calităților motrice de bază și a aspectelor specifice:

– îndemânare;

– viteză;

– forță;

– rezistență.

2. îmbunătățirea indicilor morfologici și funcționali:

– aparat locomotor (sistem muscular, articular, ligamentar);

– organe interne;

– sistem nervos.

3. însușirea de priceperi multiple, tehnici de lucru eficiente și a unei mari varietăți de deprinderi;

4. pregătirea segmentelor și a articulațiilor de primă importanță pentru volei (aspecte de bază și specifice).

Aceste componente ale pregătirii fizice trebuie privite ca un tot unitar, în strânsă legătură cu ceilalți factori ai antrenamentului.

CAPITOLUL 3 – PREGĂTIREA TEHNICO-TACTICĂ A JUCĂTORULUI RIDICĂTOR

3.1. Conținutul tehnico-tactic al loviturii a doua

În volei, lovitura a doua, ridicarea mingii pentru atac, este un factor de mare importanță în finalizarea cu succes a acțiunii de atac. Ridicătorul este acela care prin acțiunile sale, prin executarea cu măiestrie a ridicării, poate pune echipa, mai exact trăgătorii din linia întâi, în posibilitatea de a executa lovitura de atac cu maximă eficiență.

Ridicătorul trebuie să aibă în vedere o multitudine de aspecte privind jocul, fapt pentru care-i conferă acestuia, în cadrul echipei, rolul de coordonator de joc, de tactician și de cele mai multe ori pe cel de conducător de joc.

Ridicarea pentru atac este o acțiune de joc în care se creează situația finalizării combinației de atac. Tehnica execuției presupune finețe și precizie, concretizată prin anumite calități ale zborului mingii, prin stabilirea și viteza pe traiectorie.

Ridicarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia se realizează combinațiile tactice în atac. Acest element are în volei o particularitate de foarte mare însemnătate. Mingea nu poate fi oprită sau menținută de jucătorul care o primește, ci trebuie trimisă imediat printr-o mișcare rapidă. De aceea, ridicarea mingii cere o coordonare perfectă între momentul primirii și transmiterii mingii.

Conținutul tactic al acestei acțiuni de joc se concretizează prin procedee specifice de ridicare pentru atac, procedee care se deosebesc prin direcție, distanța față de fileu, înălțime, viteza pe traiectorie, distanța de pasare, mod de execuție.

În funcție de direcția în care se transmite mingea, pasele pot fi:

– înainte

– lateral

– peste cap

Criteriul distanței împarte ridicarea în:

– scurtă

– lungă

Traiectoria mâinii determină ridicarea:

– înaltă

– medie

– joasă

– întinsă sau „fuge"

După modul de execuție, întâlnim ridicarea:

– de pe loc

– din deplasare

– din săritură

– prin fandare și ghemuire

– urmată de plonjon

– cu diferite fente.

Privind-o din punct de vedere tactic, ridicarea mingii pentru atac presupune în primul rând, urmărirea primei acțiuni, adică a preluării din serviciu, sau a preluării din atac și plasarea pe direcția mingii.

Preluarea se realizează cu mai multă precizie când este vorba de o minge venită din serviciu, decât din atac, când mingea are o viteză mult mai mare și în care jucătorii din apărare intervin cu mai puțină precizie în trimiterea mingii spre zona în care se află ridicătorul.

Ridicarea trebuie executată dintr-o poziție cât mai echilibrată, chiar și în condițiile mai dificile când mingea este preluată in extremis, spre o zonă oarecare a terenului, alta decât cea în care se află ridicătorul. În aceste condiții ridicătorul va trebui să facă deplasarea rapidă și să execute ridicarea prin procedeul cel mai indicat pentru acea fază (cu plonjon, din săritură, cu o mână).

Ridicătorul va acționa în perfectă concordanță cu tot ce se întâmplă în teren, atât în jumătatea proprie, cât și a adversaului, el observându-și deopotrivă coechipierii și adversarii pentru a alege soluția cea mai nimerită în funcție de atacant, zonă, linie, situația jocului. Ridicarea trebuie să speculeze orice slăbiciune a apărării adverse de la fileu sau din linia a doua. Astfel, vor fi căutați jucătorii cei mai scunzi ai adversarului, care nu pot executa un blocaj eficient, sau va fi speculată încetineala cu care blocajul se grupează prin pase rapide, în viteză. În aceeași măsură trebuie avut în vedere posibilitățile atacantului propriu, a calităților și defectelor sale. În felul acesta, atacanții înalți, cu o bună săritură, vor putea fi jucați și cu pase înalte, cu care se poate ataca peste blocaj.

Altfel stau lucrurile cu un jucător puțin mai înalt, dar cu o bună viteză și îndemânare, aceștia vor prefera pasele în viteză, care să surprindă blocajul pentru a putea executa atacul cu un singur jucător la blocaj sau chiar fără blocaj.

În sfârșit, jucătorul care a executat ridicarea are obligația să execute dublajul trăgătorului, apoi să se retragă în dispozitivul inițial.

Am trecut în revistă componentele, din punct de vedere tehnic cât și tactic al loviturii a doua, de unde reiese complexitatea acestui element care poate da frumusețe și spectaculozitate jocului de volei. Dificultatea execuției ridicării pentru atac este cunoscuta, ea fiind socotită ca una dintre cele mai delicate execuții tehnice din cadrul jocurilor sportive.

Dacă în baschet, handbal, pasa este o mișcare naturală, ea fiind precedată de o prindere, nu așa stau lucrurile și în volei, unde mingea nu rămâne în mâna jucătorului mai mult decât câteva fracțiuni de secundă, timp în care controlul asupra mingii trebuie să fie totuși perfect, pentru ca pasa să-și atingă scopul.

Tactica jocului de volei este în plină dezvoltare și înnoire, cu fiecare mare competiție internațională (campionat mondial) tactica se îmbogățește cu elemente noi, care dau un plus eficacității și spectaculozitate jocului.

Tedințele în voleiul modern se îndreaptă spre o mărire a forței de atac, fără a neglija apărarea, care trebuie să fie fermă. Acest lucru se poate realiza prin intermediul sistemului de joc 5 + 1, în care cinci trăgători trebuie să determine superioritatea în atac și la blocaj, dar să rezolve cu același succes și aspectul apărării din linia a Il-a. Probleme importante se pun în fața jucătorului ridicător, singurul cu acest rol în teren. El va trebui să dețină niște calități deosebite, să fie un jucător de mare valoare, pentru a face față tuturor situațiilor care se ivesc în cadrul acestui sistem. Pregătirea tactică a ridicătorului trebuie să se realizeze în strânsă legătură cu întreaga echipă, trebuie insistat foarte mult asupra perfecționării în amănunt a tacticii colective, prin lucru pe cupluri și pe linii, până la automatizarea combinațiilor tactice mult mai pretențioase în cadrul acestui sistem.

Din punct de vedere tehnic, trebuie insistat asupra perfecționării tehnicii de lovire cu două mâini de sus, încă din primele stadii de pregătire, trebuie dezvoltată capacitatea jucătorului de a rupe sistemul de execuție a ridicării, însușirea diferitelor fente, fără de care ridicătorul modem nu-și găsește valoarea în capacitatea de rupere a stereotipurilor motrice. În tactica ridicătorului se tinde de a-1 folosi în toate zonele, pentru aceasta necesitând bune calități motrice. O altă direcție de dezoltare este crearea în cadrul echipelor a unor zone dominante în atac, de o mare eficacitate.

3.2. Metode și mijloace folosite în instruirea ridicării

Nivelul tehnic și tactic în jocurile sportive se găsește astăzi pe o treaptă atât de ridicată, încât este necesar ca în pregătirea jucătorilor să existe o orientare spre antrenamentul specific, în funcție de poziția fiecăruia, caracteristică în echipă, acest lucru nu înainte însă de a realiza pregătirea inițială a voleibalistului, care trebuie să se bazeze pe însușirea diversității acțiunilor tehnico-tactice.

De regulă, înainte de toate, trebuie să se aibă în vedere pregătirea universală a jucătorului, oricare ar fi înclinațiile lui pentru un post sau altul.

Tocmai în această perioadă, o atenție deosebită trebuie acordată ridicării mingii pentru atac. Dintre voleibaliștii care au trecut printr-o asemenea școală, va fi mai ușor să se aleagă aceea care se potrivește cu rolul jucătorului de legătură, sarcina mare de răspundere în cadrul echipei. Ridicarea mingii pentru atac constiuie pentru jocul de volei elementul cel mai important, de fapt cel care dă specificitate jocului. Este elementul care poate înlocui toate celelalte elemente, cu excepția serviciului în desășurarea jocului bilateral. Este primul element cu minge, care apare în didactica învățării jocului. La fel cum în alte sporturi, mai complicate din punct de vedere al tehnicii sau al mișcării, se tinde spre un început mai timpuriu, tot așa și în jocul de volei se simte necesitatea începerii pregătirii încă de la vârsta copilăriei.

Vârsta cea mai favorabilă este cea de 8-10 ani, atât pentru învățarea mișcărilor, menținerea entuziasmului, a plăcerii de executare a exercițiilor, cât și pentru a pune bazele jocului de volei. Pentru aceasta, trebuie urmărită o cale rațională în pregătire, deoarece se știe că jocul de volei, față de alte jocuri necesită, chiar și pentru cele mai simple mișcări, o pregătire tehnică deosebită. De aceea trebuie avute în vedere anumite cerințe pentru formarea unui jucător ridicător:

– însușirea corectă a poziției inițiale;

– însușirea corectă a tehnicii de execuție, din primul stadiu;

– repetarea, până la perfecționare și automatizare, a elementului;

– îmbinarea lucrului global și analitic pentru diferite procedee de ridicare, creând o relație complementară între consolidare și varietatea de acțiuni;

– dezvoltarea capacității de orientare a ridicării, în funcție de situația tactică dată;

– dezvoltarea capacității creatoare a ridicătorului;

– controlul nervos vizual asupra execuției ridicării.

Pregătirea tehnică trebuie să intre de la început în programul de antrenament. Ea se desfășoară pe două planuri paralele:

1. Pregătirea tehnică de bază

2. Dezoltarea și perfecționarea jocului începe foarte timpuriu, odată cu poibilitățile copilului de a executa lovitura cu două mâini de sus și a serviciului

Voleiul modern se caracterizează astăzi printr-un joc variat, fundamentat pe un atac rapid, neașteptat, după variate combinații și o apărare fermă. Tocmai pentru acest joc rapid și variat sunt necesari ridicători care stăpânesc nu numai tehnica diferitelor procedee de ridicare, dar sunt capabili să le folosească tactic în timpul jocului. Din punct de vedere al formării ridicătorului, este necesar:

– cunoașterea tehnicii tuturor procedeelor de ridicare;

– tactica ridicării.

Altfel spus, pregătirea tehnico-tactică poate fi împărțită convențional în etape:

1. Dezvoltarea preciziei ridicării, ceea ce reprezintă priceperea de a ridica mingea din diferite puncte ale terenului spre plasa pentru executarea loviturii de atac.

2. Prelucrarea priceperii de a efectua ridicarea în funcție de acțiunea atacanților proprii și aadversarilor. Dacă analizăm acțiunea majorității jucătorilor ridicători, nu este greu de observat că, în lecțiile de antrenament, aceștia tind în principal să-și însușească ridicarea corectă, precisă, acordând puțină atenție particularităților individuale ale atacanților, a momentelor ce s-ar putea ivi de-a lungul jocului.

Un asemenea antrenament îngustează posibilitățile potențiale ale ridicătorului. Pentru a se realiza o pregătire corectă și eficientă, antrenamentul ridicătorului va urma niște direcții orientate de niște principii didactice general valabile:

– principiul participării active și conștiente;

– principiul intuiției;

– principiul însușirii temeinice;

– principiul sistematizării și succesiunii.

Acest aspect nu cuprinde decât generalul, iar pregătirea ridicătorului se bazează mai ales pe specific, particularizare pe care o găsim în cadrul principiilor specifice ale antrenamentului voleibalistului, au o mare rezonanță în activitatea ridicătorului.

1. Să greșești cât mai puțin și să-l determini pe adversar să greșească.

În volei câștigă echipa care greșește mai puțin, dar acest lucru este uneori nesocotit sau neînțeles de unii jucători care, în dorința de a face „minuni", irosesc situațiile care ar fi putut aduce puncte prețioase echipei dacă ar fi jucată cu mai multă responsabilitate. De partea opusă este frica de a greși, care reduce substanțial eficacitatea jucătorilor. Aprecirea eficacității jucătorului poate fi făcută cu destul de mare precizie, prin intermediul înregistrărilor procentajului de execuții bune, greșite, imprecise.

2. Principiul concentric în pregătire, având ca nucleu factorul tehnico-tactic Conform acestui principiu, pregătirea ridicătorului trebuie să înceapă prin realizarea nucleului tehnico-tactic în jurul acestui nucleu formându-se un inel care reprezintă pregătirea fizică. Astfel, cu cât crește nucleul tehnico-tactic, odată cu el va crește și inelul respectiv, pregătirea fizică și specială.

3. Realizarea unui echilibru între atac și apărare se adresează realizării unei pregătiri la fel de bune a atacului, cât și a apărării. De obicei apărarea este neglijată în favoarea atacului, ceea ce aduce după sine scăderea cu mult a valorii echipei.

Marile echipe au avut, fără excepție, o apărare foarte bună. Acest aspect trebuie avut în vedere de la începutul pregătirii.

4. Individualizarea este un principiu de foarte mare importanță în pregăirea ridicătorului, în toate etapele dezvoltării sale, de la juniori până la nivelul de mare performanță, în cadrul echipelor de seniori. Fără o individualizare corectă, nu se poate concepe atingerea de performanțe înalte de către ridicător. Individualizarea intervine în prevenirea execuțiilor greșite, în pregăirea pe compartimente, în pregăirea fizică și psihologică.

Individualizarea antrenamentului trebuie realizată atât în cadrul pregătirii cu întregul efectiv de jucători, cât și în cadrul antrenamentelor cu efectiv mai redus. Ividualizarea va ține seamă de aspecte deficitare care trebuie corectate, dar mai des de perfecționarea continuă a calităților jucătorului. Dintre metodele de antrenament specifice pregătirii voleibalistului, cea în condiții analoage jocului conferă pregătirii, pe lângă conținutul tehnic, și unul tactic, ceea ce îi determină și marea lui eficiență.

Această metodă se folosește cu mult succes în pregătirea ridicătorului, alături de celelalte metode general-valabile în sport ca: explicarea, demonstrarea, exersarea și repetarea, care pot fi folosite global sau analitic. În ceea ce privește ridicătorul, metoda globală a dat rezultatele cele mai bune, asigurând o învățare mai timpurie și mai corectă.

Metoda pregătirii jucătorului în condiții analoage jocului este o fază superioară metodei globale, pentru că pregătește un plus în gândire și orientare tactică prin natura mijloacelor, respectiv exercițiilor care urmăresc aspectul jocului.

Tocmai din acest motiv complexele alcătuite după modelul jocului după concepțiile antrenorului trebuie să țină seama de legăturile ce trebuie să existe între compatiment și ordinea exercițiilor.

Pentru a-și atinge scopul, complexele trebuie să aibă un conținut tactic, dar să repete exercițiile și complexele în condițiile efortului cerut de joc, să fie asigurată în același timp și pregătirea psihologică, să pună accent pe exercițiile cu mingea din mișcare, folosindu-se elementul de deplasare în teren. Complexele pot avea diferite grade de dificultate, în funcție de vârsta și pregătirea jucătorului.

Iată câteva exemple de complexe de execuții pentru preătirea jucătorului ridicător:

1. Ridicarea pentru atac, urmată de de dublarea atacului (cu fandare, cu plonjon)

2. Ridicarea pentru atac, urmată de executarea unei sărituri la blocaj

3. Preluarea din serviciu, venire la dublaj, ridicare directă.

În concluzie, metoda de pregătire în condiții analoge jocului, urmărește învățarea și perfecționarea unor acțiuni de joc.

Complexele nu sunt altceva decât „prefabricatele" necesare pentru formarea jucătorului într-o perioadă mai scurtă de instruire, pentru realizarea unui proces mai rapid.

Pregătirea va începe cu explicarea și demonstrarea, în strânsă legătură cu metoda generală și în condiții analoge jocului, și chiar a jocului bilateral, încă din primele lecții.

Pregătirea, la început, va fi eșalonată pe verigi care vor conține principalele elemente tehnico-tactice necesare jocului.

Se va începe cu acele procedee tehnico-tactice care fac posibilă disputarea jocului bilateral. Prima verigă cuprinde, deci, poziția medie, oprirea prin deplasare, serviciul și lovitura cu două mâini de sus, iar din tactică noțiuni de așezare în teren. Nu se va trece de la o verigă la alta până nu se însușesc elementele principale ale verigii respective. Lovitura cu două mâini de sus, ridicarea este un mare element de importanță, fiind folosită în această etapă atât ca preluare din serviciu, ridicare propriu-zisă, cât și pentru trecerea mingii peste fileu. Se va începe cu ridicarea înainte, scurtă, apoi ridicarea lungă, iar după aceea ridicare peste cap.

În ultimul timp au fost adoptate metode de antrenament caracteristice altor sporturi. Aceste metode sunt: metoda în circuit, metoda pentru dezvoltarea detentei (power training), metoda cu repetări, metoda pe intervale, metoda care se adresează dezvoltării calităților motrice, dar și anumitor aspecte tehnico-tactice.

Metoda în circuit asigură dezvoltarea tuturor calităților motrice și chiar perfecționareaunor procedee tehnico-tactice.

Din acest punct de vedere ea corespunde concepției potrivit căreia jucătorul de volei trebuie să-și dezvolte, în egală măsură, toate calitățile motrice în concordanță cu tehnica și tactica jocului.

Metoda în circuit are următoarele avantaje:

– rezolvă concomitent mai multe aspecte ale pregătirii;

– dă posibilitatea dozării judicioase a efortului, respectând principiul efortului progresiv;

– simulează munca independentă, conștientă, având și efect educativ;

■ ca formă de aplicare se folosește schimbarea de la un exercițiu la altul, după numărul de repetări ținându-se seama totuși și de timp. Gradarea se va face mărind numărul de repetări sau scurtând timpul de execuție.

Metoda pentru dezvoltarea detentei (power training) folosește următoarele grupuri de exerciții:

– exerciții de greutate;

– exerciții cu mingi medicinale;

– exerciții acrobatice.

Pentru dezvoltarea efortului se vor folosi următoarele mijloace:

– creșterea încărcăturii;

– creșterea numărului de repetări;

– creșterea vitezei de execuție.

Metoda cu repetări se adresează cu precădere dezvoltării vitezei, folosindu-se în mod special în cadrul antrenamentelor tehnico-tactice. Se vor executa repetări puține, cu pauză mare în maximum de viteză, în care se fac exerciții specifice sau nespecifice.

Metoda pe intervale se folosește în mod special în cadrul lecțiilor cu caracter tehnico-tactic și dezvoltă în principal rezistența și viteza.

Alte complexe de exerciții:

1. Pe perechi, un jucător execută pase de control, urmărind cu privirea periferică partenerul, care se deplasează în diferite direcții. Din când în când, acesta, făcându-se auzit, primește pase acolo unde se află în momentul respectiv.

2. Pe perechi, un jucător cu minge pasează pe traiectorii și direcții diferite, în funcție de acțiunile întreprinse de partener.

Exemplu: partenerul se deplasează spre dreapta, cel cu mingea pasează în dreapta, dacă partenerul se ghemuiește, se execută pasa cu traiectorie medie, iar când acesta plonjează, se execută pasa din săritură.

3. În zonele 4, 3 și, respectiv, 2, se află câte un jucător. Mingea se pasează jucătorului din zona 3, care ridică unuia dintre jucătorii din zona 4 sau 2, iar funcție de locul unde se deplasează pentru blocaj un alt jucător, care se găsește lângă fileu, în terenul advers.

CAPITOLUL 4 – ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

4.1. Organizarea și desfășurarea experimentului

În anul competițional 2013-2014, am vizionat un număr de 6 jucătoare din cadrul campionatului național al junioarelor, efectuând înregistrări la jocuri.

Experimentul se bazează pe înregistrarea acțiunilor de ridicare ale următoarelor jucătoare ridicătoare:

1) V. R. – C.S.S.5 București

2) R. I. – C.S.S.2 București

3) O. A. – G.S.I. M. ELIADE București

4) E. T. – C.S. DINAMO București

5) A. G. – C.S.M. București

6) T. I. – C.S.S.6 București

Profilul somatic al jucătoarelor observate este prezentat în tabelul următor:

4.2. Scopul lucrării

Lucrarea de față analizează una din acțiunile de care depinde întreaga desfășurare a jocului de volei – ridicarea.

Scopul acestei lucrări este de a furniza informații în legătură cu utilizarea diferitelor procedee de ridicare și modul de executare a lor de către diferiți ridicători.

Pe baza informațiilor acestei lucrări se poate aborda o concepție de joc atât pentru jucătorul ridicător, cât și pentru întreaga echipă, în cadrul construirii fazei de atac și, bineînțeles, se poate elabora un model optim de pregătire a jucătorilor ridicători.

4.3. Ipotezele cercetării

Care sunt cele mai eficiente procedee de ridicare? Ridicarea scurtă? Cea medie? Cea lungă? Sau cea în linia a doua?

Care sunt pozițiile din care se greșesc cele mai multe ridicări?

Ridicarea din poziții înalte, respectiv cea din săritură, este cea mai utilizată?

În ce măsură ridicătorii sunt forțați să ridice din poziții dificile?

4.4. Metode de cercetare folosite

– documentarea și studierea literaturii de specialitate;

– observații efectuate la lecțiile de antrenament;

– înregistrările efectuate la meciurile din campionat;

– convorbiri cu antrenorii și jucătorii echipelor implicate în cercetare;

– analiza și interpretarea datelor.

1) Documentarea și studierea literaturii de specialitate

Pentru documentarea și studierea literaturii de specialitate m-am inspirat din urmatoarele cărți:

DRAGAN A. – Volei, noțiuni de bază, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2000

GHENADI V.și colab. – Volei, obiectivizarea instruirii, Ed. Plumb, Bacău, 1995

IVOILOV A.V. – Volei, biomecanica și metode de antrenament, Traducere, CNEFS, București, 1984

KUHL B. – Optimizarea apărării în Bolleyballtraining, 1987

LAZARESCU D. – Noutăți în conținutul acțiunilor și al jocului Actual

la nivel mondial, Comunicare la cursul antrenori, 1995

LAZARESCU D. – Orientarea metodică unitară în volei, București, 2007

SERBAN M. Structura jocului și eficiența acțiunilor de joc, Comunicare la cursul de antrenori, 1995

SERBAN M. – Volei, strategie și tactică, Ed. Sport-turism,

HILLERIN P. București, 1975.

În cele din urmă, lecturând aceste cărți, am realizat primul capitol al lucrării și anume introducerea acesteia.

2) Studierea și analiza documentelor de planificare ale antrenorilor cu privire la conținutul tehnico-tactic și al mijloacelor folosite

Prin studierea documentelor de planificare ale antrenorilor cu privire la conținutul tehnico-tactic se analizeaza comportarea sportivilor respectivi de-a lungul anului competițional si corespuzator concluziilor desprinse formuleaza noile obiective de instruire si performanță.

Analiza acestor documente de planificare ale antrenorilor se referă la:

-aprecierea pregătirii sportivilor din punct de vedere tehnic, tactic, fizic, psihic și teoretic;

-rezultatele obținute în pregatirea cadrelor de rezervă;

-eficiența legaturii antrenorilor cu medicii sportivi in direcția stabilirii celui mai adecvat regim de instruire a sportivilor.

3) Metoda observației (efectuate la lecțiile de antrenament)

Observația este o contemplare intenționată a unui obiect, fenomen, document sau proces, este cunoașterea științifică a unei realități.

Capacitatea de observație este obligatorie în executarea acțiunilor motrice deoarece aici se recurge permanent la demonstrație prin diferite mijloace(demonstrație directă, cu mijloace intuitive).

Observația ca metodă de învațământ urmărește să le dezvolte sportivilor posibilitatea de a aprecia, pe baza celor văzute, particularitățile execuției model, propriile execuții si rezultate.

Obiectul observației il reprezintă, in principal, acțiunile segmentelor și ale corpului în general, mânuirea sau utilizarea materialelor,înlănțuirea principalelor faze care intră in structura acțiunii, raportul lor de ordonare, etc.

În timpul observației, un rol important îl are atenția, posibilitatea concentrării ei asupra a ceea ce trebuie observat; obsevația se poate efectua numai în condițiile unei atenții stabile.Deseori, dirijarea observației în funcție de obiectivul urmărit impune concentrarea sau distribuirea atenției.Din acest motiv specialiștii apreciază metoda, pe bună dreptate, ca reprezentând o " veritabilă gimnastică a minții ".

În predarea educației fizice, observația se poate efectua în timpul desfășurării lecției – având ca obiect urmărirea modului în care se execută un anumit exercițiu sau o anumită componentă a acestuia – precum și în afara lecției, cu ocazia participării elevilor, direct sau ca spectatori, la diferite competiții; cu acest prilej se observă, de regulă, modul în care cei ce se întrec execută diferite procedee tehnice sau acțiuni complexe de joc, comportarea viitorilor parteneri de intrecere,etc.

Metoda observației mi-a fost de mare folos, deoarece pe baza înregistrărilor acțiunilor de ridicare ale celor 6 jucătoare am putut face o analiză calitativă si cantitativă bună.

Model de fișă de înregistrare

Fișă de înregistrare

Legendă:

„+" – ridicare bună

,,+." – ridicare decisivă

„-“ ridicare greșită

„+" – ridicare bună din poziție dificilă

„-" – ridicare greșită din poziție dificilă

„+." – ridicare decisivă din poziție dificilă

Notă:

Prin ridicare decisivă se înțelege acea ridicare în care jucătoarea ridicător reușește să-și „păcălească" blocajul advers, punându-și coechipierele în poziții favorabile de atac, cu o singură jucătoare la blocaj sau fără blocaj, iar mingea atacată cade în terenul advers.

Ridicare greșită – ridicare ce nu poate fi atacată de către coechipiere sau o nesincronizare între jucătoarea ridicător și cea care va ataca.

4) Metoda conversației (convorbiri cu jucătoarele și antrenorii lor)

Se realizează prin limbaj și se referă la dialogul permanent care trebuie să aibă loc între conducătorul procesului instructiv-educativ și subiecți. Ea trebuie axată numai pe probleme specifice instruirii și presupune răspunsul subiecților la întrebarea profesorului, un răspuns care să reflecte gradul de înțelegere a fenomenului.

Totodată prin această metodă antrenorul îl ajută pe sportiv nu numai să cunoască, dar si să ințeleagă, nu numai să-și fixeze un scop, dar să fie convins că-l poate atinge. Convorbirile, exemplare, conștientizarea activității, sensibilitatea afectivă prin apelul la emoții și sentimente pozitive sunt mijloace de bază ale convingerii. Un rol mare îl joacă autoritatea antrenorului, priceperea și experiența pe care le are și care îl impun în ochii sportivului, făcându-l să fie crezut și urmat în ceea ce recomandă.

Astfel, metoda observației, prin claritatea întrebărilor, complexitatea sau simplitatea acestora, accentuează contribuția educației fizice și sportive la dezvoltarea intelectuală a elevilor.

5) Metoda matematică

Utilizarea largă a metodei matematică este legată de studiul cantitativ al lucrurilor și fenomenelor pe care fiecare domeniu le cuprinde. În același timp matematica conduce și la studiul aspectelor calitative ale fenomenelor, tocmai datorită relației strânse care există intre variațiile cantitative și calitative ale acestor fenomene.

Matematizarea este etapa de abstractizare superioară a unei științe, care, prin utilizarea conceptelor matematice, formularea ipotezelor și regulilor de deducere matematică dobândește precizie în formularea concluziilor.

Utilizarea matematicii în diferitele științe particulare începe prin aspectul „ilustrativ” – utilizarea diferitelor formule matematice, a graficelor, continuă apoi prin tehnici matematizate de cercetare cum sunt de exemplu: prelucrarea statistică, construirea modelelor, utilizarea calculatoarelor.

În lucrare, prin această metodă, am obținut atât procentajele ridicărilor din toate pozițiile, a ridicărilor greșite și decisive cât și reprezentarea grafică a acestora.

6) Metoda statistică

Ca metodă, statistica desprinde din studiul fenomenelor de masă conexiuni și corelații semnificații ale rezultatelor obținute asupra unor eșantioane ca și anticiparea evoluției unor parametrii ai acestora.

Este o metodă de prelucrare și interpretare a datelor care s-a impus în ultimele decenii, cunoașterea ei fiind indispensabilă oricărui cercetător și specialist.

7) Metoda grafică

Metoda grafică este și ea o metodă de prelucrare și interpretare a datelor prin care se pot observa din acest studiu cele mai eficiente ridicări, cele mai utilizate ridicări obținute din inregistrări și pozițiile din care s-au greșit cele mai multe ridicări reprezentate și grafic.

CAPITOLUL 5

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

În cadrul ciclului săptămânal de lecții, cu precădere în perioada competițională, înainte și după concurs se organizează ședințe speciale de pregătire și, respectiv, de analiză a comportării sportivilor.

Organizarea sedințelor de pregătire este impusă de necesitatea cunoașterii prealabile a particularităților adversarilor ce urmează a fi întâlniți și, desigur, de cerința precizării unui sistem calăuzitor de cunoștințe, capabil să orienteze comportarea sportivilor în concursurile ce urmează. Cu alte cuvinte, ședințele respective au o înrâurire pozitivă mai ales asupra pregătirii tactice si psihice, în care sens pot fi subliniate următoarele semnificații:

– întăresc încrederea în forțele proprii ale sportivilor;

– asigură aprecierea obiectivă a valorii adversarilor;

– asigură o atitudine de calm.

Desfășurarea discuțiilor trebuie să aibă un caracter obiectiv, antrenorii combătând orice tendințe ale sportivilor de a da interpretări subiective, superficiale. Ele trebuie să sublinieze cauzele reale care determină manifestarea in continuare a deficiențelor din pregătirea sportivilor, precum si cele care concură la asigurarea randamentului superior.

Fișa de înregistrare nr.1

Jocul: C.S. DINAMO București – G.S.I. M. ELIADE București = 3-0

Data: 03.03.2013

Sportiva observată: E. T.

Total ridicări: 54

Ridicări din poziție joasă: 9 Greșite: 3

Ridicări din poziție medie: 19 Greșite: 5

Ridicări din poziție înaltă: 13 Greșite: 5

Ridicări din săritură: 12 Greșite: 4

Ridicări decisive: 11

Ridicări greșite: 17

Ridicări din poziții dificile: 18

Ridicări scurte: 10 Decisive: 2

Ridicări medii: 27 Decisive: 6

Ridicări lungi: 15 Decisive: 3

Ridicări în linia a doua: 2 Decisive: 0

Interpretarea datelor

Poziția din care s-au efectuat cele mai multe ridicări este cea medie, urmată de poziția înaltă și din săritură.

Se observă un procentaj destul de ridicat al ridicărilor din poziții dificile și implicit cel al ridicărilor greșite.

Ridicările medii sunt cele mai des folosite comparativ cu celelalte ridicări (scurte, lungi, în linia a doua), având și un procentaj al reușitelor mai bun, depășindu-l pe cel al celorlalte ridicări. De asemenea se observă faptul că ridicările în linia a doua sunt folosite puțin.

Fișa de înregistrare nr. 2

Jocul: C.S. DINAMO București – C.S.S.5 București = 3-1

Data:12.01.2014
Sportiva observată: V.R.

Total ridicări: 70

Ridicări din poziție joasă: 10 Greșite: 3

Ridicări din poziție medie: 23 Greșite: 5

Ridicări din poziție înaltă: 25 Greșite: 8

Ridicări din săritură: 12 Greșite: 6

Ridicări decisive: 9 – 12,85%

Ridicări greșite: 22 – 31,42%

Ridicări din poziții dificile: 19 – 27,14%

Ridicări scurte: 5 – 7,14% Decisive: 0 – 0%

Ridicări medii: 36 – 51,42% Decisive: 7 – 19,44%

Ridicări lungi: 29 – 41,42% Decisive: 2 – 6,89%

Ridicări din linia a doua: 0 – 0% Decisive: 0 – 0%

Interpretarea datelor:

Cele mai utilizate ridicări sunt cele din poziția înaltă, urmate de ridicările din poziție medie și din săritură.

Datorită experienței competiționale mai reduse se observă un număr destul de ridicat al ridicărilor greșite.

Ridicările cele mai utilizate sunt ridicările medii, urmate de ridicările lungi. Ridicările în linia a doua nu au fost folosite.

Fișa de înregistrare nr.3

Jocul: G.S.I. M. ELIADE București – C.S.S.6 București = 2-3

Data: 26.11.2013

Sportiva observată: T.I.

Total ridicări: 78

Ridicări din poziție joasă: 13 – 16,66% Greșite: 7 – 53,84%

Ridicări din poziție medie: 29 – 37,17% Greșite: 7 – 24,13%

Ridicări din poziție înaltă: 20 – 25,64% Greșite: 6 – 30,00%

Ridicări din săritură: 16 – 20,51% Greșite: 5 – 31,25%

Ridicări decisive: 12 – 15,38%

Ridicări greșite: 25– 30,75%

Ridicări din poziții dificile: 15 – 19,23%

Ridicări scurte: 10 – 12,82% Decisive: 2 – 20,00%

Ridicări medii: 39 – 59,00% Decisive: 7 – 17,94%

Ridicări lungi: 26 – 32,00% Decisive: 4 – 15,38%

Ridicări din linia a doua: 3 – 3,71% Decisive: 0 – 0%

Interpretarea datelor:

Cele mai multe ridicări au fost efectuate din poziție medie, urmate de ridicările din poziția înaltă, din săritură și din poziție joasă.

Datorită preluărilor imprecise ale coechipierelor, se observă un număr mare de ridicări greșite, precum și un procentaj destul de ridicat al ridicărilor din poziții dificile.

Ridicările medii sunt folosite cel mai mult, comparativ cu ridicările scurte, lungi, în linia a doua. Procentajul reușitei ridicărilor scurte este mai mare decât al celorlalte ridicări. Ridicările în linia a doua sunt folosite puțin.

Fișa de înregistrare nr.4

Jocul: G.S.I. M. ELIADE București – C.S. DINAMO București = 3-0

Data: 03.12.2013

Sportiva observată: O. A.

Total ridicări: 58

Ridicări din poziție joasă: 10 – 17,24% Greșite: 4 – 40,00%

Ridicări din poziție medie: 20 – 34,48% Greșite: 4 – 20,00%

Ridicări din poziție înaltă: 16 – 27,58% Greșite: 7 – 43,75%

Ridicări din săritură: 12 – 20,68% Greșite: 3 – 25,00%

Ridicări decisive: 11 – 18,96%

Ridicări greșite: 18 – 31,00%

Ridicări din poziții dificile: 12 – 20,68%

Ridicări scurte: 11 – 18,96% Decisive: 2 – 18,08%

Ridicări medii: 30 – 51,72% Decisive: 7 – 23,33%

Ridicări lungi: 15 – 25,86% Decisive: 2 – 13,33%

Ridicări din linia a doua: 2 – 3,41% Decisive: 0 – 0%

Interpretarea datelor:

Ridicările din poziție medie au procentajul cel mai ridicat, urmat de ridicările din poziție înaltă, din săritură, din poziție joasă. De asemenea se observă procentul crescut al ridicărilor greșite datorat în mare măsură lipsei experienței competiționale.

Ridicările medii sunt folosite în număr mai mare comparativ cu ridicările scurte, cu cele lungi sau cu cele din linia a doua. De asemenea ridicările medii au și cel mai bun procentaj din punct de vedere al reușitei ridicării, spre deosebire de celelalte procedee de ridicare.

Fișa de înregistrare nr.5

Jocul: C.S. DINAMO București – C.S.M. București = 2-3

Data: 28.12.2013

Sportiva observată: A.G.

Total ridicări: 60

Ridicări din poziție joasă: 7 – 11,66% Greșite: 2 – 28,57%

Ridicări din poziție medie: 17 – 28,33% Greșite: 11 – 64,70%

Ridicări din poziție înaltă: 14 – 23,33% Greșite: 3– 21,42%

Ridicări din săritură: 22 – 36,66% Greșite: 9 – 40,90%

Ridicări decisive: 12 – 20,00%

Ridicări greșite: 25 – 41,66%

Ridicări din poziții dificile: 13 – 21,66%

Ridicări scurte: 14 – 23,33% Decisive: 6 – 42,85%

Ridicări medii: 17 – 28,33% Decisive: 3 – 17,64%

Ridicări lungi: 28 – 46,66% Decisive: 3 – 10,71%

Ridicări din linia a doua: 1 – 1,66% Decisive: 0 – 0%

Interpretarea datelor:

În ordinea procentajelor, pozițiilor din care s-au efectuat cele mai multe ridicări sunt cele din săritură, din poziție medie, înaltă, joasă.

Numărul mare de ridicări greșite se datorează preluărilor imprecise ale coechipierelor. De asemenea și procentajul ridicărilor din poziții dificile este destul de mare.

Ridicările lungi sunt cele mai utilizate, urmate de cele medii și scurte. Ridicările din linia a doua sunt folosite foarte puțin. Din punct de vedere al eficienței, cel mai mare procentaj îl au ridicările scurte, depășindu-l cu mult pe cel al celorlalte ridicări.

Fișa de înregistrare nr.6

Jocul: G.S.I. M. ELIADE București – C.S.S.2 București = 3-1

Data: 11.02.2014

Sportiva observată: R.I.

Total ridicări: 64

Ridicări din poziție joasă: 9 – 14,06% Greșite: 4 – 44,44%

Ridicări din poziție medie: 23 – 35,95% Greșite: 9 – 39,16%

Ridicări din poziție înaltă: 21 – 31,87% Greșite: 7 – 33,33%

Ridicări din săritură: 11 – 17,10% Greșite: 5 – 45,45%

Ridicări decisive: 9 – 14,06%

Ridicări greșite: 25 – 38,12%

Ridicări din poziții dificile: 17 – 29,06%

Ridicări scurte: 10 – 15,66% Decisive: 1 – 10,00%

Ridicări medii: 29 – 45,31% Decisive: 4 – 13,79%

Ridicări lungi: 22 – 34,37% Decisive: 4 – 16,35%

Ridicări din linia a doua: 3 – 4,68% Decisive: 0 – 0%

Interpretarea datelor:

Poziția din care s-au efectuat cele mai multe ridicări este cea medie, urmată de poziția înaltă, din săritură și din poziția joasă.

Datorită lipsei experienței competiționale și impreciziei preluărilor, numărul de ridicări greșite este ridicat. Totodată și procentajul ridicărilor din poziții dificile este semnificativ.

Cele mai utilizate ridicări sunt cele medii, iar cel mai mare procentaj din punct de vedere a eficienței îl au ridicările lungi.

Numărul ridicărilor în linia a doua este redus.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma analizării și interpretării datelor putem trage următoarele concluzii:

1) Din fișele înregistrate se desprinde că poziția din care se execută cele mai multe ridicări este cea medie – 34%, urmată de ridicarea din poziție înaltă – 28%, ridicarea din săritură – 22% și ridicarea din poziție joasă – 15%.

2) Din punct de vedere al eficienței atacului, ridicările cele mai eficiente s-au dovedit a fi în ordinea următoare:

– ridicările scurte – 21%

– ridicările medii – 19%

– ridicările lungi – 13%

Cele mai utilizate ridicări, în ordinea procentajelor obținute din înregistrări sunt următoarele:

– ridicările medii – 48%

– ridicările lungi – 35%

– ridicările scurte – 15%

– ridicările în linia a doua – 2%

3) Pozițiile din care s-au greșit cele mai multe ridicări sunt în ordine următoarele:

– din poziție joasă – 39%

– din săritură – 37%

– din poziție înaltă – 33%

– din poziție medie – 31%

În cadrul pregătirii ridicătoarelor coordonatoare va trebui să se pună accent mai mare pe ridicarea din săritură și pe cea din poziție joasă.

4) În procesul pregătirii jucătoarele ridicătoare va trebui să se pună accent și pe ridicarea din poziție dificilă, deoarece 21% din preluările efectuate sunt imprecise, solicitând ridicătoarele să ridice din poziții mai puțin folosite în lecția de antrenament.

5) Referitor la pregătirea jucătoarelor ridicătoare coordonatoare se simte necesitatea începerii mai timpurii a specializării pe postul respectiv, folosind metode și mijloace cât mai eficiente în funcție de stadiul instruirii la care se află jucătoarea respectivă.

6) Programarea și operaționalizarea pregătirii acestor jucătoare trebuie să stea permanent în atenția oricărui antrenor având în vedere obiectivele de performanță propuse.

BIBLIOGRAFIE

BRILL M. S. – Selecția în jocurile sportive, CNEFS, 1983, intern

DRAGAN A. – Volei, noțiuni de bază, București, Ed. Fundației

România de Mâine, 2000

EPURAN M. – Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport-turism,

București, 1990

GHENADI V.și colab. – Volei, obiectivizarea instruirii, Ed. Plumb, Bacău,

1995

IFRIM M. – Antropologie motrică, Ed. Stiințifică și Enciclopedică,

București,1986

IVOILOV A.V. – Volei, biomecanica și metode de antrenament,

Traducere, CNEFS, București, 1984

KUHL B. – Optimizarea apărării în Bolleyballtraining, 1987

LAZARESCU D. – Noutăți în conținutul acțiunilor și al jocului

Actual la nivel mondial, Comunicare la cursul

antrenori, 1995

NICU A. – Antrenanentul sportiv modern, Ed. Editis,

București, 1993

LAZARESCU D. – Orientarea metodică unitară în volei, București, 2007

SERBAN MARIA – Umbra campionului, Ed. Sport-turism, București,

1988

SERBAN M. – Structura jocului și eficiența acțiunilor de joc,

Comunicare la cursul de antrenori, 1995

SERBAN M. – Volei, strategie și tactică, Ed. Sport-turism,

HILLERIN P. București, 1975

TEODORESCU L. – Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Ed. Sport-turism, București, 1975

XXX – Buletinul informativ al F.R.Volei