CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L. (FAM. BORAGINACEAE) COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ Absolvent CUTOVA… [303003]

Licență

CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L. (FAM. BORAGINACEAE) COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ Absolvent CUTOVA… [303003]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE

PROGRAM DE STUDII FARMACIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ

Absolvent: [anonimizat]

2016

UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE

PROGRAM DE STUDII FARMACIE

Avizat

Data

Semnătură coordonator

CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L. (FAM. BORAGINACEAE)

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ

Absolvent: [anonimizat]

2016

Specia Anchusa arvensis L.

[anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat], fie că este vorba de adjuvante.

Lucrarea intitulată ,,Contribuții la cunoașterea speciei Anchusa arvensis L.’’ face parte din suita de cercetări ce urmăresc studiul speciilor de plante cu utilizări de terapie. Deoarece specia Anchusa arvensis L. [anonimizat]-a reținut atenția.

[anonimizat] o mică contribuție la cunoașterea acestei specii. [anonimizat]:

CAPITOLUL I: BOLILE ÎN CARE SE UTILIZEAZĂ PRODUSELE VEGETALE ALE SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L

CAPITOLUL II: DATE GENERALE PRIVIND SPECIA ANCHUSA ARVENSIS L.

CAPITOLUL III: COMPOZIȚIE CHIMICĂ. DATE PRIVIND POLIZAHARIDELE MIXTE

CAPITOLUL IV: ANALIZA CARACTERELOR MACROSCOPICE ALE SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L.

CAPITOLUL V: [anonimizat] L.

[anonimizat]. univ. dr. Mariana Arcuș pentru indicațiile prețioase referitoare la modul de ordonare a [anonimizat], cât și pentru unele sugestii privid contiuarea cercetărilor.

PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I. BOLILE ÎN CARE SE UTILIZEAZĂ PRODUSELE VEGETALE ALE SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L.

I.1. Ateroscleroza

I.1.1. Cauze

Este o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]: boala este foarte frecventă și afectează în special bărbații; femeile au până la menopauza o relativă imunitate.

I.1.2. Manifestările clinice

Apar după 30-40 ani, [anonimizat] 45-50 ani. Există o [anonimizat], [anonimizat], întâlnindu-se frecvent boli cardiovasculare. Un rol important îl dețin factorii de risc: hipercolesterolemia, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], sedentarismul, [anonimizat], [anonimizat], suprasolicitările și traumele psihice. În afara acestor factori generali intervine și factorul local (vascular). Asocirea mai multor factori mărește gradul riscului. Elementul cel mai important constă în tulburarea metabolismului lipidic (dislipidemie).

Se apreciază astăzi, în general că rolul principal l-ar deține alimentația bogată în grăsimi, în timp ce la nivelul arterelor riscul crescut l-ar reprezenta colesterolul. Regimul hipercaloric, bogat în lipide și glucide rafinate, duce la creșterea colesterolului seric [2].

Factorii de risc enumerați anterior tulbură metabolismul, în special pe acela lipidic și duc în timp la infiltrarea arterelor cu lipide.

Etiopatogenia metabolică nu exclude rolul peretelui arterial și al tulburarilor de coagulabilitate, cu depunere de fibrină pe pereții vaselor. În concluzie ateroscleroza este o boală de reglare, metabolică, tulburările generale metabolice precedând tulburarile vasculare, adică arteriopatia cronică obstructivă (Fig. 1).

Fig. 1-Ateroscleroza [8]

I.1.3. Anatomie patologică

Ateroscleroza afectează majoritatea arterelor mari și mijlocii (arterele coronare, aorta, arterele cerebrale, abdominale, periferice, renale). Dacă în localizările coronariene substratul aterosclerozei se întâlnește în 90-95% din cazuri, în cele cerebrale și periferice proporția este mult mai mică 40-60%.

Procesul anatomopatologic rezultă din combinarea a două leziuni fundamentale: ateromul (Fig.2) și scleroza. Leziunea specifică este ateromul, care constă în infiltrarea intimei cu lipide și colesterol, sub formă de pete sau striuri de culoare galbenă. Cu timpul, peretele se îngroașă prin fibrozare, depuneri de fibrină, apariția unor vase de neoformație. Complicațiile rezultă din obliterarea vasului prin îngroșare excesivă a peretelui, prin hemoragiile peretelui datorite ruperii vaselor de neoformație sau prin ruperea plăcii aterosclerotice, cu dezvoltarea trombozei. Simptomele care apar exprimă suferința regiunii vascularizate de artera obliterată [2].

Fig. 2-Formarea plăcii de aterom [15]

I.1.4. Simptomatologia

Ateroscleroza apare numai în stadiile avansate. Este un proces cu evoluție anatomică îndelungată (15-20 de ani) și cu o mare perioadă de latență clinică. În evoluția bolii se pot deosebi trei stadii distincte: stadiul preclinic, clinic, stadiul complicațiilor. Stadiul preclinic în care apar doar tulburările metabolismului lipidic, semnele bolii arteriale lipsind. În acest stadiu valorile colesterolului și ale trigliceridelor sunt crescute.

Stadiul clinic manifest, în care pe lângă tulburarile metabolismului lipidic, apar și tulburari locale ale arterelor afectate: coronare, cerebrale, ale membrelor pelviene. Stadiul complicațiilor, în care apar tromboze, anevrisme, embolii, ruptură vasculară. Forme clinice: principalele leziuni determinate de ateroscleroză sunt: ateroscleroza ortică, coronariană, cerebrală a arterelor abdominale, arterelor periferice și arterelor renale. Ateroscleroza aortică este cea mai des întalnită și apare în special la bărbați de peste 40 de ani. Simptomele clinice sunt necaracteristice și constau în sensibilitate la palpare în epigastru, palparea pulsațiilor aortei în furculița sternală, palparea în epigastru a aortei abdominale, dilatată și pulsatilă.

I.1.5. Regimul igieno-dietetic și tratamentul

Regimul igienico dietetic urmărește:

– stabilirea dietei, care trebuie să fie rațională și să conțină toate principiile alimentare. Dieta trebuie să combată obezitatea, menținând greutatea în jurul cifrei ideale. Aportul total caloric trebuie redus cu 20-40%, iar aportul de grasimi la jumatate (40-50g). Se vor evita grasimile animale (untura de porc, untul, smântâna), înlocuindu-se cu grăsimi vegetale (ulei de porumb). Aportul de glucide va fi limitat la 100-150 g /zi; se vor evita cafeaua, alcoolul, fumatul;

-se vor face masaje, gimnastică respiratorie sau circulatorie și fizioterapie;

– se va ține cont de numarul de ore de muncă și somn și mișcare.

Tratament medicamentos: heparină i.v sau oral, substanțe care inhibă sinteza colesterolului: simvastatină, rosuvastatină, atorvastastină, vitamine cu efect antiteratogen (C, PP, B, A). [2]

I. 2. Tromboflebita

Constă în obstrucția totală sau parțială a unei vene prin coagulare intravasculară, cu inflamarea peretelui venos.

I.2.1. Etiopatologie

Principalii factori patogenici sunt staza circulatorie venoasă, hipercoagulabilitatea sângelui și leziunile endoteliului venos. Tromboflebita apare frecvent în insuficiența cardiacă, dar și în alte afecțiuni însoțite de stază venoasă, datorită imobilizarii prelungite. Poate aparea în boli ale sângelui, în cancere, în febra tifoidă, în ischemii arteriale masive, supurații, traumatisme, varice, după antibiotice și corticoizi.

I.2.2. Anatomie patologică

Boala debutează printr-un cheag primitiv, înglobând trombocite și hematii într-o rețea de fibrină, urmat de un cheag secundar de stază (cheag roșu), care crește progresiv în ambele sensuri dar mai ales spre inimă, uneori poate ajunge până la 50 cm lungime. În această fază cheagul se poate fragmenta producând embolii-stadiul de flebotromboză. După 5-6 zile, cheagul se organizează, fixându-se solid de peretele venos-stadiul de tromboflebită.

I.2.3. Simptome

După tipul de venă afectată există tromboflebite superficiale care interesează venele subcutanate și profunde, care interesează venele musculare. Tromboflebita superficială se caracterizează prin simptome generale discrete cum sunt: subfebrilitatea, tahicardia și semnele locale la nivelul membrului afectat: durere continuă sau accentuată la mers și prezența unui cordon dur, sensibil și roșu, de-a lungul unui traiect venos.

Tromboflebita profundă are un tablou mai zgomotos și evoluează în două stadii:

-stadiul preedematos, caracterizat prin febră de circa 38ș C, tahicardie, stare de neliniște, semne locale (durere spontană la nivelul gambei sau al musculaturii plantare, șchiopătarea și dureri la dorsoflexia piciorului). Se mai constată creșterea temperaturii locale, cianoză discretă și uneori, dilatarea venelor superficiale. După câteva ore sau zile apar semnele evidente ale trombozei venoase: edem relativ dur la palpare, cald, alb, strălucitor, dureri intense care persistă un timp. Tromboza venoasă debutează obișnuit la nivelul gambei și se propagă spre venele femurale destul de des leziunile sunt bilaterale.

I.2.4. Evoluție

Tromboflebita superficială (Fig.3) are o evoluție scurtă, revenirea la normal având loc în câteva zile sau săptămâni, uneori puseurile flebitei se repetă. Tromboflebita profundă durează clasic 2-3 săptămâni, după care mai întâi cedează durerea apoi temperatura și normalizarea pulsului; edemul este semnul cel mai tenace și poate persista săptămâni sau luni. Forme clinice: pe lângă cele prezentate se mai întâlnesc: tromboflebite migratoare sau recidivante, tromboflebite varicoase (complicații habituale și benigne ale varicelor, tromboflebite cu spasm arterial (flebita albastră), însoțite frecvent de gangrene [2].

Complicația cea mai de temut este embolia pulmonară, care apare la debut, relevând uneori o tromboflebită latentă. Când apare în stadiul de tromboflebită confirmată, provine cel mai adesea de la o tromboză care debutează la piciorul opus. Alte complicații sunt: edemul postflebitic, voluminos, acccentuat de ortostatism, varicele și ulcerele varicoase, nevralgiile persistente, leziunile cutanate.

Fig.3 -Tromboflebită superficială cu celulită abcedată [1]

I.2.5. Tratament

Profilactic, se recomandă mobilizarea precoce după operații sau naștere, evitarea repausului prelungit la pat, mișcări pasive și active sau masaje ale membrelor pelviene în cursul imobilizării la pat, gimnastică respiratorie, terapie cu anticoagulante.

Curativ: în tromboflebita superficială se aplică local prișnite cu infuzii de mușetel, în caz de dureri se administrează fenilbutazonă 7-10 zile, se aplică un bandaj compresiv local, se permite bolnavului să meargă. În caz de tromboflebită profundă este obligatoriu repausul la pat, cu imobilizare și ridicare a membrului afectat deasupra poziției inimii, comprese calde. Durerea se combate cu algocalmin, lasonil (unguent) utilizate 7-8 zile. Tratamentul de bază constă în anticoagulante; se începe cu heparină i.v 5000-7500 unități la 4 ore sau 10000 unități la 6 ore, continuându-se 3-4 zile. Din ziua a doua de administrare a heparinei se instituie tratamentul cu preparate cumarinice (trombostop 2 mg -4 comprimate pe zi). Dacă apar hemoragii după preparatele cumarinice, se administrează vitamina K; dacă tromboza a devenit cronică, se recomandă masaje sau un bandaj elastic local; în situații speciale se poate administra prednison [2].

I.3. Guta

I.3.1. Generalități

Guta este o suferință determinată de o anomalie înăscută sau câstigată a metabolismului purinic. Ea se exprimă biologic prin hiperuricemie, iar clinic bolnavii pot prezenta episoade recurente de artrită acută, nefropatie interstițială cronică, urolitiază și/ sau depuneri tisulare periferice (tofi). Aceste manifestări clinice pot aparea solitar sau în combinații [10].

I.3.2. Etiopatogenie

Sexul masculin este afectat aproape în exclusivitate, începând de la vârsta de 30-40 de ani. La femei apare mai ales la menopauză, sub formă cronică. Abuzurile alimentare, sedentarismul și ereditatea sunt factori care pot fi puși în discuție. La acești bolnavi apar și unele manifestări alergice caracteristice: eczema, migrena, astm bronșic [2].

I.3.3. Anatomie patologică

Leziunea caracteristică constă în formarea unor noduli de marime variată (de la dimensiunea unei alune, la aceea a unei caise), localizați la nivelul articulațiilor sau degetelor, ori la pavilionul urechii, numiți tofii. Toful conține acid uric, calciu și colesterol. Leziunile duc la distrucții osoase cu formarea de geode [2].

I.3.4. Formele gutei

În raport cu mecanismele patogenice care stau la baza hiperuricemiei se disting trei forme de gută:

1. guta primară familială cu predispoziție ereditară în care hiperuricemia este cauzată de anomalii în activitatea unor enzime care controlează sinteza de acid uric. Două enzime specifice intervin în patogenia gutei primare:

-deficiența de hipoxantin-guanin-fosfo-ribozil-transferază

-activitatea crescută a fosforibozil-pirofosfat-sintetazei.

2. în guta secundară hiperuricemia este cauzată de un metabolism crescut al acizilor nucleici așa cum se întâmplă în bolile mieloproliferative, talasemie și mielomul multiplu. Din rata mare de producere și distrugere a celulelor maligne și hematiilor rezultă mult acid uric.

3. guta idiopatică se poate preciza când ancheta familială și datele clinice exclud cele două tipuri de gută [6].

I.3.5. Tabloul clinic

Include: hiperuricemie asimptomatică, atacul gutos, tofii gutoși, nefropatia și litiaza urică.

I.3.5.1. Hiperuricemia asimptomatică

Reprezintă faza în care nivelul seric al acidului uric depășește 7 mg%, iar manifestările articulare și renale sunt absente. La bărbații predispuși la guta clasică hiperuricemia începe la pubertate iar la femeie după menopauză. Riscul litiazei se corelează atât cu nivelul seric al acidului uric cât și cu eliminarea ridicată pe cale urinară (peste 700 mg/zi acid uric).

I.3.5.2 Artrita gutoasă

Primul atac se manifestă printr-o monoartrită acută, foarte dureroasă, care în 90% din cazuri interesează halucele sau articulațiile metatarso-falangiene. Criza gutoasă apare noaptea sau spre dimineață când bolnavul este trezit din somn pentru o durere vie articulară însoțită de roșeață și tumefiere. Atacul durează câteva ore sau 2-3 zile și dispare (Fig. 4).

În crizele ulterioare sunt prinse mai multe articulații. Atacul gutos este poliarticular. Sunt prinse succesiv sau concomitant articulațiile gleznelor, genunchilor, coastelor, umerilor, radiocarpiene și interfalangiene. În cursul episoadelor recurente bolnavul prezintă febră, leucocitoză cu neutrofilie și VSH crescut. Atacurile sunt declanșate de alcool, abuzuri alimentare, diuretice. Patogenia artritei gutoase cristalele de urați (Fig. 5) monosodici se depun în sinovita articulară sau în lichidul sinovial [6].

Fig. 4-Artrita gutoasă[16]

Fig.5-Formarea cristalelor de urați [17]

I.3.5.3.Tofii gutoși

În faza cronică a gutei apar periarticular, la nivelul tendonului Ahile, pe aripile nasului și pavilionul urechii o serie de noduli gălbui, cu diametrul de 3-5 mm. Conțin un lichid gălbui în care se gasesc cristale de urați monosodici. Tofii articulari (Fig. 6) duc la deformații hidoase și semianchiloze.

Fig.6-Tofii gutoși [18]

I.3.5.4. Nefropatia urică

Este întâlnită la 10% din bolnavi fiind atribuită depunerii de cristale de urați în interstiții și tubii colectori renali. Aceste depuneri tulbură activitatea de reabsorbție, secreție și concentrare a rinichilor. Pe plan clinic se manifestă albuminuria și hipertensiune arterială.

I.3.6. Tratament

Profilactic se referă la un regim igieno-dietetic adecvat la cei care au hiperuricemie. Cel curativ are în vedere combaterea inflamației articulare, scăderea producției de acid uric, eliminarea lui pe cale renală și prevenirea anchilozelor articulare și leziunilor renale.

În faza acută se indică repaus la pat până la dispariția fenomenelor inflamatorii. Regimul alimentar constă în eliminarea alimentelor bogate în purine: carne de vânat, măruntaie, scrumbii, ciocolată, spanac. Tratamentul medicamentos este reprezentat de AINS (ibuprofen, naproxen, indometacin), colchicină, allopurinol, corticosteroizi [6].

I.4.. Pelagra

I.4.1. Generalități

Lipsa În principal a vitaminei PP (acid nicotinic) sau vitamina antipelagroasă dă naștere bolii numită pelagră. Boala a fost semnalată aproape în toată lumea: Europa, Asia, Africa, Australia, America. În țara noastră, în trecut era endemic; astazi este pe cale de dispariție.

I.4.2. Etiopatogenie

Boala este considerată astazi ca un sindrom pluricarențial, fiind incriminată în principal carența acidului nicotinic, a complexului B și a proteinelor cu valoare mare nutritivă (triptofan).

Lipsa acestor factori duce la un dismetabolism complet. Se știe că boala apare mai ales în mediul rural, la populația cu un standard de viață mai redus și mare consumatoare de porumb, dar pelagra (Fig. 7) poate să apară și la popoare care au un regim mai sărac în substanțe proteice. Aceste regimuri pelagroase, nu conțin acizii aminați indispensabili organismului-triptofanul.

Triptofanul, sub acțiunile florei microbiene intestinale, se transformă în acid nicotinic, care în acest fel apare ca cel mai important factor antipelagrogen [2].

I.4.3. Simptomatologie

Clinic deosebim două forme de pelagră: primitivă și secundară. Forma primitivă apare în deosebi la populația din mediul rural și în general la subnutriți sau denutriți. Forma secundară este determinată de o serie de alți factori: boli digestive cronice (enterite, hepatite cronice, etc ), alcoolism, eforturi fizice intense, alte boli infecțioase unde se administrează antibiotice .

Ca semne pelagra se traduce prin triada simptomatică, fiind boala celor 3 ,,D”, adica: dermatită, diaree, demență. Deci cele mai importante semne sunt: cutanate, digestive și nervoase, la care se adaugă semne sanguine, cardiovasculare și endocrine (tensiune arterială scazută, distiroidii, amenoree).

Fig.7-Pelagra [19]

Semne cutanate: eritemul pelagros este semnul cel mai caracteristic, apare primăvara, ,,eritem de primavară” pe suprafețele expuse la soare, simetric, pe mâini, picioare, gât. Eritemul se va deshuama și apoi pigmenta.

Semne digestive: diareea (2-10 scaune pe zi), la care se adaugă colici, stomatite, glosită.

Semne nervoase: neurologice (pareze, paralizii spastice, polinevrite ), fie psihice mai ușoare sub forma sindromului asteno-depresiv-anxios sau mai grave, sub forma psihozelor cu delir, halucinații, agitație, confuzie mintala (aceste semne grave denotă instalarea demenței pelagroase).

Semne sanguine: anemie hipercromă sau hipocromă; stadiul dintre atacuri adică pelagra cronică, se manifestă prin tulburări nevrotice, digestive și anemice. Reținem că anemia este prezentă la pelagroși.

Complicații: stadiul cronic, netratat, devine ireversibil, terminându-se cu demența; în această situație bolnavii termină prin suicid, ori datorită unui atac acut (tifos pelagros).

I.4.4. Tratament

Profilactic: se recomandă un regim alimentar echilibrat cu alimente protectoare (lapte, ouă, carne, vegetale), evitarea subnutriției îndelungate și a alcoolismului ca și tratarea afecțiunilor digestive cronice.

Curativ: se instituie alimentație completă de 3000-4000 calorii pe zi, interzicându-se mălaiul, alcoolul și leguminoasele (fasole, mazare, linte).

Tratamentul medicamentos constă în administrarea acidului nicotinic sau nicotinamidei (250-500 mg per os), sau de vitamina PP injectabilă; de asemenea vitamine din grupul B: B1, B2, B6, B12, acid folic, vitamina C, drojdie de bere, extracte hepatice, fier. În cazurile severe se pot face perfuzii cu plasmă, sânge și electroliți (glucoză) sau acizi aminați [2].

I.5. Reumatism

I.5.1. Generalități

Termen care definește în general orice îmbolnavire a articulațiilor (Fig. 8). În practica medicală se diferențiază urmatoarele forme mai importante de reumatism: reumatismul inflamator legat de o infecție cunoscută (artrită), reumatism cronic degenerativ (artroză), poliartrită cronică evolutivă, spondilită ankilopoietică, reumatism articular acut.

Dintre toate formele bolii reumatismale, reumatismul articular acut este cel mai important, datorită marii lui extinderi la copii și la adolescenți, și faptului că poate îmbolnăvi inima. Această boală mai poartă și denumirea de reumatism Bouillaud-Sokolski. De mult s-a bănuit că originea acestei boli este microbiană, dar numai după descoperirea streptococului hemolitic din grupa A, s-a făcut dovada. Acești germeni migrează în organism; după ce s-au instalat în criptele amigdaliene (dând naștere la o angină) sau în mucoasa faringelui, laringelui, nasului, de unde poate să apară reumatismul.

Boala poate aparea la orice vârstă, dar are incidență maxima între 5-15 ani. La adulți se întâlnește de obicei ca recidivă, ca un sindrom poliarticular de tip inflamator, asociat de obicei unei valvulopatii mitrale sau aortice. Boala apare mai frecvent iarna și primăvara, sub forma unor mici epidemii de reumatism articular acut, în aglomerații, în condiții de igienă mediocre, oboseală, frig și umiditate.

Fig. 8 -Articulație sănătoasă vs. Artrită reumatoidă [20]

În evoluția reumatismului articular acut se pot deosebi patru stadii:

-angina inițială (streptococică) cu aspect pultaceu sau eritematos, alteori sub forma unei simple faringite;

-faza exudativă, care debutează în țesutul colagen cu degenerescență fibrinoidă;

-faza productivă, caracterizată prin apariția granulomului reumatic;

-stadiul cicatriceal, cu transformarea granulomului reumatic în țesut fibros, responsabil de deformarile valvulare [4].

I.5.2. Simptomatologie

Reumatismul articular acut în majoritatea cazurilor începe cu infecția căilor respiratorii superioare. După 7-21 de zile de la această angină sau infecție rino-faringiană survine atacul de reumatism manifestat prin febră, transpirații, frisoane, amețeli, vărsături și paloare. Rar se întâmplă să lipsească din acest tablou prinderea articulațiilor. De obicei sunt cuprinse succesiv mai multe dintre articulațiile mari (genunchi, glezne, coate, pumn) (Fig. 9.

Fig. 9-Efectele artritei reumatoide [8]

Inflamația ca umflătura încheieturii, roșeață și dureri, durează câteva zile și încetează de la sine pentru a se muta la altă articulație. Atacul de reumatism articular acut se poate manifesta numai prin modificări ale încheieturilor cu dureri și febră. În majoritatea cazurilor apar și semne de îmbolnăvire cardiacă: „reumatismul linge articulațiile și mușcă inima”.

I.5.3. Evoluție

Boala durează 3-4 săptămâni în formele ușoare și câteva luni la cele severe. Copii fac forme grave datorită afectării frecvente a cordului. Recidivele sunt mai frecvente în primii ani de la primul puseu, la bolnavii cu titru ASLO ridicat, la bolnavii cu determinări cardiace și la cei cu puseuri repetate de reumatism articular acut în antecedente

I.5.4. Tratament

Repaus absolut la pat fiind obligatoriu. Activitatea se reia după 6 săptămâni când nu a apărut cardita, după 2-3 luni în caz de cardită minimă și după 3-6 luni când există cardită severă. Antibioterapia cu penicilină G timp de 10 zile, ampicilină sau eritromicină în caz de rezistență la penicilina G. În absența carditei, se instituie tratament antiinflamator cu acidacetilsalicilic timp de 2-3 luni; corticoterapia rămânând tratamentul de elecție [4].

CAPITOLUL II. DATE GENERALE PRIVIND SPECIA ANCHUSA ARVENSIS L.

II. 1. Încadrarea sistematică

Între filogenie și metabolism există o strânsă interdependență care poate orienta cercetarea în domeniul plantelor, iar cercetarea fitochimică nu se poate face fără a cunoaște poziția speciei cercetate în sistemul filogenetic.

După sistemul natural de clasificare elaborat de A.G. Cronquist, A. L. Takhtajan și W. Zimmermann (1966) (Fig.10), acceptat de Ehrendorfer (1971, 1978) (Fig.11), cu unele mici modificări, specia luată în studiu se încadrează în [5,11]:

Încrengătura – MAGNOLIOPHYTA

Subîcrengătura – MAGNOLIATAE

Clasa – ASTERIDAE

Ordinul – LAMIALES

Familia – BORAGINACEAE

Genul – ANCHUSA

Specia – ANCHUSA ARVENSIS L.

II. 1.1. Generalități privind Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta)

Magnoliopytele, respectiv angiospermele, sunt cele mai noi plante, cele mai tinere din punct de vedere evolutiv, apărute în Jurasic și Cretacic. Corpul este un corm tipic adaptat în cel mai înalt grad la viața terestră. Diferențierea celulară cu cele peste 80 feluri de celule, este cea mai pronunțată din întreg regnul vegetal, fiind depașită numai de cele mai evoluate mamifere, cu cele peste 100 tipuri de celule. În momentul de față angiospermele manifestă

Fig. 10. Sistemul natural de clasificare elaborat de A.G. Cronquist, A. L. Takhtajan și W. Zimmermann [5]

Fig. 11. Sistemul natural de clasificare elaborat de Ehrendorfer [5]

o deosebită vigoare adaptativă fiind răspândite pe întreaga suprafață a Terrei cu excepția regiunilor polare. Ele au derivat din gimnosperme la mijlocul Mezofiticului luându-le treptat locul atât ca numar de specii cât și ca arii de răspândire. Față de gimnospermele din care au provenit, angiospermele prezintă unele caractere de superioritate.

1. Apariția unui organ calitativ nou –ovarul-care învelește unul sau mai multe ovule. În urma fecundației, ovarul se transformă în fruct care închide sămânța, respectiv semințele provenite din ovule. Deci angiospermele au fruct și sămânță, pe când gimnospermele numai sămânță.

2. Dubla fecundație de la angiosperme în raport cu simpla fecundație a gimnospermelor ca rezultat al dublei fecundații se formează doi zigoți: zigotul primar (principal) rezultat din contopirea unui gamet mascul neciliat (nucleu spermatic) cu oosfera (gametul femel); zigotul secundar (accesoriu) din fuzionarea celuilalt gamet mascul cu nucleul secundar al sacului embrionar (diploid). Zigotul primar diploid prin diviziuni mitotice succesive formeză embrionul iar zigotul secundar triploid dă naștere rezervei nutritive a embrionului numită endosperm secundar.

………Endospermul secundar triploid apare ca rezultat al dublei fecundații, spre deosebire de gimnosperme la care endospermul este preexistent fecundației și se numește endosperm primar. După unii cercetători tocmai endospermul secundar triploid a dat posibilitate angiospermelor să se diversifice sub toate aspectele și să ocupe întreaga planetă. Concomitent cu aceasta gimnospermele se restrâng treptat atât ca numar de specii cât și al arealului lor geografic la zona temperată a emisferei boreale (cu mici excepții).

3. Reducerea progresivă a gametofitului, concomitent cu diversificarea externă a sporofitului, atinge apogeul la angiosperme. Acest caracter începe să se manifeste la primele cormofite (pteridofite) și se accentuează continuu pe scara evoluției la gimnosperme și angiosperme. La gimnosperme gametofitul mascul este format din celule protaliene și celula vegetativă din grăunciorul de polen, iar gametofitul femel este reprezentat prin endospermul primar pluricelular haploid pe care se formează archegoanele. La angiosperme, reducerea gametofiților este și mai accentută încât gametofitul mascul este reprezentat prin celula vegetativă din grăunciorul de polen, iar gametofitul femel prin cele 7 celule din sacul embrionar. Analiza raportului și a duratei în timp a celor două generații în regnul vegetal a dus la concluzia că reducerea progresivă a gametofitului urmată de dezvoltarea și diversificarea sporofitului reprezentat prin planta propriu-zisă, a fost calea urmată în evoluția regnului vegetal.

4. Diversificarea extremă a angiospermelor privind nutriția. Majoritatea sunt autotrofe (fotoautotrofe) dar și heterotrofe: parazite, simiparazite și saprofite sau cu nutriție insectivoră. Toate acestea reprezintă adaptări pentru a explora toate mediile de viață.

5. Varietatea extremă a formelor de viață (bioforme) la angiosperme. În comparație cu gimnospermele care sunt numai lemnoase, cu predominarea ramificației monopodiale a tulpinii, angiospermele pot îmbrăca toate formele de viață: ierboase anuale, bienale sau plurienale; lemnoase sub formă de arbori, arbuști, subarbuști, liane; frutescente sau suculente cu aspect de cactuși sau cactiform. Acestea predomină în vegetația actuală terestră formând păduri, pajiști, dar numeroase sunt adaptate mediului mlaștinos, acvatic sau pe stâncării montane. Tulpinile lor prezintă variate tipuri de ramificare: monopodială, simpodială, fals dichotomica (dichaziu), mixtă, etc. Tulpinile pot fi normale dar și cu numeroase modificări ereditare (metamorfoze) adaptate mediului aerian, subteran sau acvatic. Cilindrul central este un eustel sau atactostel

De asemenea rădăcinile prezintă variate moduri de ramificare dar și multe metamorfoze. În xilemul tulpinii și rădăcinii la gimnosperme se află vase imperfecte (tracheide areolate) pe când angiospermele prezintă trachee (vase perfecte) cu variate tipuri de îngroșare a pereților cu lignină (inelate, spiralate, reticulate, punctate). Cele mai primitive angiosperme (unele Magnoliales, Trochodendrales) au numai tracheide areolate ca la gimnosperme – stramoșii angiospermelor. Floemul lor conține, pe lângă tuburile ciuruite și celule anexe cu variate roluri, printre care și acela de a înlocui vasele liberiene atunci când este cazul. Angiospermele nu conțin decât excepțional pungi sau canale cu rășini terpenice, comune la cele mai numeroase gimnosperme .

6. Organul cel mai caracteristic al angiospermelor este floarea, suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal. După teoria metamorfozei elaborată de Goethe, floarea reprezintă o ramură scurtă cu creștere limitată a cărei frunze s-au transformat progresiv în vederea producerii și protejării microsporilor și macrosporilor. Morfologia unei flori oferă posibilitatea urmăririi transformării frunzelor spre bractei și sepale; sepalele spre petale; petalele spre stamine (la Nymphaea alba); stamine spre carpele (Helleborus, Papaver, Rosa). În raport cu aceste metamorfoze progresive se pot urmări și metamorfoze regresive: staminele spre foliolele verzi sau colorate; carpele spre frunze (la Delphinium); alteori staminele se transformă în petale (la Canna indica), la marginea acestor petale se observă anterele staminelor. La unele flori numărul staminelor se reduce și numărul petalelor crește formându-se flori involte [11].

II.1.2. Caracterele generale ale Clasei Magnoliatae (Dicotyledonatae)

………..Grupează circa 170 000 specii lemnoase și ierboase răspândite pe întreg globul pământesc. Ele constituie componentele de bază ale principalelor ecosisteme din zonele tropicale, subtropicale și temperate.

Caracterele generale ale dicotiledonatelor sunt:

…….a) Rădăcina principală provine din radicula embrionului, persistă toată viața și formează un sistem pivotant sau rămuros de rădăcini. La unele familii (Ranunculaceae, Nymphaeaceae) rădăcina principală dispare de timpuriu și este înlocuită cu rădăcini adventive.

b) Tulpina cu structură primară a acestor plante prezintă fascile mixte floemo-xilematice dispuse pe un singur cerc alcatuind eustelul (stelul adevărat), rareori un atactostel (stel împrăștiat) ca la Piperaceae. Tulpinile lemnoase, precum și unele ierboase prezintă o structură secundară datorită funcționării meristemelor secundare (cambiu și felogen).

c) Frunzele, foarte variate ca formă și dispoziție pe tulpină, prezintă nervațiune ramificată de tip penat sau palmat, uneori arcuată (la Gentianaceae, Plantaginaceae).

d) Florile, foarte diverse în ceea ce privește numărul și dispoziția componentelor lor, prezintă tipul 5 sau 4 de organizare, rareori 3 (la Berberidaceae, la Uraceae).

e) Embrionul prezintă două cotiledoane, rareori un singur cotiledon bilobat provenit din concreșterea celor două inițiale (sincotilie) ca la Nymphaeaceae. Speciile parazite (Cuscuta, Orobanche, etc.) sau semiparazite (Viscum, Loranthus) sunt lipsite de cotiledoane.

Stadiile inițiale ale dezvoltării embrionului sunt asemănătoare la dicotiledonate și monocotiledonate. Cei mai mulți autori consideră tipul dicotiledonat de embrion ca tip primitiv, mai simplu, iar caracterul de monocotiledonat ca tip derivat. Acesta din urmă se poate deduce din cel dicotiledonat fie prin sincotilie (concreșterea celor doua cotiledoane) sau prin heterocotilie (adică reducerea până la dispariție a unui cotiledon) [11].

II.1.3. Date privind Subclasa Asteridae

Constituie cea mai evoluată grupă filogenetică a clasei Magoliatae. Cuprinde plante ierboase, rareori lemnoase cu flori tetraciclice pentamere, gamosepale și gamopetale, actinomorfe sau zigomorfe. Androceul este format din 5, 4 sau chiar 2 stamine cu filamente libere concrescute cu tubul corolei și cu anterele concrescute între ele (sinanterie), caracter care le deosebește de celelalte Sympetalae tetraciclice. Numărul carpelelor este redus la 2, cu ovar sincarp și placentație centrală și parietală [1,11].

II.1.4. Ordinul Boraginales – caractere

Cuprinde familii cu specii ierboase, rareori lemnoase, cu frunze alterne, flori actinomorfe, hermafrodite, gamopetale tetra- sau pentamere. Androceul este format din cinci stamine mai mult sau mai puțin egale, gieneceu bicarpelar superior care este împărțit de timpuriu de un perete fals, în patru loji care formează la maturitate patru nucule (mericarpii) [1,11].

II.1.5. Caracterele de bază ale familiei Boraginaceae

Plante ierboase, rareori arbuști sau liane, acoperite cu peri aspri, rigizi, uneori înțepători, rareori plante glabre (Cerinthe). Frunzele sunt simple, alterne rareori opuse, nestipelate.

Florile sunt bisexuate, actinomorfe, rareori zigomorfe (Echium), pe tipul 5 gamosepale și gamopetale. Acestea nu sunt niciodată solitare ci grupate în inflorescențe cimoase caracteristice numite cincine (cime scorpioide), simple sau compuse. Alături de perii aspri, rigizi de pe părțile aeriene ale plantei, inflorescența caracteristică reprezintă al doilea criteriu de diferențiere și recunoaștere a boraginaceelor.

…….Corola este tubuloasă sau rotată, uneori pâlnie și are gâtul închis prin smocuri de perișori sau formațiuni solzoase care alcatuiesc fornicele. Stamine 5, epipetale, alterne cu lobii corolei. Antere întrorse. Gineceul bicarpelar superior, cu ovar bilocular, în fiecare locul cu două ovule, dar la maturitate devine tetralocular prin apariția unui septum. Stilul este terminal sau cel mai adesea ginobazic, stigmatul întreg sau lobat (Fig. 12).

Fructul este schizocarp – tetraachenă, uneori una sau trei achene prin avortare. Semințele sunt de obicei lipsite de endosperm. Familia cuprinde 100 genuri cu 2000 specii răspândite în regiunile tropicale și temperate, în special în zona mediteraneană [11].

……….Importanță practică prezintă boraginaceele din mai multe puncte de vedere. Ca plante medicinale: Cynoglossum officinale (Fig.13), Symphytum officinale (Fig. 14), Borago officianlis (Fig. 15), Anchusa officialis (Fig.16), Pulmonaria officinalis etc., ca plante decorative, Heliotropium peruvianum, ca plante indicatoare de tipuri de arborete etc.

Boraginaceele sunt plante răspândite pe toată suprafața pământului, în flora țării noastre exclusiv erbacee, în zonele tropicale și lemnoase.

Fig. 12. Caractere ale boraginaceelor [11]

Morariu I., 1965:”Botanică generală și sistematică”, Ediția a II-a, Ed. Agro-silvică, București, p. 454

Fig. 13. Limba câinelui (Cynoglossum officinale)[13]

Fig. 14.Tătănesă (Symphytum officinale L.)[13]

Fig. 15. Limba mielului (Borango officinalis) [13]

Fig. 16. Limba boului (Anchusa officinalis L.) [13]

II.1.6. Date privind genul Achusa

Plante ierboase, anuale sau perene, cu rădăcini pivotate sau adventive. Tulpini simple sau ramificate acoperite cu peri aspri. Frunze simple sau divizate, alterne, mai rar opuse. Flori în cincime bracteate sau foliate, de obicei dispuse perechi. Caliciu dințat sau divizat până la mijloc sau până la bază în 5 lacinii. Tubul corolei foarte scurt sau lung, drept sau inflex curbat, cu limb regulat sau neregulat, patent sau oblic. Gâtul închis cu 5 scvame (fornice) invaginate, în formă de căciuliță ovoidală, la vârf obtuze drepte sau recurbate și peste tot acoperite cu peri moi sau alungiți.

Antere de obicei mai lungi decât filamentele, verticilate sau alterne, fixate între scvame, sub scvame sau în mijlocul tubului. Nucule 4 apocarpoide, erecte, oblice sau încovoiate, cilindrice sau ovoidale, reticulat și mărunt granulat sau tuberculat rugoase, cu o areolă bazală sau subventrală excavată, fixate pe un receptacul convex, conic sau plan cu o strofiolă albă, la margine înconjurată cu un inel crenulat [14].

II.2. Descrierea speciei Anchusa arvensis L.

Plantă ierboasă, anuală, vernală, cu rădăcină pivotantă, uneori cu rizom gros, cărnos, acoperit de rădăcini adventive. Tulpină înaltă de 15-50 cm, simplă sau în partea superioară ramificată, acoperită împreună cu frunzele cu sete lungi, aspre, groase, țepoase, fin tuberculate, așezate pe pustule, amestecate cu altele mai fine subțiri și scurte. Frunze lanceolate până la liniar lanceolate cu margini sinuat ondulat dințate, cele inferioare îngustate spre bază, cele mijlocii și cele superioare sesile, lungi de 5-15 cm și late de 4-20 mm. Flori foarte scurt pedicelate, dispuse în perechi de cincine, terminale și laterale la început compacte, mai târziu alungite și lax desfăcute.

Caliciul divizat până la bază în placinii liniar lanceolate, în timpul înfloririi lungi de 4-5 mm, mai târziu, la fructificație lungi de 6-7 mm și puțin deschise. Corolă cerulee, cu limb de 4-6 mm în diametru și tub lung de 5-7 mm, sub mijloc geniculat curbat și slab îngustat; scvame albe, erecte, ± conice, scurt barbulate. Stamine 5, dintre care două fixate mai spre bază. Stil mult mai scurt decât caliciul. Nucule de culoare deschis brună, oblice, ovoidale, reticulat rugoase, puțin granulate, fixate pe o areolă subventrală, cu strofiolă înconjurată de un inel crenulat (Fig. 16) [14].

Fig. 16. Specia Anchusa arvensis L. (orig)

II.2.1. Istoricul cunoașterii

Plantă cunoscută din antichitate, frunzele ei fragete de primavară-vară erau folosite de daco-romani pentru hrană. Ele erau fierte în apă, apoi scoase, tocate marunt și fierte în lapte acru. Li se adăuga mărar și o ceapă tocată marunt. Florile plantei,frunzele și rădăcina erau folosite de medicina populară pentru tratarea de tuse, răceli, răgușeli și pentru curățirea sângelui. Pentru tratarea de tuberculoză planta se dădea pisată în vin [9].

II.2.2. Ecologie

Specie mezotermă spre moderat termofilă, xeromezofită, amfitolerantă la pH. Are cerințe mijlocii până la mijlocii spre mari față de caldură. Vegetează între izotermele anuale 4,5-7,5 ș C dar și între izotermele 7,5șC până la 10,5ș C. Vegetează pe soluri uscat-revene, până la revene. Mai bine reprezentate numeric se află pe solurile revene. Față de reacția ionică a solului are o amplitudine ecologică largă [9].

II.2.3. Areal de răspândire

Este o planta erbacee, perenă, rar bienală întâlnită prin pășuni, fânețe uscate, pe marginea semănăturilor, a pădurilor, drumurilor, în lungul căilor ferate, de la câmpie până în regiunea montană, în locuri cultivate și ruderale; se numește atrațel, boroantâță, iarba de bou sălbatică, limbariță sau limba boului [9]. Pe glob se întâlnește în toată Europa.

II.2.4. Recoltare

Frunzele (Anchusi folium) se recoltează și se folosesc în stare proaspată. Planta întreagă, frunzele, părțile aeriene și rădăcina (Anchusi herba et radix) se recoltează când se află înflorită, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Pentru obținerea extractului prelucrarea se face imediat. Pentru păstrarea peste iarnă se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Înainte de uscare tulpina și rădăcina se toacă mărunt [9].

II.2.5.Fitoterapie și medicină umană

II.2.5.1 Fitoterapie

Planta are utilizări terapeutice în medicina populară. I se atribuie proprietăți diuretice, diaforetice, emoliente, antireumatice, antigutoase, anticanceroase, antisclerotice, antiinflamatorii [9].

Acționează asupra epiteliului renal, determinând creșterea secreției și excreției de urină; acționează asupra glandelor sudoripare provocând transpirație; contribuie la expulzarea din organism a toxinelor și a produșilor rezultați din dezasimilație; diminuează stările de inflamație a mucoaselor și înmoaie pielea; diminuează sau înlătură durerile reumatice și gutoase; intervine favorabil în neutralizarea proliferării diferitelor forme de cancer; întârzie fenomenele de apariție a sclerozei, menținând elasticitatea vaselor de sânge, împiedică depunerile de ateroame pe pereții arteriolari din rinichi, creier, inimă [9].

II.2.5.2. Medicina umană (uz intern)

1. Pentru tratarea gripei, anginei, durerilor de dinți și cap, tromboflebitelor, asteniei

sclerozei, paraliziilor, pelagrei, reumatismului, eczemelor, cancerului:extract din 1.500 kg de plantă întreagă (rădăcina, tulpina, frunze, flori), recoltată proaspat, sau numai rădăcina trecută prin mașina de tocat carne, peste care se adaugă într-un borcan de sticlă 3,500 l vin roșu de 11-16 ș și 2,200 kg miere de salcâm.

Conținutul se amestecă bine cu o lingură de lemn. Se acoperă, se așează într-un loc întunecos pentru 5-6 zile. La 2 zile se amestecă conținutul. Se strecoară în sticle de un litru închise la culoare. În primele 5 zile, se ia de 3 ori pe zi câte o linguriță, cu 2 ore înainte de masă; dupa aceea de 3 ori pe zi câte o linguriță, cu o oră înainte de mese. Durata minimă a tratamentului de 2-3 săptămâni, de dorit 1-2 luni. Rețeta este utilizată cu precadere în zona Vălenii de Munte și în Republica Kirghiza.

2. Pentru tratarea acelorași boli, dar mai ales contra tusei, răcelilor, răgușelii: decoct din o linguriță cu vârf pulbere plantă (rădăcina, tulpina, frunze, flori) la o cană de 250 ml cu apă. Se fierbe 5 minute, se strecoară, se bea conținutul călduț a 2-3 căni pe zi [9].

Anchusa arvensis L.(orig)

CAPITOLUL III. COMPOZIȚIE CHIMICĂ. DATE PRIVIND POLIZAHARIDELE MIXTE

III. 1.Generalități

Literatura de specialitate semnalează faptul că foarte multe specii de boraginacee conțin pe lângă alte principii active și cantități însemnate de pectine și mucilagii. Polizaharidele mixte, sunt compuși naturali macromoleculari ozidici, alcătuiți din pentoze (L-arabinoză, D-xiloză, L-ramnoză, L-fucoză) sau hexose (D-glucoză, D-galactoză, D-manoză, D-fructoză) și acizi uronici (Fig.17). Frecvent întâlniți sunt acizii: D-glucuronic, D-galacturonic și numai rare ori acizii D-manuronic, D-guluronic. Heteroglicanii provin din degradarea lamelei pectice sau din gelificarea membranei celulare. În contact cu apa formează soluții coloidale sau geluri, din care cauză mai sunt numite și hidrocoloizi vegetali sau polizaharide vegetale.

Fig. 17. Structura acizilor uronici [7]

III.1.1.Răspândire

Se găsesc în alge (Rodophyceae, Pheophyceae) și în plante din familiile: Malvaceae (mucilagii acide), Fabaceae (mucilagii neutre), Rosaceae, Rutaceae, Plantaginaceae, Tiliaceae, Boraginaceae etc. Sunt localizate în toate organele plantelor, în formațiuni histologice speciale (celule sau canale), deseori în tegumentul seminal extern.

III.1.2. Structura chimică

Poliholozidele sunt amestecuri neomogene care se formează prin condensarea oxidrilului glicozidic al unei oze cu un oxidril alcoolic, mai rar glicozidic al altei oze sau al unui acid uronic. Gruparea carboxilică a acizilor uronici poate fi liberă sau transformată în săruri de potasiu, de calciu sau de magneziu, în esteri sau în lactame. De asemenea sunt poliholozide în structura cărora unele grupări hidroxilice se esterifică cu acidul sulfuric (k-carrageenina).

Prezența grupărilor carboxilice libere sau a restului de acid sulfuric imprimă acestor compuși un caracter acid. Conțin numeroase unități monoholozidice aranjate într-o catenă lineară sau ramificată. Masele moleculare sunt de ordinal – daltoni. Prin hidroliza acidă elibereaza oze și acizi uronici.

III.1.3. Clasificare

În funcție de locul și modul de formare al acestor derivați, cât și de proprietățile lor fizico-chimice, poliholozidele mixte (heteroglicanii) pot fi: pectine, mucilagii și gume.

III.1.4. Biosinteză

Precursorii pectinelor și mucilagiilor sunt ozele formate în procesul fotosintezei, multe dintre ele prin izomerizarea glucozei. Prin oxidare, acestea conduc la acizi uronici. Gumele se formează prin degradarea progresivă (parțială sau totală) a membranei celulare uneori și a conținutului celular, până la gelificare.

Guma formată exude prin fisuri naturale (datorită presiunii interne ) sau provocate. Procesul se numește gomoză și este accelerat de o enzimă (gomază); este fiziologic în timpul secetei (guma acumulează apă).

III.2. Pectine

Sunt polimeri ai acidului galucturonic legat 1→4-alfa-glicozidic, având circa 50% dintre gruparile carboxilice esterificate cu metanol. Deseori sunt asociate cu arabani, ramnani și galactani, sunt deci glicano-galacturonani sau galacturonani. Natura ozelor participante este influențată de sursa, de stadiul de dezvoltare și de originea botanică. Au masa moleculară cuprinsă între 20-100.000 daltoni [7].

III.2.1. Răspândire

În aproape toate organismele vegetale, abundă în fructele imature, se găsesc în pericardul citricelor (albedo), în pulpa reziduală de la prepararea sucurilor de fructe (mere, gutui, coacăze, mure, citrice etc.). Intră în componentă membrane celulare primare ca protopectine (pectoze) insolubile în apă, sau ca substanța de cimentare a lamelei pectice (pectinați de calciu insolubili în apă ). Sunt prezenți și în sucul celular (pectine solubile în apă).

III.2.2. Structura chimică

Polimerii acidului galucturonic pot avea atât structură lineară cât și ramificată. În funcție de structura lor se cunosc:

● homogalacturonani (foarte rari) alcătuiți din acid galacturonic legat (1→4)-alfa-glicozidic, de obicei puternic metilați și

● ramnogalacturonani în care catena principală este întreruptă din loc în loc de L-ramnoză, alternanța acid galacturonic -ramnoza repetându-se după un segmnent de lungime variabilă de forma 4) acid alfa-D-galacturonic(1→2) β-L-ramnopiranoza-( 1→

De cele mai multe ori, pe molecula ramnozei, la C4, se leagă oligozide bogate în arabinoză și galactoză. Segmentele substituite alternează cu cele nesubstituite, iar catenele laterale sunt numeroase. Elementul caracteristic, care determină comportamentul reologic (respectiv gelificarea), îl constituie ramnoza. Ea întrerupe linearitatea polimerului și permite formarea unor pliuri care delimitează anumite spații, astfel devenind posibilă stabilirea unor legături.

Protopectinele sunt alcatuite din molecule de acid, poligalacturonic legate între ele sau cu celuloza (prin punți de calciu) sau cu acidul fosforic (sub formă de rețea).

III.2.3. Proprietăți fizico-chimice

Pectinele sunt substanțe amorfe, alb-gălbui, fără miros, cu gust mucilaginos. În apă, la cald, formează soluții coloidale optic active, foarte vâscoase care gelifică prin răcire. Hidrolizează enzimatic sau în mediu acid. În mediu alcalin se descompun.

Precipită în alcool și acetonă, cu apă de var și de barită, cu clorură ferică, sulfatul de magneziu. Fixează coloranții bazici (safranina, verdele de iod, albastru de metilen). Se colorează în roșu cu roșu de ruteniu și în violet cu orceina clorhidrică [7].

Protopectinele sub acțiunea protopectinazelor sau prin hidroliză în mediu slab acid, se descompun în pectine hidrosolubile sau pectinați (se acționează asupra legăturii glicozidice a poligalacturonidelor scindându-le; rezultă compuși cu grad mai mic de polimerizare). Sub acțiunea pectazelor, din pectine sau pectinați se obțin acid pectic sau pectat (pectaza acționează asupra grupărilor carboxilice eliberându-le din combinațiile lor). Acest proces se petrece în timpul maturizării fructelor.

Fig. 18. Structura pectinazei [7]

Acidul pectic este insolubil în apă (Fig.18). Derivații metilați sunt hidrosolubili, solubilitatea lor crescând odata cu gradul de metilare. Sărurile sale alcaline sunt hidrosolubile, în timp ce sărurile sale cu metale bi și trivalente sunt insolubile.

Pectinele ușor metilate au un comportament asemanator acidului pectic. Gelificarea coloizilor are loc rapid în prezența ionilor de calciu. Pectinele puternic metilate gelifică mai greu, numai în mediu acid și în prezența zaharozei.

Aciditatea diminuă disocierea grupărilor carboxilice, iar zaharoza, reține apa formând polimeri-hidrați care favorizează reacția polimer-polimer. Aceștia se unesc între ei, prin punți de hidrogen, în rețele tridimensionale.

III.2.4. Extracție

Se folosește apa la cald (50-100ș C), în mediu acid (la pH=1,5-3 obținut prin adaos de acid citric sau de lactic, pentru scindarea esterilor metilici). Purificarea se face prin fermentarea amidonului (digestie cu amilază) și a proteinelor, prin reținerea ionilor de calciu și de magneziu pe coloana schimbătoare de ioni sau prin precipitare în alcool (metilic, etilic, izopropilic) sau în acetonă.

Purificarea se poate realiza și cu cationi plurivalenți. Soluția purificată obținută se concentrează sub presiune redusă până la reziduu sau se atomizează. Temperatura, pH-ul și durata tratamentului în mediu acid condiționează gradul final de metilare.

Acțiune : bacteriostatică, hipocolesterolemiantă, hemostatică

Nefiind digerate, pectinele ajung în colon unde sunt scindate sub acțiunea florei bacteriene până la acizi pectici, puțin polimerizați. Aceștia formează un film (hidrocoloid) protector pentru mucoase și crează un pH nefavorabil dezvoltării florei microbiene patogene implicată în dereglarea tranzitului intestinal.

Pectinele întârzie absorbția alimentelor, scad glicemia și nevoia de insulină din care cauză se recomandă ca adjuvante în tratamentul diabetului. Determinând o hipersecreție de acizi biliari, mobilizează colesterolul în sinteza acestora și scad astfel colesterolemia (previn maladiile cardiovasculare ). Aplicate pe țesuturi și tegumente dezintegrate (plăgi, escare) pectinele acționează ca bacteriostatice (inhibă hialuronidaza și împiedică astfel difuziunea bacteriilor în țesuturi). Acționează asupra trombocitelor, mărind viteza de coagulare a sângelui.

III.2.5. Întrebuințări

În tratamentul simptomatic al gastroenteritelor, ulcerelor și diareilor nespecifice, mai ales ale sugarilor (sub formă de mere rase, piureuri, jeleuri sau peltea); ca hemostatice locale, mai ales pudră sau fibrele de alginat de calciu.

În tehnica farmaceutică și în industria alimentară se folosesc ca agenți de gelificare și de emulsionare, de creștere a vâscozității și ca adjuvanți pentru obținerea medicamentelor retard (antibiotice, insulină, vitamine) [7].

III.3. Mucilagii

Sunt heteropoliholozide cu structură deseori puțin cunoscută, care au un caracter neutru sau acid (imprimat de acizii uronici sau de gruparea ester sulfuric) și cu o masă moleculara cuprinsă între 50.000 – 5 000.000 daltoni. În funcție de prezența acizilor uronici în structura acestora se cunosc:

● mucilagii uzuronice (conțin acizi uronici).

● mucilagii neozuronice (nu conțin acizi uronici).

III.3.1. Răspândire

Sunt frecvent întâlnite în toate organele la Malvaceae și în endosperm la Fabaceae, în semințele unor specii din familia Rosaceae și Linaceae, în pereții celulari ai unor alge brune (acid alginic) sau în toate celulele la algele rosii (carrageenani, agaroza), în flori la Tiliaceae și Scrophulariaceae. În formarea lor sunt implicați corpusculii Golgi.

Se găsesc în membrana celulară (absorb apa) sau în vacuole (au rol de substanță de rezervă), în celulele dispuse la suprafața unor organe (Lini semen), sau în interiorul organelor (Althaeae radix et folium ) în formații histologice specializate (idioblaste, canale). Reținând apa, mucilagiile au un rol însemnat în germinația semințelor.

III.3.2. Structura chimică

Mucilagiile uzuronice au o catenă lineară alcatuită din acizi uronici (glucuronic, manuronic, guluronic) de care se pot lega scurte catene (oligozide) formate din diferite oze (glucoză, galactoză, ramnoză, manoză, fucoză, xiloză, arabinoză).

Caracterul acid sau neutru al acestora este dat de gruparile carboxil libere sau esterificate. Mucilagiile cu grad mare de metilare sunt neutre sau aproape neutre. Poliuronide de acest fel se găsesc în specii din familiile: Malvaceae, Tiliaceae, Scrophulariaceae, Plantaginaceae, Linaceae, Rosaceae. ………Alt reprezentant al heteropoliuronidelor este acidul alginic (constituient principal al pereților celulari din talul algelor brune).

Mucilagiile acide neozuronice (carrageenani, agaroză,fucoidină) sunt constituite din unități D- sau L- galactopiranozice, puternic sulfatate (la carrageenani) sau parțial metilate (la agaroza), cu o structură lineară de tip în care unitățile A și B sunt legate alternativ (1→3) și (1→4).

La carrageenani segmentele A sunt unități D-galactopiranozice 2 sau 4-sulfate, iar segmentele B sunt unități D – galactopiranozice 2 și / sau 6-sulfatate ori de 3, 6 -anhidro-L-galactoză (v.Carrageen și Agar).

Fucoidina, o altă poliholozidă acidă, este un fucozan în care moleculele de L-fucoză sunt esterificate cu acid sulfuric în proporție de 33%. Se găsește în alge brune (Laminaria). Mucilagiile neutre sunt de fapt mucilagii uzuronice cu grad mare de metilare a grupărilor carboxilice.

III.3.3. Proprietăți fizico-chimice

Sunt asemanatoare pectinelor. Au afinatate mare față de apă cu care se îmbibă la rece, mărindu-și volumul (se gonflează), apoi formează soluții coloidale sau geluri vâscoase, la cald. Hidroliza acidă este totală.

Se colorează cu hematoxilină în violet, cu albastru de toluidină sau albastru de metilen în albastru. Reacția poate fi executată direct pe țesuturi (examen histochimic).

III.3.4. Extracția

Se poate realiza cu apă, la rece sau la cald, prin macerare sau infuzare. Se purifică prin precipitare în alcool sau acetone, operație care poate fi repetată și cu precipitatul obținut după dizolvarea acestuia în apă. După uscare poate fi pulverizat. Se identifică prin colorare cu hematoxilină, albastru de toluidină, albastru de metil și cu tuș de China.

III.3.5. Determinare cantitativă

Se utilizează frecvent metoda gravimetrică, iar cu valoare orientativă factorul de îmbibare și vâscozitatea soluțiilor apoase. Factorul de îmbibare reprezintă volumul, exprimat în ml, ocupat de un g produs vegetal, după îmbibare cu apă până la 25ml. În cazul în care se cunoaște cu precizie structura poliholozidei dozarea se poate realiza prin intermediul unor compuși rezultați din hidroliză

III.3.6. Acțiune și întrebuințări

Poliholozidele prezită mai multe acțiuni: demulcentă datorită protecției mucoaselor prin stratul coloidal pe care îl formează cu apă (Althaeae radix et folium, Verbasci flores, Tiliae flores, Farfarae folium ); laxative – gonflându-se măresc bolul fecal și îl fluidifică, devin medii de cultură favorabile dezvoltării florei intestinale normale și activează peristaltismul intestinal (Lini semen, Agar, Carrageen); antiinflamatoare (undecaholozida din Althaeae radix); inhibitori ai complementului seric (carrageeenina din Carrageen și fucoidina din Laminariae stipites); imunostimulatoare (heteroxilan M din Eleuterococci radix, heteropolimerii din Angelica acutiloba, Carthamus tinctorius etc ). Întrebuințări: constipație cronică, tuse de diferite etiologii și stări alergice.

III.4. Acidul alginic

A fost descoperit de Stanford (1880). Macromolecula sa este alcătuită din lanțuri formate din unități de acid D-manuronic legat (1→4)-β-glicozidic și din unități de acid L-guluronic legat (1→4)-α-glicozidic. Acești acizi sunt prezenți în polimer sub formă de blocuri omogene, poli-M (fracțiunea manuronică) sau poli-G (fracțiunea guluronică), separate de zone unde pot alterna (G-M-G-M…). În stare naturală se găsește sub formă de săruri mixte (), parțial legat de fucani.

Acidul alginic (Fig. 19), în funcție de proveniență, prezintă în structura sa un raport al celor doi acizi care variază în limite foarte mari (de la 0,45 – în stipii de Laminaria hyperborean Le Jolis, la 1,76 – în Macrocystis pyrifera Agarth ). Lungimea catenei și masa moleculară depind de metoda de preparare. Pe baza vâscozității s-a apreciat prezența a 220-860 de unități.

Fig. 19. Structura acidului alginic

II.4.1. Propietăți fizico-chimice acid alginic

Poliholozid cu masă moleculară de 2 x daltoni, acidul alginic este insolubil în apă, dar o poate absorbi până la 100 părți față de greutatea sa, are un caracter polianionic marcant datorită caruia poate forma săruri solubile în apă (alginatul de sodiu, de potasiu, de amoniu, de magneziu) sau insolubile în apă (alginații de calciu). Soluțiile alginaților solubili au un grad mare de vâscozitate și comportament pseudoplastic, chiar în concentrații mici. Adiția de ioni de calciu duce la obținerea de geluri elastic, structura polimerului determinând comportamentul reologic. Segmentul guluronic (plisat), în cooperare cu catenele paralele, formează zone de joncțiune alcătuind o rețea tridimensională ,,eggs box” în care sunt reținuți coordinativ ionii de calciu.

III.4.2. Obținere

Algele mărunțite se spală cu acizi minerali diluați pentru îndepartarea laminarinei, fucoidinei, manitolului și sărurilor solubile, apoi se macerează cu apă încălzită la 50ș C și alcalinizată cu carbonat de sodiu. Se centrifughează pentru îndepartarea celulozei și altor impurități remanente.

Din soluția de alginat de sodiu se regenerează acidul alginic, prin precipitare cu un acid mineral sau se transformă în alginat de calciu (insolubil în apă, prin adăugare de clorură de calciu). Prin acidulare și alcalinizare repetată se obține un produs cu puritate avansată. Acidul alginic se transformă ulterior în săruri (de ) și în esteri cu propilenglicol.

III.4.3. Întrebuințări

Acidul alginic și alginații, asociați cu hidrogen carbonat de sodiu sau cu hidroxid de aluminiu formează un gel vâscos, protector pentru mucoasa esofagiană față de agresivitatea secreției gastrice, în refluxul gastroesofagian, pirozis, hernie hiatală și esofagite.

Alginații solubili în apă sunt folosiți în tehnica farmaceutică ca agenți de îngroșare sau ca lianți, pentru stabilizarea emulsiilor și a suspensiilor, ca agenți de dezagregare sau adezivi, pentru obținere de preparate retard și enterosolubile (gelule), sau în cosmetică pentru propietățile lor filmogene și hidratante [7].

Alginatul de calciu este un hemostatic de uz extern. Se folosește sub formă de vată (în epistaxis, gingivoragii) și pudră micronizată (în ulcer varicoase). Sarea de sodiu a acidului polimanuronic este propusă ca adjuvant al regimului restrictiv la obezi.

Unii alginați se folosesc pentru dilatarea lentă a unor cavități (canal auditiv, col uterin), în cazul unor intervenții chirurgicale (când prin hidratare își măresc de 10 ori diametrul fără a-și pierde rigiditatea). Pe același mecanism se bazează și folosirea ca laxativ [7].

PARTEA PRACTICĂ

CAPITOLUL IV. ANALIZA CARACTERELOR MACROSCOPICE ALE SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L.

IV.1. Recoltarea și prelucrarea produsului vegetal

Parțile aeriene și subterane ale plantei Anchusa arvensis L. (Fig.20) a fost recoltate din suprafața care împrjmuiește campusul universitar, suprafață în care se dezvoltă o floră specifică de nisipării sărate și de dune litorale.

Cea mai indicată perioadă este aceea când în plantă se acumulează cea mai mare cantitate de principii active, respectiv la înflorire – sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie 2015 (Fig.21).

Plantele proaspete au fost transportate în Laboratorul de Biologie generală, vegetală și animală din cadrul Facultății de Farmacie din Universitatea “Ovidius” Constanța, unde s-au curățat de pământ, de frunze uscate și de resturi vegetale străine și s-au selectat în funcție de prelucrările ulterioare.

Unele au fost ierborizate (presate) în vederea determinării, altele au fost introduse în borcane de culoare închisă și prevăzute cu dop rodat, pline cu alcool etilic 70 %, pentru conservarea pe o perioadă îndelugată, în vederea realizarii secțunilor microscopice, iar altele au fost fotografiate în vederea comparării cu alte specii asemănătoare cu care se poate confunda.

Pentru determinarea speciei s-au folosit determinatoarele de plante din dotarea laboratorului (Fig. 22), respectiv, “Flora României“, volumul VII, paginile 306-307, “Flora României – determinator ilustrat al plantelor vasculare” de Al. Beldie, Vol. II, pagina 56, “Flora ilustrată a României“ de V. Ciocârlan, Vol. II, pagina 191 și ”Plante vasculare din România – Determinator ilustrat de teren” de I. Sârbu, N. Ștefan, A. Oprea, pagina 612. Planta a fost presată și un exemplar a rămas în custodia laboratorului.

Fig. 20. Vegetația arenarie din jurul campusului universitar

Fig. 21. Recoltarea produsului vegetal din teren

IV.2. Verificarea identității speciei luate în lucru

IV.2.1. Examenul macroscopic

Acest examen este prima etapă în investigarea produselor vegetale cunoscute sau încă nestudiate.

IV.2.1.1. Material și metodă

Ca material de lucru s-a folosit planta întreagă, proaspătă și ierborizată (presată), precum și fiecare organ vegetal (rădăcină, tulpină, frunză) și de reproducere (floare, fruct, sămânță), în vederea recunoșterii tuturor caracterelor macroscopice de la specia Anchusa ervensis L. (Fig.23).

Fig. 22. Determinatoare de floră

Metoda de lucru folosită a fost examinarea organelor plantei cu ochiul liber și cu ajutorul lupei de mână (Fig.24) și a lupei binocular (Fig.25). S-au urmărit aspectul general al plantei, ramificația tulpinii, dispoziția frunzelor, dimensiunile și forma precum și tipul morfologic de rădăcină, tulpină, frunză, floare, fruct, sămânță, în vederea încadrării sistematice corecte a speciei.

Fig. 23. Specia Anchusa ervensis L. (orig.)

Fig. 24. Lupa de mână Fig. 25. Lupa binocular

IV. 2.1.2. Rezultate și discuții

Examenul macroscopic a permis observarea următoarelor caractere:

– plantă ierboasă, perenă, înaltă de 15 – 50 cm, cu rizom gros, articulat (Fig.26), lung de 1,5-15 cm, cu rozetă foarte bogată de frunze bazale și stoloni aerieni scurți sau lungi, groși, repenți, prevăzuți cu rădăcini adventive la noduri;

– tulpină înaltă de 15-50 cm, simplă sau în partea superioară ramificată (Fig.27), acoperită, împreună cu frunzele, cu sete lungi, aspre, groase, țepoase (Fig.28), fin tuberculate, așezate pe pustule, amestecate cu altele mai fine, subțiri și scurte;

Fig. 26. Rizom cu rădăcini adventive (orig)

– frunze alterne (Fig.29), lanceolate până la liniar lanceolate cu margini sinuat ondulat dințate, aspru păroase (Fig.30), cele inferioare îngustate spre bază, cele mijlocii și cele superioare sesile, lungi de 5-15 cm și late de 4-20 mm;

– flori foarte scurt pedicelate, niciodată solitare, sunt dispuse în perechi de cincine scorpioide, terminale și laterale, la început compacte, mai târziu alungite și lax desfăcute (Fig. 31);

..Fig. 27. Tulpini ramificate (orig) Fig. 28. Tulpină acoperită cu sete lungi (orig)

Fig.29. Frunze alterne (orig) Fig.30 Margine sinuat-odulată (orig)

– florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul cinci, gamosepale și gamopetale (Fig.32);

– caliciul este divizat până la bază în lacinii liniar lanceolate (Fig. 33), în timpul înfloririi lungi de 4-5 mm, mai târziu, la fructificație, lungi de 6-7 mm și puțin deschise;

– corolă cerulee, rotate (Fig.34), cu limb de 4-6 mm în diametru și tub lung de 5-7 mm, sub mijloc geniculat curbat și slab îngustat; scvame albe, erecte, ± conice, scurt barbulate; gâtul închis cu 5 scvame (fornice) invaginate, în formă de căciuliță ovoidală, la vârf obtuze drepte sau recurbate și peste tot acoperite cu peri moi sau alungiți;

Fig. 31. Inflorescență cimă scorpioidă – cincin

– stamine 5, epipetale, dintre care două fixate mai spre bază; antere de obicei mai lungi decât filamentele (Fig.35), verticilate sau alterne, fixate între scvame, sub scvame sau în mijlocul tubului;

– gineceul bicarpelar sincarp superior (Fig. 36), cu ovar bilocular, în fiecare locul cu două ovule, dar la maturitate devine tetralocular prin apariția unui septum;

Fig. 32. Flori actinomorfe gamosepale și gamopetale (orig)

Fig. 33. Caliciul divizat până la bază (orig)

Fig. 34. Corolă gamopetală rotată (orig) Fig.35. Anterele staminelor[21]

Fig. 36. Gineceu bicarpelar superior [22]

– stil mult mai scurt decât caliciul, terminal sau cel mai adesea ginobazic, stigmatul întreg sau lobat

– fructul este schizocarp – tetraachenă (tetranuculă) (Fig. 37), uneori una sau trei achene prin avortare; nucule de culoare deschis brună, oblice, ovoidale, reticulat rugoase, puțin granulate, fixate pe o areola subventrală, cu strofiolă înconjurată de un inel crenulat (Fig. 38), semințele sunt de obicei lipsite de endosperm.

Fig. 37. Fruct tetranuculă[23] Fig. 38. Nucule cu inel crenulat[24]

Anchusa arvensis în mediul de viață (orig)

CAPITOLUL V. STUDIUL CARACTERELOR HISTO-ANATOMICE ALE SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L.

V.1.Examenul microscopic al speciei Anchusa arvensis L.

V.1.1. Material și metodă de lucru

Pentru stabilirea structurii țesuturilor și a elementelor anatomice caracteristice rădăcinii, tulpinii și frunzei s-au efectuat secțiuni transversale prin aceste organe. Ca și material de lucru s-a folosit planta conservată în alcool de 70o (Fig. 39), din care s-au secționat fragmente de dimensiuni adecvate pentru realizarea cu ușurință a secțiunilor transversale. Un rol important în realizarea acestor secțiuni l-a avut măduva de soc uscată in interiorul căreia s-au introdus fragmetele de secționat, iar tăierea lor s-a realizat cu lama de ras.

Pentru realizarea secțiunii transversale prin rădăcină, s-a tăiat din măduva de soc un fragment de 2-3 cm. Acesta la rândul său a fost tăiat longitudinal, iar intr-una dintre jumătăți s-a efectuat un sățuleț in care s-a introdus fragmentul de 1-2 cm tăiat din rădăcină.

Fig. 39. Planta (Anchusa arvensis L.) conservată în alcool

Cu cealaltă jumătate de măduvă de soc s-a acoperit sănțulețul și s-a procedat la secționarea măduvei impreună cu rădăcina cuprinsă in interiorul ei.

Secțiunile transversale prin tulpină au cuprins întreaga suprafață și s-au efectuat tot cu ajutorul măduvei de soc și a lamei de ras.

La secțiunea transversală prin frunză s-a ales o porțiune din treimea superioară a limbului ce include nervura mediană și 0,5 cm de-o parte și alta o parte a mezofilului din apropierea nervurii mediane.

Obținerea și analiza preparatelor microscopice realizate prin rădăcina, tulpina și frunza speciei speciei Anchusa arvensis L., a presupus utilizarea unor ustensile de laborator și a aparaturii optice.

Ustensile metalice:

Bisturiu

Brici anatomic

Foarfecă

Pensă anatomică

Ac spatulat

Platină șofantă

Linguriță

Spatulă

Microtomul de mână

Lama de ras

Ustensile de sticlă:

Lamă port-obiect

Lamelă

Cristalizator

Sticlă de ceas

Pahare Berzelius și Ehrlenmayer

Eprubete simple și gradate

Pipete gradate și negradate

Cilindru gradat

Cutii Petri

Capsule de sticlă

Baghetă de sticlă (Fig. 40)

Fig.40. Ustensile pentru realizarea secțiunilor

Aparatură optică:

Lupă de mână

Lupă binocular de laborator

Microscopul optic DC 300 Micros – Austria (Fig. 41)

Fotomicroscop

Pentru analiza anatomică a organelor vegetative (rădăcină, tulpină și frunze) s-au folosit preparate microscopice semipermanente realizate în secțiunile transversale efectuate prin organele plantei.

V.1.2. Tehnica realizării preparatelor microscopice sub formă de secțiuni

Prepararea secțiunilor include mai multe etape: secționarea, clarificarea, colorarea și fixarea.

Fig.41. Microscopul optic DC 300 Micros – Austria

V.1.2.1.Secționarea

Organele proaspete sau uscate, aduse la o consistență corespunzătoare, ca rădăcina și tulpina, se taie cu bisturiul în fragmente de 1-2 cm (secțiunea transversală) și de 5-7mm (secțiunea longitudinală). În cazul frunzelor se separă un fragment care să cuprindă nervura mediană și puțin din limb, în apropierea pețiolului, având o lungime de 5-20 mm și o lățime de 3-5 mm. Materialul de analizat se include într-un fragment de măduvă de soc și se secționează cu ajutorul briciului sau unei lame. Măduva de soc poate fi utilizată uscată, în cazul în care se secționează material proaspăt, sau îmbibată cu alcool etilic 70%, în cazul materialului conservat. Măduva de soc se taie cu bisturiul în fragmente de 2-3 cm, iar fiecare fragment se secționează în lung cu o lamă în două părți egale, între care se introduce obiectul de secționat (Fig. 42).

Fig. 42. Secțiunile transversale prin rădăcină

După planul în care sunt efectuate, secțiunile pot fi:

Transversale, când briciul trece perpendicular pe axul longitudinal al organului;

Longitudinal-radiare (longitudinale), când planul secțiunii este paralel cu raza ce trece prin centrul organului respectiv;

Longitudinal-tangențiale (tangențiale), când planul secțiunii este perpendicular pe rază și nu atinge centrul organului respectiv.

Pentru secționarea unei frunze se introduce fragmentul de frunză între jumătățile de soc, suprapunându-l cu nervura principală pe axul longitudinal al socului. În cazul secțiunilor transversale prin organe cilindrice consistente, ca rădăcina sau tulpina, se face câte un șanț cu un ac spatulat sau bisturiu în lungul axului longitudinal al fiecărei jumătăți de soc, care să nu depășească jumătate din grosimea obiectului de secționat. Se introduce fragmentul de organ în jgheabul uneia dintre jumătățile de soc, se acoperă cu cealaltă jumătate și se secționează.

Secționarea se realizează printr-o mișcare de translație a briciului, astfel încât dintr-un singur parcurs să se obțină o secțiune fină, uniformă și perfect transversal pe axul longitudinal al obiectului. Secțiunile obținute se prind într-un cristalizor cu apă distilată, după care sunt separate de fragmentele de soc (Fig. 43) și supuse clarificării [3]

Fig. 43. Separarea secțiunilor de măduva de soc

V.1.2.2.2.Clarificarea

Este operațiunea de dizolvare a conținutului celular pentru a se putea observa și recunoaște ușor structurile anatomice din preparat. Cel mai des utilizat agent de clarificare este apa de Javel (hipoclorit de sodiu – NaOCl), dar se mai pot folosi și soluțiile de cloralhidrat 80% și hidroxid de potasiu 5%.

Secțiunile se mențin în contact cu agentul de clarificare un timp variabil de la 15 minute la câteva ore, funcție de consistența organului de la care provin, până devin transparente. Se spală cu apă distilată până nu se mai percepe miros de clor și apoi se mențin în apă acidulată cu acid acetic 1% 1-2 minute și se spală din nou cu apă distilată. Secțiunile astfel pregătite se supun colorării [3].

V.1.2.2.3. Colorarea

Este mecanismul fizico-chimic de combinare a unei substanțe colorate cu constituenții celulari. Coloranții sunt substanțe organice naturale sau de sinteză care au proprietatea de a imprima culoare diferitelor substraturi pe care sunt aplicați, punându-le clar în evidență. Metodele de colorare pot fi simple, atunci când se folosește un singur colorant, sau compuse când se utilizează succesiv sau simultan doi sau mai mulți coloranți.

În practica botanică se folosește cel mai des dubla colorare cu verde de iod și carmin alaunat. Ea constă în menținerea secțiunilor clarificate, în soluție apoasă 1% verde de iod, timp de 10 secunde, după care sunt trecute într-un vas de alcool 90% pentru oprirea colorării.

Secțiunile se spală cu alcool până se îndepărtează excesul de colorant și apoi cu apă distilată. Secțiunile astfel pregătite sunt trecute în soluția de carmin alaunat, unde sunt menținute 10-15 minute. Se spală apoi cu apă distilată și se includ în unul din mediile de fixare.

Pentru evidențierea raportului dintre țesuturile lignificate și cele nelignificate se folosește colorarea cu floroglucină în mediu de acid clorhidric. În secțiunile astfel preparate, pereții lignificați ai celulelor se colorează în roșu.

Cel mai complex studiu microscopic constă în examinarea secțiunilor în reactiv Steimetz. Datorită compoziției sale complexe, acesta asigură atât clarificarea secțiunilor prin cloralhidrat, alcool și glicerină, cât și colorarea selectivă a țesuturilor.

Astfel sulfatul de anilină colorează în galben țesuturile lignificate; sudanul III colorează în roșu sau portocaliu uleiul volatil, picăturile de ulei gras, rezinele, membranele cutinizate și ceroase, latexul; alaunul de fier III și amoniu dă precipitate sau colorații cu taninurile sau compușii fenolici; iodul colorează amidonul în albastru-violaceu; mucilagiile și gumele din țesuturi se identifică datorită aspectului sidefat sau sticlos conservat în alcool și glicerină, iar cristalele de oxalat de calciu se identifică sub formă de cristale de sulfat de calciu datorită ionilor sulfat din reactive (Fig. 44) [3].

V.1.2.2.4.Fixarea

Pentru conservarea preparatelor microscopice timp îndelungat, cele mai des folosite medii de includere sunt masa gelatinoasă și balsamul de Canada.

Fig. 44. Colorarea secțiunilor cu verde de iod și carmin alaunat

V.1.2.2.5.Montarea secțiunilor în masa gelatinoasă

Înainte de montarea secțiunilor, pentru a evita apariția bulelor de aer în preparat, se înlocuiește apa din secțiunile colorate și spălate prin trecerea lor succesivă prin soluții de glicerină:apă în următoarele proporții: 1:2, 1:1, 2:1 și apoi în glicerină pură. Din glicerină secțiunile se aduc pe centrul unei lame.

Cu un ac spatulat sau cu o spatulă mică se desprinde din masa gelatinoasă un fragment cubic (ale cărui dimensiuni se aleg în funcție de mărimea secțiunii și a lamelei) care se aduce pe lamă, peste secțiune. Lama se încălzește ușor la flacăra unei spirtiere sau pe o placă de încălzire metalică, specială, până când masa gelatinoasă se topește.

Trebuie evitată fierberea și carbonizarea masei gelatinoase care ar duce la formarea bulelor de aer și la distrugerea țesuturilor. În cazul în care totuși apar bule de aer, ele sunt înlăturate prin atungerea lor cu vârful unui ac spatulat înroșit la flacăra unei spirtiere.

După ce și eventualele bule de aer au fost îndepărtate, preparatul se acoperă cu o lamelă. Lamela se prinde cu două degete de două laturi opuse, se sprijină cu cea de-a treia latură pe lamă și se înclină până atinge mediul de includere. Apoi se lasă să cadă ușor peste preparat, pentru a evita înglobarea altor bule de aer [3].

V.1.2.3.Analiza structurii anatomice a organelor vegetative

V.1.2.3.1. Secțiunea transversală prin rădăcină a evidențiat:

– conturul secțiunii transversale prin rădăcină este circular; structura este tipic secundară (Fig. 45);

– cele două meristeme secundare, respectiv, cambiul și felogenul au dat naștere structurilor caracteristice care au dus la îngroșarea rădăcinii, înlocuind structurile primare din primele săptămâni de viață, cu structuri secundare;

– spre periferie felogenul formează o pătură subțire de suber, la exterior și o alta, vizibil mai groasă, de feloderm, spre interior, din loc în loc se observă fragmente descuamate, rămase din epiderma structurii primare (Fig. 46)

– între structurile generate de felogen și cele de cambiu se găsește un strat gros de celule ușor aplatizate ale scoarței primare (Fig. 47);

– cilindrul central este format dintr- un inel de liber spre exterior și un corp lemnos spre interior (Fig. 48);

– liberul este format din tuburi ciuruite, celule anexe și parenchim liberian;

Fig. 45. Conturul circular al secțiunii transversale prin rădăcină

Fig. 46. a-Suber, b-felogen și c-feloderm

Fig. 47. Scoarță primară

Fig. 48. Cilindrul central – a – liber; b – lemn

– corpul lemnos (Fig. 49) este format din vase lemnoase, parenchim lemnos și fibre lemnoase; în lemn predomină parenchimul celulozic în care sunt dispersate dezordonat vase solitare sau grupate, cu diametrul diferit și cu pereții slab lignificați; vasele sunt de dimensiuni diferite – cele mari de metaxilem sunt orientate în cea mai mare parte spre liber, iar cele mici de protoxilem, spre măduvă;

– atât liberul cât și lemnul sunt străbătute de raze medulare parenchimatice;

– în partea centrală a corpului lemnos, măduva, dezvoltată în structura primară, a fost înlocuită de un pachet de vase mari de metaxilem, printre care se mai observă și celule parenchimatic celulozice din fosta structură medulară.

Fig. 49. Corpul lemnos

V.1.2.3.2. Secțiunea transversală prin tulpină:

– conturul secțiunii transversale prin tulpină este neregulat rotunjit cu mai multe coaste mari ce alternează cu zone rotunjite (Fig. 50);

– epiderma este formată dintr-un singur strat de celule pătratice, de dimensiuni diferite: mici în dreptul coastelor și mai mari între acestea; peretele extern , mai gros decât

cei interni și laterali, este acoperit de o cuticulă subțire (Fig. 51); din loc în loc sunt vizibile stomate situate la nivelul epidermei, dar având crestele anterioare proeminente; sunt vizibiliși peri mari tectori cistololitici (Fig. 52) și rari peri secretori; perii tectori (Fig. 53) unicelulari foarte mari, mijlocii și mici, se îngustează mult de la bază spre vârf și sunt situați pe o proeminență a epidermei sub forma unui piedestal, ca la perii de tip Urtica.

Fig. 50. Conturul secțiunii transversale prin tulpină

Fig. 51. Epidermă unistratificată

– scoarța este formată din 8-9 straturi de celule diferite ca mărime;

– primele 2-3 straturi au celulele rotunjite sau ușor alugite anticlial, de mărimea celor epidermice și alcătuiesc un clorenchim (parenchim clorofilian specializat în fotosinteză); în scoarța mijlocie celulele formează un clorenchim de tip meatic, iar cele mai interne straturi au celule foarte mari, veziculoase sau poligonale și cu pereți ușor suberificați (Fig. 54);

Fig. 52. Peri tectori cistolitici

Fig. 53. Peri secretori

– ultimul strat al scoarței formează o endodermă ce încojonară inelul sinuos de țesut conducător (Fig. R);

– țesutul conducător este de tip inelar, cu un contur neregulat, sinuos, cu cordonul de liber spre exterior și cel de lemn, spre interior; inelele sinuase de țesuturi conducătoare s-au format pe seama unui cambiu intrafascicular; cordonul de liber prezintă la periferie un cordon de fibre periciclice, slab sclerificate și lignificate (Fig. 55);

– liberul prezintă tuburi ciuruite, celule anexe și puține celule de parenchim liberian (Fig. 56);

– lemnul este alcătuit din șiruri de vase poligonal-rotunjite în secțiune transversală, împlântate într-un parenchim celulozic; la polul intern, vasele de lemn primar sunt în mare parte obliterate, iar spre cambiu vasele de lemn secundar sunt imature (Fig. 57);

Fig. 54. Detaliu din scoarță

Fig. 55.Cilindrul central al tulpinii

Fig. 56. Detaliu din cordonul de liber

– măduva, groasă, parenchimatic celulozică, este în mare parte de tip meatic (Fig. 58).

Fig. 57. Detaliu din cordonul de lemn

Fig. 58 Măduvă de tip meatic

V.1.2.3.3. Secțiunea transversală prin frunză:

– în secțiunea transversală prin frunză se observă că nervura mediană este foarte proeminentă la fața abaxială, ca și nervurile secundare imediat următoare (Fig. 59);

Fig. 59. Aspectul secțiunii transversale prin frunză

– epiderma superioară, unistratificată este formată din celule veziculoase, cu pereții externi bombați și acoperiți de o cuticulă evidentă; din loc în loc apar stomate și peri tectori unicelulari asemănători cu cei din tulpină; perii secretori sunt rari (Fig. 60.);

Fig. 60. Epiderma superioară

– mezofilul este format din câteva straturi de celule; țesutul palisadic situat imediat sub epiderma superioară este unistratificat cu celule de trei-patru ori mai înalte decât late;

– parenchimul lacuos este pluistratificat și este situat deasupra epidermei inferioare (Fig. 61);

Fig. 61. Parenchimul lacunnos și epiderma inferioară

– epiderma inferioară, și ea unistratificată, are celulele alungite tangențial; stomatele sunt mai frecvente decât in epiderma superioară și au crestele anterioare ușor proeminente;

– țesutul conducător este alcătuit din trei fascicule libero-lemnoase, cu cordonul de liber spre epiderma inferioară și cel de lemn spre epiderma superioară; în jurul fasciculelor se dezvoltă cordoane de colenchim (Fig. 62).

Fig. 62. Fascicul libero-lemnos

CONCLUZII

Lucrarea de licență intitulată “Contribuții la cunoașterea speciei Anchusa arvensis L. (fam. Boragiaceae)”, sintetizează rezultatele cercetărilor teoretice și practice efectuate timp de doi ani (2014-2016), în vederea cunoașterii speciei luate în studiu.

Scopul lucrării a fost de a cunoaște importanța medicială, precum și caracterele morfologice și histoanatomice ale acestei specii.

Lucrarea este structurată în două părți; una teoretică și alta practică, fiind organizată în 5 capitole.

În primul capitol se reliefează câteva date generale despre unele boli în care se folosește ochiul lupului ca remediu sau adjuvant (ateroscleroza, boli de piele, reumatism).

Capitolul II aduce în lumină informații despre încadrarea sistematică, istoricul, etimologia și răspândirea speciei Anchusa arvensis L.

, Capitolul III prezintă date generale cu privire la compoziția chimică, acțiunea farmacologică a produsele vegetale cât și întrebuințările speciei.

Capitolele IV și V cuprind partea practică în care s-a realizat studiul morfologic și anatomic al organelor vegetative ale speciei Anchusa arvensis L. În acest scop planta a fost recoltată la deplină maturitate, din terenul nisipos ce împrjmuiește Campusul universitar. Fragmentele pentru analiză au fost introduse în alcool de 70 % pentru conservare. Un exemplar a fost uscat și se păstrează în custodia Laboratorului de Biologie Vegetală din cadrul Facultății de Farmacie.

Analiza caracterelor morfologice a pus în lumină faptul că ele corespund caracterelor descrise în determinatoarele de floră, fapt ce denotă că specia luată în studiu este Anchusa arvensis L.

Secțiunea transversală prin rădăcină a evidențiat:

– contur circular; structură tipic secundară;

– spre periferie felogenul formează, la exterior o pătură subțire de suber și la interior o alta, vizibil mai groasă, de feloderm;

-între structurile generate de felogen și cele de cambiu se găsește un strat gros de celule ușor aplatizate ale scoarței primare;

– cilindrul central este format dintr- un inel de liber spre exterior și un corp lemnos spre interior;

– liberul este format din tuburi ciuruite, celule anexe și parenchim liberian;

– corpul lemnos este format din vase lemnoase, parenchim lemnos și fibre lemnoase;

– atât liberul cât și lemnul sunt străbătute de raze medulare parenchimatice;

– în partea centrală a corpului lemnos, măduva, a fost înlocuită de un pachet de vase mari de metaxilem.

Secțiunea transversală prin tulpină a pus în lumină următoarea structură:

– contur neregulat rotunjit cu mai multe coaste mari;

– epiderma este formată dintr-un singur strat de celule pătratice, de dimensiuni diferite

– din loc în loc sunt vizibile stomate și peri mari tectori cistololitici și rari peri secretori; – perii tectori unicelulari foarte mari, mijlocii și mici, se îngustează mult de la bază spre vârf și sunt situați pe o proeminență a epidermei sub forma unui piedestal, ca la perii de tip Urtica;

– scoarța este formată din 8-9 straturi de celule diferite ca mărime;

– primele 2-3 straturi alcătuiesc un clorenchim iar cele interne un colenchim;

– ultimul strat al scoarței formează o endodermă ce încojonară inelul sinuos de țesut conducător;

– țesutul conducător este de tip inelar, cu un contur neregulat, sinuos, cu cordonul de liber spre exterior și cel de lemn, spre interior;

– liberul prezintă tuburi ciuruite, celule anexe și puține celule de parenchim liberian;

– lemnul este alcătuit din șiruri de vase poligonal-rotunjite în secțiune transversală;

– măduva, groasă, parenchimatic celulozică, este în mare parte de tip meatic.

11. Secțiunea transversală prin frunză evidețiază:

– în secțiunea transversală prin frunză se observă că nervura mediană este foarte proeminentă la fața abaxială, ca și nervurile secundare imediat următoare;

– epiderma superioară, unistratificată este formată din celule veziculoase, cu pereții externi bombați și acoperiți de o cuticulă evidentă; din loc în loc apar stomate și peri tectori unicelulari asemănători cu cei din tulpină; perii secretori sunt rari;

– mezofilul este format din câteva straturi de celule; țesutul palisadic situat imediat sub epiderma superioară este unistratificat cu celule de trei-patru ori mai înalte decât late;

– parenchimul lacuos este pluistratificat și este situat deasupra epidermei inferioare;

– epiderma inferioară, și ea unistratificată, are celulele alungite tangențial; stomatele sunt mai frecvente decât in epiderma superioară și au crestele anterioare ușor proeminente;

– țesutul conducător este alcătuit din trei fascicule libero-lemnoase, cu cordonul de liber spre epiderma inferioară și cel de lemn spre epiderma superioară; în jurul fasciculelor se dezvoltă cordoane de colenchim.

12. Din analiza macroscopică și microscopică a organelor vegetale se poate concluziona că specia analizată este Anchusa arvensis L.

13. Lucrarea de licență conține …… pagini dactilografiate, … figuri – din care . …..poze color și … tabele.

14.La întocmirea lucrării s-au consultat ….titluiri bibliografice.

BIBLIOGRAFIE

1. Arcuș Mariana, 2006: ”Botanică farmaceutică – Cormobionta”, Vol. I, Ed. Muntenia, Constanța, p. 229, 246.

2. Beldie, Al., 1979: „Flora României – Determinator ilustrat al plantelor vasculare”, Ed. Acad. R.S.R., I/1977, II/1979, București, p. 206-212 (I),205-209 (II).

3. Belușică L., 2005: ,,Atlas de patologie chirurgicală”, Ed. Universitară “Carol Davila”, București, p. 309.

4. Bojor, O., Popescu, O., 2005: „Fitoterapie tradițională și modernă”, Ediția a IV-a, Ed. Fiat Lux, București, p. 187-190.

5. Borundel C., 1979: “Manual de medicină internă pentru cadre medii ”, Ed. Medicală, București, p. 243-244, 251-253, 467, 477-478.

6. Borza Al., Beldie Al., Butură Val., Codreanu V., Morariu I., Nyarady A., Papp C., Păun V., Peterfi St., Popu-Câmpeanu I., Silaghi Gh., Tăzlăuanu I., Țopa Em., 1968: „Dicționar etnobotanic cuprinzând denumirile populare românești și în alte limbi ale plantelor din România”, Ed. Acad. R.S. România, București.

7. Bucur Laura, Istudor Viorica, Jianu Lorelay, Vameșu S., 2002: „Analiza farmacognostică”, Ed. „Ovidius”, University, Press, Constanța, p. 17-41.

8. Burghele T., 1964: “Enciclopedie medicală populară”, Ed. Medicală, București, p. 206, 313-314.

9. Ciocârlan, V., 1990: “Flora ilustrată a României”, vol. I/1988, vol. II/1990, Ed. Ceres, București, pp. 512(I), pp. 597(II).

10. Cronquist A. G., Takhtajan A. L., Zimmermann W., 1966: ”On the higher taxa of Embriobionta”, Botaniceskii Jurnal, Akad. Nauk, SSSR, 51, Moskva-Leningrad, 5.

11. Hodișan I., Pop I., 1976: “Botanică sistematică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p. 297-309.

12. Iliescu I., 1993: ” Tratat de clinică și patologie medicală“, vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București, p. 449-452.

13. Istudor Viorica, 1998: ,, Farmacognozie, fitochimie, fitoterapie”, Ed. Medicală, București, Vol. I, p.73-79.

14. Kent M. Van De Graaff, 2001: ,,Human anatomy “, Ed. Wm. C. Brown Publishers, p. 206, 525.

15. Morariu I., 1965: ”Botanică generală și sistematică”, Ediția a II-a, Ed. Agro-silvică, București, p. 454

16. Pârvu, C., 2003: „Enciclopedia plantelor – plante din flora României” vol. II, Ed. Tehnică, București, p. 606-607.

17. Popescu E. D.,1995: ,,Compendiu de Reumatologie”, Ed. Tehnică, București, p.188-189.

18. Popescu Gh., 1995: ,,Botanică sistematică, II Cormobionta”, Reprografia Uiversității din Craiova, p. 94-96, 102, 268, 272, 293.

19. Popovici L., Moruzi C., Toma I., 1985: ,,Atlas botanic “, Ed. Didactică și Pedagogică București, p.130-131.

20. Reader's Digest Association, 1986: ,,Magic and Medicine of Plants”, Ed. Reader's Digest, p.82, 117, 147, 221.

21. Săvulescu T. et all., 1960: ,,Flora Republicii Populare Române”, Ed. Academiei Republicii Populare Romane, p. 290-293, 306.

22. Sârbu, I, Ștefan, N., Oprea, A., 2013: ”Plante vasculare din România – Determinator ilustrat de teren”, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, pp.1317.

23. Vasilica-Mozăceni, A., 2003: „Ghidul plantelor medicinale”, Ed. Polirom, Iași, p. 23, 43, 210-211, 266-267, 379-380.

Resurse internet

24.http://www.farmamed.ro/enciclopedie_medicala/data_files/enciclopedie/poza_1_166.jpg

25. http://sanatate.bzi.ro/public/upload/photos/241/guta_atac.jpg;

26.http://www.romedic.ro/fold/img-content/guta- dreamstimeadditional_26835333%20[Converted]_s400.jpg;

27. http://art-zone.ro/userfiles/guta_la%20maini.jpg;

28. http://www.your-doctor.net/dermatology_atlas/rwx/rwx/Pellagra_hands.jpg;

29. http://www.farmamed.ro/enciclopedie_medicala/data_files/enciclopedie/poza_1_8.jpg;

30. http://www.keyword-suggestions.com/YW5jaHVzYSBzZWVkcw/) (fig 35);

31. http://flora-oberfranken.de/html/anchusa_arvensis.html (fig 36);

32. http://flora-oberfranken.de/html/anchusa_arvensis.html (fig 37);

33.;http://inta.gob.ar/documentos/reconociendo-malezas-anchusa-arvensis-borraja-pampeana (fig 38);

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L. (FAM. BORAGINACEAE) COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ Absolvent CUTOVA… [303003] (ID: 303003)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIEI ANCHUSA ARVENSIS L. (FAM. BORAGINACEAE) COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONF. UNIV. DR. MARIANA ARCUȘ Absolvent CUTOVA… [303003]

Copyright Notice

…respectarea drepturilor omului trebuie să [609586]

Course 1 October, 9, 2017 [631179]

Studiu privind tehnologia de reparare a elementelor de caroserie din aliaje de aluminiu [304551]

I.1. Obiectul de activitate al societății… ……….. [631286]

FAСULTATΕA DΕ РЅІНΟLΟGІΕ ȘІ ȘTІІNȚΕLΕ ocΕDUСAȚІΕІ DΕРARTAΜΕNTUL DΕ ȘTІІNȚΕLΕ ΕDUСAȚІΕІ oc oc LUСRARΕ ΜΕTΟDІСΟ-ocȘTІІNȚІFІСĂ РΕNTRU ΟBȚІNΕRΕA GRADULUІ… [303465]

H. Burger, D. Dobrovolskij, W. Fleischer, G. Gréciano, K. D. Pilz, etc. Sin [601928]

Copyright Notice

Similar Posts