Contribuții LA Optimizarea Procesului DE Selecție ÎN Lupte

Diverse

Contribuții LA Optimizarea Procesului DE Selecție ÎN Lupte

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA „ AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

LECT.UNIV. DR. HERLO NARCIS

CANDIDAT:

VAGIUNIC CRISTIAN

A R A D

2016

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

CONTRIBUȚII LA OPTIMIZAREA

PROCESULUI DE SELECȚIE ÎN LUPTE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

LECT.UNIV. DR. HERLO NARCIS

CANDIDAT:

VAGIUNIC CRISTIAN

A R A D

2016

PLANUL LUCRĂRII

Cap. I. Parte introductivă

1.1 Importanța și actualitatea temei……………………………………..4

1.2. Motivația alegerii temei…………………………………………………5

1.3. Evoluții și tendințe în lupte……………………………………………6

1.4. Scopul, sarcinile și ipoteza lucrării………………………………..8

Cap. II Fundamentarea teoretico-ștințifiică a lucrării

2.1. Model – definiție, caracteristici generale……………………….9

2.2. Aspecte particulare ale modelelor în lupte……………………11

2.3. Modelul de concurs……………………………………………………..13

2.4. Modelul campionului…………………………………………………..14

2.5. Modelul de selecție………………………………………………………16

2.6. Particularități anatomo-fiziologice și psihofizice ale etapelor de dezvoltare a copiilor și tinerilor……………………………….27

Cap. III Organizarea și desfășurarea cercetării

3.1. Metodele de cercetare utilizate…………………………………….33

3.2. Locul, subiecții și etapele cercetării……………………………..34

3.3. Desfășurarea cercetării……………………………………………….35

Cap. IV Rezultatele obținute și interpretarea lor…………….45

Cap. V Concluzii și propuneri………………………………………..50

Bibliografie……………………………………………………………………51

Cap. I. Parte introductivă

1.1. Importanța și actualitatea temei

Conceptul de selecție a fost folosit inițial într-o acțiune de profil economico-social fundamentată științific încă de la începutul secolului al XX-lea, pentru diagnosticarea precoce a aptitudinilor profesionale și orientarea talentelor către o profesiune sau alta pe baza unor teste și metode menite să evidențieze dexteritatea manuala, recepționarea și învățarea corectă și rapidă a unor scheme motrice. Prin extensie conceptul de selecție a fost preluat de activitatea spoortivă ( în deceniul III al secolului XX ) pentru a nominaliza o acțiune similară de depistare a unor disponibilități motrice pentru sportul de performanță. Nefiind un concept clar conturat selecția sugera doar începutul unei acțiuni de pregătire sportivă, care de-a lungul anilor a cunoscut diferite exprimări cunoscute în literatura de specialitate. Cea mai vehiculată expresie a fost specializare timpurie, care exprima preocuparea spre direcționarea copilului către o probă sau ramură sportivă încă din fragedă vârstă. Mai târziu în anii 60 a apărut expresia inițierii precoce, care atenua direcționarea specializării sportive spre un proces premergător și preparator al viitoarei consacrări de la o vârstă fragedă. Apoi s-a folosit și păstrat până azi selecția primară care reprezintă momentul intrării copilului, pe baza unor criterii, în unitățile sportive specializate. Dar, odată cu elaborarea Sistemului Național de Selecție și Pregătire s-a consacrat o altă expresie mai adecvată, selecție inițială.

Astăzi actul selecției nu este unul izolat și nu reprezintă, în nici un caz un scop în sine, pentru că odată terminat, determină un proces de pregătire care duce către un alt moment al selecției. Deci selecția este un proces desfășurat până la limita superioară a performanței. Iată de ce conceptele de selecție și pregătire au fost reunite într-o sintagmă ce sugerează un proces complex corelat și direcționat către o anumită specializare a copilului și juniorului.

Trăsătura caracteristică a sportului contemporan este creșterea continuă a performanțelor sportive. Acest lucru cere din partea specialiștilor căutarea unor noi căi de creștere a eficienței pregătirii sportive. În acest context unul din factorii care determină calitatea procesului de antrenament îl constituie selecția sportivă.

Selecția în luptele sportive reprezintă un proces complex și continuu de apreciere a nivelului integral de pregătire a luptătorilor, de propulsare a celor cu posibilități de progres pe drumul ascendent al pregătirii, în scopul obținerii unor performanțe sportive valoroase.

Așadar selecția sportivă organizată și fundamentată ștințific reprezintă o verigă esențială în ceea ce privește obținerea unor performanțe sportive viitoare, influențând evident și calitatea procesului instructiv de antrenament constituindu-se astfel într-o preocupare de mare actualitate.

1.2. Motivația alegerii temei

Valoarea tezelor, veridicitatea ipotezelor se măsoară prin dimensiunea rezultatelor lor, iar în sport ele sunt concrete, ierarhizate, comparate și repetabile. Angajat prin ansamblul de finalități și obiective complexe, sportul românesc, susținut de o gândire și o structură asamblate unitar în viziunea unui model logic care prefigurează și caracterizează procesul complex al realizării performanței sportive, a dobândit un prestigiu internațional și o consacrare unanim recunoscute.

Ascensiunea sportului romanesc de performanță, bilanțul sportiv înregistrat, ca și locul ocupat în ierarhia mișcării sportive mondiale constituie o realitate.

Prestigiosul bilanț în cifre demonstrează convingător saltul realizat de mișcarea sportivă românească. Astfel, dacă înainte de cel de-al doilea război mondial sportul românesc cucerise la Jocurile Olimpice abia 2 medalii la ediția din 1924 și 1936, aceasta înseamnă o prezență de neluat în seamă. În perioada care a urmat la Jocurile Olimpice, până la cele din 1992, au fost cucerite 199 de medalii.

În ansamblul disciplinelor sportive existente la ora actuală, luptele, ca formă de întrecere, se disting prin faptul că au fost prezente pe tot parcursul desfășurării Jocurilor Olimpice, atât antice cât și moderne, dar și prin faptul că performanțele dobândite la Jocurile Olimpice moderne sunt mai mult decât reprezentative ( 31 de medalii; 7 de aur ). În ultima perioadă de timp asistăm însă la o coborâre a valorii performanțelor obținute de luptatorii noștrii, în special la nivelul seniorilor. Subliniem faptul că în ultima vreme au apărut luptători de valoare chiar și în țări fără tradiție în acest sport, și poziția luptătorilor noștri a fost depășită. Chiar dacă în mod sporadic s-au obținut unele performanțe, luptele actuale din țara noastră rămân la distanță de performanțele de vârf, și ne referim aici la Jocurile Olimpice, unde nu s-a mai obținut o medalie din 1992. Acest fapt m-a determinat să încerc să caut unele cauze ale eșecului.

Organizarea actuală a sportului românesc, financiar, care nu permite angrenarea în pregătire în urma unei selecții a unui număr mare de copii și faptul că, personal, consider selecția organizată și fundamentată științific un factor decisiv în desfășurarea optimă a procesului de antrenament și implicit în obținerea performanței sportive, iar în lipsa acesteia, o cauză, m-a determinat să încerc să-mi aduc aportul la îmbunătățirea procesului de selecție în luptele sportive.

1.3. Evoluții și tendințe în lupte

Întrecerile de lupte au apărut ca fiind strâns legate pe de o parte de existența omului, pe de altă parte de rădăcinile ancestrale pe care formele de luptă practicate de om le-au lăsat în constituția genetică a acestora.

Până la sociologizarea omului, luptele au reprezentat un mod de existență, câștigul hranei deschizând câmpul luptei.

Prin calitațile fizice și psihice pe care le dezvoltau luptele, ele contribuiau la pregătirea oamenilor primitivi pentru a-și apăra viața în cazurile când erau atacați de animale sălbatice și de triburi vrăjmașe.

Cu 700 de ani î.e.n., grecii au introdus luptele în cadrul probelor din Jocurile Olimpice în următoarele forme: lupta verticală; lupta orizontală; și lupta mâinilor și a degetelor (Acrocheireismos). Aceste feluri de luptă nu au durat pe toată perioada Jocurilor Olimpice antice. De la ediția a XVIII-a sunt cunoscute următoarele forme de luptă:

– prima formă de luptă, în cadrul pentatlonului, asemănătoare luptelor greco-romane;

– o altă formă de luptă, care permitea și acțiuni brutale, cu apucarea tuturor segmentelor, asemănătoare luptelor libere;

– a treia formă de luptă, așa numita ‟Pancratione ” (pancrațiu), formă deosebit de brutală bazată pe răsuciri ale membrelor, trântiri și loviri ale adversarului.

În perioada vechii Greci, este de remarcat grija pentru organizarea instruirii tinerilor pentru lupte, ca un concept de educare al acestora într-o societate în care dezvoltarea fizică armonioasă era principalul ideal. Putem spune că pregătirea sistematică a participanților pentru întrecerile din cadrul Jocurilor Olimpice antice, constituie prima formă de instruire organizată pentru lupte.

În aceste condiții luptele cunosc o evoluție nesincronizată și în direcții multiple, sub forme autohtone specifice diferitelor popoare. Astfel, în timp, s-au dezvoltat luptele mongole, gruzine, ale englezilor, elvețienilor, iar pe teritoriul geto-dacic, trânta sau lupta corp la corp sau lupta dreaptă cum i se mai spunea.

Astăzi, luptele se dezvoltă după un program bine închegat prin consens și coordonat de F.I.L.A (1912), sub impulsul energiilor tinerilor de pretutindeni, a dorinței lor de afirmare, cunoaștere și apropiere, prin intermediul celor mai loiale întreceri.

În cei 100 de ani de prezență în programul Jocurilor Olimpice moderne, luptele și-au perfecționat continuu regulile de organizare și desfășurare ale concursului. Preocupările au vizat în timp, în mod deosebit, următoarele lucruri:

lărgirea cadrului de participare la întreceri;

asigurarea condițiilor ca cel mai bun să devină câștigător;

stabilirea duratei concursului;

uniformizarea solicitărilor față de concurenți;

ierarhizarea valorică a felurilor victoriilor directe obținute (în scopul întocmirii clasamentului).

Cu ocazia desfășurării Congresului F.I.L.A. din 1974 (Istambul) s-a inițiat un program de modernizare a conținutului luptelor, fapt care a determinat mai multe modificări ale regulamentului de lupte și o nouă concepție privind lupta de concurs, denumită “luptă totală, universală și cu riscuri”.

Această concepție privind lupta de concurs a fost revizuită cu ocazia desfășurării Conferinței de la Roma (2 – 7 noiembrie, 1998), și i s-au mai adăugat 3 caracteristici: ‟luptă spectaculoasă, creatoare și virtuoasă”.

Lupta totală

‟În spiritul concepției adoptate, prin luptă totală se subînțelege angrenarea luptătorului in plenitudinea capacităților sale, într-un angajament total, de la începutul până la sfârșitul timpului de luptă în scopul adjudecării victoriei”.

Durata luptei a fost diminuată de la 20′, 15′, 12′, 9′, 5′, (iar acum prelungită de la 5′ la 6′) pentru o luptă rapidă, apărând ideea de ‟luptă atomică”. Lupta totală presupune participarea cu întregile posibilități individuale, angrenate din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, psihologic, desfășurată in stil continuu, agresiv, însă în spiritul fair-play.

Lupta universală

Lupta universală presupune o înaltă capacitate tehnică, tehnico-complexă exprimată prin totalitatea, varietatea cunoștințelor tehnice, aplicată prin folosirea tuturor posibilităților de realizare practică în luptă.

Lupta cu riscuri (riscantă)

Marile rezultate din lupte nu pot fi obținute fără riscuri. Riscul în lupte constituie antidotul pentru pasivitate. Acesta, de fapt, constituie farmecul luptei creând stări de tensiune emoțională spectatorilor.

Lupta creativă

Congresul F.I.L.A. de la Teheran desfășurat în luna septembrie 1998 a reliefat nevoia completării caracteristicilor luptei de concurs.

Între acestea creativitatea luptătorului sub aspect tehnico-tactic urmează a fi stimulată atât în procesul pregătirii dar și în cadrul concret al întrecerii. Capacitatea creatoare se poate exercita numai pe un fond foarte larg de cunoștințe tehnico-tactice si pe seama unor calități psiho-intelectuale elevate.

Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilitățile luptătorului folosite în luptă pentru a învinge, spirit creativ ce duce la admirația tuturor sportivilor și spectatorilor.

Lupta spectaculoasă

Nota de spectaculozitate pe care trebuie să o realizeze întrecerile de lupte poate survenii pe două căi:

a). – îmbinarea armonioasă a celorlalte caracteristici;

b). – folosirea unor procedee tehnice și combinații tehnico-tactice prin care luptătorii își trântesc adversarii proiectându-i pe traiectorii ample de zbor.

Lupta virtuoasă

Prestația tehnico-tactică a luptătorilor trebuie să devină una de mare ținută. Execuțiile tehnico-tactice trebuie să poarte amprenta unei înalte măiestrii, grevate pe știința mișcării, singura modalitate de a ajunge la siguranță și stăpânire în cadrul execuțiilor.

Lupta virtuoasă este practicată de marii campioni prin introducerea unor noi variante de execuții în acest sport, admirate și apreciate de parteneri și spectatori.

1.4. Scopul, sarcinile și ipoteza lucrării

Scopul lucrării constă în completarea sistemului probelor și normelor de control care vizează selecția inițială în lupte precum și posibilitatea aplicării lor pe parcursul procesului de pregătire spre marea performanță. Încercarea noastră pornește de la constatarea, ce se evidențiază în prezent, potrivit căreia probele actuale de control folosite nu investighează toate componentele conduitei luptătorilor, fapt ce face ca mult prea târziu să se depisteze carențe în pregătire care se datorează de fapt particularităților fizice și psihice ale subiecților.

Cercetarea pornește de la premisa potrivit căreia completarea sistemului probelor de control existente, folosite actualmente în selecția inițială a luptătorilor, poate conduce la optimizarea instruirii începătorilor prin utilizarea și a acelor probe care ne dau indicații despre unele trăsături psihice cum ar fi dârzenia, vigilența și curajul, trăsături de conduită necesare în cadrul luptei de concurs.De asemenea considerăm că există posibilitatea selecționării unor probe de control care să testeze dârzenia, vigilența și curajul, accesibile atât subiecților de 8-12 ani dar și antrenorilor care efectuează selecția.

Cap. II Fundamentarea teoretico-ștințifiică a lucrării

2.1. Model – definiție, caracteristici generale

Pornind de la Dicționarul explicativ al limbii române, unde MODELUL este definit ca ‟1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitații; tipar. Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. Sistem sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietațile si transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoana, realizare operă care, prin valoare sau calități, poate servi ca exemplu; pilda servită, de o asemenea persoană, realizare operă. 3. Manechin. 4. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. 5 (Mat.) Sistem de relații matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat”.

Deci după cum se observă, se atribuie modelului mai multe înțelesuri, grele de unificat. Modelul reprezintă ‟ un mijloc sau procedeu simplificat care imită, în întregime sau în parte, în mod esențial și din anumite puncte de vedere, un sistem organizat, mai complex” (Dicționar de pedagogie contemporană, 1969).

În 1973 ( Mic dicționare filosofic), modelul a fost definit ca ‟o aproximare a sistemului real ; este un sistem teoretic (logic-matematic) sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex (sistemul original) cu care modelul prezintă o anumită analogie”.

Prin model ( după P. Poescu Neveanu, 1978) , se întelege ‟ obiect (sistem) teoretic sau material cu ajutorul căruia se pot cerceta indirect proprietățile unui alt obiect mai complex numit original”.

După Gh. Mitra și Alex.Mogoș. 1980, modelul este o ‟reproducere schematică a unui fenomen sub forma unui sistem care-i evidențiază elementele semnificative”.

Cerghit Ioan, 1988, definea modelul ca o ‟ materializare a activității mentale sau o indealizare a unei activități materializate”.

Pentru Mihai Epuran, 1982, ‟modelul este un produs o creație a cercetătorului, care repetă sau reproduce note sau caracteristici ale unui sistem original mai complex, mediind cunoașterea și acțiunea asupra sistemului modelat”.

Nicu Alexe , 1993, spunea că ‟modelul reprezintă reducerea la esențial a unui proces complex de pregătire a ființei umane, care are o finalitate prestabilită în timp, exprimată valoric (nivelul performanței concretizat în puncte, m , cm, km, s, min., ore ), ca și locul ocupat în clasament”.

Modelul reprezintă (Bota Ioan 1994) ‟cerițele maxime posibile de realizat în condițiile determinate de planul de pregătire”. Referindu-se la procesul de antrenament deduce că modelul ‟ prefigurează contibuția de instruire la relizarea lui”.

Din punct de vedere cibernetic (Dragnea Adrian,1996) Modelul ‟ trebuie înțeles ca o oglindire a unor date și relații dintr-un domeniu anumit cu ajutorul unei structuri materiale (efective sau ipotetice) mai simple mai ușor sesizabile.

În antrenamentul sportiv, spune Cornel Răduț ( citat de I. Negulescu 1997), ‟ modelul întruchipează cele mai ridicate pretenții față de pregătirea sportivului, acestea fiind stabilite independent de caracteristicile structurale motrice și ale efortului, specifiice probei în care concurează sportivul”.

După Gh.Cârstea, 1997 ‟modelul este un sistem simplificat ( material sau ideal) al unui fenomen din realitatea materială sau socială ( fenomen numit ‟original”), sistem care cuprinde elementele definitorii si semnificative sub aspectul conținutului structurii și funcționalității fenomenului respectiv”.

Dacă privim modelul ca un sistem (A.Gagea, citat de Gheorghe Cișmaș, 1997) ‟ se apreciază că acesta este un concept (instrument) teoretic de simplificare a realului, elaborat în scopul facilitării cunoașterii ( regula justificării) și care este format din cel puțin două entități (regula de consistență) netriviale (regula observabilității) și o relație (regula consecvenței)”.

Modelul ( după Gh.Cișmaș, 1997) ‟reprezintă o simplificare, o reflectare numai parțială a originalului ( sistem – obiect), neglijindu-se anumite laturi neesențiale pentru sistemul dat, având ca scop să ofere date mai aceesibile ivestigației teoretice sau experimentale. Sintetizând putem spune că termenul MODEL se folosește pentru a desemna o reproducere concretă, redusă (din punct de veder cantitativ) și simplificată (privind caracteristicile, aspectele calitative) a unei realități”.

Pentu H.M.Șerban,1988, ‟ Modelul este o reprezentare logică a unui asamblu limitat de fenomene, în condiții bine definite, și are o structură dinamică și un mare grad de autoreglare; cu fenomene explorativ-cognitive și de optimizare”.

D.Colobaba-Evuleț și Ioan Bota, 1988, sunt de acord cu definiția dată de către Alin Teodoresc și anume: modelul este o construcție sau o reperezentare fizică, logică sau matematică a structurii unui obiect, fenomen sau proces”.

După cum se observă există o mulțime de definiții date modelului ( noi am prezentat doar o parte din acestea), ceea ce înseamnă că termenul de MODEL este utilizat frecvent în zona științei.

2.2. Aspecte particulare ale modelelor în lupte

Luptele fac parte din categoria sporturiloe euristice, în care adversarul este opoziv și inventiv creând situații pline de neprevăzut. În acest context, în luptele sportive, aplicarea procedeelor tehnice împotriva rezistenței active a adversarului face ca acestea să capete particularizări în funcție de adversar (Cismaș Gheorghe, 1997).

În fond se încearcă optimizarea propriilor acțiuni în scopul obținerii unui avantaj în condiții schimbătoare.

Dezvoltarea și modernizarea luptelor nu se putea face fără preocupări științifice susținute. Perioada de vârf a utilizării modelelor în lupte este considerată a fi prima parte a anilor 1980. După acest avânt considerabil, utilizarea modelelor în vederea cercetării și programării activității s-a redus, punându-se accent din ce în ce mai mare spre randamentul mijloacelor folosite (Gh. Cismaș, 1997). S-a constatat o lipsă de proporționalitate după 1984 în ceea ce privește studierea formelor activității antrenament/concurs în defavoarea concursului.

În mod cert (Nicu Alexe, 1992), elaborarea modelelor de antrenamente este o acțiune care se realizează după ce s-a elaborat modelul de concurs, acesta fiind un proces complex care se bazează pe cunoașterea în profunzime a realităților și elementelor sale esențiale.

Deci într-un proces de pregătire, bine gândit, după elaborarea modelului de concurs, se prospectează și se aplică modelarea activității, care trebuie să tindă spre valorile parametrilor modelului de concurs.

Metodica de pregătire a luptătorilor trebuie să corespundă cerințelor activității competiționale (Dahnovschi și Lescenko-1990, Florescu-1994, Nicu A. -1992, citați de Gh. Cismaș-1997). Modificările din regulamentul de concurs trebuie să fie urmate prompt de corecții în metodica de pregătire. Luptele făcând parte din categoria sporturilor cu tehnică complexă implică o atenție sporită în realizarea corecțiilor întrucât măsurarea și obiectivarea parametrilor stabiliți este anevoioasă.

Întrucât în lupte (ca și în alte ramuri de sport) performanțele nu pot fi cuantificate exact (acestea depinzând și de starea de antrenament a adversarului), se indică folosirea modelelor logice. Modelul întruchipează valorificarea posibilităților luptătorului în legătură directă cu caracteristicile tehnico-tactice și de efort specifice ramurii de sport respective. Realizarea modelului duce la optimizarea procesului de pregătire, acesta având astfel la bază o cunoaștere aprofundată a elementelor de conținut proprii activității de performanță specifice luptelor (Gh. Cismaș, 1981).

Dezvoltarea mai intensă a teoriei modelelor, fondată pe abordarea sistematică și structurală, a dus la realizarea unei legături între teorie și practică.

Se cunoaște faptul că metoda de studiu cea mai directă în cunoașterea realității este metoda experimentării efectuate pe sistemul obiect. Întrucât nu se poate studia un obiect în cursul activității sportive, este strict necesară recurgerea la modele. Deoarece în meciurile de lupte nu se poate recurge la metoda experimentală s-a stabilit un sistem de modele cuprinzând trei niveluri în scopul conducerii antrenamentului sportivilor de mare performanță (A. Novicov, A. Akopian, V. Mironov, 1977).

La primul nivel se situează activitățile de competiție; modelul elaborându-se pe baza informațiilor culese în condiții concrete, deci în cursul unui meci de competiție.

Al doilea nivel al sistemului reflecta caracteristicile fundamentale ale măiestriei tehnice; parametrii modelelor de la acest nivel depinzând în principal de nivelul de dezvoltare a cercetării și gândirii științifice, și de mijloace tehnice care permit analiza.

La cel de-al treilea nivel este plasat modelul care reflecta starea funcțiilor fundamentale ale organismului.

Prin eforturi comune ale unei echipe multidisciplinare s-a ajuns la un sistem de analiză formalizat în scopul determinării legăturilor de interdependență dintre modelele de niveluri diferite.

Modelarea ca sistem operațional pornește de la un model operațional, care în activitatea sportivă este programul de pregătire și concurs. Întrucât modelele și mijloacele operaționale asigură un proces adaptiv al organismului uman, trebuie să cunoaștem în permanență la ce nivel am ajuns și, în acest fel să avem posibilitatea dezvoltării modelului.

Raportul dintre model și realitate trebuie să aibe conținut în sensul evaluării nivelului la care modelul reflectă realitatea modelată.

Luptele, în comparație cu alte ramuri de sport se diferențiază și prin labilitatea conținutului pregătirii, ca urmare a modificărilor în conținut ale modelului luptătorului de înaltă performanță (Gh. Cismaș, 1997). În condițiile luptei actuale caracterizată de un dinamism accentuat, (ca urmare a modificărilor de regulament), și o solicitare variată cu acțiuni tehnice de o mare complexitate se impune o îmbinare armonioasă între cerințele luptei și caracteristicile luptătorului performer.

Elaborarea bazelor teoretice ale modelării celor mai buni luptători din lume este necesară, în primul rând, prin faptul că reprezintă îmbinarea cerințelor și tendințelor de bază ale dezvoltării luptelor (A. Novicov, V. D. Mironov, G. M. Gruzin, 1977).

Urmărind orientarea spre un ‟ideal”, o atenție deosebită o constituie stabilirea caracteristicilor model ale activității competiționale a luptătorilor, deci găsirea unui etalon corespunzător cerințelor luptei moderne de azi.

Întrucât găsirea luptătorului care să corespundă tuturor cerințelor ‟idealului” (acesta fiind o noțiune cumulativă) este foarte grea, cercetarea științifică se orientează spre stabilirea unei legături reciproce, și depistarea unor posibilități compensatorii ale diferiților parametrii ce caracterizează gradul de pregătire al luptătorului și utilitatea lor profesională.

Formarea luptătorului cu reale aptitudini se realizează în interiorul unui proces modelator. Privită ca un proces științific complex de formare a virtualului performer, modelarea presupune o succesiune de modele intermediare (elaborate pe vârste sau cicluri de pregătire) care permit retușări și completări pe parcurs (Gh. Cismaș, 1987).

Modelarea oglindește aspectele esențiale ale sistemului modelat, fiind necesară pentru înfăptuirea obiectivelor propuse. Modelele elaborate sunt alcătuite din subsisteme integratoare. În cazul în care este aplicată corect, modelarea, înlesnește cunoașterea și studierea mai ușoară a unor fenomene, care nu pot fi cercetate prin alte modele (observația, experimentul, etc.).

În domeniul luptelor, modelarea, ca metodă de cercetare, a fost adoptată ‟într-un plan larg, dar lipsit de profunzime, lipsit de precizie și conciziune, cu formulări și estimări generale” (Cismaș Gh., 1997).

2.3. Modelul de concurs

Elaborarea modelului de concurs (după N. Alexe, citat de Gh. Cismaș, 1997) ‟este un proces complex, bazat pe cunoașterea profundă a realităților și elementelor sale esențiale, cele care impun exigențele și criteriile victoriei”.

‟Modelul de concurs este reprezentat de un ansamblu de indicatori diferențiați ca profil, ale căror valori condiționate reciproc esențializează structura concursului următor, evidențiindu-i elementele hotărâtoare pentru câștigarea lui” (N. Alexe, 1993).

În general, modificarea regulilor de trecere impun corecții ale parametrilor modelului de concurs. Modelele de concurs și antrenament cuprind, în general aceleași tipuri de indicatori (Gh. Cismaș, 1997), impuși de realitățile lor atât de condiționate, fiind un factor necesar ca:

a) – orice mijloc de antrenament selecționat să aibă un anumit grad de solicitare în valorificarea lui față de antrenamentul sportivului, întotdeauna adecvat celui de concurs;

b) – orice mijloc să aibă o structură proprie care (în raport cu cea a elementelor și procedeelor din concurs), să prezinte o anumită analogie și similitudine, în funcție de care apare diferențierea în mijloace generale și specifice;

c) – orice mijloc de antrenament specific, să prezinte o dublă relație cu concursul de structură și funcționalitate.

‟Modelul de concurs determină modelul pregătirii și impune optimizarea” (Gh. Cismaș).

În urma unui studiu longitudinal, în perioada 1979-1983, efectuat de secțiat de atletică grea din I.E.F.S. și Colegiul Central de antrenori din cadrul F.R.L., s-a sttabilit conținutul și structura concursului de lupte precum și a conținutului și configurației luptei de concurs, ca element de exprimare calitativă a potențialului luptătorului. Aceste cercetări privind problematica concursului de lupte și a luptei de concurs, finalizate cu modele, au reprezentat primele încercări de acest gen din țara noastră (în domeniul luptelor).

Modificările de regulament survenite pe parcurs au determinat evoluția în conținut a concursului de lupte precum și a prestației luptătorilor în concurs.

Continuându-și cercetările (începute încă din 1979) Gh. Cismaș, 1997, elaborează modelul de concurs pe criterii obiective, atât în plan normal/cantitativ cât și în plan structural/calitativ.

Modelul de concurs elaborat, evoluat și investigat se constituie într-un model global/rezumativ, care reproduce schematic elementele esențiale specifice concursului și luptei de concurs. De asemenea modelul elaborat este unul explorativ-cognitiv (d.p.d.v. al destinației sale), fiind destinat studiului efectiv al concursului sub aspect structural, cantitativ-normativ și calitativ-rațional în scopul optimizării activității.

Cunoașterea deplină a conținutului luptei de concurs reprezintă o cerință pentru realizarea unei pregătiri adecvate. În acest sens autorul, menționat mai sus, a elaborat modelul de concurs, modelul luptei de concurs și modelul unui minut de luptă.

2.4. Modelul campionului

Modelul campionului (după Nicu A.,1993), ‟rezultă dintr-un ansamblu de indicatori de profiluri diferite, de esență biologică (tipul constituțional, vârsta cronologică optimală, capacitatea de efort) și psihică (trăsături de personalitate și de psiho-motricitate) ale căror valori (desprinse din reactivitatea obiectivă și subiectivă și din măsurătorile efectuate pe campionii și sportivii de elită, participanții la competițiile oficiale de curând încheiate) conturează profilul viitorului campion capabil să-și însușească cunoștințele tehnico-tactice impuse de exigențele concursului oficial următor, pe care în felul acesta îl poate câștiga”.

În condițiile actuale, în care lupta modernă se desfășoară într-un ritm alert, cu foarte rare momente de studiu, se remarcă un dinamism crescut al luptei pe fondul unor acțiuni explozive la intervale scurte de timp. Solicitările deosebite la care sunt supuși combatanții în timpul luptei, coordonarea acțiunilor precum și finețea și precizia exercițiilor tehnice conduc la obținerea de performanțe înalte de către acei luptători care, pe lângă indicii somato-fiziologici și psihici corespunzători, posedă un bagaj tehnic bogat, o experiență și o pregătire specifică adecvată marilor competiții.

Datorită faptului că luptătorii cu caracteristici diferite pot obține succese la fel de mari, nu se elaborează un model individual ci modelul concepțional al marelui campion,care corespunde cerințelor marii performanțe.

‟Modelul luptătorului de înaltă performanță este constituit din media valorilor parametrilor caracteristici celor mai buni luptători ai categoriei” (Gh. Cismaș, 1987).Deci trebuie să facem precizarea că toți parametrii luptătorului de înaltă performanță (cu excepția profilului psihologic) diferă de la o categorie de greutate la alta.

Modelarea unui luptător capabil să susțină mai multe meciuri într-o singură zi și să efectueze un număr crescut de acțiuni tehnice care să-i asigure victoria, a constituit o preocupare de bază a specialiștilor din țara noastră.

‟Modelul campionului este determinat de modelul concursului, ultimul căpătând esența și evoluând datorită primului”(Nicu A., 1992).

Pe baza corelării parametrilor celor mai buni luptători din categorie (ținând seama de aspecte morfo-psihologice, motrice și tehnico-tactice), specialiștii din cadrul F.R.L. (1993) au elaborat modelul campionului olimpic, care oferă date despre vârsta optimă, antropometrie, calități motrice, capacitate neuro-psihică, bagaj tehnico-tactic, vârsta competițională și greutate corporală optimă.

Prezentăm în continuare modelul campionului olimpic preconizat de federația de specialitate (F.R.L.), pentru Jocurile Olimpice din anul 1996:

1. Vârsta optimă – 22-28 ani; activitate competițională, 7-9 ani.

2. Antropometrie: – tip constituțional (longilin);

– conformație atletică;

– musculatură foarte bine dezvoltată;

– mare mobilitate ligamentară și articulară (mai ales a coloanei vertebrale și a articulației scapulo-humerale);

– statură înaltă, cavitatea toracică bombată, umerii largi, membrele lungi.

3. Calități motrice: – viteza de reacție, anticipare, angrenarea în lucru a segmentelor și a întregului corp, în mod deosebit;

– forța explozivă (trebuie să atingă și să mențină valori mari, în condiții de rezistență), puterea de utilizare, mobilizare a forței;

– rezistență (parametri înalți) în regim de viteză, accent final în întâlniri-prelungiri;

– îndemânare, în special, sub aspectul coordonării.

4. Capacitatea de efort: – aerobă și mixtă, cu cote de efort foarte crescute.

5. Capacitatea neuro-psihică:

– tip temperamental puternic echilibrat, adaptabil, energic,fără încordări inutile,capabil să-și păstreze echilibrul emoțional; stabilitatea atenției crescută;

– factorii perceptivi – percepțiile tactile, rapiditatea gândirii, imaginație creatoare, anticipare;

– trăsături psihice – curaj, dârzenie, combativitate, mobilizare, responsabilitate, disciplină, abnegație, dăruire.

6. Bagaj tehnico-tactic:

– acțiuni de bază – procedeu preferat de sus și foarte important, de jos (în combinații tehnico-tactice variate, adaptabile);

– acțiuni înșelătoare și pregătitoare (de dezechilibrare).

7. Criteriul vârstei competiționale de înaltă performanță:

Categoria de greutate (kg) Durata activității competiționale

55 7 – 8

60 6 – 7

66 6 – 8

74 6 – 8

84 7 – 8

96 7 – 8

120 6 – 7

8. Greutatea corporală

Greutatea oficială trebuie respectată în competiție. În etapele de pregătire, când organismul este supus unor eforturi de intensitate crescută și de durată prelungită, se poate admite o toleranță în limitele următoare:

Categoria: 55 – 60 kg = 2,5 – 3 kg; 66 – 74 kg = 3 – 3,5 kg;

84 – 96 kg = 3,5 – 4 kg; 120 kg = 4 – 5 kg.

2.5. Modelul de selecție

În conducerea și organizarea științifică a activității sportive de performanță, selecția sistematică a talentelor constituie în prezent o problemă tot mai importantă. În viitor, în contextul creșterii continue a performanțelor, raționalizarea și optimizarea acțiunilor de depistare a copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport, vor condiționa direct formarea campionilor, a tinerilor care prin cutezanța lor morală, prin talent și măiestrie vor dinamiza pe mai departe interesul și atenția maselor pentru activitatea de educație fizică și sport.

Selecția timpurie constituie un element prioritar în sportul de performanță, deoarece pentru a putea aspira la performanțele actuale, unele incredibile în urmă cu câțiva ani, fetele la vârsta de 13-15 ani, iar băieții la vârsta de 15-17 ani, trebuie să aibă un stagiu de pregătire sistematică de cel puțin 5-6 ani. Numai un astfel de stagiu va putea asigura o pregătire sistematică, neforțată, cu respectarea cerințelor biologice și psiho-pedagogice.

O astfel de pregătire temeinică în anii copilăriei, creează posibilitatea ca la aceste vârste (pentru înot, patinaj, gimnastică și altele) să se poată trece la creșterea intensității efortului în antrenamente, apropiindu-se de cerințele competițiilor internaționale pe fondul unei solide pregătiri fizice multilaterale, a unor indici de sănătate înaltă și a unui grad de măiestrie tehnică la nivelul cerințelor mondiale. În al doilea rând, este tot mai evident că marile performanțe sportive sunt rodul conjugării marilor talente cu un proces de instruire și educație, realizat pe baza noilor cuceriri ale științei.

Selecția și pregătirea copiilor apți să facă sport de performanță, nu este o acțiune de moment, ci un proces evolutiv, în care operațiunile se desfășoară din mers, chiar în timpul pregătirilor, operațiunea de moment dezvăluie doar disponibilitățile celui investigat, caracterizate în starea de sănătate, comportamentul motric general și puternica lui motivație de a face sport, restul evoluând odata cu el.

Selecția și pregătirea sportivă a copiilor sunt compatibile cu posibilitățile de adaptare și răspuns ale organismului la solicitările specifice activității sportive de performanță, în măsura în care se respectă legile creșterii somatice și dezvoltării psihomotrice.

Pentru ca procesul de selecție să beneficieze de șanse de reușită, este necesar ca, pe de o parte cei ce fac selecția să știe ce fel de calități necesită sportul respectiv, iar pe de altă parte, cei supuși selecției să posede acele calități la un nivel cât mai ridicat, cunoscând că unele dintre acestea sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puțin. În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calitățile care țin de caracterele ereditare stabile (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea generală), exigența selecționerilor trebuie să fie foarte mare. În situațiile în care sunt necesare calități ce țin de caracterele ereditare labile, perfectibile (perimetrele și greutatea corporală, forța și rezistența), exigența inițială poate fi mai scăzută. O atenție deosebită trebuie acordată în același timp calităților psihice. Datorită faptului că perfecționarea calităților este indiscutabil legată de maturizarea substratului lor morfo-funcțional, care are loc la vârste diferite, nu poate fi vorba de o singură vârstă pentru selecție, valabilă pentru poate sporturile.

Substratul calităților motrice stabile, se maturizează înainte de terminarea pubertății,dimensiunile sommatice longitudinale, odată cu terminarea creșterii și dezvoltării corporale, iar substratul calităților motrice labile, la care se adaugă greutatea, perimetrele corpului și segmentele sale evoluează și după terminarea creșterii, fiind net influențate de condițiile de mediu.

Criteriile selecției

În stabilirea și orientarea criteriilor pe care antrenorul le urmărește în procesul de selecție, trebuie să se țină seama de anumite condiții de bază: să fie simple și accesibile, să poată fi înregistrate ușor, să caracterizeze modelul fiecărei categorii (ramuri sportive), să corespundă nivelului actual de dezvoltare a sportului de performanță.

Criteriul somatic

Principalele date, somatice, care au o legătură semnificativă cu problema selecției, se referă la talie și greutatea corpului, dimensiunile longitudinale ale unor segmmente și membre (trunchiul, bustul, membrele superioare și inferioare, palma și laba piciorului).

Urmărind creșterea taliei și greutății pe vârste, remarcăm că aceste procese nu respectă același ritm și că între ele nu există un paralelism perfect, apar perioade de încetinire sau chiar mai mult sau mai puțin viguroase.

Creșterea și dezvoltarea corpului, în condiții normale se desfășoară continuu, până la maturitate, dar intensitatea proceselor și fenomenelor scade treptat pe măsură ce ne apropiei de sfârșitul perioadei evolutive.

Ritmul proceselor și fenomenelor din această perioadă de viață este variabil ca intensitate și durată, faze mai mult sau mai puțin active, alternând cu accelerări și încetiniri. În fazele de creștere cantitativă, foarte intense și mai ales în timpul creșterii taliei și greutății, dezvoltarea organelor și perfecționarea funcțiilor este mult încetinită. După aceste perioade de acumulare cantitativă, urmează o diminuare, sau chiar stagnare a creșterii, iar în perioadele scurte de pauză dintre ele, se produc adevărate salturi calitative, care duc la o apreciabilă perfecționare organică.

O alternanță evidentă, se produce între perioadele de creștere rapidă și intensă a înălțimii și creșterea încetinită a greutății. Există desigur și situații în care creșterea în înălțime stagnează, în timp ce se produce o substanțială creștere în greutate. Amintim de asemenea și despre alternanța dintre creșterea în lungime a membrelor inferiaore și creșterea în înălțime a bustului (marea alternanță a lui Godin) care are loc la pubertate și care arată că schimbarea sensului și intensității creșterii celor doua părți ale corpului, marchează sfârșitul copilăriei și începutul pubertății.

Procesele de creștere în înălțime se opresc în general la fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar la băieți la 21-23 ani. Se apreciază însă că, la marea majoritate a fetelor, creșterea dimensiunilor longitudinale dupa 16-17 ani este nesemnificativă, spre deosebire de băieți, la care dezvoltarea continuă după 18-19 ani. Evoluția mai accelerată și sfârșitul mai de timpuriu al creșterii în înălțime la fete, sunt determinate de maturizarea sexuală, mai precoce și mai grăbită decât la băieți. La o vârstă cronologică dată, creșterea și dezvoltarea corpului pot fi apreciate ca normale, grăbite sau întârziate, după așa numita ‟vârstă osoasă”, care rezultă din citirea imaginilor radiografice ale oaselor mici de la mână și picior (carpiene și tarsiene), ale oaselor genunchiului (extremitățile tibiei și femurului), ale crestei iliace etc.

La fete dezvoltarea osoasă este mai rapidă, fapt ce face ca pubertatea fetelor să se instaleze cu doi ani mai devreme decât la băieți. În perioada de creștere, determinarea vârstei biologice are o importanță deosebită pentru cei ce se ocupă de selecția și pregătirea sportivă a copiilor, deoarece capacitatea de efort a acestora este mai stâns legată de vârsta biologică decât de cea cronologică. Determinarea vârstei biologice este bine să se facă după cele mai științifice metode. Când însă nu avem la dispoziție cabinete de radiologie și medici specialiști, acestea se pot face folosind criterii mai simple, care prezintă un suficient grad de probabilitate. Unul din aceste criterii este cel somatic. El constă în compararea datelor (talie și greutate) celui căruia dorim să-i determinăm vârsta biologică, cu mediile pe țară ale acestor parametri. În acest scop este necesar să se consulte tabelele referitoare la nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a generațiilor în creșștere (0-18 ani) din țară și apoi să se facă comparații cu datele subiectului. Când dorim să aflăm, de exemplu, care este vârsta biologică a unui copil care calendaristic are 10 ani, atunci comparăm înălțimea și greutatea acestuia cu mediile înălțimilor și greutăților din tabelele de referință, întocmite de Institutul de Igienă din București. Dacă vom constata, că datele acestuia sunt mai mici decât cele indicate pentru vârsta respectivă, vom conchide, că subiectul nu are încă 10 ani (din punct de vedere biologic), iar dacă datele vor fi mai mari, înseamnă că subiectul a depășit vârsta de 10 ani. Se poate întâmpla ca unul dintre parametrii sa-l depășească pe cel din tabel, iar celălalt parametru să fie mai mic. În acest caz se va aprecia că respectivul are înălțimea unuia de 12 ani (sau cât rezultă din tabelul de referință) și greutatea unuia de 9 ani.

Anvergura, sau marea deschidere a brațelor, însumează lățimea spatelui și lungimea membrelor superioare întinse lateral, la nivelul umerilor. Această dimensiune este până la 7 ani mai mică decât talia,pe care o depășește însă după această vârstă. Anvergura este mai mică la fete decât la băieți. Există mari variații individuale, care depind de costituția corpului, de lățimea umerilor.

Membrele inferioare cresc și se dezvoltă mai mult decât cele superioare, atât în lungime cât și în grosime. Până la 13-15 ani nu se observă o diferență prea mare între lungimea membrelor inferioare la cele două sexe. La pubertate însă, membrele inferioare cresc la fete, mai intens și ajung mai devreme la mărimea lor definitivă, iar la băieți ele cresc până la maturitate, când întrec în lungime pe cele ale fetelor. Măsurarea lor corectă se face scăzând din înălțimea corpului în picioare, înălțimea în șezând.

Mâna (palma) crește încet în lungime, păstrând continuu raportul de ¼ din lungimea întregului membru superior. La cei înalți, mâna, raportată la talie, crește mai puțin proporțional decât laba piciorului. Lățimea mâinii depinde de structura constituțională și în mare parte de activitate (muncă).

Piciorul (laba) crește în raport cu vârsta și sexul, fiind mai mare la cei îînalți și mai mic la cei scunzi, așa încât, la sporturile la care mărimea labei piciorului este favorizantă pentru obținerea performanțelor (înot, polo, sărituri), respectivii trebuie să fie și foarte înalți. Piciorul la fete este mai scurt decât la băieți.

Criteriul calităților motrice

Dezvoltarea motricității este condiționată de factori interni și externi, care acționează toată viața, dar cu intensitate sporită, în copilărie și adolescență. Factorii interni pot fi recunoscuți în caracterele ereditare și în activitatea marilor funcțiuni ale organismului, iar factorii externi în condițiile de viață, de muncă, de educație, de mediu, precum și în solicitările care antrenează organismul în diversele activități.

Modul în care caracterele ereditare răspund la acțiunea factorilor de mediu este diferită. Unele trăsături pot fi mai greu modificate și în limite reduse, altele sunt cu ușurință și substanțial modificate de acești factori. Calitățile care pot fi mai greu modificate, formează grupa carecterelor stabile, iar celelalte, grupa caracterelor labile, perfectibile. Aceste lucruri au o importanță deosebită pentru cei ce se ocupă de selecția sportivă, pentru că ele impun o tratare diferențiată a selecției în funcție de caracterul perfectibil sau mai puțin perfectibil al calităților pe care le reclamă practicarea sportului ales. Calitățile stabile, care pot fi puțin influențate de mediu, sunt viteza și îndemânarea. Exigența selecționerilor în ceea ce privește admiterea candidaților la sporturile care reclamă aceste calități trebuie să fie sporită de la bun început, pentru că, dacă aceste calități nu se găsesc în ‟zestrea” ereditară a copilului, de o manieră care să permită predilecții favorabile, este inutil să așteptăm ca ele să se dezvolte ulterior, în măsura necesară. Calitățile labile, perfectibile, care pot fi dezvoltate datorită condițiilor de viață și antrenamentului, sunt rezistența și forța. Dezvoltarea nesatisfăcătoare a acestor calități nu trebuie să ducă la hotărârea de a nu admite în secții copiii și adolescenții care nu le au inițial, pentru că ele se pot dezvolta pe parcurs. Ori de câte ori se constată însă că ritmul de dezvoltare este prea lent sau stagnează, deși condițiile necesare dezvoltării lor sunt asigurate, trebuie cercetate cauzele. Nivelul performanțelor în perioada de creștere este stâns legat de gradul de maturizare al substratului morfo-funcțional al calităților, pe care le reclamă sportul respectiv, maturizare care se termină la vârste diferite, în funcție de caracterul ereditar al calităților cerute.

• Viteza

Are ca substrat morfo-funcțional scoarța cerebrală cu centrii nervoși respectivi, a căror structură și funcție se maturizează în jurul vârstei de 14 ani. Aceasta înseamnă că, selecția celor care vor să se dedice sporturilor care reclamă viteza de reacție, de execuție și de repetiție, poate să fie făcută cu toată răspunderea în jurul acestei vârste. Este indicat însă să se descopere și să se urmărească încă din clasa a IV-a, elementele care prezintă un nivel ridicat al acestei calități, deoarece la această vârstă fetele realizează peste 85%, iar băieții 75% din viteza pe care o vor dezvolta la sfârșitul creșterii și dezvoltării lor somato-funcționale, procente suficient de ridicate pentru a permite o selecție întemeiată.

• Îndemânarea

Are ca substrat morfo-funcțional principal, aria motrică a scoarței cerebrale și analizatorul chinestezic. La 12 ani structura ariei motrice are același aspect ca la adult, iar analizatorul chinestezic, la 14 ani este asemănător cu cel al maturilor. Maturizarea precoce a substratului acestei calități, asigură posibilitatea obținerii de performanțe valoroase la sporturile care reclamă îndemânarea, selecția putânndu-se face de timpuriu la gimnastică sportivă și modernă, patinaj artistic, sărituri în apă. Dacă până la vârsta de 8-10 ani copilul nu dă dovadă de o îndemânare deosebită pentru aceste sporturi, este greu de presupus că o va câștiga ulterior, motiv pentru care exigența la selecția inițială trebuie să fie foarte mare.

Îndemânarea poate fi generală și specială. Cea generală, este înnăscută și constituie baza celei speciale, care poate fi dezvoltată numai în condiții specifice sportului respectiv. Îndemânarea este o calitate motrică complexă, din structura căreia fac parte o serie de factori care pot fi ei însăși catalogați drept calități psiho-motrice: simțul echilibrului, simțul de orientare a corpului în spațiu, simțul de coordonare al activității marilor grupe musculare, simțul de coordonare a mișcărilor membrelor, simțul de analiză și descompunere a mișcărilor, simțul de diferențiere și reproducere a direcției, vitezei și amplitudinii mișcării, simțul de diferențiere și reproducere a intensității contracțiilor musculare, ritmul.

Dezvoltarea îndemânării trebuie făcută de timpuriu, deoarece exercițiile ce se folosesc în acest scop duc la modificări calitative, ca efect al colaborării dintre exteroceptori și proprioceptori pe de o parte și celulele scoarței cerebrale, pe de altă parte. Deoarece aptitudinile pentru antrenarea îndemânării scad pronunțat în perioada pubertății, este necesar ca dezvoltării acestei calități să i se acorde cea mai mare atenție, încă din timpul grădiniței și scolii primare, în așa fel, încât la începutul pubertății ea să se găsească în plenitudinea dezvoltării.

• Forța

Are ca substrat morfo-funcțional sistemul neuro-muscular. Trebuie specificat faptul că atât fetele cât și băieții nu pot face față satisfăcător cerințelor de forță mai devreme de 16 ani la fete, și 18 ani la băieți, datorită nedezvoltării corespunzătoare a masei musculare. Totuși, fetele la 14 ani și băieții la 16 ani dezvoltă 4/5 din forța pe care o vor avea la maturitate, acest nivel fiind suficient de ridicat pentru a îngădui începerea antrenamentelor fără nici un fel de teamă, încă de la aceste vârste.

• Rezistența

Rezistența organică generală este condiționată de stadiul de dezvoltare al aparatului cardio-vascular și apreciată, din punct de vedere biologic prin consumul maxim de oxigen pe minut. Ea este caracterizată prin capacitatea de a executa timp îndelungat acțiuni motrice, care antrenează cca. 70% din grupele musculare și impune solicitări mari sistemelor nervos-central, cardio-vascular și respirator. Rezistența generală asigură sportivului posibilitatea de a acționa eficient, mai ales în cadrul probelor de durată. Ea se dezvoltă, cu precădere, prin executarea timp îndelungat a unor exerciții care angrenează întregul organism, marea majoritate a grupelor musculare și în special sistemele cardio-vascular și respirator. Este vorba de un efort predominant aerob, organismul lucrând în condiții de echilibru relativ, în privința cheltuielilor energetice și a aprovizionării cu oxigen. Rezistența specifică se referă la aspectele particularizate ale rezistenței, necesare în anumite ramuri sportive. În sport, rezistența specială este condiționată de particularitățile cerințelor impuse organismului sportivului, de executarea exercițiilor din ramura lui de sport. Rezistența specială nu trebuie redusă numai la capacitatea organismului de a lupta contra oboselii, ci de a executa cât mai eficient diferite acțiuni motrice precise sau uneori impuse de prevederile regulamentare și modul de acționare a adversarului.

Depistarea copiilor pentru sporturile care cer îndeosebi această calitate, se poate face în jur de 14 ani la fete și 16 ani la băieți, când, atât volumul inimii și consumul maxim de oxigen ajung la cca. 80% din valorile pe care le vor avea la vârsta adultă. În ceea ce privește rezistența musculară, locală și generală, aceasta depinde foarte mult de forță. Persoanele care au o forță mai mare, pot executa de mai multe ori și mai ușor un exercițiu de rezistență musculară. Dependența se observă însă, numai în cazul în care valoarea încordării este suficient de mare și în orice caz nu mai mică de 20-30% din forța maximă a principalelor grupe musculare care iau parte la efort.

• Detenta

Este o calitate combinată, la care iau parte viteza și forța, fiind expresia puterii musculare maxime, dezvoltată în minimum de timp; puterea musculară fiind acea calitate care permite mușchiului sau lanțului muscular să producă un travaliu în mod exploziv. Nivelul detentei depinde de numărul și viteza cu care sunt angrenate în lucru unitățile neuro-musculare. Viteza ar permite o selecție primară relativ precoce, dar numărul unităților neuro-musculare este determinat de masa musculară, care ne obligă să amânăm selecția, până când și aceasta va atinge un nivel de dezvoltare corespunzător, care să ne permită spă întrevedem cum vor evolua lucrurile. Cercetările arată că, atât băieții cât și fetele prezintă între 14-16 ani o adevărată explozie a ritmului de dezvoltare a acestei calități combinate, permițându-ne să tragem concluzia, că la acestă vârstă se poate preciza dacă respectivii au sau nu șanse, să realizeze mai târziu rezultate de valoare, la sărituri și aruncări.

La sărituri este vorba de puterea de explozie a lanțurilor musculare ale membrelor inferioare și centurii pelviene, iar la aruncări de cele ale membrelor superioare și centurii scapulo-humerale.

• Mobilitatea articulară

Are ca substrat morfo-funcțional, sistemul osteo-articular și musculo-ligamentar și reprezintă capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare acțiunile motrice. Gradul ei de dezvoltare face posibilă valorificarea celorlalte calități și deprinderi, necesare în practicarea anumitor sporturi. Depinzând foarte mult de elasticitatea mușchilor și ligamentelor, ea se poate modifica în funcție de factorii interni și externi, care acționează asupra acestora (temperatură, oboseală, grad de antrenament). Deși mobilitatea atinge valori maxime abia între 15-16 ani, ea poate fi obținută mult mai ușor în copilărie, motiv pentru care antrenamentele pentru educarea ei trebuie făcute insistent încă din perioada 11-14 ani. La vârsta școlară 6-14 ani se înregistrează progrese deosebit de mari și rapide; în dezvoltarea motricității.

Prin perfecționarea mișcărilor de bază. Însușite în perioadele anterioare se formează și se concolidează forme noi de mișcare, fiind din acest punct de vedere, perioada cea mai indicată pentru învățarea și perfecționarea variantelor deprinderii sportive. Indicii capacității fizice cresc repede, în special cei de viteză, îndemânare și rezistență, mai lent se dezvoltă însă indicii de forță și de rezistență anaerobă. Capacitatea de învățare a mișcărilor atinge un nivel foarte ridicat, concretizat prin ușurința însușirii deprinderilor de mișcare specifice fiecărui sport.

Criteriul aptitudinilor motrice

Aptitudinea este capacitatea subiectului de a rezolva cu mare eficiență sarcini într-un domeniu. Aptitudinile sunt sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Formarea acestor sisteme operaționale, care sunt defapt priceperi superioare, presupun relația dialectică între zestrea ereditară (predispoziții naturale) și condițiile favorabile ale mediului social. Este evident, că zestrea ereditară favorabilă se poate dezvolta numai pe măsura solicitărilor științifice adecvate, adică în condițiile procesului instructiv-educativ bine organizat. Deoarece multe scheme operaționale (deprinderi) se dezvoltă în etape, prin înglobarea într-un nou sistem operațional pe baza celor existente, vârsta copilăriei (0-12 ani) este foarte importantă, în privința multor sisteme operaționale de recepție, prelucrare-decizie și execuție.

Cercetările recente accentuează importanța pregătirii generale, multilaterale și pericolul specializării stricte, foarte timpurii. În momentul analizei aptitudinilor, chiar la vârsta de 5-6 ani, nu suntem în măsură să precizăm contribuția specifică a factorului ‟înnăscut” sau ‟dobândit”. Capacitatea de adaptare a subiectului va fi totdeauna o rezultantă a interacțiunii predispozițiilor ereditare și a calităților mediului asimilat. Astfel se explică dinamica, de mmulte ori imprevizibilă a dezvoltării aptitudinale. În condiții asemănătoare de pregătire, rareori asistăm la o dezvoltare lineară, deoarece dinamica maturizării, experiența acumulată, ca și interesele sau motivația se raportează în mod specific și strict individual la solicitările mediului. Nu putem neglija nici relația existentă între caracter (atitudinea față de muncă, față de profesori, colegi, față de sine) și particularități temperamentale în momentul formării unor ‟prognoze” aptitudinale, ca măsură a eficienței sociale.

Este stabilit faptul că, factorul psihic trebuie neapărat să intre între criteriile permanente ale selecției, alături de cei genetici, antropologici, fiziologici și motrici. Indiferent de orientarea metodică a profesorului selecționer, unii indicatori de ordin psihic sunt integrați organic în indicatorii aptitudinali motrici. În plus, nici una dintre calitățile motrice nu poate căpăta expresia deplinei manifestări în lipsa factorului psihic, motivațional-volițional al subiectului.

Pentru reușita selecției, pentru completarea caracterului ei științific, factorul psihologic va trebui să fie privit în lumina caracteristicii de sistem a aptitudinilor, caracteristică extensibilă la întregul patrimoniu aptitudinal al sportivului. Aptitudinile generale psiho-comportamentale sportive, sunt: inteligența motrică (care reprezintă capacitatea de înțelegere a sarcinilor motrice, ușurința însușirii și învățării sarcinii, indici mari de progres în învățare); capacitatea mobilizării resurselor energetice și capacitatea refacerii organismului după succes, insucces, accident. În al doilea rând, datorită existenței unor calități psihice definitorii, pentru sistemul psihic al sportivului s-au stabilit trei mari grupe de aptitudini:

1. Aptitudinile motrice și psiho-motrice: au rămas și astăzi în formularea lui Bellin du Coteau, ca aptitudinea vitezei, forței, rezistenței și îndemânării.. Domeniul acestor aptitudini este falmiliar profesorilor și antrenorilor, pentru evaluarea lor elaborându-se numeroase probe și teste. Din sfera psiho-motricității fac parte: chinestezia, ideomotricitatea, coordonările senzoriale-motrice, viteza de reacție, de anticipare, echilibrul static și dinamic. Baza dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice se pune la vârsta copilăriei (6-10 ani), după aceasta progresele fiind mai lente, dar se produc totuși până la 16 ani, cu unele diferențe sensibile între băieți și fete.

2. Aptitudinile reglatorii-adaptive, cuprind: atenția, concentrarea, latura volitivă (nivelul energiei sportivilor, perseverența și dârzenia, combativitatea, capacitatea de stăpânirea a emoțiilor, rezistența la factorii stresanți).

3. Aptitudini atitudinale și temperamentale, cuprind: motivația de victorie, interesul pentru sport sau disciplina sportivă, spiritul critic și autocritic, dorința de autoperfecționare etc.

Selecționerii sportivi nu dispun de metodologia și tehnicile de psiho-diagnoză, decât în minimă măsură, de aceea este neapărată nevoie în fiecare unitate școlară de prezența psihologului specializat.

Criteriul calităților psihologice

Dezvoltarea psihică nu poate fi studiată și apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate, cum ar fi creșterea și dezvoltarea somatică sau motrică. Este necesar ca orice profesor să cunoască unele criterii de apreciere a posibilităților și manifestărilor psihice ale copiilor și adolescenților, în vederea selecției sportive. Ca primă acțiune orientativă, se recomandă o informare indirectă și discretă asupra antecedentelor normale și patologice, personale și familiare. Copilul poate fi mobil, vioi și spontan sau lent, greoi și inhibat, poate fi prietenos, deschis și comunicativ sau rece, teținut și tăcut, poate fi încrezător, calm și egal sau bănuitor, neliniștit și instabil.

• Afectivitatea – la copii se apreciază după fondul vesel, blând sau închis și agresiv. Interesează de asemeni gradul de emotivitate, timiditate sau curaj, cinste. Este interesant, deopotrivă, dacă la școală copiii sunt solitari, ascultători și respectuoși sau sunt leneși, neatenți și recalcitranți; dacă sunt serioși, disciplinați și corecți sau neserioși, dezordonați și incorecți; înțelegători, modești și generoși sau nesuferiți, încrezuți și invidioși.

• Voința – capătă la copii, fie caracterul unei energii vii, impetuoase, explozive, fie aspectul unei activități perseverente, calculate, sigure. Cei lipsiți de voință sunt delăsători, neglijenți, nedeciși și obosesc repede la orice efort. Voința, ca trăsătură de caracter a personalității, se manifestă prin atitudinea pe care o are sportivul față de solicitările mereu crescânde în activitatea sportivă, prin lupta pentru victorie, calități ce trebuie cultivate chiar din primele lecții de antrenament.

• Inteligența – ca funcție integrală a creierului, se apreciază cu destulă relativitate și rezervă. De aceea este mai indicat să se aprecieze factorii și facultățile psihice, care condiționează procesele de cunoaștere și gândire.

• Memoria – unii copii memorează mai bine cifrele, alții faptele, unii au o memorie vizuală mai bună, alții, auditivă. Dezvoltarea memoriei depinde de puterea de fixare a atenției care poate fi concentrată sau distributivă, tenace sau labilă, susținută sau discontinuă. Copiii se concentrează destul de greu și obosesc destul de repede, sunt neastâmpărați și orice le distrage atenția.

• Imaginația – poate fi bogată și vie, sau săracă și confuză. Imaginația este întreținută sau stimulată de aportul intuiției, reprezentărilor și sugestiilor. Dacă se bazează pe concepții și principii generoase, imaginația se desfășoară la un nivel superior, iar nivelul scăzut se datorează lipsei de cunoștințe și concepțiilor înguste, înclinațiilor egoiste și intereselor limitate.

• Aptitudinile, vocația, talentul – alături de interesul primordial pentru sport, capacitatea de adaptare la efort, precum și randamentul în activitate, se pot remarca din analiza activitățiilor libere sau obligatorii ale copiilor. Din analiza atentă a atitudinilor și manifestărilor, din aprecierea capacității de adaptare și orientare, se poate deduce caracterul și personalitatea fiecărui elev.

Cercetările au arătat că etapele dezvoltării psihice, corespund în parte cu perioadele de creștere somatică și organică și concordă cu vârstele de școlarizare. În fiecare perioadă de vârstă școlară apar schimbări,diferențieri și restructurări morfologice și funcționale, cărora le corespund sinteze psihice caracteristice, adevărate etaloane, foarte utile pentru aprecierea dezvoltării funcțiilor psihice. În problema selecției și pregătirii copiilor pentru activitatea sportivă de performanță, interesează îndeosebi vârsta școlară care este legată nemijlocit, atât de dezvoltarea morfo-funcțională și somatică cât și de dezvoltarea psihică. Vârsta școlară medie, care durează de la 10-11 ani până la 14-15 ani, aparține ciclului de școlarizare gimnazial și corespunde copilăriei și începuturilor pubertății. Marile transformări somatice și organice, specifice acestei perioade, sunt însoțite de transformări corespunzătoare și pe plan psihic. Deși volumul creierului crește destul de puțin în această perioadă, circumvoluțiunile se adâncesc, mărind suprafața scoarței, iar fibrele de asociație se înmulțesc, sporind considerabil conexiunile funcționale dintre diferitele zone encefalice și creier și restul organismului. Celulele corticale se dezvoltă, atingând un înalt grad de perfecțiune și diferențiere. Copilul reușește să treacă din ce în ce mai ușor, de la înțelegerea faptelor simple și concrete, la asocieri complexe și noțiuni abstracte, deși mai confundă uneori neesențialul cu esențialul și secundarul cu principalul. Ei au obișnuința de a lua ca exemplu viața unor eroi, oameni de seamă, părinți, educatori, de a crea un model ideal pe care să-l imite din punct de vedere fizic, intelectual și moral. De asemenea, copiii au o sensibilitate emoțională deosebită, care capătă uneori caracter de susceptibilitate, de timiditate sau de afectivitate particulară. Modelarea acestei sensibilități, în sensul încrederii copilului în sprijinul pe care educatorul îl poate oferi în orice împrejurare, este de o importanță capitală pentru evoluția viitoare a relațiilor elev-profesor și a rezultatelor în pregătirea sportivă. Investigațiile psihologice și mai ales concluziile ce se pot trage în urma lor, sunt cu mult mai dificile, decât cele somato-funcționale sau cele privind capacitatea motrică.

Metoda observării este principala cale de culegere a informațiilor privind aspectele psihice. Pentru ca aceasta să dea rezultate, este necesar să se respecte unele cerințe fundamentale:

observarea să fie sistematică și ritmică, în scopul surprinderii coincidențelor de comportament (repetabilitatea reacțiilor);

observarea să fie coroborată cu convorbirea atât cu copilul selecționat, cu colegii,, cu părinții și ceilalți profesori;

observarea nu trebuie subordonată unor sentimente sau resentimente, pe care cel ce observă, le are față de cel observat;

rezultatele observării trebuie consemnate în mod discret și nu în prezența elevilor;

profesorul trebuie să cunoască semnificația psihologică a unor note de comportament, pentru a putea stabilii profilul psihic al celui observat.

Particularitățile tipologice ale activității nervoase superioare sunt condiționate de predispozițiile ereditare, sunt apreciabile prin metoda observării conduitei, conform caracteristicilor celor patru tipuri pavloviene de temperament (coleric, sangvin, flegmatic, melancolic). Aprecierea prezenței sau absenței unor calități psihice și a nivelului lor de dezvoltare, poate să fie făcută în mod deosebit de eficient de către profesori, folosind diverse jocuri sau forme de mișcare.

Etapele procesului de selecție

Etapizarea procesului de selecție nu poate fi făcută corect, decât ținând seama de ritmul de creștere biologică, confruntând în permanență inventarul de calitate al fiecărei vârste, cu cerințele sportului respectiv, conform tabelelor de selecție sportivă ale federațiilor de specialitate. În definirea conceptului, care dirijează acțiunea de selecție se impun câteva idei și anume:

• selecția copiilor pentru sportul de performanță este un proces continuu, care începe cu depistarea copilului și se desfășoară pe toată durata pregătirii sale;

• valorificarea acțiunilor de selecție, depinde de valoarea volumului și a intensității eforturilor, de-a lungul întregului proces de învățământ;

• datorită faptului că valoarea inițială și dezvoltarea calităților motrice au un rol major în obținerea performanțelor, maturizarea copiilor din punc de vedere morfo-funcțional având loc la vârste diferite, vârsta începerii acțiunilor de selecție se stabilește conform cerințelor ramurilor de sport respective.

În lupte se întâlnesc următoarele tipuri de selecție:inițială, secundară și finală.

Selecția inițială – se produce în jurul vârstei de 10 ani. Se urmărește în procesul inițial de selecție identificarea copiilor care arată curaj, îndrăzneală, dârzenie, dorință de afirmare, precum și disponibilitatea de a-și dezvolta capacitățile motrice solicitate prioritar în lupte.

Selecția secundară – este al doilea proces după 2-3 luni de practică organizată a luptelor. În intervalul acesta de timp se identifică cu mai multă certitudine posibilitățile de a obține rezultate sportive valoroase.

Un rol important în selecția inițială și secundară îl are echipa care realizează aceste selecții. Pe lângă antrenori, un rol determinant îl are medicul sportiv. Selecția se realizează de asemenea prin aplicarea unui sistem de probe și norme pentru aprecierea capacității motrice.

Selecția finală – decisivă, are loc între 17-18 ani la vârsta junioratului, când începe efectiv pregătirea pentru marea performanță.

2.6. Particularități anatomo-fiziologice și psihofizice ale etapelor de dezvoltare a copiilor și tinerilor

Întrucât vârsta la care se face selecția în lupte a coborât sub 8 ani (Raiko Petrov, 1998) considerăm necesară prezentarea particularităților de vârstă, începând cu vârsta școlară timpurie: 6/7-10 ani.

Vârsta școlară timpurie (6/7-10 ani)

La vârsta de 6 ani mușchii trunchiului sunt mai bine dezvoltați decât cei ai membrelor și, de asemenea, flexorii sunt mai dezvoltați decât extensorii, ceea ce determină tendințe spre poziții cifotice. Se perfecționează activ funcțiile locomotorii și se formează mecanismele de coordonare. Dezvoltarea coordonării motrice, în lupte, trebuie să înceapă încă din primii pași ai inițierii în lupte, întrucât creierul uman atinge la vârsta de 6 ani 90-95% din volumul adultului (I. Străut, 1995)

Sistemul osos conține o proporție mare de țesut cartilaginos, articulațiile sunt foarte mobile, ligamentele se întind ușor iar coloana vertebrală are cea mai mare mobilitate la copii până la 8-9 ani.

La școlarii mici se mărește cantitatea de fibre roșii (lente) și interstițiale în comparație cu fibrele albe (rapide), ceea ce implică o mai largă folosire a exercițiilor de rezistență.

La această vârstă sunt contraindicate aterizările în forță la diverse sărituri, încărcări inegale pe membrele inferioare care, pot produce deplasarea oaselor bazinului și apoi o sudare defectuoasă a acestora.

În ce privește sistemul nervos, acesta este slab dezvoltat și prezintă o mare instabilitate, predominând procesele de excitație ceea ce duce la oboseală rapidă și lipsă de atenție. Totuși, excitabilitatea și reactivitatea mare ca și deosebita plasticitate a sistemului nervos, permit însușirea rapidă a unor forme de mișcare de mare complexitate tehnică, iar reflexele condiționate motorii se fixează foarte repede (V.B. Șvarț, S.V. Hrușcev, 1986). Este o perioadă favorabilă pentru învățare, atât datorită unor caracteristici morfologice cât și pentru capacitatea mare de învățare și interesul manifestat pentru sport.

Marea plasticitate a scoarței cerebrale permite o dezvoltare mai mare a capacității de coordonare dar, datorită capacității reduse de reținere a mișcărilor învățate această vârstă este ideală pentru învățarea deprinderilor motrice simple.

Sistemul cardiovascular este încă slab dezvoltat dar, totuși, miocardul are o mare vitalitate putând, destul de ușor, să se adapteze la un efort fizic mare (relativ) și, de asemenea, să se refacă rapid în perioada de odihnă. Volumul cardiac este același atât la băieți cât și la fete, iar la vârsta de 7 ani tensiunea arterială este de 90/60 mm Hg (în medie) iar la 10 ani, 103/70 mm Hg (A. Demeter). La 7-8 ani fregvența cardiacă (F.C.) este în medie de 80-92 băt./min., iar la 9-10 ani este de 76-86 băt./min. Volum-minutul sanguin se poate mării în efort de 4-5 ori, dar creșterea se realizează îndeosebi pe seama măririi frecvenței cardiace.

Până la 8 ani valorile volumului respirator maxim la băieți și fete este egal însă, peste această vârstă volumul respirator maxim devine mai mare la băieți decât la fete. În stare de repaus, volumul respirator maxim crește de la 3500 ml/min. la 7 ani, 4700 ml/min. la 11 ani. Frecvența respiratorie scade de la valori în medie de 23 (7 ani), la 22 (8 ani), la 21 (9 ani), iar la 10 ani la valori de 18-20 resp./min. (H.A. Salkov, 1956, citat de Șvarț și Hrușcev, 1986). Capacitatea vitală este mai mare la băieți decât la fete, acesta crescând de la 1200 ml la 7 ani, la 2000 ml la 10 ani. Crește mult ventilația pulmonară și rezerva respiratorie iar consumul maxim de oxigen are valori medii de 1,5 l/min. la 7 ani, iar la 10 ani ajunge la 2 l/min., la băieți, și la 1,7 l/min. la fete (Astrand, 1967 citat de A. Demeter, 1979). La un volum egal de efort moderat, al micilor școlari cu al adoleșcenților, valoarea consumului maxim de oxigen este mai mare (la primii) iar oxigen-pulsul este mai mic.. Într-un efort fizic mare, consumul de oxigen ezte de 2,5 ori mai mic decât la adulți, însă frecvența cardiacă se mărește mai mult decât la adulți, ajungând la valori de 200-220 băt./min.

Capacitatea anaerobă este limitată, puterea maximă de efort (pe 1 kg de masă corporală) la copii de 8-9 ani, fiind de două ori mai mică decât la adulți. Ca urmare a capacității anaerobe scăzute și a ‟fragilității” aparatului locomotor și de susținere, se recomandă dezvoltarea forței în regim de viteză prin antrenament dinamic în circuit, evitându-se dezvoltarea forței maxime.

Este bine ca dezvoltarea rezistenței să se facă individualizat, folosind în principal metode de efort continuu pentru o utilizare economică a capacității de efort.

La această vârstă gradienții de creștere ai capacității de viteză ating valoarea maxximă (K. Oinzer, 1978, citat de I. Străut, 1995), ceea ce implică o importanță deosebită anntrenării vitezei, datorită condițiilor favorabile pe care procesele nervoase le pun la dispoziția mobilității cât și datorită raportului pârghiilor. La copiii de această vârstă (6/7-10 ani), trebuiesc evitate eforturile cu volum și intensitate mare, întrucât acestea implică o mare risipă de potențial energetic în comparație cu adulții, ceea ce poate duce la o încetinire a procesului de creștere saturală.

Vârsta școlară întârziată (10-11/12 ani, fete și 10-12/13 ani, băieți)

Deși, este o perioadă mai liniștită în dezvoltarea copiilor, statura crește mai mult decât greutatea, la fete până la 11 ani iar la băieți până la 12 ani. La 11-12 ani, forța mușchilor flexori ai mâinii este mai mică la fete cu aproximativ 10 kg față de băieți. De asemenea perimetrul toracic, la 11-12 ani este mai mare la băieți cu 1-2 cm iar, capacitatea vitală a acestora este mai mare cu 100-200 cm3 decât la fete.

Frecvența cardiacă la 11 ani este aproximativ de 72-80 băt./min. Până la 12-13 ani, volumul pulmonar se mărește de 10 ori față de valorile acestuia la naștere și reprezintă jumătate din volumul pulmonar al adultului. Volumul respirator maxim la 11-12 ani se situează în jurul valorii de 50 l/min. Se poate dezvolta rezistența de bază dar nu și cea specifică. În jurul vârstei de 12-13 ani crește în mod esențial capacitatea pentru efortul de intensitate submaximală.

În dezvoltarea vitezei se va pune accent pe viteza de reacție, capacitatea de accelerare și spre viteza de coordonare și nu se va încerca dezvoltarea rezistenței în regim de viteză.

Este perioada cea mai bună pentru învățare, intrucât aparatul vestibular și celelalte organe senzoriale ating maturizarea și întâlnesc însușirea unor gesturi cu un grad de dificultate mare. Această perioadă este optimă pentru învățarea motrică datorită ameliorării capacității de control motric, reglării combinațiilor motrice și a capacității de diferențiere temporală, de reacție și ritm.

În concluzie, această perioadă reprezintă o etapă esențială pentru învățare motrică. Antrenorii trebuie să cunoască și să înțeleagă importanța acestui fapt, în sensul că, ceea ce nu se învață în această perioadă nu se va putea recupera mai târziu decât foarte greu și cu un efort mult mai mare.

Prima fază pubertară (11/12 – 13/14 ani, fete și, 12/13 – 14/15 ani, băieți)

Aspecte anatomo-fiziologice

Această vârstă se caracterizează printr-un ritm accelerat de creștere și dezvoltare. Între 11-12 ani statura fetelor crește cu 7-8 cm/an, iar creșterea staturală la băieți între 13-14 ani este de 7-9 cm. Se modifică proporțiile corpului prin creșteri diferențiate ale diferitelor segmente ale corpului, astfel încât apare o asimetrie corporală caracteristică vârstei. Sistemul osos de dezvoltă intens, mai ales în ce privește creșterea în lungime a oaselor, dar întrucât dezvoltarea țesutului muscular poate înregistra rămâneri în urmă față de creșterea scheletului, pot să apară diferite tulburări ale ținutei sau mai rau, deformări ale coloanei vertebrale (scolioze, cifoze, lordoze).

Între 11-12 ani la fete și, 13-14 ani la băieți, crește brusc masa generală a mușchilor (prin alungirea fibrelor musculare), crescând concomitent și forța musculară. Totuși, forța crește mai puțin decât masa musculară, aspect care impune o atenție mărită în alegerea exercițiilor și a pozițiilor optime pentru executarea acestora. La această vârstă, suprafața de secțiune transversală a mușchilor este redusă, forța relativă înregistrând un regres considerabil. Sunt contraindicate exercițiile de forță maximală, care pot duce la suprasolicitări ale aparatului musculo-ligamentar. Se recomandă exercițiile de forță bine dozate, bazate pe lucrul cu încărcături mici și, cu creșterea gradată a efortului, deoarece organismul este încă sensibil în urma dezechilibrului trecător al proporțiilor corporale și a modoficărilor morfologice și funcționale pe care le suferă cartilajele.

Sistemul nervos central prezintă unele particularități importante și anume: plasticitate crescută a scoarței cerebrale, predominanța excitației față de inhibiția corticală (mai redusă decât în etapele anterioare) și tendința spre iradiere a procesului de excitație. Aceste particularități ale activității S.N.C. implică o capacitate redusă de stabilizare a deprinderilor motrice nou formate,favorizează apariția oboselii și slăbește într-o oarecare măsură voința și perseverența. Pe de altă parte, marea plasticitate a scoarței cerebrale favorizează elaborarea inițială a unor reflexe condiționate motrice și chiar stereotipuri dinamice complexe, dar care necesită un număr sporit de repetări pentru fixare și stabilizare.

Comparativ cu alte organe/aparate ale organismului, analizatorii ating un nivel înalt de dezvoltare, atât din punct de vedere morfologic cât și funcțional.

În această perioadă, se constată o dezvoltare explozivă a organelor genitale însoțită de o creștere neuniformă a secreției hormonale și o accentuare a reactivității generale a sistemului nervos, care determină apariția unor abateri și întâmplări haotice în privința reglajului neuro-endocrin, efectuarea unor mișcări bruște și necontrolate. Această reglare instabilă determină trecerea bruscă dintr-o stare de comportament în alta, explicându-se astfel variațiile performanțelor sportive sau intelectuale, de la o zi la alta.

La această vârstă, miocardul suferă modificări mari, lărgind sfera capacității funcționale, dar adaptarea lui la cerințele legate de efort este încă deficitară, datorită rezervelor funcționale reduse a circulației.

Tensiunea sistolică în timpul efortului fizic se mărește odată cu vârsta: între 13-14 ani până la 150-180 mm Hg, iar între 15-16 ani până la 155-195 mm Hg (V.S. Farfel, 1960, citat de Șvarț și Hrușcev, 1986). Creșterea debitului cardiac (de 5-6 ori față de valorile de repaus), se realizează în special pe seama măririi frecvenței cardiace și mai puțin pe seama ejecției sistolice. Totuși, aceasta este perioada optimă pentru dezvoltarea rezistenței, putându-se recurge și la exerciții cu caracter anaerob, în special în antrenamentele axate pe componenta forță-viteză.

Capacitatea funcțională a aparatului respirator se mărește considerabil prin creșterea volumului pulmonar și a volumului respirator maxim, precum și prin creșterea capacității vitale (mai puțin la fete decât la băieți).

Volumul respirator reprezintă la această vârstă 40-45% din capacitatea vitală, iar marirea ventilației pulmonare se face, îndeosebi, pe seama creșterii frecvenței respiratorii și mai puțin prin amplitudinea ei. Crește amplitudinea mișcării respiratorii, în medie, de la 230 ml, volum curent (la 11 ani), la 300 ml (la 13 ani) și la 350 ml (la 15 ani). În același timp, scade frecvența respiratorie de la 22 resp./min. (la 11 ani), la 20 resp./min. (la 13 ani), și la 18 resp./min. (la 15 ani). Debitul respirator crește, în medie, de la 5 l/min (la 11 ani), la 6 l/min (la 13 ani) și la 6,3 l/min (la 15 ani) (A. Demeter, 1979).

‟Oxigenul pulsului maxim” (consumul maxim de oxigen/frecvența cardiacă maximă) reprezintă cantitatea de oxigen extrasă de țesuturi la fiecare contracție cardiacă și este unul dintre cei mai semnificativi parametrii ai eficienței sistemelor transportoare de oxigen. S-au găsit valori de 15,6 ml/puls la băieți și de 12,2 ml/puls la fete (15 ani) (Marinescu Gh.).

Între 12-14 ani la băieți și 12-13 ani la fete, se înregistrează cea mai mare creștere a capacității aerobe. Capacitatea aerobă se mărește într-o proporție mai mare decât cea anaerobă, dar trebuie să specificăm că la această vârstă, încă nu sunt atinse limitele superioare ale capacității aerobe de efort.

Aspecte psihofizice

Comportamentul critic, specific vârstei, este motivat de modificările bruște produse (dispariția caracteristicilor proprii copilăriei, instalarea sexualității, disproportiile corporale), care produc o labilitate psihică, accentuată de instabilitatea hormonală.

Apare dorința de autonomie (o distanțare față de părinți, antrenori și profesori), autocunoașterea, trecerea de la o gândire concretă la una mai abstractă și, o tendință mărită de a se atașa de colegii de aceeași vârstă, de colectiv.

Emotivitatea și dezechilibrul devin din ce în ce mai frecvente, posibilitatea sugestionării este mai mică, și apar schimbări bruște de dispoziție psihică și, mai rău, scad brusc interesele sportive. În aceste momente se cere din partea antrenorilor o anumită competență și tact pedagogic pentru a trece, împreună cu sportivii, această etapă. Oferindu-le dreptul de a se exprima democratic și, organizând antrenamentele – ținând cont și de părerea lor – avem toate șansele să traversăm această etapă cu eficiență sporită.

Scade nevoia de concurență față de vârstele precedente, dar datorită nevoii de contact social cu partenerii de aceeași vârstă, tinerii puberi pot fi atrași/menținuți în sălile de lupte.

Creșterea taliei (anual până la 10 cm) și a greutății (până la 9,5 kg/an), pe lângă alterarea raportului forță/greutate, duce și la diminuarea coordonărilor specializate (mișcări excesive, control gestual imprecis). Totuși, prima fază pubertară reprezintă perioada în care antrenabilitatea determinanților condiției fizice este maximă (J. Weineck, 1992). Rolul primordial îl au ameliorarea calităților fizice, apoi se va urmări stabilizarea coordonărilor și, eventual, ameliorarea lor progresivă. Se recomandă însă, o limitare provizorie în însușirea unor mișcări complexe, ca urmare a unor deficiențe în stăpânirea mișcărilor.

Antrenorii trebuie să cunoască nevoile tinerilor puberi și, în consecință, să acorde importanță mai mare participării acestora la programarea pregătirii în sensul de a-i lăsa să decidă (pe cât posibil) tipul antrenamentelor (învățare, jocuri, luptă etc), individualizându-le conduita. Întotdeauna se vor rezolva eventualele conflicte deschis, fără amânare. În dozarea sarcinilor de antrenament trebuie să se țină seama de instabilitatea motivației acestora, în caz contrar, putându-se ajunge la cazuri frecvente de abandonare a activității sportive.

Sarcina dificilă a antrenorilor, de a stabiliza și a rezolva situațiile conflictuale, de a menține intactă motivația sportivilor este posibilă printr-un comportament adecvat, respectarea/înțelegerea autonomiei (specifică vârstei), o dozare corespunzătoare a antrenamentelor și, printr-o gândire rațională.

Cap. III Organizarea și desfășurarea cercetării

3.1. Metodele de cercetare utilizate

Metoda documentării – este metoda prin care cercetătorul intră în posesia datelor privitoare la rezultatele obținute de alți cercetători în domeniul temei respective. Aceasta presupune căutarea surselor bibliografice de specialitate, concultarea și selecționarea lor, prelucrarea și interpretarea informaților. Se întocmesc fișe de semnalare și fișe de conținut în care sunt consemnate: rezumate, citate și unele reprezentări grafice originale.

Documentarea pentru o cercetare științifică se face prin consultarea bibliografiei de specialitate autohtone, a caietelor antrenorilor, a documentelor de evidență a cabinetelor metodico-sportive și, bineînțeles, din literatura de specialitate mondială.

Prin utilizarea acestei metode am reușit să asigurăm lucrării o temeinică fundamentare științifică cu scopul înțelegerii cât mai exacte a fenomenelor întâlnite în problematica lucrării. S-a folosit această metodă de cercetare în vederea sintetizării noțiunilor teoretice necesare cercetării noastre.

Metoda observației – presupune urmărirea conștientă a procesului instructiv, a influențelor exercitate asupra sportivului și comportarea lui sub aceste influențe. Ea trebuie desfășurată conform unui plan tematic și cu ajutorul unor mijloace tehnice menite să surprindă fenomenele și procesele urmărite.

Observațiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observația poate fi făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul participă afectiv și efectiv la conducerea acestui proces. Înacest caz cercetătorul poate pătrunde în esența fenomenului și chiar să influențeze evoluția în sensul impus de cercetare, dar observația făcută de el poate fi denaturată datorită influențelor mediului și trăirilor personale, în calitate de participant activ.

În cazul în care observația este făcută din afara procesului studiat, observatorul este numit cercetător, iar observația are calitatea de a fi obiectivă și de a nu exercita nici un fel de influență asupra desfășurării procesului sau fenomenului respectiv.

Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv și a relațiilor dintre acestea.

Metoda convorbirii – reprezintă ‟o discuție angajată între cercetător și subiectul investigat” (Nicukescu, M.). Aceasta implică o relație directă între cercetător și subiect, o sinceritatea deplină a subiectului precum și schimbarea locului și rolurilor partenerilor.

Cercetătorul trebuie să aibe pregătite întrebările și să aibă informații despre subiect pentru a-l putea motiva și angrena în convorbire.

Convorbirea a fost efectuată la nivelul profesorilor și antrenorilor de lupte care se ocupă cu instruirea luptătorilor, și care au avut rezultate deosebite în performanță, reușind ca printr-o instruire științifică să scoată luptători valoroși.

Ca orice metodă și convorbirea are avantaje și dezavantaje. Prin metoda convorbirii se pot recolta un număr mare de informații variate, în mod direct, dar acestea pot fi subiective și, de asemenea se poate întâlni o lipsă de receptivitate a subiectului.

Metoda matematică – permite realizarea unui studiu cantitativ al lucrurilor și fenomenelor cuprinse în cercetare.

Matematizarea ‟este etapa (faza) de abstractizare superioară a unei științe” (Niculescu, M.). Științele exacte ca matematica, fizica, astronomia ș.a. se bucură de o conjunctură mai favorabilă decât didactica.. Această metodă are avantajul că oferă posibilitatea unei deducții riguroase a cunoștințelor, o precizare reală a semnificațiilor, precum și posibilitatea axiomatizării.

Metoda grafică – constituie o prezentare intuitivă a datelor de cercetare prin care se poate evidenția esențialul, permițând o evaluare corectă a datelor. Hasigan și Marinescu (citați de Tüdös, Șt.) au definit graficul ca fiind ‟o imagine spațială cu caracter convențional, care prin diferite mijloace plastice, scoate în evidență ceea ce este caracteristic și esențial în evoluția fenomenelor, în schimbările structurale, în ce privește proporțiile și corelațiile cu alte fenomene de aceeași natură sau calitativ diferite”. Metoda grafică are avantajul incontestabil al reprezentării sintetice a fenomenelor studiate.

Metoda statistică de prelucrare a datelor – presupune o muncă de mare dificultate, care implică și o mare responsabilitate a celui care o realizează. Cercetarea în domeniul activităților corporale nu mai este considerată ca având fundamentare științifică fără prelucrarea statistică.

Metoda anchetei – constă în culegerea de date prin intermediul tehnicii ‟întrebare – răspuns”. Recoltarea informațiilor cu această metodă se face sistematic începând cu opiniile indivizilor și ajungând la rezultate finale, cuantificabile privind fenomenele investigate. Este foarte important ca aplicarea metodei anchetei să fie făcută corect, fără exagerări, respectând condițiile metodologice elementare. Prin această metodă, cercetătorul recoltează opinii și răspunsuri ale indivizilor deci, se poate găsi o doză de subiectivitate în acestea.

3.2. Locul, subiecții și etapele cercetării

Cercetarea s-a realizat în două etape, după cum urmează:

Etapa nr. 1 – Realizarea unor probe de control privind unele trăsături psihice de conduită (curaj, dârzenie, vigilență);

Etapa nr. 2 – Aplicarea unui chestionar privind conținutul procesului de selecție în lupte, inițială în special, precum și organizarea acestui proces.

Realizarea probelor de control s-a desfășurat în perioada 03.03.2016 – 05.03.2016 în sala de lupte a Clubului Sportiv Școlar Lugoj. Probele de control au fost efectuate de un număr de 25 de copii de la Școala Generală din comuna Mănăștiur, județul Timiș și 25 de adulți nesportivi.

Aplicarea chestionarului a fost realizată în perioada 10.04.2016 – 12.04.2016 cu ocazia celui de-al doilea turneu de calificare pentru Campionatul Național Individul de cadeți. Chestionarul a fost aplicat unui grup de 30 de antrenori de lupte (de copii) de la diferite cluburi din țară, fiind aplicat individual fiecărui antrenor în parte.

3.3. Desfășurarea cercetării

Descrierea probelor de control

1. Curaj

Proba C1 – Din stând (sprijin pe salteaua de lupte), corpul încordat, cădere înapoi și aterizare în această poziție pe saltea. Flexia genunchilor, aterizările în așezat sau pe palme (antebrațe) se vor depuncta. Se vor depuncta de asemenea ezitările de orice fel (întoarceri pe direcție, etc). Penalizările se fac astfel:

• 1 punct pentru ezitare;

• 1 punct pentru întoarcere pe direcție;

• 2 puncte pentru aterizare în așezat;

• 2 puncte pentru aterizare pe palme;

• 3 puncte pentru flexia genunchilor.

Pentru o execuție corectă se vor acorda 10 puncte.

Proba C2 – Din stând (sprijin pe salteaua de lupte), corpul încordat, se va executa o cădete înapoi. Aterizarea se va face pe palme (facial) cu întoarcere 180˚ pe direcția de cădere. Pentru punctarea la această probă se va desena un unghi drept având ca laturi orizontala sprijinului și verticala corpului subiecților (poziția inițială). Acest unghi va fi împărțit din 15 în 15 grade. Punctajul maxim se va acorda pentru o eterizare pe palme cu o întoarcere în porțiunea ultimului unghi de 15˚ astfel:

• 0 – 15˚ = 1 punct

• 15 – 30˚ = + 1 punct

• 30 – 45˚ = + 1 punct

• 45 – 60˚ = + 2 puncte

• 60 – 75˚ = + 2 puncte • unghi 15˚

• 75 – 90˚ = + 3 puncte

Proba C3 – Joc de rugby pe salteaua de lupte. Deplasarea se va face pe genunchi, fiind astfel permise și trântirile dar fără lovituri. Colectivul va fi împărțit în două echipe fiecare din ele încecând să puncteze prin culcarea unei mingi medicinale în terenul advers reprezentat de o zonă limitată. Se va observa comportamentul copiilor în ceea ce privește inițiativa – curajul, iar punctarea se va face astfel:

• 10 puncte – pentru cei ce participă la toate confruntările cu toți adversarii;

• 8 puncte – pentru cei ce participă la înfruntări cu toți partenerii dar nu la toate;

• 5 puncte – pentru cei ce participă la înfruntările cu partenerii de puteri apropiate;

• 3 puncte – pentru cei ce participă la înfruntările cu partenerii mai slabi;

• 1 punct – pentru cei ce participă la confruntările cu partenerii mai slabi, dar ocazional.

2. Dârzenie

Proba D1 – Din poziția atârnat la bară fixă, coatele întinse, palmele privesc spre corpul executantului, se va cronometra durata menținerii acestei poziții. Nu se modifică priza, iar cronometrul se va opri în momentul desfacerii prizei.

Proba D2 – Din poziția sprijin facial cu contact pe palme și pe vârful picioarelor, corpul perfect întins, capul în prelungirea trunchiului, se va cronometra menținerea acestei poziții. Cronometrul se va opri în momentul deteriorării poziției inițiale (coborârea bazinului, extensia spatelui, micșorarea distanței inițiale dintre corp și sol).

3. Vigilența

Proba V1 – Joc de rugby pe salteaua de lupte. Colectivul va fi împărțit în două echipe, deplasarea se va face pe genunchi, fiind astfel permise trântirile dar fără lovituri. Marcarea punctelor se va face prin culcarea unei mingi medicinale într-o zonă marcată din terenul advers. Se pot introduce două mingi cu dimensiuni egale dar de diferite greutăți.

Se va observa comportamentul copiiilor în ceea ce privește vigilența, oferindu-se 1 punct pentru:

• specularea spațiilor;

• marcarea punctelor;

• intercepții;

• pase;

• demarcaj;

• recepționarea paselor;

• ajutor acordat (participare la înfruntări).

Am realizat o scală de la 0 la maximum obținut și am împărțit-o în zone:

• 40 – 50 pct. = f. bine;

• 30 – 40 pct. = bine;

• 20 – 30 pct. = satisfăcător;

• 10 – 20 pct. = nesatisfăcător;

• 0 – 10 pct. = insuficient.

Proba V2 – Joc de mișcare ‟botoșul”. Colectivul va fi împărțit în două echipe egale, componenții numerotați de la 1 la x, fiecare din ei având în echipa adversă un partener purtător al acelueași număr. Echipele vor fi așezate simetric de o parte și de alta a saltelei iar în centru va fi așezat ‟botoșul” la distanțe egale față de cele două combatante. ‟Botoșul” este un obiect ușor de ridicat și de transportat, ex.: fes, teniși, buret etc. Antrenorul va striga un număr la întâmplare dar existent în echipe, în acest moment putătorii numerelor respective din cele două echipe se deplasează la centrul saltelei și încearcă să ridice și să transporte ‟botoșul” în zona de siguranță proprie (aprox. 1 m de echipă). Adversarul său va încerca atingerea acestuia, caz în care va câștiga punctul, iar în caz contrar îl va pierde. Astfel se pot obține puncte și prin transportul ‟botoșului” în zona de siguranță, dar și prin atingerea partenerului care tocmai a ridicat acest ‟botoș”.

Se va urmării comportamentul copiilor din perspectiva vigilenței punctându-se cu 1 punct:

atenția manifestată la stigarea numărului;

alegerea formei de deplasare;

specularea neatenției partenerului (imediat după strigare);

momentul ridicării;

transport, deplasare;

atingere.

Am organizat 10 jocuri cu schimbarea partenerilor, fiecare pereche fiind strigată de câte 3 ori. Am realizat o scală de punctare de la 0 la maximum obținut, am împărțit-o în zone:

120 – 150 pct. = f. bine;

90 – 120 pct. = bine;

60 – 90 pct. = satisfăcător;

30 – 60 pct. = nesatisfăcător;

0 – 30 pct. = insuficient.

Indicație metodică: antrenorul poate încerca inducerea în eroare a subiecților prin strigarea unui număr opus ca poziție privirii sale. Este necesară observarea mai multor confruntări și schimbarea partenerului.

Aplicarea și interpretarea chestionarului

Chestionarul conține 12 itemi. Răspunsurile așteptate sunt fixe (chestionar închis), la alegere (chestionar alternativ) și libere (chestionar deschis). Întrebările chestionarului se referă la conținutul procesului de selecție în lupte, inițială în special, precum și la organizarea acestui proces.

Item 1 – Considerați selecția organizată și fundamentată științific un factor important ce poate influența performanța sportivă viitoare?

– Da – 100%

– Nu –

Item 2 – În momentul selecției inițiale ați colaborat și cu alți specialiști?

– Profesorul de E.F.S. – 100%

– Medic – 100%

– Metodist – 30%

Din răspunsurile primite rezultă faptul că principalul colaborator în organizarea selecției este profesorul de educație fizică.

Item 3 – Considerați starea de sănătate, cel mai important criteriu al selecției inițiale?

– Da – 100%

– Nu –

Răspunsurile primite atestă faptul că toți antrenorii consideră, starea de sănătate, principala condiție a selecției inițiale, fapt care reiese și din răspunsurile date la item 2 (prin colaborarea în unanimitate cu medicul sportiv).

Item 4 – Ați anunțat public organizarea selecției? În ce mod?

– afișe – 20%

– mass-media – 10%

– în școli – 70%

Din răspunsurile primite reiese faptul că majoritatea antrenorilor își anunțță selecția în școli colaborând, în special, cu profesorul de educație fizică și sport. Se remarcă un procent deosebit de scăzut în ceea ce privește anunțarea selecției prin mass-mmedia, fapt pe care îl considerăm în dezavantajul selecției.

Item 5 – Care este vârsta optimă pentru începerea practicării organizate a luptelor?

– 8-10 ani – 70%

– 10-12 ani – 30%

Constatăm opțiunea destul de clară a antrenorilor pentru coborârea vârstei de selecție. Considerăm că există mai multe motive pentru aceasta: angrenarea cât mai multor copii în sălile de lupte; acapararea acestora înaintea altor discipline sportive, precum și datorită faptului că, pregătirea în lupte durează în medie, 8-10 ani, cu mult mai mult decât în alte sporturi.

Item 6 – Ați aplicat în cadrul selecției inițiale un sistem de probe și norme de control? Dacă da, exemplificați.

– da – 75% (tracțiuni la bara fixă; flotări; genuflexiuni; diverse probe de mobilitate; proba săriturii pe verticală/testul Sargent; săritura în lungime de pe loc).

– nu – 25%

Deși majoritatea antrenorilor au răspuns pozitiv la itemul 6, aceștia nu au enumerat decât probe pentru aprecierea capacității motrice, răspunsurile neconținând și baremuri.

Item 7 – Acordați o importanță deosebită calităților fizice inițiale?

– da – 43%

– nu – 57%

43% din antrenori acordă importanță calităților fizice concrete, iar 57% consideră că încadrarea în norme și dezvoltarea fizică inițială nu pot comstituii garanții că din acei copii se vor crea luptători de performanță.

Item 8 – Sunt trăsăturile psihice de conduită (curaj, dârzenie, vigilență) un ansamblu de calități determinante pentru obținerea marii performanțe în luptele sportive?

– da – 70%

– nu – 30%

Un număr foarte mare de antrenori (70%) consideră curajul, dârzenia, vigilența calități nelipsite la un mare luptător dar, cu toate acestea, la item 5 nu au enumerat nici o probă de verificare a acestor trăsături, ceilalți (30%) cred că pe baza unor calități importante existente la copii, se pot dezvolta în procesul de antrenament de mai mulți ani și alte calități speciale necesare.

Item 9 – Primiți în sala de antrenament, după o selecție inițială, chiar șși copii caare nu se remarcă printr-o dezvoltare somatică deosebită?

– da – 80%

– nu – 20%

Un număr mare de antrenori au răspuns că au primit în sala de antrenament și copii care nu se remarcau printr-o deosebită dezvoltare fizică. De altfel, literatura de specialitate ne spune că indicele maturizării timpurii, târzii sau normale al copiilor nu ne vorbește încă nimic despre posibilitățile potențiale ale viitorilor luptători.

Item 10 – Care este numărul necesar de copii examinați pentru selecția unui grup de 15, apți pentru practicarea luptelor?

– 30 copii – 10%

– 40-50 copii – 55%

– 60-70 copii – 25%

– toți copiii care doresc sa practice luptele – 10%

După cum se observă, cei mai mulți antrenori consideră că numărul optim de examinat este de 40-50 de copii.

Item 11 – După cât timp de practică organizată a luptelor este indicată angrenarea copiilor în întreceri?

– 2-3 luni – 60%

– 5-6 luni – 25%

– 1 an – 15%

Deși literatura de specialitate indică o perioadă de pregătire multilaterală de aproximativ 2 ani, majoritatea antrenorilor chestionați sunt de acord cu organizarea de întreceri cu reguli simplificate, după doar 2 – 3 luni de practică.

Item 12 – Accordați importanță rezultatelor sportive la copii?

– da – 15%

– nu – 85%

Majoritatea celor chestionați consideră că rezultatele la această vârstă nu sunt importante. Este indicat să se continue pregătirea chiar și cu cei care nu au confirmat dar dovedesc potențial.

Concluzii ale anchetei

În urma prelucrării și interpretării datelor au rezultat următoarele concluzii:

– pot fi înscriși în grupele de practicare a luptelor, în urma unei selecții inițiale, copiii de la vârsta de 8-10 ani, sănătoși și dornici să practice această disciplină;

– în momentul selecției copiilor în secțiile de lupte nu trebuie să ne grăbim cu tragerea concluziilor în ceea ce privește capacitățile lor, deoarece acestea se pot dezvălui în procesul de antrenament;

– este indicat ca în mod periodic să se organizeze cu copiii chiar din primele luni de practică, întreceri cu reguli simplificate, pentru menținerea interesului de practicare a luptelor; (întreceri în cadrul secțiilor unde practică);

– deși toți antrenorii chestionați consideră selecția un factor decisiv ce influențează performanța sportivă, puțini sunt cei care respectă în totalitate criteriile de bază ale selecției.

– răspunsurile primite scot în evidență inexistența unor probe și norme de control pentru testarea unor trăsături psihice de conduită (curaj dârzenie, vigilență), precum și necesitatea existenței unor astfel de probe.

Cap. IV Rezultatele obținute și interpretarea lor

Rezultatele cercetării au fost prelucrate statistic iar datele obținute au fost întabelate și reprezentate grafic.

Tabel 1. Rezultatele obținute la probele de control de către copii.

Tabel 2. Rezultatele obținute la probele de control de către adulți.

Tabel 3. Media aritmetică la probele de curaj si dârzenie.

Graficul 1. Media punctelor obținute la probele de curaj de către copii și adulți.

Graficul 2. Media timpilor (min.) obținuți la probele de dârzenie de către copii și adulți.

Tabel 4. Procentul calificativelor obținute la probele de vigilență.

Grafic 3. Procentul calificativelor obținute la proba de vigilență V1 de către copii și adulți.

Grafic 4. Procentul calificativelor obținute la proba de vigilență V2 de către copii si adulți.

Concluzii parțiale

Am constatat că la probele de curaj media rezultatelor obținute de către copii este sensibil mai mare decât media obținută de către adulți (la proba C1 copiii au obținut 6,8 pct. față de 6,48 pct. adulți; C2: 5,96 pct. față de 5,28 pct.; C3: 5,8 pct. față de 5,48 pct.). De aici rezultă importanța testării copiilor prin aceste probe de curaj, nivelul acestuia fiind determinat în mare măsură de bagajul genetic.

Referitor la rezultatele obținute la probele de dârzenie am constatat o medie de 2,06 min. la adulți față de 1,37 min., la copii în cazul probei D1, iar la proba D2 o medie de 3,46 la adulți față de 2,19 la copii. De aici deducem că dârzenia poate fi educată, aceasta fiind o calitate condiționată de un anumit grad de dezvoltare al forței.

În cazul probelor de vigilență în urma aplicării acestora s-au obținut rezultate în procente pentru fiecare calificativ în parte. Rezultatele în cazul probei V1 nu diferă foarte mult cu excepția calificativului insuficient unde copii au procent dublu. O diferență de 8% se constată și în cazul calificativului bine.

În cazul probei V2 am constatat o împărțire omogenă între cele cinci calificative la copii și o comasare a rezultatelor la adulți între calificativele bine și satisfăcător.

La toate probele de curaj și dârzenie consider mediile obținute ca fiind baremuri informative.

La vigilență consider baremurile informative în dreptul calificativului satisfăcător.

Menționez că probele au fost aplicate pe un eșantion format din 25 de copii cu vârstă cuprinsă între 8-10 ani, de la școala din comuna Mănăștiur, județul Timiș.

Respectivele probe au mai fost aplicate și pe un eșantion format din 25 de adulți nesportivi, în vederea comparării și stabilirii primelor baremuri informative.

Cap. V Concluzii și propuneri

1. Selecția în lupte este un proces de importanță majoră în obținerea performanțelor sportive, de aceea conținutul procesului de selecție trebuie îmbunătățit permanent.

2. Nu există nici o îndoială asupra faptului că principalul loc în care trebuie să se acționeze în vederea creșterii eficienței activității de depistare și îndrumare a talentelor este școala, iar profesorul de educație fizică și sport are pregătirea necesară realizării acestui lucru.

3. Cea mai mare parte a antrenorilor chestionați consideră investigarea unor trăsături psihice (dârzenie, curaj și vigilență), concludente în perspectiva formării luptătorilor.

4. Concluziile chestionarului scot în evidență faptul că antrenorii agreează introducerea de noi probe,dar nu au preocupări concrete în acest sens.

5. Probele de control elaborate, aplicate în selecție s-au dovedit a fi accesibile vârstei de 8-10 ani, ceea ce confirmă o parte a ipotezei.

6. Probele introduse nu au creat dificultăți în adaptarea subiecților la modul respectiv de testare, permițând după părerea noastră etalarea fidelă a trăsăturilor investigate.

7. Dintre toate probele de control introduse de noi cea care aduce cele mai relevante aspecte pare a fi proba combinată joc de rugby pentru testarea simultană a curajului și vigilenței.

8. Datele cercetării noastre fiind unele într-o fază de început, conduc la ideea că este necesară o dezvoltare a sistemului probelor de control spre latura comportamentului psihic solicitat de lupta de concurs.

Bibliografie

1. BOTA. I. – Ergofiziologie. București, Editura Globus, 2000.

2. BUHRLE. M. – Forța maximă, forța-viteză, forța de reacție. Revista ‟Sportul de performanță” nr. 312. București, Editura C.C.P.S., 1993.

3. CÂRSTEA. GH. – Programarea și planificarea în educație fizică școlară. București, Editura Universul, 1993.

4. CHIRILĂ. M. – Studii privind selecționarea și verificarea celor mai eficiente metode de pregătire, precum și optimizarea tehnologiilor în sportul de înaltă performanță în luptele greco-romane. București, C.C.P.S., 1990.

5. CISMAȘ. GH. – Lupte greco-romane. Instruirea juniorilor. București, Editura Sport-Turism, 1981.

6. CISMAȘ. GH. – Lupte greco-romane. Elemente de teorie și metodică de antrenament. București, Editura Sport-Turism, 1987.

7. CISMAȘ. GH. – Concepția privind pregătirea luptătorilor în Ciclul Olimpic 1993-1996. București, M.T.S., 1993.

8. CISMAȘ. GH. – Sporturi de luptă, Ed. Printech, București, 2001.

9. CISMAȘ. GH. – Evaluarea și determinarea tehnico-tactică a modelului de concurs la lupte greco-romane. Teză de doctorat. București, A.N.E.F.S., 1997.

10. CORNEANU. I. – Planification des Entrainements et Competitions dans le Cycle Annuel, Lausanne, 1990.

11. DRAGNEA. A. – Antrenamentul sportiv. Teorie și metodică. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

12. DRAGNEA. A. – Teoria educației fizice și sportului. București, Editura Cartea Școlii, 2000.

13. DRĂGAN. I. – Medicina sportivă aplicată. București, Editura Editis, 1994.

14. EPURAN. M. – Metodologia cercetării activitățiilor corporale. Vol. I și II. București, A.N.E.F.S., 1992.

15. GAGEA. A. – Statistică computerizată în educație fizică și sport. București, Editura Universitatea Ecologică, 2000.

16. HANTĂU. I. – Structura antrenamentului la judo. București, Editura Printech, 2000.

17. HÂTRU. D. – Orientare metodică 1994-1996. București, M.T.S.-F.R.C., 1994.

18. HOLDEVICI. I. – Autodepășirea în sport. București, Editura Sport-Turism, 1988.

19. NICU. A. – Antrenamentul sportiv modern. București, Editura Editis, 1993.

20. NICULESCU. M. – Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport. București, A.N.E.F.S., 2001.

21. PETROV. R. – Lupte libere. București, Editura Stadion, 1973.

22. STANCIU. S. – Istoria luptelor sportive aradene-compendiu.Arad, Editura Astra Sport, 2009

23. STOICA. M. – Capacitățile motrice în atletism. București, Editura Printech, 2000.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Contribuții LA Optimizarea Procesului DE Selecție ÎN Lupte (ID: 112835)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Contribuții LA Optimizarea Procesului DE Selecție ÎN Lupte

Copyright Notice

Managementul Riscului de Lichiditate

Combaterea Fraudei Si a Evaziunii Fiscale

Duo Ul Fagot Pian în Creația Compozitorilor Francezi din Prima Jumătate a Secolului al Xx Lea

Analiza Ocuparii Si a Eficientei Muncii, In Context European

Analiza Corelatiei Dintre Apararea Colectiva Si Apararea Nationala

Calitatea Vieții Persoanelor Vârstnice din Comuna Poșaga

Copyright Notice

Similar Posts