Contribuții LA Optimizarea Procesului DE Recuperare A Deficiențelor DE Postură Utilizând Mijloace DIN Înot ȘI Hidrokinetoterapie

=== 93b6966a23d76a58340ece8eaad2e87544d203be_582361_1 ===

Introducere

Cultura fizică medicală sau kinetoterapia, are un domeniu de studiu propriu, acesta constituindu-l omul în situații biologice deosebite sau al cărui potențial fizic nu satisface cerințele optime adaptării sociale și biologice. Accepțiunea de ,,îngrijire,,fizică cuprinde un sistem închegat de cunoștințe teoretice și practice constituite cu scopul păstrării și consolidării potențialului biologic al omului. Are în componența sa trei laturi care se întrepătrund și acestea sunt : educație fizică, activitate sportivă de masă și de performanță și cultura fizică medicală.

Fig.1- Componentele sferei culturii fizice.

Cum reiese și din figura numărul 1, cultura medicală este o parte a culturii fizice care cuprinde în sfera aplicațiilor sale profilactice și terapeutice pe acei indivizi care, din anumite motive, nu pot intra în sfera aplicațiilor celorlaltori laturi ale culurii fizice. Aceste categorii se includ în sfera aplicațiilor culturii fizice medicale astfel:

Aplicațiile profilactice se adresează indivizilor sănătoși, care sunt însă în anumite situații bilogice deosebite, ca de exemplu :copii mici (de la 0-3 ani), femeile în situații biologice speciale determinate de maternitate(femeia garvidă, femeia – mamă, imediat după naștere ) și persoanele cu vârstă înaintată. Toți acești oameni au acută nevoie de efectele binefăcătoare ale sanogenezeiși ale culturii fizice medicale, pentru îmbunătățirea și întreținerea stării lor de sănătate (dezvoltare fizică armonioasă, creștere normală), pentru dezvoltarea și menținerea calitîții psiho-motrice sau pentru formarea, perfecționarea și menținerea deprinderilor, priceperilor sau obișnuințelor de a practica sistematic exercițiile fizice și sportul.

Aplicațiile terapeutice se adresează oamenilor care, dintr-o cauză sau alta și-au pierdut, temporar sau definitiv, starea de sănaătate, acea adaptare echilibrată a organismului la solicitările mediului intern sau extern. Aici sunt cuprinși bolnavii, deficienți (fizici ,organici sau psihici) și convalescenții. Trebuie să remarcăm amploarea pe care a luat-o în ultimul timp, folosirea în scop curativ și terapeutic a exercițiului fizic, în cele mai diverse domenii ale medicinii. Practic, nu există boală, afecțiune, sindrom sau tulburare funcțională care să nu apeleze, sub o formă sau alta, la aportul substanțial pe care-l aduc mijloacele culturii fizice în vindecare. În cadrul tratamentului compex, cultura fizică medicală ocupă astăzi locul său bine stabilit și consolidat.

Cultura fizică medicală dispune de mijloace proprii, acestea fiind : gimnastica medicală sau terapeutică (care se adresează atât indivizilor din sfera terapeuticii, cât și celor din sfera profilaxiei și a recuperării medicale )și masajul.

Fig.2 – componentele sferei medicinei.

De asemenea, kinetoterapia folosește și o serie de alte mijloce pentru realizarea scopurilor sale. Dintre mijlocele ajutătoare, primul loc îl ocupă exercițiile fizice organizate sub formă de gimnastică, jocuri, sporturi, turism, dansuri, dar beneficiază și de aportul unor mijloace asociate, cele mai importante fiind : odihna activă, mecanoterapia și factorii naturali de călire a organismului , precum aerul, soarele și apa. Apa a fost folosită în scop medical încă din antichitate în China, Japonia, India, Roma, Grecia. Cuvântul ,,hidroterapie,, în limba greacă vine de la ,, hydor, hydatos,, – ce înseamnă apă ,și,, therapia,,- ce înseamnă cură, tratament,- fiind o metodă terapeutică în care se utilizează apa, la diferite temperaturi și în diverse stări de agregare (lichidă, solidă sau gazoasă) pentru tratarea unor afecțiuni. În antichitate, apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice, iar mai apoi și în scopuri curative, sub formă de abluțiuni. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit vestitele terme. Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în apele sfinte ale Gangelui, sunt convinși că astfel se purifică de energiile negative și se vindecă de bolile care suferă. Tradițiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei tainice puteri purificatoare.
Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieții vegetale, animale și umane, ea fiind un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfășurarea tuturor reacțiilor biochimice din organismele vii. Apei îi revine rolul esențial în ceea ce privește apariția și menținerea vieții pe pământ. De asemenea circuitul apei în natură este de o mare însemnătate: din precipitațiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări și oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitații.
Marele savant și artist Leonardo da Vinci firma că „ apei i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vieții pe pământ și orice ființă vie este, din anumite puncte de vedere, creația soarelui și a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea organismului, transportă substanțele nutritive spre toate organele, asigură capacitatea de funcționare și de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziția sângelui și a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.

CAPITOLUL I

Beneficiile înotului și hidrokinetoterapiei

1.1 Consideratii generale

Kinetoterapia reprezinta ansamblul tehnicilor pasive si active de reeducare, executate cu subiectii in imersie.

Cand in locul apei obisnuite se folosesc ape minerale sau apa de mare, hidrokinetoterapia imbraca o forma mai speciala numita kinebalneoterapia.

Cand apa de mare si climatul marin sunt utilizate in scopuri terapeutice se realizeaza talasoterapia. Aceasta cuprinde helioterapia si balneoterapia : bai efectuate in piscine continand apa de mare incalzita.

Hidrokinetoterapia nu trebuie privita ca o forma de pregatire sau o continuare a terapiei prin miscare efectuata pe uscat dar nici ca alternativa a acesteia.

Hidrokinetoterapia reprezinta exercitii sau mobilizari executate cu corpul in imersie (apa) beneficiind de actiunea complexa a factorilor mecanici si termici ai apei.

Factorii mecanici ai apei sunt reprezentati de :

forta ascensionala ;

rezistenta apei ;

presiunea hidrostatica ; −

Forta ascensionala este rezultanta dintre forta arhimedica (FA) si greutatea corpului (G).

−

FA = p x V x q, unde :

p = densitatea fluidului

V= volumul corpului

g = acceleratia gravitationala(9,81m/s2)

− − −

Fascensionala= FA- G

Forta arhimedica se bazeaza pe pricipul lui Arhimede. Conform acestuai, « un corp solid scufundat in apa este impins de jos in sus cu o forta egala cu greutatea volumului de apa dislocuit de acel corp ».

Cel mai evident efect al factorilor mecanici este ca greutatea corpului scade, mobilizarea se executa mai usor. Scaderea greutatii corpului depinde de densitatea apei.

In apa obisnuita, cand se scufunda intreg corpul, greutatea corpului reprezinta cu 8,8% mai putin decat aer.

Greutatea unui membru (in imersie segmentara sau partiala) reprezinta cu 3,5% mai putin decat cea reala.

In apele sarate, greutatea variaza :

in imersie totala pana la baza gatului, greutatea devine 6-7% din greutatea reala. Aceasta pierdere aparenta a greutatii favorizeaza miscarea.

Rezistenta apei este rezultanta fortelor de frecare intre corpul scufundat si forta ascensionala a apei.

Aceasta depinde de :

suprafata corpului ;

densitatea apei ;

viteza de executie ;

vascozitatea apei.

Rezistenta apei insoteste orice miscare. Cand miscarea se produce de sus in jos (in sens opus fortei arhimedice) rezistenta apei creste → miscarea ingreunata.

Cand seexecuta de jos in sus → miscarea facilitata.

Cu cat viteza de executie este mai mare, cu atat creste rezistenta prin frecare, realizand o adevarata mobilizare rezistiva, avand drept consecinta tonificarea musculara importanta, realizata intr-un interval mai scurt.

Cu cat viteza de executie si vascozitatea apei sunt mai mari, cu atat tonifierea este mai rapida si mai importanta.

Presiunea hidrostatica este presiunea exercitata de apa datorita greutatii straturilor superficiale de fluid.

Presiunea apei exercita asupra tegumentelor o asa numita presoterapie.

Presiunea apei favorizeaza cresterea intoarcerii venoase.

Factorul termic

Hidrokinetoterapia are avantajul ca poate folosi apa calda realizand astfel concomitent si o termoterapie, ceea ce o transforma in hidrokinetotermoterapie.

Temperatura apei are o valoare de indiferenta (de confort) 34-

– numai pentru subiectii cu masa musculara scazuta, daca subiectii au masa musculara normala temperatura apei va scadea cu 1-, deoarece activitatea musculara este generata de caldura.

Efectele caldurii :

vasodilatatie (manifestata prin inrosirea pielii) ;

tahicardie ;

scaderea tensiunii arteriale ;

scade sensibilitatea periferica si durerea ;

relaxare generala.

Baile cu temperatura peste au efecte nocive, constand in astenie marcata, incompatibila cu mobilizarea activa, in timp ce apa prea rece impiedica mobilizarea confortabila.

Baza materiala a reeducarii in apa

Baza materiala a hidrokinetotermoterapiei

Imersiile partiale sau totale se efectueaza in : cazi, bazine, piscine.

Cazile – se folosesc cazi in trefla cu scobituri care permit kinetoterapeutului posibilitatea supravegherii si mobilizarii comode a tuturor articulatiilor pacientului.

Bazinele – sunt in general de marimi modeste, inaltimea medie a apei este cuprinsa intre 0,80 – .

Bazinele pentru reeducarea mersului au lungimi si inaltimi variabile ; sunt prevazute, pe fiecare parte, cu rampe metalice.

Piscinele – au dimensiuni mari si se utilizeaza in inotul terapeutic. Se deosebesc de piscinele obisnuite prin : temperatura ridicata a apei, barele de sprijin, sistemele de ridicare si coborare pentru imersia bolnavului in brancard.

Materiale utilizate in imersie sunt :

podul plutitor – permite mobilizarea extremitatilor : pumn, mana si cot fara a impune imersia totala, care poate fi obositoare.

masa de reeducare – este un plan usor inclinat, care asigura imersia intregului corp, cu exceptia capului care se sprijina pe o perna cervicala.

Corpul este mentinut de o chinga fixate la nivelul pelvisului; prin 2 manere laterale pacientul se mentine, cu efort minim, in pozitia impusa. Extremitatea inferioara a masei este impartita in 2 panouri, care pot fi coborate, facilitandu-se astfel mobilizarea coapsei.

Planul inclinat la – permite reeducarea coloanei lombare ; bazinul se fixeaza in chinga, se mentine sprijinul pubian si se folosesc manerele laterale.

Scaunele – sunt fixate pe stalpi metalici, la diverse inaltimi ; permit cel putin 2 reglaje, in functie de inaltimea segmentului tratat ; genunchi sau umar.

Parcursul de reeducare – este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la diverse adancimi ale apei. Este un complex format din scari, pante ascendente si descendente prevazute cu bare paralele intre care se efectueaza reeducarea mersului in imersii, se poate realiza chiar incarcarea.

PROGRAMUL DE REEDUCARE IN APA

Programul de reeducare utilizeaza in scop facilitator sau de ingreunare caracteristicile mecanice si termice ale apei.

Astfel, miscarile se efectueaza, in conditii de descarcare cu amplitudine maxima si cu solicitari musculare minime.

Kinetobalneoterapia se aplica subiectilor cu stare generala buna, in lipsa puseelor inflamatorii.

Programul de reeducare va respecta principiul progresivitatii atat ca ingreunare, cat si ca durata. Astfel, maxim 5 minute va dura imersia pentru acomodare cu mediul acvatic, apoi se va desfasura programul propriu-zis, care are initial 10-12 minute pe zi si creste treptat pana la 30 minute, putand fi repetat chiar de 2 ori pe zi.

Ritmul optim al exercitiilor acvatice este de 20-25 pe minut.

Expiratia se face in timpul miscarii, iar inspiratia in scurtul timp de repaus dintre doua miscari.

Ingreunarea miscarii se obtine prin accelerarea executiilor si prin marirea suprafetei de rezistenta (cu ajutorul palmarelor si/sau labelor de scafandru, care se ataseaza cu benzi elastice de maini sau picioare), realizand o adevarata mobilizare cu rezistenta.

Programul recuperator va fi mentionat in fise si va cuprinde urmatoarele date :

durata imersiei ;

durata exercitiului( a reeducarii propriu-zise) ;

axele de miscare ;

ritmicitatea ;

gradul de dificultate al elementelor (accesiblitate) ;

momentele de crestere a gradului de dificultate.

Fisele cuprind atat date privind structurile motrice ce urmeaza a fi executate, cat si date despre pacient :

starea generala a acestuia ;

varsta, sex, antecedente ;

diagnostic medical ;

stare psihica

nivelul capacitatii sale fizice (conditia fizica) ;

gradul capacitatii functionale a bolnavului (in special al celui cardiac sau cu afectiuni neuromotorii) ;

posibilele complicatii induse de practicarea efortului fizic etc.

Frecventa sedintelor de inot terapeutic, succesiunea sau alternanta unor categorii de mijloace va tine cont cel putin de : rata de recuperare(refacere, reabilitare), riscul maladiilor asociate, ameliorarea capacitatii de efort, adecvarea la boala, dar si la bolnav.

Intr-o sedinta nu se vor trata mai multe deficiente.

Programul de reeducare in apa se efectueaza individual sau in grup. Individualizarea va tine cont de :

● diagnostic ;

● varsta subiectului ;

● stadiul bolii ;

● starea generala a pacientului ;

● bolile asociate.

Hidrokinetoterapia individuala este indicate in special in cazurile in care terapeutul trebuie sa asiste pacientul in apa.

Terapia in grup se va practica in situatiile unor deficiente omogene, cu simptomatologie asemanatoare. Pentru eficienta, grupa trebuie sa cuprinda intre 3 si 10 persoane.

Avantajele sunt de natura :

● pragmatica, constand in posibilitatea tratarii mai multor pacienti intr-o unitate de timp ;

● psihica, motivatia si stimularea intre pacienti pentru invatarea unui program de exercitii va scadea durata tratamentului recuperator, factorul social devenind unul de ordin terapeutic.

Dezavantajul consta in imposibilitatea sau capacitatea redusa a kinetoterapeutului de a corecta individual pacientii. Succesul terapeutic consta in intocmirea unui bun plan de reeducare, dar si in imaginatia kinetoterapeutului si in promovarea lucrului in echipa alaturi de medic si, eventual, de psiholog.

INDICATII SI CONTRAINDICATII IN PRACTICAREA INOTULUI TERAPEUTIC

Pe parcursul acestei lucrari ne referim la cele mai frecvente deficiente fizice. In general deficientele fizice, fie ca sunt globale sau partiale, se preteaza tratamentului kinetic in apa. Mentionam insa anumite indicatii si contraindicatii privind unele boli ce pot fi asociate acestor deficiente.

Indicatii :

● boli neurologice (pareze, paralizii) ;

● afectiuni posttraumatice ;

● afectiuni reumatismale degenerative ;

● reumatisme articulare si abarticulare dupa remisiunea puseului acut ;

● afectiuni cardio-vasculare (se contraindica doar baile calde hiperterme).

Contraindicatii :

afectiuni dermatologice ;

leziuni de continuitate ale pielii ;

ulcere varicoase ;

incontinenta urinara ;

conjunctivita virala ;

infectii in sfera O.R.L. ;

insuficienta respiratory severa;

boli reumatice acute;

reumatisme degenerative in puseu acut;

afectiuni articulare acute;

crize comitiale;

alergie la clor etc.

Hidrokinetoterapia are avantajul ca se poate aplica precoce, cand kinetoterapia este dureroasa sau impiedicata de contracturile musculare persistente.

De asemenea, hidrokinetoterapia in apa calda reprezinta punctual de plecare al oricarei mobilizari.

Pentru efectele sale desenzibilizante nespecifice, antiinflamatorii, miorelaxante si trofice generale este utilizata in : combaterea atitudinilor vicioase, a contracturilor musculare si a retractiilor capsulare si ligamentare.

Aceste efecte se potenteaza sub actiunea chimica complexa a apelor termale, bailor calde cu solutii de plante, bule de aer etc.

ASPECTE TEHNICE ALE HIDROKINETOTERAPIEI

Hidrokinetoterapia nu poate fi considerata o simpla transpunere in mediu acvatic a kinetoterapiei « pe uscat ». Spre deosebire de aceasta, hidrokinetoterapia realizeaza o solicitare eminamente articulara vizand asuplizarea, in timp ce efectul muscular este secundar.

In apa se incepe cu mobilizari active-libere beneficiind de avantajul descarcarii gravitatiei. Apoi se fac activele asistate, activele rezistive urmate de mobilizari pasive si de posturari.

Mobilizarea in apa necesita pozitii de start stabile si fixarea segmentului care nu lucreaza.

Efecte :

scade presiunea intraarticulara si secundar durerile ;

creste capacitatea de relaxare ;

creste capacitatea de mentinere a ortostatismului, de a-si prelua mersul ;

faciliteaza miscarea, oferind posibilitatea mobilizarii segmentare.

Scopul si sarcinile lucrarii

Lucrarea se doreste a fi un indrumar practico-metodic al recuperarii terapeutice in mediul acvatic.

Ea se adreseaza in mod deosebit studentilor, specialitatea Kinetoterapie si se vrea a fi unul din materialele documentare necesare desavarsirii lor profesionale.

Deficientele fizice globale sau partiale, precum si pozitiile vicioase ale corpului, pot fi influentate favorabil si prin exercitii specifice inotului.

Aceste mijloace vor interesa grupele musculare ce prezinta contracturi si intretin pozitii defectoase, dar si articulatiile implicate.

De asemenea, exercitiile respective pot inlatura eventualele dureri ale musculaturii hipotone, concurand in conditiile practicarii rationale, periodice si stiintifice controlate la ameliorarea deficientelor si a tulburarilor functionale asociate. Angrenandu-se intreg aparatul osteo-muscular, sau doar regiunile afectate, se va urmari permanent corectarea deformatiilor instalate sau in curs de formare.

Am considerat necesar elaborarea unui astfel de material avand in vedere numarul redus al unor publicatii de specialitate cu tematica similara.

Consideram ca elaborarea unor astfel de materiale vin in sprijinul tuturor celor interesati intr-un domeniu cu o veche traditie in lumea occidentului dar care la noi abia isi face aparitia.

1.3.Ipoteza lucrarii

I Aplicarea programelor de inot terapeutic contribuie la corectarea principalelor deficiente fizice segmentare, prin :

– studiul teoretic al deficientelor enuntate;

– tinand cont de varsta, grad de pregatire fizica;

– conditii materiale (bazin, sala de sport);

II Exercitiile efectuate pe uscat consolideaza insusirea corecta a exercitiilor in apa.

Influenta inotului asupra organismului

Valentele de ordin biologic (functional, therapeutic sau profilactic) si aplicativ-utilitar ale inotului au fost cunoscute oamenilor din timpuri stravechi. Invatarea diverselor tehbici in mediul acvatic, apoi a procedeelor de inot si a manevrelor si tehnicilor de salvare de la inec i-a pus la adapost de pericolul inecului sau al altor primejdii, expresia « Nu stii sa inoti, nu stii sa scrii » exprima dezaprobarea celor care nu cunosteau arta inotului, astazi inotul este considerat o activitate sociala importanta exprimata prin tendinta de a invata copiii sa inoate inainte chiar de a merge la scoala.

In decursul timpului s-au realizat numeroase ierarhizari ale ramurilor sportive din punct de vedere biologic, o astfel de clasificare a fost facuta si de un medic A. Lorentz , care a acordat inotului 42 puncte iar urmatorului clasat pe lista – atletismul, doar 25 puncte, astfel inotul a fost reconsiderat pentru efectele benefice exercitate asupra tuturor celor care il practica, tineri sau varstnici, sanatosi sau bolnavi.

Varietatea mijloacelor utilizate in apa, complexitatea lor sau contextul asocierii cu factorii naturali de mediu : Aer (aerul montan si aeroionizarea negativa, aerul marin si ionii de Sulf, Iod sau Magneziu) ; Apa (proceduri hipo sau hiperterme) ; Soare (radiatii infrarosii si ultraviolete) depinde de specificul fiecarui programul acvatic.

Influenta inotului asupra aparatului locomotor

Inotul asigura nu doar intretinerea starii de bine ci si dezvoltarea fizica armonioasa, miscarile realizate in imersie prelucreaza diferentiat toate grupele musculare detensionand in special musculatura paravertebrala.

Combinarea adecvata a exercitiilor statice cu cele dinamice determina irigarea si tonifierea structurilor musculare cu efecte pozitive asupra pozitiei corpului.

Prin caracterul simetric al miscarilor, axial-simetric in procedeele Spate si Craul si central-simetric si Bras, inotul asigura adoptarea unei atitudini corecte si remediaza eventuale deficiente ortopedice.

Prin adoptarea pozitiei orizontale pe apa se detensioneaza sistemul osteoarticular (tendoane, ligamente, articulatii) aceasta detensionare are efecte pozitive aupra cresterii corpului.

Fiziologii americani au determinat chiar o crestere a somatotrofului (STH) care intensifica cresterea si sinteza proteica si care in asociere cu alti hormone hipofizari (ACTH) si tirotropina si cu cei tiroidieni si gonadali cu rol anabolizant stimuleaza procesul cresterii in lungime a intregului corp.

Practicat in scop terapeutic inotul asigura reeducarea neuro-motorie si osteo-articulara si combate afectiuni, cum sunt deviatiile coloanei vertebrale, deficientele fizice, segmentare sau globale sau tulburarile metabolice (obezitatea).

In cadrul recuperarii morfo-functionale « inotul este de departe agentul terapeutic si colectiv cel mai raspandit, constituindu-se chiar intr-o procedura, Hidrokinetoterapia (tratamentul prin miscarea in apa) » Demeter si Dragnea (1990).

HIDROKINETOTERAPIA reprezinta ansamblul exercitiilorexecutate in imersie prin care pacientii beneficiaza de actiunile factorilor chimici, termici si mecanici ai apei.

In tarile dezvoltate hidrokinetotermoterapia se desfasoara sub forma exercitiilor si a jocurilor de miscare, a dansurilor acvatice, a figurilor de plutire sau a exercitiilor respiratorii. In piscine dotate cu mijloace fixe si mobile sunt practicate structuri de detensionare structurala si articulara, ecercitii care maresc amplitudinea, forta si rezistenta aparatului locomotor, exercitii de respiratie etc. , in functie de specificul programului respectiv.

Kinetoterapeutii prezinta intr-o maniera mai mult comerciala, decat stiintifica « puterea apei » considerand inotul un medicament de selectie al diverselor afectiuni, programele sunt construite dupa o metoda inversa celor de pe uscat, lucrandu-se activ si ajungandu-se in final la miscari pasive (exercitiile dureaza pornind de la 10-15 minute, fara a depasi 60minute, de 3-6 ori pe saptamana).

In sportul de performanta medicii sportivi recomanda celor cu traumatisme musculare inotul, considerand ca acesta il solicita intr-o masura mai mica decat alte exercitii recuperatorii. Inotul este considerat si cel mai bun remediu al celor trei « D » : Dezobosire, Deconectare, Divertisment.

Influenta inotului asupra aparatului cardio-vascular

Particularitatile efortului la inot, pozitia corpului pe apa, presiunea apei asupra cutiei toracice si greutatea corpului scazuta (conform Legii lui Arhimede) sunt doar cateva elemente ce amelioreaza morfo-functionalitatea sistemelor cu importanta vitala pentru organism : aparatul cardio-vascular ; aparatul respirator.

Legat de functia cardiaca inotul practicat cu regularitate determina dezvoltarea unei inimi hipertrofiate, in general in activitatile sportive care solicita intens toracele deci si circulatia sangelui in dreptul inimii (gimnastica, lupte, haltere, box si inot) determina dezvoltarea jumatatii drepte a inimii ; la inot insa in functie de gradul de adaptare al miocardului si de specificul efortului, inima poate fi hipertrofiata dreapta, stanga sau in totalitate. Odata cu renuntarea la activitatile competitionale se inregistreaza fenomene regresive la nivelul jumatatii drepte a inimii, in timp ce jumatatea stanga inregistreaza fenomene nonregresive de ordin functional.

Prin inot se trece de la angajarea cantitativa a inimii, tahicardica, la o angajare calitativa, bradicardica, cu mai putine revolutii cardiace pe minut. Bradicardia de antrenament asigura un consum biologic redus in stare de repaus, se inregistreaza si o « expansiune reglatoare  a cavitatilor inimii » (Kash, 1979). Elasticitatea patului vascular mentin miocardul tanar si eficient, inotul fiind asociat longevitatii. Inotul se opune morbiditatii cardio-vasculare si factorilor de risc ai acestui sistem : curba ponderala in exces, hipertensiunea arteriala, hipercolesterolemie, arteroscreloza, suprasolicitare neuro-psihica.

In Italia un grup de cercetatori in 1999, au supus un grup de tinere femei (15-30ani) unor complexe de exercitii hipoaerobe si hidroaerobe cu intensitate moderata realizate timp de 1 luna in sedinte de cate 20 de minute zilnic, au fost folosite aparate de ultima generatie tehnologica (spirometrul portabil si monitorul telemetric cardiac) care au pus in evidenta modificari adaptative si care au permis stabilirea unei diferente semnificative statistic intre performante realizate inaintea inceperii acestui program si la finalul sau. S-au inregistrat diferente semnificative statistic doar la nivelul grupei care a exersat in apa. Si cercetatorii japonezi in urma diverselor studii comparative ale exercitiilor practicate pe uscat si in apa, au ajuns la concluzia ca adaptarile miocardului se produc in special datorita presiunii apei asupra cutiei toracice care stimuleaza intens baroreceptorii si accelereaza circulatia venoasa in special prin aspiratie toracica ( reprezinta mecanismul care intensifica circulatia de intoarcere a sangelui catre inima, in special inspiratiei).

Influenta inotului asupra aparatului respirator

Deosebiri evidente intre cei care practica inotul si cei care nu inoata se remarca in « ritm de utilizare al O2, diferenta de O2 intre sangele arterial si venos sau in capilarizarea grupei musculare implicate in miscare »

(Evans, 1978).

Exista o perioada de adaptare din momentul in care persoanele incep sa practice inotul cand consumul de O2 este mai mare decat admisia de O2.

In aceasta perioada organsimul isi satisface cerintele energetice in special prin procesele care furnizeaza anaerob energia, cresterea capacitatii de absorbtie si utilizare a O2 se realizeaza prin antrenamentul specific ca urmare a maririi capacitatii vitale, a debitului cardiac (minut-volumul inimii) si adaptarii optime a sistemului circulator.

Sporirea capacitatii de utilizare a oxigenului, cresterea capacitatii de toleranta la deficitul de oxigen, ameliorarea irigatiei sanguine, dezvolta treptat acest aparat.

Din aceasta cauza, in momentul initierii sportive in inot trebuie acordata o deosebita atentie respiratiei.

Daca inotatorul acorda prea putin timp expiratiei creste presiunea intratoracica iar sangele este intarziat in dreptul inimii, generand in timp probleme cardiace.

O tehnica corecta a respiratiei acvatice este folosita curativ in cazul persoanelor cu probleme respiratorii, cardiace sau circulatorii.

Ritmul corect al respiratiei sincronizat cu ritmul de executie al diferitelor miscari, precum si invingerea presiunii apei, au o influenta pozitiva asupra unor astfel de tulburari. In medicina sportiva inotul a fost definit ca

« abilitate de a respira in apa » deoarece influenteaza mult miscarile respiratorii.

Influenta voluntara asupra fazelor respiratorii este posibila deoarece respiratia este o mai corticalizata functie; conform indicatiilor ea poate fi oprita temporar-apnee, poate accelerate (polipnee) sau incetinita (bradipnee).

In sportul de performanta dereglarea actului respirator determina instalarea primelor semne de oboseala; se impune in acest caz controlul constient al respiratiei si obisnuirea progresiva a organismului sa indure

«  setea de oxigen » ca efect adaptativ al practicarii inotului se inregistreaza imbunatatirea minut-volumului respirator, dezvoltarea cutiei toracice, tonifierea corespunzatoare a musculaturii respiratorii, desfasurarea unei respiratii de tip costal superior.

Influenta inotului asupra sistemului neuromuscular

Inotul dezvolta sensibilitatea ca functie de semnalizare si de transformare in senzatii a influentelor interne si externe organismului.

Acest sport dezvolta aptitudinile psihomotrice prelucrand si integrand prioritar parametrii spatiali ai miscarii (directie, forma, amplitudinile) si apoi pe cei temporali.

Spre deosebire de alte sporturi, cu exceptia gimnasticii, inotul determina constituirea schemei corporale prin dezvoltarea impresiilor despre propriul corp.

In sportul de performanta, activitatii senzoriale i se acorda o mare importanta, in special intre 9 si 11 ani.

Influenta inotului asupra metabolismului

Legat de aceasta interferenta senzoriala, adaptarea continua la temperatura apei si a aerului umed din bazin amelioreaza sensibilitatea termica. Temperaturi ale apei intre 240- reprezinta stimuli puternici care induc vasoconstrictie. In consecinta, este produsa o cantitate sporita de energie calorica, este intensificata circulatia si metabolismul energetic.

Influenta inotului asupra sistemului nervos

Prin perceperea unei greutati mai mici decat in realitate, efectele simplelor exercitii acvatice destinate relaxarii sau practicilor terapeutice depasesc sfera anatomo-functionala, iar asocierea inotului cu factorii naturali de mediu asigura in mod deosebit stiintific sanatatea psihica a individului.

Stabilizeaza echilibrul psihoafectiv si cel neuro-vegetativ.

HIDROGIMNASTICA

Este conceptul pentru toate formele de miscare gandite in care apare un element neobisnuit, apa.

Hidrogimnastica sau hidrokinetoterapia este o metoda larg utilizata in cele mai diverse afectiuni disfunctionale ale aparatului locomotor.

Marele avantaj al hidrogimnasticii este ca foloseste miscari ce pot fi efectuate de orice om.

Deoarece in apa corpul pluteste si viteza de miscare se micsoreaza, ofera posibilitatea chiar si celor ce sufera de diferite afectiuni sau luziuni sa faca miscare.

Aceste exercitii pot fi efectuate si de supraponderali,deoarece forta ascensionala a apei favorizeaza miscare prin pierderea greutatii corporale, iar articulatiile nu mai sunt solicitate.

Datorita densitatii foarte mari a apei aproximativ 1000 ori mai mult decat a aerului, miscarile sunt foarte mult franate, si mai lente, iar posibilitatea accidentarii este minima.

In cadrul hidrogimnasticii miscarea este dinamica iar musculatura este folosita in proportie de 1/6-1/7 .

Musculatura nu se mentine timp indelungat in tensiune : in cazul executarii unor miscari musculatura realizeaza un joc de tensionare – detensionand caracteristic miscarile ciclice.

Presiunea hidrostatica contracta vasele de sange de la suprafata corpului – sangele este impins in torace, iar inima va lucra cu un volum mai mare de sange si astfel este favorizata intoarcerea venoasa.

Hidrogimnastica se executa in bazine mai mari sau mai mici, in grupuri sau individual. Fata de gimnastica de sala, exercitiile de gimnastica efectuate in apa au o serie de avantaje :

caldura apei (320-360) sedeaza durerile, relaxeaza musculatura si creste

complianta tesutului conjunctiv. Toate acestea permit o miscare articulara mai ampla ;

descarcarea de greutate a corpului in apa (principiul lui Arhimede)

permite un mai bun control asupra posturii corpului si o mai mare relaxare. Presiunea hidrostatica a apei poate fi utilizata in cazul exercitiilor, fie in sens facilitator la miscari (cand miscarea se executa de jos in sus), fie in sens de contrarezistenta (cand miscarea se executa lateral sau de jos in sus).

Tinand seama de aceste aspecte, o mare parte din exercitiile corective discutate mai inainte se pot executa in apa cu rezultate uneori superioare.

Imersia corpului in apa are si o serie de efecte asupra circulatiei, respiratiei, iar inotul in piscina este astazi recomandat ca un fosrte bun antrenament la efort pentru bronhopulmonarii cronici. Aceste aspecte insa fac parte dintr-un alt capitol al kinetoterapiei (antrenamentul la efort dozat) si vor fi discutate mai departe.

Iata, dupa A. Maregiano si F. Michel, care sunt virtutile uni astfel de antrenament :

pozitia orizontala in apa omogenizeaza distributia circulatiei

pulmonare, marind suprafata de schimb ;

aerul cald si umed de la nivelul apei opreste pierderea de caldura a

mucoasei tractului respirator si, prin aceasta, opreste aparitia bronhospasmului (ca in astmul de efort). De asemenea, imbunatateste evacuarea secretiilor bronhice, a « clereance »-ului bronhic. La aceasta contribuie si hiperventilatia, ca si mobilizarea toracoabdominala in timpul inotului;

apa calda a piscinei stimuleaza circulatia periferica, are rol sedativ,

iar stimularea cutanata se pare ca elibereaza din tesutul adipos,

precursorii prostaglandinelor;

presiunea hidrostatica faciliteaza expirul prin presiunea externa din

abdomen;

asuplizeaza articulatiile coloanei, umerilor si soldurilor. Tonifica

musculatura.

Inotul (cu exceptia “craw”-ului care tonifica sternocleidomastoidianul

si trapezul superior), ca mijloc de antrenament la effort este in special recomandat copiilor si tinerilor astmatici. Scoala franceza si canadiana au aplicat si dezvoltat aceasta metoda si la adultii cu insuficienta respiratorie, fie cu disfunctie obstructiva, fie in unele cazuri de disfunctie restrictiva. Antrenamentul incepe cu introducerea pentru cateva minute a bolnavului in piscina pentru a se obisnui cu apa. In zilele urmatoare, se incep miscarile de inot, timpul unei sedinte crescand la 10 minute pana la 60 minute, timp intrerupt de pauze de

2-3 minute. La durata de 60 minute se ajunge dupa 5-6 saptamani de

antrenament. Dozarea efortului se face nu numai prin durata, ci si prin

adaptarea marimii contragreutatii.

1.4.1 Tipuri de hidrogimnastica

Gimnastica conventionala in apa

De multi ani se ascund sub aceasta notiune simple miscari in apa.

Miscarile pot fi de exemplu sarituri, alergare, cu sau fara miscarea bratelor.

Aceste miscari reprezinta fundamentul pentru toate celelalte miscari in apa. Adancimea apei nu ar trebui sa depaseasca 1,40m astfel incat sa faca oricand posibila o redresare in pozitie verticala a corpului. De asemenea sunt angajate diferite obiecte de ajutor cum ar fi :pluta, mingiile si bastoanele.

Aqua-Power-Training

In cadrul acestei forme de exercitiu se lucreaza cu greutati sau obiecte care opun rezistenta mai mare, cum ar fi : palmarele, labele, placile « FRISEE ».

Obiectivele acestui tip de antrenament sunt de dezvoltarea fortei in regim de rezistenta, fiind recomandat mai ales incepatorilor pentru a-si dezvolta simtul apei.

Aquarobic

Aici muzica are un rol foarte important.

Gimnastica in apa pe muzica se realizeaza prin executare de miscari in apa pana la nivelul soldurilor in diverse ritmuri muzicale.

Se pot executa miscari singulare sau coordonate, astfel se antreneaza atat rezistenta generala cat si cea specifica.

Trebuie avuta in vedere pauza dintre repetari cat si intensitatea care poate varia prin piese muzicale mai lente sau mai ritmate.

In cadrul aquarobic-ului nu se lucreaza cu aparate speciale.

Strans legata de aquarobic este alergarea in apa.

Aqua Jogging

Se subintelege alergare in apa.

In anii 1980 firma Excel Sports Science Inc a pus bazele Aqua-Jogger-ului ca sport in reabilitare dupa accidente.

Cu ajutorul Aqua-Jogger-ului se pot realiza toate activitatile ce pot fi practicate in aer liber, cum ar fi : alergare, ski fond si aerobic.

Aceasta metoda isi are fundamentarea in cadrul metodei Kneipp.

Recomandarile pentru acest tip de activitate sunt in cazul persoanelor supraponderale si sportivilor carora alergarea pe uscat nu le face nici o placere sau pentru cei care au probleme articulare.

Aqua-Jogging-ul are doua forme:

Water – Running – alergare in apa, unde apa ajunge aproximativ pana la nivelul soldurilor sau pana la nivelul pieptului si in care contactul cu solul sau cu fundul bazinului este mentinut.

Suspendet Deep Water Running – alergare in apa fara a atinge solul.

Avantajele Aqua-Jogging-ului:

imbunatatirea sistemului cardio-respirator

dezvoltarea fortei si rezistentei musculare

tonifierea intregii musculaturi a corpului

intoarcerea venoasa este favorizata datorita presiunii apei

tensiunea musculara este eliminata

articulatiile, tendoanele si ligamentele sunt menajate

riscul accidentarilor este redus

consumul de energie creste cu 20-40% ducand la pierderi in greutate

elimina stresul

1.4.2 Efectele hidrogimnasticii

Linda Huey experta in Aqua Fitness a alcatuit un catalog cuprinzand numeroase aspecte cum ar fi :

Miscarea (flexibilitatea)

Miscarea constituie posibilitatea si capacitatea unui sportiv de a

executa singur sau cu ajutor, miscari de o mare amplitudine la nivelul uneia sau mai multor articulatii.

In cazul unei bune flexibilitati se pot face miscari cu eficienta crescuta, posibilitatea de accidente este minima.

Tesuturile de legatura ale componentelor musculare cat si fasciile musculare si invelisurile acestora reprezinta o rezistenta de intindere, deoarece corectarea miscarii este un proces foarte lent care se face cu ajutorul actiunii linistitoare a apei printr-un program de intindere.

Capacitatea aeroba

Capacitatea aeroba reprezinta capacitatea organismului de a efectua efort o perioada mai lunga de timp si se bazeaza pe capacitatea organismului de a oferi suficient oxigen muschilor care sustin efortul.

Capacitatea aeroba are efecte pozitive atat la nivelul inimii cat si la nivelul capilarelor.

1.4.3Avantajele si efectele pozitive ale hidrogimnasticii

Randament fizic crescut

Posibilitatea maxima a preluarii de O2 crescut

Capacitate vitala crescut

Volum respirator pe minut mai mic

Echivalentul respirator mai mic

Difuziunea alveolara mai mare

Volum rezidual mai mic

Extractia de O2 periferica mai mare

Continutul de mioglobina mai mare

Cresterea lactatului in sange neinsemnata

Frecventa de repaus a inimii scazuta

Frecventa la incarcatura a inimii scazuta

Solicitarea cardiaca neinsemnata

Irigarea periferica in repaus mai mica

Irigarea periferica in efort mai mare

Rezistenta periferica neinsemnata

Presiunea sangvina(sistolica) mai mica

HDL-colesterol crescut

Sensibilitate insulinica mai mare

Concentratia acidului uric in sange scazut

Folosirea acizilor grasi mai mare

1.4.4Indicatii pentru parcurgerea unui program de gimnastica

acvatica

Se refera la organizarea antrenamentului de gimnastica acvatica.

Se are in vedere bazinul de inot, temperature optima a apei, realizarea antrenamentului in functie de incarcatura si intensitate.

Indicatii pentru parcurgerea si organizarea gimnasticii acvatice :

Alegerea bazinului de inot corespunzator – se tine cont de continutul, intensitatea si durata antrenamentului.

Reglarea temperaturii apei.

Posibilitatea de realizare a programului de exercitii in apa, in functie de obiectul grupei si formatiei.

Antrenament : – de reabilitare ;

– de miscare ;

– de forta ;

– de slabire ;

– de stretching si intindere.

1. Alegerea bazinului de inot potrivit

Gimnastica acvatica in functie de obiectiv se realizeaza in diferite tipuri de bazine dupa continutul antrenamentului, intensitatea si durata gimnasticii acvatice.

Exista bazine de miscare, bazine de intruire, bazine de inot, bazine in care nu se inoata.

Primul este bazinul de invatare a miscarilor, in care fundul bazinului este inclinat si este drept.

Nivelul apei variaza intre inaltimea soldului si a capului deasemenea la margine exista o bara de sprijin cu ajutorul caruia se pot insusi exercitii de gimnastica. Acest tip de bazin il gasim in spitale, clinici, cabinete cu orientare terapeutica si in numeroasele camine de batrani pentru antrenare.

O alta posibilitate de practicare a gimnasticii ar fi bazinul de instruire,

Invatare a inotului care de asemenea nu este adanc (exista o portiune uniforma pe fundul bazinului cu o adancime de 140cm). Unele bazine nu au « sparge val » dar au compensator un devers. Acest tip de bazin il gasim in scoli sau universitati.

Daca nu e posibila antrenarea intr-un bazin de miscare sau invatare a

inotului atunci sunt recomandate bazinele in care nu se poate inota sau bazine tip « stranduri », in care apa ajunge la nivelul taliei iar deversorul permite sprijinirea in anumite exercitii de gimnastica.

Bazinul de inot acoperit sau in aer liber este recomandat pentru

practicarea exercitiilor care nu sunt executate in pozitiile verticale sau cu sprijin sub picioare, facand posibila realizarea exercitiilor cu executie plutitoare.

2. Temperatura apei

21- este temperature optima pentru inotatorii de performanta. Aceasta temperatura permite o intensitate crescuta a antrenamentului.

26- – temperatura ideala pentru inotul de sanatate- in aceste conditii se poate antrena intr-un mod optim rezistenta, iar intensitatea efortului nu este foarte ridicata.

28- – temperatura favorabila pentru gimnastica acvatica in care fazele de intensitate crescuta se alterneaza cu fazele de intensitate scazuta.

Corpul nu se raceste foarte repede astfel fiind posibil un program de exercitii continuu pe o perioada mai mare.

– temperatura pentru gimnastica medicala si inotul bebelusilor.

Intr-o apa asa calda sunt posibile exercitii lente si cu intensitate scazuta pentru a proteja corpul de racire. Gimnastica acvatica intensiva este nefavorabila pentru ca poate duce la soc caloric.

Temperatura apei joaca in gimnastica acvatica un rol important deoarece influenteaza durata si intensitatea programului de exercitii.

O temperatura ridicata permite un antrenament mai lung dar intensitatea nu trebuie sa fie prea mare.

Cu cat o miscare este executata mai rapid si mai amplu cu atat intensitatea creste.

Daca in apa rece sunt realizate exercitii usoare si lente corpul incepe sa tremure, deoarece acesta se raceste foarte tare.

Problema apare in raportul nepotrivit dintre producerea de caldura si cedarea de caldura. Astfel, cu cat organismul cedeaza mai multa caldura cu atat intensitatea efortului creste.

Prin activitatea corporala intensiva, corpul produce mai multa caldura ce va fi cedata pentru a garanta o functionare optima a organelor. Pe uscat, transpiratia aparuta se evapora urmand normal racirea corpului. In apa, functioneaza acest mecanism, pentru ca transpiratia aparuta la o temperatura ridicata a apei si in urma exercitiilor intense nu se poate evapora in apa si astfel corpul isi pastreaza caldura.

In functie de scopul urmarit prin antrenament se alege si temperatura.

Programul de strecing alternat cu contractii se va practica in apa calda.

Apa calda predomina in bazinele de miscare, de invatare.

Daca programul este intensiv de forta sau rezistenta, apa trebuie sa fie mai

rece. Daca se va face o combinatie a celor 2 tipuri de antrenament, apa din bazin va fi mai calda, pentru ca in pauze corpul se raceste prea tare.

Antrenamentul de reabilitare

Grupele musculare mari din jurul punctului lezat se vor destinde in forme simple de miscare, care ulterior vor deveni mai puternice.

Muschii care misca articulatia lezata va fi destinsa prin miscari simple executate cu o amplitudine maxima.

Aceasta miscare va fi reluata ori de cate ori este posibil.

Eficienta exercitiului este marita prin folosirea aparatelor ajutatoare care maresc rezistenta apei iar musculatura se va tonifia.

Antrenamentul de miscare

Are in vedere cresterea amplitudinii de miscare a articulatiilor. Este vorba de un program de miscare combinat cu miscarile de strecing.

Daca temperatura apei este de peste , atunci puteti efectua si o unitate de intindere.

Miscarile de intretinere se mentin circa 20 de secunde in pozitie fixa. Fiecare exercitiu se reia de cel putin 2 ori, pentru ca efectul intinderii sa fie simtit.

Exercitiile individuale se vor intercala cu exercitii de destindere. Se incepe cu grupele musculare mari.

Antrenamentul de forta

Un antrenament se subimaprte in functie de grupele musculare care urmeaza a fi tonifiate.

Astfel :

Pentru musculatura piciorului se incepe cu miscari simple de indoire si intindere a piciorului. Pe parcurs, miscarile vor fi ingreunate cu aparate ce maresc rezistenta si astfel toti muschii vor fi intariti.

Iar pentru a dezvolta musculatura corpului se vor executa miscari cu intensitate mai mare.

Programul de strecing si intindere a musculaturii

Realizarea unui astfel de program exclusiv va dura 20-30minute. Trebuie precizat ca inaintea incordarii musculaturii sa se realizeze o intindere intensa de circa 20 secunde de 3 ori pentru ca intarirea musculaturii sa aibe efect. Dupa programul de contractie urmeaza scurte intinderi (10secunde pe fiecare muschi – de doua ori).

Este de preferat ca mai intai fiecare muschi ce trebuie incordat sa fie intins instalandu-se un permanent circuit de exersare.

Deasemenea prin exercitii de strecing musculatura atinge temperatura optima iar schimbul de substante necesare transformarii energiei in contractie se va desfasura in cel mai scurt timp.

Se recomanda sa se execute pana la 20 de repetari dar nu mai putin de 10 pentru ca exercitiile sa aiba efect, dupa care urmeaza o pauza de 10-30 secunde.

Cu incarcatura optima, grupele musculare pot efectua intre 3-5 serii de repetari iar daca dupa 2 minute de pauza prcaticantul nu se simte indeajuns de incordat se mai executa o serie.

Dupa ce toate grupele musculare au fost contractate, programul se incheie cu strecing.

Antrenamentul pentru scadere in greutate

Printr-un antrenament regulat se intensifica schimbul de substante, deoarece organismul are nevoie constant de energie, astfel se ajunge la arderea treptata a grasimilor.

Antrenamentul consta in antrenament de rezistenta prin care se ard hidrantii de carbon. Dupa un antrenament de o jumatate de ora se ating depozitele de grasime. Dupa care se vor executa exercitii de strecing si contractie pentru intarirea musculaturii.

HIDRO-KINETO-TERMO-BALNEOTERAPIA

Hidro-kinetoterapia este kinetoterapia in mediu hidric sau metoda exercitiilor kinetice in apa. In alte locuri insa intalnim termenul de Balneo-kinetoterpie ca fiind aplicarea metodelor de kinetoterapie in bazine cu apa termala.

Hidro-termoterapia este definite ca un complex de metode ce folosesc apa in cura externa si tehnici diverse bazate pe actiunea separate sau cumulate a excitantilor termic, mecanic si chimic, in timp ce Hidroterapia este reprezentata de apa aflata la diferite temperaturi si sub diferite stari de agregare, folosita ca agent terapeutic.

Hidro-termoterapia desi a fost cunoscuta si folosita inca din antichitate a aparut ca un obiect de studiu prin contributia lui H. Vicens Prissnitz

(1799- 1859).

Bazele stiintifice sunt puse de profesorul Winternitz de la facultatea de medicina din Viena, care in publicat o carte despre principiile fiziologice ale hidro-terapiei. Studiile au fost continuate de germanul Sebastian Kneip, a carui terapie se mai practica si astazi ( mers, alternativ de 3-6ori, in doua bazine cu apa de 38-, respectiv 18-200C ; bazinele sunt de 2m lungime si 20-30cm latime, cu fundul din beton grujos ; apa are o inltime de 8-).

P. Pavlov a aratat ca aplicarea repetata a unui excitant termic cald pe aceeasi suprafata cutanata produce o inhibitie corticala si induce somnul.

Avand drept criteriu impartim hidroterapia in : crioterapie (sub ), hidroterapia propriu-zisa (5-) si termoterapia (pana la 80-).

Procedurile de hidroterapie cu temperaturi de 38- sau de , aplicate scurt timp cresc excitabilitatea sistemului nervos central.

Caldura aplicata mult timp are efect calmant (reduce senzatia dureroasa, este miorelaxant), iar recele aplicat mult timp are efect anestezic.

La temperature de nu se mai realizeaza o tensiune maxima musculara. Expunerea la rece scade dexteritatea, viteza de reactie iar inhibarea fibrelor « x » va scadea activitatea reflexa. Transmiterea neuronala este eficienta la temperaturi de peste .

Sub aceasta temperatura potentialele de actiune la nivelul jonctiunii neuro-musculare scad, astfel incat la se poate ajunge la blocarea transmiterii impulsurilor nervoase, iar la muschiul sa raspunda doar la stimularea electrica directa.

Termoreglarea ca efect al hidroterapiei, prezinta doua componente:

chimica, prin intensificarea metabolismului, respective modificari

ale activitatii bazale la nivelul musculaturii scheletice si ficatului ;

fizica, prin procesele de convectie, evaporare (umiditatea aerului

limiteaza procesele de termoliza), radiatie si conductie.

Dupa tipul de reactie la stimuli termici din hidro-termoterapie Lampert defineste :

o reactie microkinetica in care raspunsul la factorii de hidro-termoterapie apare lent, slab, se mentine timp indelungat ; apare repede transpiratia iar la o suprasolicitare exista pericolul de colaps ; in astfel de cazuri trebuie facuta o procedura rece de pregatire si se recomanda evitarea tratamentului termic de durata ;

o reactie macrokinetica in care reactia se instaleaza rapid, dar are o durata scurta, se exprima prin tahicardie (este considerata normala o crestere de pana la 20 de batai/minut), cresterea tensiunii arteriale sistolice si hiperemie ; cresterea raportului dintre frecventa cardiaca si cea respiratorie (normal este 5) peste 6, traduce o proasta toleranta la procedura.

Excitantul rece determina in prima faza o vasoconstrictie (brusca in primul minut si mai lenta in urmatoarele 2 minute), urmata de vasodilatatie, iar in faza a III-a de o stagnare sangvina cu cianozarea tegumentelor.

Excitantul cald determina o hiperemie activa si o crestere a debitului sangvin prin mecanism local si reflex. Procedurile fierbinti (peste ) dau initial reactii paradoxale de vasoconstrictie prin contractia musculaturii netede a vaselor.

In afectiunile neurovegetative se recomanda ca apa sa fie la o temperatura « neutra » (,,indiferenta’’ dupa unii autori), adica la temperatura ce nu da nici o senzatie de cald sau de frig (34-).

Factorii mecanici ce actioneaza in hidro-kinetoterapie sunt: presiunea hidrostatica, “forta arhimedica”, miscarea apei (valurile naturale sau artificiale, curgerea), presiunea unilaterala (afuziuni, turnari, dusuri), bule gazoase (aer, CO2, O2, SO4).

Imersia, plutirea si in general inotul, tonifica in special muschii scaleni, muschii sternocleidomastoidieni, muschii trapezi superiori, muschii abdomenului si toracelui, dar si cei ai membrelor fiind un obiectiv principal in special in afectările consecutive accidentelor vasculare cerebrale, poliomielitei, screlozei in placi, traumatismelor.

Priza mâinii pe bara de la marginea bazinului e recomandabil sa fie mixta : mana afectata in pronație iar cealaltă, pentru stabilizare, in supinație.

Frecventa optima a miscarilor este de 10-15/minut iar durata unei ședințe este de maximum 20 de minute, urmata de dus (hipo-hiper-termic).

Contraindicatiile hidro-kineto-termo-balneoterapiei sunt: sarcina, alaptarea, tulburari grave cardio-vasculare si respiratorii, perioada acuta inflamatorie articulara, bolile de piele si se recomanda sa nu se faca imediat dupa mese. Gonartroza nu se lucreaza in bazine, de hidro-kineto-termo-balneoterapie. Se evita mobilizarea bratului din pozitie ortostatica (in apa) deoarece forta de ascensionare mareste tendinta instabilitatii superioare a umarului.

In metoda Wallwick succesiunea metodica a exercitiilor executate in apa este urmatoarea:

acomodarea cu apa: inspirații si expirații conștientizate;

invatarea cooperarii cu kinetoterapeutul;

invatarea rotatiilor verticale, laterale si combinate;

simtirea si folosirea fortei arhimedice; dezvoltarea simtului de echilibru; relaxarea.

Hidroterapia este o știință interdisciplinară, ce își fundamentează teoriile științifice, bazându-se pe cunoștințe din domeniile biomedicale,socio-psihopedagocice și metodice, din care și-a extras propriile baze teoretice. Ca și metodă terapeutică hidroterapia a trecut de-a lungul timpului prin mai multe etape, de la etape empirice la etape fundamentate științific . Bazele stiintifice ale hidroterapiei au fost puse de W. Winternitz, de la Facultatea de Medicina din Viena, prin lucrarea “Die Hydrotherapie auf physiologischer und klinischer Grundlage : vorträge für praktische Ärzte und Studierende (1877)”. În dezvoltarea bazei științifice și a tehnicilor de hidroterapie o contribuție importantă au avut-o și lucrările unor medici germane și francezi precum : Liebermeister și Zimssen, Fleury Dalmas, Robin, Beni-Barde. În țara noastră, prima lucrare stiintifică de hidroterapie – Hidroterapie medicală, publicată în anul 1904, apartine doctorului Gh. Baiulescu, care se specializase la clinica lui Winternitz. Tratatul descrie procedurile idriatice, influența acestora asupra sistemului nervos, a circulației sangvine, condițiilor morfologice ale sângelui, schimbului organic, respirației, forței musculare, temperaturii, secrețiilor și excrețiilor. Doctorul face o prezentare a procedurilor idriatice, a celor folosite de școala vienezã, de cea francezã și cea americanã. Pricipiul acestei metode terapeutice are la baza proprietățile fluidelor: mecanice (termoconductibilitatea apei este de treizeci de ori mai mare decât a aerului și termocapacitatea, de opt ori mai mare decât a aerului), termice și chimice. O dată importantă în trecut hidroterapiei din țara noastră este înființarea la Cluj , în anul 1930 , a celei dintâi Catedre de Balneologie. În secolul al XVIII-lea , dar mai ales în secolul al XIX-lea , hidroterapia era în mare vogă în centru Europei . Printre cei mai cunoscuți medici hidroterapeutici ai secolului al XIX-lea s-au aflat doi autodidacți: țăranul Vincez Prissnitez și abatele Sebastian Kneipp.

Ca definiție putem afirma că hidroterapia este acea ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei, în scop terapeutic sau profilactic. Este o metodă terapeutică nemedicamentoasă , care folosește un remediu la îndemâna oricui :apa(gr , hudor=apă) , sub diferite forme : băi , dușuri , comprese , afuziuni , etc. Este metoda terapeutică în care apa se folosește atât în cura internă cât și în cura externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factori mecanici și chimici. În aplicațiile externe, cele mai obișnuite căi prin care apa acționează asupra organismului sunt excitația termică și excitația mecanică. Sub denumirea de hidroterapie sunt reunite toate formele de terapie care utilizează apa caldă sau rece, pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Dar alături de celelalte ramuri precum : kinetoterapia, electroterapia, climatoterapia, și disciplinele derivate precum : termoterapia, fototerapia, masajul, balneoterapia,- face parte din disciplina medicală terapeutică complexă ce poartă numele de baleno – fizioterapie. Balneo-fizioterapia este disciplina medicală care folosește agenții fizici naturali sau artificiali în scop terapeutic. Din punct de vedere istoric, cum am menționat anterior, este cea mai veche dintre disciplinele medicale. Aerul, soarele, apa sunt primii factori de terapeutică medicală cunoscuți și folosiți de Homo sapiens de la începutul existenței sale. Antichitatea, prin Hipocrate (460 – 377 î.e.n.) ne-a lăsat lucrări de mare valoare (Corpus hippocraticum), iar istoricul lumii antice, Herodot, contemporanul lui Hipocrat, amintește în scrierile sale de izvoarele de Ia Termopile, cele mai vestite stațiuni balneare la greci fiind Lesbos, Lipara, Magnesia etc. La romani, instalațiile balneare au căpătat un caracter grandios, împăratul Caracalla a construit cele mai luxoase băi din câte au existat vreodată în lume și nu numai în Italia, dar și în Franța și Germania de Sud etc. (Puteoli, Aachen, Herculanum, Plombieres etc.). În antichitate , apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice , apoi curative , sub formă de abluțiuni și băi. La romani , hidroterapia a fost la ”mare preț”. Pentru diverse tratamente cu apă , ei au construit clădiri speciale denumite pe parcurs terme , întrucât apa folosită era mult mai caldă . Multe dintre aceste vestigiile acestor terme pot fi întâlnite astăzi pe fostul teritoriu al Imperiului Roman , unele dintre ele aflându-se și în țara noastră : la Drobeta- Turnu Severin și lângă Orșova. În țara noastră, primele începuturi în ceea ce privește stațiunile balneare și cele minerale datează din sec. al XVIII-lea, referindu-se la apele minerale din Transilvania . După căderea Imperiului Roman , băile publice au început să nu mai funcționeze , multe dintre ele fiind închise din cauza epidemiilor de ciumă , iar mai târziu după descoperirea Americii , din cauza celor de sifilis. O influență nefastă a avut-o și biserica , aceasta considera îmbăierea în public un mare păcat. Hidroterapia a fost repusă în drepturi abia în secolul al XVII-lea de medicii germani , care au reconsiderat ca multe practici hipocratice au efecte benifice asupra organismului printre care : stropirea , jeturile de apă( sunt un fel de strămoș al dușului de azi , constau din turnări de apă pe corpul bolnavului cu scoici sau ulcioare mari.În unele cazuri , bolnavii stăteau sub jetul de apă al unei cascade mari ”Turnarea de multă apă rece, spunea Hipocrta , domolește întotdeauna umflăturile de la încheieturi , durerile , rupturile și contribuie la alungarea răului”) , băile .

1.6ROLUL HIDROKINETOTERAPIEI.

Hidrokinetoterapia se poate folosi atât de către omul sănătos , cât și de cel bolnav , în acest ultim caz numai cu avizul medicului. De ce? Pentru că această metodă terapeutică are și contraindicații, câteva dintre ele fiind : bolile de inimă sau de plămâni grave , bolile acute, cancerul , sarcina , lăuzia , plăgile de orice fel , eczemele , oboseala excesivă, etc. Remediile naturale la îndemâna oricui sunt, în primul rând, apa, aerul, soarele și mișcarea. Cu medicamentele naturii, unele prelucrate de om, putem să ne călim organismul și să prevenim unele boli, ceea ce înseamnă prelungirea vieții. Hidrokinetoterapia fiind o ramură a medicinii naturiste are un rol profilactic, fiind o medicină a viitorului. Principalul obiectiv al hidrokinetoterapiei fiind acela de a îmbunătății starea de sănatate a omului indiferent de vârstă, dar și acela de a corecta anumite deficiențe prin anumite proceduri.Vom sintetiza câteva din obiectivele generale ale hidrokinetoterapiei și anume :

refacerea capacității generale de mișcare;

stimularea psihică prin gimnastică respiratorie și exerciții corective acvatice simple, care favorizează în general desfășurarea procesului de reabilitare; 

formarea atitudinilor corecte ale corpului;

corectarea deficiențelor secundare, de tip compensator;

revenirea la normal a funcției segmentului afectat de deficiență;

scurtarea mușchilor alungiți și alungirea celor scurtați;

Trebuie să reținem un prim aspect foarte important: orice factor fizical, natural sau artificial, se adresează întregului organism, care răspunde de asemenea ca un întreg. Al doilea amănunt este faptul că orice factor fizical terapeutic acționează nespecific, influențând reactivitatea organismului și obligându-l la "răspunsuri" adecvate, care de fapt sunt evaluate ca rezultate terapeutice. De aceea trebuie să avem în vedere că hidroterapia nu poate vindeca niciodată o deviație osoasă evolutivă, că orice tratament hidrokinetoterapeutic trebuie însoțit și de schimbarea anumitor obiceiuri din viața cotidiană (exemplu: adaptarea mobilierului, a mesei de lucru, a spătarului scaunului,a posturii corporale etc.), iar pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-alungul vieții pacientul trebuie să urmeze programul de exerciții specific deficienței sale.Un alt rol important al hidrokinetoterapiei este acela de creare a indicilor de suplețe ai structurilor musculo-ligamentare înaintea aplicării aparatelor ortopedice, iar în timpul ortezării întreține troficitatea globală și, în special, musculară, redusă de imobilizare, exercițiile tonificând musculature. Ca metodă de recuperare, va fi folosită și după eliminarea aparatului orthopedic intervenind in redresarea postulară. De asemenea, hidrokinetoterapia accelerează integrarea socială post-operator prin simplul faptcă pune în relație mai devreme pacientul cu alte persoane, fiind aplicată precoce, înaintea terapiei terestre.Are rol și în asigurarea, menținerea sau dezvoltarea capacității respiratorii,care este, de obicei, redusă (de exemplu, în deviațiile vertebrale evolutive).

Menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului hidrokinetoterapeutic, iar reușita acestuia depinde de posibilitățile și de dorința de colaborare a pacientului, pentru căfiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsura capacității sale încadrul programului de recuperare.

1.6.1OBIECTIVELE HIDROKINETOTERAPIEI ÎN RECUPERARE.

Hidrokinetoterapia urmărește în recuperarea medicală restabilirea cât mai deplină a capacităților funcționale reduse sau pierdute de către o persoană, în urma unor boli congenitale sau dobîndite ori a unor traumatisme, precum si dezvoltarea nervoasă compensatorie și de adaptare, respectiv "o viață activă cu independență economică și/sau socială".Obiectivele hidrokinetoterapiei în cadrul recuperării funcționale sunt realizate prin mijlocul său de baza, exercițiul fizic în apă. Exercițiul fizic este reprezentat de o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul procesului educațional organizat, în scopul realizării unor obiective concrete. El este elemental de bază, care prin asamblare și structurare, constituie baza unor metode și procedee care se folosesc în hidrokinetoterapia profilactică, terapeutică sau recuperatorie și prin interrelațiile sale psiho-motrice contribuie la readaptarea individului în viața socială. De aici putem da o scurtă definiție exercițilui fizic și anume aceea că : exercițiile fizice sunt structuri psihomotorii create și folosite sistematic, ce presupun deplasări ale corpului omenesc și ale segmentelor lui în aceleași sau în diferite planuri, axe și din diferite poziții definite, efectuate cu amplitudine, pe direcții și traiectorii bine precizate, cu dozări ale efortului prestabilite. Exercițiul fizic se efectuează pentru :

a învăță, reînvăța și perfecționa priceperile și deprinderilor motrice;

a dezvolta capacitățile condiționale și coordinative;

a redobândi și perfecționa funcțiile aparatului neuro – mio – artrokinetic și a celorlalte aparate și sisteme;

ameliorării calității vieții.

În recuperare hidrokinetoterapia folosește mijloace tehnice:

specifice, din care fac parte exercițiile corective;

ajutătoare, din care fac parte :gimnastica, unele jocuri, sporturi și dansuri;

asociate, din care fac parte factorii naturali de călire, odihna activă, mecanoterapia,etc.

Hidrokinetoterapia include exerciții și mobilizări executate de către pacienți cu corpul în imersie, beneficiind de acțiunea complex a factorilor mecanici, termici și chimici ai apei.

1.6.2 CLASIFICAREA FACTORILOR CARE ACȚIONEAZĂ ÎN HIDROTERAPIE.

Cum am menționat și mai sus, hidroterapia înseamnă folosirea apei în scop terapeutic. Factorii care acționează în hidroterapie sunt: a) termici; b) mecanici; c) chimici. a) Factorii termici – se folosește apa caldă sau fierbinte (38° sau 39 – 40°). Se știe că din acest punct de vedere apa are două proprietăți importante: termoconductibilitatea este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului și termocapacitatea care este de 8 ori mai mare decât a aerului sau de 33 de ori mai mare decât a mercurului (Hg). Din aceste cauze, aerul umed cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte la 50° produce arsuri, pe când aerul la această temperatură poate fi suportat; tot pentru aceste motive apa se folosește la sistemele de încălzire centrală, fiind cel mai economicos mijloc de încălzire. Apa se poate folosi și la temperatura de indiferență care este de 35 – 37° (organismul nu are nici senzația de rece, nici senzația de cald), cu un bun efect de sedare și relaxare. Este interesant de știut că, pentru aer, temperatura de indiferență a tegumentului este de 20 – 22°, iar pentru diferite substanțe (de exemplu, parafină, nămol) este mai ridicată (37 – 38°). Reținem deci că temperatura de indiferență a organismului este variabilă în anumite limite (adăugarea de sare în apă dă impresia că aceasta se mai încălzește puțin: de fapt, apa devenind mai concentrată, temperatura de indiferență a scăzut cu 1 – 2°);

b) Factorii mecanici sunt: presiunea hidrostatică înseamnă presiunea exercitată de apă din baie (bazin) sau lac asupra organismului. Ea este mai mare cu cât coloana de apă este mai înaltă, cu cât concentrația este mai mare (sarea, nămolul cresc presiunea apei), sau cu cât organismul se afundă mai mult (în părțile interioare este mai crescută). Este ușor de înțeles cât de mult influențează această presiune circulația, respirația, digestia etc. De aceea trebuie să fim atenți la bolnavi, în special cardiaci, pulmonari, renali, hipertensivi etc.; forța de împingere a apei de jos în sus este foarța de ridicare a unui corp scufundat în apă. Principiul celebru, enunțat de Arhimede, că "un corp scufundat în apă, pierde din greutatea sa o greutate egală cu greutatea volumului de apă dislocuit" face ca un organism de 70 kg să cântărească într-o baie obișnuită aproximativ 7,9 kg, iar dacă apa este sărată, greutatea să scadă și mai mult. De exemplu, în Marea Moartă, care are o mare concentrație salină (de unde și numele, neexistând viețuitoare), se poate pluti; la fel în lacul Telega (Câmpina) nu se poate cădea la fund. Se înețelege ce importanță covârșitoare are această forță de împingere a apei în kinetoterapie, când bolnavul depune la intrarea în baie un mic efort muscular de învingere a acestei forțe – deci kinetoterapia activă -, iar mișcarea în apă se face mult mai ușor decât în condiții de mediu obișnuit; mușchiul deficitar, care trebuie să miște segmentul, să zicem de 10 kg, în apă depune un efort ca pentru 1 kg (aproximativ a 1/10 parte)! – tot aici se mai adaugă mișcarea apei produsă natual (valurile) sau artificial (prin jeturi de presiune), care influențează activ îndeosebi circulația periferică. Ceilalți factori mecanici: fricțiunea, baterea, turnările de apă, bulele de gaz (aer, C02, O) își au importanța lor, îndeosebi în circulația periferică;

c) Factorii chimici sunt reprezentați de diferite substanțe introduse sub formă de infuzii sau decoctori în baie: mușețel, nalbă, frunză de nuc, muștar, hrean, cetină de brad sau diverse amestecuri de plante medicinale; de asemenea sare, iod, sulf, nămol, gaze etc. Uleiurile sau esențele volatile conținute în plantele medicinale au o bună acțiune se-dativă. altele sunt stimulente sau chiar iritante (muștar, hrean), iar celelalte au o bună acțiune terapeutică (sare, iod, nămol).

1.6.3 ACȚIUNEA FIZIOLOGICĂ A FACTORILOR HIDRICI ȘI TERMICI

a) Acțiunea fiziologică a factorului hidric se exercită prin intermediul tegumentului, pielea fiind primul organ cu care ia contact; prin structura sa caracteristică cu vasta rețea vasculara și de receptori nervoși, se pot obține multiple și variate răspunsuri, reacții locale și generale. Aceste răspunsuri tegumentare față de agenții hidrici reflectă reactivitatea generală a organismului, despre care știm că poate fi proprie fiecărui individ, de unde și hiper-, hipo- sau" normo-reactivitatea. Nu s-a putut testa printr-o probă precisă de laborator reactivitatea organismului, în orice caz, bolnavul are subiectiv senzația de căldură, iar obiectiv apare roșeața pielii. Aceasta se poate aprecia prin proba Dalmady (Sturza), care constă din apăsarea cu policele pe tegumente timp de 3 secunde; după ridicare rămâne o pată albă, 3-5 secunde (normoreactivi). La hiporeactivi pata albă dispare după 8-9 secunde (reacția slabă), iar la hipereactivi dispare foarte repede (1-2 secunde). În concluzie, această reacție locală se numește și reacție dermovasculară și este bine să fie cunoscută, căci diferă la copil, adult, bătrân, bărbat sau femeie, om sănătos sau bolnav, dealtfel tegumentul a constituit pentru clinicieni sediul simptomelor atâtor afecțiuni, chiar dacă organele în suferință erau situate la mare distanță, aceasta putându-se explica numai prin vasta rețea vasculară și nervoasă ce leagă metameric (zonal) organele cu tegumentul (zonele metamerice Tarin-Head).

b) Fenomenele de provocare sunt reacții generale, de acutizare a unora dintre fenomenele clinice, în legătură cu folosirea mai puțin bine dozată a agentului hidric sau cu lipsa de răspuns normal a organismului bolnav. Este reacția balneară sau vechea "criză balneară" cunoscută din vechime în legătură cu folosirea apelor minerale.

1.7 APELE MINERALE

Tratamentul cu ape minerale sau crenoterapia (gr. Krene = izvor),este cunoscut de toată lumea. Apele minerale sunt ape naturale, folosite în cura externă sau internă, ca tratament. O apă minerală conține diferite substanțe ca: săruri, elemente chimice (de exemplu Fe sau gaze) într-o anumită concentrație, de unde și varietățile de ape minerale. Totuși, sunt anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească o apă ca să fie minerală, și anume: să aibă minimum 1 g%o săruri; să conțină elemente chimice cu mare acțiune (Fe, I, As), în anumite cantități; să conțină anumite gaze (CO2, SH2, emanații radonice) de asemenea în anumite proporții; să izvorască la o temperatură de cel puțin 20°. Izvoarele apelor minerale au mai multe origini, și anume :

izvoare de origine vadoasă – apa pătrunde în profunzimea solului, dizolvă diferitele elemente conținute în rocile permeabile, sau prin fisuri sau falii ale scoarței pământului, realizându-și gradul de mineralizare și circulând subteran. Dioxidul de carbon ( CO2) din atmosferă mărește această calitate dizolvantă a apei. Majoritatea apelor minerale din țara noastă sunt de origine vadoasă;

izvoare juvenile care provin din apa de condensare vulcanică. Ele sunt la mari adâncimi. Noi nu avem în țară asemenea izvoare, care se găsesc în preajma munților vulcanici;

izvoare mixte, sunt izvoarele juvenile amestecate cu apă de infiltrație;

apele veterice sunt pânze de apă închistate, aflate în vecinătatea zonelor petrolifere sau în gaz metan. Au un conținut sărat, iodurat și se găsesc la noi în Transilvania și regiunea subcarpatică. Ca majoritatea metodelor terapeutice nemedicamentoase, și tratamentul cu ape minerale a trecut prin trei faze de cunoștere :empirică, experimental și științifică. În faza empirică, care a durat câteva mii de ani, până la începutul secolului XX, apele minerale au fost folosite mai mult sub formă de ablațiuni și băi. Tratamentul cu apă dulce și cu ape minerale a luat o mare dezvoltare la romani, renumele termelor lor, unde se efectuau cele mai diverse tratamente, trecând dincolo de hotarele imperiului.Începuturile tratamentului cu ape minerale, datează în țara noastră din vremea Daciei romane, mărturii în acest sens fiind vestigiile băilor construite de romani, cât și pietrele commemorative de pe drumul Orșova – Timișoara(Dierna – Tibicus), de pe valea Oltului și de la malurile Mării Negre (Pontul Euxin). În secolul XIX –lea, apele minerale din țara noastră erau foarte cunoscute în Europa.Astăzi, tratamentul cu ape minerale este în cea de-a treia fază, cea științifică, în care se încearcă fundamentarea științifică a acestei metode terapeutice, modul de acțiune al apelor minerale fiind studiat cu cele mai modern mijloace de laborator.

1.7.1. CARACTERIZAREA APELOR MINERALE.

Chimia și fizica factorilor naturali terapeutici reprezintă în present discipline cu o largă sferă de cuprindere, realizând nu numai etapa de definire și caracterizare fizico – chimică a acestora ci și etapa de cunoaștere a evoluției lor, în procesul de exploatare,valorificare și protecție, prin corelare cu celelalte discipline : geologie, biologie,microbiologie, medicină, cu care realizează actul complex de cunoaștere al factorului natural.Din acest motiv este necesară cunăașterea criterilor fizico – chimice de definire și caracterizare diferențiată a apelor minerale și peloidelor precum și a domeniului valoric în care se situează indicatorii fizico – chimici reprezentativi pentru acești factori terapeutici.Apele minerale nu posedă în present o definiție unică, ci nuanțări diferite de la țară la țară în funcție de specificul acestora, aderîndu-se însă prin elementele de bază fie la conceptual latin care definiește apa mineral exclusive prin acțiunea sa terapeutică fie la conceptual german, mult mai extins, care ia în considerație și criteriile cantitative de compozoziție chimică. Apele minerale pot fi caracterizate în funcție de următorii factori:

mineralizare sau conținut de săruri minerale dizolvate, peste 1g/l;

compoziție chimică – prezența unor elemente chimice cu acțiune farmacologică cunoscută, în proporții minim necesare, normate de fiecare țară în limite apropiate. Oligoelementele curative cunoscute sunt : fierul, bromul, iodul arsenicul, litiul, stronțiu, bariu, bor, sulf, siliciu, mangan, aluminiu ( Fig. 3 .tabel 1);

conținut de gaze dizolvate cu efecte biologice, în concentrații stabilite (1000 mg CO2/l, 1 mg H2S/l) ;

temperatură de peste 20°C, independent de conținutul mineral, care le conferă caracteristica de ape termale :hipotermale (20-31°C), termale (32 -38°C) și hipertemale (peste 38°C). În funcție de mineralizare, ele pot fi slab sau puternic mineralizate, iar după caracterul lor fizico – chimic, apele minerale se grupează în funcție de conținutul lor chimic preponderant. După concentrația osmotică:

ape acratice, cu mineralizare sub 1 g%o substanțe solide față de 90 g%o concentrația plasmei;

ape izotone, cu o concentrație de 8 – 10 g%o;

ape hipetone, cu o concentrație de peste 10 g%o. După compoziția chimică există 11 categorii de ape minerale și anume:

– ape oligominerale sau acratice, care au minimum 1 g%o substanțe solide;

– ape carbo-gazoase, cu 1 g C02%o;

– ape alcalino-teroase sau teroase, cu 1 g%o bicarbonat de ca, Mg;

– ape cloruro-sodice, cu 1 g%o clorură de sodiu;

– ape sulfatate, cu 1 g%o sulfat de Na sau Mg (ape purgative); sau cu sulfat de calciu (ape gipsoase) sau de fier (ape vitriolice);

– ape feruginoase; cu minimum 10 mg%o Fe;

– ape arsenicale, cu minimum 0,7 mg%o As;

– ape iodurate, cu 1 mg%o iod;

– ape sulfuroase, cu 1 mg%o sulf;

– ape radioactive (conțin 80 u. Mache/1).

Fig. 3 Tabel1 – reprezentând concentrațiile minime atribuite eficienței terapeutice mg/l, pe diferite țări.

1.7.2. ACȚIUNEA APELOR MINERALE.

Apele minerale se folosesc în cura internă (se beau) sau în cura externă (sub formă de băi, inhalații și pulverizații, spălaturi, irigații), sau se pot utiliza în ambele cure. S-au făcut chiar preparate injectabile din ape minerale.Datorită mijloacelor moderne de testare în laboratoare dotate cu aparatură modernă, astăzi, se poate argumenta științific efectul terapeutic al apelor minerale. Vom descrie succint fiecare din apele minerale prezentate mai sus .

Apele oligometalice (acratice), reprezintă o categorie particulară de ape minerale, care de fapt nu întrunește nici una din condițiile clasificării chimice amintite : mineralizația totală este sub 1g/l, nu conțin elemente farmacologice active (I,S, Fe, etc și nici gaze terapeutice (CO₂, H₂S) în concentrațile minime admise . Cu toate acestea, prin propietățile lor fizico- chimice, au efecte terapeutice dovedite prin studii de farmacodinamie și clinico – terapeutice. O parte din apele oligometalice din țara noastră au caracter termal, care le conferă efecte terapeutice suplimenatre și prin factorul termic. Cele mai importante stațiuni balneare cu ape acraterme sunt : Felix (47°C) , Vața de Jos (35° – 37°C)s. Datorită în special factorului termic și în al doilea rând factorilor chimici, aceste ape minerale sunt folosite în cură externă pentru balneație cu sau fără kinetoterapie în bazine și la cadă cu indicații principale în afecțiuni ale aparatului locomotor precum : afecțiunile reumatismale, inflamatorii, degenerative și abarticulare, posttraumatice și neurologice periferice și centrale, dar au indicții și în afecțiunile ginecologice. (Fig.4. Localizare geografică a stațiunilor cu ape oligominerale termale. Fig. 5. Tabel 2- Tipuri de apă și profil de boală, exemple. )

Fig. 4 . Localizare geografică a stațiunilor cu ape oligominerale termale.

Fig. 5. Tabel 2- Tipuri de apă și profil de boală, exemple.

Ape alcaline și alcalino – teroase, reprezintă categoria de ape minerale bogat reprezentate în patrimoniul hidromineral al țării noastre în zone balneare diferite, din Carpații Răsăriteni, din partea de nord a Transilvaniei și din Banat. Apele alcaline conțin minimum 1g săruri la litru, cu predominanța ionului bicarbonic, legat de cationii Na și K, iar cele alcalino – teroase au ionul bicarbonic legat de cationii grei Ca și Mg .Aceste ape se găsesc rareori în stare pură și au indicație terapeutică în crenoterapie. Ele sunt folosite în cura internă, îndeosebi în afecțiunile digestive, hepato-biliare. În cura externă se folosesc în inhalații și pulverizații (în afecțiuni ale căilor respiratoare). În ceea ce privește băutul apei, acesta este bine să se facă prin sorbituri sau cu paiul, pentru a se încălzi în gură. Se începe cu cca. 50 ml la fiecare masă și, în funcție de toleranță se cresc dozele. Apele alcaline le găsim în stațiunile Sângeorz, Hebe, Slănic Moldova, Malnaș, Bodoc. La Karlovy-Vary (Cehoslovacia) găsim ape alcaline sulfurate. Apele alcalino-teroase și feroase au ca principale indicații afecțiunile digestive (gastrice, colite, boala ulceroasă, entrocolite cronice, rahitism, alergii etc.). Asemenea ape găsim în Borsec, Covasna. La Sângeorz, Slănic sunt ape alcalino-teroase cloruro-sodice. Ionul de Ca este principalul element al acestor ape (Fig.6. Localizare geografică a stațiunilor cu ape alcaline și alcalino – teroase. Fig. 7. Tabel cu tipuri de apă și profil de boală,exemple. )

Fig.6. Localizare geografică a stațiunilor cu ape alcaline și alcalino – teroase.

Fig. 7. Tabel 3- Tipuri de apă și profil de boală, exemple.

Apele carbo-gazoase (1 g%o CO₂) iau naștere din impregnarea apelor vădoase cu bioxidul de carbon. Dacă bioxidul de carbon nu întâlnește în drumul său nicio apă, apare la suprafață sub formă de gaz, cunoscut sub numele de mofetă. Apele carbo-gazoase se folosesc în cură internă, ca și sub formă de băi. În cura internă terapia se adresează bolilor digestive, cronice, cu hiposecreție gastrică, iar administrate sub formă de băi, pe lângă senzația subiectivă de înțepătură și căldură, produce o hipertermie a pielii. În cura externă terapia se adresează bolilor cardiovasculare , arterite, boala Raynaud, acrocianoze sechele postfeblitice, insuficiențe venoase etc.. Exemple de stațiuni: Borsec, Tușnad, Vatra Dornei, Covasna, Buziaș.

Apele cloruro-sodice sau sărate conțin peste 1g/l NaCl, gama lor fiind extrem de largă. În general apele minerale clorurate – sodice hipotone, izotone sau ușor hipertone, provin din izvoare minerale sunt de obicei mixte, conținând și alte substanțe dizolvate și gaze (bicarbonat, sulfat, CO₂, H₂S), pe când apele sărate concentrate din apele mărilor, lacurilor sărate sau provenite din depozitele subterane de sare, sau de suprafață (ocnele), conțin preponderent NaCl. Apele sărate, cu concentrații foarte variate, se folosesc pentru cura externă : băi în bazine, la cadă, irigații eventual inhalații și pulverizații (cele foarte concentrate după o prealabilă diluare). Pe primul plan ca valoare terapeutică se situează apele sărate concentrate. Efectele terapeutice ale balneației externe în bazine sau căzi cu ape sărate încălzite (există și ape minerale sărate termale, ca de exemplu la Icoana, 57°C și o concentrație de 65g/l); sau în lacuri helioterme (Lacul Ursu de la Sovata, heliotermele de la Techirghiol, Gura Ocniței), cumulează efectul termic pe de o parte, efectul descărcării de greutate a corpului și al forței hidrostatice de împingere ăn sus ale apei sărate, care este cu atât mai accentuat cu cât concentrația de sare este mai mare și care facilitează în mare măsură kinetoterapia și înotul terapeutic. Efectele principale ale NaCl se manifestă la nivelul tegumentului, prin modificări osmolare, hiperemie cutanată și excitația receptorilor cutanați, prin intermediul lor declanșându-se starea de relaxare. Sunt descrise efecte de tip ergotrop după băile sărate, reducerea conductibilității electrice a pielii, reducerea hiperexcitabilității nervoase în caz de tulburări de tip nevralgic, modificarea comportamentului termoreglator periferic cutanat, echilibrarea tulburărilor neuro – vegetative întâlnite în foarte multe afecțiuni. Indicațiile principale ale balneației externe cu ape sărate de concentrații diferite :a) afecțiuni ale aparatului locomotor posttraumatice, reumatismele degenerative, abraticulare și chiar inflamatorii, neurologice periferice și centrale; b) afecțiuni ginecologice funcționale discrinice și inflamatorii; Băile sărate reci (în lacuri sărate, bazine cu apă de mare, bazine cu ape minerale) sunt indicate în afecțiuni ale aparatului locomotor pentru practicarea kinetoterapiei și înotului terapeutic, ca și în afecțiuni circulatorii periferice veno – limfatice, pentru efectele presiunii hidrostatice și ale mișcării în apă. Pentru cura externă există numeroase stațiuni cu ape sărate: – pe litoral, valorificând apa mării : Eforie Nord, Mangalia, Neptun, Venus, ca și apele lacului Techirghiol : Eforie Nord, Techirghiol; – stațiuni cu lacuri sărate : Amara, Bazna, Ocna Sibiului, Sovata, Balta Albă, Lacul Sărat; – stațiuni cu ape minerale sărate concentrate din bazine subterane (sulfuroase, iodurate sau termale ): Băile Govora, Băltățești, Sarata Monteoru, Slănic Moldova, etc; – stațiuni cu izvoare minerale complexe hipotone, izotone sau ușor hipertone, indicate în cura internă : Băile Herculane, Băile Olănești, Covasna, etc. (Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate; Fig.9 Tabel 4 – Tipuri de apă și profil de boală,exemple.)

Apele iodurate reprezintă categoria de ape minerale în care iodul este prezent în canității de minim 1 mg/ l. Deși în clasificarea apelor iodurate sunt menționate ca o clasă separată de ape minerale, în realitate nu există ape iodurate pure, ci iodul este prezent de obicei în apeleclorurate sodice, dată fiind originea lor comună sedimentară sau în ape mixte alcaline, clorurate, sulfuroase. Iodul al cărui metabolism este controlat de glanda tiroidă, a fost utilizat de multă vreme în tratamentul reumatismului cronic, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale etc. Aceste ape se folosesc în cură internă și externă. Stațiunile se află în apropierea salinelor: Govora, Olănești (ape iodurate, sărate, sulfuroase), Bazna (sărate și iodurate) etc .(Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate;Fig.9 Tabel 4- Tipuri de apă și profil de boală.)

Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate

Fig.9 Tabel 4 – Tipuri de apă și profil de boală, exemple.

Apele sulfatate, feruginoase și arsenicale, după clasificarea în uz, sunt prezentate împreună foarte pe scurt, întrucât interesul pe care îl prezintă ele astăzi, este foarte restrâns. Apele sulfatate (1 g%o sulfați): sunt ape sulfatate sodice sau glauberiene, magneziene sau amare, calcice sau gispoase și vitriolice (cu Fe și Al); ele se folosesc numai în cura internă, în afecțiuni digestive (intestinale, hepatobiliare). Se beau dimineața pe nemâncate, în constipații cronice, colecistotonii, obezitate etc. Se găsesc la Slănic, Bălțătești etc. Apele feruginoase (10 g%o Fe): sunt întotdeauna și carbo-gazoase, dar mai pot fi sărate, alcaline, calcice etc. Fierul are rol important în organism. Apele feruginoase se administrează în cura internă numai în izvor, în timpul meselor, pentru că altfel fierul, în contact cu aerul, devine trivalent și deci inactiv. Numai fierul bivalent este activ, fiind resorbit în prezența HC1 și a vitaminei C. Indicațiile apelor feruginoase sunt anemiile feriprive, achilia gastrică, etc. Apele arsenicale: sunt mai rare, și-au pierdut importanța terapeutică și sunt considerate toxice, chiar cancerigene. Nu au utilizare și indicații terapeutice.

Apele sulfuroase (1 mg%o H₂S): sulfat este un element cu importante roluri în organism. El intră în compoziția acizilor aminați, indispensabili organismului (cisteină, argi-nină etc.). De aici și importanța apelor sulfuroase în leziunile cronice ale mucoaselor (bronșite, rinite cronice). În cură externă, apele sulfuroase a căror concentrație poate depăși 200 mg HS/ l (Nicolina-Iași )determină apariția acidului adenilic în tegument favorizând vasodilatația la nivelul rețelei arteriale cutanate. Acestui fapt i se datorează scaderea valorilor tensionale cât și îmbunătățirea valorii irigației arterilale periferice după băile sulfuroase. Sulful se reasoarbe la nivelul tegumentului și intervine în metabolismul general al organismului ceea ce explică scăderea glicemiei la diabetici sub influența apelor sulfuroase. Intervine și în structura cartilagiului artcular la nivelul căruia în cadrul afecțiunilor reumatismale se produ pierderi importante de acid condroitin sulfuric. Datorită acțiunilor enumerate apele sulfuroase pot fi indicate în tratamentul afecțiunilor reumatismale degenerative inflamatorii , afecțiunilor sistemului nervos periferic , afecțiunilor inflamatorii cronice ale sferei generale Dintre afecțiunile cardo-vasculare beneficiază hipertensiunea arterială secundară arterosclerotică , sindromul de ischemie periferică cronică , angenionevrozele vasoconstrictoare. Stațiuni cu ape sulfuroase de interes general sunt: Herculane (care sunt și termale), Pucioasa, Vulcana, Căli-mănești, Olănești, Govora (sulfuroase, iodate, sărate). Aceste ultime patru varietăți de ape minerale conțin oligoelemente cu mare acțiune farmaco-dinamică. Este vorba de apele feruginoase, iodurate, arsenicale și sulfuroase.( Fig.9. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate; Fig.10 Tabel 5 – Tipuri de apă și profil de boală)

Fig.9. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate

Fig.10 Tabel 5 – Tipuri de apă și profil de boală,exemple

Apele radioactive: sunt ape minerale care conțin elemente radioactive ce emit radiații:α (alfa), β (beta), γ (gama) ,(radiu, uraniu, thoriu). Cel mai important este radiul, care emite radiația numită radon ce este răspândită în natură găsindu-se în aer ,sol și apă. O apă ca să fie radioactivă trebuie să aibă minimum 80 u Machi/l. În cură externă se folesesc pentru acțiunea lor predominantă asupra sistemului nervos periferic , în nevralgii , nevrite și asupra funcției tiroidiene fiind indicate în tratamentul hipertiroidiilor. Apele radioactive din țara noastră sunt întâlnite la băile Herculane(20 milimicroCurie/l), la Sîngeorz-Băi (135 milimicroCurie/l) și la Băile Felix (0,37 milimicroCurie/l).