Contributii la Istoria Invatamantului din Banat
CONTRIBUȚII LA ISTORIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN BANAT.
MONOGRAFIA ȘCOLII CU CLS. I-VIII NR. 1 TIMIȘOARA
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – ISTORICUL CARTIERULUI FABRIC
CAPITOLUL II – ASPECTE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ÎN TIMIȘOARA
CAPITOLUL III – ISTORICUL ȘCOLII CU CLASELE I-VIII NR. 1 TIMIȘOARA
CONCLUZII
ANEXE
INTRODUCERE
Învățământul a avut întotdeauna un rol însemnat în dezvoltarea societății, exercitând o mare influență atât asupra vieții economice, cât și asupra celei social politice și culturale.
Acum, la începutul mileniului al treilea nu a pierdut nimic din această însemnătate, căci după cum sublinia și Alvin Toffler „saltul la stadiul societății informaționale postindustriale este mai ușor de realizat din punct de vedere tehnologic decît uman (…). Singurul lucru care nu se poate sări este educația”. Pentru a putea însă determina perspectivele dezvoltării învățământului în mileniul următor, consider că este necesară cunoașterea evoluției sale de-a lungul timpului, principalele progrese pe care le-a cunoscut în acest răstimp.
La dezvoltarea învățământului în țara noastră au contribuit toate instituțiile școlare existente de-a lungul timpului, iar una dintre cele mai vechi este și școala noastră.
În acest sens, lucrarea „Monografia Școlii cu clasele I-VIII nr. 1 din Timișoara” își propune să evidențieze locul pe care ea l-a ocupat în sistemul unităților de învățământ din Timișoara, rolul pe care l-a avut în instruirea și educarea a mii de elevi, în pregătirea acestora pentru a deveni cetățeni de nădejde ai orașului și ai statului.
Ea urmărește să contureze principalele momente din istoria școlii de la înființarea ei în a doua jumătate al secolului al XVIII-lea și până în zilele noastre, fiind prezentate în special următoarele aspecte: legiferările școlare care au dus la aceste schimbări, școlarizarea și frecvența școlară de-a lungul timpului, programele de învățământ și principalele obiecte de învățământ studiate în școală, conducerea școlii și controlul asupra activității cadrelor didactice, salarizarea cadrelor didactice, istoricul localului școlii.
Principala dificultate întâmpinată a reprezentat-o determinarea anului înființării școlii. Întrucât la „Arhivele statului Timișoara” s-au păstrat puține documente din secolul al XVIII-lea, în special din cauza distrugerilor pricinuite în timpul celor două războaie mondiale, încercările anterioare ale altor colegi de a descoperi aici anul înființării școlii și alte date despre istoricul său s-au soldat cu eșecuri. De aceea, am căutat o altă cale pentru a afla începuturile școlii noastre.
Derutantă s-a dovedit și lucrarea lui Nicolae Ilieșiu „Timișoara – monografie istorică” din 1943. Aceasta oferă ca dată certă a înființării școlii anul 1841. Confruntând-o cu alte lucrări această dată s-a dovedit că reprezintă anul înființării unor prime cursuri în limba maghiară în cartierul Fabric. Greșeala a fost posibilă pentru că în conștiința locuitorilor acestui cartier, școala noastră a fost din totdeauna școală maghiară.
Două lucrări, una referitoare la istoricul școlilor poporale (elementare) din Timișoara a lui S.M. Hetzel și cealaltă la istoricul școlilor comunale din oraș, a directorilor acestor școli: K.Schaffer, Ș.Troszt și A.Gokler ambele redactate în a doua jumătate al secolului al XIX-lea ne-au oferit noi date care în conformitate cu alte surse de informare (Barat Armin, Bellai Joszef, Franz Binder), s-au dovedit de data aceasta certe, ele devenind punctul de pornire în realizarea lucrării.
Pentru prezentarea evoluției școlii noastre în perioada interbelică și apoi cea de după al doilea război mondial au fost cercetate documente inedite aflate în arhiva școlii.
Lucrarea a fost realizată în numele tuturor cadrelor didactice care și-au desfășurat activitatea în această școală în cei aproape două sute cincizeci de ani de existență, care s-au străduit atât cât au putut, cât li s-a permis și câtă chemare au avut pentru această profesie, să instruiască și să educe sute de generații de elevi, rămânând eroi anonimi ai istoriei învățământului din țara noastră.
Trebuie menționat, de asemenea, că redactarea ei nu ar fi fost posibilă fără sprijinul d-nei profesoare Else von Schuster, care ne-a ajutat în traducerea vechilor lucrări despre învățământul timișorean.
CAPITOLUL I
ISTORICUL CARTIERULUI FABRIC
Trecutul cartierului Fabric, dezvoltarea pe care acesta a cunoscut-o de-a lungul timpului, sunt legate de evoluția economică și edilitară a orașului Timișoara și a celorlalte cartiere. De aceea, principalele momente din istoria acestui cartier sunt totodată momente semnificative din istoria orașului nostru.
Cartierul Fabric de astăzi, cel mai întins cartier al Timișoarei și totodată unul dintre cele mai vechi, a fost ridicat în 1720 în locul suburbiei Palanca Mare, distrusă în mare parte în timpul războiului austro-turc din 1716 și apoi complet în urma incendiului din 1738. Această suburbie s-a format cu mult timp înainte, în perioada domniei lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și comite de Timiș (1441-1456), care a așezat pe câmpia „Ulicia” mai multe familii de români și sârbi în scopul executării prestațiilor pentru fortificarea cetății Timișoara sau pentru aprovizionarea acesteia. Această populație practica meșteșugurile și deținea loturi de pământ. Suburbia se afla în partea de răsărit a orașului ridicat în jurul cetății.
În timpul stăpânirii otomane (1552-1716), suburbia Palanca Mare ocupa 50٪ din suprafața totală a orașului, în jurul asediului din 1716 aflîndu-se chiar că această suburbie era „cel puțin atît de mare cât Viena”.
În această perioadă zona de sud–est a suburbiei, denumită pe unele hărți „Orașul Rascienilor”, adică a ortodocșilor, forma o unitate urbanistică distinctă, avînd o rețea stradală mai ordonată și o densitate construită mai mare decât restul cartierului de care era despărțit printr-o mlaștină.
În schimb, partea de nord a suburbiei Palanca Mare s-a dezvoltat în mod spontan, pornind de la o cale ce înconjura fortificațiile cetății. Aici ulițele erau dispuse neordonat, aproximativ radial, dinspre „Oraș” spre periferie. Distanța între străzi era mare, iar grădinile întinse.
În apropiere de această parte a suburbiei, pe calea Torontalului, s-a aflat casa Pașei alături de alte case de vară aflate în mijlocul unor grădini, aceste grădini determinându-l probabil pe Evlia Celebi să înfățișeze Timișoara ca fiind, „așezată pe un pământ înverzit, mănos și … înconjurată de grădini și parcuri de trandafiri”.
O descriere amănunțită a suburbiei a făcut-o Francesco Griselini în lucrarea sa despre istoria Banatului Timișoarei, în aceasta explicând și înțelesul denumirii de „palancă”dată acestei suburbii. „Nu vreau să mă mai repet, dar nici nu pot trece sub tăcere fortificațiile nou construite. Timișoara avea deci pe atunci trei sectoare deosebite: orașul, castelul și Palanca. Cea din urmă sau spațiul din interiorul palisadelor constituia o suburbie cu mai mulți locuitori decât întreaga Timișoară la un loc. Palanca însăși era un loc întărit, prevăzut cu un șanț săpat după obiceiul turcilor și căptușit cu zeci de cărămidă”.
Existența acestei suburbii a casei de vilegiatură a pașei l-a determinat pe prințul de Savoya, conducătorul armatei habsburgice să atace în anul 1716 mai întâi această parte a orașului. Despre acest atac, Griselini relatează: „Primul atac se îndreaptă asupra unei case de vilegiatură, pe care o avea pașa într-una din suburbii. Turcii luară grabnic hotărârea și o părăsiră curând. Înainte de a pleca nu uitară însă să-i dea foc, care distruse apoi întreaga suburbie, împreună cu depozitele construite cu multă trudă și mari cheltuieli”.
Atacul organizat de armata imperială asupra suburbiei Palanca Mare și focul pus de turci au distrus-o aproape în întregime, căci au fost arse atunci aproximativ 1200 de case, un număr foarte mare pentru acea vreme, aceasta demonstrând încă o dată proporțiile acestei suburbii. Populația se va muta în mare parte în acest cartier , care a fost denumit mai târziu „Fabric”, puțini rămânând să locuiască aici.
După răsturnarea stăpânirii habsburgice asupra orașului (1716) se iau măsuri pentru repararea clădirilor deteriorate și ridicarea unor noi construcții. Recensământul clădirilor întocmit la 15 decembrie 1717 arată că în Palanca Mare mai existau doar 112 case din cele 401 ale orașului, din care trei erau folosite pentru încartiruirea garnizoanei, șapte erau locuite de orășeni germani, șase de români și sârbi catolici, 95 de români și sârbi ortodocși și una de evrei. La aceasta se adăugau trei prăvălii. În concluzie, în perioada de început a regimului habsburgic, cea mai mare parte a locuitorilor o reprezentau românii și sârbii.
În 1723 sunt începute lucrări de fortificare a cetății Timișoarei, lucrări care au fost terminate în 1765, iar noile ziduri au cuprins în interiorul lor nu numai vechea cetate, ci și o parte din Palanca Mare, locuitorii ei fiind nevoiți să se mute în noul cartier ce fusese ridicat în 1720.
La cererea guvernatorului Banatului, Claudius Florimund Mercy (1714 – 1734), în noul cartier, ca de altfel și în restul orașului, sunt așezați coloni germani. Așezarea acestora nu a schimbat însă caracterul predominant românesc al populației cartierului și al orașului, fapt confirmat și de geograful maghiar Mathzas Bel care a cercetat Banatul între 1720 – 1730 și a constatat că aici nu se vorbea în acea vreme altă limbă decât cea românească („Nihil sermone valachiea Temesvarim est vulgatius”).
Locuitorii cartierului erau grupați în comunități în funcție de confesiune. Acestea erau conduse de cele două magistrate ale orașului ce aveau în frunte un primar și consilieri. Românii și sârbii erau conduși de magistratul rascian (româno-sârb), iar germanii erau sub conducerea propriului magistrat. Conducerea magistratelor era aleasă de locuitori și confirmată de administrația provincială. Cele două magistrate conveniseră ca partea de nord a cartierului să fie sub ascultarea magistratului rascian, iar partea sudică sub ascultarea magistratului german. Însă, întrucât populația cartierului era amalgamată, administrația provincială a hotărât în 1740 alegerea unui consilier german în magistratul româno–sârb și a unui consilier român sau sârb în magistratul german pentru apărarea intereselor conaționalilor lor. Cele două magistrate s-au menținut până în 1780, când ele s-au contopit, Timișoara devenind un oraș liber regal.
Denumirea oficială de Fabric a fost dată cartierului abia în anul 1744. Până atunci, pentru acest cartier s-au folosit două denumiri și anume: Timișoara ilirică (Raatzen Dorf, Mehala Românească, Vlașca Mala) și Timișoara germană (Renzes Dorf).
Fabricul rascian (iliric) era alcătuit din Fabricul interior care cuprindea: P-ța Traian și străzile Rareș, Bicaz, Dacilor, Anton Pann, Zăvoi, Neculuță, iar până în 1770, porțiuni din străzile Ispirescu, Creangă, Delavrancea, Belinski latura de nord, Grozescu, Iorgovici, Morarilor, Timocului și Fabricul exterior – intersecția Mătăsarilor cu Lalelelor. Fabricul German cuprindea străzile: Iepurelui latura de sud, Școlii, Șt. O. Iosif latura de nord, Ștefan cel Mare, Comănești, iar până în 1770 și Șt. O. Iosif latura de nord de la strada Gloriei până la frontul de vest al stăzii Lunei.
În extremitatea de sud–est a Fabricului german, pe terenul Fabricii de bere a fost construit de către țigani un mic cartier cu locuințele cele mai mici ca suprafață din cartier, cererea de aprobare a așezării fiind datată 8 octombrie 1753. Înfățișarea cartierului în secolul al XVIII-lea era asemănătoare oricărui sat sistematizat din Banat. Clădirile erau în mare parte, locuințe cu un singur nivel executate unele din zidărie, altele în paiantă, lemn sau împletitură din nuiele. Ele erau mult mai sărăcăcioase decât cele din Cetate și marea majoritate erau plurifamiliale.
După cum era și denumit, Fabricul era cartierul cu cele mai multe stabilimente industre, altele în paiantă, lemn sau împletitură din nuiele. Ele erau mult mai sărăcăcioase decât cele din Cetate și marea majoritate erau plurifamiliale.
După cum era și denumit, Fabricul era cartierul cu cele mai multe stabilimente industriale. Aici existau în secolul al XVIII-lea manufacturi de aba, postav și cergi, de ciorapi, de pielărie, de mătase, de pulbere, săpun, hârtie și o manufactură de bere. În 1782 este semnalată existența a patru mori aflate în proprietatea statului, care au fost cedate mai târziu orașului. Pentru a asigura materia primă pentru manufactura de mătase au fost sădite plantații de dud în preajma cartierului, totodată fiind prevăzute pedepse aspre pentru cei care distrugeau cultura.
Pentru ca manufactura de bere (1718) să-și poată desface produsele, în 1727 a fost interzisă producerea țuicii și a berii de către locuitorii Banatului. Au fost luate astfel de măsuri protecționiste și pentru dezvoltarea altor manufacturi, ca, de exemplu cea de piele. Pentru aprovizionarea cu apă potabilă a cetății, aici a fost construit în 1774 un apeduct, care a fost distrus în timpul revoluției de la 1848 de către revoluționarii maghiari.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cartierul a fost afectat de incendii, războaie, epidemii de ciumă, cutremure.
În timpul războiului ruso–turc din 1735–1739 mai exact în 1737, cartierul a fost părăsit de aproape toți coloniștii, influențând în mod negativ dezvoltarea economică a orașului care începuse să cunoască o mare înflorire.
Iată ce relatează Griselini despre acest eveniment: „Din Banat fugi acum cea mai mare parte a locuitorilor noi, atât germani, cât și de alt neam colonizați de intreprinzătorul Mercy. Nici o măsură n-a fost în stare să-i rețină. Curând fu părăsită și suburbia Fabric, de către meștesugarii și lucrătorii de la manufacturi. Mașinăriile își opriră lucrul, iar războaiele de țesut rămaseră părăsite. Duse erau mâinile care făcuseră din Timișoara o reședință a industriei, de unde aceasta ar fi urmat să se răspândească în întreg Banatul.”
Românii și sârbii și-au manifestat și de data aceasta atașamentul față de oraș, ca de atâtea alte ori, rămânând pe loc. Primejdia otomană a fost urmată de o epidemie de ciumă care a durat aproape un an (1738-1739), în Palanca Mare fiind înregistrate cele mai multe victime din Timișoara, locuitorii suburbiei având de suportat tot în 1939 și consecințele gravului incendiu în care a ars toată suburbia, ea nemaifiind reclădită din cauza apropierii de fortificații.
Locuitorii ei, care au reușit să scape cu viață, s-au stabilit în Fabric, astfel că în 1939 suburbia Palanca Mare dispare cu totul, locul ei fiind luat de cartierul Fabric.
Școala și biserica au jucat un rol important în viața comunităților din cartier, ortodoxă și catolică, iar mai târziu și izraelită.
Ortodocșii din cartier au avut biserică încă din secolul al XIV-lea, dar aceasta a ars în timpul asediului organizat de armata otomană în 1552.Și în timpul stăpânirii otomane au existat în suburbia Palanca Mare două biserici ortodoxe, însă una dintre ele a ars în 1739, iar în locul celeilalte a fost construită biserica SF. Gheorghe (1746), atribuită în 1865 sârbilor, aceasta rămânând biserică ortodoxă sârbească până în zilele noastre. Biserica nouă românească cu hramul Sf. Ilie a fost sfințită în anul 1826. Biserica parohială a romano-catolicilor a fost inaugurată în 1765, iar pentru greco-catolici s-a construit o biserică în 1770. În 1838 a fost construită și o sinagogă pentru comunitatea izraelită din cartier.
În secolul al XVIII-lea sunt menționate în documente două școli poporale în cartier: școala ilirică atestată documentar în 1776 și școala catolică germană înființată în 1762, iar în 1777 se deschide un curs pentru pregătirea învățătorilor și preoților condus de Mihail Roșu care a durat până în 1812.
După ce în 1779 Banatul a fost încorporat Ungariei, în 1781 Timișoara are prilejul de a i se acorda un statut special, fiind ridicată la rangul de „oraș liber regal.” Motivele care l-au determinat pe Iosif al II-lea (1780-1790) să acorde orașului nostru acest statut au fost, probabil, asigurarea autonomiei economice a Timișoarei și împiedicarea imixtiunii nobilimii la conducerea orașului. Prin acest statut orașul dispunea de autonomie internă, de dreptul de a dispune de sumele rezultate din impozite și alte venituri, precum și dreptul de a avea reprezentanți în dietă. Una dintre primele schimbări de după încorporarea Banatului la Ungaria a fost înlăturarea divizării administrative a populației în funcție de confesiune în scopul realizării politicii de germanizare a populației. Comunitatea urbană era condusă de un singur magistrat (1780), având în frunte un jude, iar din 1812, un primar unic.
Noile schimbări au determinat o dezvoltare dinamică a cartierului Fabric, de fapt cea mai dinamică dintre toate cartierele. La activitatea animată din acest cartier participau nu numai locuitorii cartierului, ci și cei din alte cartiere. La mijlocul secolului al XIX-lea 53, 04% din populația civilă a orașului Timișoara locuia în Fabric. Din cei 20 560 locuitori ai orașului, 10 906 erau ai cartierului Fabric, în Cetate locuind doar 4 574 persoane.
Fabricul exterior era denumit în această perioadă Mehala Valahă, datorită naționalității locuitorilor săi, majoritatea români. Centrul acestuia l-a constituit bisericuța românească, construită în 1825–1826. Nu s-a păstrat până în zilele noastre, fiind dărâmată în 1909 ca urmare a lucrărilor de reglementare a cursului Begăi.
Cartierul a cunoscut în secolul al XIX mai multe extinderi. Inițial s-a extins în mod spontan spre sud-est de Fabricul german, apoi spre sud. Ulterior a cunoscut și extinderi spre est, iar ultima zonă de extindere din această perioadă a fost la nord de Fabricul rascian numită „Lumea Nouă”, ocupându-se mai întâi drumul de țară ce se întindea dinspre Cetate spre Lugoj, apoi între 1853 – 1857 și frontul de sud al străzii Telegrafului.
Marginile cartierului prezentau un caracter rural, în timp ce zona centrală avea caracteristici urbane: fronturi stradale continue, suprafața construită depășind deseori 50% din aria totală a parcelei. Majoritatea construcțiilor din zona centrală aveau planuri în formă de L sau U, pivnițe boltite și partere înalte, acoperite cu planșee de lemn.
În privința școlilor, demne de semnalat sunt despărțirea școlii ilirice în școală românească și școală sârbească, construirea clădirii școlii populare germane în apropierea bisericii romano-catolice în 1847 și înființarea primei grădinițe în 1843.
Revoluția de la 1848-1849 a constituit unul din evenimentele istorice de rezonanță în viața cartierului. La 25 iunie 1848, a avut loc o conferință restrânsă desfășurată la biserica română din Fabric, unde s-au adunat delegații românilor din Arad, Timișoara și Vârșeț pentru a completa o petiție cu doleanțele românilor, petiție ce era adresată guvernului maghiar și care fusese întocmită la Pesta în cadrul consfătuirii din 9/21 mai. Conferința a fost prezidată de avocatul Mihai Cociuba. După completarea și aprobarea ei, petiția a fost prezentată dietei de la Budapesta, însă revendicările românilor nu au fost satisfăcute.
În timpul lungului asediu la care a fost supus orașul de către armata revoluționară maghiară, începând cu 25 aprilie 1849, asediu ce a durat trei luni și 14 zile, la 14 mai cartierul Fabric a fost ocupat de către trupele revoluționare maghiare care imediat după ocuparea cartierului au tăiat conducta de apă ce aproviziona pe locuitorii din cetate.
Imperialii au încercat prin două atacuri succesive, la 28 și 29 mai să reocupe Fabricul, dar nu au reușit. Cu toate bombardamentele, cu toate că proviziile s-au terminat, Cetatea a rezistat, armata revoluționară maghiară fiind în cele din urmă înfrântă, iar revoluția maghiară fiind înăbușită (1/13 august 1849).
În perioada de după revoluția de la 1848, populația cartierului crește: în 1847–8 137 locuitori, în 1851 – 10 906 locuitori. Această creștere poate fi remarcată și în mărirea numărului caselor: în 1847- 1 188 case, în 1851- 1 445.
Din cei 10 906 locuitori ai cartierului recenzați în 1851-2 748 erau români, 4 453 germani, 945 unguri, 1 158 sârbi, 239 alți slavi, 179 țigani, iar restul erau de alte naționalități. Din această statistică se poate observa clar politica imperială de consolidare a stăpânirii sale asupra orașului prin colonizarea masivă a germanilor.
După revoluție școlile elementare din cartier rămân confesionale. Școala catolică germană se separă în școală de băieți și școală de fete (1848), dar școala de fete se mută într-un local propriu abia în 1860 după ce aceasta trece sub patronajul călugărițelor din ordinul „Notre Dame”. Pentru maghiarii din cartier este dată în folosință o școală aflată pe Str. Ungurească (astăzi Simion Bărnuțiu) în 1864 și care inițial a avut o singură clasă.
După crearea dualismului austro-ungar în 1867, Banatul, care după revoluție fusese unit cu Voivodina sârbească (1849-1860), rămâne încorporată Ungariei. Noul regim s-a menținut până în 1918.
În Timișoara, instalarea noului regim a determinat o serie de imigrări ale ungurilor din Ungaria propriu-zisă. Minoritatea maghiară a crescut numeric, fără însă să atingă majoritatea relativă a populației urbane, așa cum reușise să atingă cea germană în timpul stăpânirii austriece sau cea musulmană în timpul dominației otomane.
Cartierul Fabric a continuat să fie cel mai populat cartier al orașului. J. Geml (primar al orașului între anii (1914-1919) a furnizat date amănunțite privind fluctuația populației în perioada regimului dualist:
În perioada de început a regimului dualist, dezvoltarea economică a cartierului Fabric a fost influențată de criza economică din 1873-1876, când într-un interval relativ scurt, mai multe fabrici au dat faliment. Până la această criză economică, Fabricul concentra majoritatea intreprinderilor timișorene, printre care și 7 mori, 3 fabrici de spirt cu 1000-1200 de muncitori.
După 1876, ca urmare a încetării crizei, dar și a încheierii Convenției comerciale între România și Austro-Ungaria la 4 iulie 1876, viața economică a orașului și în special a cartierului Fabric se înviorează. Sunt înființate noi intreprinderi. În industria metalurgică și de prelucrare a metalelor ia ființă pe Calea Buziașului „Prima turnătorie de fier” și „Fabrica de mașini Tedeschi et comp.” Aceasta din urmă producea mașini agricole și industriale.
Un rol important în viața economică l-au avut intreprinderile textile „Industria lânii”, înființată în 1906 și „Prima fabrică de textile timișoreană S.A.”, înființată în același an, dar cu o existență nu prea lungă datorită crizei economice din timpul celor două războaie balcanice (1912-1913) și concurenței produselor textile ale „Industriei lânii”. Dând faliment în timpul primului război mondial, a fost cumpărată de conducerea celeilalte intreprinderi textile. În aceeași perioadă, ia ființă și „Fabrica de ciorapi” cunoscută sub denumirea de „Prima fabrică de broderii și țesătorie Gyula S.A.”
Una dintre cele mai vechi fabrici din cartier și anume „Fabrica de bere” înființată în 1718 ca manufactură, trece printr-o situație dificilă în perioada crizei economice din 1873 – 1876, proprietarii ei fiind nevoiți să o scoată la licitație. Ea a fost cumpărată de „Prima bancă de economii din Timișoara”, care la rândul ei a vândut-o în 1883 firmei „Ignatz Deutsch și fiul”, în 1912 trecând în proprietatea celui mai mare concern bancar din Timișoara, „Szana”.
Cu toate că apar industrii noi în Fabric, cartierul nu a mai deținut în viața orașului rolul jucat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Una din cauze a constituit-o dezvoltarea rețelei feroviare și în special a gării din cartierul Iosefin (azi Gara de Nord) ceea ce a condus la atragerea unităților industriale în acest cartier și la deplasarea imigrației întracolo. Astfel, Iosefinul a devenit, în detrimentul Fabricului, cel mai important cartier industrial al orașului.
Cu toate acestea, Fabricul rămânea un important centru industrial, dovadă că aici a fost construită cea de-a doua gară a orașului (1876). Deși, comparativ cu prima gară, ea avea o importanță mai redusă întrucât cuprindea doar două linii ferate: Timișoara – București și Timișoara – Lipova, ea și-a adus o contribuție tot mai însemnată în buna desfășurare a transportului de călători și de mărfuri.
Cartierul a fost împărțit în acea perioadă între trei zone industriale la nord în lungul Begăi, în vestul și, respectiv în sudul cartierului Fabric. Iată cum se prezentau ele: în lungul canalului Bega două dintre fabricile de spirt închise la începutul secolului al XX-lea, depoul de tramvaie, fabrica de textile „Industria lânii”, iar la nord de acestea fabrica de tricotaje (Str. Kogălniceanu), fabrica de spirt (Str. Simion Bărnuțiu); la est de Str. Dacilor – uzina electrică, fabrica de bere; zona Căii Buziașului – fabrica de pantofi, fabrica de săpun, fabrica de cărbune de oase, turnătoria de clopote, fabrica de mașini și case de bani, fabrica de cărămizi etc.
Fiind un cartier populat și cu numeroase intreprinderi, Fabricul legat de Cetate printr-o linie de tramvai. Aceasta a fost dată în folosință la 8 iulie 1869 și era servită de cinci vagoane trase de 12 perechi de cai. Această linie a fost la început simplă, circulația desfășurându-se cu destulă greutate. De aceea, în 1901 s-a trecut la construirea liniei duble ce leagă cele două cartiere, cele mai vechi ale orașului – Cetate și Fabric.
După 1890 s-a intensificat și activitatea edilitară. Printre edificiile ridicate în această perioadă se remarcă monumentala construcție a noii biserici romano-cotolice a Mileniului (1896-1901). Construită în stil romantic de către arhitectul Iosif Kremer din Timișoara după planurile inginerului Jbl din Budapesta, prin ea s-a vrut comemorarea a 100 de ani de la stabilirea ungurilor în Câmpia Panoniei. Vechea biserică parohială a romano-catolicilor a fost donată de aceștia greco-catolicilor, a căror bisericuță construită în 1770 se afla într-o stare deplorabilă, fiind prin urmare demolată. În 1909, ca urmare a lucrărilor de reglementare a cursului Begăi, biserica ortodoxă a românilor din cartier cu hramul Sf. Ilie a fost dărâmată, în 1912 fiind terminată noua biserică ce purta același hram și al cărei autor a fost arhitectul Ion Niga. Pentru comunitatea izraelită, în 1899 a fost construită Sinagoga Nouă, opera arhitectului Lipot Baumhorn.
O altă construcție importantă a cartierului ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost și clădirea Școlii Normale de pe Str. Pestalozzi, creația arhitectului Eduart Reiter (1893-1895). În 1868 a fost amenajat Parcul Coronini cunoscut și astăzi sub numele de Parcul Poporului.
Condițiile improprii de viață în care locuia majoritatea populației din cartier, au obligat primăria să inițieze o politică a locuințelor. Ca urmare, la marginea de sud a Fabricului a fost proiectată o colonie formată din 200 de locuințe individuale pentru muncitorii agricoli (1908).
Casele, de patru tipuri, cu una sau două camere de locuit au fost construite între anii 1909-1914 pe baza unui credit acordat de Ministerul Agriculturii, rambursabil în rate timp de 20 de ani. Această zonă în care se afla colonia este numită și astăzi „Kuntz”. Și unele intreprinderi, firme particulare au construit locuințe pentru a-i lega de aceste intreprinderi pe salariații lor, ca de exemplu intreprinderilor „Industria Lânii” sau cea de pantofi „Turul”.
După ce Ministerul Comerțului a acceptat să preia o treime, iar primăria două treimi din cheltuieli, a început construirea cvartalului celor șase case muncitorești cu 63 locuințe cu o cameră și 13 cu două camere, o parte din ele locuite și astăzi de actuali și foști salariați ai Regiei Autonome de Transport Timișoara. Aceste construcții nu au rezolvat însă problema locuințelor, necesitățile fiind mult mai mari.
Și în domeniul învățământului se petrec schimbări importante: școala catolică germană formată din școala de băieți și școala de fete se transformă în 1869 în școala elementară comunală, iar în 1890 în urma procesului de maghiarizare din școală germană devine școala comunală maghiară. În 1913 se înființează o nouă școală pe Str. Ungurească (Str. Simion Bărnuțiu) în locul fostei școli maghiare înființate în 1864. În 1895 pe Str. Pestalozzi începe să-și desfășoare cursurile Școala Normală, care a fost înființată în 1775 și care și-a desfășurat cursurile cu unele întreruperi în toată această perioadă, dar care funcționase până atunci în localul școlii primare comunale din Cetate.
Viața economică a cartierului a cunoscut o perioadă de stagnare în timpul primului război mondial (1914-1918), însă ea cunoaște o mare înflorire după proclamarea la 1 Decembrie 1918 a unirii Banatului cu România, unire votată și de locuitorii Fabricului participanți la mare adunare a bănățenilor din 10 august 1919, alături de 40 000 de bănățeni.
În perioada interbelică sunt construite numeroase intreprinderi: „Dura”S.A. în industria electrotehnică, „Filt”S.A. –fabrică de încălțăminte de lux (1921), „Prima Fabrică Bănățeană de mănuși” S.A. (1922), Fabrica de ciorapi „Standard” S.A., Fabrica de ciorapi și tricotaje „Florida” S.A. (1925).
Intreprinderile cartierului au fost din nou afectate în perioada 1929-1933 de criza economică de supraproducție, unele dintre ele fiind nevoite să-și înceteze producția, ca de exemplu „Filt” S.A. sau Fabrica de ciorapi „Standard”. Ele s-au redresat în perioada 1934-1939 și au cunoscut o mare dezvoltare în prima fază a celui de-al doilea război mondial când și-au adaptat producția la necesitățile războiului.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, o mare atenție a fost acordată noii estetici urbanistice. Au fost construite vile moderne în special în locurile libere din vecinătatea cartierelor Cetate și Elisabetin (azi Bălcescu) care au schimbat aspectul cartierului. S-a trecut la pavarea străzilor, în 1940 suprafața trotuarelor fiind cu 37, 6 ٪ mai mare decât în 1920
În dorința de a da întregului oraș aspectul de oraș-grădină, în cartierul Fabric, ca de altfel și în celelalte cartiere, s-a introdus obligația de retragere a clădirilor din aliniament pentru realizarea unor grădini de fațadă. La acest aspect a contribuit și parcul „Regina Maria” (fostul Coronini) unde se afla și edificiul cinematografului „Apolo”.
Partea cea mai frumoasă a cartierului o reprezenta șoseaua ce ducea la Pădurea Verde, Aleea Octavian Goga (azi Aleea C.F.R.) care era mărginită de vile și grădini.
Pentru a lega cartierul Fabric de Elisabetin a fost pusă în circulație o nouă linie de tramvai, Calea Buziașului – P-ța Lahovari (astăzi Bălcescu).
Tot în perioada interbelică au funcționat șapte școli primare de stat (două pe Strada Simion Bărnuțiu, una pe Strada Pipoș(astăzi Comănești), una pe Strada Titu Maiorescu, una pe Strada Kimmel, alta pe Strada Bisericii Române și una în colonia Kuntz). La acestea se adăugau școlile și liceele confesionale cum au fost cea romano-catolocă germană a Institutului Notre Dame, cele două școli ortodoxe sârbești și două izraelite (una pe Strada Caragiale și una pe Strada A. Cosma).
Învățământul mediu de stat era reprezentat de Școala Normală aflată tot pe Strada Pestalozzi și Școala Silvică Medie aflată în Pădurea Verde. În cadrul clădirii de pe Strada Pipoș a Școlii urbane de stat nr. 3 (mai târziu nr. 5) și-a desfășurat cursurile și Școala industrială de băieți.
Schimbări importante în cartierul Fabric s-au produs și în perioada regimului comunist (1948-1989). Acesta, ca urmare a politicii de industrializare a țării, a redevenit principala zonă industrială a orașului, formată din platforma industrială de sud-est a Căii Buziașului și cea de nord-est cu Uzinele Mecanice Timișoara și unitățile de construcții și depozitare din jurul ei.
Platforma industrială de sud-est în formă de pană, se leagă de teritoriul vechiului Fabric, unde există intreprinderi de diferite profile (în special bunuri de larg consum, chimie, industrie ușoară și alimentară). Această zonă prezintă inconvenientul că nu dispune de cale ferată industrială, transportul făcându-se de-a lungul liniei de tramvai până la gara Fabric. Deși și-a propus construirea unei linii ferate industriale care să fie legată de linia Timișoara-Buziaș, această propunere nu s-a realizat.
Dintre întreprinderile construite în cartier în perioada regimului comunist când dezvoltării industriei i s-a acordat o mare atenție pot fi enumerate: Întreprinderea de Aparate Electrice (I.A.E.M.), Electrotimiș, Ambalajul Metalic, Optica. Vechile întreprinderi înființate în perioada interbelică sau înainte de primul război mondial au fost modernizate.
Unele întreprinderi, în special cele chimice de pe platforma Căii Buziașului (Întreprinderea de detergenți și Întreprinderea de lacuri și vopsele „Azur”) au creat probleme cartierului și orașului privind poluarea, probleme care nu au fost rezolvate prin măsuri corespunzătoare.
S-au produs schimbări și în viața spirituală a locuitorilor cartierului. Desființarea cultului greco-catolic (1948) a determinat preluarea bisericii acestei confesiuni aflată în Piața Vârful cu Dor de către cultul ortodox. Școala fiind despărțită de biserică, iar învățământul de stat devenind laic, în 1948 școlile confesionale sunt desființate, iar edificiile acestora au intrat în proprietatea statului.
Școala primară maghiară s-a menținut în edificiul de pe Strada Pipoș, în 1958 devenind școală cu secție română și cu secție maghiară, purtând numărul 2. Edificiul școlii primare confesionale romano-catolice a Institutului Notre Dame a devenit de asemenea școală cu secțiile română și maghiară numărul 1, iar după unirea acesteia cu numărul 2 și mutarea ei în edificiul de pe Strada Pipoș (1973) a fost transformat în școală ajutătoare. Edificiul școlii izraelite a fost transformat în școală de stat numită Școala Generală numărul 3 cu secțiile română și germană, iar cel al Școlii Normale de pe Strada Pestalozzi a devenit școală pentru pregătirea activiștilor de partid.
Procesul de industrializare a țării, creșterea numărului întreprinderilor din oraș și implicit din cartierul Fabric a dus la creșterea populației, construcțiile de locuințe devenind de asemenea un obiectiv prioritar, în special în perioada cât la conducere a fost Nicolae Ceaușescu. Astfel s-au construit zone de locuințe care au schimbat aspectul cartierului: zona Căii Buziașului, zona Șt. O. Iosif – Lunei – Baba Dochia, zona Belinski(Timocului) – Dorobanților – Simion Bărnuțiu, zona U.M.T., iar cea mai întinsă cea a Căii Lipovei – Ion Ionescu de la Brad, ea fiind de proporțiile unui adevărat cartier.
O atenție mult mai mică a fost acordată construirii unor noi edificii culturale, realizării unor spații verzi și a celor de joacă pentru copii necesare pentru petrecerea timpului liber.
Considerîndu-se că religia are o influență negativă împiedicând formarea „omului nou, multilateral dezvoltat”, edificiilor bisericești nu li s-a acordat nici o atenție, întreținerea lor depinzând de fondurile strânse de la enoriași. Edificii de școli s-au construit doar pentru școlile de pe Simion Bărnuțiu și Strada Bisericii Române (azi Moise Nicoară) și pentru liceele U.M.T. și Energetic. Astfel în anii 1980 în cartier funcționau cinci școli primare (numărul 1, 3, 5, 7, 21), trei licee (UMT, Silvic, Energetic) și o școală ajutătoare pentru elevii cu cerințe educaționale speciale . Din acestea Școala numărul 1 avea și secția maghiară, iar cea cu numărul 3 secția germană.
În cartier a continuat să existe un singur parc, căruia i s-a schimbat denumirea din „Regina Maria” în „Parcul Poporului”, un singur cinematograf, fostul Apollo, numit apoi „Cinema Parc” și Clubul „1 Mai” al Întreprinderii Județene de Transport Local, astăyi ambele fiind desființate. Au fost construite în schimb două ștranduri: Progresul și UMT, ultimul cu apă termală. Astfel Pădurea Verde a continuat să reprezinte pentru locuitorii cartierului principalul loc de destindere și recreere. Aici, în ultimii ani ai regimului comunist, a fost amenajată în apropierea Muzeului Satului o grădină zoologică, punct de atracție pentru copiii din întregul oraș.
La evenimentele din 1989 care au dus la înlăturarea regimului comunist au participat și locuitorii Fabricului. Pentru a cinsti memoria celor care au luptat pentru înlăturarea acestui regim, în Piața Traian a fost ridicat un monument.
În perioada de tranziție după 1989, s-au produs și unele schimbări în viața economică, socială mși culturală a cartierului. Întreprinderile, în general aceleași, s-au aflat într-un amplu proces de restructurare și privatizare. Din cauza lipsei de fonduri, nu au fost începute alte construcții de locuințe, încercându-se doar terminarea celor începute și nefinalizate până la evenimentele din 1989.
A fost începută în schimb construcția unor noi biserici ortodoxe pe Strada Ștefan cel Mare deoarece biserica din Piața Vârful cu Dor a fost înapoiată cultului greco-catolic și lîngă P-ța Badea Cârțan.
În prezent în cartier există un număr de trei școli cu clasele I-VIII (nr. 1, 7, 21), cea cu nr.1 având și secția maghiară până în 31 august 2010. Școala cu clasele I-VIII nr. 3 a fost transformată în liceu cu predare în limba engleză „Wiliam Shakespeare”, în 1 septembrie 2009 încorporând și Școala cu clasele I-VIII nr.5, iar pe Str. Pestalozzi s-a înființat Liceul „J.L.Calderon” cu predare în limba franceză. La acestea se adaugă și trei grupuri școlare industriale: ,,Tudor Tănăsescu, fostul UMT, Colegiul ,,Regele Ferdinand I, fostul Grup Școlar Energetic și Grup Școlar Silvic.
Cartierul Fabric, unul dintre cele mai vechi cartiere ale orașului Timișoara, este cartierul unde s-a înființat cu aproape două sute cincizeci de ani în urmă școala noastră, numită astăzi Școala cu clasele I-VIII nr. 1, aceasta fiind prima școală din cartier și singura din Timișoara ce a funcționat fără întreruperi în tot acest răstimp. Istoria ei și a cartierului sunt strâns legate, de aceea înainte de a se prezenta evoluția acestei școli, au fost evidențiate principalele evenimente din viața orașului.
Pentru a înțelege mai bine istoricul școlii este necesar să fie prezentate și câteva aspecte ale dezvoltării învățământului în Timișoara.
CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE ALE
DEZVOLTĂRII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ÎN TIMIȘOARA
Învățământul timișorean își are începuturile în secolul al XIV-lea. Prima școală menționată în documente a fost cea a ordinului franciscanilor, unul dintre profesorii care au funcționat aici a fost Pelbart Timișoreanul (1440-1504). El a studiat la Cracovia și Buda și a scris cărți de mare circulație.
Mai târziu, ca urmare a răspândirii reformei, s-a dezvoltat învățământul reformat de care s-au îngrijit profesorii Cristian Lipai și Istvan Szegedy Kiss.
În perioada stăpânirii otomane(1552-1716) în Timișoara au funcționat școli turcești și anume o școală mai înaltă „medrese” și șapte școli elementare, unele din acestea fiind și ale populației românești. Ca profesori sunt amintiți munjeddin, Hasan și Ali la școala superioară, iar la școlile inferioare Hasan, învățător și recitator de rugăciuni, Husein care era director și învățător, Ismael, cântăreț și învățător și învățătorii Mohamed și Ali.
Pesty Frigyes susține că între 1550-1579 superintendentul unitar Paul Karady ar fi condus o școală maghiară la Timișoara cu aprobarea turcilor.
În această perioadă, învățământul catolic dispare complet, despre aceasta existând relatarea lui J. Preyer (primar al orașului între 1844-1858) din monografia orașului liber regal Timișoara. Aici el reproduce cererea catolicilor maghiari datată 8 martie 1582 adresată papei Grigore al XIII-lea în care exprimă rugămintea de a fi trimiși preoți care să-i învețe religia și să-i apere de protestanți, întrucât dominicanul Dobronikyt, care îi învăța pe copii, nu cunoaște limba maghiară.
Stăpânirea otomană fiind înlocuită în 1716 cu cea habsburgică, apar în consecință schimbări și în domeniul învățământului.
În Timișoara, unde la plecarea turcilor și în primii ani ai ocupației austriece, după constatarea geografului Bel, se vorbea doar românește, printre primele școli menționate de istoricii germani sunt cele românești. Școlile ilirice din Cetate (1776), Maierele Timișorii (1758), din Mehala (1762) și din Fabric (1776) deși atestate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sunt de fapt continuarea unor școli mai vechi.
O mare atenție a fost acordată învățământului catolic german. Ca urmare, se înființează școli elementare (poporale) și pentru copiii germanilor colonizați în cartierele Timișoarei: în Cetate 1718, în Fabric 1762, iar în Maierele germane sau noi (mai târziu Iosefin) în 1765.
Perioada absolutismului luminat ai căror reprezentanți au fost Maria Tereza (1740-1780) și Iosif al II-lea (1780-1790) a reprezentat și începuturile învățământului organizat. Pornind de la ideea că statul este „cheia progresului”, ei s-au străduit să ridice statul deasupra bisericii. În realizarea acestui scop au fost preocupați de „organizarea unui învățământ laic, uniform, de stat, care să crească cetățeni utili, devotați statuli, funcționari pentru întinsul lui aparat, cadre militare pentru armata tot mai numeroasă. Biserica, ocrotită de stat, era chemată să susțină moral toate acestea”.
Pentru organizarea învățământului sunt adoptate primele regulamente (legi) școlare. Astfel în 14 aprilie 1774 este aprobat de guvernul austriac cel numit „Regulile directive pentru îmbunătățirea școlilor elementare sau triviale ilirice și valahice” care prevedea ca în fiecare comună cu populație de origine ortodoxă să se înființeze câte o școală trivială, iar în comunele unde se aflau atât locuitori de religie catolică cât și de religie ortodoxă care nu au școală, copiii ortodocșilor să frecventeze școlile catolice, cu excepția învățării religiei. Mai erau cuprinse prevederi referitoare la construirea școlilor, la selecționarea și salarizarea învățătorilor și introducerea unor obiecte de învățământ cu orientare practică: agricultura, creșterea vitelor. Autoritățile bisericești păstrau controlul asupra școlilor.
O altă legiferare de seamă a vremii referitoare la școlile germane, sancționată de Maria Tereza la 6 decembrie 1774 a fost „Allgemeine Schulordnung fur die deutschen Normal-Haupt und Trivialschulen in samtlichen kais konigl Erblanden”, creația piaristului I. Felbiger (1724-1788) trimis de regele Prusiei, Frederic al II-lea, în Austria la solicitarea Mariei Tereza în scopul organizării învățământului din acest stat.
Potrivit acestei legi învățământul elementar german cuprindea trei feluri de școli: triviale, capitale (principale) și normale. Școlile triviale (naționale sau vernacule) funcționau în fiecare localitate unde exista parohie. Construirea și întreținerea clădirilor școlare, precum și plata învățătorilor cad în seama comunității bisericești, trebuind să dea ajutor și moșierii. În aceste școli se învățau cititul, scrisul, socotitul și catehismul. În fiecare cerc administrativ sau district trebuia să funcționeze o școală capitală sau principală (Hauptschule) la care urmau să funcționeze 3-4 învățători și un catehet. Aici se învăța pe lângă obiectele din școala trivială și limba latină, desenul, compunerea, agrimensura, geografia, fizica, istoria patriei, economia casnică și agricolă. Fetele trebuiau să învețe și lucrul de mână, croșetatul, cusutul, reguli de comportare frumoasă. Școlile capitale trebuiau să fie susținute din fondul școlar de stat.
Legea mai stabilea că în capitala fiecărei provincii să funcționeze o școală normală care să ofere învățământul necesar tineretului de la orașe și să formeze învățători pentru școlile triviale și capitale. La școlile normale urmau să funcționeze 4-5 învățători și un catehet. În școlile normale elevii își însușeau religia și morala, obiectele din școlile triviale și capitale, la un nivel mai ridicat, limba maternă, științele naturii, arhitectura, mecanica, desenul, adică cunoștințele și deprinderile necesare unui viitor învățător.
Absolvenții școlilor capitale și normale puteau să studieze în continuare la gimnaziu. Absolvenții școlii normale care deveneau învățători aveau nevoie să practice și o altă meserie: cizmar, zugrav, croitor, dar nu în timpul cursurilor și nu în clădirea școlii. Le era interzis, în schimb, să deschidă birturi.
Copiii erau obligați să frecventeze școala de la vârsta de 6 ani până la 12 ani. După terminarea cursului elementar, până la 20 de ani, cei care nu frecventau o școală medie erau obligați să urmeze cursurile de repetiție, care se țineau la biserică, după terminarea slujbei religioase.
Anul școlar era împărțit în două semestre: semestrul de iarnă, care dura din noiembrie până la Duminica Floriilor, și semestrul de vară, de la Duminica Tomii până în octombrie. După fiecare semestru se ținea examen. Copiii de la șase la opt ani erau obligați să frecventeze tot anul; cei de la 9 la 12 ani puteau fi învoiți în semestrul de vară să ajute părinților la muncile agricole.
Învățătorii care nu cunoșteau noua metodă de învățământ introdusă de Felbiger la școala normală din Viena, erau obligați să și-o însușească care se organizau în capitalele de provincii. Numirile în învățământ le făcea Comisia școlară din capitala fiecărei provincii, în urma unui examen.
Dispozițiile cuprinse în „Allgemeine Schulordnung” s-au aplicat în școlile germane din Austria, a celor din Granița militară și din Banatul provincial.
În 1777 este adoptat un nou regulament școlar care, spre deosebire de celelalte două se referea la organizarea întregului sistem de învățământ: „Ratio educationis totiusque rei literariae per Regnum Ungariae et Provincias eidem adnexas”. Prin acest regulament la baza sistemului de învățământ se aflau școlile porale (scolae vernaculae seu nationales). Fiecare națiune avea dreptul să se poată instrui în școli naționale, conduse de învățători pricepuți, în care predarea să se facă în limba maternă. Învățământul elementar urma să fie unic și egal pentru toți cetățenii, indiferent de religie și de starea socială. Învățătorii urmau să fie numiți de organele de stat, fără amestecul forurilor bisericești. O atenție deosebită este acordată învățării limbii germane în școală.
Toate aceste regulamente școlare au contribuit la modernizarea învățământului, la o parțială laicizare și etapizare, la introducerea unui control școlar mai bine organizat. Urmare a introducerii acestor legiuiri și regulamente școlare a fost organizarea atât a școlilor poporale ilirice, cât și a celor germane ca școli triviale cu două clase în toate cartierele orașului și încheierea în 1784 a unor contracte școlare cuprinzând prevederi referitoare la fondurile școlare, salarizarea învățătorilor și rezolvarea problemei acestor învățători.
De asemenea, în 1775 ia ființă Școala normală de băieți, întâi sub forma unor cursuri de scurtă durată, apoi sub forma unui curs de pregătire a învățătorilor pentru școlile elementare germane, acestea funcționând cu o întrerupere de doi ani (1790-1792) până în 1844 și promovând în total 664 de învățători.
În 1777 este deschis și un curs de pregătire a preoților și învățătorilor, condus de Mihail Roșu, având o durată de șase luni anual. Aici a urmat cursurile și Dimitrie Țichindeal. Cursul a durat până în 1812 când s-a înființat Preparandia din Arad. Tot pentru pregătirea învățătorilor, în 1779 se deschide în Timișoara „Norma”, în care pe lângă instruirea teoretică, viitorii dascăli făceau și lecții practice. Aici era organizată și pregătirea preoților. Inițiativa a aparținut directorurului școlilor triviale ilirice din Banat, Teodor Iancovici, ajutat de Mihail Roșu. Acest curs a durat până în 1810.
Prin strădania episcopului Petru Petrovici se înființează și un seminar teologic în decembrie 1790, al cărui suflet a fost Petru Kengelat, arhimandritul mănăstirii Sf. Gheorghe din cetatea Timișoarei, iar după nouă ani, în 1799, tot pentru pregătirea viitorilor teologi este deschisă o „școală latină” cu 80 de elevi dotată și cu un internat.
O mare atenție a fost acordată învățământului confesional catolic. Colegiul iezuit, înființat în 1726, când avea trei clase și 26 de elevi, a avut însă un număr redus de elevi. În 1769 avea șase clase cu un total de 20 de elevi, astfel că a funcționat doar până în 1778 când s-a desființat. În schimb, în 1788, după mutarea ordinului piariștilor de la Sântana la Timișoara, s-a mutat și colegiul piariștilor (înființat în 1751) care avea atunci cinci clase.
În anul 1806 apare un nou regulament școlar care aduce unele modificări vechiului „Ratio Educationis” readucând preponderența elementului religios. Numărul orelor destinate științelor naturii a fost redus, a fost mărit numărul orelor de religie și de limba latină. Organele bisericești aveau atribuții mai largi în controlul învățământului. Astfel, preotul era directorul local și în această calitate putea controla școala pentru a urmări progresele făcute de elevi și munca învățătorilor, astfel în fiecare semestru el trebuia să facă un raport pe care îl trimitea directorului școlilor poporale.
Deși statul dădea dispoziții cu privire la obligațiile nobilimii de a contribui la întemeierea și organizarea școlilor, de fapt nu lua măsuri pentru a constrânge atunci când aceasta nu-și îndeplinea obligațiile.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea numărul școlilor elementare nu va crește în mod spectaculos. Școlilor existente încă din secolul al XVIII-lea li se adaugă școala românească de fete din cartierul Fabric înființată în 1825, când de fapt se separă și școala românească de cea sârbească și se înființează cursuri elementare pentru maghiarii din cartierele unde aceștia erau mai numeroși în 1841. Tot în Fabric se înființează și prima școală de copii mici (grădiniță) în 1843, iar în 1864 își deschide cursurile Școala maghiară din Str. Ungurească.
În continuare se acordă o atenție mai mare învățământului în limba germană. În 1838 se deschide un curs comercial particular de un an pentru pregătirea personalului necesar dezvoltării comerțului din această ramură. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest curs s-a transformat în școală comercială superioară.
În 1841 colegiul piarist, care din 1806 avea 6 clase, se transformă în liceu, ținându-și cursurile în localul seminarului catolic. La acest liceu a studiat între 1865-1866 scriitorul Ioan Slavici.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Timișoara apare și un început de învățământ superior. Iezuiții sunt cei care deschid în 1806 o facultate de teologie, iar în 1845, în clădirea seminarului catolic s-a deschis o școală superioară de filozofie, pe lângă care s-a adăugat și o școală superioară de drept. Aceste facultăți și-au încheiat însă activitatea în timpul revoluției de la 1848-1849 ca urmare a unei dispoziții a comandantului militar.
În timpul revoluției de la 1848-1849, s-a încercat introducerea unor reforme în domeniul învățământului. Iosif Eötvös, ministrul cultelor și al instrucțiunii publice din Ungaria, profesor cu idei progresiste, a convocat pentru prima dată un congres al învățătorilor din Ungaria în care au fost dezbătute probleme ale învățământului. Aici s-a cerut ca învățătorii, indiferent de naționalitate sau confesiune să devină funcționari de stat, să depindă numai de autoritățile de stat și să fie salariați ai statului. S-a mai cerut la acest congres ca toate proiectele de legi privitoare la învățământ să fie pregătite și dezbătute în adunările învățătorilor înainte de a fi supuse dezbaterii și votului dietei. Aceste reforme nu au fost puse însă în aplicare, căci în august 1849 revoluția maghiară a fost înăbușită.
Considerând că atât biserica romano-catolică, cât și cea greco-catolică, precum și cea ortodoxă îi sunt credincioase, statul austriac a hotărât în perioada ce a urmat revoluției să lase pe seama bisericii organizarea, conducerea și controlul școlilor poporale (elementare), acest drept fiind acordat în 1855 bisericii catolice, iar în 1862 și bisericii ortodoxe. Astfel, toate școlile devin confesionale, fiind sub autoritatea bisericii, acestea având o influență pozitivă asupra școlii românești întrucât a creat cadrul favorabil pentru păstrarea limbii și naționalității române.
În perioada 1862-1865 școlile poporale au fost sub controlul episcopilor sârbi, anul 1865 aducând însă, în sfârșit, separarea celor două biserici.
Prin intimatul din 10 decembrie 1862 al Consiliului locotenențial al Ungariei, școlile poporale primesc o nouă organizare. Școala poporală trivială avea trei clase, iar cea capitală patru clase.
Schimbări importante în domeniul învățământului s-au produs în Timișoara după formarea dualismului austro-ungar în 1867. Sunt create condiții favorabile laicizării treptate a învățământului și lărgirii bazei învățământului de toate gradele.
O importanță deosebită în acest sens a avut Legea 38 din 1868 prin care învățământul poporal din Ungaria a fost așezat pe baze noi. Legea prevedea obligativitatea învățământului pentru toți copiii de la 6 la 15 ani. De la 6 la 12 ani cursul trebuia frecventat zilnic, iar de la 12 la 15 ani se urma cursul de repetiție. Se aplicau pedepse părinților ai căror copii nu frecventau școala. Dreptul de a înființa școli elementare, superioare, civile, preparandiile etc. îl aveau statul, confesiunile religioase, comunele politice, diferitele asociații și particularii.
Limba de instruire în școala elementară era cea aleasă de cei care înființau școala și trebuia să fie limba vorbită de copii și de părinții acestora. Planul de învățământ urma să fie stabilit de cei care înființau școala, dar statul a impus un număr de obiecte de învățământ cu caracter obligatoriu: religia și morala, citirea și scrierea, calculul mental și cu cifre și cunoașterea unităților de măsură și a monedelor, gramatica. Exercițiile verbale și intuitive, geografia și istoria statului, ceva din istoria și geografia generală, fizica, elemente ale istoriei naturale legate de modul de trai și regiunea în care trăiau majoritatea părinților elevilor, exerciții practice din economia câmpului și din grădinărit, cunoașterea principalelor drepturi și îndatoriri cetățenești, cântarea, gimnastica orientată spre exerciții militare. Legea mai prevedea ca localul școlii să fie spațios, luminat, uscat, bine întreținut, indicându-se amănunțit cerințele pe care trebuie să le îndeplinească.
Școlile confesionale continuau să fie întreținute din contribuția credincioșilor, conducerea și supravegherea având-o autoritățile bisericești, statul păstrând dreptul de supremă inspecție prin organele sale. Autoritățile bisericești aveau dreptul să aleagă pe învățători și să fixeze leafa lor, să aprobe manualele școlare și planul de învățământ din școlile confesionale. Legea mai stabilea ca numărul de elevi dați spre instruire unui învățător să nu depășească 80 de elevi. Cadrele didactice aveau dreptul să se constituie în asociații profesionale. Se mai stabilea salariul minim al unui învățător (300 fl. v.a.) și alte drepturi (locuință corespunzătoare, ¼ jugăr de pământ).
În învățământul mediu limba maghiară se învăța obligatoriu ca obiect de studiu, iar în învățământul superior se preda numai în limba maghiară.
Legea 38 din 1868 a rămas, cu unele modificări, valabilă până în 1918. Ea a deschis calea procesului de maghiarizare a românilor, sârbilor și germanilor din Banat, respectiv din Timișoara.
O primă consecință a acestei legi a reprezentat-o transformarea școlilor poporale (catolice) germane din Timișoara (din Cetate, Fabric și Iosefin) în școli comunale începând cu anul școlar 1869/1870. Transformarea școlilor de băieți s-a făcut fără probleme, a celor de fete a durat o perioadă întrucât acestea se aflau din 1860 sub patronajul călugărițelor de la Notre Dame, iar conducătorii bisericii catolice au dorit să mențină această situație. Treptat, s-a ajuns la un compromis și anume, ca în funcție de preferințele părților, fetele să se înscrie fie în cadrul școlii comunale, fie să rămână în cadrul școlii elementare confesionale aflată sub patronajul ordinului Notre Dame, acestea separându-se. Pentru școala comunală de fete s-a construit o nouă clădire în 1887.
În această perioadă s-au constituit și asociații ale învățătorilor. Una dintre cele mai importante a fost „Reuniunea învățătorilor din Ungaria de sud”, denumirea inițială a asociației, dar neaprobată de guvern, fiind „Reuniunea învățătorilor din Banat” (1867). La început, limba de corespondență a asociației a fost cea germană, dar în 1868 adunarea generală a hotărât ca în dezbaterile asociației să se întrebuințeze în mod egal cele patru limbi principale vorbite în Banat: germana, româna, maghiara și sârba. Treptat, ca urmare a procesului de maghiarizare, limba oficială a asociației devine doar cea maghiară, nefiind admisă nici corespondență, nici discuții în limba română. Din această asociație a învățătorilor au făcut parte și cei din Timișoara.
În septembrie 1869 se constituie și primul inspectorat școlar care a avut misiunea de a controla activitatea desfășurată în cadrul școlilor din Timișoara. Inspectoratul era condus de un președinte, un vicepreședinte și un secretariat. Pentru fiecare școală comunală din oraș era desemnat un inspector de sector. Președinții inspectoratului școlar din perioada regimului dualist au fost: Marosfy J. (scurt timp), dr. Vargis Imre (1869-1876), Torok Janos, primar al orașului (1876-1885) și Telbisz Karoly, de asemenea primar al Timișoarei (1885-1914).
Inspectoratul era alcătuit din 40 de membri, puțini dintre ei fiind dascăli, majoritatea fiind industriași, comercianți, constructori,avocați, doctori sau farmaciști.
Adoptarea Legii 18 din 1879 a reprezentat o accentuare a procesului de maghiarizare, căci prin aceasta se stabilea ca limba maghiară să devină obiect de învățământ obligatoriu în toate școlile elementare a căror limbă de predare nu era cea maghiară. Pentru ca limba maghiară să fie predată cu succes în școlile confesionale și comunale au fost luate măsuri drastice. În institutele pedagogice de învățători, limba maghiară trebuia predată într-un număr suficient de ore săptămânal astfel încât absolvenții să o poată însuși atât în vorbire, cât și în scriere.
Învățătorii de la școlile confesionale și comunale care nu cunoșteau limba maghiară erau obligați să urmeze cursuri de vară pentru a și-o însuși. Cei care în termen de patru ani de la promulgarea legii nu dovedeau că au însușit-o în mod corespunzător, erau destituiți.. După 30 iunie 1882 nu se mai da diploma de învățător și nu mai erau numiți în învățământ decât cei ce demonstrau că și-au însușit limba maghiară.
Legea 18 din 1879 a avut un rol însemnat în realizarea procesului de maghiarizare a tuturor naționalităților din Banat și Timișoara.
Ca urmare a acestei legi, școlile comunale din Timișoara, din Cetate, Fabric și Iosefin, s-au transformat din școli germane în școli maghiare.
După adoptarea celor două legi ale învățământului din 1868-1879 se dezvoltă în Timișoara și învățământul preșcolar. În 1970 se înființează o școală de copii mici (grădiniță) în cartierul Cetate, iar în 1891 și în Mehala. Numărul lor va crește la începutul secolului al XX-lea, înainte de 1918 în Timișoara fiind 12 astfel de grădinițe.
Dezvoltarea industrială și comercială a orașului a făcut să se acorde o atenție tot mai mare școlilor profesionale și de meserii. În 1873 s-au deschis în Cetate, Fabric și Elisabetin (astăzi Bălcescu) cursuri duminicale de desen. Ele nu reprezentau o noutate, căci existența lor era atestată în Timișoara încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Învățământul mediu cunoaște și el o dezvoltare tot mai accentuată spre sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1881 a luat ființă în fostul palat Bersuder (actuala stradă George Coșbuc) o școală profesională de fete care la început a funcționat cu patru clase și cinci profesori. Abia în 1884 se înființează și clasa a V-a. Școala dispune și de internat. Deoarece școala nu avea o clădire corespunzătoare, s-a mutat în clădirea de pe B-dul C.D.Loga construită între anii 1902-1903. În 1893 a luat ființă școala normală de băieți. Aceasta și-a desfășurat cursurile în clădirea școlii primare comunale din Cetate până în 1895 când s-a mutat în propriul local de pe Str. Pestalozzi din Fabric.
Întrucât în Timișoara exista un singur gimnaziu superior, al piariștilor, care nu putea să satisfacă toate cerințele, în 1897 se deschid cursurile Gimnaziului Superior de Stat. Nici acesta nu a avut de la început un local propriu, de aceea cursurile lui au fost ținute în clădirea școlii primare din P-ța Huniade. Din 1903, s-a mutat în clădirea de pe B-dul C.D.Loga a actualului Colegiu Național „C.D.Loga”. În primul an de funcționare, Gimnaziul Superior de Stat a avut o singură clasă cu 58 de elevi, din care 15 erau maghiari, 10 români, iar restul sârbi, germani, bulgari etc. În 1895 se înființează Școala Comercială Superioară la care au studiat de asemenea elevi din toate naționalitățile. Un alt gimnaziu înființat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost Gimnaziul Real cu patru clase (1870). În 1879 acesta s-a mutat în clădirea actualului liceu „N. Lenau” de pe B-dul Gh. Lazăr, clădirea respectivă fiind construită pe fundamentul vechiului teatru comunal, unde până în 1720 fusese sediul magistratului rascian al orașului Timișoara. În 1907 s-au deschis și cursurile Școlii de muzică.
Impusă de dezvoltarea industrială a Timișoarei a fost și înființarea Școlii industriale de arte și meserii, iar în 1879 deschiderea cursurilor Școlii industriale. Aceasta era de fapt o școală supraprimară, durata de școlarizare fiind de doi ani. Disciplinele studiate erau de profesii ca : metalurgia, tâmplăria (lemnăria, zidăria). După absolvirea acestei școli, elevii acesteia erau recrutați ca ucenici. În 1882 i se schimbă denumirea în Școala industrială publică de gradul I și tot în același an s-au deschis cursurile clasei a III-a.
Prin înființarea acestor noi instituții de învățământ, Timișoara devine un puternic centru nu numai industrial, ci și cultural.
Procesul de maghiarizare a continuat și după 1879, culminând cu Legea 27 din 1907, numită și Legea Apponyi (ministru maghiar al învățănântului din acea vreme).
Prin această lege s-a căutat desființarea școlilor confesionale românești, sârbești, slovace și înlocuirea lor cu școli de stat în care limba de predare să fie maghiară.
În articolul XXVII al legii era enunțat scopul școlii poporale: „Fiecare școală, fiecare învățător, fără considerare la caracterul școalei și la împrejurarea că beneficiază de ajutor de stat sau nu, se îndatorează a dezvolta și întări în sufletul elevilor spiritul de alipire către patria maghiară și conștiința aparținerii la națiunea maghiară, precum și modul de gândire religios-moral”.
Cea mai mare atenție era acordată cunoașterii limbii maghiare. Dacă 20% din numărul elevilor unei școli erau de naționalitate maghiară, acestora trebuia să li se predea învățământul în limba maghiară. Dacă jumătate din numărul elevilor înscriși într-o școală aveau ca limbă maternă pe cea maghiară, atunci limba de predare în școală era cea maghiară. Cursurile de repetiție pentru copii de la 12 la 15 ani se predau numai în limba maghiară. Dacă legea din 1879 acorda două ore săptămânal studiului limbii maghiare, acest număr fiind ridicat la 8 ore și jumătate în 1902, Legea Apponyi prevedea 13 ore săptămânal în fiecare clasă, ceea ce însemna neglijarea celorlalte studii.
În planul de învățământ erau prevăzute următoarele obiecte de învățământ: religia și morala, citirea maghiară, gramatica maghiară, scrierea corectă maghiară, aritmetica, geometria, istoria și geografia Ungariei, drepturile și datoriile cetățenilor, istoria naturală, fizica, chimia, caligrafia, muzica, desenul, gimnastica, lucrul de mână, cunoștințele economice.
Astfel în perioada regimului dualist se fac remarcate în dezvoltarea învățământului două tendințe divergente. Pe de o parte, legile școlare au contribuit la agravarea procesului de maghiarizare forțată, iar pe de altă parte, ca urmare a dezvoltării capitalismului, se impune treptat un învățământ tot mai realist, cu orientare practică, în spirit democratic.
După adoptarea legii învățământului din 1907 nu se mai produc mari schimbări în structura școlară a orașului Timișoara. Doar în 1914 se înființează o nouă școală primară în cartierul Fabric pe Str. Ungurească în locul celei înființate în 1864, iar în 1916 Școala superioară de fete s-a transformat în liceu.
În preajma izbucnirii primului război mondial (1914-1918) situația instituțiilor de învățământ din Timișoara se prezenta astfel: 12 școli de copii mici (grădinițe) maghiare, 21 școli primare maghiare, 3 școli primare românești, 3 școli primare sârbești, 23 gimnazii și licee toate maghiare, iar învățământul superior era reprezentat de o singură facultate și anume cea de teologie romano- catolică și aceasta fiind tot instituție maghiară.
După cum se poate observa și din această statistică majoritatea instituțiilor de învățământ din Timișoara erau cu limbă de predare maghiară, procesul de maghiarizare fiind astfel finalizat.
Perioada interbelică a însemnat pentru orașul Timișoara realizarea unor mari progrese în toate domeniile: industrial, comercial, dar mai ales cultural.
După înfăptuirea procesului de făurire a statului național unitar român la 1 Decembrie 1918 și recunoașterea internațională a Marii Uniri în tratatele de pace din 1919-1920 era necesară adoptarea unor noi legi a învățământului care să înlăture vechile sisteme de învățământ din provinciile românești aflate până în 1918 sub stăpânire străină. Ca urmare au fost adoptate următoarele legi: „Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-primar” din 24 iulie 1924, „Legea învățământului particular” din 1925, „Legea învățământului secundar” din 1928, „Legea pentru organizarea învățământului universitar” din 1932.
Prin Legea învățământului primar al statului din 1924 se realiza unificarea învățământului primar, fiind prevăzute de asemenea obligativitatea și gratuitatea lui, prelungirea duratei acestuia de la patru la șapte ani. În școlile statului învățământul primar se preda în limba română. În comunele cu populație aparținând minorităților naționale se înființau școli primare cu limbă de predare a minorității respective, însă în aceste școli studiul limbii române era obligatoriu în minimum de ore stabilit prin regulament. Se mai stabilea că în primele patru clase să se pună accentul pe formarea unei culturi generale, iar în celelalte trei se urmărea completarea culturii generale din primele patru clase punându-se însă accentul pe dezvoltarea învățământului practic utilitar.
Obiectele de învățământ predate în clasele I_IV erau: instrucțiunea religioasă și morala, limba română (citire, scriere, exerciții gramaticale), aritmetica și noțiuni elementare de geometrie, istoria românilor, geografia, noțiuni de drept civic, științele naturale și fizice, noțiuni de igienă, desenul, muzica, educația fizică, lucrul manual, lucrările practice agricole (băieții din localitățile rurale), lucrul de mână și gospodărie (fetele). La clasele V-VII erau predate aceleași obiecte dar mai dezvoltate.
Erau precizate și numărul de orelor de cursuri pe săptămână și anume: clasele I-II – 24 ore, a III-a și a IV-a 28 ore, iar a V-a și a VI-a între 12 și 24 ore (în localitățile urbane). Anul școlar începea la 15 septembrie și se încheia la 10 iulie.
Cu privire la numirea directorilor se preciza că la școlile mixte și cele de băieți directorul va fi un bărbat, iar la cele de fete o învățătoare, postul fiind încredințat celui care avea gradul cel mai înalt.
Legea s-a menținut cu unele modificări (în 1934, 1939) până după al doilea război mondial, mai exact până la „reforma învățământului” din 1948.
După adoptarea acestor legi ale învățământului a crescut spectaculos numărul instituțiilor de învățământ din Timișoara. Conform unei statistici din 1940 , în orașul nostru funcționau 27 de școli de copii mici (grădinițe) din care 19 erau de stat, 4 erau romano-catolice germane, 2 romano-catolice maghiare și 2 confesionale israelite. La acestea se adăugau 38 de școli primare, din care 24 erau de stat (12 românești, 5 germane, 1 maghiară și 6 romînești cu secție maghiară), 6 erau confesionale romano-catolice germane, 3 confesionale ortodoxe sârbe, 3 romano-catolice maghiare și 2 confesionale izraelite.
Învățământul secundar era reprezentat de 29 de licee și gimnazii din care 11 românești, 9 germane, 6 maghiare, 3 izraelite, iar cel superior românesc de 2 instituții și anume: Politehnica și Academia de Arte Frumoase, iar cel al minorităților de Teologia romano-catolică.
După cum se poate observa din această statistică, învățământului în limba maternă i s-a acordat o mare atenție, naționalitățile conlocuitoare din Timișoara având numeroase școli destinate lor.
Școlile noi apărute în cadrul învățământului secundar au fost: în 1919 Școala Medie Română care și-a schimbat numele în 1928-1935 în Gimnaziul Român de Băieți; în 1924 Școala Urbană de Gospodărie care are mai multe secții: bucătărie, spălat, călcat, menaj și ornamentație, lucru de mână, țesut. La acestea s-au adăugat Liceul german Prinț Eugen (Banatia) înființat în 1926, școala normală de băieți care pregătea învățători pentru învățământul primar german (1920), Gimnaziul german de băieți care și-a deschis cursurile în 1936 ca gimnaziu comercial.
Deși primăria orașului Timișoara a încercat să obțină aprobarea pentru înființarea unei școli politehnice și în perioada dualismului austro-ungar, acest obiectiv nu s-a realizat decât după introducerea administrației românești în 1919 ca urmare a intrării Banatului în componența României. Prin „Decretul 44 822” din 11 noiembrie 1920 semnat de regele Ferdinand a fost înființată la Timișoara Școala Politehnică care în perioada interbelică a avut patru facultăți: electromecanică, mine-metalurgie, construcții și agronomie și al cărei prim rector a fost Traian Lalescu. Ea a contribuit alături de celelalte școli politehnice din țară la formarea unor cadre bine pregătite necesare în realizarea dezvoltării industriale a României. Cea de-a doua instituție de învățământ superior, Școala de Arte Frumoase a funcționat la Timișoara în perioada 1933-1942, mutându-se de aici la Cluj.
Întrucât libertatea credinței constituia unul dintre drepturile cetățenești prevăzute în Constituția din 1923, confesiunile religioase au avut numeroase școli cum au fost cele ale Institutului Notre Dame (germanii), cele romano-catolice de băieți (germanii și maghiarii), ortodoxe (sârbii) sau izraelite (evreii).
În perioada celui de-al doilea război mondial, după intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice ca aliată a Germaniei hitleriste, învățământul german capătă o organizare aparte prin adoptarea „Legii nr. 977 și regulamentelor pentru organizarea învățământului german din România” din 8 noiembrie 1941, modificată apoi prin Legea nr. 566” din 31 august 1943.
Potrivit acestei legi, școlile germane din oraș, indiferent de grad au trecut sub controlul Secției școlare a Grupului etnic german, în calitatea acestuia de persoană juridică de drept public. Secția școlară a Grupului etnic german avea dreptul de a întocmi programe analitice, regulamente școlare și de examinare, pe care însă trebuia să le aducă la cunoștință Ministerului Culturii Naționale și al Cultelor în scopul aprobării lor. În cadrul acestui minister se înființa un serviciu special al învățământului german condus de un subdirector, acest serviciu având competență asupra întregului învățământ german. Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor exercită supremul drept de control asupra școlilor înființate în condițiile acestei legi. În cadrul acestor școli predarea limbii române se făcea începând cu clasa a III-a, în același număr de ore ca și limba germană.
În Timișoara, învățământul Grupului etnic german din România cuprindea toate formele de școli: școli de copii mici (9), școli primare (5), liceele cu limbă de predare germană: Prinț Eugen (Banatia), Liceul german de Stat și Liceul comercial, școala normală cu școala de aplicație și Gimnaziul german de băieți.
Această organizare s-a păstrat până în 1944, când, ca urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste și a refugierii multor germani, învățământul german controlat de Grupul etnic german s-a desființat.
În perioada interbelică, activitatea didactică desfășurată în școli s-a desfășurat sub controlul Inspectoratului școlar regional care era condus de un inspector șef al regiunii, de învățământul primar ocupându-se inspectorul primar al regiunii. Numirea directorilor de școli se făcea cu avizul acestuia din urmă, iar înlocuirea lor prin decizie ministerială, dar pe baza unui raport motivat al inspectorului primar de circumscripție și de asemenea cu avizul inspectorului primar al regiunii.
Terminarea celui de-al doilea război mondial în 1945 și preluarea treptată a puterii politice în România de către comuniști, proces încheiat la 30 decembrie 1947, a reprezentat totodată intrarea țării noastre în sfera de influență a Uniunii Sovietice, determinând schimbări importante în domeniul învățământului. Legile învățământului adoptate în perioada interbelică au fost abrogate.
La 3 august 1948 este adoptat „Decretul 175 pentru reforma învățământului” prin care învățământul din România era organizat exclusiv de stat și era un învățământ laic, despărțit de biserică. În același timp se afirmă accesul liber, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie la învățământul public. Structura învățământului public devenea următoarea:
învățământul preșcolar;
învățământul elementar (școala de 7 ani);
învățământul mediu;
învățământul superior.
Naționalitățile conlocuitoare aveau dreptul de a studia în școli de toate gradele în limba maternă, limba română fiind predată începând cu clasa întâi elementară.
Învățământul elementar de șapte ani era gratuit, cel pentru primele patru clase elementare fiind general și obligatoriu. Manualele pentru învățământul elementar erau unice. Se afirma că în cadrul programei școlare se va acorda o mare atenție disciplinelor de bază: limba și literatura română, istoria și geografia națională, științele naturii, educația fizică.
Adoptarea modelului sovietic în toate domeniile vieții economice, social-politice și culturale, a implicat introducerea și a obligativității studierii limbii ruse în școală începând cu clasa a IV-a, iar istoria era studiată după un manual în care aceasta era falsificată și slavizată.
Activitatea de îndrumare și control era îndeplinită de inspectorul școlar regional. Prin adoptarea acestui decret, școlile confesionale și particulare de orice fel au fost desființate, fiind transformate în școli de stat.
Prin „Decretul 176 din august 1948”, au intrat în proprietatea statului toate aceste școli din Timișoara și anume: 7 școli de copii mici, 13 școli primare (școala primară reformată maghiară din Timișoara IV (Iosefin), Str. 13 Decembrie, școala primară romano-catolică confesională a Institutului Notre Dame din Timișoara I (Cetate), Str. Huniade, școala primară confesională romano-catolică germană a Institutului Notre Dame din Fabric, Str. Titu Maiorescu, școala primară maghiară din Fabric, școala primară mixtă izraelită din Fabric, Str. Caragiale, școala primară confesională sârbă din Fabric- P-ța Traian și cea din Str. Negruzzi, școala primară romano-catolică confesională germană a Institutului Notre Dame din Iosefin, Str. 13 Decembrie și școala ei de aplicație, școala primară izraelită din Fabric Str. A. Cosma, școala primară de băieți romano-catolică germană din Iosefin, Str. Dragalina nr. 1 a Bis, școala primară mixtă confesională izraelită din Iosefin, Str. Frobl nr. 53, școala primară romano-catolică maghiară din Iosefin Str. 6 Martie), iar în învățământul mediu 8 licee și gimnazii (Liceul piarist de băieți, Str. Horațiu nr. 1, Liceul confesional de băieți izraelit, B-dul Lenin nr. 2, Liceul confesional de fete izraelit de asemenea din B-dul Lenin nr. 2, cel din Iosefin, Str. 13 Decembrie nr. 6, Gimnaziul confesional romano-catolic de fete Notre Dame, Str. 13 Decembrie nr. 6, școala normală de fete a Institutului Notre Dame, Str. Berthelot nr. 11 din Iosefin și școala confesională de economie casnică, Str. Aurora nr. 8 din Fabric).
Educarea copiilor și a tineretului în spiritul ideologiei comuniste, marxist-leniniste a reprezentat un obiectiv prioritar al noului regim, cadrele didactice fiind chemate să își aducă aportul la realizarea acestui obiectiv. Pentru aceasta în școli a fost introdus învățământul politico-ideologic la care erau obligați să participe toți dascălii. Tot în acest scop au fost create în școli organizații cu caracter politic, inclusiv birouri de bază ale P.C.R. sub controlul cărora s-au aflat în toată această perioadă (A.R.L.U.S., Organizația Pionierilor). Ele trebuiau să promoveze valori ca patriotismul „revoluționar”, internaționalismul proletar, prietenia româno-sovietică. Astfel s-a ajuns la o politizare a învățământului care s-a menținut în toată perioada regimului comunist.
Înscrierea la licee și în special la facultăți era mai ales la începutul regimului comunist, condiționată de o origine „sănătoasă” (fiu de muncitor sau țăran cooperatist, apartenența politică la P.M.R.).
Industrializarea țării, creșterea numărului intreprinderilor au determinat deplasarea populației rurale în orașe și creșterea populației urbane, obligând astfel conducerea statului să construiască noi clădiri de școli în unele cartiere ale orașului.
Construcția de școli primare a fost demarată în 1946 când se construiește o școală de 4 ani, dar ia o mare amploare mai ales după preluarea funcției de secretar general al P.C.R. de către Nicolae Ceaușescu (1965), în perioada 1964-1968 fiind construite patru școli cu câte 16 săli, iar în 1968 două școli cu câte 8 săli.
Au fost înființate noi licee: 1950 – Liceul de muzică, 1957 – Liceul de arte plastice, 1962 – Liceul alimentar, 1960 – Liceul de Industrie Ușoară, 1961 – Liceul de construcții de pe B-dul Gh. Lazăr și Liceul nr. 8 din Fratelia (actualmente Școala cu clasele I-VIII nr. 13).
Apar schimbări și în învățământul superior. În 1945 se înființează Institutul de medicină și Institutul agronomic. În 1948 – 1949 se deschid cursurile Institutului pedagogic de 5 ani care în 1962 se transformă în Universitatea Timișoara. În 1948 Școala Politehnică, înființată în 1920 se transformă în Institut Politehnic, numărul de facultăți din cadrul ei fiind mărit de la 4 la 5.
Prin Decretul Consiliului de Stat din 30 septembrie 1961 învățământul elementar de 7 ani a fost prelungit cu un an, școlile de 7 ani transformându-se în școli de 8 ani, situație ce s-a menținut până în 1968.
Învățământul cunoaște din nou schimbări după 1965. Necesitatea înlăturării dogmatismului care se afirmase în perioada 1948-1965, va determina și adoptarea unei noi „Legi privind învățământul în R.S. România” din 1968. Conform acestei legi, principalul obiectiv al școlii românești era „însușirea, de către cetățeni, a culturii generale și a cunoștințelor necesare exercitării unor profesiuni utile societății, formarea concepției lor materialist- dialectice despre natură și societate, educarea intelectuală, morală, estetică și fizică, cultivarea dragostei lor față de patrie și popor, față de idealurile de pace și progres social”.
Se menținea prevederea referitoare la oeganizarea învățământului din România ca învățământ de stat, laic, despărțit de biserică, congregațiile sau comunitățile religioase putând organiza și întreține doar școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.
Durata învățământului general obligatoriu era prelungită de la 8 la 10 ani. Pentru naționalitățile conlocuitoare, învățământul de toate gradele se desfășura în limba proprie, candidații la concursurile de admitere în licee, școli profesionale și în învățământul superior putând susține examenele în limba maternă la disciplinele pe care le-a studiat în această limbă.
În învățământul obligatoriu de cultură generală urmau să fie cuprinși toți copiii care, până la începutul anului școlar, au împlinit vârsta de 6 ani.
Conform acestei legi, o parte din școlile generale urmau să funcționeze cu clasele I-X în loc de I-VIII.
Unele modificări ale acestei legi au fost aduse în „Legea educației și învățământului” din 1978.
Erau menținute prevederile legilor anterioare referitoare la organizarea învățământului în România ca învățământ de stat, la despărțirea școlii de biserică, la asigurarea învățământului de toate gradele în limba maternă pentru naționalitățile conlocuitoare, la înscrierea în clasa I a învățământului primar a copiilor care au împlinit vârsta de 6 ani.
Se menținea și învățământul general obligatoriu de 10 ani, elevii care proveneau din clasa a VIII-a fiind obligați să urmeze cursurile de zi ale treptei I de liceu. Astfel învățământul liceal cuprindea două trepte: treapta I – clasa a IX-a și a X-a și treapta a II-a – clasa a XI-a și a XII-a – admiterea în fiecare treaptă de liceu făcându-se în urma susținerii unor examene.
Obligativitatea învățământului cu durata de 10 ani a contribuit la scăderea calității învățământului întrucât admiterea elevilor în treapta I se făcea pe baza rezultatelor obținute fără să existe o notă minimă de admitere. Astfel la liceele industriale admiterea a fost posibilă chiar pe baza unor note sub 5 sau chiar sub 4.
Documentele elaborate de P.C.R. în perioada anilor „80” prevedeau ca obiectiv principal al „societății socialiste multilateral dezvoltate” generalizarea învățământului obligatoriu de 12 clase. Aceasta însă nu s-a realizat, căci în decembrie 1989, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat.
Schimbările majore produse în societatea românească după decembrie 1989, adoptarea unei noi Constituții a României (1991), a făcut necesară și adoptarea unei noi legi a învățământului care să deschidă calea unei noi reforme a acestui domeniu.
„Legea Învățământului nr. 84” a fost adoptată abia în 28 iunie 1995 în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului. Ea a adus modificări importante în funcționarea sistemului național de învățământ. Prin adoptarea ei a fost abrogată „Legea educației și învățământului nr. 28/1978”.
Pentru a sublinia atenția ce este acordată învățământului, legea precizează că acesta constituie „prioritate națională”.
Durata învățământului general obligatoriu a fost redusă la 8 clase, frecventarea acestora încetând la vârsta de 16 ani.
Persoanelor aparținând minorităților naționale li s-a garantat în continuare dreptul de a învăța în limba lor maternă și de a studia în această limbă, cu observația că indiferent de naționalitate, obligatoriu este studierea limbii române, limbă oficială a statului român. În planurile de învățământ a fost reintrodusă ca disciplină școlară, religia, ca fiind disciplină obligatorie în învățământul primar, opțională în cel gimnazial și facultativă în cel liceal și profesional, elevii putând alege religia și confesiunea, însă cu aprobarea părintelui sau a susținătorului legal. Cultelor recunoscute oficial de stat li s-a dat dreptul de a organiza un învățământ specific, dar numai pentru absolvenții învățământului gimnazial sau liceal. S-a mai acordat și posibilitatea organizării de instituții de învățământ în care predarea să se facă în limbi de circulație internațională, cu excepția predării „Limbii și literaturii române”, a „Istoriei românilor” și a „Geografiei României”, de asemenea a unor unități de învățământ sau clase constituite din elevi capabili de performanțe.
Au fost interzise propaganda politică, prozelitismul religios, activitățile care încalcă normele morale în unitățile de învățământ.
În învățământul superior a fost introdusă autonomia universitară. S-a dat de asemenea posibilitatea înființării unor instituții de învățământ particulare, privatizarea înstituțiilor și unităților de învățământ de stat fiind interzisă.
Structura sistemului național de învățământ s-a stabilizat după cum urmează:
învățământul preșcolar: grupele mică, mijlocie și mare, de pregătire pentru școală;
învățământ primar: clasele I-IV;
învățământ secundar:
învățământ gimnazial – clasele V-VIII;
învățământ profesional;
învățământ liceal – clasele IX-XII (XIII);
învățământ post liceal;
învățământ superior:
învățământ universitar;
învățământ postuniversitar;
educație permanentă
Vârsta copiilor înscriși în clasa întâi a învățământului primar a fost mărită de la 6 ani la 7 ani, cu posibilitatea înscrierii și de la 6 ani.
O altă noutate o constituie introducerea unui examen de capacitate la sfârșitul gimnaziului la disciplinele: Limba și literatura română, Matematică, Istoria românilor și Geografia României, elevii aparținând minorităților naționale având de susținut încă o probă la limba și literatura maternă.
În învățământul liceal au fost introduse următoarele profiluri: teoretic (real și umanist), informatic, pedagogic, tehnic, economic, administrativ, silvic, agromontan, militar, de artă, sportiv și teologic.
Învățământul universitar a fost organizat sub formă de învățământ de scurtă dutată (în colegii universitare) și învățământ universitar de lungă durată desfășurat în universități și alte instituții echivalente: institute, academii, conservatoare, facultăți.
Autonomia universitară nou introdusă constă în „dreptul comunității univrsitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior.
Întregul sistem de învățământ este condus de Ministerul Învățământului prin intermediul inspectoratelor școlare.
Această lege a fost modificată de mai multe ori, cea mai importantă modificare fiind introducerea învățământului obligatoriu de 10 ani.
În ultimii ani s-a simțit nevoia unei noi Legi a educației care să contribuie cu adevărat la reformarea sistemului de învățământ, fiecare ministru al educației venind cu o propunere în acest sens.
Începând cu anul 1998, în timpul ministeriatului d-nului Andrei Marga au fost introduse reforme importante ale sistemului de învățământ. Au fost introduse pentru prima dată planuri-cadru în care pentru discipline existau un număr aflat între minim și maxim, se stabileau numărul de ore din trunchiul comun și cele pentru obiecte opționale, conducerea școlii având posibilitatea de a stabili, în funcție de specificul școlii nu numai numărul de ore la fiecare disciplină, dar și un număr de obiecte opționale dorite de elevi și părinți.
În anul 2001 acestea au fost schimbate, la gimnaziu ele fiind valabile și astăzi, iar în 2003-2004 s-au făcut schimbări și la ciclul primar.
Pe baza acestor modificări ale planurilor-cadru au fost modificate și programele școlare și au fost tipărite manuale școlare alternative. Din păcate, aceste măsuri nu au condus la o creștere a calității a procesului instructiv-educativ.
În prezent în orașul nostru funcționează 23 de grădinițe cu program normal și 47 cu program prelungit, 20 de școli cu clasele I-VIII, clasele I-VIII funcționând și în cadrul unor licee. La acestea se adaugă un număr de 34 licee și grupuri școlare. Cultele cunoscute au înființat și ele licee teologice: penticostal „Logos”, baptist și romano-catolic.
Alături de școlile primare speciale ajutătoare, de ambliopi, de surdo-muți, s-au înființat și licee și școli profesionale speciale: Liceul de ambliopi „Iris” și Școala specială de arte și meserii ,,Atanasiu”.
Învățământul superior de stat este reprezentat de patru instituții de învățământ: Politehnica, Universitatea de Vest, Universitatea de medicină și farmacie și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului, în cadrul cărora au fost înființate facultăți, profiluri și specializări noi.
Învățământul particular și-a deschis porțile înainte de adoptarea „Legii învățământului nr. 84” din 1995, înființându-se grădinițe particulare și câteva instituții de învățământ superior, care au reușit să obțină acreditarea necesară pentru toate facultățile. Treptat au apărut și alte instituții de învățământ preuniversitar. Universitățile particulare din Timișoara sunt: Institutul de Studii și Educație Permanentă „Tibiscus”, Institutul de învățământ superior „Mihai Eminescu” , Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Universitatea ,,Ioan Slavici”.
O contribuție demnă de remarcat la dezvoltarea învățământului din Timișoara și-a adus și școala noastră, Școala cu clasele I-VIII nr. 1 din cartierul Fabric, ce are o existență bicentenară. Istoria ei de la înființare și până în prezent va demonstra afirmația de mai sus.
CAPITOLUL III
ISTORICUL ȘCOLII CU CLASELE I-VIII NR. 1 TIMIȘOARA
Istoria școlii noastre își are începutul în perioada regimului habsburgic, mai exact în aceea în care Banatul a fost direct dependent de curtea de la Viena (1718-1779), școala noastră fiind cea de-a patra școală înființată în oraș în acea perioadă, după cea poporală germană din Cetate (1756) și cea românească din Maierele românești – azi Bălcescu (1758).
Înființarea școlii a fost determinată de creșterea numărului coloniștilor germani stabiliți în cartierul Fabric, căci după Trecerea Timișoarei sub ocupația austriacă în 1716, la cererea guvernului Claudiu Florimund Mercy, aici au fost colonizași numeroși germani în scopul dezvoltării orașului, dar mai ales pentru germanizarea populației formată la acea vreme aproape numai din români și sârbi.
Stabilirea coloniștilor germani în cartierul Fabric a făcut necesară înființarea unei școli poporale (elementare) pentru copiii acestora.
Documentul care atestă înființarea școlii este un protocol al magistratului german datat din 11 decembrie 1762 în care se arată că germanii din Fabric vor să obțină contribuții pentru întreținerea dascălului lor și de la germanii aflați sub autoritatea magistratului rascian (român-sârb) Malenița. Această cerere a dus la fricțiuni între cele două magistrate ale orașului, întrucât magistratul rascian nu a fost de acord cu aprobarea acestor contribuții pe motivul că nici magistratul german nu a contribuit la întreținerea școlilor ilirice (ortodoxe). Mai mult decât atât Malenița arată că a strâns contribuții de la rascieni (români și sârbi) pentru școlile germane din Cetate. Aceste afirmații ale magistratului rascian din Fabric au fost negate de cel german, astfel că problema școlii poporale germane din Fabric a rămas nerezolvată mulți ani.
Iată protocoalele care reprezintă conflictul dintre cele două magistrate ale Timișoarei, atestând în același timp existența bicentenară a școlii noastre:
„În privința cererii de a angaja un învățător la școala germană din Fabric și privitor la salarizarea lui, se recomandă să se ajungă la o înțelegere cu magistratul rascian și ulterior să ni se comunice hotărârea luată.” (11 decembrie 1762).
„Domnul administrator al Fabricii de bere Fischer, anunță că a discutat referitor la salarizarea unui învățător cu primarul rascian Malenița pentru contribuția respectivă. Acela, însă, s-a pronunțat că mulți rascieni din oraș contribuie la fondul școlilor germane, în timp ce germanii nu contribuie la cele ilirice, fapt pentru care nici în cartierul Fabric nu se poate contribui la fondul școlilor germane.
Se propune a se mai discuta cu primarul rascian Malenița pentru a-l convinge să fie de acord cu o contribuție școlară mai mică” (14 decembrie 1762).
Această problemă a fost rezolvată abia în anul 1771, deci după 9 ani, când magistratul rascian a decis ca de la germanii aflați sub jurisdicția sa să fie ridicată contribuția școlară.
În această perioadă de început și până în 1784, Școala poporală germană din Fabric a funcționat cu o singură clasă condusă de un învățător.
Deși în perioada 1718-1719, statul austriac a intervenit tot mai hotărât în organizarea învățământului, rezervându-și dreptul de conducere și control al tuturor școlilor, caracteristică a fost totuși subordonarea întregului învățământ față de biserică, școala fiind pusă în slujba bisericii, conținutul învățământului fiind predominant religios, iar parohul, în calitatea sa și de director al școlii, având drept de control asupra activității învățătorului. Aceste aspecte pot fi observate și la Școala poporală germană din Fabric.
Astfel, deși aceasta depindea de contribuția primită de la cele două magistrate, selectarea învățătorilor și controlul activității didactice desfășurate de aceștia erau exercitate de paroh. În 1767, când Maximilian Schweizer, care fusese încadrat la trupele grănicerești ilirice a solicitat postul de învățător la această școală, el a fost examinat de preotul Hartman care la început nu l-a acceptat, unul din motive fiind tocmai religia, Schweizer fiind convertit, în concepția parohului acesta neprezentând siguranță pentru a educa tineretul în spiritul bisericii catolice.
Totuși preotului i s-a făcut milă de el, căci avea familie și copii și l-a acceptat, luându-și totodată angajamentul „să-l controleze și să-l îndrume”.
Primii învățători ai școlii nu aveau pregătirea necesară pentru această profesie. Ei au fost majoritatea foști furieri din armată sau crâsnici.
Schimbări importante în dezvoltarea școlii s-au produs după adoptarea legii școlare, „Allgemeine Schulordnung fűr die deutschen Normal-Haupt und Trivial-schulen in samtlichen Erblanden” sancționată de Maria Tereza la 6 decembrie 1774 și a regulamentului școlar „Ratio Educationis” din1777. După adoptarea lor, școala poporală germană din Fabric devine școală trivială cu două clase în care se învățau cititul, scrisul, socotitul și catehismul. Cele două clase erau conduse de un învățător superior (care preda la clasa a II-a) și un învățător inferior (la clasa I).
Deși legea preciza ca plata învățătorilor, construirea și întreținerea clădirilor școlare să cadă în seama comunității bisericești, specific pentru școlile din Timișoara, care erau în acea vreme toate confesionale a fost că acestea au rămas în sarcina celor două magistrate, această situație menținându-se și după 1780 când Timișoara devine oraș liber-regal. După unificarea celor două magistrate, începând cu anul 1784, aceste obligații vor reveni unicului magistrat existent acum în oraș.
În 1784, magistratul orașului Timișoara a încheiat două contracte cu privire la administrarea sistemului școlar elementar orășenesc. Unul din contracte a fost încheiat cu școlile elementare germane și maghiare, iar celălalt cu școlile ilirice.
Contractul școlar încheiat la 28 aprilie 1784 referitor la școlile elementare germane prevedea că orașul se obligă să angajeze câte un învățător superior și câte unul inferior atât pentru cartierul Fabtric cât și pentru Iosefin pentru predarea în limba germană și în limba latină. Întrucât Fabricul nu avea încă o clădire proprie, se stabilea că în momentul în care mijloacele financiare vor permite, să se construiască o școală. Dar până atunci să se aibă grijă să se facă rost de localuri separate de locuința învățătorului. Interesant este că se stabilea o salarizare diferită a învățătorilor din cele două cartiere. În timp ce cel superior din Iosefin primea 170 florini, cel din Fabric doar 118 florini, învățătorii inferiori primind însă aceeași sumă de 80 florini. Contractul mai prevedea ca pentru încălzirea claselor școlare și a locuințelor învățătorilor din fiecare cartier să se asigure câte 12 m3 de lemne. Angajarea învățătorilor se făcea astfel: directorul școlilor poporale germane propunea candidații pentru postul de învățător, iar magistratul era cel care alegea.
Ca urmare a încheierii acestui contract, la școala poporală (catolică) germană din Fabric au fost angajați doi învățători, însă din cauza existenței unei singure săli de clasă, amândoi învățătorii și-au desfășurat activitatea în aceasta.
Cursurile școlare durau 10 luni, anul școlar fiind împărțit în două semestre: semestrul de iarnă dura din 3 noiembrie până la Florii, iar cel de vară de la Paști până la sfârțitul lui august. Lunile de vacanță erau septembrie și octombrie. Această împărțire a anului școlar s-a menținut până în 1832 (cu multe abateri totuși) când începutul anului școlar a fost fixat pentru 1 octombrie. Copiii între 6 și 8 ani urmau și cursurile de vară, cei între 9 și 12 ani numai pe cele de iarnă, vara fiind nevoiți să participe la lucrările agricole.
În timpul săptămânii a fost stabilită o zi liberă, la început aceasta fiind ziua de joi. În 1790 Karlitzky, directorul școlilor poporale (catolice) germane din Timișoara a mutat ziua liberă vinerea, probabil pentru că acea zi era zi te târg. Treptat, ziua liberă va fi mutată din nou joia. Zilele de sărbătoare erau de asemenea zile libere.
În 1775, în Timișoara se înființează școala normală care a pregătit învățători pentru școlile germane, astfel că în sfârșit sunt numiți învățători cu pregătire de specialitate.
Problema salarizării învățătorului superior a creat însă multe nemulțumiri. Din cauza faptului că era plătit cu mult mai puțin decât cel din Iosefin, învățătorul din Fabric, Ignaz Kimmel și-a dat demisia, cererea sa de a fi egalat cu învățătorul din Iosefin nefiind inițial aprobată (1784).
Astfel s-a pus problema angajării unui nou învățător. Candidatul la postul de învățător trebuia să fie examinat de directorul școlii germane, care era în același timp și inspector școlar, Karlizky. Examenul pe care trebuia să-l dea se referea la noua metodă de predare a lui Felbiger, metodă considerată la acea vreme modernă.
Postul nu a fost însă ocupat de altă persoană, pentru că Ignaz Kimmel a reușit să invingă în conflictul cu magistratul orașului care la cererea locuitorilor din cartier ce îl apreciau și îl respectau pe acest învățător s-a hotărât să-i ridice salariul, astfel că el și-a retras demisia.
Problema salarizării învățătorilor a creat permanent în această perioadă de început a școlii conflicte și nemulțumiri care au dus la nenumărate schimbări de învățători. Aceste schimbări au fost determinate și de relațiile nu întotdeauna bune dintre învățători și paroh în calitatea acestuia de director local cu drept de control asupra activității învățătorului.
Un exemplu care ilustrează cele afirmate mai sus este cel legat tot de persoana învățătorului Ignaz Kimmel care totuși și-a părăsit serviciul, cu toate că obținuse o victorie importantă în problema salarizării, de data aceasta din cauza „purtării necuviincioase” a preotului. Pentru a schimba hotărârea învățătorului părinții au cerut sprijinul directorului Karlizky. Însă de data aceasta Kimmel nu și-a mai retras demisia (anul școlar 1788-1789) învățătorul inferior fiind nevoit să lucreze cu ambele clase, el primind salariul de învățător superior și jumătate din cel de învățător inferior. Deși toți învățătorii care i-au urmat lui Kimmel erau cu pregătire de specialitate, unii au fost demiși, ca de exemplu Franz Schrockenburg care a fost înlocuit în 1789 pe motiv de incapacitate.
După ce postul de învățător devenea vacant, conform contractului din 1784, alegerea învățătorilor se făcea astfel : directorul era obligat să facă cunoscut existența unui post vacant, după care candidații își depuneau cererile pentru acest post. Cei care alegeau învățătorul din rândul candidaților erau membrii administrației orășenești, astfel că directorului îi revenea doar sarcina de a-l introduce în serviciu. Acestă modalitate de angajare a învățătorilor s-a păstrat până la adoptarea Regulamentului școlar din 1806.
Urmărind statistica învățătorilor care au funcționat la școala noastră în perioada de sfârșit al secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se poate observa că de multe ori posturile rămâneau vacante, chiar pentru luni de zile. Aceasta se datora faptului că mulți învățători preferau să plece din Timișoara în comunele în care existau școli, învățătorii din mediul rural nedorind însă să ocupe posturile vacante din oraș.
Justificarea unei astfel de atitudini, de neînțeles probabil în zilele noastre, constă în faptul că învățătorii din zona rurală, fiind în același timp organiști sau crâsnici, beneficiind și de pământ, aveau o situație materială mai bună decât cei din oraș. Pentru a sublinia aceasta, Hetzel remarcă: „Arta a fost întotdeauna dependentă de pâine și arta educației n-a făcut excepție”.
Faptul că directorul era subordonat administrației orășenești, faptul că nu avea nici un cuvânt de spus la acordarea sau neacordarea unui post de învățător, la schimbarea sau demiterea unor învățători, a condus la conflicte între director și magistratul orășenesc în problema autorității care trebuie să exercite controlul asupra activității învățătorului.
Un astfel de conflict a izbucnit în 1799 când directorul Karliczky, nemulțumit de activitatea învățătorului superior din Fabric, Franz Vanschura, a vrut să-l mute la școala germană din Iosefin, iar în locul lui să-l aducă pe învățătorul superior de acolo. El nu a putut să pună în aplicare hotărâre întrucât administrația orășenească a impus ca și condiție acordul celor doi învățători. Nevrând să fie subordonat administrației orășenești, directorul Karliczky a hotărât să-l concedieze pe învățătorul din Fabric în cazul în care nu și-ar fi dat acest acord.
Membrii magistraturii orășenești întruniți în ședința din 30 octombrie 1799 au considerat că directorul a comis un abuz. În cele din urmă conflictul s-a rezolvat, căci învățătorul Franz Vanschura a acceptat schimbul de teamă să nu-și piardă serviciul.
Conflicte au izbucnit și între director și învățători, uneori aceștia din urmă fiind chiar hărțuiți de director pentru a-i obliga să-și părăsească serviciul. Într-o astfel de situație dificilă s-a aflat și înlocuitorul lui Franz Vanschura, Josef Hetterich care a fost acuzat mai întâi de lipsă de supunere, apoi de delăsare de serviciu, de abuz în serviciu și în cele din urmă chiar de furt de către directorul Horvath (1807-1808). Deși cercetările au dovedit nevinovăția învățătorului superior din Fabric, Josef Hetterich a preferat să-și dea demisia.
Directorul Horvath nu a prevăzut consecințele, găsirea unui înlocuitor devenind o adevărată problemă și pentru ca postul să fie ocupat, s-a promis mărirea salariului, promisiune care nu a putut fi respectată.
În alegerea învățătorilor s-au produs schimbări prin Legea școlară din 1806. Conform paragrafului 188 din această lege concursul pentru postul de învățător se desfășura astfel: orașul propunea trei candidați pentru ocuparea postului respectiv, dintre care directorul care avea în continuare și funcția de inspector numea învățătorul. Astfel, directorul avea din nou rol hotărâtor în alegerea învățătorului.
O problemă dificilă pentru învățătorii școlii noastre a apărut în perioada premergătoare revoluției de la 1848-1849, când a început să se pună un accent tot mai mare pe cunoașterea limbii maghiare, Banatul fiind din 1779 alipit Ungariei. Unul dintre cei mai buni învățători ai școlii, Matthias Schlosser, care a funcționat aici timp de 40 de ani (1810-1850), care s-a evidențiat în mod deosebit prin rezultatele obținute, în preajma izbucnirii revoluției a fost pus în situația de a fi pensionat pentru că nu avea cunoștințe suficiente de limba maghiară, deși el se simțea încă capabil să-și îndeplinească obligațiile. Pentru a liniști spiritele și a mulțumi pe toată lumea, administrația orășenească a hotărât să-l scoată la pensie pe Matthias Schlosser cu o pensie egală cu salariul său. Însă după înăbușirea revoluției maghiare (1849), acordarea autonomiei Banatului (1849-1851), apoi unirea Banatului cu Voievodina sârbească (1851-1860), cunoașterea limbii maghiare nu a mai reprezentat o necesitate, astfel că Matthias Schlosser a putut să-și păstreze postul în continuare, pensionându-se în 1850 din cauza vârstei și a bolii.
Problema încadrărilor pe posturile vacante de învățători a rămas nerezolvată și după revoluție. Ea a dus la declanșarea unui nou conflict, de data aceasta între directorul local al școlii, Hoftander, și magistratul orășenesc. După pensionarea învățătorului Matthias Schlosser, pe postul vacant existent în școală, directorul a făcut o numire provizorie de învățător. Magistratul orășenesc nu a aprobat această numire considerând că numirile sunt un atribut numai al magistraturii.
Pentru ca învățământul să nu fie întrerupt, s-a ajuns la un compromis, magistratul acceptând ocuparea provizorie a acestui post până la aprobarea definitivă de după alegeri.
Conflictul însă reizbucnește, căci directorul local a anunțat concursul pentru postul vacant din proprie inițiativă, depășindu-și din nou atribuțiile. Concursul are loc în cele din urmă, dar magistratul după ce face numirile, atrage din nou atenția că numai orașul are dreptul să anunțe și să propună candidați pentru ocuparea posturilor de învățători la școlile primare, conform paragrafului nr. 188 al Legii învățământului.
Până la revoluția de la 1848-1849, directorul școlilor germane care era în același timp și inspector școlar, deținea și funcția de director local. După revoluție cele două funcții (de director și director local) au fost îndeplinite de persoane diferite. Atribuțiile lor nefiind însă strict delimitate, s-a ajuns din nou la conflicte, cum a fost cel din 1859 între inspectorul Ignatz Kimmel (interesant că are același nume cu învățătorul care funcționase la școala poporală germană din Fabric între 1784-1789) și directorul local, Hofstadner.
O perioadă lungă de timp, școala a fost mixtă, fetele instruindu-se alături de băieți. Deși încă din 1834, directorul local Fr. Hofstadner a propus ca în cazul construirii unei clădiri noi de școală (școala funcționând de la înființarea sa în diverse case, nedeținând deci un local propriu), să fie deschisă și o școală pentru fete, abia în 1848 s-a hotărât ca elevii să fie repartizați după sex. Această separare a devenit posibilă de-abia după construirea localului școlii în 1847. Activitatea de predare urma să fie desfășurată la clasele de fete, de învățătoare. Deși concursul pentru postul de învățătoare a fost fixat până în 15 august 1848, din cauza revoluției acest concurs nu s-a putut desfășura, activitatea la clasele de fete începând abia în 1849, după revoluție. Prima învățătoare care a obținut postul de la școala de fete a fost Carolina Wagner. Însă ea nu desfășura întreaga activitate de predare-instruire, ci preda doar lucru de mână. Restul activității de predare era desfășurat de învățător (primul a fost Johann Jirsa), așa cum se procedase deja și la școala germană din Cetate.
În 1858-1859, la școala de băieți se înființează clasa a III-a, iar în 1859-1860 și clasa a IV-a. Astfel aceasta se transformă din școală trivială în școală capitală.
În 1859 este adoptată o dispoziție a primăriei prin care urma ca școala de fete, aflată până atunci în aceeași clădire cu băieții să fie preluată de călugărițe. Dispoziției I s-a dat curs abia în 1860 prin actul de predare a școlii de fete călugărițelor din Ordinul Notre Dame din 23 și 30 septembrie. Întrucât călugărițele n-au dorit să-și desfășoare cursurile în aceeași clădire cu școala de băieți, orașul a preluat de la „Asociația ocrotirii copiilor mici” o clădire aflată în Fabric, nu departe de clădirea școlii de băieți, care a fost adaptată ca școală, preluarea ei în mod festiv de către călugărițe făcându-se la 21 octombrie 1860.
La început țcoala de fete a avut tot două clase ca și înainte de preluarea ei de către călugărițe, abia în anul școlar 1865-1866 înființându-se cea de-a treia clasă.
Instaurarea regimului dualist austro-ungar în 1867 și în special adoptarea legii Învățământului din 1868 au dus la importante schimbări. Urmărindu-se extinderea controlului statului și asupra școlilor confesionale, se afirma în această lege posibilitatea transformării școlilor confesionale în școli comunale, dacă nu aveau resurse suficiente pentru întreținerea lor.
În aceste condiții școlile catolice germane din Timișoara, printre care și cea din Fabric s-au transformat începând cu anul școlar 1869-1870 în școli comunale, germanii neurmând aceeași cale cu românii și sârbii din cartier, care au optat pentru menținerea școlilor confesionale.
Pentru ocuparea posturilor de învățători la școala comunală a fost organizat un concurs la care au fost obligați să participe și foștii învățători.
Mai greu de rezolvat a fost problema școlilor de fete care se aflau sub patronajul călugărițelor. Întrucât anul școlar 1869-1870 începuse, școala de fete din Fabric, ca de altfel și celelalte din Cetate și Iosefin, a fost lăsată provizoriu pentru încă un an sub conducerea călugărițelor. După trecerea termenului de amânare dat de administrația orașului, călugărițele au fost obligate și ele să dea concurs pentru ocuparea posturilor de învățătoare în iulie 1870.
Transformarea școlilor catolice de fete în școli comunale a creat în continuare probleme, tratativele dintre administrația orășenească și conducerea bisericii catolice fiind continuate. Adresându-se ministrului, episcopul romano-catolic Bonaz s-a oferit să întrețină școlile de fete pe cont propriu, în cazul menținerii statu-quo-ului.
În cele din urmă, deși a fost organizat concursul pentru posturile de învățătoare la școala de fete din Fabric, nu au fost angajate decât călugărițele din ordinul Notre Dame.
O perioadă, problema școlilor de fete nu a mai fost discutată, ele rămânând sub patronajul călugărițelor, dar treptat s-a hotărât ca în funcție de opțiunile părinților fetele să fie școlarizate în cadrul școlii comunale sau în cadrul școlii primare confesionale a Institutului Notre Dame. Ca urmare s-a pus problema construirii unui nou edificiu de școală, el fiind terminat în 1887.
După înființarea școlii reale de stat ca școală medie în 1870, la școala comunală din Fabric (ca și la cele din Cetate și Iosefin) s-a înființat clasa a V-a combinată în mod experimental cu clasa a IV-a, urmând să fie înființată și clasa a VI-a în caz de necesitate (Hotărârea comisiei școlare din 10 august 1870).
Acest eveniment a durat mai mulți ani, clasa a V-a și a VI-a fără a fi combinate înființându-se de fapt la începutul anului școlar 1877-1878.
Datorită creșterii numărului elevilor de la școala comunală de băieți, în 1870 se înființează prima clasă paralelă, învățător la această clasă fiind numit Ștefan Troszt care până atunci fusese învățător la școala maghiară de stat din Fabric și care va deveni directorul școlii în 1879.
Transformarea școlii din școală confesională în școală comunală, aflată acum sub controlul direct al administrației orășenești și prin aceasta sub controlul statului ungar, a avut consecințe pe care germanii nu au putut să le prevadă în acel moment. Chiar dacă salarizarea era mult mai bună și mai regulată decât în perioada precedentă, chiar dacă școlii i s-au acordat fonduri pentru extinderea clădirii, în schimb, ca urmare a procesului de maghiarizare, treptat, școala s-a transformat din școală germană în școală maghiară. Conform Legii învățământului din 1862, în școlile primare superioare, cum era și școala comunală din Fabric, ca de altfel și în gimnaziile unde limba de predare nu era cea germană, urma să se introducă și predarea limbii maghiare.
Studiul limbii maghiare a fost introdus și în școala noastră, deși numărul elevilor de naționalitate maghiară era scăzut (1869- 8 % maghiari, 87 % germani).
În aceste condiții, procesul de maghiarizare s-a desfășurat destul de greu, căci predarea în limba maghiară consta de fapt doar în citire, învățarea unor reguli gramaticale, traducere și ortografie, explicațiile ca atare în procesul de predare fiind date în continuare în limba germană, copiii trebuind să dea răspunsul tot în germană.
Procesul de maghiarizare s-a accentuat în timpul primarului Telbisz Karoly (1885-1914) care era și președintele de onoare al consiliului profesoral și conducătorul inspectoratului școlar. În consiliul din 14 iulie 1889 s-a luat hotărârea de transformare a școlii comunale din germană în maghiară. Argumentele aduse în sprijinul acestei idei au fost următoarele: necesitatea pregătirii temeinice a elevilor din școlile primare întrucât învățământul mediu și cel superior se desfășurau deja în limba maghiară; o mare parte din învățători și din elevi erau de naționalitate maghiară. Se afirmă că acțiunea aceasta a fost sprijinită de locuitorii orașului și chiar de germanii din Ungaria, părinții fiind de acord cu această transformare întrucât ei nu vorbeau o maghiară corectă și de aceea erau dornici ca măcar copiii lor să o învețe, ea fiind limba oficială a statului austro-ungar.
Pentru aceasta, urma ca în clasa I și a II-a să se pună accent pe exersarea limbii maghiare până la însușirea ei astfel încât elevii să se exprime cursiv în această limbă, învățătorul fiind acum obligat să converseze cât mai mult în limba maghiară.
Din clasa a III-a, predarea se făcea în mod obligatoriu numai în limba maghiară. Limba germană devenea o limbă modernă studiată de elevi ca atare. Ea se preda doar începând cu clasa a III-a și numai 2 ore săptămânal, citit și scris.
Finanțarea acestei acțiuni a fost făcută de oraș, Timișoara având în continuare statut de oraș liber regal.
În aceste condiții școala noastră a devenit școală comunală maghiară începând cu anul școlar 1890-1891.
În perioada care a urmat, numărul elevilor de naționalitate maghiară din școlile comunale a crescut, însă comparativ cu cel al elevilor de naționalitate germană era în continuare scăzut (în 1895 – doar 23 % din elevii școlilor comunale din Timișoara erau maghiari, 67% fiind germani).
Așa a rămas școala noastră în amintirile locuitorilor cartierului ca fiind din totdeauna școală maghiară, din acest motiv fiind derutat și Nicolae Ilieșiu care în lucrarea din 1943 „Timișoara – monografie istorică” consemnează ca an al înființării școlii anul 1841, acesta fiind însă anul înființării unor prime cursuri școlare pentru maghiarii din cartier, prima școală maghiară din cartier fiind înființată în 1864, însă nu în clădirea școlii noastre, ci pe Str. Ungurească (astăzi Simion Bărnuțiu) pe locul acestei școli fiind astăzi Școala cu clasele I-VIII nr. 21.
Intensificarea procesului de maghiarizare a dat rezultate, căci după numai 5 ani s-a constatat că elevii au reușit să-și însușească limba maghiară, elevii exprimându-se în această limbă ca și cum ar fi fost limba lor maternă.
Obiectele de învățământ studiate în cadrul școli comunale din Fabric erau următoarele : religia (inclusiv aptitudini de exprimare), limba maghiară – citire, scriere, gramatică, ortografie (și exprimarea în vorbire și scriere după transformarea școlii în școală maghiară), limba germană (citire, scriere, gramatică, ortografie, exprimarea în vorbire și scriere – până în 1890-1891), matematică, geografie, științele naturii, cântarea, lucru manual, hărnicia și aptitudinile. Aprecierea elevilor se făcea cu medii la fiecare materie între 1 și 5, însă spre deosebire de astăzi, media cea mai mare era media 1. Media generală era notată în funcție de mediile trimestriale prin calificative (excepțional, foarte bine, categoria I, categorie a II-a).
Mai erau apreciate prin calificative comportamentul moral, hărnicia și aptitudinile. În registrul matricol se notau și absențele, fiind cerută numerotarea celor motivate și a celor nemotivate.
Elevii dotați care doreau să promoveze în același an două clase li se dădea această posibilitate cu condiția de a participa la cursurile de vară și de a da examen din materia anului respectiv în fața a doi inspectori școlari și a doi învățători examinatori.
Elevii școlii noastre proveneau din familii cu venituri mici, din această cauză în anul școlar 1894-1895 peste 71% din elevi nu au reușit să plătească taxele școlare, deși acestea nu erau foarte mari: pentru un copil – 4 forinți/an; pentru doi copii – 6 forinți/an (3+3), iar pentru mai mult de doi copii – 2 forinți și 10 kr./copil.
Familiile cu situație materială precară primeau ajutoare din partea inspectoratului școlar în haine și încălțăminte.
Deși nu era o școală confesională, zilele de sărbătoare au continuat să fie libere. Întrucât nu toți elevii școlii erau catolici, ci erau și de alte confesiuni (greco-catolic, ortodox, mozaic), inspectoratul școlar a dat dispoziție directorului școlii ca și acești elevi să beneficieze de zile libere în zilele lor de sărbătoare.
Relațiile dintre școală – biserică – inspectorat școlar au fost în general bune, de colaborare. Au existat însă și excepții. Un exemplu în acest sens îl constituie plângerea inspectoratului școlar din 1874 referitoare la participarea băieților ca ministranți la slujbele religioase care se desfășurau de multe ori în timpul cursurilor, aceasta având o influență negativă asupra situației lor la învățătură. S-a ajuns în cele din urmă la un compromis și anume ca participarea elevilor la slujbele religioase ca ministranți să se facă numai cu aprobarea părinților, acești elevi trebuind să fie notați și anunțați din trei în trei luni la inspectorat.
După cum se poate observa și din aceste exemple, autoritatea bisericii catolice scăzuse destul de mult în a doua jumătate al secolului al XIX-lea comparativ cu secolul al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea.
Întrucât salariile învățătorilor au fost mărite în această perioadă, acordându-li-se și bani pentru locuințe în scopul de a fi scutiți de grija rezolvării problemelor materiale, dar și pentru a-i cointeresa în activitatea desfășurată în cadrul procesului de maghiarizare, se observă în perioada regimului dualist o mare stabilitate a învățătorilor pe posturile de la școala comunală din Fabric, majoritatea dintre ei funcționând până la pensie: Kaspar Muller – 28 de ani (1851-1879), Fidelius Schwarz – 30 de ani (1851-1881), John Irsay – 37 de ani (1857-1892), Ștefan Troszt – 36 de ani (1870-1906).
În privința funcției de director apar de asemenea schimbări în perioada regimului dualist, fiecare școală comunală avându-și acum propriul director.
Cei mai de seamă directori ai școlii din această perioadă au fost: Kakujay Karoly, care a fost numit aici ordin ministerial din 1876, rămânând ca director până în 1879. El a fost președintele „ Asociației învățătorilor din partea de sud a Ungariei” (1867-1869) și din 1879 a devenit inspector adjunct. A fost autor de manuale și pentru meritele sale a fost decorat și ridicat la rangul de cavaler; Ștefan Troszt care a funcționat o perioadă îndelungată la această școală, fiind și directorul ei între 1879-1906. În această calitate, împreună cu directorii școlilor comunale din Cetate și Iosefin (Schaffer Karoly și Gokler Antal) au alcătuit o lucrare despre istoricul școlilor comunale din Timișoara, de la înființarea lor și până în 1896.
Numărul de elevi dintr-o clasă era ridicat, munca învățătorilor fiind din această cauză deosebit de dificilă.
Iată două statistici, din 1873 și din 1904 care ilustrează cele afirmate mai sus:
1873
1904
Comparând datele din cele două statistici se poate observa că deși Legea din 1868 prevedea un număr maxim de 80 de elevi într-o clasă, în 1873 un învățător trebuia să instruiască mai mulți elevi decât numărul maxim admis. Acest număr ridicat de elevi într-o clasă s-a menținut și la începutul secolului al XX-lea când un învățător trebuia să instruiască între 60 și 70 de elevi, influențând negativ eficiența muncii lui.
Frecvența școlară a elevilor a fost în această perioadă destul de slabă, chiar dacă în legile învățământului adoptate în această perioadă erau prevăzute pedepse ce urmau să fie aplicate părinților ce nu-și trimiteau regulat copiii la școală. Această situație poate fi observată și din statistica lui Hetzel, căci numai 30% din elevii unei clase aveau vârsta corespunzătoare clasei, restul având 1, 2, 3 și chiar mai mulți ani decât vârsta clasei respective, cauza principală constituind-o absențele de la școală.
Cu toate aceste neajunsuri, de la înființarea sa în 1762 și până la sfârșitul primului război mondial, școala noastră a avut un rol de seamă în instruirea și educarea unui mare număr de copii din cartierul Fabric, atât germani și maghiari, cât și români, sârbi și evrei.
Ea a trecut într-o etapă nouă după înfăptuirea unirii Banatului cu România la 1 Decembrie 1918 și introducerea administrației românești în Timișoara (28 iulie 1918).
Perioada de până la adoptarea „Legii pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-primar” din 24 iulie 1924 a fost una de tranziție în care școala noastră a rămas școala comunală nr. 1 cu limba de predare maghiară.
După adoptarea acestei legi, ea s-a transformat în școală primară urbană de stat, fiind întreținută în perioada interbelică din fondurile primite de la bugetul de stat. O altă schimbare a constituit-o transformarea celor două clădiri ale școlii (cea de Str. Bisericii, acum Pipoș și cea de pe Str. Mielului, denumită Titu Maiorescu) în sediile a două școli distincte: nr. 3 de pe Str. Pipoș și nr. 4 de pe Str. Titu Maiorescu, ambele rămânând școli pentru copiii de naționalitate maghiară din cartier, însă școli mixte, atât pentru băieți, cât și pentru fete.
Această situație nu a durat mult, căci în 1937, când s-a modificat numerotarea școlilor din cartier ca urmare a înființării unei noi școli pe Str. Simion Bărnuțiu, cele două clădiri redevin sediul unei singure școli, Școala primară urbană de stat maghiară nr. 4-5, rămânând astfel până în 1948. După 1937, clădirea din Str. Pipoș a redevenit sediul școlii de băieți, iar cea de pe Str. Titu Maiorescu a școlii de fete.
Cum prin Legea învățământului primar din 1924 li se acorda minorităților naționale dreptul de a studia în limba maternă, în cadrul școlii este reînființată și secția germană organizată ca școala primară de stat germană aflată în aceeași clădire cu școala urbană de stat nr. 3 (din 1937-nr. 5).
Obiectele de învățământ studiate în cadrul școlii în perioada interbelică, în funcție de clasă, bineînțeles, au fost: lb. maternă (maghiară sau germană, în funcție de secție), matematica, religia, istoria, geografia, științele fizico-naturale, dreptul civic, desenul, cântul, exercițiile corporale și jocurile gimnastice, lucrul de mână și lucrările practice agricole.
Numărul de elevi dintr-o clasă, deși nu mai atingea 80-90 de elevi ca în perioada regimului dualist, a continuat să fie totuși destul de ridicat, între 40 și 70 de elevi la secția maghiară și între 15 și 60 de elevi la secția germană. În 1934 erau 7 clase maghiare, fiecare având 44, 45, 47, 50, 55, 69, respectiv 70 de elevi.
Urmărind structura secțiilor pe naționalități și confesiuni și comparând-o cu cea din perioadele anterioare se poate constata producerea unor importante schimbări: în cadrul Școlii Urbane de Stat Maghiare 99% din elevi erau de naționalitate maghiară, un număr foarte mic dintre ei (1%) fiind de naționalitate germană, din punct de vedere al confesiunii fiind în majoritate romano-catolici, iar la secția germană, elevii erau de asemenea în proporție de peste 99% de naționalitate germană și de religie romano-catolică, deci secțiile au cunoscut un grad mai mare de omogenitate. Printre elevii ambelor secții nu mai sunt prezenți în perioada interbelică românii și sârbii, aceștia frecventând școlile de stat românești sau cele confesionale din cartier.
Până în 1937, deși școlile au fost mixte, clasele erau alcătuite numai din fete sau numai din băieți. Din acest an în cadrul școlii maghiare cu sediul de pe Str. Pipoș au rămas doar băieții, iar în cea de pe Titu Maiorescu fetele, școala devenind școală primară inferioară numai cu clasele I-IV. școala primară germană a rămas mixtă până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial când s-a desființat, secția germană înființându-se în cadrul școlii de pe Str. Caragiale.
Activitatea didactică desfășurată în această perioadă în școală s-a aflat permanent sub controlul Inspectoratului școlar regional condus de un inspector șef al regiunii, în cadrul lui fiind și un inspector primar al regiunii, de școala noastră ca de altfel de toate școlile primare răspunzând un inspector primar de circumscripție. Conform legii directorii au fost numai bărbați, întrucât școala a fost mixtă sau de băieți.
La conducerea școlii s-au aflat directori care au condus perioade îndelungate: Aloisiu Schwarz (1906-1923 – 17 ani), Ștefan Murgu (1923-1940 – 17 ani).
Frecvența școlară a elevilor de la ambele secții s-a îmbunătățit mult în perioada interbelică prin faptul că frecvența și purtarea erau notate separat, din cauza absențelor nemotivate elevii putând fi declarați repetenți. Notele la frecvență se acordau astfel: între 1-10 absențe nemotivate – nota 9; între 11-20 – nota 8; între 21-30 – nota 7; între 21-40 – nota 6; între 41-50 – nota 5 și peste 50 – nota 4. Această notare severă a dus la îmbunătățirea frecvenței elevilor.
O altă schimbare s-a produs în notarea elevilor. Ea se făcea cu note între 1 și 10, iar acum nota maximă nu mai era 1 ci 10. După ce în fiecare trimestru se încheiau mediile pe materii, mediile anuale erau încheiate pe grupe de materii: a) lb. română; b) lb. maternă; c) științele; d) dexteritățile; e) purtarea și frecvența. Media anuală era media aritmetică a celor cinci grupe de materii. Notelor le corespundeau următoarele calificative: 1și 2 – foarte rău; 3 și 4 – rău; 5 și 6 – binișor; 7 și 8 – bine; 9 și 10 – foarte bine.
Elevii care nu obțineau o medie generală de minimum 5 la toate grupele de materii erau declarați repetenți fără a mai da examen de corigență.
Și după terminarea celui de-al doilea război mondial, preluarea puterii politice de către P.C.R. și adoptarea Decretului 175 / 1948, de fapt noua lege a învățământului, școala noastră s-a menținut ca școală elementară maghiară o perioadă de timp, mai exact până în anul școlar 1958 / 1959 când a fost introdusă și secția română, primul director care a condus cu secțiile română și maghiară fiind Theodor Balmuș.
Cei care l-au cunoscut povesteau despre teama pe care a avut-o la începutul activității de director că se vor isca conflicte între profesorii de la cele două secții. Temerile lui s-au dovedit însă neîntemeiate pentru că atmosfera a fost în general calmă, fără conflicte între profesorii români și cei maghiari.
Din 1958 și până în 2010, cele două secții (română și maghiară) s-au menținut, oscilând doar numărul claselor și al elevilor.
Denumirea școlii a suferit multe modificări în perioada regimului comunist. Până la adoptarea Decretului 175 / 1948 a continuat să se numească Școala primară urbană de stat nr. 4-5, după care este numită școala primară de stat cu lb. de predare maghiară de băieți nr. 19, iar din 1950 Școala elementară maghiară de băieți nr. 1, iar după introducerea secției române Școala de 7 ani (8 ani) nr. 2 pe care l-a păstrat până în anul școlar 1973 / 1974 când din nou și-a schimbat denumirea în Școala generală nr. 1, prin unirea cu școala care purta acest număr și care a fost mutată în clădirea școlii noastre pentru ca sediul ei să fie transformat în școală ajutătoare.
După proclamarea republicii, în perioada 1947-1965, perioadă în care partidul unic, PMR, a fost condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a pus un mare accent pe politizarea învățământului.
Astfel în cadrul școlii noastre, obiective de bază ale procesului instructiv-educativ au devenit: educarea elevilor în spiritul patriotismului socialist și a internaționalismului proletar, evidențierea grijii PMR față de copii și a progreselor obținute în perioada care a urmat preluării puterii politice de către comuniști, combaterea misticismului și educarea ateistă a elevilor. Toate aceste obiective trebuiau realizate nu numai în cadrul lecțiilor cât mai ales în activitățile extrașcolare organizate în special serbări și programe artistice desfășurate la Căminul Cultural din Kuncz sau la Clubul „22 Aprilie” cu ocazia sărbătoririi unor evenimente ca 7 noiembrie (Revoluția din Octombrie), 22 aprilie (ziua nașterii lui V.I. Lenin), 23 august (Ziua națională), 1 Mai, luna prieteniei româno-sovietice etc.
În cadrul consiliilor profesorale și a cercurilor metodice, pe lângă subiectele referitoare la perfecționarea activității didactice au fost dezbătute teme ca „Metode de educare în spiritul moralei comuniste” sau „Educația comunistă în lumina directivelor Congresului al III-lea al PMR” ș.a.m.d., superioritatea societății comuniste comparativ cu cea capitalistă trebuind să fie subliniată nu numai în cadrul lecțiilor, dar și în activitățile de perfecționare a cadrelor didactice.
În cadrul școlii au fost create organizații coordonate și controlate de biroul organizației PCR din școală (sindicat, A.R.L.U.S.) în cadrul cadrelor didactice, dar și în cadrul elevilor (Organizația Pionierilor – copii între 8 și 14 ani, apoi între 7 și 14 ani; U.T.C. – peste 14 ani). Activitățile organizate de ele erau puse de multe ori în zilele de sărbătoare din calendarul ortodox sau cel romano-catolic (de Crăciun, de Paști) pentru a-i împiedica pe elevi să meargă la biserică, în concepția comunistă aceasta având o influență negativă, determinând formarea la elevi a unei concepții ateiste, materialist-dialectice despre lume și viață. Elevii care erau surprinși că totuși merg la biserică erau aspru pedepsiți.
D-na Ebergeny Margareta, fostă bibliotecară a școlii, care a fost elevă a acestei școli, își amintește cum a fost pedepsită pentru că s-a aflat că mergea la biserică, Ea și alți 5 elevi ai școlii au fost popularizați în fața întregului colectiv al școlii, colegii lor fiind puși să arunce în ei cu roșii, mere, apoi fiind ținuți în curtea școlii mai multe ore. Aceste măsuri, desigur că i-au revoltat pe părinți care au cerut conducerii școlii să nu mai folosească astfel de metode în pedepsirea elevilor, mai ales că nici nu erau ei cei „vinovați”, ci părinții lor,
Astfel s-a ajuns ca aceste abateri, precum și absențele de la activitățile pionierești organizate să fie pedepsite prin scăderea notei la purtare.
Modelul sovietic pus în acțiune în cadrul învățământului s-a reflectat și în viața școlii noastre în această perioadă. Multe obiecte de învățământ au rămas aceleași ca și în perioada interbelică, dar au fost folosite noi programe și noi manuale. A fost introdus studiul obligatoriu al limbii ruse, Au fost folosite manuale sovietice, cel de istorie prezentând istoria românilor complet falsificată de slavism și sovietism. Obiecte noi de învățământ au fost constituția și cunoștințele industriale numit mai târziu politehnizare.
Adoptarea Decretului 175 / 1948 a pus și rezolvarea problemei analfabetismului în țara noastră. Întrucât prin efectuarea recensământului s-a constatat că numărul analfabeților este destul de ridicat, cadrelor didactice din școala noastră (ca de altfel de la toate școlile din țară) li s-a cerut să facă recensământul analfabeților din cartier și să organizeze cursuri pentru alfabetizarea lor. A fost o perioadă dificilă, dificultățile întâmpinate de ei în îndeplinirea acestei acțiuni fiind foarte mari, căci mulți din cei ce trebuiau să participe la aceste cursuri lipseau de la ele. Întrucât organele de partid și de stat au cerut finalizarea grabnică a acestui proces de alfabetizare, s-a ajuns la situația de a fi acordate note de trecere și diplome de absolvire unor persoane care nu îndeplineau condițiile, cadrele didactice fiind nevoite să facă acest compromis pentru a nu fi sancționate.
Un alt aspect al politizării învățământului l-a constituit și numirea directorilor. În mod obligatoriu, aceștia trebuiau să fie membrii ai PMR, de multe ori fiind numiți din rândul activiștilor de partid care se distinseseră în munca lor, chiar dacă nu aveau în schimb studiile necesare. Un exemplu în acest sens îl constituie directorul Popescu Nicolae, care, în momentul în care a preluat această funcție nu absolvise încă Universitatea și care la început a întâmpinat multe dificultăți pentru că nu și-a cunoscut prea bine atribuțiile. Fiind totuși o persoană autoritară, el a reușit să se impună și să facă față acestei funcții, mai târziu ajungând și director al Școlii generale nr. 6.
Activitatea cadrelor didactice din școală a fost și în această perioadă sub controlul Inspectoratului Școlar Județean Timiș – Torontal, de asemenea și după noua organizare administrativ-teritorială (în regiuni, raioane) al regiunii Banat. Școala a fost inspectată de multe ori, în special de inspectorul de sector (prezența și aspectele surprinse de el fiind consemnate în procesele verbale ale consiliilor profesorale) care participa la consiliile profesorale sau venea în control înaintea începerii anului școlar pentru a verifica pregătirile făcute pentru acest eveniment.
Un aspect pozitiv l-a constituit reducerea numărului de elevi dintr-o clasă (între 18 și 25 de elevi față de 60-70 în perioada interbelică), aceasta contribuind la îmbunătățirea procesului instructiv-educativ.
În privința notării, inițial au fost acordate note între 1 și 5, apoi aceasta a fost modificată introducându-se notarea de la 1 la 10, media de promovabilitate devenind 5.
Întrucât învățământul obligatoriu era numai de 7 ani (apoi din 1961 de 8 ani), la sfârșitul celor 7 (8) ani, absolvenții dădeau examen de absolvire.
Situațiile statistice din această perioadă arată că profesorii erau exigenți, școala având de multe ori un număr ridicat de corigenți, ei fiind criticați pentru aceasta, indicațiile venite de la organele de partid referindu-se la creșterea procentajului de promovabilitate ca o nouă dovadă a superiorității societății comuniste. Astfel li s-a cerut cadrelor didactice să organizeze mai multe meditații cu elevii rămași în urmă, să-și îmbunătățească activitatea de predare la clasă și să organizeze în cadrul claselor grupe de întrajutorare, aceste măsuri dând de multe ori rezultate.
Frecvența școlară a continuat uneori să ridice probleme. Întrucât nu mai existau metode de constrângere a părinților, învățătorilor și diriginților li s-a cerut să rezolve această problemă prin vizite repetate la domiciliul elevilor și deci menținerea unei strânse legături cu familiile lor. Totuși comparativ cu perioada interbelică ea a fost mai bună (în 1963 / 64 – procentul a fost de 98,8%).
Schimbări importante s-au produs după 1965, când la conducerea P.C.R. (fostul P.M.R.) a fost ales Nicolae Ceaușescu și s-a realizat înlăturarea dogmatismului și abandonarea modelului sovietic în cadrul învățământului.
Au fost schimbate programele școlare, studiul lb. ruse nefiind obligatoriu, ea fiind studiată ca limbă modernă și au fost introduse noi manuale, care cu unele revizuiri s-au menținut până la înlăturarea regimului conunist.
Deși combaterea misticismului și educația ateistă a rămas un obiectiv de bază al activității instructiv-educative, a fost acordată mai multă libertate religioasă, elevii nemaifiind supravegheați la fel de mult ca înainte de 1965 pentru a fi împiedicați să participe la slujbele religioase. Totuși cele mai multe activități extrașcolare au continuat să fie organizate în zilele de duminică sau în zilele de mare sărbătoare pentru ortodocși sau pentru catolici.
Politizarea învățământului s-a menținut, în cadrul școlii un rol important în luarea deciziilor continuând să-l aibă biroul organizațiilor P.C.R. S-au menținut și organizațiile de copii și tineret, Organizația Pionierilor și U.T.C.- ul, mai mult decât atât a fost creată o organizație cu caracter politic și pentru copii mai mici de 7 ani – Șoimii patriei. Condițiile pentru numirea în funcțiile de directori au continuat să fie aceleași și în primul rând calitatea de membru de partid. Aceasta însă nu a însemnat că toți acești directori nu s-au dovedit competenți în această funcție, mulți dintre ei făcându-și datoria cu prisosință, unii chiar identificâdu-se cu viața școlii cum a fost d-nul Orban Iosif, director adjunct și apoi director al școlii noastre.
În anul școlar 1969 / 1970, ca urmare a adoptării „Legii privind învățământul în R.S.R.” din 1968 prin care învățământul obligatoriu a fost prelungit la 10 ani a fost înființată clasa a IX-a, iar anul următor și clasa a X-a, dar numărul elevilor care a continuat să studieze după terminarea clasei a VIII-a la școala noastră a fost redus, cei mai mulți preferând să urmeze liceul. Statistica școlii din 1 iunie 1970 redă acest aspect.
Acest număr scăzut de elevi înscriși în clasele a IX-a și a X-a s-a menținut și în anii următori și a determinat desființarea acestor clase începând cu anul școlar 1973/1974, școala noastră redevenind școală generală cu clasele I-VIII.
Și în această perioadă cadrele didactice și-au menținut exigențele după cum se pote observa în statistica anului școlar 1969/1970 care indică nu numai un număr ridicat de corigenți și repetenți în acest an școlar: 16% din elevii secției române fiind corigenți la unul sau două obiecte, iar 10% fiind repetenți, procentul de promovabilitate fiind de doar 74%, iar la secia maghiară 20% din elevii înscriși au fost corigenți, iar 15% repetenți, procentul de promovabilitate la această secție fiind și mai scăzut de 65%.
În anii ”80, ca urmare a „indicațiilor” date de conducătorul statului, Nicolae Ceaușescu ca activitatea didactică desfășurată de învățători și profesori să fie îmbunătățită, astfel încât numărul corigenților și repetenților, în special, să fie redus la minimum, astfel încât repetenția la ciclul primar să dispară, procentul de promovabilitate a crescut în mod spectaculos, ajungând la ciclul primar să fie de peste 95% din numărul elevilor înscriți (în anul școlar 1983/1984, de exemplu 97,8%). Din păcate a fost obținut prin micșorarea exigențelor în aprecierea elevilor întrucât cadrele didactice care nu respectau aceste „indicații” erau popularizate pentru rezultatele „slabe” obținute la clasă, acordarea altor calificative decât „f. bine” împiedicându-i să se prezinte la examenele pentru obținerea gradelor didactice.
Frecvența școlară s-a îmbunătățit, aceasta, în general, fiind destul de bună în această perioadă. După desființarea școlii primare cu clasele I-IV din Kuntz, o parte din elevii de aici fiind de naționalitate rromi au creat mari probleme, nefrecventând regulat școala și obligând pe învățători și diriginți să facă mari eforturi, uneori fără succes pentru a-i școlariza.
Stabilitatea cadrelor didactice pe posturile din școală a fost de asemenea mare, întrucât transferarea lor se putea face numai pe bază de concurs sau prin reducere de activitate, ca cea de la sfârșitul anului școlar 1970/1971. Multe cadre didactice care erau titulare au funcționat la școala noastră până la pensionare (prof. Frucht Francisc ( mai cunoscut sub pseudonimul său ca scriitor, Anavi Ádám), Badea Iuliana, Gârleanu Minodora, Nediu Florica, Maager Elena, Chirilei Benone, Orban Iosif, Berinde Felicia, Halasz Magdalena, Cionca Gorița, Smoleanu Anișoara, Mitrofan Monica ș.a.)
Fluctuația cadrelor didactice a existat mai ales în rândul suplinitorilor care erau numiți pe perioade scurte, în general de numai un an, puțini dintre ei funcționând aici mai mulți ani la rând.
Cadrele didactice pensionare sau transferate au fost înlocuite în unele situații de absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior sau ai liceului pedagogic repartizați, după absolvirea acestor instituții, la școala noastră.
Perfecționarea cadrelor didactice s-a realizat prin participarea lor la cursuri de reciclare care erau obligatorii (fără absolvirea lor nu se putea face trecerea într-o altă categorie de salarizare), în fiecare an direcțiunea școlii întocmind o situație cu persoanele care erau înscrise la aceste cursuri. O altă formă de perfecționare a reprezentat-o examenele pentru obținerea gradelor didactice; definitiv, gradul II și gradul I, multe cadre didactice înscriindu-se la aceste examene, întrucât salarizarea lor se făcea nu numai în funcție de vechime, ci și de gradul didactic obținut.
În anul școlar 1971/1972 din cele 30 de cadre didactice, 29 erau calificate, dintre acestea 3 erau stagiari, 11 aveau definitivatul, 14 erau cu gradul II și doar o învățătoare avea gradui I.
Și în perioada 1965-1989, activitatea didactică desfășurată în școala noastră s-a aflat sub controlul Inspectoratului școlar care a organizat mai multe inspecții sub formă de brigăzimde control; 1965, 1969, 1974, ultima brigadă de control a inspectat școala chiar înainte de evenimentele din decembrie care au dus la mari schimbări politice și economice în România, între 6 și 21 noiembrie 1989, calificativele acordate învățătorilor și profesorilor fiind co o singură excepție de bine și foarte bine.
Schimbări importante s-au produs în școală după decembrie 1989 când regimul comunist a fost înlăturat și societatea românească a pornit pe drumul economiei de piață, al democrației și al creării statului de drept. Începutul acestor schimbări a fost odată cu cel al anului școlar 1990/1991 când după transferarea multor cadre didactice titulare și suplinitoare din școală, transferate la alte școli de către Inspectoratul școlar al județului Timiș, în urma unui concurs în care au fost punctate gradele didactice, vechimea, media de absolvire, anii de navetă și s-a ținut cont de apropierea de domiciliu, în locul lor s-au titularizat alte cadre didactice care funcționează și în momentul de față în cadrul școlii.
Activitatea lor s-a aflat și în această perioadă sub controlul Inspectoratului școlar în perioada 21-25 ianuarie 1991 fiind efectuată o inspecție a unei numeroase brigăzi de control, calificativele date fiind de „bine” și „foarte bine”.
Programa școlară și o parte din manuale au cunoscut unele schimbări și ca urmare a introducerii unor obiecte noi de învățământ: religia (care se studiază diferențiat în funcție de confesiunea din care fac parte elevii: ortodoxă, romano-catolică, reformată), cultura civică la clasele a VII-a și a VIII-a, educația tehnologică în locul lucrărilor practice la clasele a V-a, a VIII-a. Orele de desen, muzică și educație fizică sunt conduse și la clasele primare de profesori, iar limbile moderne sunt studiate începând cu clasa a II-a.
Datorită blocurilor construite în ultimii ani ai regimului comunist în zonele Lunei – Șt. O. Iosif și Baba Dochia ce se găsesc în imediata apropiere a școlii și ca urmare a tergiversării construirii școlii din Zona Soarelui, în anii `90, numărul elevilor din școală a fost constant de peste 600 de elevi. Aceasta a permis nu numai menținerea a două clase paralele, dar au existat ani în care ciclul primar a avut câte trei clase paralele la secția română, ceea ce a contribuit la menținerea posturilor existente în școală încă o perioadă de timp și a câte unui rând de clase la secția maghiară, numărul total fiind și de 28 de clase.
Iată care era statistica din anul școlar 1995/1996 cu numărul elevilor repartizați pe naționalități:
Din păcate, din cauze mai ales obiective: scăderea natalității, îmbătrânirea populației din cartier, concurența făcută școlii de cele două licee bilingve, aflate în apropiere, Liceul Teoretic ,,Jean Louis Calderon” și Liceul Teoretic ,,William Shakespeare”, plecarea unei mari părți a populației în străinătate, numărul elevilor a scăzut dramatic, înjumătățindu-se, astfel că în anul școlar 2009/2010 a ajuns la 306.
Introducerea costului/elev începând cu anul școlar 2010-2011, a dus nu la desființarea secției maghiare, care a fost preluată de Liceul Teoretic, ,,Bartok Bela”, precum și la comasarea Școlii cu cls.I-VIII nr.4, care a devenit structură a Școlii cu cls.I-VIII nr.1. Iată cum arată statistica anului școlar 2010-2011:
Frecvența școlară s-a înrăutățit după 1990, la sfârșitul fiecărui an școlar un număr tot mai ridicat de elevi au rămas repetenți nu numai din cauza situației la învățătură cât mai ales din cauza absențelor nemotivate și chiar a abandonului școlar. Întrucât nu au existat mijloace de constrângere pentru a-i obliga pe părinți să-și trimită copiii la școală, dar și pentru că relațiile dintre școală și familie nu au fost prea strânse, mulți copii fie că nu s-au înscris, fie că au abandonat școala în cursul anului școlar.
O oarecare ameliorare a frecvenței școlare s-a observat după introducerea carnetelor de alocații de stat pentru copii și condiționarea semnării cecurilor de prezența la cursuri. Se poate de altfel observa și din statistica anului școlar 1995/1996 că mulți copii de naționalitate rromi s-au înscris în ciclul primar, atât la secția română, cât și la secția maghiară. În anul 2007, însă s-a renunțat la acest sistem de acordare a alocațiilor pentru copii, considerându-se că acestea sunt un drept constituțional care nu poate fi condiționat.
Adoptarea Legii învățământului nr. 84 din 24 iulie 1995 care în articolul 178 prevedea sancționarea părinților sau a susținătorilor legali care nu asigură frecvența școlară a elevului cu amenzi între 100 000 și 500 000 lei, această prevedere putând determina cu siguranță îmbunătățirea frecvenței școlare. Din păcate, ea nu a fost însoțită și de o metodologie de aplicare, astfel că nu a putut fi transpusă în practică.
Istoricul școlii noastre include și istoricul clădirii care nu este la fel de veche ca ea fiind totuși cea mai veche clădire de școală din oraș în momentul de față.
Deși germanii din Banat și Transilvania au reprezentat în secolele XVIII – XIX o națiune privilegiată, istoria școlii noastre dovedește că uneori chiar și pentru ei era dificil de rezolvat problema construcției unei școli.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, școala poporală germană din Fabric nu a avut un local propriu, mutându-se mereu în diverse case.
Prima clădire folosită ca școală este amintită în documente ca fiind fosta casă de rugăciuni a romano-catolicilor din cartierul Fabric, care după inaugurarea bisericii din 1765 a fost adaptată ca școală. Ea a avut o singură sală și întrucât școala a fost organizată cu două clase conform legii școlare din 1774, a fost necesară achiziționarea unei noi clădiri. De aceea, în 1785 magistratul orașului liber regal Timișoara a vrut să cumpere o clădire a Fabricii de bere pentru a fi transformată în școală, însă nu a reușit.
Abia în 1789 a fost cumpărată Huber’sche Haus (Casa lui Hubert) la licitație cu prețul de 734 florini, aceasta devenind localul școlii (Protocolul magistratului din 2. 09. 1789).
În 1834 este discutată din nou problema construirii unui nou local pentru școala germană din Fabric, dar problema rămâne în continuare nerezolvată. Nici în 1837 situația nu era mai bună, școala aflându-se în casa nr. 19 a lui Matthias Nepper, în 1841 ea continuând să se afle în această casă.
În sfârsit, după 85 de ani de la înființarea ei este construită clădirea școlii, ea nefiind însă inaugurată decât în 1849 din cauza revoluției din 1848-1849.
Clădirea a fost trecută în Cartea funciară împreună cu celelalte edificii de școli din oraș. Iată extrasul de carte funciară care precizează:
……………………………………………………………………………………………………..
„4. Clădirea Școlii germane din Fabric nr. 357 cu etaj. Inaugurată în 17 octombrie 1864. Construită în 1847. Orașul Timișoara a cumpărat pentru aceasta vechea casă a Annei Steger cu 3 472 fl. și 27 kr.”
Înființarea claselor paralele și a claselor III-VI a făcut necesară extinderea clădirii de mai multe ori (în 1882, 1898), ea devenind neîncăpătoare, dorindu-se de asemenea o clădire cât mai modernă. Clădirea aceasta s-a menținut până în zilele noastre, modificările ce-au fost aduse fiind mai ales în interior. Construcția solidă a reușit să reziste și celor două războaie mondiale.
Denumirea străzii s-a schimbat în Str. Pipoș (profesor de pedagogie la preparandia din Arad și autor de manuale), iar în perioada regimului comunist a devenit Str. Comănești, denumire pe care o are și astăzi.
Această clădire a fost sediul școlii poporale germane (1762-1869), apoi al școlii comunale din Fabric (1869-1923), în perioada interbelică și după al doilea război mondial fiind școală primară de stat maghiară, apoi școală de 7 ani, de 8 ani și de 10 ani având numerele 1 și 2.
În perioada interbelică ea a fost și sediul școlii urbane de stat cu limbă de predare germană și a școlii industriale de băieți, aceasta desfășurându-și cursurile după-amiază între orele 16-19.
Până în anul 2003 aspectul școlii lăsa mult de dorit, fondurile alocate școlii fiind insuficiente pentru repararea ei. Fiind introdusă într-un program al Guvernului României cu Banca Mondială, în 2003 au fost realizate lucrări de reabilitare a clădirii și înlocuire a mobilierului vechi cu mobilier nou, clădirea schimbându-și vizibil aspectul.
Aceasta a fost istoria Școlii cu clasele I-VIII nr. 1 din Timișoara, a clădirii în care a funcționat o îndelungată perioadă de timp și contribuția sa la dezvoltarea învățământului din orașul nostru.
CONCLUZII
Două sute de ani în viața unei școli înseamnă numeroase schimbări, multe evenimente. Cele din viața Școlii cu clasele I-VIII nr. 1 Timișoara nu puteau fi înțelese decât prin prezentarea mai întâi a istoricului cartierului Fabric din Timișoara, cartier în care se află, și a unor aspecte generale ale dezvoltării învățământului din Timișoara.
Prin enumerarea principalelor evenimente din istoria cartierului s-a urmărit evidențierea în special a dinamicii sale de-a lungul timpului, punându-se accent pe aspectele dezvoltării economice, edilitare, demografice și culturale. După cum se poate constata, dezvoltarea cartierului a exercitat o mare influență asupra transformărilor produse în cadrul școlii, determinând în primul rând înființarea sa.
Dezvoltarea învățământului în orașul Timișoara a fost analizată în strânsă legătură cu prezentarea principalelor legiuiri adoptate în acest domeniu, începând cu perioada absolutismului luminat reprezentat de împărații Maria-Tereza și Iosif al II-lea când se situează începuturile învățământului organizat, aceste legiuiri ducând și la schimbări în traiectoria școlii noastre. Au fost prezentate modalitățile de implicare a statului în domeniul învățământului și principalele instituții de învățământ înființate în orașul nostru în diferite perioade istorice.
Istoricul școlii noastre prezentat începând cu momentul înființării sale și până în prezent, perioadă îndelungată de peste două sute de ani în care ea a funcționat fără întrerupere. Înființarea ca școală poporală germană în timpul stăpânirii habsburgice, când Banatul era domeniu al coroanei (1718-1779) ea a fost în perioada acestei stăpâniri o școală trivială (elementară, inferioară)cu una, apoi două clase, devenind școală capitală (principală)în 1859 cu patru clase.
Deși întreținută din fondurile administrației orașului, Timișoara bucurându-se de statutul de oraș liber regal (1781), în primii 100 de ani de existență, ea a fost o școală confesională, aflată sub controlul bisericii catolice, parohul având un rol important în supravegherea activității didactice desfășurate în școală și în alegerea învățătorilor. Interesant este că, deși a fost o școală a germanilor, naționalitate privilegiată a imperiului, administrația orașului nu i-a acordat fonduri pentru a-și construi un local propriu până în 1847, timp de peste 80 de ani, activitatea didactică desfășurându-se în diferite case cumpărate în acest scop. Această clădire inaugurată după revoluția burghezo-democratică de la 1848-1849, s-a păstrat până în zilele noastre, fiind cea mai veche clădire de școală din oraș.
După crearea dualismului austro-ungar în 1867, școala noastră a cunoscut profunde transformări, devenind mai întâi școală comunală, întreținută în continuare din fondurile acordate de administrația orașului, dar scoasă de sub controlul bisericii și trecută sub cel al inspectoratului școlar, înființat și el după adoptarea Legii învățământului din 1868. În aceste condiții, ca urmare a procesului de maghiarizare, ea s-a transformat din școală germană în școală maghiară, rămânând astfel și în perioada interbelică, după unirea Banatului cu România, precum și în perioada de început a regimului comunist, cu unele modificări, și anume, transformarea ei după adoptarea legii învățământului primar din 1924 în școală urbană de stat și reînființarea în cadrul aceleiași clădiri și a secției germane, organizată însă ca școală primară de stat distinctă, aceasta menținându-se până în 1944.
Creșterea numărului locuitorilor Fabricului de naționalitate română ca urmare a amplului proces de industrializare desfășurat în toată țara în perioada ce a urmat naționalizării principalelor mijloace de producție (1948), precum și spațiile școlare reduse din cartier, au făcut ca alături de secția maghiară să fie înființată și secția română, școala noastră păstrând cele două secții – română și maghiară – până în prezent.
Numărul elevilor înscriși la școala noastră a variat de-a lungul timpului. Ca urmare a măsurilor luate de stat, în toate regimurile politice, în scopul asigurării obligativității învățământului elementar, el a crescut sau s-a menținut constant, un rol important în acest sens având îmbunătățirea frecvenței școlare. Cu toate acestea n-au putut fi evitate situațiile de abandon școlar sau cazurile de repetenție determinate de frecvența scăzută, acestea existând chiar și în perioada regimului comunist când cadrelor didactice le era impusă asigurarea frecventării cursurilor școlare de către toți elevii, ele putând fi sancționate în cazul unor eșecuri.
Notarea elevilor a cunoscut și ea mai multe transformări în timp. Din toate sistemele de notare utilizate în cadrul procesului de învățământ, cel mai deosebit de cel folosit în zilele noastre este cel din perioada regimului austro-ungar când notarea se făcea invers, nota cea mai mare fiind 1.
Privind conducerea școlii, se poate constata că la început ea a fost exercitată de directorul tuturor școlilor poporale germane din oraș, care era în același timp și directorul Școlii Normale și de parohul bisericii catolice aflate în apropierea școlii sub patronajul căreia se afla, în calitatea acestuia de director local.
După adoptarea legii învățământului din 1868, școala noastră, ca de altfel și celelalte din oraș, și-a avut propriul director, mulți dintre ei ocupând perioade îndelungate acest post.
În perioada regimului comunist conducerea școlii a fost exercitată de doi directori, iar după revoluție, conform Legii învățământului, directorul-adjunct, era cadru didactic de la secția maghiară.
Scăderea numărului de elevi determinată de scăderea natalității și de concurența altor școli, în special liceele bilingve, introducerea costului/elev, a determinat desființarea secției maghiare și comasarea acestei secții de către Liceul Teoretic ,,Bartok Bela”, precum și transformarea Școlii cu cls.I-VIII nr.4 Timișoara în structură a Școlii cu cls.I-VIII nr.1 Timișoara.
Creșterea treptată a numărului elevilor a determinat și mărirea numărului cadrelor didactice, aceștia fiind la început doar învățători. De controlul lor a răspuns inițial doar directorul și parohul, iar după 1868 inspectorul școlar, care a păstrat această atribuție în zilele noastre. Salarizarea acestora a creat mari probleme, mai ales în perioada de început,când plata salariilor s-a făcut de multa ori neregulat, ea îmbunătățindu-se începând cu perioada regimului austro-ungar. Din perioada interbelică, salarizarea s-a făcut în funcție de gradul didactic obținut de fiecare cadru didactic. Chiar dacă această salarizare i-a nemulțumit de multe ori pe învățătorii și profesorii care au funcționat în această școală, ei s-au străduit, indiferent de regimul politic în care au trăit, să-și facă datoria, să instruiască și să educe zeci de generații de elevi ce proveneau din familii cu venituri modeste și uneori cu situații familiale dificile. Prin pregătirea acestor elevi care au devenit în majoritatea lor cetățeni de bază ai orașului, muncitori, funcționari și intelectuali, școala noastră și-a îndeplinit menirea și din această perspectivă, viitorul va fi identic cu trecutul, el neputând însemna altceva decât instruirea și educarea altor generații de copii, pe care societatea să se poată baza.
Cunoașterea istoriei școlii noastre, a activității didactice desfășurate în cadrul ei de-a lungul timpului cred că va reprezenta un imbold în activitatea viitoare a învățătorilor și profesorilor ce-și vor desfășura activitatea aici, iar pentru elevii de astăzi ai școlii un motiv de a fi mândri că învață în cea mai veche școală din Timișoara și de a o iubi așa cum o iubim și noi, autoarele acestei monografii, una dintre ele, elevă a acestei școli, profesor și director mai târziu, iar cealaltă, învățătoare cu o vechime de aproape patru decenii în această unitate de învățământ în care au studiat copii ai oamenilor simpli, modești din cartierul Fabric.
BIBLIOGRAFIE
Anastasiu Gheorghe – Școlile primare de stat din Timișoara, în Revista Instirutului Social Banat-Crișana nr. 10-12/1934.
Barát Armin – Die königliche Freistadt Temesvar. Eine monografiche Skizze. Im Selbstverlag des Verfassers, Timișoara, 1902.
Béllai Iószef – Tesvár szab. kir. Város közmüvelödési intézményei, Timișoara, Nyomatott Mangold Sándor kőnzvnzomdájában, 1904.
Binder Franz – Alt Temesvar. Geschichtliche Entwickung, Historiche Bauwerke, Gebáler, Das Volkschulwesen, Timișoara, Verlag der Deutschenbuchhandlung, 1934.
Birăescu Traian – Timișoara ieri și azi, în Revista Institutului Social Banat – Crișana nr. 10 / 1942.
Birou Virgil – Situația culturală din , în Revista Institutului Social Banat-Crișana, mai-august 1941
Geml Jószef –Alt Temesvar im Letzten Halbjahrhundert 1870-1920, Editura Helicon, Timișoara 1922.
Francesco Griselini – Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, editura Facla, Timișoara, 1984.
Hetzel S. M. – Geschichte und Statistik des Vollksschulwesens der königlFreistadt Temesvar. Ein Beitrag zur Geschichte der vaterländischen Schulwesens, Ludwig Algner, Budapesta 1873.
Hetzel S.M – Vázalatok Temesvár sz. kir. város kőzségi népiskolai tőrténetéből, Ludwig Algner, Budapesta 1890.
Ilieșiu Nicolae– Timișoara, monografie istorică, vol. I, Ed. G. Mateiu, Timișoara 1943.
Milleker Felix – Das Schulwesens in Banat vor 1716, Verlag der Artistichen Anstalt I.E. Kirchner’s Witwe, Wrschatz, 1940.
Onciulescu Dimitrie, Radu Petru – Contribuții la istoria învățământului din Banat, Editura Litera, București, 1977.
Opriș Mihai – Timișoara. Mică monografie urbanistică, Editura Tehnică, București, 1987.
Pesty frigyes – A Szőrény vármegye tőrténete, vol. II, A.M.T. Akadémia Kőnyvkiadó Hivatala, Budapesta, 1872.
Preyer Jonann – Monografia orașului liber crăiesc, Timișoara, Editura Amarcord, Timișoara 1995.
Schäffer K., Troszt Șt., Gokler A. – Temesvár szab. kir. Város községi elemi népiskoláinak története, Timișoara, NyomatottUhrmannHenrik kővnomdájában,1896.
Țîrcovnicu Victor – Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat (1780-1918) , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Udrea Stoian Ioan – Ghidul orașului Timișoara, Editura Institutului Cultural de Vest, Timișoara, 1941.
Wolf Hans – Das Schulwesen des Temeswarer Banats im 18 Jahrundert Gründung und Ausbau im Geiste des Aufgeklärten Absolutisimus, verlegt bei Rudolf M. Rohrer in Baden, Viena, 1935.
*** – Călători străini despre țările române, vol. VI, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.
*** Timișoara 700. Pagini din trecut și de azi, Timișoara, 1970.
Legi și decrete cu privire la învățământ
Legea pt. învățământyul primar al statului, Editura Asociației învățătorilor români din Ardeal, Banat, Crișana, 1924.
Decretul 175și 176 din august 1948 în: Culegerea de decrete, decizii și circulări, Imprimeria Centrală, București, 1948.
Legea privind învățământul în Republica Socialistă România, Editura Politică, București, 1948.
Legea educației și învățământului nr. 28 din 1978, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
Legii învățământului nr. 84 din 24 iulie 1995, Editor: S.C.„Tribuna învățământului” S.A., București, 1995.
Arhivă: documente inedited, register matricole, procese verbale de la consiliile profesorale, statistici.
ANEXE
CLĂDIREA ȘCOLII DUPĂ REABILITARE – 2004
Directorii Școlii cu clasele I-VIII nr. 1 Timișoara
de la înființarea sa și până în prezent
P. Hartmann (Ordinul
iezuiților)
P. Albert Karliczky
Johann Eklar
Johann Horvath
Johannes Pechata
Gedeon László
Șipoș József
Lajtsak Ferencz
episcopul Iosif Lonovics
Fr. Hofstádner (director
local)
Pfarrer Mihailovics
Waszitz
Kakujay Károly
Troszt Ștefan
Aloisiu Schwartz
Ștefan Murgu
Dimitrie Găescu
Pataky Jőzsef
Kőlbig Ladislau
Bertalan József
Komlossy József
Balmuș Teodor
Popescu Nicolae
Chirilei Benone
Orban Iosif
Casap Vasile
Berinde Felicia
Orban Iosif
Mitrofan Monica
Plopeanu Georgeta
?
1776-1803
1803
1803-1816
1816-?
?
?
1816-?
1840 -?
1841-?
1856-1861
1861-1868
1876-1878
1878-1906
1906-1923
1923-1940
1940 -1947
1947-1958
1949-1953
1953-1957
1957-1958
1958-1963
1963-1966
1966-1970
1970-1972
1972-1975
1975-1985
1985-1986
1986-1998
1998-
Statistica privind salarizarea profesorilor
Școlii comunale Fabric în anul școlar 1873
Istoricul Școlii cu clasele I-VIII nr. 1 Timișoara
Rezumat
Istoria Școlii cu cls. I-VIII nr.1 Timișoara își are începutul în perioada regimului habsburgic, mai exact în aceea în care Banatul a fost dependent de curtea de la Viena, școala noastră fiind cea de-a patra școală înființată în oraș în această perioadă.
Înființarea școlii a fost determinată de creșterea numărului coloniștilor germani stabiliți în cartierul Fabric, pentru ai căror copii ia naștere această instituție. Documentul care atestă înființarea școlii este un protocol al magistratului german datat 11 decembrie 1762. Deși în perioada 1718-1719 statul austriac a intervenit tot mai hotărât în organizarea învățământului, caracteristică a fost totuși subordonarea față de biserică, conținutul învățământului fiind predominant religios.
Schimbări importante in dezvoltarea școlii s-au produs dupa adoptarea Legii scolare din 1774 si a Regulamentului școlar „Ratio Educationis” din 1774, în urma cărora școala poporală germană din Fabric devine școala trivială cu două clase conduse de un învățător superior și un învățător inferior . O perioada lungă de timp școala a fost mixtă, abia după 1848 hotărându-se ca elevii să fie repartizați pe sexe, această separare devenind posibilă după construirea localului școlii in 1847.
În timpul regimului dualist austro-ungar, urmărindu-se extinderea controlului statului și asupra școlilor confesionale, școlile catolice din Timișoara, printre care și cea din Fabric s-au transformat în perioada 1869-1870 în școli comunale, germanii neurmând aceeași cale ca românii și sârbii din cartier care au optat pentru menținerea școlilor confesionale.
În timpul primarului Telbisz Karoly (1885-1914) s-a accentuat procesul de maghiarizare, astfel că în clasa I si a II-a se punea accent pe exersarea limbii maghiare până la însușirea ei, iar din clasa a III-a predarea se făcea obligatoriu în limba maghiară, germana devenind limbă modernă. În aceste condiții școala noastră a devenit școala comunală maghiară începând cu anul școlar 1890-1891.
După înfăptuirea unirii Banatului cu România la 1 Decembrie 1918 si introducerea administrației românești în Timișoara, școala noastră a trecut într-o nouă etapă. După adoptarea „Legii pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-primar” din 24 iulie 1924, s-a transformat in școală primara urbană de stat, fiind intreținută din fondurile primite de la bugetul de stat. O altă schimbare a constituit-o transformarea celor două clădiri ale școlii în sediile a două școli distincte: numărul 3 pe strada Pipoș și numărul 4 pe strada Titu Maiorescu, ambele rămânând școli pentru copiii de naționalite maghiară din cartier, însă școli mixte atât pentru băieți cât și pentru fete. Această situație s-a schimbat în 1937, când s-a modificat numerotarea școlilor din cartier, cele două clădiri redevenind sediul Școlii primare urbane de stat maghiare nr.4-5 , rămânând astfel până în 1948.
După 1937, clădirea din strada Pipoș redevine sediul școlii de băieți, iar cea de pe Titu Maiorescu a școlii de fete. Cum prin Legea învățământului din 1924 li se acorda minorităților naționale dreptul de a studia în limba maternă, în cadrul școlii este reînființată și secția germană.
Și după terminarea celui de-al doilea război mondial și adoptarea Decretului 175/1948, școala noastră s-a menținut ca școală elementară maghiară până în anul școlar 1958-1959, când a fost înființată secția română. Din 1958 și până în zilele noastre cele două secții, română și maghiară, s-au menținut oscilând doar numărul claselor și al elevilor. Un aspect pozitiv l-a constituit reducerea numărului de elevi dintr-o clasă(între 18-25 față de 60-70 în perioada interbelică).
În anul școlar 1969-1970 ca urmare a adoptării Legii privind învățământul în R.S.R. prin care învățământul obligatoriu a fost prelungit la 10 ani a fost înființată casa a IX-a , iar în anul următor a X-a, dar numărul elevilor care au continuat să studieze după terminarea clasei a VIII-a în școala noastră a fost redus, cei mai multi preferând să urmeze liceul. Acest aspect a determinat desființarea acestor clase în anul școlar 1973-1974. Frecvența școlară s-a imbunătățit în această perioadă .
Schimbări importante s-au produs după 1989, când societatea românească a pornit pe drumul democrației și a statului de drept. Au fost titularizate multe cadre didactice care funcționau în cadrul școlii la cele 2 secții: română și maghiară.
Scăderea numărului de elevi determinată de scăderea natalității și de concurența altor școli, în special liceele bilingve, introducerea costului/elev, a determinat desființarea secției maghiare și comasarea acestei secții de către Liceul Teoretic ,,Bartok Bela”, precum și transformarea Școlii cu cls.I-VIII nr.4 Timișoara în structură a Școlii cu cls.I-VIII nr.1 Timișoara începând cu 1 septembrie 2010.
Istoria școlii include și istoricul clădirii, de asemenea cea mai veche clădire de școală din oraș. Până la mijlocul secolului al XIX–lea școala poporală germană din Fabric nu a avut un local propriu, mutându-se în diverse case. Abia în 1847 este construită clădirea proprie, inaugurată în 1849. Înființarea claselor paralele și a claselor III-VI a făcut necesară extinderea clădirii de mai multe ori, construcția aceasta menținându-se și în zilele noastre cu modificările aduse spațiilor interioare. Această clădire veche, afectată de igrasie, a fost reabilitătă în anul 2003 printr-un program al Guvernului României cu Banca Mondială.
Școala cu cls.I-VIII nr.1 Timișoara a jucat în cei aproape 250 de existență un rol important in viata comunității din această parte a cartierului Fabric, contribuind la instruirea și educarea copiilor de aici, indiferent de naționalitatea lor și situația lor materială.
A Temesvári 1-es számú I-VIII Osztályos Iskola története
Összefoglalás
A temesvári 1-es számú I-VIII osztályos Iskola története a habsburg uralom idejéből ered, pontosabban abból az időszakból, amikor Bánság a bécsi udvartól függött, a mi iskolánk volt a város negyedik olyan iskolája, melyet abban az időszakban létesítettek.
Az iskola alapítását a Gyárváros nevű negyed német telepeseinek számbeli növekedése idézte elő, ezek gyermekeinek létesült ezen oktatási intézmény. Az iskola alapításáról szóló dokumentum egy 1762. december 11-ei protokollum, melyet egy német bíró állított ki.
Habár az 1718-1719-es időszakban az osztrák állam egyre határozottabban beleszólt az oktatás megszervezésébe, az iskola mégis az egyház alárendeltje volt, tartalmilag is vallásos jellege megmaradt.
Jelentős változást az iskola életében az 1774-es Tanügyi Törvény, a Ratio Educationis Iskolai Szabályzat jelentette, amely alapján a gyárvárosi német népi iskola triviális iskolává alakult, melyet egy felső és egy alsó tanító tanított. Hosszú időn keresztül az iskola vegyesen működött, majd 1848 után nemek alapján csoportosították a tanulókat, a csoportosításra az új épület átadása után, 1847-ben kerülhetett sor.
Az osztrák-magyar dualista rendszer azon törekvéseinek következtében, miszerint a felekezeti iskolákat állami ellenőrzés alá akarta helyezni, így a temesvári katolikus iskolák, ugyanúgy mint a gyárvárosi, 1869-1870-es években állami iskolákká alakultak át, amit a német közösségek is felpártoltak. Ennek ellenére a román és szerb közösségek kitartottak a felekezeti iskolák megtartása mellett.
Telbisz Károly (1885-1914) polgármester idejében hangsúlyosabbá vált a magyarosítási folyamat, így első és második osztályban a magyar nyelv gyakorlása és elsajátítása volt fontos, a harmadik osztálytól a magyar vált kötelező tanítási nyelvvé, míg a németet idegen nyelvként oktatták. Így 1890-1891-től iskolánk magyar tannyelvű állami magyar iskolává vált.
Az 1918. December 1-i Bánság és Románia egyesülése és a román adminisztráció temesvári bevezetésének nyomán iskolánk életében új korszak kezdődött. Az 1924. július 24-én kiadott Az állami elemi oktatási törvény és az elemi tanítóképző oktatás alapján iskolánk állami városi elemi iskolává alakult állami támogatással. A másik változást a két különálló iskolaépület különálló intézménnyé való nevezése jelentette: a Pipos utca 3 szám alatt és a Titu Maiorescu 4 szám alatt, mindkettőben magyar nemzetiségű gyermekek tanultak, vegyesen fiúk és lányok. Mindez 1937-ben újra megváltozott, amikor újraszámozták a kerület iskoláit, mindkét épület a 4-5-ös számú Magyar állami városi elemi iskolává vált, és így működött 1948-ig.
1937 után a Pipos utcai épületben fiúk tanultak, a Titu Maiorescu utcai iskolában pedig lányok. Az 1924-es Tanügyi Törvény alapján a nemzeti kisebbségek saját anyanyelvükön tanulhattak, így újralétesült a német tagozat.
A második világháborű után és a 178/1948-as Rendelet alapján magyar elemi iskolaként működött 1958-1959-ig, amikor román tagozatot is létesítettek. 1958-tól napjainkig az iskola két tagozattal: román és magyar tagozattal maradt fenn, mindössze az osztályok és a tanulók száma változott az évek folyamán. Pozitív hatású volt a tanulólétszám csökkentése osztályszinten (18-25-re, míg a két világháború között 60-70-el működtek az osztályok).
Az 1969-1970-es tanévben a R.SZ.K. oktatására vonatkozó Törvény szerint a kötelező oktatás 10 éves lett, így előbb a IX., majd a X. Osztály létesült, de igen kicsi arányban volt igény erre az oktatási formára, a legtöbb diák líceumban kívánta folytatni tanulmányait. Ennek következtében az 1973-1974-es tanévben megszűntek ezek az osztályok. Az iskolai jelenlét sokat javult ebben az időszakban.
Az 1989-es fordulat jelentős változásokat hozott, ugyanis a román társadalom elindult a demokrácia és a jogállam útján. Több pedagógus címzetes állást kapott a román vagy a magyar tagozaton.
A csökkenő születési arány, az iskolák és főleg a körzethez tartozó kétnyelvű iskolák közötti versengés, illetve az új finanszírozási rendszer bevezetése a magyar tagozat megszűnését és a Bartók Béla Elméleti Líceumba való áthelyezését eredményezte, ugyanakkor a temesvári 4-es számú I-VIII Osztályos Iskola 2010. szeptember 1-től a temesvári 1-es számú I-VIII Osztályos Iskola struktúrájaként működik.
Iskolánk története magába foglalja az épület történetét is, amely a város legrégebbi iskolaépülete. A XIX-dik század második feléig a gyárvárosi német népi iskolának nem volt saját székhelye, különböző házakban működött. Alig 1847-ben épült fel a saját épülete, melyet 1849-ben adtak át. A párhuzamos osztályok alakulása és a III-VI. osztályok létesülése következtében az épületet megnagyították, abban a formában maradt fenn napjainkig. Ezt a régi, nedves épületet 2003-ban a Világbank és a Román Kormány támogatásával felújították.
A közel 250 éves fennállása alatt a temesvári 1-es számú I-VIII Osztályos Iskola jelentős szerepet játszott a gyárvárosi közösség életében, az itt élő gyermekek oktatásában és nevelésében, nemzetiségi hovatartozásuk vagy anyagi helyzetükre való tekintet nélkül.
După înființarea Regimentului de Graniță (1775) se înmulțesc, din dispoziția împărătesei Maria Tereza, numărul școlilor în limba română și în limba germană. Copiii țăranilor grăniceri învață carte la sat, dar și la oraș, urmând, cei dotați, studii superioare civile sau militare, ajung, unii dintre ei: ofițeri, alții avocați, medici, profesori, ziariști;
– preoții și dascălii de țară, parte dintre ei, ajung modele de urmat pentru țărani, de conduită morală și civică;
– bibliotecile sătești joacă un rol hotărâtor, sunt țărani care își vor acasă biblioteca lor, își procură cărți, citesc presa la care sunt abonați preoții, învățătorii și chiar o parte dintre ei;
– la Viena și la Pesta funcționează tipografii create anume pentru tipărirea de cărți religioase și laice pentru români;
– puterea economică a țăranului bănățean, starea sa psihică, animată și antrenată pentru prosperare prin muncă, preocupare pentru latura artistică, pentru cântec și poezie; formațiile corale și de lectură de la sat la oraș au impulsionat aceste preocupări nobile.
După Decembrie 1918 a existat starea de libertate, care a facilitat scrisul și editarea de publicații în unele sate din Banat, cu deosebire în Caraș. Evocăm câteva dintre publicații și autorii lor, redactori, editori și condeieri.
1. „Țăranul” – întâiul ziar scris la Răcăjdia, în Caraș, și tipărit la Oravița, la data de 19 octombrie 1918, după căderea frontului de la Piave. Autor, țăranul Ilie Crăciunel. Au apărut doar cinci numere, publicația a fost suspendată de autorități, în paginile ei se auzea ecoul Răscoalei din 1907.
2. „Poporul Românesc” – apare la Soșdea în Caraș, între 1922 – 1924, redactor Ion Ciucurel, secondat de preotul satului, anume Petru B….
3. „Țara” apare la 30 martie 1924 și până la 09.09.1925, la Oravița, redactor responsabil este Iucu Ion Răcăjdia, ajutat de elevul Nicolae Roman, de la Liceul general „Drăgălina” din Oravița. În această publicație publică țărani și intelectuali: Ilie Ciucurel, Nicolae Vucu S., Paul Târbățiu (țărani) și dr. Ion Țeicu, Mihail Gropșianu, Camil Petrescu etc. (intelectuali).
4. „Cuvântul satelor”: apare între 1926 și 1937, autor țăranul Ion Ciucurel din Soșdea de Caraș. În această gazetă publică cu regularitate un număr de 12 țărani, între ei Nic. Humă-Bogdan și Târbățiu Paul.
5. „Zorile Banatului”, apare între 1928 și 1929, la Comorâște, redactor Paul Tarbățiu. Publică și intelectualii: Ilie Rusmir și dr. Ion Țeicu.
6. „Vasiova”, apare între 1929 și 1947, proprietar și unicul redactor Petru Oancea, renumitul Tata Oancea din Bocșa – Vasiova.
7. „Suflet Nou” – vede lumina tiparului la 15.08.1934 în Comloșul Mare, editată de țăranul Ghiță Balan, secondat de țăranca Maria Dogaru (unica femeie autoare de snoave și povestiri) și de av. A. Bălan. În această gazetă debutează, în 1936, cunoscutul scriitor Ilie Ienea.
Dintre editorii, redactorii și colaboratorii publicațiilor sătești, din rândul condeierilor țărani, puțini au ajuns scriitori în înțelesul major al cuvântului, autori de carte de valoare artistică, pătrunsă în Panteonul cultural. Aceștia sunt: Paul Târbățiu, Ion Frumosu și Iosif Chirilă. Ceilalți nu au ajuns scriitori dar, prin pana lor, au contribuit la păstrarea și evoluția limbii române, la formarea gustului pentru lectură în rândul consătenilor lor, la conservarea datinilor, obiceiurilor și tradițiilor românești patriarhale.
*
Promisesem cuvinte în „detalii” despre gazeta „Grănicerul”. Ea a apărut la Mehadia, deoarece și la Mehadia, zona graniței imperiale de odinioară, erau semănate și evoluate condiții similare altor localități din fostul Regiment de Graniță.
Primul număr al „Grănicerului” vede lumina tiparului în chip de „probă”, de testare a apetitului spre lectură a locuitorului din zona Mehadiei, așadar apare la finele anului 1932, iar numărul 1 va apare în aprilie 1933, înainte de Sf. Paște. Proprietar și redactor responsabil Ion Marghetici, fost ofițer în armata imperială, prizonier în Siberia, de unde s-a înapoiat cu soția Ada, siberiană, intelectuală, care în perioada interbelică va fi un catalizator spiritual în Mehadia. În 1937, Ion Marghetici se mută cu soția și cu cei doi copii în Timișoara; „Grănicerul” va continua să apară în Timișoara, până la izbucnirea războiului antisovietic.
Între colaboratorii gazetei Grănicerul se reține numele învățătorului Nicolae Roșeț, băștinaș din Valea Bolvașnița, învățător în comuna Iablanița.
Astăzi, la Mehadia se editează „Vestea”, fondatori Iancu Panduru și N.D.P.; „Vestea” și-a propus și a reușit să fie o publicație de ținută urbană, apreciată în țară și în străinătate, iar meritul ei incontestabil este acela că a descoperit, lansat și format un ziarist profesionist în postura redactorului Costel Vlaicu, membru în U.Z.P.
Bibliografie:
1. Dr. Nicolae Ilieșu: „Timișoara – monografie istorică”, f.a., Ed. Institutului de Arte Grafice, Timișoara.
2. Vasile V. Munteanu: „Contribuții la istoria Banatului”, Ed. Mitropoliei, Timișoara, 1990.
3. Iosif Stănilă: ,,Iliada – Monografie”, manuscris olograf.
4. Vasile Vărădean: „Cântecul la el acasă” – Ed. Mitropoliei, Timișoara, 1985.
5. Virgil Birou: „Oameni și locuri din Caraș”, Ed. Arta Banatului, 1940, Timișoara.
6. Lucian Predescu: Dicționarul “Cugetarea”, București, 1939/1940.
7. Ion Băcilă: „Monografia Mehadiei”, Ed. Marineasa, Timișoara, 1997.
8. N.D.P.: „Lumina de la Vărădia”, Ed. Gordian, Timișoara, 2008.
9. “Foaia Diecezană”, Caransebeș, 1886 – 1920.
Bibliografie:
1. Dr. Nicolae Ilieșu: „Timișoara – monografie istorică”, f.a., Ed. Institutului de Arte Grafice, Timișoara.
2. Vasile V. Munteanu: „Contribuții la istoria Banatului”, Ed. Mitropoliei, Timișoara, 1990.
3. Iosif Stănilă: ,,Iliada – Monografie”, manuscris olograf.
4. Vasile Vărădean: „Cântecul la el acasă” – Ed. Mitropoliei, Timișoara, 1985.
5. Virgil Birou: „Oameni și locuri din Caraș”, Ed. Arta Banatului, 1940, Timișoara.
6. Lucian Predescu: Dicționarul “Cugetarea”, București, 1939/1940.
7. Ion Băcilă: „Monografia Mehadiei”, Ed. Marineasa, Timișoara, 1997.
8. N.D.P.: „Lumina de la Vărădia”, Ed. Gordian, Timișoara, 2008.
9. “Foaia Diecezană”, Caransebeș, 1886 – 1920.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributii la Istoria Invatamantului din Banat (ID: 151033)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.