Contribuții la implementarea unor tehnologii durabile în cultivarea plantelor medicinale în Podișul Dobrodgei [306561]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ – ZI

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]. univ. dr. ing. LILIANA PANAITESCU JULIUS LYSANDER SCHENK

CONSTANȚA

-2016-

TITLUL LUCRĂRII:

Contribuții la implementarea unor tehnologii durabile în cultivarea plantelor medicinale în Podișul Dobrodgei

Studiu de caz: tehnologia de cultivare la Cimbrișor de câmp (Thymus vulgaris L.) și Sunătoare (Hypericum perforatum L.)

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]. univ. dr. ing. LILIANA PANAITESCU JULIUS LYSANDER SCHENK

CONSTANȚA

-2016-

[anonimizat]-a făcut debutul odată cu începerea studiilor mele la Universitatea Ovidius din Constanța, m-am confruntat cu o mulțime de chestiuni și probleme legate de cunoștințe în domeniu. Cultivând din anul 2012, [anonimizat], [anonimizat], privind cultivarea speciilor Thymus vulgaris L. și Hypericum perforatum L. .

[anonimizat], [anonimizat], în mod deosebit speciile Thymus vulgaris L. și Hypericum perforatum L. prezintă o importanță majoră în industria fitofarmaceutică din ziua de astăzi. [anonimizat]: extrasul de sunătoare care s-a dovedit a [anonimizat], siropul de tuse cu cimbru impotriva tusei și răcelii cu efectele lui antibacteriene., spasmolitice și expectorative.

Din cauza cerințelor calitative și cantitative mari a [anonimizat], cu obținerea unor calități înalte constituie un aspect important deoarece materia prima provenind din flora spontană nu mai poate satisface piața ascendentă.

[anonimizat], fiind unul dintre motivele pentru care am ales cultivărea lor. Citez: „Buruienile sunt denumite plantele a căror virtuți încă nu au fost descoperite” – Ralph Waldo Emerson.

[anonimizat], relieful, clima și aspectele pedoclimatice ale podișului Dobrogei. [anonimizat] , [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], împreună cu descrierea soiurilor luate în cultură. [anonimizat] a speciilor Thymus vulgaris L. și Hypericum perforatum L.. [anonimizat], tratandu-le atât din punct vedere cantitativ cât și calitativ.

CAPITOLUL I:

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. Ultimele date acumulate la recensământul din 2011, arată că Ciocârlia are un număr de 3.220 de locuitori, față de recensământul din 2002, când comuna număra doar 3041 de locuitori. Numărul locuitorilor a crescut cu 179 de locuitori în 9 ani, ceea ce înseamnă o creștere a populației în comună, de 5,5%.

Figura 1.1: Situația Ciocârliei de Jos pe harta județului Constanța (original)

1.1 Relief

Comuna Ciocârlia de Jos este localizată în partea sud-estică a podișului Dobrogei, mai exact în sub-podișul Cobadin care, este situat între podișurile, Negru Vodă în sudși Topraisar , Oltina și Valea Carasu în Nord. Podișul Cobadin se caracterizează printr-un relief cu altitudini reduse. Altitudinile sunt cuprinse între 100-150 m, fiind mai scăzute în nordul podișului și mai ridicate în sud. Podișul Cobadin are un aspect tabular, în partea vestică fiind deluros din cauza fragmentației cauzate de văi de rău care sunt, Baciu, Ivrinezu și Peștera. Podișul se constituie din calcare cochilifere sarmațiene așezate pe calcare mezozoice care la rândul lor sunt situate peste depozite de marne. Zona apare ca o câmpie înaltă, calcaroasă, acoperită cu un strat gros de loess, zona în care se practică pe scară largă agricultura, în deosebi culturile cerealiere.

1.2 Clima

Clima zonei de experimentare coincide cu condițiile județului Constanța, fiind un climat de podișuri joase, câmpie și dealuri prezentând influențe vest europene, continentale datorită poziției geografice și componentelor fizico-geografice ale podișului. Principalele caracteristici ale acestei zone sunt: ierni aspre, cu geruri frecventeși viscole, veri , cu temperaturi ridicate, însoțite de secetă, uscăciuni, zile tropicale, fenomene cu vânturi uscate (suhovei, austru). De asemenea, clima, în această zonă, este puternic influențată de existența Mării Negre și a fluviului Dunărea, respectiv Canalului Dunăre-Marea Neagră, care prin evaporarea constantă a apei, mențin umiditatea aerului. Radiația solară fiind pe prim plan în fenomenul de evapo-transpirație, are aspecte diferite în zona de experimentare. Numărul zilelor însorite este mai mare în sud, unde soarele se arată 180 de zile pe an, decât în partea nordică unde se înregistrează în medie doar 150 de zile însorite pe an.

1.3 Temperatura aerului

În podișul Dobrogei, verile sunt calde, cu zile tropicale chiar, de multe ori secetoase și iernile sunt reci, temperaturile joase fiind amplificate prin viscole violente care provin din curenți continentali reci din nord-estul și estul Europei. Privind temperatura aerului, din cauza climatului de ariditate, predominant în podișul Dobrogei, se înregistrează valori medii anuale mari de 10-11°C, fiind ridicate vara, în jur de 22-23°C, și temperaturi medii de -1°C – -2°C în luna cea mai rece a anului (ianuarie). În zona sudică a podișului pot fi chiar pozitive și în iarnă. Temperaturile maxime se încădrează între 38°C în perioada caldă anului și 15°C în timpul iernii. ?

1.4 Precipitațiile atmosferice

Din punct de vedere al precipitațiilor, podișul Dobrogei se caracterizează prin precipitații mai mici de 400 mm/an, fiind cea mai secetoasă zonă din România. Aproximativ 15-20% din totalul precipitațiilor cad vara sub forma de averse, în perioada iulie-septembrie. Cantitățile care cad în perioada caldă a anului se situează între 200-300 mm. În perioada noiembrie-martie, cantitatea precipitațiilor se ridică la aproximativ 200 mm. Cele mai mari căderi de precipitații au loc în a doua jumătate a primăverii (aprilie-mai) și la începutul verii. În sudul podișului, în luna noiembrie cad cantități semnificative de precipitații. De asemenea lunile friguroase ale iernii pot aduce căderi de precipitații în forma solidă care, de obicei sunt viscolite de vânturile puternice. Perioada în care zăpada acoperă solul și protejează culturiile de gerurile cruciale ale iernii, se poate extinde până la 28 de zile.

1.5 Tipul de sol

În zona Ciocârliei de Jos, în câmpul de experimentare, unde firma Hederix cultivă plante medicinale, se găsește un cernoziom cambic care, este unul dintre soiurile caracteristice stepei din podișului Dobrogei. Cernoziomurile s-au format pe suprafețe cât de cât orizontale, ocazional având pante mici cu altitudini de 150-250 m, pe loess-uri, argile și aluviuni unde stratul freatic se afla la adâncimi de aproximativ 20 m.

Pe lângă solurile bălane din partea estică a podișului, cernoziomurile sunt foarte fertile, au o culoare brun închisă spre neagră și s-au format prin influențele unui climat predominant continental, sub vegetație ierboasă, tipică stepei. Din punct de vedere al fertilității, cernoziomurile se dovedesc printr-un conținut calitativ bun de humus („mull calcic”), în proporție de 4-15%. De asemenea se definește printr-o reacție neutră, slab alcalină, cu un pH între 7-7,8, saturat în baze și are un conținut însemnat în substanțe nutritive.

Profilul de sol al cernoziumului cambic prezintă succesiunea orizonturilor cum urmează, Am – Bv – Cca, cu o structură mijlocie până la fină, mai rar fiind nisipoase sau argilo lutoase. Acest sol dispune de o permeabilitate bună pentru apă și aer, cu valori medii ale indicilor hidrofizici, datorită stucturii glomelulare bine dezvoltate. Datorită faptului că cernoziomurile cambice dispun de o fertilitate bună și de particularități agrotehnice bune, în zona comunei Ciocârlia se cultivă mult cereale, plante tehnice, legume, vii și pe scară mică și plante medicinale.

CAPITOLUL II:

STUDII PROPRII PRIVIND SPECIILE

THYMUS VULGARIS L. ȘI HYPERICUM PERFORATUM L.

2.1 Cimbrișor de câmp (Thymus vulgaris L.)

2.1.1 Importanța și substanțe active

Cimbrișorul de câmp, ca plantă medicinală și aromatică, este comercializată, sub formă uscată și reblată. De mare interes sunt frunzele și florile plantei de cimbru, care după uscarea și separarea de pe tulpini se comercializează sub denumirea de Thymi herba și sunt utilizate în cantități mari în industria farmaceutică și de condimente. Planta uscată servește de cele mai multe ori ca materie prima pentru extragerea substanțelor active, doar o parte este folosită drept condiment, în amestecuri de condimente sau în fabricarea ceaiurilor.

Cimbrișorul de câmp este o plantă medicinală cu o tradiție lungă. Pe vremea egiptenilor cimbru a fost utilizat la înbalsamarea trupurilor, având un rol spiritual. La Greci a fost venerată planta zeilor. Manuscripte din antichitate dovedesc că, de pe atunci, cimbrul a fost componentă importantă în medicina naturistă (Schenk, 2000). A fost denumită și planta curajului, efectele antivirale fiind cunoscute încă din evul mediu și a fost folosită chiar, în tratarea afecțiunilor psihice. Grecii și romanii prescriau războinicilor, băi de cimbru înainte de lupta. Carol cel Mare (742-814) ordonase cultivarea cimbrului pe pământurile lui. Germanii dedicau cimbrul și beneficiile lui zeiței Freya, creștinii, mai tărziu, Sfintei Marii. Hildegard von Bingen, călugăriță benedictină, recomandase cimbrul, încă din evul mediu pentru tusea convulsivă. De când călugării, cunoscători ai efectelor cimbrului, l-au amestecat în pâine și diverse preparate culinare, cimbrul a devenit una dintre plantele aromatice favorite din întreaga lume.

Datorita propietăților aromatice specifice, cimbrul este în stare proaspătă sau uscată, adeaseori folosit ca și condiment pentru supe, preparate din pește și carne, sosuri, salate, cârnați, brânzeturi, pizza și alte preparate mediteraneene. Face parte din multe amestecuri de condimente, fiind combinabil cu o gamă largă de alte plante aromatice ca: salvie, rozmarin, usturoi și pătrunjel. Gustul și mirosul cimbrului sunt puternic aromate, puțin amar, din această cauza este ingredientul multor băuturi digestive. Uleiul de cimbru, obținut prin presare la rece (în combinație cu semințe oleaginoase), se folosește, mai nou, în componența suplimentelor alimentare, sporind sănătatea. De asemenea face parte din emulsii pentru îmbogățirea produselor cosmetice cu substanțe vegetale secundare sau pentru amplificarea gustului și consistenței anumitor alimente. Utilizarea cimbrului ca supliment în hrana purceilor s-a dovedit a avea efect antibacterian. Datorită substanțelor lui active, cererea cimbrului se concentrează în ziua de azi pe industria farmaceutică, în medicina umană și veterinară, și în cosmetică. Servește în producerea mijloacelor naturale, biologic active, precum inhibitori de germeni, aditivi alimentari cu efect conservant și mijloace pentru protecția plantelor.

În industria farmaceutică există, în prezent pe lângă monopreparate și preparate combinate, în care cimbrul este un important ingredient. Acele produse sunt administrate sub formă de ceai sau extrase, în tratarea afecțiunilor traheiei, la bronșită și tusea convulsivă. De asemenea în creme pentru dureri musculare și reumatice. Experții apreciează șansa de a renunța la antibiotice, în cazuri necomplicate. În schimb se poate folosi cimbrul pentru a evita rezistența și efectele recurente ale antibioticelor, și la întărirea sistemului imunitar. Creșterea infecților perseverente, din cauza utilizării abuzive a antibioticelor devine pe plan mondial, o problemă din ce în ce mai amplă. Smith-Palmer (1998) au descris efectul antimicrobiologic al cimbrului, impotriva patogenilor alimentari importanți. Cimbrul se folosește în agricultură ca mijloc de protecție a plantelor, care inhibă producția aflatoxinelor pe semințele de in. Uleiul volatil protejează boabele de porumb impotriva mucegaiului Aspergillus flavus.(Stahl-Biskup și Saez 2002). Uleiul de Cimbru își găsește întrebuințarea și în prepararea multor produse de ingrijire și cosmetice, cum ar fi: paste de dinți, apă dentară, săruri de baie. De asemenea are rol în parfumarea săpunurilor și gumelor de mestecat. Cimbrul este și o plantă meliferă importantă, populară fiind mierea grecească Hymettus, de pe insula Creta.

De o deosebită importanță pentru numeroasele folosințe ale cimbrului, este uleiul volatil, care se obține prin distilare. Concentrația uleiului volatil se situiază intre 1 și 5%. Componentele principale ale uleiului volatil de cimbru sunt thymol (30-50%), carvacrol (3-10%), cymol, linalool și borneol, p-cymen, ß-myrcen, y-terpinen (Gildemeister 1961, Stahl-Biskup și Saez 2002). Uleiul volatil de culoare galben-verzuie, are un gust și un miros puternic aromat, ușor amarui și este extras din părțile aeriene nelignificate ale Thymus vulgaris și a altor soiuri de cimbru, cum sunt: Thymus zygis și Thymus capitatus. Uleiul volatil obținut din Thymus capitatus se comecializează sub numele de „uleiul de oregano spaniol” și se deosebește de celalalte uleiuri prin conținutul puternic în carvacrol, care poate atinge chiar și 70%. Alte principii active importante ale cimbrului, care pe lângă uleiul volatil au capătat semnificații importante sunt diferite flavonoide, tanine, substanțe amare, polizaharide, și saponine (Gerhardt 1990, Siewek 1990).

Thymi herba, format din frunzele și florile uscate, separate de tulpinile nelignificate, trebuie ca pentru utilizarea în industria farmaceutică, să coincidă cu anumite standarde. Aceste standarde sunt date de către Farmacopeea europeană. Produsele monografiate în Farmacopeea europeană din cimbru sunt Thymi herba, constituit din frunzele și florile uscate sepărate de tulpinile nelignificate și uleiul volatil care poartă denumirea de Aetheroleum Thymi (Ph.Eur.7.0 2011). După care, Thymi herba trebuie să prezinte un conținut minim de ulei volatil de 12ml/kg, și un conținut minim de 40% thymol și carvacrol în uleiul volatil. De aseamenea se aplică: maxim 10% tulpini, maxim 2% alte corpuri strâine, maxim 10% umiditate, maxim 15% cenușă și maxim 3,0% cenușă nesolubilă în acid clorhidric. Conținutul în cadmiu nu trebuie să depășească 0.8mg/kg.

2.1.2 Particularități biologice

Cimbrișorul de câmp (Thymus vulgaris) este un subarbust peren din familia Lamiaceae, veșnic verde care, crește 20-50 cm în înalțime. Se caracterizează prin ramificațiile lui puternice, tulpini erecte, relativ colțuroase care, la bază se lemnifică puternic, la subteran prezintă o rădăcină pivotantă puternică. Frunzele sunt gri-verzui, mici, lunguețe (4-8mm) și epiliptice, cu pețiol foarte scurt, prezintă peri gri pe partea dorsală, cu numeroase glande cu ulei volatil și margini puternic răsucite. Inflorescențele se extind în majoritate peste 10 internoduri. Inflorescențele mici, cu un spectru de culori de la alb până la violet apar din mai până în septembrie, diametrul lor este în medie de 4-6 mm. Semințele, de culoare brun închis ajung la dimensiuni de 0,8 – 1 mm lungime și 0,6 – 0,8 mm în diametru. Nuculele soiului „Deutscher Winter” (Iarna germană) sunt de regulă mai mari decât a altor soiuri (Heeger 1956). Masa a o mie de boabe se situiază între 0,2 – 0,4 g. Numărul speciilor genului Thymus se estimează de a fi peste 200 (Stahl-Biskup și Saez 2002). Foarte răspândit este cimbrul, în zona mediteraneană, unde se găsesc peste 100 de specii din cele 200. Cimbrul se găsește la înălțimi de peste 1000 m într-o mulțime de varietăți și forme botanice, în toată Europa, America de Nord, India, Indonesia, Argentina, Africa de Sud și Africa de Est.

Plantele genului Thymus se caracterizează prin variabilitatea trăsăturilor morfologice și posibilitatea încrucișării (Schmidt 2008). La cimbru deseori se observă indivizi numai cu inflorescențe feminine și inflorescențe hermafrodite (Mewes 2007). Se poate întâmpla când doi indivizi hermafrodiți sau feminin-hermafrodiți, din două genuri, sunt situate unul lângă altul și înflorite, să se formeze un hibrid pe cale naturală. Variabilitate extremă, dovedește cimbrul și în compziția uleiului volatil. Cantitatea și compoziția uleiurilor volatile depind în mare măsură de soi, origine și momentul recoltării.

Figura 2.1: Exemplar al unei plante de Thymus vulgaris (original)

2.1.3 Soiuri

Pentru cultivarea cimbrului, se folosesc în Europa, aproape exclusiv soiuri, care pot fi încadrate în grupul „Deutscher Winterthymian” (Cimbru german de iarnă). Prin creearea de soiuri noi se urmărește creșterea cantității recoltabile de frunze, la peste 45% și creșterea conținutului în uleiuri volatile la minim 3,5% cu un conținut de 40-50% thymol/carvacrol. Soiurile care se cultivă, s-au dovedit a fi destul de rezistente pe parcursul anilor de cultură iar, în ierni mai aspre, cu geruri puternice și fără zăpadă, s-au constatat pierderi, de aceea un alt obiectiv în crearea soiurilor noi este, creșterea rezistenței fața de ger.

Soiurile cele mai cultivate sunt:

„De Dolj”, este un soi românesc care, înflorește timpuriu și produce cantități mari de frunze. Este o plantă foarte viguroasă cu o capacitate de regenerare bună. Conținutul în uleiul volatil și thymol este mediu, carvacrol mediu până la mare.

„Krajovy”, este un soi ceh care, înflorește semitimpuriu și care produce cantități mari de frunze. Este o plantă viguroasă, cu un număr de frunze mediu care lemnifică de la bază. La acest soi, frunzele sunt mai late, lanceolate până în formă de ou. Inflorescențe roz deschise. Sintetizează cantități medii de ulei volatil, thymol și carvacrol.

„Sloneczko”, este un soi polonez care, înflorește semi-timpuriu cu un raport mare între frunze și flori, în detrimetrul frunzelor, a căror cantitae este medie. Planta este puternic ramificată cu frunze mici, verde închis, de formă lanceolată. Florile acestui soi sunt de culoare roz deschis până la violet inchis, parțial cu dungi de culoare roz. Conținutul în ulei volatil este mai de grabă slab câtre mediu, în schimb are valori medii-mari la thymol și carvacrol.

„Varico 1” este un hibrid de origine elvețiană care înflorește târziu și dă producții medii spre mari. Ramifică mai puțin, este mai puțin viguros, cu frunze de culoare gri-verzui. Are un conținut ridicat în ulei volatil și thymol iar carvacrol mediu.

„Varico 2” este tot un hibrid de origine elvețiană, succesorul hibridului „Varico 1” care, înflorește târziu dar, mai devreme decât „Varico 1”, dă producții medii până la mari în frunze. Are un conținut ridicat în ulei volatil, thymol și carvacrol.

Toate aceste soiuri fac parte din grupa soiurilor „Cimbru german de iarnă”. Pe lânga hibrizii elvețieni descriși, se elaborează noi hibrizi de tip F1 în Germania. Cantitatea recoltabilă de frunze și flori a acestor soiuri variază de la 57% (slab-mediu) la 66% (mare-foarte mare), producția de frunze de la 3 tone/ha (slab-mediu) la 4,4 tone/ha (mare), conținutul în ulei volatil de la 1,5 ml/100g (slab-mediu) la 4 ml/100g (mare), thymol de la 57% (slab-mediu) la 67% (mare) și carvacrol de la 4,2% la 4,6% (mediu-mare).

2.1.4 Ecologia

Cimbrul provine în cea mai mare proporție din cultură, parțial doar, se mai practică recoltarea cimbrului din flora spontană. Țări cultivatoare de cimbru sunt Statele Unite ale Americii, Canada, Turcia, Maroc, Germania, Spania, Italia, Franța, Grecia, Bulgaria, Ungaria, România, Polonia. Suprafața cultivată cu cimbru a fost în 1934 doar de 14 ha, în 1938 de aproximativ 42 ha (Heeger 1956) și în 2009 de aproximativ 200 ha (Junghanns 2012). Această tendiță se reflectă pe piața crescătoare a produselor din cimbru și cererea care crește în continuare. Cerința în Germania, a produselor din cimbru, se estimează a fi de 400 t (aprox. 1,4 Mio €) pentru industria farmaceutică și de 300 t (aprox. 1,1 Mio €) pentru industria alimentară. Rey (1994) estimază o cerere mondială de Thymi herba de 3000t.

2.2 Sunătoare (Hypericum perforatum L.)

2.2.1 Importanța și substanțe active

Sunătoarea, cunoscută sub diferite denumiri populare: pojarniță, zburătoare, trifoi căpresc etc., este una dintre cele mai folosite plante medicinale, din antichitate până în ziua de astăzi. Dovezile că, sunătoarea a fost utilizată în scopuri curative, se înregistrează încă de la începuturile creștinismului. Denumirea de „perforatum”, originară din limba latină, însemnând perforat, descrie aspectul frunzelor. La observarea mai atentă a frunzelor, ele par găurite, acele găuri fiind de fapt, glande uleioase conținând ulei volatil. O legendă spune că: „Dracul, furios fiind, datorită efectelor curative împotriva spiritelor rele, a injunghiat frunzele de sunatoare….”(Schenk A., 2000). La începutul secolului XX, preparatelor din sunătoare nu li s-a alocat o importanță deosebită,abea în a două jumătate a secolului, după ce sunătoarea a fost testată în mod intensiv, în domeniul chimiei, farmaciei și medicinei, potențialul terapeutic a fost recunoscut că fiind positiv. Din sunătoare se fabrică ceaiuri, care sub formă de infuzie, se folosesc la boli ale ficatului, hiperaciditate și colite cronice. De asemenea, în fitoterapie se folosește partea aeriană a plantei, recoltată la înflorire și comercializată sub denumirea de Hyperici herba, din care se extrag principiile active. Extrasele Hyperici herba sunt componentele diverselor medicamente homeopate care, sunt folosite în tratarea afecțiunilor psihovegetative, stărilor depresive, panică sau stres.

După 1990, în privința eficacității extraselor de sunătoare, s-au efectuat studii farmacologice și clinice intense. Efectele antidepresive, pozitive asupra stării generale și ridicând motivația, au fost dovedite clinic prin studii moderne, pe zeci de mii de pacienți. (Schenk A., 2000). La urmarea unui tratament pe baza extraselor de sunătoare, trebuie respectată doza prescisă deoarece, poate produce fotosensibilitatea, atât la om cât și la animalele care, consumă planta la păscut (Brockmöller, et al. 1997). Sunătoarea conține taninuri (12%), substanțe amare și cantități mici de ulei volatil care se găsesc în glandele transparente de pe frunze dar, cele mai importante principii active sunt flavonoizii (2-4%) cum sunt, hiperosida, rutina, isovercitrina, biapegenina și amentoflavona, naftodiantroni ca hipericina și pseudhipericina, floroglicini ca hiperforina și adhiperforina, între multe alte componente.

Speciile care servesc la extragerea principiilor active sunt numite în diverse lucrări literare și anume, Hypericum perforatum L. și Hypericum pulchrum L.. De la Hypericum perforatum se recoltează produsele următoare:

Hyperici flos recens, reprezentat prin florile proaspete recoltate în luniile iulie și august care, servesc la obținerea uleiului roșu.

Hyperici herba sau denumirea veche de Hypericum cum flores, este partea aeriană recoltată cu vârfurile de creștere în floare, în special primii 10-20 cm de sus, folosită la producerea extraselor.

Speciile înrudite care, prin aparență comună și zone comune în care se găsesc, pot fi confundate cu Hypericum perforatum sunt: H. hirsitum L., H. maculatum Crantz (cel mai comun), H. montanum L. și H. tetrapterum Fries (Schütt, Schulz 2006, Wichtl 2002, Berghöfer 1986).

Figura 2.2: Exemplar al unei plante de Hypericum perforatum (original)

Produsul comercializat, cunoscut sub denumirea de Hyperici herba, provenea în mare parte din flora spontană dar, datorită standardelor ridicate ale industriei farmaceutice, se caută soiuri performante din cultură, cu un conținut ridicat în principii active care să respecte normele industriei. Materia primă de Hyperici herba provine din toate țările producătoare în diferite calități, la care lungimea tulpinii variază în funcție de genotip și înalțimea tăierii (30-35cm, sub 30 cm). În parte se comercializează marfă care se apropie de HyHHyperici flos recens, adică flori proaspete fără tulpini și frunze. Conținutul în hipericina și alte principii active este mare în flori și muguri, slab în frunze și în tulpini se găsesc doar urme. Prin cultivarea de soiuri performante, recolta preferențiala a vârfurilor de inflorescență și variația termenului de recoltare (începutul înflorescenței până la stadiu de capsule), se poate controla în anumite limite, conținutul în hyperforina, hypericină și alte substanțe active. În felul acesta exista mărfuri cu un conținut mult mai ridicat decât la produsele provenite din flora spontană.

2.2.2 Particularități biologice

Sunătoarea sau Hypericum perforatum L. face parte din Familia Hypericaceae (Guttiferae), subfamilia Hypericoideae din clasa Magnoliopsida, ordinul Theales. Este o plantă ierboasă, perenă, care ajunge la înâlțimi de peste un metru. Se caracterizează prin următoarele trăsături (Hegi 1925, Fröhlich 1911, Rothmaler 1984): tulpina este erectă, cilindrică, lipsită de peri, cu două muchii longitudinale, spre vârf este dotată cu glandeși se ramifică bine în partea superioară. Rădăcina de sunătoare prezintă un rizom scurt dar, ramificat.

Frunzele eliptice, ovale, lanceolate sau lineare, sunt de asemeanea lipsite de peri, transparent punctate, par găurite, efect care se datorează glandelor de ulei volatil. La margine și în parte pe partea superioară, frunzele sunt dotate cu glande negre care conțin hipericina.

Figura 2.3: “Perforările” la frunzele de Hypericum perforatum

Sursa: (https://de.wikipedia.org/wiki/Echtes_Johanniskraut#/media/File:Hypericum-perforatum(Blatt).jpg

Florile numeroase, de culoare galbenă a lui H. perforatum formează o inflorescență de tip umbelă. Florile sunt compuse din cinci petale, dispuse simetric-radiar cu un diametru de 2,3-3 cm. Petalele sunt ovale, galben-intens, o margine a petalei este dințată, prevăzută cu glande negre ce conțin hypericina, care sunt de formă sferică. Au dimensiuni de 10-12 mm lungime și 5 mm lățime. Anterele….????numeroase (aprox. 50-70) sunt dispuse umbeliforme, în grupuri de câte trei buchete. Staminele în mijlocul înflorescenței sunt mai scurte (7 mm) și devin mai lungi înspre partea exterioară (10 mm). Staminele poartă antere care au forma rinichilor, cu diametru de 2 mm, care poartă la conectiv de asemenea o glandă neagră conținând hypericicnă. La mărire, aceea glandă, apare ca un balon, lucios, bombat, care la atingere se sparge ușor și secretă un lichid uleios, puternic colorant de culoare roșie.

În centrul înflorescenței se află ovarul triarticulat de culoare alb verzuie. În faza înfloririi, iese din receptacul cu 3 mm și are un diametru de 2 mm. În vârf se află stigmatul triarticulat. Polenul este lunguieț, gălbui și are o nervură transversală. Dacă polenul intră în contact cu apa, își schimbă forma instantaneu și devine sferic, proces în care dispare și nervura.

Figura 2.4: Inflorescențele la Hypericum perforatum (original)

Sunătoarea face parte din plantele polenifere, care produc o cantitate mare de polen dar nu și nectar. Polenizarea se efectuează, cu ajutorul diverselor insecte, în prim plan fiind gândacii polenivori din familia Coleoptera. De asemenea, sunătoarea este vizitată de afide colectoare de polen, dar și de diptere și alte insecte cu trompa scurtă.

Fructul este o capsulă, lată, ovală, cu lungimi de până la 10 mm, cu glande late, sferice sau alungite, cu striații neuniforme. Semințele de sunătoare sunt cilindrice, de culoare brun-negricioase, ușor turtite la un capăt. Lungimea semințelor variază între 0,91 – 1,3 mm, și diametrul între 0,42 – 0,44 m. Masa a o mie de boabe este de 0,1 g, extrem de mică și este mai mică decât cea de la cimbru. Perioada în care înflorește sunătoarea este din iunie până în septembrie.

2.2.3 Soiuri

Adeseori cultivat, este soiul polonez, „Topaz” care, se caracterizează printr-un conținut de hypericină de 0,15 – 0,24% și o rezistență medie la ofilire. „Topaz” este comercializat de firma „Pharmaplant” și se află pe piață din 1982 (Bomme 1997). De asemenea se comercializează soiul protejat „Anthos”. În Slovacia se cultivă de scurt timp trei soiuri înregistrate: „Hypera” și „Gold” (Dachler și Pelzmann 1999). Din 1999 exista patru soiuri noi, protejate și înregistrate de câtre firma „Martin Bauer”: „Hyperixtract, „Motiv”, „Uperikon și „Hyperimed”.

Pentru inființarea unei culturi, se pot recolta semințele de pe plantele sănătoase, acomodate zonei dar, mai sigură este achiziționarea semințelor de la firme specializate. Sunt de preferat soiurile înalte. Prin crearea de souri noi, se urmărește combinația între conținutul mare în principii active, cum ar fi hipericina și/sau flavonoizi, particularitățile fitotehnice bune și rezistența la patogeni, în special ofilire.

2.2.4 Ecologia

O dată cu dovedirea efectului terapeutic a preparatelor de sunătoare în anii 90 a crescut și interesul în cultivarea acestei plante medicinale. Dacă în anul 1988, suprafața de cultură a fost sub 15 ha și Roth (1990), a menționat, că „cultivarea acestei plante nu merită”, în anul 1997 s-au cultivat aproximativ 300 ha și în 1999 numărul a crescut la 630 ha. Înainte o mare parte a sunătoarei comercializate provenea din flora spontană dar, din cauza cerințelor cantitative și calitative mari, recoltele din flora spontană nu mai pot acoperi cerințele. Între timp, Hyperici herba provine din cultura din diferite țări ale europei, cum ar fi, Germania, Austria, Italia, Franța, Europa de est și chiar America de Sud. În 1997 a fost descoperită China ca furnizor. Sa efectuat o împărțire a tărilor de origine pentru a diminua riscul de pierderi de recoltă prin ofilirea roșie.

CAPITOLUL III:

STUDIU DE CAZ: SOCIETATEA SC HEDERIX SRL

3.1 Descrierea fermei

Societatea SC Hederix SRL a fost înființată în anul 2013 și are ca activitate principală, cultivarea plantelor medicinale, pe o suprafață de 5 hectare. Firma a fost înființată și este administrată până în prezent de Julius Lysander Schenk, Cârstea George Constantin, Angeru Ștefan Gabriel și Cornel Panaete. În cei aproape 4 ani de activitate, în cadrul firmei au fost luate în cultură diverse specii de plante cu uz medicinal, pe baza unor contracte de producție sau cu scopul unor studii de fezabilitate.

În perioada 2013-2016 Hederix a cultivat următoarele culturi agricole, în scop comercial sau experimental:

Cimbrișor de câmp – Thymus vulgaris (1ha)

Sunătoare – Hypericum perforatum (6000 m2)

Nalba de pădure – Malva sylvestris (2ha)

Valeriana – Valeriana officinalis (1ha)

Degețel roșu – Digitalis purpurea (2ha)

Salcie – Salix purpurea (1ha)

Menta – Menta x piperita (5000 m2)

Captalan – Petasites hybridus (5000 m2)

Iedera – Hedera helix (2500 m2)

De asemenea, pe lângă activitatea principală, respectiv, cultivarea plantelor medicinale, Hederix se ocupă cu achiziționarea și comercializarea plantelor, folosite în scop medicinal, din flora spontană. Majoritatea dintre ele, ca și cele din cultură, fiind exportate în străinătate.

Având în vedere faptul că, Hederix este o societate foarte tănâră, care a realizat toate învestițiile din fonduri propii, încă se află în faza de dezvoltare și nu dispune de multe tehnologii și utilaje. În momentul de față, aproape toate procesele tehnologice agricole sunt efectuate pe cale manuală sau prin inchirierea utilajelor agricole de la alți fermieri din zonă.

Firma dispune de o bază de 4000 m2 în intravilanul Ciocârliei de Jos, unde își desfoașoară o mare parte din activitatea ei. Baza este constituită dintr-o hală de 200 m2, în care se prelucrează și se depozitează plantele recoltate și dintr-un solar profesionist de 300 m2 care servește drept răsadniță pentru plantele care la urmă vor fi plantate în câmp. Solarul are o dublă întrebuințare, mesele de cultură sunt confecționate în așa fel încat pe ele se pot întinde plante pentru uscat.

Figura 3.1: Hala de producție a firmei Hederix (original)

Figura 3.2: Solarul fimei Hederix (original)

Din punct de vedere al infrastructurii, aflându-se în intravilanul Ciocârliei și terenul de experimentare și având acces direct la drumul național, baza firmei Hederix este situată foarte favorabil. Distanța din câmpul de experimentare până la bază fiind de numai 3,31 km, fapt care ușurează mult procesele tehnologice, îndeosebi cel de tranport din câmp la bază și invers.

Figura 3.3: Infrastructura firmei Hederix (Sursa: Google Maps)

În interiorul halei, se află uscătorul în care, plantele sunt uscate după recoltarea lor. Uscătorul este utilajul esențial în prelucrarea plantelor medicinale, deoarece plantele dacă nu se prelucrează, în stare proaspătă, sunt foarte perisabile și majoritatea se comercializează exclusiv în stare dezhidratată.

Uscătorul este alcătuit dintr-o cameră de 27 m2, construită din panouri „sandwich”, izolatoare care, mențin căldura în interior. În acea încăpere se introduc căruciorele cu plase etajate, pe care sunt întinse plantele pentru uscare. Fiecare din cele 7 cărucioare este echipat cu 20 de plase de 2 m2 suprafață de uscare.

Căldura este generată cu ajutorul unei centrale de gazeificare care, încălzește apa, pompând-o într-un ventilo-convector care, preia căldura apei și induce un curent de aer cald în camera de uscare. Temperatura aerului este controlată de un termostat hipersensibil care oprește fluxul de aer când temperatura din interiorul camerei a ajuns la temperatura de uscare. Cu ajutorul centralei puternice de 50 kW, temperatura de uscare poate fi urcată până la 65°C, temperatură care este mai mult decât suficientă, majoritatea plantelor medicinale necesitând 35-45°C deoarece, la temperaturi mai înalte, principiile active, mai ales uleiurile volatile se pot pierde. Temperaturi între 50-60°C se folosesc doar în cazurile plantelor cu principii active stabile, cum ar fi pentru alcaloizi sau glicozide la Digitalis purpurea.

Capacitatea totală de uscare a uscătorului este de 280 m2, iar capacitatea în kilograme depinde în primul rând de natura plantei, volumul, greutatea etc.. De exemplu, capacitatea uscatorului este suficientă pentru 800 kg de frunze de Petasites hybridus în stare proaspătă și numai 500 kg de herba verde de cimbrișor.

Așezarea plantelor recoltate, pe plasele cărucioarelor, pentru a fi introduse în uscător, se face manual, proces prin care se pot îndepărta totodata și obiectele nedorite din produs, cum ar fi: pietre, buruieni etc., ceea ce rezultă, fiind o calitate mai bună a produsului finit.

Avantajul uscării plantelor în acest uscător constă în faptul că, temperatura este complet controlată și poate fi reglată pentru fiecare plantă în parte. Un alt avantaj este desfășurarea deosebit de blândă a procesului de uscare, plantele fiind uscate la o temperatură constantă, reglată special la nevoia lor, fără înfluența razelor solare. Uscarea la întuneric asigură păstrarea culorii și a principiilor active din plante, factori care sunt deosebit de importanți în uscarea plantelor medicinale, cu conținut bogat în uleiuri volatile, fiind substanțe destul de instabile care se pot pierde ușor prin uscarea lor la soare.

Figura 3.4: Uscătorul firmei Hederix (original)

Figura 3.5: Cărucior de uscare cu plase neîncarcate (original)

Având în vedere faptul că, verile în Podișul Dobrogei de Sud sunt lipsite de precipitații și majoritatea cultirilor pe care le cultivă Hederix nu beneficiază de umiditatea solului din lunile de toamnă-iarnă deoarece, sunt înființate primăvara, dispunerea unui sistem de irigații este un lucru absolut necesar.

Irigarea culturilor este deosebit de importantă în anul înființării, apa asigurând creșterea uniformă și viguroasă a plantelor. La culturile perene ca: cimbru și sunătoare, din al doilea an de cultură, irigarea rămâne o chestiune de urgență, plantele fiind bine înstărite pe solă, având un sistem radicular bine dezvoltat care le asigură aprovizionarea cu apă și pe timp mai secetos. Îndeosebi plantele de cimbru sunt capabile să reziste la vreme secetoasă, preferând chiar terenurile uscate. Pe de altă parte, o irigare suplimentară asigură o bună dezvoltare a plantelor și duce la creșterea producției.

Tocmai din aceste motive, pe cele 5 hectare, Hederix dispune de un sistem de irigații prin aspersie. La baza sistemului de irigare stau două puțuri forate, special în acest scop. Apa din puț este adusă la suprafață prin pompe submersibile, propulsate de un generator și este colectată în două bazine de acumulare având fiecare aproximativ 75 de tone capacitate. De aici apa este indusă cu ajutorul motopompelor în sistemul de irigare.

Sistemul în sine este constituit dintr-o conductă principală, așezată de-a lungul terenului din care pleacă la fiecare 18 metri, o linie cu 3 aspersoare, la distanțe calculate în așa fel încăt să acopere toată suprafața. Liniile de aspersie sunt interschimbabile și se pot muta după nevoie pe teren. Alimentarea cu apă poate fi oprită pentru fiecare linie, deoarece prin irigarea fracționată a solei se poate obține o presiune mai bună a apei.

Figura 3.6: Bazinul de acumulare a apei de irigare (original)

Figura 3.7: Liniile de aspersie în cultura de Digitalis purpurea (original)

3.2 Descrierea materialului biologic folosit

3.2.1 Cimbrișor de câmp (Thymus vulgaris L.); soiul: Deutscher Winter

Cimbru a fost luat în cultură de către firma Hederix pentru prima oară în 2013, fiind una din culturile principale și cea cu care tânăra societate și-a început activitatea în domeniul agriculturii. Din anul de inființare a culturii până în prezent cultura de cimbru este exploatată anual și durata ei este estimată până în 2017.

Soiul cultivat în cadrul societății Hederix, este soiul „Deutscher Winter” (iarnă germană), unul dintre cele mai cultivate soiuri, comercializat de diferite firme specializate în distibuirea de semințe. A fost ales acest soi, pentru faptul că, în Dobrogea sunt întâlnite frecvent ierni aspre, cu temperaturi joase și geruri fără zăpadă, soiul „Deutscher Winter” fiind unul dintre puținele soiuri rezistente la îngheț. Este un soi cu înflorescență târzie, care dă producții mari de frunze. Este foarte viguros, ramifică puternic, formează o tufă mare și prezintă capacități bune de regenerare. La bază se lemnifică puternic, prezintă frunze înguste de culoare verde închis, oval-lanceolate, culoarea inflorescențelor este alb-roz deschisă. Conținutul în ulei volatil, thymol și carvacrol este mediu până la mare în comparație cu celalte soiuri.

Figura 3.8: Lan de cimbru (original)

3.2.2 Sunătoare (Hypericum perforatum L.): soiurile: Vitan și Topaz

Primele experiențe cu sunătoarea, le-am făcut în 2013, prin înființarea unei sole de experimentare în cadrul unui studiu de fezabilitate. Sola cultivată cu soiul „Vitan”, un soi de origine elvețiană, creat și certificat de firma Vitaplant AG, avea o suprafață totală de 500 m2. Scopul studiului a fost descoperirea principiilor active în diferite stadii de dezvoltare a florilor și studiul economic al cultivării, cu o posibilă continuare a cultivării pe o suprafață mai mare. Experimentarea soiului „Vitan” a fost bianuală după care, cultura a fost dezființată.

Plantele din soiul „Vitan” formează o tufă de talie medie, cu tulpini erecte de 60 cm înalțime, mai puțin viguroasă care, ramifică mai slab față de alte soiuri. Frunzele sunt mici, ovaliforme, rotunjite în vârf, prezentând glandele caracteristice, având aspect găurit. Inflorescențele apar timpuriu, cu o culoare galben puternic deschis. Conținutul în hypericină și hyperforină a soiului „Vitan” crește odată cu maturitatea inflorescenței, după înflorire, la 50% din capsulele formate, valorile sunt la nivelul maxim.

Figura 3.9: Exemplar din soiul „Vitan” în primul an de cultură (original)

Din anul 2015, pe terenul firmei Hederix trebuiau săse înființeze încă două soiuri de Hypericum, pe o suprafață totală de 1000 m2, de asemenea cu scopul unui studiu de fezabilitate pentru descoperirea principiilor active în diferite stadii de creștere. Din păcate doar unul dintre cele două soiuri a fost o reușită, celalalt a eșuat din cauza unor probleme de germinare a semințelor. De data aceasta, cultura experimentală, existentă și în momentul de față, provine din soiul „Topaz”, soi de origine poloneză care se caracterizează prin producții mari de Hyperici herba și un conținut mediu în principii active. Plantele soiului „Topaz” sunt foarte viguroase, formează o tufă bogată, puternic ramificată, cu tulpini semi-erecte, de grosime medie, cu înălțimi între 80-100 cm, ușor înclinate spre exteriorul tufei. Frunzele sunt mai mari decât cele de la soiul „Vitan”, ovale, lunguiețe, ușor ascuțite spre vărf, de asemenea având aspectul găurit. De asemenea soiul „Topaz” înflorește semi-timpuriu, în a două jumătate a lunii iunie. Orizontul de înflorire și înălțimea plantelor este neuniformă, având ca urmare o determinare mai inexactă a principiilor active. Pe de altă parte, plantele din această origine prezintă o rezistență bună la ofilire.

Figura 3.10: Câmp experimental de Hypericum perforatum, soiul „Topaz” în anul doi de cultură (original)

La începutul anului 2016, pe solele firmei Hederix am înființat o cultură de Hypericum perforatum, pe o suprafață de 5000 m2, aparținând unui prototip de origine rusă care se caracterizează prin lipsa uneia dintre substanțele active, hyperforina. Cultura fiind într-un stadiu insuficient de avansat, nu pot efectua bonitarea acesteia.

CAPITOLUL IV: STUDIU CE CAZ

CULTIVAREA CIMBRIȘORULUI (THYMUS VULGARIS L.) LA SOCIETATEA SC HEDERIX SRL

În general cimbrișorul este o plantă relativ nepretențioasă față de terenul pe care se situiază, preferă soluri pietroase, uscate, bine drenate, în zone calde cu mult soare. Ca plantă rezistentă la secetă, crește bine și pe soluri pietroase, nisipoase, luto-nisipoase și calcaroase dacă are suficientă substanță organică, el rezistă și pe soluri argiloase dacă nu sunt prea umede. Pentru cultivarea cimbrului, nefavorabile sunt, soluri cu structura slabă și cele stagnante. Cimbrișorul este foarte sensibil la stagnarea apei, pe soluri umede și grele, crește puțin și nu sintetizează suficient ulei volatil, practic își pierde aroma. Față de pH-ul solului, valori care se situează între 7-8 sunt optime. În schimb, cimbrișorul are cerințe mari față de temperatură. Fiind o planta heliofilă, Thymus are nevoie de razele soarelui și căldură pentru a acumula substanțele active și pentru a forma uleiuri volatile. Condițiile favorabile pentru culturile semincere de cimbrișor sunt când, în timpul înfloritului (mai/iunie) și în timpul maturității (mijlocul spre sfârșitul lui iulie), este cald și însorit, din această cauză sunt de preferat zone însorite, călduroase și ferite de vânt (Hoppe 2013). Fiind o plantă rezistentă la secetă, Thymus nu necesită cantități mari de apă din anul doi de cultură, dar pentru o dezvoltare cât mai uniformă în primele faze de vegetație necesită o cantitate mai mare de apă. Formanowiczowa și Kosowski (1969) au dovedit foarte clar că există corelații între vremea în timpul înfloritului și formarea fructului și calitatea materialului semincer. Pentru faptul că, o cultură de cimbrișor poate fi exploatată timp de 4-6 ani, terenul pe care este cultivat trebuie să se menține curățat de buruieni, în mod deosebit în ceea ce privește buruienile perseverente din rizomi (costrei etc.).

Cunoscând aceste aspecte, după efectuarea studiilor privind zona de cultură și planta respectivă am ales cimbrul pentru a fi cultivat pe solele aparținând firmei Hederix, deoarece găsește condiții optime de creștere în podișul Dobrogei. Plantele genului Thymus se acomodează perfect la condițiile aride din zonă, iubind vremea caldă și uscată a lunilor de vară, prin care își pot forma suficiente principii active. Din punct de vedere al precipitațiilor, ploile din primavară sunt suficiente pentru asigurarea apei, din anul doi de cultură, cimbrul fiind o plantă mediteraneană care nu necesită multă apă. Cernoziomul cambic din zonă fiind tipic unei vegetații ierboase este ideal pentru cultivarea cimbrului, fiind un sol ușor permeabil apei și aerului, cu o fertilitate naturală bună care-i conferă cimbrișorului o bună dezvoltare a rădăcinilor și tufei aeriene.

4.1 Tehnolgia de cultivare la cimbrișorul de câmp Thymus vulgaris L.

4.1.1 Rotația

Cimbrul nu este pretențios față de planta premergătoare și poate fi cultivat după cele mai multe culturi agricole. Singura condiție este aceea ca planta premergătoare trebuie să lase solul într-o stare bună din punct de vedere al structurii și lipsit de resturi vegetale. Cimbrul în sine, ca plantă premergătoare nu are influențe negative asupra culturii postmergătoare, decât la culturi, la care resturile vegetale (rădăcini, tulpini) pot fi un factor deranjant, cum ar fi semănături fine etc.

Cimbrul nu se autosuportă și se va evita cultivarea lui, după alte plante din familia Lamiaceae (Menta, Maghiran etc.) (Dachler, Pelzmann 1999). Asolamente timp de patru, chiar șase ani sunt de urmărit în tehnologia integrată. Cele mai bune premergătoare pentru cimbrișorul de câmp sunt, cerealele, leguminoasele pentru boabe și culturile prășitoare la care a fost aplicat gunoiul de grajd. Cea mai bună premergătoare fiind cartoful, se va evita amplasarea cimbrului după sfecla de zahăr deoarece, lasă solul într-o stare nefavorabilă din punct de vedere al strucutrii. După porumb, cultivarea cimbrului poate fi problematică, din cauza aplicării ierbicidelor (Heeger 1956).

La S.C. Hederix S.R.L. , în anul 2013, cultura de cimbru a fost înființată pe o solă lăsată pârloagă. Menționez că în anii 2013, 2014 și 2015, pe sola cultivată cu cimbrișor nu am avut probleme deosebite cu buruienile, cu bolile sau cu dăunătorii. De asemenea, am constatat de-a lungul celor 3 ani că, fertilitatea naturală a solului s-a păstrat într-o stare bună, nu s-au observat semne de carențe în cultura de Thymus vulgaris.

Figura 4.1: Terenul lăsat pârloagă, înaintea înființării culturii de cimbru (original)

4.1.2 Pregătirea terenului

Cultivarea cimbrului este efectuată de regulă prin însămânțarea directă în câmp. Având semințe foarte mici, terenul trebuie pregătit extrem de bine și în cazul terenurilor care au tendința de a bălti sau cele puternic înburuienate, o înființare a culturii prin răsaduri este mai sigură.

Pentru semănatul cimbrului în câmp, terenul trebuie să fie foarte bine mărunțit, nivelat și tăvălugit, pentru asigurarea unei răsăriri uniforme și a unei culturi cât mai bune. Aceste condiții se creează prin arătură și prelucrarea solului cu combinatorul în toamnă, urmând în primavară să se efectueze lucrări repetate cu combinatorul pentru patul de germinare, în agregat cu vibrocultorul, tăvălugi și altele.

După cosirea terenului lăsat pârloagă, s-a efectuat dezmiriștirea solei printr-o aratură în toamna anului 2012, adâncă de 38 cm, cu încorporarea resturilor vegetale. Pentru inființarea culturii, parcela de 1ha a fost preclucrată în primavara anului 2013 de repetate ori cu grapa cu discuri care, a avut ca scop mărunțirea riguroasă a terenului pentru plantarea răsadurilor și distrugerea repetată a buruienilor.

Figura 4.2: Lucrarea solului cu grapa cu discuri pentru inființarea culturii de cimbru, văzută din tractor (original)

4.1.3 Sămânța și Semănatul

Semănatul cimbrișorului poate fi efectuat din a două săptămână a lunii martie până cel mai târziu în mijlocul lunii mai. Thymus necesită o semănătură de suprafață (0,3 – 0,5 cm adâncime). Este de mare importanță ca semințele sa fie tăvălugite, pentru a face priză cu solul cât mai bine. Cantitatea de sămânță la hectar variază între 3 și 8 kg/ha, experimentele au arătat că, cantitatea optimă, la o distanță între rânduri de 30-35 cm, este de 8 kg/ha. Masa a o mie de boabe la cimbrișor este foarte mică, fiind între 0,2 g și 0,35 g. Puritatea minimă trebuie să fie de 98% și capacitatea să fie de minim 70%. La temperaturi de 20°C, semințele germinează deseori deja după 8-10 zile dar, germinația are loc și la temperaturi mai mici și fluctuații de temperatură. Materialul semincer la cimbru își păstrează capacitatea germinativă timp de 2-3 ani. După 5 ani, capacitatea germinativă, scade puternic la 30% până chiar 0% (Heeger 1956, Kretschmer 1989). Alte experimente arată că, la o păstrare la 4°C, chiar și după 5 ani se poate atinge o germinație de 60% (Junghanns et al. 2013).

O cultură de cimbrișor se poate înființa atăt prin însămânțarea directă a semințelor în câmp, cât și prin plantarea răsadurilor. În cadrul firmei Hederix s-a optat pentru înființarea unei culturi din răsaduri. Motivele pentru care a fost aleasă această metodă vor fi prezentate în următorul subcapitol.

4.1.4 Creșterea răsadurilor

Creșterea răsadurilor urmată de plantarea lor în câmp asigură o cultură mai densă, viguroasă și uniformă dar, este mai costisitoare decât semănatul în câmp. Ca răsad se folosesc tufe, de câte 3-5 fire, crescute în alveole, jiffy pots, etc. . Pentru producerea lor se introduc 5-7 semințe în fiecare celulă, care mai târziu nu se mai răresc. (Dachler și Pelzmann 1999). Răsădurile se acoperă cu un strat cât mai subțire de substrat sau vermiculit pentru a evita o deshidratare rapidă. Până la germinare, temperaturile optime sunt de 20-25°C, după germinarea semințelor, temperaturile pot fi scăzute la 16-18°C pe timp de zi și 12-14°C pe timp de noapte. (Dachler și Pelzmann 1999). Pe timp însorit, cu lumină soloră intensă se vor umbri răsădurile. Înaintea plantării, răsădurile trebuie să parcurgă o fază de călire, care constă într-o perioadă fără ger dar cu mult soare, timp de 7-14 zile. Când plăntuțele au ajuns la 5-7 cm înălțime se vor planta, începând cu sfărșitul lunii mai în câmp.

Răsadurile de cimbru din care s-a înființat cultura întreprinderii Hederix, existentă și în ziua de astăzi, au fost crescute în condiții de răsadniță, la începutul lunii martie a anului 2013. Semințele au fost semănate manual în alveole multicelulare de 200 de celule pe dată de 05.03.2013, acoperite cu un strat subțire de vermiculit și cu o folie care a avut rolul de a menține căldura în substrat. Pentru un hectar de cimbru la o densitate de 80000 de plante/ha sunt necesare 400 de alveole de 200 de celule. Din cauza temperaturilor scăzute, a fost necesară încalzirea solarului pe timp de noapte. La temperaturi de 12°C pe timp de noapte și temperaturi de 16°C pe timp de zi, semințele de cimbru au germinat în aproximativ 5 zile. După răsărirea plăntuțelor a urmat o perioadă de îngrijire intensă, asigurarea apei, menținerea căldurii etc.. Substratul din alveole trebuie menținut umed tot timpul, deoarece substratul o dată uscat, preia apa foarte greu. Din momentul în care plantele au format primele frunze adevărate, s-a urmat un plan de fertilizare foliară cu Razormin pentru creșterea mai rapidă și dezvoltarea bună a rădăcinilor. Un răsad viguros cu un sistem radicular sănătos sunt factori esențiali pentru înființarea unei culturi din răsad.

Figura 4.4: Răsaduri de cimbru (original)

4.1.5 Plantarea răsadurilor

Răsadurile precultivate în sera, solar, răsadniță, etc., se plantează în câmp începând cu sfârșitul lunii mai, la distanța de 25-40 cm între rânduri și 15-30 cm între plante, în medie necesitând un număr de 80000 de plante la hectar. Plantarea mecanizată cu plantatorul de răsaduri este posibilă. După plantarea răsadurilor, dacă lipsesc ploi, este necesară irigarea culturii pentru a asigura uniformitatea creșterii și pentru a evita eventualele goluri pe rând.

Cultura de cimbru a firmei Hederix, a fost plantată pe cale manuală în câmpul de experimentare, din răsadurile precultivate în răsadniță, când ele au avut 8 cm înălțime, pe dată de 20.05.2013, la o distanță de 40 cm între rânduri și 30 cm între plante, rezultând o densitate de aproximativ 80000 de plante /ha. La plantarea manuală a răsadurilor au fost folosite plantatoare pentru a forma o gaură în sol, în care s-a introdus răsadul după care, s-a tasat solul în jurul acestora. Tasarea solului trebuie să se efectueze cât mai bine pentru a asigura prinderea corespunzătoare a răsadului.

4.1.6 Lucrări de îngrijire

În primele faze după plantarea răsadurilor, dacă există riscul de ger, o acoperire cu plasa hortiagryl, este recomandată pentru a evita pierderile prin temperaturile joase. De asemenea se recomandă pentru asigurarea unei umidități mai uniforme și evitarea formării crustei după precipitații mari (Dachler și Pelzmann 1999). Pierderile în perioada iernii sunt datorate temperaturilor joasesi deseori exploatărilor prea intense. Îndeosebi, tăierea prea joasă în toamnă este dăunatoare. În acest fel, o tăiere prea târzie, după sfârșitul lui octombrie, poate duce la pierderi semnificative pe timp de iarnă. De regulă, după tăieri, este necesară combaterea buruienilor, pe cale mecanică sau chimică, pentru a scădea concurența la apă, nutrienți și spațiu de creștere. La culturi înființate prin semănat, deseori există probleme în primul an de cultură, din acest motiv este benefică, combaterea intesivă a buruienilor deja de la planta premergătoare. La cimbru sunt necesare prașile repetate, mecanizate sau manuale, pe toată perioada vegetativă. Un control periodic a culturii este necesar pentru a evita, înburuienarea cu buruieni perseverente. O altă posibilitate pentru combaterea buruienilor la cimbru este combaterea chimică. Omologate pentru cultura de cimbru sunt, BASTA, Celaflor, Difontan și altele. Ierbicidele folosite în cultura cimbrului trebuiesc acordate de către achizitorul produsului.

În prima faza după plantarea răsadurilor în câmp, a fost crucială întreținerea culturii prin sapă manuală, deoarece plantele foarte mici sunt ușor dominate de buruienile concurente. În primul an de cultura s-au efectuat 4 sape manuale, două până la prima recoltă și două după tăiere. De menționat este faptul că din anul 2 de cultură, din cauza creșterii viguroase a plantelor, cimbrul nu neceșită decât o singură prașilă la începutul vegetației și o prașilă după fiecare tăiere efectuată. Ajuns la maturitate, cimbrul acoperă bine solul, nelăsând loc pentru buruieni. Nu am folosit mijloace chimice pentru combaterea burueinilor deoarece, pesticidele nu sunt admise în produsele care sunt destinate industriei farmaceutice.

4.1.7 Irigarea

Irigarea cimbrului după semănanat nu se recomandă deoarece, prin nămolirea terenului poate fi inhibată răsărirea semințelor foarte mici de cimbru. La culturi stabilite prin plantare de răsad, creșterea poate fi inhibată prin perioade lungi de secetă și se recomandă irigarea culturii, prin aspersie, îndeosebi în primele faze de vegetație. De asemenea, este benefică o irigare după tăierea cimbrului, pentru a stimula regenerarea și creșterea rapidă a acestuia.

Anul de înființare a culturii de cimbru a fost unul deosebit de secetos, motiv pentru care plantarea cimbrului s-a efectuat de-a lungul benzilor, sistemului de irigare, care la acel moment a fost de tip picurare. Pentru asigurarea aprovizionării cu apa, cimbrul a fost irigat de repetate ori în vara anului 2013. Din al doilea an de cultură, vechiul sistem de irigare prin picurare a fost demontat, din cauza dezavantajului mare că furtunele impiedică desfășurarea bună a prășilelor manuale. Plantele fiind bine înstărite în câmp și precipitațiile fiind suficiente, nu a mai fost necesară irigarea culturii de cimbru în anii 2014 și 2015

Figura 4.5: Benzile de picurare la cultura de cimbru în anul de înființare (original)

4.1.8 Fertilizarea

În general, cimbrul nu este o cultură pretențioasă față de fertilizare. Se recomandă datorită perenității să se administreze gunoi de grajd la premergătoare și la nevoie amendamente calcaroase. Culturile de cimbru bine administrate, pot fi exploatate timp de 10 ani, fără a pierde din cantitatea sau calitatea producției. Cerințele cimbrului față de substanțele nutritive sunt mici, comparativ cu alte culturi. După Bomme și Nast (1998), cimbrul extrage din sol pentru producția a 15 t/ha masă verde, 4,4kg N/1t MV, 1,2 kg P²O5/1t MV, 7,7 kg K²O/1t MV și 0,8 kg MgO/1t MV. Valorile de orientare pentru fertilizarea cimbrului, în funcție de analizele pedologice, sunt la hectar de: 60-80 kg N, 30-50 kg P²O5 și 100-130 kg K²O. Îngrășâmintele minerale se administrează înaintea semănatului, respectiv plantatului. Din al doilea an de cultura este suficientă o doza de 60 kg N/ha la începutul perioadei de vegetație. De asemenea se recomandă doze moderate de azot după fiecare tăiere care, accelerează regenerarea materialului vegetal. (Dachler și Pelzmann 1999). Cantități de 200-300 kg nitrocalcar (40-60 kg N), 225-280 kg superfosfat (40-50 kg P²O5) și 240-300 kg sulfat de potasiu (120-150 kg K²O) sau în jur de 600 kg de patentkali sunt sufieciente pentru fertilizarea unui hectar.

În anul doi și trei de cultura, fertilizarea are loc în luna aprilie sau cel târziu după prima tăiere, pentru a accelera regenerarea lăstarilor. La fertlizări cu îngrașăminte minerale mai târzii, există riscul ca lăstarii să nu ajungă la plină maturitate și în așa fel se pot produce pagube pe timpul iernii. În zonele cu ierni aspre, se recomandă mușuruirea rândurilor sau acoperirea acestora cu paie. Plantele de cimbru mai bătrâne, se taie în primavară sau după înflorire, cu două treimi pentru a le întinerii. Ca plantele să ajunga la maturitate, nu se mai fac lucrări de tăiat și fertilizat după mijlocul lunii Octombrie. Direct după prima tăiere, în anul doi și trei, se vor aplica 20-30 kg N/ha sub formă ușor solubilă. Azotul înfluențează în mod direct cantitatea și calitatea produsului recoltat. Cantitatea de azot în sol poate ajunge, în anumite condiții climatice și la o cultură viguroasă, rapid la valori minime (Bomme 1998).

Înaintea pregătirii terenului de plantare în primavara anului 2013, s-au luat probe de sol pentru efectuarea analizelor privind starea nutritivă a solului. Rezultatele au arătat ca solul se afla intr-o stare bună, în ceea ce privește fertilitatea lui. Totuși pentru asigurarea unei creșteri bune la inființarea culturii de Thymus vulgaris a fost aplicată o fertilizare de bază de 50 kg/ha NPK, de tip 14-14-14. De la fertilizarea de bază a cimbrului, nu s-au mai aplicat îngrăsăminte minerale deoarece, am constatat că plantele nu necesită o fertilizare complexă, ele crescând sufiecient de bine numai prin aportul de substanțe nutritive din sol.

4.1.9 Protecția plantelor

Eliminarea plantelor infestate sau a celor atacate de dăunatori sau combaterea buruienilor doar pe cale mecanică și manuală este, în cadrul unei culturi de suprafață mare, foarte costisitor din toate punctele de vedere și nu poate fi acoperit prin prețurile de piată. La combaterea buruienilor, dăunatorilor și bolilor cu pesticide, este foarte importantă omologarea produselor. Omologarea produselor fitosanitare este strict legată de întrebuințarea plantelor după recoltă. Pentru a respecta, normele înalte de protecție a omului, mediului și a animalelor, se alege din ce în ce mai mult cultivarea cimbrului în condiții ecologice. Cultivarea ecologică a cimbrului devine, din cauza dezvoltarii pieței, mai rentabilă decât metoda convențională. În același timp se dezvoltă strategii, de aplicare la cimbru, doar în primul an de cultură,a ierbicidelor și renunțarea la ele înal doilea an. Prin aceste metode se poate produce un produs lipsit de reziduuri, care coincide cu standardele foarte înalte. Totuși, pentru cultivarea unei plantații sănătoase, cea mai bună metodă rămâne protecția preventivă, din care fac parte: alegerea corectă a culturii și amplasarea ei, o fertilizare corespunzătoare nevoii, executarea corespunzătoare a lucărilor de sol și de îngrijire, respectarea regulilor de rotație a culturilor și folosirea unui material săditor sănătos împreună cu creșterea igienică a răsadurilor.

4.1.10 Boli și Dăunatori

În cei trei ani de când cultiv cimbru, nu au existat cazuri care merită a fi meționate, în ceea ce privește starea fitosanitară a plantelor, atacul unor dăunatori sau paraziți. Pe de altă parte, culturile de cimbru pot fi atacate de diferiți dăunatori și boli.

În cultura cimbrului de câmp, infestarea cu boli și dăunatori se menține în limite. Erysiphe, Botrytis, afide și nematode apar în Europa centrală doar pe scară mică. În Franța duc nematodele lapieirea plantelor. În Germania, cultivatorii se tem de Botrytis care, poate distruge culturi întregi. Pe lângă cele spuse, cimbrul poate fi afectat și de mucegaiul Erysiphe biocellata Ehr. și de diverși patogeni care cauzează pătarea frunzelor. Din Italia sunt raportate înfestări cu Alternaria alternata (Fr.) Keissl., Puccinia menthae Pers., Aecidium thymi (Fuckel) P. Karst. și alte (Hoppe 2007).

În diverse surse literare sunt descrise daune prin omizi care mănâncă frunzele (Dachler și Pelzmann 1999). Afide, în special Myzus ornatus Laing. și omida lui Zyngaena trifolii Esp., pot afecta cimbrul. Ultima se hrănește în luna mai cu frunzele de cimbru, asemenător cu Zygaena ephialtes L. Var. Peucedani Esp., și Z. Purpuralis Brünn. Omizile de Acidalia ornata Scop. și A. Rubiginata Hufn. se pot găsi în lunile mai, iunie și august. Omida brun-gri colorată, a lui A. incanata L., se hrănește cu cimbru în două generații, în luna mai și iulie. Prin materialul semincer se poate răspăndi torțelul (Cuscuta epithymum L. Subsp. epithymum).

Plantele afectate se cosesc și terenul expus se tratează cu o soluție de 15-20% sulfat de fier II, pentru a elimina parazitul complet. În afara torțelului nu s-au observat daune din cauza paraziților. O cicadă sub denumirea de Eupteric decemnotata (Rey 1993), poate creea daune mici în zilele calde de vară.

4.1.11 Recolta și producția

Epoca de recoltare a cimbrului depinde de întrebunțarea lui. Pentru industria alimentară, se cere Thymi herba fără inflorescențe, din această cauză cimbrul pentru industria alimentară, se reoltează înainte de floare sau când începe sa se deschidă primele înflorescențe. În caz contrar, pentru extragerea uleiului volatil, cimbrul se recoltează în plină floare.

În primul an a unei culturi semănate în primavară se recoltează în luna august/septembrie, obținându-se doar o singură recoltă. Recolta nu se face mai târziu de începutul lunii septembrie pentru ca lăstarii să ajungă la maturitatea necesară iernii. Din anul doi de cultură sunt posibile două tăieri, prima în luna mai/iunie și a două după regenerarea lăstarilor, de regulă în septembrie. Tăierea se execută cât mai jos deoarece, frunzele bazale conțin mai mult ulei volatil. Dar nu prea jos, ca să nu ajungă tulpinile lemnificate în materialul recoltat. În felul acesta rămân tufe de aproximativ 10 cm după tăiere. Pentru a evita pierderi în iarnă, Rey (1991) recomandă, tăierea la 10-15 cm deasupra pământului. O recoltă prea târzie în toamnă duce la sensibilizarea culturii împotriva gerului în iarnă (Rey 1991, Junghanns 2011).

Recolta la cimbru se poate efectua manual, cu cositoare, windrower, secerătoare modificate sau recoltătoare speciale de plante ierboase. Se recomandă folosirea vârfurilor de ridicare pentru a lua și lăstarii care atârnă. La tăierea cimbrului este de mare importanță să nu se rănească tulpina principală a plantei deoarece, cimbrul este o cultură perenă și rentabilitatea economică este dependentă de sănătatea culturii pe perioada mai multor ani.

Figura 4.6: Recoltarea manuală la cimbru (original)

Recolta se face, cât mai posibil, pe vreme uscată, caldă și însorită. După perioadele ploioase ar trebui să treacă cel puțin o zi cu soare. Dachler și Pelzmann (1999) specifică că, în special la plante pentru uleiul volatil, conținutul în principiile active, în mai multe zile și chiar în decursul unei zile, este supus unor puternice fluctuații. În amiază, conținutul plantelor în ulei eteric este la maxim și scade către seară.

Pentru a obține un procent în frunze mai mare de 50%, cimbrul se recoltează înaintea înfloririi și pentru a obține un conținut cât mai mare în uleiuri volatile se recoltează în plină floare. Conținutul în uleiuri volatile depinde în mod deosebit de condițiile climatice și de anotimp. Deseori, recolta din toamnă, respectiv a două tăiere, este cu 50-100% mai mare decât cea de primavară.

Recolta manuală a cimbrului este mai costisitoare decât cea mecanizată dar, se obțin calități mai pure deoarece, se poate alege materialul care se recoltează, fără a tăia și buruienile existente în câmp. În anul întăi de cultură s-a efectuat doar o recoltă manuală a cimbrului, din anul doi au fost posibile câte două, fiecare dintre ele având loc în plină floare a plantelor pentru a obține un raport bun între cantitatea de frunze recoltabile și conținutul de ulei volatil. Am constatat că, dacă nu se efectuează recolta a doua în fiecare an, până la prima tăiere a anului următor, lăstarii cimbrului cresc prea lungi și atârnă pe pământ, ceea ce creează dificultăți la recoltarea mecanizată cu windrowerul fără ridicătoare. Plantele sunt recoltate doar în partea centrală a tufei, lăstarii din partea exterioară rămăn pe plantă.

Cantitățiile recoltabile se situează în primul an între 10-15 tone/ha de herba verde, 6-7 tone/ha de frunze și flori verzi, respectiv, 1,8-3,5 t/ha de herba uscată și 1,2-1,8 t/ha frunze și flori uscate (Heeger 1956), Dachler și Pelzmann (1999). În al doilea an, se pot obține recolte de 18-37 t/ha de herba verde, 9-17 t/ha de frunze și flori verzi respectiv, 2,5-5,9 t/ha de herba uscată și 1,5-4,5 t/ha frunze și flori uscate. Cele mai mari cantități se obțin în anul trei de cultura. Pentru obținerea uleiului volatil, se estimează cantități de 25-30 kg/ha în primavară și 50-70 kg/ha în toamnă.

Recoltarea semințelor de cimbru se face abia în al doilea an, din momentul în care nuculele bazale se brunifică, estimativ, în iulie-august. Nuculele se scutură foarte ușor și din această cauză se va face recolta la timp. Se recomandă recoltarea timpurie și postmaturarea nuculelor. Cantitățile în obținerea materialului semincer variază între 40 și 200 kg/ha.

4.1.12 Uscarea și Prelucrarea

O uscare deosebit de blândă se realizează la temperaturi de 32 – 34°C pe uscătoare de suprafață; după Heindl și Müller (1997) la 38 – 42°C. La cimbru, raportul de uscare se situează la 3-4:1. La temperaturi mai ridicate de 45°C, crește pierderea în uleiuri volatile. Înainte ca marfa să fie uscată, se răstoarnă direct de pe remorcă pe o bandă tranportatoare care în același timp dozează cantitatea transportată. Banda transportatoare are un rol important în selectarea și eliminarea corpurilor nedorite. Un selector de particule grele, care, în general este format dintr-un șanț vibrator care selectează materialul, prin vibrații și flux de aer, elimină toate corpurile străine grosiere, inclusiv nisipul. De asemenea, se separă cimbrul recoltat de materialele nedorite prin sortarea cu ajutorul aerului, produsul recoltat este transportat pe o distanță scurtă cu ajutorul unui flux puternic de aer. Viteza cu care acționează fluxul de aer este reglată în așa fel încât, particulele grele cad și sunt separate de produs care zboară mai departe. Tulpinile se recomandă a fi îndepărtate înainte de uscare, pentru a economisi costurile energetice la uscare. Marfa trece peste sitele vibratoare care separă frunzele de tulpini. Asambluri de aparate mai complexe lucrează cu suprafețe mari de site, efectuând mișcări circulare, orizantale la care, se pot monta mai multe etaje de site. La sitarea mărfii se fracționează materialul în două sau mai multe părți. Aparate de genul acesta se montează adesea înaintea elementului de umplut saci. Alte elemente importante a unui lanț de prelucrare la cimbru sunt, o sitare care sortează produsul după reglări cantitative și un separator de metale.

Natura depozitului și manipularea produsului pot afecta puternic calitatea acestuia. Cimbrul trebuie depozitat, ca și alte produse din plante ierboase, la maxim 60% umiditate în aer și temperaturi mai mici de 25°C. Depozitele ferite de lumină, respectiv, ambalajele nepermeabile la lumină sunt cerințe obligatorii. Infestarea produsului cu dăunatori de depozit trebuie evitată respectiv împiedicată apariția lor. Produsul trebuie depozitat într-o ordine clară pentru a nu fi confundat cu alte produse și pentru a se putea identifica loturile.

Uscarea cimbrului a avut loc în primul an de cultură pe cale naturală, în solarul firmei Hederix, întins în strat subțire sub protecția plaselor de umbrire. În anul doi a fost trimis la un centru de prelucrare colaborator, aflat la Râmnicu Vălcea care, la momentul respectiv avea posibilități mai bune de uscare și prelucrare. După ce firma Hederix a reușit să-și construiească uscătorul propriu în anul 2015, recolta din primavara anului 2016, a fost uscată la baza firmei Hederix în Ciocârlia. Prelucrarea cimbrului după uscare, la Hederix se face manual, prin sitarea lui repetată pe site din ce în ce mai fine pentru a separa în întregime codițele de frunze.

Figura 4.7: Întinderea cimbrului pe plasele de uscare (original)

STUDIU CE CAZ :

CULTIVAREA SUNĂTOAREI (HYPERICUM PERFORATUM L.) LA SOCIETATEA SC HEDERIX SRL

Hypericum este rezistent la ger și nu are cerințe deosebite față de climă și sol. De asemenea, sunătoarea are o variabilitate ecologică foarte mare. În natură preferă zone, uscate, nisipoase, pietroase, aride și însorite, pe de altă parte se găsește și în zone umbrite cu climat mai humid….?. În Europa centrală, Hypericum perforatum crește sălbatic, pe soluri, uscate, nisipoase, aride, dar și pe soluri calcaroase, în păduri luminoase, pârloage, câmpuri, la căi ferate, la marginile drumurilor, pe baraje, între arbuști și pe pajiști până la aproximativ 1500 m înalțime. Acest fapt dovedește că, sunătoarea nu tolerează solurile compacte, care tind să stagneze apa, chiar dacă, printr-o umiditate bună a solului, sunătoarea devine mai viguroasă. Pentru cultivarea sunătoarei se potrivesc solurile humoase, cu un pH neutru până la ușor alcalin. Solul trebuie sa fie cât mai lipsit de buruieni și să nu acumuleze apa în exces. Se recomanda atât solurile ușoare cât și cele grele care, necesită un drenaj bun.

Sunătoarea, face parte din plantele, care, acumulează mult cadmiu, la care conținutul în cadmiu al plantei este mai mare decât conținutul din sol, extractibil cu apă regală (Schneider, Marquart 1996). Solurile cu un conținut mai mare de 0,2 mg/kg nu se recomandă pentru cultivarea sunătoarei. Accesibilitatea plantei la cadmiu este înfluențat puternic de pH-ul solului. La valori ale pH-ului sub 6, accesibilitatea este bună, la valori mai mari, scade accesibilitatea plantelor la cadmiul din sol (Bergmann 1993). Pe solurile intermediare și cele grele, se urmărește un pH de 6,5, pe solurile ușoare este tolerabil un pH de 6.

Luând în considerare acești factori, am considerat că sunătoarea este o plantă care se acomodează bine la terenurile de experimentare a firmei Hederix deoarece, condițiile pedoclimatice din podișul Dobrogei, îi oferă condiții ideale de dezvoltare. Solul pe care am cultivat și cultiv în continuare sunătoarea, îi pune plantei la dispoziție factori favorabili cerințelor ei, este un sol bine aerat, cu o permeabilitate bună care, nu are tendința de a acumula excesiv apa, fiind chiar uscat în luniile de vară. De asemenea, cernoziomul cambic atribuie sunătoarei, un acces favorabil la substanțele nutritive, având un bogat conținut în humus și substanțe nutritive. Din punct de vedere al accesibilității plantei la cadmiu, pe pământul solei de cultivare, riscul unei acumulări puternice de cadmiu este mic din cauza faptului că, solul are valori ale pH-ului între 7 și 8. În ceea ce privește aprovizionarea solului cu apa necesară creșterii, în zona de cultivare, sunătoarea găsește în anii doi și trei de cultură, suficientă umiditate pentru satisfacerea necesarului.

4.2 Tehnologia de cultivare la Hypericum perforatum L.

4.2.1 Rotația

Sunătoarea este o plantă deosebit de sensibilă la agenții patogeni, din această cauză, la încadrarea cultivării sunătoarei, în asolament, trebuie respectate în mod deosebit, aspectele fitosanitare pentru a evita transmiterea de patogeni, în special, infecții cu Colletotrichum cf. gloeosporioides. Sunătoarea poate reveni pe același teren după 4-5 ani. La fel de important ca asolamentul, este sepărarea în spațiu sau mai bine spus, izolarea culturilor noi de sunătoare față de cele vechi deoarece, prin apă și vănt se răspandesc ușor sporii patogenilor culturilor vechi, posibil infectate care, prezintă un risc de infecție pentru culturiile noi. O infecție prin resturi vegetale nedescompuse a plantelor infectate este de asemenea posibilă (Schenk R, Franke R. 2012). În asolament, trebuie să aibă un rol deosebit de important și combaterea buruienilor, deoarece pentru o cultură de succes, sunt semnificative, culturile lipsite de buruieni și eforturi cât mai mici în întreținerea culturii.

Ca premergătoare pentru sunătoare se potrivesc plante care, lasă solul curat de buruieni deoarece, este sensibilă în primele faze de vegetație, la îmburuienare. Cele mai bune premergătoare pentru sunătoare sunt cerealele păioase pentru faptul că nu lasă remanențe de boli în sol (Dachler, Pelzmann 1999). Cartofii lasă solul bine afânat dar nu sunt recomandați deoarece, se amplifică riscul unei infecții (Bomme 1997). Încă este necunoscut efectul ierbicidelor, aplicate la culturile prășitoare, în timp ce ierbicidele la cereale s-au dovedit neproblematice. Cele mai bune postmergătore sunt cerealele și culturile prășitoare.

La Hederix, prima inființare a unei parcele cu Hypericum a avut loc în primăvara anului 2014, din răsaduri precultivate, pe același teren lăsat pârloagă și dezmiriștit în anul 2012, pentru cultivarea plantelor medicinale. În anul 2013, parcela destinată plantării sunătoarei din soiul „Vitan” a fost menținută curată până la plantare în anul 2014.

A două parcelă experimentală de Hypericum perforatum, soiul „Topaz” a fost înființată în primavara anului 2015 pe o suprafață de 500 m2 pe care, în anul 2014 a fost cultivat degețel roșu. Am constatat că Digitalis purpurea este o premergătoare bună pentru sunătoare, deoarece lasă terenul liber de resturi vegetale.

Cea mai recentă cultură de sunătoare, înființată pe 4000 m2, a avut ca premergătoare Captalan, o plantă cu rizomi puternici, asemănători celor de Costrei. Am constatat că nu este o premergătoare favorabilă deoarece, nu se poate combate prin metode mecanice, revenind din rizomi ca buruiană în cultura postmergătoare.

Menționez că pe toate parcelele cultivate cu sunătoare, nu am avut probleme deosebite cu buruienile, bolile sau dăunătorii.

4.1.2 Pregătirea terenului

Pentru creearea unui pat germinativ, respectiv a unui teren de plantare de calitate și suprimarea buruienilor se va efectua arătura, pe timp de toamnă. Solul zvântat se va lucra repetat în primăvară cu cultivatorul, grapa, sau discul până ce se ajunge la un sol bine afănat care oferă condiții bune pentru germinarea semințelor, respectiv dezvoltarea răsadurilor. Înaintea semănatului se va tăvălugi patul germinativ.

După reabilitarea terenului lăsat pârloagă, în anul 2012 prin arătură, pe perioada anului 2013, parcela destinată sunătoarei din soiul „Vitan” a fost ținută curat prin discuiri repetate până în toamnă 2013, pentru efectuarea unei arături. În primavara anului 2014 a fost pregatit terenul plantării, printr-o lucrare cu combinatorul cu lamă nivelatoare urmată de o lucrare cu freza, asigurându-se o bună afânare a solului.

Parcela pe care este plantată și în momentul de față sunătoarea din soiul „Topaz”, a fost arată în toamna anului 2014, după terminarea culturii de Digitalis. A urmat o discuire în primavara anului 2015, căruia i-a succedat o lucrare cu freza înaintea plantării.

Terenul culturii de sunătoare înființate în anul 2016, a fost lucrat prin arătură în toamna anului 2015 după eșuarea culturii de captalan, și printr-o discuire în primavară 2016. Constatând că captalanul revine din rizomi, am decis să efectuăm o lucrare cu combinatorul pentru a expune rizomii la suprafață. A urmat înaintea plantării sunătoarei o lucrare finală cu freza, pentru afânarea solului și combaterea buruienilor anuale.

4.2.3 Sămânța și semănatul

4.2.3.1 Tratarea semințelor

Materialul semincer de sunătoare este cu o masă a o mie de boabe de 0,1 g, foarte mic și în funcție de vechime și soi, are o inhibare a puterii de germinare care, poate fi întreruptă abia după o anumită perioadă de păstrare sau prin stimularea germenului (îmbibarea în apă urmat de păstrare la 3-5°C), îmbibarea peste noapte sau peste 24 de ore în 5-1 000 ppm GA3 (Braunewell 1991). Tratarea semințelor cu acid giberelic grăbește germinarea. Dacă semințele nu sunt afectate de inhibarea germinației, germinația are loc, în condiții favorabile (25°C), după una până la trei săptămâni.

4.2.3.2 Semănatul

Semănatul direct în câmp, comparativ cu plantarea răsadurilor, este mult mai economic. Se recomandă a se efectua, din cauza materialului semincer foarte mic, doar pe soluri ușoare, pe care nu stagnează apa și care sunt curate de buruieni. Patul germinativ trebuie să fie curat de buruieni și bine afânat, pregătit „grădinărește”. Semănatul se poate efectua atât în toamnă târziu (octombrie) căt și în primăvară foarte devreme (februarie/martie) cu distanțe între rânduri de 40 – 45 cm. Norma de sămânță este de 0,5 kg – 1-2 kg/ha. Calitatea semănăturii depinde de tehnologia folosită, de regulă se efectuează cu semănători universale (SUP-21, SUP-29) adaptate pentru semințe mici. Pentru a realiza o distribuire cât mai uniformă, eventual, se amestecă semințele cu materialul potrivit (cenușă, nisip, rumeguș etc.). Semințele, nu trebuie deloc acoperite cu pamânt, sau, eventual cu un strat foarte subțire. Semințele se vor tăvălugi pentru a asigura o priză bună cu solul. Probleme cu germinarea: semințele fine, amenințate de nămolirea solului și dezvoltărea lentă a culturii pot fi cauză pentru, culturi neuniforme cu lipsuri, intrarea culturii în perioada de înflorire întârziată și eforturi mai mari în combaterea mecanizată a buruienilor. Cele mai bune semănături se obțin la semănatul de toamnă, respectiv toamna târziu, dar și primavara devreme (Müller 1992). Condițiile pedoclimatice, în mod deosebit umiditatea constantă solului, în faza de germinare a sunătoarei sunt cruciale pentru succesul culturii. Din cauza germației lente, s-a dovedit ca fiind efectivă, acoperirea solului cu folie după semănat.

Culturile de sunătoare, ca și culturile de cimbru pot fi înființate atât prin semănatul direct în câmp cât și prin precultivarea răsadurilor, urmată de plantarea acestora. În cazul celor trei culturi de Hypericum, la Hederix a fost aplicată metoda plantării răsadului deoarece, semănatul în câmp necesită o prelucrare a solului foarte riguroasă și șansele de eșec sunt mai mari.

4.2.4 Creșterea răsadurilor

Precultivarea răsadurilor este mai eficientă și asigură culturi mai uniforme decât semănatul direct în câmp. Dacă se face creșterea răsadurilor din semințe, se recomandă, în funcție de soi, scurtarea perioadei de inhibare a puterii de germinare. Se poate realiza prin, depozitarea semințelor în condiții favorabile, îmbibarea lor în apă, temperaturi înalte de germinare, lumină puternică în timpul germinării, tratarea semințelor cu acid giberelic sau stratificarea semințelor (Bomme 1997). La începutul lunii februarie se face semănatul în seră. În paturi germinative se împrăștie sămânța la 10 g/m2, se presează dar nu se acoperă cu subrat sau vermiculit. Se poate realiza creșterea răsadurilor și prin introducerea semințelor în alveole, în care, se seamănă în fiecare celulă a alveolei, câte 3-4 semințe care după răsărire nu se mai răresc, plantarea efectuându-se cu tufe alcătuite din mai multe plăntuțe. Favorabile pentru o germinare rapidă sunt temperaturile cuprinse între 22-25°C în substrat iar temperaturile schimbătoare (30°C ziua, 20°C noaptea) și lumina din abundență s-au dovedit a fi deosebit de propice. După aproximativ o săptămână semințele vor germina și temperatura poate fi scăzută la 16°C. După încă o săptămână se vor repica răsadurile de sunătoare din tăvile de germinare în alveole multicelulare. Repicarea mai multor plante într-o singură celulă este mai rațională dar, din cauza sensibilității ridicate a sunătoarei fata de boli, în special în faza de răsad, nu este recomandată. La două săptămâni după germinarea semințelor, pot fi administrate îngrășăminte foliare, accentuate pe azot, în concentrație mică de 0,1%. De asemenea se recomandă o fertilizare starter cu o concentrație de 0,3%, imediat înaintea plantării răsadurilor în câmp. Cu aproximativ o săptămână înainte de plantare (mijlocul lui aprilie), plantele se vor căli la temperaturi joase și aerisire corespunzătoare.

O altă metodă, pentru creșterea răsadurilor, este înmulțirea plantelor prin butași. Această metodă se recomandă pentru înmulțirea rapidă a unor plante selectate cu propietățile dorite care prin creșterea răsadurilor din semințe pot fi pierdute. Începând cu începutul lunii martie pot fi tăiate de la planta mamă din seră, vârfurile de creștere, care, se tratează cu hormoni de înrădăcinare și se introduc în substrat în amestec 1:1 cu nisip, la distanța de 2 cm. În condiții optime de creștere a răsadurilor (acoperirea butașilor cu folie până la dezvoltarea rădăcinilor, 20-25°C în substrat, lumină suficientă și fertilizare optimă) se poate lua în calcul înrădăcinarea 100% a butașilor. Pentru ramificarea mai puternică a butașilor se recomandă tăierea lor după înrădăcinare. Precultivarea durează aproximativ șase săptămâni, la care se recomandă și aici călirea răsadurilor înainte de plantare (Bomme 1997). Această metodă asigură transmiterea propietăților materialului parental dar, nu este justificată din punct de vedere economic și se obișnuiește doar pentru crearea de loturi experimentale.

Răsadurile care au stat la baza înființării celor trei culturi de sunătoare au fost crescute în condiții asemănatoare, toate au beneficiat de condiții favorabile de creștere în solarul firmei Hederix. Răsadurile au fost semănate manual în luna februarie a anului de înființare a culturii în alveole multicelulare de 104 celule, celule mai mari decât la cimbru pentru a oferi răsadului mai mult spațiu de creștere. Răsadurile culturii soiului „Vitan” din anul 2014 au fost precultivate peste iarnă, din toamna anului 2013 deoarece, în luna februarie exista riscul ca temperaturile să nu atingă necesarul germinării semințelor de sunătoare. Problema cea mai importantă la creșterea răsadurilor culturii din 2016, a fost lipsa sistemului de încalzire, ceea ce a favorizat intârzierea germinării semințelor cu 2 sptămâni. Lipsa temperaturilor ridicate a dus pe lângă întârzierea germinării, chiar la germinarea parțială a celor 320 de alveole. Din fericire, celulele care au germinat, au avut un număr mare de plăntuțe, în felul acesta ni s-a permis repicarea răsadurilor, prin care am reușit sa ajungem la numărul necesar de plante pentru înființarea culturii.

Figura 4.8: Răsaduri de sunătoare după repicat (original)

Răsadurile de sunătoare au beneficiat de un regim de fertilizare cu, Tekamino Max, un îngrășământ lichid organic pe bază de azot în combinație cu aminoacizi liberi și Geo Organic AlgaSanBa, un îngrășământ lichid organic certificat biologic, pe bază de microelemente îmbogățit cu bacterii vii, producătoare de enzime care au dovedit a fi foarte eficiente.

La însămânțarea răsadurilor de sunătoare trebuie avut grijă ca semințele să nu fie acoperite cu substrat deoarece, semințele extrem de mici ale sunătoarei necesită lumina soarelui pentru a germina. Alveolele însămânțate de sunătoare trebuiesc menținute umede constant pentru că, sămânța, stând la suprafață se usucă ușor. Un alt rol important joacă aerisirea spațiului de creștere a răsadurilor, deoarece prin umiditatea prea ridicată în aer se favorizează răspândirea agenților patogeni care pot afecta plantele tinere din răsadniță. O altă problemă creată de umiditatea excesivă a aerului din solar, este stratul de alge care se formează pe substratul alveolelor. Acest strat de alge, nu afectează plantele din punct de vedere fitopatologic dar, în cazul în care reușește să acopere sămânța înaintea germinării, poate inhiba germinarea acesteia. De asemenea am observat că, stratul de alge, format pe parcusul creșterii răsadurilor se usucă la temperaturile mari din solar și formează o crustă care, impiedică pătrunderea apei în substrat, ceea ce face udarea răsadurilor de deasupra practic imposibilă. În acest caz, a fost crucială pentru supraviețuirea răsadurilor, așezarea lor în apă, ca să tragă apa din partea dorsală a alveolei. Dezvoltarea crustei de alge poate fi prevenită prin amestecarea substratului cu perlit la prepararea acestuia.

Figura 4.9: Stratul de alge format pe substrat (original)

4.2.5 Plantarea răsadurilor

La o cultură înființată prin plantarea răsadurilor precultivate în sere, solarii etc., așteptările pentru producție în primul an, din punct de vedere calitativ și cantitativ sunt mai mari decât dacă cultura a fost semănată direct în câmp. Acestea sunt justificate deoarece plantele sunt mai viguroase, mai sănătoase în momentul plantării și ajung sigur la înflorescență în primul an, pe lângă asta se economisește și sămânța. Plantarea se face din mijlocul până la sfârșitul lui aprilie, într-un pat germinativ, bine pregătit, căt mai bine afânat, avându -se în vedere să fie curățat de buruieni, ceea ce ușurează mult combaterea buruienilor pe parcusul culturii, deoarece la o plantare corespunzătoare, sunătoarea luptă bine cu buruienile. Distanța între rânduri ar trebui să aibă, după posibilitate, 40 – 60 cm și 25 – 30 cm între plante. Se recomandă un număr de 60000 plante/ha, dar mai indicat este cu 80000 plante/ha deoarece, o cultura mai deasă, se întreține mai ușor, reducând numărul prașilelor mecanice cu 50% în anul întâi și chiar 75% în anul doi de cultură. Dacă vremea este secetoasă la plantarea răsadurilor în câmp, se irigă cultura.

Figura 4.10: Exemplar de Hypericum după plantare (original)

Culturiile de sunătoare a firmei Hederix, au fost plantate, în fiecare an de cultură, cu o întârziere de aproximativ 2-3 săptămâni. Această întârzierea avut ca motiv, germinarea lentă a semințelor de Hypericum și lipsa sau insuficiența sistemului de încălzire. Solele cu sunătoare au fost plantate manual, cu plantatorul, la începutul lunii iunie, soiul „Vitan” pe data de 02.06.2014, „Topaz” pe data de 15.06.2015 și cea mai recentă cultură, provenind dintr-un prototip, care nu conține hyperforină, pe data de 01.06.2016. Am constatat că, la plantarea manuală cu plantatorul este de mare importanță gaura facută cu plantatorul, ea nu trebuie să fie prea adâncă deoarece, se creează un gol de aer între cubul plantat și sol, astfel încât, plantele se dezvoltă mai greu în primele faze după plantare. De asemeanea, la o întarziere a plantării plantelor de sunătoare, este puțin probabil ca recolta să aibe loc în anul înființării. Doar în cazul în care, vremea este foarte favorabilă în lunile terminale a perioadei de vegetație, se poate face o recoltă în cantități mici. Toate culturile de sunătoare pe solele Hederix au fost plantate după schema de plantare 40 cm distanță între rânduri și 30 cm între plante, având o densitate de aproximativ 80000 plante la hectar. Această densitate conferă un acces bun lucrătorilor pentru prașile manuale.

4.2.6 Lucrări de îngrijire

Cea mai importantă lucrare de îngrijire este combaterea buruienilor în mod periodic. Se preferă lucrările mecanice, de regulă sunt necesare 3 – 4 treceri pe timp de cultură. Pe de altă parte, combaterea buruienilor în interiorul rândului se poate efectua pe cale mecanică dar, pentru a elibera cultura complet de buruieni, lucrările mecanice se completează prin 2-3 lucrări manuale. Aplicarea erbicidelor trebuie acordată cu achizitorul produsului. La o cultură bianuală respectiv perenă, trebuie să fie înlăturat materialul vegetal uscat, după iarnă, înainte de întrarea plantelor în vegetație. Din cauza faptului că plantele fomează vlăstari scurți, din anul doi de cultură se formează tufe de câte 20 de tulpini și cultura este atăt de deasă încât numărul lucrărilor scade de la 4 la 1-2.

În culturile de sunătoare, la Hederix, datorită faptului că folosirea erbicidelor este interzisă și utilajele mecanice încă nu există, combaterea buruienilor se efectuează exclusiv prin prașile manuale. În primul an de cultură, în mod deosebit la soiul „Vitan”, fiind o plantă mai puțin viguroasă, puțin ramificată, s-au efectuat numeroase prașile manuale. Caz contrar, soiul, „Topaz” este o plantă mult mai viguroasă care ramifică puternic, luptând bine cu buruienile, în special din al doilea an. La acest soi, în anul 2016, nu s-a efectuat decât o singură sapă manuală, după care pe perioada unei luni, cultura a devenit atât de deasă încât nu mai necesita prășirea.

Figura 4.11: Creșterea densității la "Topaz" pe parcursul unei luni (original)

4.2.7 Irigarea

Pentru a asigura stabilirea culturii și o producție sigură și cât mai mare, pe soluri secetoase se recomandă irigarea prin aspersie în doze de 15-25 mm/m2, după plantare, după tăiere, cât și la nevoie când capacitatea utilă a solului scade sub 25%, până la formarea florilor (Bomme, Plescher 1997). Un dezavantaj al irigării culturii de sunătoare prin aspersie este faptul că, poate crește puternic răspăndirea sporilor de ciuperci. Printr-o irigare suplimentară în ani secetoși se poate influența pozitiv regenerarea plantelor după tăiere și în al doilea an chiar producția masei verde.

Prima cultură, de sunătoare la Hederix, din soiul „Vitan”, a fost plantată în luna iunie a anului 2014, din cauza acestei plantări târzii, le-a lipsit plantelor, apa din precipitațile primăverii. Fapt pentru care cultura a fost irigată prin sistemul de irigare de tip picurare. Și aici s-a renunțat din al doilea an de cultură la acest sistem. Sistemul a fost înlocuit prin actualul sistem de irigare prin aspersie. De asemenea cultura experimentală din soiul „Topaz” a beneficiat în primul an de irigări periodice, din cauza plantării târzii. În anul 2016, , plantele din soiul „Topaz”, nu au avut nevoie de irigări suplimentare, fiind în anul doi de cultură, au dezvoltat un sistem radicular bun și precipitațiile din primăvară au fost abundente.

Figura 4.12: Benzile de irigare în cultura de sunătoare, soiul "Vitan" în anul de înființare (original)

4.2.8 Fertilizarea

În principiu, la fertilizarea sunătoarei trebuie luate în considerare, substanțele nutritive existente în sol, necesarul plantei în concordanță cu producția așteptată și regulamentul fertlilizării. Sunătoarea este relativ modestă față de necesarul de substanțe nutritive dar reacționează pozitiv la fertilizare. Deoarece, azotul favorizează creșterea vegetativă, doze excesive de azot pot duce la o înflorire întârziată, cu înflorescențe puține și conținut scăzut în hypericină. Plantele tinere de sunătoare reacționează deosebit de sensibil la aplicarea azotului, din această cauză se va aplica azot în primul an doar la nevoie urgentă. Prima doză nu trebuie sa fie mai mare de 40 kg N/ha și se va aplica cel mai devreme la 3 săptămâni după răsărirea plantelor. Din anul doi de cultură se poate aplica o doză de 40-60 kg N/ha la începutul vegetației și după prima tăiere se poate aplica din nou 40-50 kg N/ha. Lurtz și Plescher (1997) recomandă, în funcție de zonă, soi și an de cultură, doze de azot de 86 – 129 kg/ha. FAH recomandă 140 kg/ha. Îngrășămintele cu fosfor și potasiu se aplică pe soluri bine aprovizionate, înaintea înfințării culturii, respectiv, intrării în vegetație, respectând consumul culturii. Administrarea îngrășămintelor cu fosfor favorizează dezvoltarea înflorescențelor și conținutul acestora în hypericina (Lurtz, Plescher 1997). În cultura de sunătoare în condițiile agriculturii ecologice, se poate aplica gunoi de grajd ca și fertilizare de bază.

Având în vedere analizele de sol efectuate în anii 2013, 2014 și 2015, pentru înființarea culturilor de sunătoare au fost aplicate, înaintea plantării, doza de fertilizare de bază, de 50 kg/ha NPK de tip 14-14-14. Am constatat că plantele reacționează favorabil la fertilizarea cu îngrășăminte minerale, motivul pentru care, la cultura din soiul „Topaz” am aplicat în primăvară, la începutul vegetației înca o doză de 50 kg NPK/ha. Este programată o fertilizare după recoltarea suprafeței de cultură pentru a stimula regenerarea materialului vegetal.

Tabelul 4.1: Consumul de substanțe nutritive la kg/t herba înflorită

4.2.9 Protecția plantelor

Atât în anul plantării cât și în anii următori de recoltă, se fac lucrări de prășit, în special dacă presiunea din partea buruienilor este mare. Aceasta se aplică în special pentru culturile semănate. După fiecare recoltă urmează o îngrășare moderată pentru stimularea regenerării, urmată de o prașilă și o irigare dacă este cazul. Dacă se recoltează devreme sau dacă se recoltează doar vârfurile de creștere, trebuie înlăturate resturile vegetale uscate rămase după iarnă, înainte ca plantele să intre în vegetație. Combaterea buruienilor se face pentru culturile a cărei producției este destinată industriei farmaceutice, numai prin metode mecanice. Folosirea ierbicidelor trebuie acordată cu cumparătorul produsului.

Figura 4.13: Exemplar de sunătoare în luna februarie, înaintea îndepărtării resturilor uscate ale anului precedent (original)

4.2.10 Boli și dăunatori

De la prima cultură de sunătoare din anul 2014 până în prezent, nu am constatat probleme legate de sănătatea plantelor, fie atacul unor dăunatori fie prezența unui patogen. Acest lucru se datorează cel mai probabil respectării metodelor agrotehnice de prevenire și protecție a plantelor. Pe de altă parte culturile de sunătoare pot fi afectate de diferite boli și dăunatori.

La încercările de cultivare a sunătoarei din anii 80, au fost raportate apariții ale unor boli care, concomitent cu ofilirea plantelor au dus la pierderi masive (Müller 1992). O dată cu expansiunea cultivării, în anii 90, a apărut în măsură ascendentă, aceea ofilire denumită și „ofilirea roșie” care, a dus la pierderea în totalitate a culturilor într-un timp foarte scurt. Patogenul ofilirii roșii, Colletotrichum gloeosporioides, a fost folosit și cercetat în mare măsură, în Canada, de către Hildebrand și Jensen pentru a combate pe cale biologică sunătoarea, crescând-o ca și buruiană nedorită în culturi. Primele raporturi ale apariției patogenului în Europa, au fost făcute de Gerlach și Mahler, Schwarczinger și Vajna, Gärber, Debrunner et al., Mikolajewicz și Filoda. De cele mai multe ori, îndeosebi din al doilea an, au început să se ofilească lăstarii singulari iarplantele după un timp au pierit complet.

De asemenea și în creșterea răsadurilor de sunătoare au fost semnalate infecții tot mai dese. A fost observat că la plantele afectate, au apărut sub cotiledoane, leziuni mici, de culoare maronie. În partea superioară a înfecției plantele au început sa se ofilească. Din spectrul deosebit de vast al patogenilor fungici, cercetați în culturile de sunătoare, a fost depistată ca definitivă cauza „ofilirii roșii” Colletotrichum cf. gloeosporioides. Patogenul se caracterizează prin agresivitatea lui puternică și specificitatea lui de gazdă (Gärber, Schenk R. 2002). O modalitate relativ de simplă, pentru a manifesta infecția cu Colletotrichum cf. gloeosporioides, este proba ruperii. Patogenul formează la baza tulpinii leziuni, de unde, la tragerea plantei, se rupe ușor. Cu lupa se poate observa chiar bine miceliul ciupercii în zona în care se rupe tulpina. Un risc enorm provine de la plantele tinere, crescute în solarii, la care o infecție se poate manifesta doar prin analize în laborator. Exact din această cauză este de mare importanță ca materialul biologic pentru înființarea unei culturi să fie perfect sănătos. Dacă se plantează plante infestate, se pot creea pierderi deja din primul an de cultură sau patogenul hibernează pe resturile vegetale, în așa fel încât rămâne un potențial destul de mare de infecție în primăvară, care în condiții favorabile, se răspândește foarte ușor și poate duce la pierderea culturii (Gärber, Schenk R. 2002).

O altă sursă importantă de infecție este materialul semincer. Semințele pot fi infestate dacă la recoltarea sau manipularea lor, au intrat în contact cu patogenul sau dacă în cultura seminceră au fost infectați mugurii și florile, fără să dea simptome clare. Se estimează că, în condiții favorabile, patogenul este capabil să se dezvolte în interiorul seminței (Gärber, Schenk R. 2003). Datorită structurii specifice seminței de sunătoare, penetrarea de către patogen și infestarea posibilă a embrionului poate fi scăzut, prin tratarea semințelor, dar nu poate garanta că materialul semincer este liber de patogen. Capacitatea vitală a patogenului poate fi scăzută prin păstrarea îndelungată a semințelor la temperatura de 25°C.

Răspândirea patogenului prin intermediul solului poate fi evitat prin respectarea asolamentului. Patogenul pierde prin degradarea masei organice, baza supraviețuirii. Amplasarea culturilor sănătoase în apropierea celor infestate, duce la o răspândire rapidă a patogenului. O combatere a Colletotrichum cf. gloeosporioide cu ajutorul fungicidelor este posibilă dar trebuie să aibă loc la primele semnalări a unei infecții. Dacă apar semnele clare de infecție, înroșirea plantelor și oflirea lor, infecția nu mai poate fi oprită. Rezistența sporită a materialului biologic este decisiv pentru succesul culturii de sunătore. În cultura de câmp, se dovedește doar în anul doi cât de rezistent este soiul respectiv. Moartea timpurie a plantelor dă de cele mai multe ori dovada unei infecții deja existente pe răsadurile din care provine cultura. Pentru a evalua, eforturile depuse în crearea de soiuri rezistente la infecția cu Colletotrichum cf. gloeosporioides, a fost creat un proces potrivit de testare cu ajutorul plantelor tinere din seră (Gärber, Schenk R. 2002).

Soiurile au comportamente de creștere diferite și reacționează diferit la contactul cu patogenul. Unele soiuri stagnează în creștere, prind culoarea roșie pe frunze, se ofilesc, pierd primele semne ale infecției, încep să formeze lăstări noi și să se regenereze (Gärber, Schenk R 2002). Ca rezultat al dezvoltării soiurilor noi, s-a creat o gama performantă și rezistentă fața de Colletotrichum cf. gloeosporioides.

Alte boli care pot afecta sunătoarea la nivelul frunzei dar, care sunt în comparație cu Colletotrichum cf. gloeosporioides, inofensivi sunt: Erysiphe hyperici, Gloespridiella hyperici, Leveilulla gutiferarum, Malampsora hypericorum, Ovularia minutissima, Phyllosticta hypericiola, Septoria hyperici, Synchytrium aureum, Uredo hyperici-humifusi. Semințele, frunzele și tulpinile pot fi afectate pe lângă Colletotrichum și de alți fungi ca Alternaria (Gärber 1995, Pavlovic 2000), Botrytis (Gärber 1995), Cylindrocarbum spec. (Stodollik 1995) și diferite tipuri de Fusarium (Gärber 1995, Pavlovic 2000, Stodollik 1995, Gaetan și colab. 2004). În zona rădăcinilor au fost descoperite Keissleriella ocellata (Ellis 1987), Penicillium spec., Phoma, Phytophtora, Pythium, pythium oligandrum, Rhizoctonia, Sclerotinia,Seimatosporium hypericinum, Septoria hyperici, Thielaviopsis basicola, Verticillium,Melamspora hypericorum, Uredo hyperici humifusi și Uromyces sparganii (Ellis 1987, Gärber 1995, Gaetan colab 2004, Pavlovic 2000, Stodollik 1995, Werres 1989).

Dăunatorii care afectează culturile de sunătoare și pot crea probleme însemnate sunt, Chrysolina varians Schaler și Chrysolina hyperici Forster. Pe de altă parte, exact aceste insecte sunt folosite în combaterea biologica a buruienilor. Cu ajutorul insectei C. hyperici, a putut fi combatută sunătoarea care, la începutul secolului XX a fost adusă în California, s-a răspăndit, și a devenit o buruiană dăunatoare pe pajiști, în modul în care concura cu plantele valoroase din punct de vedere furajer (Huffaker, Kennet 1952). La apariția insectei în masă pot fi distruse culturi întregi. În cultura în regim ecologic rămâne doar metoda de a scutura și aduna insectele prin vibrații.

Sunătoarea este afectată și de alte insecte cum ar fi cicade (Eupteryx), molii (Leucoptera, Stigmella), muște (Tryptera, Dasyneura), Anaitis, Eupithecia și altele (Hoppe 2007). În măsură ascendentă se observă o viroză, manifestându-se printr-un mozaic cu depresii de creștere și deformări (Kegler și colab 1999)., a căror cauze nu sunt clarificate încă. Prin Phytium sp. și Rhizoctonia sp. apar căderi în paturile germinative.

În fiecare an de cultură am observat prezența unei cicade, care folosește sunătoarea ca și gazdă dar, nu dăunează plantei. Această cicadă, care este Philaenus spumarius, prin larva ei, trăiește pe părțile aeriene ale plantelor, într-o spumă produsă de ea însăși.

Figura 4.14 : Larva cicadei Philaenus spumarius pe sunătoare (original)

4.2.11 Recolta și producția

De la sunătoare se recoltează numai vârfurile de creștere, adică primele 20 – 40 cm din partea superioară a plantei, în care se află aproximativ 90% din conținutul în hypericină. Recolta se efectuează în funcție de substanța activă dorită, ori când plantele sunt îmbobocite în număr maxim, adică când începe floarea lăstarului principal să formeze o capsulă verde, lunguiață, ovală sau în stadiul târziu al înfloririi, când deja sunt prezente multe capsule verzi (Braunewell 1991). În faza înfloririi complete se realizează valori mari în hypericina, hyperforina și flavonoide. Cele mai mari valori în flavonoide se realizează la începutul înfloririi în frunzele orizontului superior. Conținutul în hyperforină este maxim când capsulele cunt complet dezvoltate (Martonfi 1994). În felul acesta, o recoltă mai devreme, în faza târzie de îmbobocire permite valori mai mari în hypericină, iar o recoltă mai târzie, valori mai mari în hyperforină. Conținutul în tulpini recoltate trebuie ținut cât mai mic din cauza faptului că acestea nu au un conținut ridicat în principii active.

După plantarea în primăvară, în primul an de cultură se poate face o recoltă, de cele mai multe ori în luna iulie, respectiv august. În al doilea an sunt posibile două recolte. După recolta principală din iulie, plantele ierboase de sunătoare își regenerează lăstarii și se pot recolta din nou după aproximativ 6 – 8 săptămâni. A două recoltă aduce producții mai mici, cu un număr de flori reduse și valori mai mici în hypericină. De asemenea crește riscul acumulării de cadmiu (Schneider, Marquart 1993). După o plantare efectuată în toamnă, în primul an de cultură se pot face două recolte. Vremea însorită și călduroasă înainte de recoltă, are efect benefic asupra conținutului în principii active.

Recolta se poate efectua manual, cu windrower, combina de recoltat furaje, combine modificate sau cu recoltatorul de plante ierboase. Pentru a diminua riscul de contaminare microbiologică, marfa recoltată trebuie transportată cât mai repede la stația de prelucrare, nu trebuie lăsată în brazde sau în straturi groase.

Producțiile la Hypericum perforatum pot avea fluctuații mari în diferite aspecte. După Bomme (1997), producția în primul an de cultură de masă verde înflorită este de 10 – 20 tone/ha, în anul doi, 6 – 26 tone/ha (10 – 16 tone/ha la tăiere). În condiții de practică au fost recoltate în cadrul unei culturi demonstrative, în al doilea an de cultură 25 tone/ha masă verde (6 tone/ha herba uscată) (Franke 2012). Dacă cultura este înființată în primăvară, trebuiesc luate în calcul producții mai mici în primul an de cultură. Într-un experiment cu diferite zone de cultură, patru soiuri, furnizori ai materialului semincer diferiți și trei furnizori de răsaduri, s-au înregistrat în primul an producții între 2,2 – 14,7 tone/ha masă verde (Franke 2012). S-au observat diferențe clare genotipice. Soiurile reacționează diferit la condiții diferite de cultură. Pe lângă zona de cultivare, genotip, densitatea culturii și orizontul de tăiere, are și creșterea optimă și în felul acesta, calitatea răsadurilor o influență decisivă în producția finală.

În primul rând stă sănătatea răsadurilor. În general, o infecție cu Colletrichum cf. gloeosporioides poate reduce masiv recoltele, în toți anii de cultură și poate duce chiar la pierderea totală a acesteia. De obicei după anul de plantare, cultura de sunătoare poate fi folosită doi ani de zile. Dacă cultura rămâne sănătoasă și infestarea cu buruieni se păstrează în limite, cultura de sunătoare se poate exploata mai mulți ani. Sunt cunoscute exemple de 4 ani de exploatare a culturii de sunătoare. Despre rezultate și probleme la producția de semințe există puține raporturi. De regulă se poate calcula cu recolte de 200 – 800 kg/semințe/ha.

Aproape toate culturile de sunătoare existente, sunt legate contractual cu cumpăratorul produsului și se documentează originea și prelucrarea mărfii la cel mai mic detaliu. În așa fel încât se înregistrează informații sigure despre prelucrarea corespunzătoare a produsului și se pot efectua urmăriri ale lotului. Astfel și prin selectarea zonelor de cultură se asigură că valorile metalelor grele și a pesticidelor este sub limitele admise. Documentarea culturii se poate efectua în moduri diferite. Firme mari care prelucrează cantități semnificative, nu pun aspect doar pe o documentare riguroasă a culturilor, ci și efectuează audituri în zonele de cultură.

Culturiile de Hypericum la Hederix, au fost înființate cu scopul unui studiu de fezabilitate care are ca țintă, dezvăluirea conținutului în substanțe active, în diferite stadii de dezvoltare ale plantelor. S-au efectuat pentru fiecare soi, în toți anii de cultură recolte în următoarele stadii: 1. înaintea înfloririi, când plantele prezintă boboci florali; 2. La 25% înflorire totală; 3. La 50% înflorire totală; 4. La 100% înflorire totală și 5. după înflorire, când s-au format 50% capsule semincere. Toate aceste recolte experimentale s-au efectuat pentru a afla momentul optim de recoltare din punct de vedere a substanțelor active. Rezultatele cantitative și analitice vor fi prezentate în capitolul aferent.

4.2.12 Prelucrarea

Esențial pentru conținutul în substanțe active nu este doar momentul recoltei, ci și prelucrarea produsului după recoltă. De mare importanță este faptul că uscarea materialului recoltat trebuie sa se efectueze cât mai repede posibil, pentru a diminua pierderi post-recoltă prin încalzirea urmată de fermentația masei verde. Temperatura optimă de uscare a sunătoarei este de 40 – 60°C. La temperaturi mai mari se reduce drastic conținutul în flavonoide. Raportul de uscare este de 3-5:1.

După recoltă sau după uscare, de multe ori, produsul este supus unui alt pas de prelucrare care poate fi, tăierea la dimensiuni diferite (3-7 cm). Câteodată produsul este reblat sau treierat, pentru a micșora cantitatea de tulpini recoltate deoarece, acestea nu conțin valori semnificative în substanțe active. Pentru extracție, marfa se toacă la 5 mm. Pentru faptul că, la aproape toate substanțele, cele mai mari concentrații se află în flori și antere (Franke, Schenk R 2012), trebuie să se evite pierderile de manipulare la uscare, prelucrare și ambalare. Produsul finit se ambalează în saci de hârtie impermeabili, big bag-uri sau în baloți ambalați sau neambalați. Depozitarea se face în locuri, uscate, răcoroase și ferite de razele soarelui.

Uscarea recoltelor experimentale de sunătoare s-a făcut pe cale cât mai ușoară pentru a asigura păstrarea principilor active. Pe data de 10.06.2016 s-a efectuat recoltarea mostrei experimentale în stadiul de îmbobocire la cultura din soiul „Topaz”. Temperatura de uscare a fost menținută la 35°C, la această temperatură, procesul de uscare pentru 181 kg de herba hyperici a durat 42 de ore. Având în vedere faptul că plantele au început procesul de uscare în stare verde, cu valori de umiditate foarte mari, timpul de uscare este în parametri normali. Pentru a accelera procesul de uscare, plantele recoltate pot fi lăsate la zvântat, în strat subțire, într-un loc umbrit, bine ventilat care să le confere temperaturi cât mai mari (șoproane de uscat, solar etc.), după care vor fi introduse în uscătorul propriuzis pentru uscarea finală. Această metodă poate scurta, în funcție de durata zvântatului, procesul de uscare cu până la 50 %.

CAPITOLUL V:

REZULTATE DE PRODUCȚIE ȘI ANALITICE OBȚINUTE

5.1 Rezultate de producție și analitice obținute la Thymus vulagris L.

Cultura de cimbru a firmei Hederix a fost pe lânga nalba de pădure și valeriană, una dintre primele culturi cu care și-a început activitatea în domeniul agriculturii. Cimbrul a fost ales ca și cultură din proprie inițiativă, fiind în general o cultură promițătoare din punct de vedere al productivității.

În primii doi ani, Hederix a pierdut mult din cauza unor procese nefavorabile, la culturile de nalbă și valeriană, amândouă sfărșind într-un eșec total. Cimbrul fiind singura cultură rămasă să diminueze pierderile cauzate de eșecul celorlalte două culturi.

Cimbrul este o cultură dificilă și costisitoare din punct de vedere al prelucrării, dacă nu ai la dispoziție, utilajele și metodele necesare unei prelucrări corespunzătoare. În ciuda acestor fapte, Hederix a reușit să producă și să comercializeze cu herba thymi un produs de calitate prin care să amortizeze din cheltuieli și pierderi.

Figura 5.1: Producții de cimbru obținute la Hederix

Se observă că în primii doi ani de cultură, producțiile obținute la cimbru au fost sub cantitățiile recoltabile posibile dar, au crescut în fiecare an. Această deficiență de producție în primii ani se datorează mai multor fapte, cum ar fi: experiență puțină în domeniu, posibilități nefavorabile de prelucrare care, au dus la pierderi de manipulare.

În condiții optime de cultură și prelucrare, de pe un hectar de Thymus vulgaris se pot obține următoarele cantități:

Tabelul 5.1: Cantități recoltabile la cimbru în condiții optime

Având în vedere aceste valori și ținând cont că pe piața internațională, Thymi herba de calitate farmaceutică se comercializează cu aproximativ 2,5 €/kg, cultura de Thymus vulgaris, poate produce în cazul cel mai bun 11.250 € la hectar pe an.

Dacă un produs se încadrează în cerințele industriei farmaceutice și poate fi comercializat ca atare depinde în primul rând de conținutul în principii active. Din punctul de vedere al principiilor active cimbrul a fost analizat în anul 2014, alături de alte trei soiuri care au fost cultivate în cadrul unui experiment la Hederix.

Figura 5.2: Conținutul în ulei volatil la cimbru, produs la Hederix în anul 2014 în comparație cu alte 3 soiuri cultivate

Figura 5.3: Conținutul în Thymol/Carvacrol la cimbru produs la Hederix în 2014 în comparație cu alte 3 soiuri cultivate

Din aceste analize reiese faptul că, recolta de cimbru din anul 2014 la Hederix, are un conținut impresionant în uleiuri volatile, 5,38 ml/100g, ceea ce este de patru ori mai mare decât valoarea minimă admisă adică de 1,2. Din păcate, valorile de thymol și carvacrol, au fost sub valoarea admisă de 40%. Având aceste valori, cimbrul produs la Hederix în anul 2014 nu și-a găsit destinația în industria farmaceutică ci în cea alimentară și cea a ceaiurilor.

5.2 Rezultate de producție și analitice obținute la Hypericum perforatum L.

Culturile de sunătoare din diferite soiuri, a firmei Hederix au fost înființate în colaborare cu firma Vitaplant AG din Elveția pentru efectuarea unor studii de fezabilitate. Principalele ținte ale acestor studii a fost depistarea conținutului în principii active a plantelor, stabilirea unor cantități recoltabile și acomodarea plantelor în această zonă.

Recoltele la Hypericum s-au efectuat în diferite stadii de inflorescență a plantelor. Diferitele stadii ale procentajului de inflorescență au dezvăluit pe lângă diferențele în substanțe active și diferențe care, cel mai probabil depind de fluctuații în înalțimea de tăiere a plantelor. Tăierea s-a efectuat la toate recoltele cu aproximativ 20 cm deasupra solului.

Cantitățiile descrise în următoarele grafice sunt calculate pe suprafața unui hectar, deoarece, culturile de sunătoare la Hederix fiind experimentale, au fost cultivate pe suprafețe mai mici. La soiul ”Vitan” am efectuat patru recolte și am obținut următoarele cantități la un raport de uscare de 3,28:1.

Figura 5.4: Cantități recoltabile la hectar la soiul ”Vitan” în diferite stadii de inflorescență

La soiul ”Topaz”, s-au obținut la trei recolte, în diferite stadii de recoltare, următoarele cantități, cu un raport de uscare de 3,45:1.

Figura 5.5: Cantități recoltabile la hectar la soiul ”Topaz” în diferite stadii de inflorescențe

La soiul ”Vitan” cantitățile au fost sub asteptări, acest lucru fiind cauzat de plantarea prea tărzie a răsadurilor sau datorită faptului că plantele nu s-au dezvoltat în condiții optime.

Pe de altă parte la soiul „Topaz”, valorile cantitative coincid cu cele standard, posibil de obținut, ca și în literatura de specialitate. Probabil, în condiții mai bune aceste cantități pot fi depășite.

Având în vedere aceste cantități, și faptul că kilogramul de Hyperici herba la momentul acutal este vândut cu aproximativ 2,5 € /kg, un hectar de sunătoare în condițiile în care a fost cultivat la Hederix poate produce aproximativ 8500 €.

Cantitatea recoltată este un factor care, dacă calitatea produsului din punctul de vedere al principiilor active nu coincide cu standardul impus de Farmacopeea europeană, își pierde din valoare, fiind foarte greu de comercializat.

Din punct de vedere al substanțelor active, analizele au aratat că la soiul „Vitan” există o clară creștere a hyperforinei o dată cu maturitatea ascendentă a culturii, pe când hypericina crește până în momentul când procentajul inflorescenței este la 100% după care scade drastic, aproape de minim.

Figura 5.6: Evoluția hyperforinei și hypericinei în funcție de procentajul inflorescenței la soiul "Vitan"

De aici rezultă faptul că, soiul „Vitan” se poate recolta în două faze în funcție de principiul activ dorit. Dacă se dorește obținerea valoriilor de hypericina mai mari este favorabilă recoltarea când plantele se află în stadiu în care prezintă 100% înflorescență. Iar dacă se dorește obținerea unor valori mari în hyperforină, este favorabilă recoltarea, când plantele desfloresc, când prezintă un preocentaj de 50% de capsule semincere.

Pe lânga soiul „Vitan” am analizat și soiul „Topaz” care în comparație are următoarele valori analitice:

Figura 5.7: Conținutul de hypericina la “Topaz” în comparație cu “Vitan” în diferite stadii de recoltare

Figura 5.8: Conținutul de hyperforina la “Topaz” în comparație cu “Vitan” în diferite stadii de recoltare

Se poate observă că, la soiul “Topaz” valorile în hypericină sunt maxime în faza timpurie a înflorescenței și scad odată cu creșterea procentajului de înflorescențe. La ambele soiuri se poate determina că valorile de hyperforină cresc odată cu dezvoltarea stadiului de înflorire a plantelor. Iar în ceea ce privește cantitatea de principii active, soiul “Topaz” are valori mai mari și din această cauză prezintă un interes de cultivare și economic mai mare decât soiul “Vitan”.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Având în vedere aspectele prezentate în această lucrare, privind speciile Thymus vulgaris L. și Hypericum perforatum L., cultivarea acestora, în podișul Dobrogei se poate desfășura foarte favorabil deoarece se acomodează perfect la condițiile zonei. Se pot obține rezultate peste medie în condiții bune de cultivare și prelucrare a produselor recoltate. Cultivarea și prelucrarea este definitiv o chestiune complexă care necesită pe lângă echipamente speciale, eforturi mari din punct de vedere al timpului, fizic și bineînțeles financiar. Din această cauză cultivarea plantelor medicinale se practică în momentul actual doar izolat pe scară largă și mai mult pe suprafețe mici.

Din punctul meu de vedere, cultivarea plantelor medicinale va avea parte de o creștere la nivel mondial în ceea ce privește suprafețele cultivate deoarece, în industria farmaceutică se urmărește trendul de a substitui din ce în ce mai mult medicamentele convenționale cu cele naturiste. Întâmplare care este cauzată de faptul că, prin consumul excesiv al medicamentelor convenționale, cum sunt antibioticele, crește rezistența patogenilor la efectul acestora, având ca și consecință ireversibilă ineficacitatea tratamentelor.

De asemenea, cererea industriei este imensă iar oferta este relativ mică și nu poate satiface necesarul. De când activez în acest domeniu, am observat că cel mai important lucru este calitatea produsului oferit. Un produs de calitate se poate comercializa fără probleme într-un timp enorm de scurt.

În concluzie, cultivarea plantelor medicinale poate fi o afacere

profitabilă la baza căreia stă aplicarea unor tehnologii integrate de cultivare și prelucrare corespunzătoare a produselor recoltate.

Pentru viitorul meu, ca și inginer agronom, mi-am propus să acumulez cât mai multe informații în domeniu și să perfecționez posibilitățile societății mele pentru a dezvolta culturi optime, obținând rezultate cât mai bune.

BIBLIOGRAFIE

Alan Toogood; 1999;Handbuch der Pflanzenvermehrung (Manualul înmulțirii plantelor); The Royal Horticultural society; Editura Ulmer; 1999; pag. 132

Berghöfer R.; Hölzl J.; Johanniskraut-Prüfung auf Verfälschung (Verificarea sunătoarei asupra alterării) ; Deutsche Apotheker Zeitung ( Revista germană a farmaciștiilor) 126; 1986; Pag: 2569-2573

Bergmann W.; 1993; Ernährungsstörungen bei Kulturpflanzen (Erori de nutriție la plantele de cultură) ; aIIIa ediție; Editura Gustav-Fischer-Verlag; Jena u. Stuttgart 1993

Bomme U., Nast D., Nährstoffentzug und ordnungsgemäße Düngung im Feldanbau von Heil- und Gewürzpflanzen (Consum de substanțe nutritive și fertilizare corespunzătoare la plante medicinale și aromatice) ; Zeitschrift für Arznei & Gewürzpflanzen (Revista plantelor medicianle și aromatice) 3(3); 1998; pag; 82-90

Bomme U.; 1997; Produktionstechnik von Johanniskraut (Hypericum perforatum L.) (Tehnlogia de producție la Hypericum perforatum L.); Zeitschrift für Arznei & Gewürzpflanzen (Revista plantelor medicianle și aromatice) 2; 1997; Pag. 127-143

Bomme U.; 1997; Produktionstechnologie von Johanniskraut (Hypericum perforatum L.) (Tehnlogia de producție la Hypericum perforatum L.); Zeitschrift für Arznei & Gewürzpflanzen (Revista plantelor medicianle și aromatice) 2; 1997; pag. 127-143

Braunewell H.; Ökologische, ontogenetische und morphogenetische Einflüsse auf Ertrag und Inhaltstoffgehalt von Hypericum ssp.(Johanniskraut) (Înfluențele ontogenetice și morfogenetice asupra producția și conținutul în principii active la Hypericum (sunătoare); Dissertation (Disertație) Gießen 1991; pag. 252

Brockmöller J., Reum T., Bauer S.; Kerb R., Hübner WD., Roots I.; Hypericin and Pseudeohypericin: Pharmakocinetics and effect on Photosensivity in Humans; Pharmacopsychiatry 30 (Suppl), 1997; Pag. 94-101

Dachler M., Pelzmann H.; 1999; Arznei- und Gewürzpflanzen. Anbau, Ernte, Aufbereitung (Plante medicinale și aromatice. Cultivare, Recolta, Prelucrare); a II-a Ediție; Österreichischer Agrarverlag (Editura agronomica a Austriei) ; 1999; pag. 188-191; 295-299

Deni Bown; 1998; DuMont’s Gartenhandbuch KRÄUTER (DuMont‘s manualul grădinii, Ierburi); The Royal Horticultural Society; Editura DUMONT; 1998; pag. 28

Ebert K.; 1982; Arznei- und Gewürzpflanzen, Ein Leitfaden für Anbau und Sammlung (Plante medicinale și aromatice, un ghid pentru cultivare și colectare); Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft mgH Stuttgart (Editura științifică Stuttgart); 1982; pag. 112, 202

Ellis MB., Ellis IP.; Microfungi on land plants – an identification handbook; Croon Helm; London Sydney; 1987 pag.: 371-372

Formanowiczowa H., Kosowski J., 1969; Die Keimbilogie der zur Aussaat bestimmten Samen von Arzneipflanzen und ihre Bewertung im Laboratorium; Teil Vc. Die Samen der in Polen kultivierten Labiatenarten (Biologia germinării a semințelor destinate însemânării și evaluarea lor în laboratorul; Volum Vc. Semințele labiatelor cultivate în Polonia); In Herba polonica 1969, 15,2 pag: 103-102

Fröhlich A.; 1911; Der Formenkreis der Arten Hypericum perforatum L., H. maculatum Crantz und H. acutum Moench. Nebst deren Zwischenformen in Europa (Cercul genului Hypericum perforatum L., H. maculatum Crantz și H. acutum Moench. Împreună cu formele lor în Europa); Sitzungsbericht der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften Wien (Raport de ședință academiei științelor imperiale Vienna), Math.-nat. Klasse abt. I; 1911; pag.:120-137

Gaetán S., Madia M., Cepeda R.; 2004; First Report of Fusarium Crown and Root Rot Caused by Fusarium solani on St. John´s wort in Argentina. Plant Disease 88 (9); 204; pag.: 1050

Gärber U., Schenk R.; 2002; Colletotrichum cf. gloeosporoides an Johanniskraut (Hypericum perforatum L.), Untersuchungen zur Biologie und Epidemiologie (Colletotrichum cf. gloeosporoides la sunătoare (Hypericum perforatum L.), Cercetări privind biologia și epidemiologia) Nachrichtenblatt Deutscher Pflanzenschutzdienst (Foaia de știri a serviciului german de protecție a plantelor) 54 (1); 2002; pag. 13-19

Gärber U., Schenk R.; 2002; Colletotrichum cf. gloeosporoides an Johanniskraut (Hypericum perforatum L.), Untersuchungen zur Übertragungswegen des Erregers (Colletotrichum cf. gloeosporoides la sunătoare (Hypericum perforatum L.), Cercetări privind transmiterea patogenului); Nachrichtenblatt Deutscher Pflanzenschutzdienst (Foaia de știri a serviciului german de protecție a plantelor) 54 (3); 2003; pag. 63-68

Gärber U., Schenk R.; 2002; Colletotrichum cf. gloeosporoides an Johanniskraut (Hypericum perforatum L.), Erarbeitung einer Resistenzprüfmethode (Colletotrichum cf. gloeosporoides la sunătoare (Hypericum perforatum L.), Dezvoltarea unei metode de verificarea rezistenței); Nachrichtenblatt Deutscher Pflanzenschutzdienst (Foaia de știri a serviciului german de protecție a plantelor) 54 (4); 2002; pag. 81-85

Gärber U., Schenk R.; 2002; Colletotrichum cf. gloeosporoides an Johanniskraut (Hypericum perforatum L.); Resistenzprüfungen von Johanniskrautsorten und –stämmen (Colletotrichum cf. gloeosporoides la sunătoare (Hypericum perforatum L.), Verificări de rezistență la soiuri de sunătoare); Nachrichtenblatt Deutscher Pflanzenschutzdienst (Foaia de știri a serviciului german de protecție a plantelor) 54 (4); 2002; pag. 86-91

Gärber U., Schenk R.; 2002; Untersuchng zur Lokalisierung von Colletotrichum cf. gloeosporoides im Samen von Johanniskraut Hypericum perforatum L.(Cercetări privind localizarea lui Colletotrichum cf. gloeosporoides sămânța sunătoarei); Nachrichtenblatt Deutscher Pflanzenschutzdienst (Foaia de știri a serviciului german de protecție a plantelor) 55 (4); 2003; pag. 282-287

Gerhardt U.;1990; Gewürze in der Lebensmittelindustrie (Condimente în industria alimentară); Editura Behr´s Verlag; Hamburg 1990

Gheorge Valentin Roman, Maria Toader, Lenuța Iuliana Epure, Viorel Ion, Adrian Gheorghe Bășa; 2009; Cultivarea Plantelor Medicinale Și Aromatice În Condițiile Agriculturii Ecologice; Editura Ceres; 2009; pag.:117-120; 91-93

Gildemeister E., Hoffmann F.;1961; Bohnenkrautöl (Ulei de cimbru); Treibs W. Die ätherischen Öle (Uleiurile volatile); Editura Akademie Verlag; Volum VII, Berlin 1961; pag.: 208-220

Grigore Posea; Geografia României, Manual pentru clasa a XII-a, , pg 67-69.

Heeger EF.; 1956; Handbuch des Arznei- und Gewürzpflanzenanbaus, Drogengewinnung (Manualul cultivării plantelor medicinale și aromatice, obținerea drogurilor); Deutscher Bauernverlag (Editura germană a fermierilor); 1956

Hegi G.; 1925; Illustrierte Flora von Mittel-Europa (Flora ilustrată a Europei). Volum 1; Editura Verlag J.F. Lehmanns; München 1925

Heindl A. und Müller J.;1997; Trocknung von Arznei und Gewürzpflanzen (Uscarea plantelor medicnale și aromatice); Zeitschrift für Arznei & Gewürzpflanzen (Revista plantelor medicinale și aromatice); 1997;2; pag.: 90-98

Hoppe B.; 2007; Handbuch des Arznei und Gewürzpflanzenanbaus (Manualul cultivării plantelor medicinale și aromatice); Volumul 3: Krankheiten und Schädigungen an Arnznei und Gewürzpflanzen (Boli și dăunatori la plantele medicinale și aromatice) ; Verein für Arznei und Gewürzpflanzen e. V. (Uniunea pentru plante medicinale și aromatice); Bernburg 2007

Huffaker CB., Kennet CE.; Ecological tests on Chrysolina gemellata (Rossi) and C. hyperici Forst. In the biological control of Klamath weed; J. Econ. Entomol. 45(6), 1952; pag: 1060-1064

Junghanns W., Hammer M., Hammer K. în Hoppe B.: 2013; Handbuch des Arznei- und Gewürzpflanzenanbaus (Manualul cultivării plantelor medicinale și aromatice); Volumul 5; Verein für Arznei- und Gewürzpflanzen SALUPLANTA e.V. Bernburg (Uniunea pentru plante medicinale și aromatice SALUPLANTA); 2013; pag: 602-615

Junghanns W.; 2011; Medicinal and Aromatic Plants in Germany – Some Aspects and Development Problems; 17. Vollversammlung der Europäischen Organisation der Arznei- und Gewürzpflanzen EHGA-Europa (Adunarea organizației europene a producătorilor de plante medicinale și aromatice) ; Iunie 2011

Kegler H., Fuchs E., Plescher A., Ehrig F., Schliephake E., Grüntzig M.; 1999; Evidence and Characterization of a Virus of St. John´s Wort (Hypericum perforatum L.); Arch. Phytopath, Pflanz. 32, 1999: 205-221

Kretschmer M.; 1989; Influence of different storage conditions on germination of spice seeds; Fourth International Symposion; seed research hort., 1988. In: Acta Horticulturae; 1989; pag.: 99-105

Laux H., Tode A.; 1990; Heilpflanzen wie sie wachsen und blühen(Plante medicinale cum cresc și înfloresc); Editura Umschau Verlag Breidenstein GmnH, 1990; pag.: 82

Lurtz U., Plescher.; 1997; Einfluss von organischer und mineralischer Düngung auf Ertrag und Inhaltstoffgehalt von Johanniskraut (Înfluența fertilizării minerale și organice asupra conținutului în substanțe active la sunătoare); Drogenreport (Raport de droguri) 10 (18); 1997; pag.: 28-31

Marquard R., Kroth E.; 2001; Anbau und Qualitätsanforderungen ausgewählter Arnzeipflanzen (Cultivarea și cerințe calitative a plantelor medicinale selectate); Volumul 1; Editura Agrimedia; 2001; pag. 127-141

Marquard R., Kroth E.; 2002; Anbau und Qualitätsanforderungen ausgewählter Arnzeipflanzen (Cultivarea și cerințe calitative a plantelor medicinale selectate); Volumul 2; Editura Agrimedia; 2002; pag. 167-175

Martonfi P., Repcak M.; 1994; Secondary metabolites during flower ontogenesis of Hypericum perforatum L.; Zahradnictvi 21 (1); 1994; pag.: 37-44

Mewes S.; Polymorphie und Vererbung der Gynodiözie bei Thymian (Thymus vulgaris L.)(Polimorfism și ereditarea la Cimbru) ; Dissertation (Disertație); Halle 2007

Moise Irina; Cursul de Podolgie; Anul I, Sem. II,

Müller HR, Pank F.; 1992; Aussaatsverfahren von Johanniskraut (Hypericum perforatum L.) (Procesul de semănare la sunătoare (Hypericum perforatum L.)); Drogenreport (Raport de droguri) 5 (7); 1992; pag.: 4-8

Pavlovic SD., Drazic SB, Ivanovic M.; Microflora of St. John´s wort seeds. First Conference on Medicinal and Aromatic Plants of Southeast European Countries & VI Meeting “Days of Medicinal plants” Aranddjelovac (FR Yugoslavia); 2000; pag: 43

Plescher A.; 1997; Effizienter und umweltgerechter Anbau von Johanniskraut (Hypericum perforatum L.) (Cultivarea eficientă și ecologică a sunătoarei (Hypericum perforatum L.)); Drogenreport (Raport de droguri) 10 (17); 1997; pag.: 22-26

Rey Ch.; 1991; Incidence de la date er de hauteur de coupe en premieré année de culture sur la productivité de la sauge officinale et du thym vulgaire (Impactul datei și a înălțimei de tăiere pe productivitatea a culturilor de salvie și cimbru); Revue Suisse Vitic, Arboric, Hortic (Revista elvețiană de viticultură, arboricultură și horticultură); 1991; 23 pag.: 137-143

Rey Ch.; 1993; Hybrids de thym prometteurs pour la montagne (Hibrizi promițători de cimbru montan). Revue Suisse Vitic, Arboric, Hortic (Revista elvețiană de viticultură, arboricultură și horticultură); 1993; pag.: 269-272

Roth L.;1990; Hypericum, Hypericin – Botanik, Inhaltstoffe, Wirkung (Hypericum – hypericicina – Botanica, principii active, efect); I-a Ediție. Editura Ecomed; Landsberg, Lech; 1990

Rothmaler W.; 1984; Exkursionsflora (Flora de excursie). Volumul 2: Gefäßpflanzen (plante vasculare); Verlag Volk und Wissen, Berlin 1984

Schenk Alexander; 2000; Der Apothekergarten, Arzneipflanzen und pflanzliche Arzneimittel (Grădina farmicistului, Plante medicinale și medicamente fitofarmaceutice); Editura Vehling Verlag; pag. 50,51,80,81

Schenk R., Franke R. în Hoppe B.: 2013; Handbuch des Arznei- und Gewürzpflanzenanbaus (Manualul cultivării plantelor medicinale și aromatice); Volumul 4; Verein für Arznei- und Gewürzpflanzen SALUPLANTA e.V. Bernburg (Uniunea pentru plante medicinale și aromatice SALUPLANTA); 2013; pag: 592-617

Schmidt PA.; 2008; Thymian Quendel-Thymus L. În: Jäger EJ, Ebel F, Hanelt P, Müller GK; Rothmaler-Exkursionsflora von Deutschland (Rothmaler flora de excursie a Germaniei); Volumul 5: Krautige Nutz- und Zierpflanzen (Plante ornamentale și folositoare ierboase), Editura Springer; Berlin; Heidelberg 2008; pag.: 489-501

Schneider M., Marquardt R.; 1996; Aufnahme und Akummulation von Cadmium und weiterer Schwermetalle bei Hypericum perforatum L. und Linum usitatissimum L.(Absorbarea și acumularea de cadmiu și a altor metale grele la Hypericum perforatum L. și Linum usitatissimum L); Zeitschrift für Arznei & Gewürzpflanzen (Revista plantelor medicianle și aromatice) 1; 1996; pag.:111-116

Schütt H., Schulz V., 2006; Hypericum. În: Blaschek W., Ebel S., Hackenthal E., Holzgrabe U., Keller k., Reichling J., Schulz v.,: Hager ROM; Editura Springer-Verlag, Berlin Heidelberg; 2006

Siewek F.; 1990; Exotische Gewürze (Condimente exotice); Editura Birkhäuser Verlag; Basel 1990

Smith-Palmer A., Stewart J., Fyfe L.;1998; Antimicrobial properties of plant essential oils and essences against five important food-bourne pathogens; Letters in Applied Microbiology; pag. 118-122

Stahl-Biskup E, Sáez F.; 2002; Thyme. The genus Thymus. XIII; Taylor & Francis London, New York

Werres S.; 1989; Rost an Hypericum (Rugina la Hypericum); Deutsche Baumschule (Pepiniera germana) 41 (3); 1989; pag.: 134-135

Wichtl M.; Hyperici herba. Johanniskraut (Sunătoare). În Wichtl: Teedrogen (Ceaiuri); Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft, Stuttgart (Editura științifică Stuttgart); 2002; pag. 305-308

MULȚUMIRI

În primul rând, îmi doresc să-i mulțumesc tatălui meu, Prof. Dr. Alexander Schenk. El a avut ideea de a cultiva plante medicinale și m-a ispirat să aleg această meserie. Datorită lui, mi-a fost posibil să studiez la Universitatea Ovidius și să încep activitatea în domeniul agriculturii. Îi mulțumesc pentru faptul că mi-a oferit aceste posibilități, și că m-a sprijinit din toate punctele de vedere, pe parcursul carierei și studilor mele. Mai mult decât toate acestea îi mulțumesc pentru cunoștiințele lui incredibil de vaste, în ceea ce privește plantele, pe care le-a împărțit cu mine, oricând am avut nevoie. Fără sprijinul lui nu eram unde sunt în acest moment.

În al doilea rând, , îi mulțumesc întregi firme Vitaplant, în special domnului Dr. Ing. Amin Chaanin, pentru colaborarea excelentă, sprijinul și cunoștiințele agronomice oferite în toate proiectele realizate.

De asemenea, doresc să-i mulțumesc doamnei Ing. Emilia Cojanu pentru colaborarea excepțională și consultarea agronomică oferită.

Îi mulțumesc și doamnei Iulia Constanța Schenk pentru sprinjinul moral oferit și corectarea riguroasă acestei lucrări.

Și nu în ultimul rând, doresc să-i mulțumesc tuturor profesorilor excelenți ai Universității Ovidius care, mi-au transmis mai departe cunoștiințele lor, fără de care nu ma puteam numii inginer agronom. În special mulțumirile mele aparțin doamnei Conf. Univ. Dr. Ing. Liliana Panaitescu care mi-a fost coordonator științific și m-a consultat în realizarea acestei lucrări.