Contributii la Cunoasterea Rolului Armatei
Contribuții la cunoașterea rolului
armatei române în stabilirea și apărarea
fruntariilor României Mari
"Ferice de noi care ne-am învrednicit
să vedem încununatămunca și răbdarea
părinților noștri, ferice de noi care am
cules roadeleostașilor noștri căzuți
pentru întemeierea României Mari!"
Nicolae Iorga
INTRODUCERE
Lucrarea tratează principalele acțiuni militare ale României din anii 1918-1920, precum și aspectele politico – diplomatice legate de acestea. Au fost folosite o serie de apariții din perioada interbelică, între principalele lucrări numărându-se "Istoria războiului pentru întregirea României" de Constantin Kirițescu, "Campaniile din 1948 – 1949 și 1918 – 1920 în Transilvania și Ungaria" de Constantin Drăgănescu, "România în anii primului război mondial", "1918. Desăvârșirea unității național statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională", "Campaniile pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei" de Gheorghe Mărdărescu, precum și unele reeditate după 1089, dar și lucrări mai noi, precum: "În apărarea României Mari" – autori fiind Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan. De asemenea, au fost folosite documente de la Arhivele Naționale București (Arhiva Istorică Centrală) și Arhivele Ministerului de Externe, precum și o serie de documente publicate.
Motivul alegerii temei a fost acela că în perioada 1945 – 1989, acțiunile duse de trupele române în anii 1918 – 1920 au fost tratate foarte puțin sau chiar deloc.
Reîntregirea statului român în anul 1918 a reprezentat o etapă finală a luptei seculare pentru unitate și independență a poporului român. Totodată, aceste evenimente s-au încadrat într-un context politic internațional mai larg, în urma căruia poparele din centrul și sud-estul Europei și-au realizat unitatea națională.
Fără îndoială, epoca modernă a reprezentat o perioadă istorică decisivă, pentru făurirea statului național unitar român. Un rol important în acest proces l-au avut armata și factorii politico-diplomatici români.
Astfel, un prim examen l-a reprezentat războiul pentru Independența României din anii 1877 – 1878.
Proclamarea independenței la 27 aprilie / 9 mai 1977 a fost consfințită de către armată pe câmpurile de luptă de la sud de Dunăre. Pentru aceste acțiuni au fost mobilizați 100.000 oameni, din care 58.700 intrau în compunerea armatei de operații. În urma cererilor făcute de armata rusă, România va trece mai întâi la sud de Dunăre o parte a diviziei a 4-a pentru preluarea cetății Nicopole, iar după cel de-al doilea atac eșuat asupra Plevnei, Marele duce Nicolae cerea la 19 / 31 iulie 1877 ca armata română să treacă Dunărea și să ocupe poziție de luptă în fața Plevnei. Erau trecuți 38.000 oameni în total. Trupele române vor lua parte la cel de-al treilea atac asupra Plevnei (30 august / 11 septembrie 1877), atac soldat cu eșec, apoi ostașii români vor asedia alături de ruși Plevna, iar după căderea acesteia.vor începe să asedieze Vidinul și Belogradcik-ul, cetăți în care vor reuși să intre după încheierea armistițiului.
O nouă încercare pentru trupele române se va ivi odată cu "cel de-al doilea război balcanic" (1913). Între cauzele intrării armatei române în război se numără pericolul existenței unei Bulgarii prea mari ce putea să revendice Dobrogea, precum și garantarea libertiților culturale românilor din Macedonia.
Statul român va mobiliza 390.000 oameni. S-a acționat cu două grupuri. Unul principal (format din patru corpuri de armată și două divizii de cavalerie) va începe concentrarea la 28 iunie / 11 iulie 1913 și va trece Dunărea în zona Siliștioara – Măgura începând cu 2 / 15 iulie 1913.
Obiectivul era ajungerea în zona Sofia – Kinstendil pentru a captura sau distruge armata bulgară. Practic, nu s-au dus acțiuni de amploare, înregistrându-se doar ciocniri minore la Liuta, Ferdinandovo, Praveț și Lőjme. Ocuparea Cadrilaterului a fost obiectivul grupării secundare (formată din corpul 5 armată) care s-a făcut fără lupte. Astfel, prin simpla sa prezență, armata română a determinat încheierea armistițiului la 11 / 24 iulie 1913 și semnarea păcii de la București la 28 iulie / 10 august același an.
Asasinarea lui Frantz Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, la 15 / 28 iunie 1914 a fost semnalul declanșării primei conflagrații mondiale. În Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august1914, România s-a pronunțat pentru neutralitate (expectativă armată). Cu toate acestea România nu a rămas pasivă, întrucât mai devreme sau mai târziu statul român ar fi intrat în război. S-au făcut o serie de împrumuturi externe cum ar fi la Banca d'Italia de 10.012.500 lire italiene, la Banca Angliei în valoare de 5 milioane lire sterline, pentru ca în octombrie 1915 să se mai primească un credit de 7 milioane lire sterline. S-au făcut importuri de armament și muniție din Anglia, S.U.A., Elveția, Franța, Spania, Portugalia. La 14 / 27 august 1916, Consiliul de Coroană, întrunit la Cotroceni, a decis intrarea României în război alături de Antantă, urmată în aceeași zi de o declarație de război dată Austro – Ungariei.
În aceste condiții, România mobiliza 813.000 oameni, dintre care 562.947 făceau parte din unitățile combatante. Deci, în total, România dispunea de 1.267.601 soldați și ofițeri, ceea ce însemna aproximativ 15% din populația țării.
Cu toate acestea, 1916 nu a reprezentat un an favorabil armatei române "datorită lipsurilor ce priveau îndeosebi înzestrarea cu artilerie grea și mitraliere.
În noaptea de 14 / 27 – 15 / 28 august 1916 trupele române vor trece Munții Carpați", dar concentrând forțe superioare în oameniși armament, armatele austro-ungare și germane au determinat retragerea armatei române din Transilvania, executând o pătrundere prin vest și dând loviturile principale pe Jiu. Astfel, la 2 / 15 noiembrie Târgu Jiu este ocupat, iar la 14 / 27 noiembrie este ruptă linia Oltului. În paralel trupe germane, bulgare și turce comandate de generalul August von Mackensen declanșează în noaptea de 19 august / 1 septembrie – 20 august / 2 septembrie o acțiune în Dobrogea. După victoria de la Turtucaia, Puterile Centrale vor reuși să rupă frontul româno-rus după care se vor îndrepta spre București. Se va mai încerca de către români o ultimă rezistență pe Neajlov-Argeș (16 / 20 noiembrie – 29 noiembrie / 3 decembrie), însă bătălia se termină defavorabil trupelor noastre și la 23 noiembrie / 6 decembrie 1916 Bucureștiul este ocupat. armata, guvernul și o parte din populație se vor retrage în teritoriul neocupat al Moldovei.
Cauzele eșecului din 1916 au fost multiple. Pe de o parte România a "sărit" de la 10 divizii active la care se adăugau 5 de rezervă la 23 de divizii fără a avea echipamentul necesar, iar pe de altă parte reînceperea unor acțiuni la Salonic și insuficiența trupelor ruse au determinat pierderea a circa 250.000 militari români (morți, răniți, dispăruți) și pierderea a 2 / 3 din teritoriul României.
Anul 1917 va aduce o schimbare radicală a situației armatei române, astfel încât, dacă armata română nu a reușit să recupereze ceea ce a pierdut în 1916, a păstrat ființa statală, ceea ce a constituit un element important pentru acțiunile din 1918 și 1919, întrucât de pe teritoriul Moldovei, trupele române vor acționa în Transilvania, Basarabia și Bucovina, probleme care fac obiectul lucrării noastre de licență.
C A P I T O L U L I
ACȚIUNILE ARMATEI ROMÂNE ȘI IMPLICAȚIILE ACESTORA
ÎN PLAN POLITICO = DIPLOMATIC
(MOLDOVA, BASARABIA, BUCOVINA)
Partea I
1917 între refacere și rezistență pentru apărarea ființei statale.
Aspecte generale
Eșecul din 1916 a determinat guvernul și Marele Cartier General ca în anul 1917 să întreprindă acțiuni pentru reorganizarea și redotarea armatei. S-a trecut la:
– reducerea armatei de operații la un efectiv impus de resursele țării;
– diviziile au fost înzestrate încât să devină autonome.
Organizarea Armatei a II-a s-a terminat în martie, iar Armata a I-a în iulie 19171, încât totalul efetivelor se ridica la 460.000 oameni în iulie 19172.
În privința dotării armata a primit printre altele 150.000 puști franceze, 197 mitraliere engleze și 1760 franceze, 2628 puști-mitralieră franceze și 108 engleze, 1.300.000 grenade franceze, precum și artilerie de diferite calibrea, atât engleză cât și franceză3 Armamentul și muniția veneau pe trei căi și anume:
1) Transiberianul
2) Arhanghelsk – Moscova – Kiev – Prut
3) Murmansk – Petrograd – Litomir – Prut4
Aceste transporturi cu arme și muniții veneau greu sau erau oprite de ruși. astfel generalul M. Berthelot semnala într-un raport din 31 mai / 13 iunie 1917 scăderea materialului de război ce trebuia să vină în România. Spre exemplu, din 98 tunuri de 75 mm plecate din Franța și sosite în Rusia, ajunseseră numai 63 în România5. În domeniul sanitar un obiectiv principal a fost combaterea tifosului exantematic6. Un rol important în refacerea armatei l-a avut generalul francez M. Berthelot care vine în România în octombrie 1916 în fruntea unei misiuni militare care în februarie 1917 avea 289 ofițeri, 37 piloți, 88 medici la care se dăugau 1150 grade inferioare și soldați, precum și numeroși specialiști7. Într-o notă a generalului M. Berthelot către ministrul armamentului din Franța, Albert Thomas, datată 29 mai / 11 iunie 1917, referindu-se la armata română, acesta aprecia că "pe linia Siretului și a Dunării se găsește o armată renăscută" subliniind că "a da românilor materialul necesar înseamnă în același timp a galvaniza în această parte a frontului oriental forțele ruse. De asemenea – continua nota generalului francez – nu trebuie să se uite că tot ceea ce este dat în mâinile românilor este exploatat de la regiment la Marele Cartier General de mâinile francezilor, adică este controlat și bine întrebuințat, ceea ce nu se poate spune întotdeauna despre materialul trimis pe frontul rus"8. La rândul său, șeful guvernului român – Ion I. C. Brătianu – declara în decembrie 1919 că "s-a procedat la refacerea oștirei cu muncă grea. Acei care văzuseră oștirea istovită nu o mai recunoșteau în diviziile care mergeau pe noul front al Siretului. Comandanții francezi și oamenii de stat străini admirau această oștire pe care fiecare o comparau cu trupele cele mai frumoase și cele mai bune de pe frontul lor"9.
Cu toate acestea în armată erau serioase lipsuri. În urma unor inspecții făcute în perioada martie – mai 1917 la diferite unități militare, colonelul Constantin Găvănescul, într-o serie de rapoarte către regele Ferdinand semnaleayă lipsuri între ofițeri și trupă, muniție și armament, material și echipament militar, etc10. Astfel, Corpul II din Armata a IV-a "abia atinge două treimi din ceea ce trebuie să aibă". La divizia 3 (din cadrul aceluiași corp) la 4 regimente ale acesteia lipseau comandanții, iar la divizia 12, 32 de medici11. La divizia 8 din cadrul Corpului 4 armată, lipseau 12 ofițeri superiori12. Pentru îmbunătățirea situației se propunea ca "toate materialele de orice categorie, precum și echipamentul sosit din Rusia să fie distribuit cât mai curând posibil fără a se mai depozita și face prea multe formalități"13.
Tot în această perioadă de refacere, corpurile legiuitoare vor adopta sau modifica o serie de legi referitoare la armată. La 10 / 23 decembrie 1916, Senatul adoptă o lege care prevedea creșterea creditului acordat armatei de la 600 milioane lei la 1,1 miliarde lei, guvernul fiind autorizat totodată să sporească acest credit la cât considera necesar, acoperirea urmând a se face prin bunuri de tezaur sau "prin orice alte mijloace"14. Pentru sporirea efectivelor militare este adoptată o lege care prevedea eliberarea condamnaților dacă aceștia se distingeau prin fapte de arme15. Adunările legiuitoare hotărăsc (la 11 / 24 decembrie 1916 Adunarea Deputatilor și la 12 / 25 decembrie 1916 Senatul) înființarea ordinului "Mihai Viteazul" cu trei clase16, precum și inființarea ordinului "Crucea Regina Maria"17.
Semnalul noii campanii din 1917 a fost dat la Mărăști (9 / 22 iulie – 22 iulie / 9 august). Succesul obținut în prima parte a bătăliei s-a datorat unei superiorități clare a armatei române. De exemplu, armata română avea diviziile 6 și 13 în fața diviziei 218 germană. Astfel, pe un front de 13 km românii aveau 36 batalioane, 45 baterii sau, în medie, circa 1 batalion pe 300 m și 1 tun pe 60 m de front, în timp ce germanii aveau 16 batalioane și 15 baterii sau, în medie, circa 1 batalion pe 1.000 m și 1 tun pe 265 m front18. În ordinul de zi adresat armatei, regele Ferdinand spunea că "în vitejia voastră toată suflarea românească și-a pus nădejdea și credința nestrămutată în victorie"19. Însă, o adresă a Marelui Cartier General din 12 / 25 iulie 1917 către armatele a I-a și a II-a preciza că "cu tot succesul obținut continuarea operațiunilor pe frontul nostru nu mai este posibilă din cauza situației generale de pe frontul oriental"20.
Ieșirea Rusiei din război, descompunerea armatei sale va marca o ruptură definitivă și ireversibilă între statul rus și cel român, precum și între armatele celor două state. România va trece la defensivă, iar Puterile Centrale vor încerca să ocupe teritoriul Moldovei. La rândul său armata română rămasă practic singură pe frontul de est va trebui să reziste inamicului doar cu forțe proprii.
Încercările inamicului de a străpunge frontul de la Mărășești (24 iulie / 6 august – 6 / 19 august) și oituz (26 iulie / 8 august – 9 / 22 august) s-au lovit de rezistența armatei române. Însă Puterile Centrale vor comite și câteva greșeli. Spre exemplu, în bătălia de la Mărășești ei atacă într-un singur loc și niciodată pe tot frontul, ceea ce dă posibilitatea armatei române să se apere, iar în momentul în care rup frontul nu introduc mai multe divizii pentru a consolida breșa și a face în acest fel o "spărtură" mai mare21, lucru observat și în bătălia de la Oituz când forțele lor sunt aproximativ egale cu ale armatei române22. Referindu-se și la armată, mesajul regal adresat Adunării Deputaților la 15 / 28 decembrie 1917 sublinia că "prin faptele ei de vitejie la Mărăști, la Mărășești și pretutindeni pe văile care vor rămâne de pomenire nu numai în istoria României, dar și în a acestui crâncen război"23. Începând din 9 / 22 septembrie 1917 comunicatele armatelor rusă și română anunțau lupte reduse și chiar liniște pe frontul din Moldova24.
Se poate spune că în anul 1917 armata română a reușit să păstreze ființa statală și instituțiile, iar existența unui teritoriu liber a permis guvernului român să întreprindă acțiunile din 1918 pentru readucerea după 106 ani a Basarabiei în componența României, dar numai în urma unor confruntări violente cu fostele trupe țariste, parte din ele bolșevizate și constituite totodată în bande de răufăcători.
Partea a II-a
Confruntări româno – ruse în Moldova
Încetarea ostilităților pe frontul de est, descompunerea armatei ruse, revoluția bolșevică din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, au dus la răcirea relațiilor româno-ruse. În consecință, pătrunderea bolșevismului în rândul armatei ruse a determinat o serie de conflicte între trupele române și cele ruse. Pe teritoriul Moldovei se aflau numeroși soldați ruși care părăseau frontul, dar care, constituiți în bande, provocau grave tulbutrări punând în pericol chiar siguranța statului român. Spre exemplu, la 18 aprilie / 1 mai rușii "defilează" prin Iași cu steaguri roșii, adunare la care a luat cuvântul și Cristian Racovski (pușcăriaș, eliberat din închisoare în urma unei răpiri) care va pune numeroase probleme statului român25. Punctul culminant a fost atins la 23 aprilie / 6 mai 1917 când bolșevicii plănuiau să răstoarne guvernul și regalitatea și să proclame republica. În aceste condiții la Iași a fost dislocat regimentul I vânători26, ceea ce a dus la stingerea răzmeriței, iar C. Racovski fuge în Suedia. La 9 / 22 decembrie 1917 guvernul României a hotărât ca armata română să înceapă "curățirea" teritoriului de trupele ruse27. Sarcina trupelor române era aceea de a dezarma și apoi a îndruma pe anumite trasee militarii ruși.
O primă ciocnire cu rușii va avea loc la Mihăilești (jud. Botoșani). Aici corpurile 18 și 11 din armata a 8-a rusă, care părăsiseră frontul bucovinean cer armatei române liberă trecere, însă după ce sunt refuzați vor declanșa în zilele de 2 / 15 și 3 / 16 ianuarie un conflict cu armata română care va opune divizia 9. În cele din urmă încercarea lor de trecere se soldează cu un eșec, o parte predându-se armatei române, iar altă parte se vor preda austro-ungarilor. Românii au avut 16 morți și 57 răniți28.
O altă ciocnire între trupele române și cele ruse a avut loc la Galați. După ce armata română reușește să oprească o parte din trupele ruse, divizia 9 din corpul IV siberian (trupe de elită) refuză acest lucru. Aceasta, adunată la Braniștea, s-a îndreptat spre Galați cu scopul de a trece Basarabia. După o trecere forțată prin Șendreni, ocupă zona Movileni-Barboși și poziții în jurul Galațiului bombardând orașul. Conflictul s-a desfășurat în zilele de 7 / 20 și 8 / 21 ianuarie 1918, trupelor ruse fiindu-le opuse trupe din divizia a 4-a română29. Divizia română avea în această zonă 8 batalioane, un escadron și 3 baterii. Acțiunile trupelor române, precum și oprirea de către o campanie românească la 8 / 21 ianuarie pe la Reni și având ca obiectiv Galațiul30, a determinat trupele ruse să se predea31. O parte s-au predat germanilor (circa 3.000), iar celorlalți, după ce au fost dezarmați de trupele române, li s-a permis trecerea Prutului32. Pierderile românilor au fost de 19 morți și 86 răniți33.
Un incident s-a înregistrat și la Pașcani (județul Iași) unde diviziile 26 și 84 din corpul II, armata a 4-a rusă, au încercat să forțeze trecerea fără a preda armele. La rândul său, divizia a 7-a română avea ca obiect oprirea unei eventuale înaintări ruse spre Iași, precum și dezarmarea și trimiterea acestora în Basarabia. Astfel, la 13 / 25 ianuarie 1918 au avut loc ciocniri între trupele ruse și cele române34.
Lupte cu trupe ruse din corpul II au avut loc și la Spătărești în zilele de 14 / 27 și 15 / 28 ianuarie 1918 când regimentul 2 grăniceriromân, comandat de colonelul D. Rădulescu s-a opus trecerii inamicului35. În cele din urmă rușii au anunțat capitularea și s-au predat în 5 zile36. Pierderile suferite de români au fost de circa 14 morți și 83 răniți în rândul armatei37 și 3 morți și 3 răniți în rândul populației civile38. A fost capturată o importantă cantitate de muniție și armament, cum ar fi de exemplu 84 tunuri, 4.010 arme, etc39. Pierderile în rândul trupelor ruse au fost de circa 150 – 200 morți și 400 – 500 răniți40.
Evident, toate aceste situații nu au făcut decât să înrăutățească relațiile româno-ruse. În urma arestărilor făcute de români la regimentul 194 din divizia 49 rusă, guvernul de la Petrograd dădea la 3 / 16 decembrie 1918 un ultimatum pentru eliberarea celor arestați și pedepsirea celor care făcuseră aceste arestări. Termenul de satisfacere a cererii era de 24 de ore, în caz contrar amenințându-se cu acțiuni militare41. Aceasta poate fi considerată un preambul la nota din 13 / 26 ianuarie 1918 prin care guvernul bolșevic anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, generalul Dimitrie Grigorievici Scerbacev fiind denigrat și el de guvernul sovietic cu toate că, generalul, fusese acela care la 20 noiembrie / 3 decembrie 1917, cerea încheierea unui armistițiu cu Puterile Centrale printr-o adresă către feldmareșalul August von Mackensen, atitudine care corespundea cu politica de pacificare dusă de autoritățile bolșevice42.
Partea a III-a
Intervenția armatei în Basarabia.
Cauze și urmări politico-diplomatice
(decembrie 1917 – iulie 1918)
1918 este un an cu o semnificație deosebită în istoria modernă a României. Este anul când are loc revenirea la patria mamă a provinciilor românești aflate sub dominație străină. Între acestea se numără și Basarabia, provincie răpită de Imperiul Țarist în 1912. Un rol important în acest proces îl avea armata română. Între principalele cauze ale intervenției trupelor române pe teritoriul basarabean se poate număra pericolul pe care îl reprezenta anarhia de aici pentru depozitele românești43, precum și faptul că în condițiile dezmembrării fostului imperiu țarist, revenirea acestei provincii în componența României se putea face într-un moment favorabil.
Anarhia din Basarabia se caracteriza prin jafuri, furturi, crime, violuri, la care participau atât soldații din fosta armată țaristă constituiți în bande de răufăcători cât și populație civilă locală44. Asemenea acte aveau loc pe tot teritoriul Basarabiei. La Bălți, datorită dezordinelor, la 5 / 18 decembrie 1917, se crează un comitet pentru eradicarea acestora. O telegramă din 12 / 25 decembrie 1917 către comandantul miliției din Chișinău semnala faptul că locuitorii din satele Zbiroaia, Bălăurești și Marinovici (județul Chișinău) "au început să prade din ferma Zbiroaia depozitele de pâine, inventarul casnic, uneltele agricole" cerându-se ajutoare pentru restabilirea ordinii45. Chilia era atacată la 25 decembrie 1917 / 7 ianuarie 1918 de regimentul 4 de marină rusesc46.
În județul Orhei sunt semnalate prădăciuni la Izbești, Zoluceni, Stretcani, Țigănești, etc. săvârșite fie de populația civilă locală, fie de soldați din corpul 8, armata a IV-a rusă, lucru semnalat într-o serie de telegrame trimise de șeful (comisarul) acestui județ, guvernului basarabean. Deși se menționa că s-a folosit forța pentru restabilirea ordinii, se preciza că efectivele destinate pentru a o menține sunt isuficiente47, cerându-se intervenția unei "armate streine". Astfel, într-una din telegrame guvernul era avertizat că "dacă țineți la slobozenia și frânele țării aduceți mai degrabă oști streine până când nu-i prea târziu"48.
De asemenea, viața politică din Chișinău era și ea tulbure. În cursul anului 1917 vine de la Petrograd la Chișinău un grup de 50 basarabeni cu scopul de a face propagandă bolșevică. Între aceștia se aflau Pantelimon Erhan, Ion Ioncleț, Ion Pnțâr, dar ulterior se vor ralia ideii de autonomie a Basarabiei49. De altfel, ei se vor afla și în fruntea instituțiilor țării și anume Guvernului (Consiliul Directorilor) și Parlamentului (Sfatul Țării), acestea neavând însă o autoritate prea mare. Un motiv era acela că la Chișinău practic se constituiseră organizații militare paralele, unele dintre acestea ducând o activitate de subminare a instituțiilor statului basarabean. Generalul D.G. Gurbacev aprobase constituirea a 16 cohorte pentru menținerea ordinii în Basarabia sub "conducerea unui comitet central moldovenesc al soldaților și ofițerilor" în frunte cu Gherman Pântea, iar în timpul Marelui Congres Ostășesc din noiembrie 1917 s-a decis ca numărul acestora să fie ridicat la 10050.
O altă organizație militară era aceea a armatei roșii. Într-o telegramă a șefului statului major al acesteia Naștarum Kaabac adresată Sovietului din Odessa se spunea că "ne gândim să lichidăm astăzi, mâine Sfatul Țării și Directoratul"51.
Un alt grup condus de Ilie Cătărău (fost soldat în armata țaristă și eliberat din pușcărie) provoacă o serie de tulburări în Chișinău52. astfel, după ce la 10 / 23 decembrie 1917 este ales comandant al garnizoanei din Chișinău, Ilie Cătărău, este înaintat la 15 / 28 decembrie la gradul de colonel53, de către Gherman Pântea (adjunctul directorului de război al Basarabiei)54, încât sub paravanul unor așa-zise rechiziții, fostul pușcăriaș, se va deda la o serie de jafuri, situație care a determinat în cele din urmă arestarea și trimiterea acestui individ periculos la Odessa, unde ulterior va fi însă eliberat55.
Anarhia existentă atât în țară cât și în capitală a determinat Sfatul Țării și Consiliul Directorilor să caute soluții pentru a restabili ordinea. Dar, între conducătorii basarabeni erau puncte de vedere diferite în ceea ce privește locul de unde urma să fie adus un eventual ajutor militar. un grup reprezentat de I. Inculeț (șeful guvernului) era pentru ajutor rusesc de la Odessa, în timp ce un alt grup reprezentat de V. Cristi (director de interne) și I. Pelivan (director de externe) erau pentru ajutor militar de la Iași56. Erau acțiuni duse pentru apărarea autonomiei proclamată în decembrie 1917, lucru făcut, cunoscut Petrogradului la 3 / 16 decembrie57.
Dar, încercările Sfatului Țării de a aduce trupe de la Iași sunt desconspirate. La 20 decembrie 1917 / 2 ianuarie 1918 apar afișe în Chișinău care menționau că Sfatul Țării intenționează să aducă în Basarabia trupe din România. Inițial s-a negat de către Sfatul Țării acest lucru. Motivele erau:
– prezența trupelor și bandelor rusești;
– existența în Consiliul Directorilor și a Sfatului Țării a unor proruși;
– neconcretizarea într-o primă bază a negocierilor de la Chișinău58.
În aceste condiții bolșevicii atacă la începutul lunii ianuarie diferite instituții (poștă, telegraf, gară) din Chișinău. Incidente asemănătoare se înregistrează la Bălți și Tighina. La Chișinău sunt arestați și membrii comisiei internaționale pentru aprovizionarea frontului român și prădată casa de bani. Astfel, multe personalități marcante ale vieții politice basarabene, fie se ascund (V. Cristi, N. Codreanu, St. Ciobanu), fie se refugiază la Iași (I. Pelivan, Gh. Buruiană, I. Buzdugan, V. Gafencu, etc.), la Chișinău rămânând I. Inculeț și P. Erhan59. Evenimentele au fost agravate și de telegrama trimisă la 22 decembrie 1917 – 4 ianuarie 1918 de către Consiliul Directorilor, Guvernul României (ministrului de război), în care se cerea trimiterea unui regiment de ardeleni care să fie pus la dispoziția guvernului basarabean60. Bolșevicii vor lua pe I. Inculeț și pe P. Erhan, îi vor duce la cartierul general al lui N. Kaabac, unde la 6 / 19 ianuarie 1918 vor fi puși să dea o declarație prin care se protesta față de intrarea trupelor române pe teritoriul Basarabiei61.
În ceea ce privește Sfatul Țării, acesta începuse încă de la sfârșitul lui decembrie 1917 dezbateri în legătură cu introducerea de trupe străine pe teritoriul basarabean62. Aceste dezbateri vor provoca și mai mult situația partidelor socialiste din Sfatul Țării, ceea ce va agrava și mai mult situația politică din capitala basarabeană. Principalele motive invocate de aceștia erau existența în Sfatul Țării, ceea ce va agrava și mai mult situația politică din capitala basarabeană. Principalele motive invocate de aceștia erau existența în Sfatul Țării a prea multe locuri rezervate românilor și prezența multor elemente burgheze și împotrivirea lor de a aduce armatele "țariste" ale României. Ei cereau unirea cu "revoluția rusească"63. La 24 decembrie 1917 – 6 ianuarie 1918 generalul C. Iacovescu, ministrul de război al României anunță că, circa 1.000 ardeleni ce veneau de la Kiev se vor opri la Chișinău64. Ardelenii însă vor fi atacați la 6 / 19 ianuarie de către bolșevici65, fiind salvați numai la intervenția trupelor basarabene.
Tot bolșevicii atacă și un detașament (1 batalion, un escadron și o baterie) din divizia 13, trimis la Bolgrad pentru a restabili ordinea. O parte din trupele române sunt oprite la Prut, iar o altă parte cad în mâinile bolșevicilor care îi maltratează și chiar ucid pe unii din ostașii români66.
Viața politică a Basarabiei s-a complicat și prin demisia la 26 decembrie 1917 / 8 ianuarie 1918 a 5 membri ai guvernului67.
Anarhia din Basarabia punea în pericol și depozitele constituite pentru aprovizionarea României și a armatei sale. Aceste depozite aflate pe teritoriul basarabean erau constituite din cumpărături făcute în contul datoriei pe care fostul guvern țarist o avea față de România, cumpărături evaluate la circa 100.000 vagoane68.
Având în vedere situația enunțată mai sus, Marele Cartier General transmitea la 7 / 20 ianuarie 1918 ordinele de operații către trupele ce aveau să intre în Basarabia și anume diviziile 11 și 13 infanterie și diviziile 1 și 2 cavalerie69.
Pentru Chișinău a fost destinată divizia 11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu. Ea a trecut Prutul la 10 / 23 ianuarie 1918 pe două coloane. Astfel, coloana din sud formată din brigada 22 a înaintat pe drumul Leova – Galbena – Hăncești – Chișinău, iar cealaltă coloană formată din brigada 21 pe direcția Ungheni – Chișinău. Primul contact al generalului E. Broșteanu cu autoritățile basarabene a avut loc în gara Călărași 12 / 25 ianuarie 1918 în fruntea delegației ce venea de la Chișinău aflându-se I. Inculeț. O zi mai târziu primele trupe române intrau în capitala Basarabiei, iar la 14 / 27 ianuarie comandantul diviziei 11 intra în mod oficial în orașul Chișinău70.
Tot la 1 / 27 ianuarie în Sfatul Țării începeau dezbateri în legătură cu intrarea armatei române, cerându-se în același timp demisia lui I. Inculeț și P. Erhan71. Criza guvernamentală declanșată la 13 / 26 ianuarie se va prelungi până la 19 ianuarie / 1 februarie, în cele din urmă formându-se un guvern condus de Daniel Ciugureanu, avându-i pe P. Erhan la instrucție, I. Pelivan la Externe și V. Cristi la interne72. La 13 / 26 ianuarie trupele bolșevice conduse de N. Kaabac părăseau Chișinăul73.
Scopul intrării armatei române nu era acela de a înrăutăți situația, ci de a pune ordine și de a readuce pe cât posibil totul la normal. Într-un ordin din februarie 1918 al Corpului VI armată (sub ordinele căruia se vor afla trupele din Basarabia)74 către ostașii români aflați pe teritoriul basarabean se cerea ca armata să nu intervină în raporturile dintre proprietari și țărani decât în caz de distrugeri sau jafuri, în caz contrar cei vinovați urmau a fi deferiți justiției75.
În rândul său, într-o serie de mesaje către populația Basarabiei, generalul E. Broșteanu preciza că scopul intrării armatei române era protecția depozitelor de alimente ce aparțineau statului român, iar în legătură cu jafurile, violențele și furturile provocate de bandele ce bântuiau țara avertiza că "suntem hotărâți să luptăm cu cea din urmă putere pentru a nimici aceste acte", încât "bandele nu vor mai prăda la noi acasă ca în codru, dezmințind totodată și zvonurile care anunțau că armata română ar fi intrat pentru a lua în stăpânire pământurile Basarabiei"76. Într-un mesaj din 16 / 29 ianuarie 1918 generalul român mulțumea locuitorilor Chișinăului pentru atitudinea veșnică pe care aceștia o avuseseră față de armata română, evitându-se astfel orice incidente: "vă aduc mulțumirile mele călduroase, și vă asigur de cea mai deplină dragoste și ajutor pe viitor"77. În rândul său într-o ședință a Senatului României, senatorul Moise Pace la 5 / 18 iulie 1918 menționa cauzele ce generaseră zvonurile contra armatei române78:
1) Intrigile rușilor;
2) Ideile bolșevice care "încă mai stăpânesc populația prin mai multe părți";
3) Rechizițiile făcute de armata română și autorități;
4) "Zăpăceala" în ceea ce privește cursul rublei și a leului;
5) Purtarea neomenească a unor militari și funcționari români;
6) Teama țăranilor basarabeni de "robia boierească cum zic ei";
7) Preoții care "erau elementul cel mai potrivnic".
La ședința Sfatului Țării din 15 / 28 ianuarie 1918 la care lua parte și E. Broșteanu, P. Erhan adresându-se generalului, spunea că "se va face totul ca populația să înțeleagă pentru ce ați venit, că ne aduceți liniște și rânduială … Mulțumim fraților pentru serviciul ce ni l-au adus și pentru credința în libertatea și marele și fericitul viitor"79, iar la 27 martie / 9 aprilie 1918 cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, Sfatul Țării proclama unirea Basarabiei cu România80.
Referindu-se la acțiunea armatei române, ministrul francez la Iași, Saint Aullaire, transmitea consulului francez de la Chișinău, în numele ambasadorilor aliați din România, că "intrarea armatei române se prezintă ca o măsură exclusivă de război ce are ca scop să funcționeze normal rezerva frontului ruso-român, conform cu regulamentele și legile aplicabile tuturor țărilor aflate în război". În încheierea notei se spunea că intrarea armatei române nu poate avea nici o influență asupra viitorului politic al Basarabiei81.
O altă misiune a diviziei 11 a fost ocuparea Tighinei. Inițial se încearcă ocuparea orașului cu un detașament format dintr-un batalion, o baterie și un escadron, însă trupele bolșevice se opun. Ulterior, detașamentul este întărit cu 6 batalioane, 3 baterii și un escadron, atacă și ocupă orașul la 22 ianuarie / 4 februarie – 23 ianuarie / 5 februarie, în urma unui contraatac executat de bolșevici, aceștia ajutați și de populație civilă ocupă orașul82. Detașamentul român întărit cu regimentele 3 și 10 vânători83 atacă din nou pe 25 ianuarie / 7 februarie, o zi mai târziu Tighina fiind ocupată impreună cu o serie de localități de pe malul opus al Nistrului84. Generalul E. Broșteanu sublinia în comunicatul său oficial că "bolșevicii au fost alungați dincolo de Nistru"85. Pierderile trupelor române au fost de 3 ofițeri și 138 trupă86.
Pentru sudul Basarabiei a fost destinată divizia 13 infanterie comandată de generalul Popescu. Această zonă se va dovedi destul de dificilă întrucât aici românii arau mai puțin numeroși decât în alte zone basarabene și tot pe aici se retrăsese armata a IV-a rusă care "infestase" practic teritoriul de bolșevism.
La 11 / 24 ianuarie divizia 13 trece Prutul cu detașamentul "Prut" de la Vadul lui Isac, iar cu detașamentul "Bolgrad" pe la Oancea. Detașamentul "Prut" ocupa la 14 / 27 ianuarie Reni, iar detașamentul "Bolgrad" ocupa Cahul la 11 / 24 ianuarie, o zi mai târziu Bolgradul87, unde va rămâne timp de o săptămână pentru a "curăța" zona de ruși88. La 21 ianuarie / 3 februarie 1918 regimentul 47 comandat de colonelul Constantin Dragu, întărit cu 4 baterii și cavalerie, susținut și de flota de pe Dunăre, pornește în marș de la Bolgrad spre Ismail pe care îl și ocupă89. Pentru luarea Chiliei sunt trimise de la Sulina 2 campanii întărite cu mitraliere, de la Ismail un batalion de marină, 3 batalioane infanterie și 4 baterii la care se va adăuga divizia 1 monitoare, încât la 25 ianuarie / 7 februarie orașul, părăsit dinaninte de ruși, este ocupat fără incidente90.
O altă ciocnire cu trupele ruse s-a înregistrat la Vâlcov. Terenul era favorabil rușilor (deal înconjurat de canale)91. La 26 ianuarie / 8 februarie ostașii români ajung la nord de localitate92, în același timp tăind rușilor orice comunicație cu Cetatea Albă93. În urma luptelor la 27 ianuarie / 9 februarie divizia 1 monitoare se va retrage94, încât pentru un timp situația rămâne incertă. Dar, la 1 / 14 februarie 1918 începe un bombardament masiv asupra Vâlcovului, o zi mai târziu localitatea fiind ocupată95. La rândul său Cetatea Albă era ocupată la 23 februarie / 8 martie de un detașament mixt alcătuit din trupe provenind din diviziile 2 cavalerie și 13 și 11 infanterie96.
La rândul său divizia 1 cavalerie a avut ca obiectiv nordul Basarabiei. Aici cele mai dificile probleme au fost create de trupele austro-ungare. În nordul Basarabiei divizia 1 cavalerie ocupă linia Mitoc-Ocnița-Maghilev și o mențin până la venirea trupelor austro-ungare care sosesc cu trenul la 18 februarie / 3 martie 1918 la Ocnița97. În curând însă austro-ungarii vor trece retragerea armatei române de pe linia ocupată. Astfel, la 24 februarie / 9 martie Marele Cartier General anunța guvernul despre cererea de retragere formulată de trupele austro-ungare. Conform cererii, trupele române urmau a se retrage la sud de linia Ștefănești-Bălți-Râbnița98. Generalul Constantin Prezan avertiza că retragerea pe linia menționată mai sus ar fi dus la imposibilitatea aprovizionării trupelor cu materialele necesare aflate în depozitele din zona Bălți și că totodată era în contradicție cu preliminariile de pace semnate la Buftea99 la 20 februarie / 5 martie 1918100. A doua zi primul ministru și ministrul de externe al guvernului român, generalul Alexandru Averescu, cerea trupelor române să nu părăsească zona ocupată, însă în cazul înaintării trupelor române să nu părăsească zona ocupată, însă în cazul înaintării trupelor austro-ungare, acestea să nu fie oprite prin forță, iar în situația în care și această variantă va eșua "să nu li se facă opunere"101.
Cu toate acestea, Marele Cartier General hotăra la începutul lunii martie retragerea pe o nouă linie de demarcație (Mitoc-Edinți-Iaruga)102, iar la 9 / 22 martie transmitea Corpului 6 armată ca trupele române să rămână pe linia menționată mai sus103.
La 21 mai / 3 iunie 1918 austro-ungarii cereau diviziei 1 cavalerie să trimită la Rădăuți reprezentanți pentru a se stabili zona de demarcație, cerere care va avea ca efect o întâlnire la 25 mai / 7 iunie între partea română și cea austro-ungară, întâlnire în urma căreia zona de demarcație a fost stabilită, un element important fiind acela că între trupele române și cele austro-ungare era un teritoriu neutru104.
În perioada mai-iunie acordul va fi însă încălcat de trupele austro-ungare prin nerespectarea zonei neutre, rechiziții și arestări făcute asupra grănicerilor români105. Situația s-a complicat și mai mult în luna iulie când trupele austro-ungare atacă pichete de grăniceri români cum ar fi, de exemplu, cele de la Ruseni și rediul Mare, arestează soldații români, instalează în posturile ocupate câte 30-40 oameni cu mitraliere, încercându-se chiar instalarea unui comandament austro-ungar la Bălți106. În paralel forțele austro-ungare au susținut și contrabanda din această zonă, lucru recunoscut atât de ostașii austrieci cât și de contrabandiștii prinși107. Austro-ungarii justificau atacurile asupra pichetelor românești de faptul că linia ocupată de acestea era prea înaintată, însă guvernul român a respins aceste acuzații întrucât armata română respectase linia stabilită de comun acord la 25 mai / 7 iunie. Problemele cele mai importante s-au rezolvat în urma unei anchete comune româno-austro-ungare108.
În ceea ce privește divizia 2 cavalerie, aceasta făcea legătura între diviziile 11 și 13 infanterie.
Proclamarea independenței Ucrainei și încheierea la Brest-Litovsk a păcii între acest stat și Austro-Ungaria la 27 ianuarie / 9 februarie 1918, precum și intervenția armatei române în Basarabia au generat o serie de tensiuni diplomatice între statul ucrainian și cel român.
astfel, la 2 / 15 februarie 1918 Kievul adresa guvernului român un ultimatum pentru retragerea trupelor sale din Basarabia fără a mai aștepta ca acestea să fie înlocuite cu alte trupe pentru a garanta paza depozitelor românești aflate pe teritoriul basarabean. Se acordă un termen de 48 de ore din momentul primirii telegramei, iar în cazul de nesatisfacere a cererii, guvernul ucrainian amenința cu acțiuni militare. În același timp telegrama nu recunoștea nicio formă de organizare politică în Basarabia109.
La 8 / 21 februarie generalul Alexandru Averescu răspundea că armata română a intrat în Basarabia la cererea guvernului acesteia, iar scopul era paza depozitelor și circulația normală pe căile ferate din Basarabia. În consecință, documentul sublinia că "atitudinea agresivă a autorităților de la Kiev cu privire la România n-ar putea fi deci justificată"110.
De altfel, însăși Ucraina la 16 / 19 ianuarie 1918 într-o adresă către generalul C. Coandă (reprezentantul României la Kiev) preciza că nu poate garanta paza depozitelor românești aflate pe teritoriul ucrainian și era de părere ca armata română să le ia sub paza sa111. Evenimentele ulterioare vor dovedi incapacitatea statului ucraininan de a asigura integritatea depozitelor românești, acestea fiind luate fie de bolșevici, fie de germani112.
La rândul lor, Sfatul Țării și guvernul basarabean în instrucțiunile date la 16 / 29 martie 1918 delegației ce urma să plece la Kiev pentru reglementarea raporturilor basarabeano-ucrainiene precizau reprezentanților basarabeni să ceară printre altele recunoașterea independenței (proclamată la 4 / 17 februarie 1918) și integrității Basarabiei, precum și o serie de drepturi pentru românii din Ucraina113.
Un alt prilej pentru Ucraina s-a ivit odată cu proclamarea de către Sfatul Țării a unirii Basarabiei cu România. astfel, într-o serie de telegrame către guvernul român, Ucraina respingea unirea Basarabiei cu România, formulând în același timp pretenții teritoriale asupra provinciei românești114.
La rândul său, guvernul român răspundea că unirea Basarabiei s-a făcut printr-un vot "exprimat aproape în unanimitate de către Sfatul Țării"115. Se mai amintea faptul că România are o serie de drepturi istorice asupra Basarabiei, întru-cât aceasta fusese răpită în 1812 Moldovei116.
De altfel, pretențiile Ucrainei asupra teritoriului dintre Prut și Nistru erau mai vechi. La Brest-Litovsk, germanii erau de părere ca Basarabia să fie împărțită în trei zone: părțile considerate a fi locuite de ucrainieni să intre în componența statului ucrainian, o altă zonă să fie neutră, iar părțile considerate a fi locuite de români să facă parte din România. În legătură cu zona ce urma să revină statului român, ucrainienii erau de părere ca aceasta să fie separată de România117.
Pantelimon Halippa, vicepreședintele Sfatului Țării, referindu-se la o eventuală participare a Ucrainei (în problema basarabeană) la tratativele de pace de la București ce se purtau între România și Puterile Centrale, într-o telegramă către noul prim-ministru român, Alexandru Marghiloman spunea că este gata să trimită o delrgație "pentru a susține integritatea pământului basarabean"118.
La rândul său Alexandru Marghiloman afirma la 15 / 28 martie 1918 că nici o delegație ucrainiană nu este anunțată a veni la București, dar că ministrul ucrainian la Berlin a cerut să vină la tratative însă nu va fi primit119.
Situația era complicată și datorită faptului că ofițerii ruși rămași pe teritoriul basarabean aduceau ofense armatei române împrăștiind zvonuri precum că se așteaptă o armată ucrainiană care, împreună cu trupele austro-ungare, vor alunga armata României din Basarabia120.
O altă consecință a acțiunii trupelor române pe teritoriul basarabean a fost acțiunea Rumcerodului de la Odessa, organizație bolșevică (nereprezentând Rada Ucrainiană)121 în cadrul căreia un rol important l-a jucat Cristian Racivski trimis de guvernul de la Petrograd122.
Organizația bolșevică ocupă Odessa între 1 / 15 și 17 / 30 ianuarie 1918 și arestează români aflați în oraș, arestări, care vor culmina la 25 ianuarie / 7 februarie 1918 cu închiderea senatorilor, deputaților și ofițerilor români aflați în oraș. Cei arestați pe 25 ianuarie / 7 februarie au fost luați în bătaie de joc, puși să spele pe jos, bătuți, torturați, etc. Au fost ținuți timp de 14 zile pe vasele Alexiew și Almez, apoi 3 zile în arest preventiv, după care au fost duși la închisoarea principală a Odessei123. Un raport ulterior acestor evenimente datat 12 / 25 martie 1918 către Ministerul de Externe al României preciza printre altele că prizonierii români de la Odessa "au fost maltratați în mod teribil"124.
La 23 ianuarie / 5 februarie 1918, Rumcerodul propunea crearea unei comisii ruso-româno-aliate care să examineze situația, cerere acceptată de guvernul român la 26 ianuarie / 8 februarie 1918125. La 11 / 24 februarie, Rumcerodul cerea retragerea unei părți din armata română aflată în Basarabia încât statul român să dispună pe teritoriul basarabean doar de 10.000 oameni pentru paza depozitelor și căilor ferate126.
La rândul lor, Franța, Anglia și Italia prin reprezentanții lor încearcă să medieze conflictul. D. Fasciotti, ministrul Italiei la Iași transmitea consulului italian la Odessa că o comisie ruso-româno-aliată va încerca să cerceteze cauzele conflictului româno-rus. Pentru întrunirea acestei comisii intervine și colonelul canadian N. Joe Boyle127. La 20 februarie / 5 martie 1918 Rumcerodul și România semnau un acord de aplanare a conflictului, acord confirmat printr-un comunicat din 23 februarie / 5 martie 1918 de către generalul Alexandru Averescu""128.
La 27 februarie / 12 martie 1918 guvernul României prin Ministrul de Externe transmitea Marelui Cartier General că "în urma înțelegerii stabilite cu Rumcerodul, actele de ostilitate din partea maximaliștilor vor înceta". Se cerea Marelui Cartier General să înceteze orice acțiuni, iar linia de demarcație a armatei române era malul drept al Nistrului129.
În ceea ce-i privește pe cei arestați, membrii comisiei române de aprovizionare de la Odessa vor fi eliberați contra sumei de 50.000 ruble130, iar senatorii, deputații și ofițerii români închiși la 25 ianuarie / 7 februarie vor fi eliberați în noaptea de 26 februarie / 11 martie – 27 februarie / 12 martie 1918131. Ulterior, după ocuparea Ucrainei de către Puterile Centrale, orice problemă cu Rumcerodul va dispărea.
Un comunicat din 5 / 18 martie 1918 al Corpului VI armată către Marele Cartier General semnala faptul că la Chișinău va sosi un reprezentant al Radei Ucrainiene împreună cu un ofițer austro-ungar pentru a propune o evacuare a "ținutului și orașului Akerman", în caz de refuz urma a se amenința cu o acțiune militară132.
În perioada ianuarie – martie 1918 pierderile armatei române, în ceea ce privește numărul de morți, au fost de aproximativ 5.000 oameni (ofițeri și trupă)133.
Chiar dacă prima parte a anului 1918 a însemnat încheierea cu Puterile Centrale a unui tratat de pace militar care, pe de o parte, ne scotea practic din război, iar pe de altă parte România era nevoită să facă printre altele și unele cedări teritoriale, totuși în această perioadă se poate spune că s-a declanșat procesul de reîntregire a României. Primul pas însemna revenirea după 16 ani a Basarabiei în componența României, un rol decisiv revenind armatei.
Partea a IV-a
Acțiunile trupelor române pe frontul bucovineano-basarabean
în perioada noiembrie 1918 – mai 1919
Victoria Antantei pe frontul de vest a determinat capitularea Puterilor Centrale. Evident, Austro-Ungaria, stat multinațional, nu putea face excepție. Capitularea statului austro-ungar a însemnat începerea procesului de dezintegrare a acestuia. Astfel, Bucovina, provincie românească răpită de Habsburgi în 1775, va reveni în cadrul României.
La 14 / 27 octombrie 1918 la Cernăuți, "Adunarea Constituantă a românilor din Bucovina" adopta un act care, la unul din punctele sale prevedea: "Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat independent și va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Translivania și Ungaria"134. A fost ales un consiliu național în frunte cu Dionisie Bejan care la rândul său a ales un comitet executiv condus de Iancu Flondor135. Era un prim pas spre revenirea teritoriului bucovinean la patria mamă, însă acest proces nu va fi unul ușor.
În noaptea de 21 octombrie / 3 noiembrie – 22 octombrie / 4 noiembrie 1918 în casa lui Alexandru Hurmuzachi are loc o întâlnire între guvernatorul Bucovinei, Iohann von Etzdorf și conducătorii români în frunte cu Iancu Flondor pentru a discuta viitoarul provinciei, însă convorbirile se soldează cu eșec136. În schimb, I. Etzdorf ajunge la o înțelegere cu ucrainienii care prevedea împărțirea Bucovinei în trei zone:
1) Regiunile sudice până la Siret să fie stăpânite de români;
2) Regiunile nordice până la Prut să fie stăpânite de ucrainieni;
3) Regiunea dintre Prut și Siret cu orașul Cernăuți să fie un condominium româno-ucrainian.
Însă între timp situația se complică. La 24 octombrie / 6 noiembrie 1918 bande de ucrainieni atacă diferite instituții din Cernăuți și în special devastează sediile Comitetului Național Român pătrunzând în Palatul Național din oraș (locul unde își avea sediul central Comitetul Național), situație ce a determinat trimiterea de către forul conducător al românilor din Bucovina a unui delegat la Iași pentru a cere ajutor armat. Pe de altă parte Aurel Onciul (care în urma înțelegerii între I. Etzdorf și ucrainieni fusese numit administrator al așa-zisei Moldove de Sud) se deplasează la Iași pentru a cere ca armata română să nu intervină în Bucovina, însă acțiunea lui se soldează cu eșec137.
În consecință, guvernul Marghiloman – pe baza numeroaselor plângeri adresate de autoritățile din Bucovina, datorită dezordinii provocate de bolșevici – ordonă diviziei 8 comandată de generalul de divizie Iacob Zadik să treacă frontiera Bucovinei138. . La dispoziția generalului I. Zadik au fost puse trupele de grăniceri și jandarmi aflați pe frontieră, precum și regimentele 3 și 8 roșiori din divizia 2 cavalerie139.
Trupele române vor fi organizate în 3 detașamente:
– detașamentul Dorohoi (comandat de colonelul Dumitru Gheorghiu) care avea ca prim obiectiv orașul Siret;
– detașamentul Botoșani (comnadat de colonelul Victor Tomoroveanu) cu același obiectiv principal ca și detașamentul Dorohoi;
– detașamentul Fălticeni (comandat de colonelul Alexandru Rotaru) cu obiectiv Ițcani și Suceava140.
Tot la 24 octombrie / 6 noiembrie 1918 guvernatorul Bucovinei, I. Etzdorf, este alungat după ce reprezentanți ai ucrainienilor, însoțiți de o bandă înarmată, pătrund în palatul guvernatorului instalându-se ca guvern141.
Astfel, între cauzele principale ale intrării armatei române în Bucovina, sunt:
1) Grupuri de soldați și foști prizonieri austrieci, care, întorcându-se de pe frontul rus provocau numeroase dezordini;
2) Grupuri de ucrainieni susținuți de guvernatorul austriac al Bucovinei, I. Etzdorf142.
Precedând intrarea diviziei 8 în Bucovina la 24 octombrie / 6 noiembrie 1918, trupe de jandarmi și grăniceri trec în Bucovina143, astfel încât o zi mai târziu o companie din regimentul 3 grăniceri, întărită cu jandarmi, punea stăpânire pe Ițcani și Suceava, iar Gura Humorului era ocupată la 26 octombrie / 8 noiembrie144..
La 24 octombrie / 6 noiembrie, înainte de intrarea trupelor române pe teritoriul bucovinean, generalul I. Zadik dă o proclamație în care se spunea că armata intră în Bucovina pentru a "ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră țară … Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea și sprijinul lor pentru înfăptuirea dorințelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniți de aceste sentimente și cu credință în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul bucovinean ca să nu se abată sub nici un motiv de la viața și ocupațiunile normale". În încheiere, armata garanta libera exercitare a drepturilor civile, dar se avertiza că "se va reprima cu toată severitatea cuvenită orice încercare de dezordine, acte de violență sau nesupunere"145.
La data de 26 octombrie / 8 noiembrie, divizia 8 începe să treacă frontiera cu Bucovina și cum incidente nu au existat, trupele române vor intra în Cernăuți pe 30 octombrie / 12 noiembrie146 după ce la 27 octombrie / 9 noiembrie 1918 ucrainienii părăsiseră orașul147.
Având în vedere că în nord și în nord-vestul Bucovinei situația putea deveni nesigură, ostașii români își vor extinde acțiunile și la nord de Prut până în localitatea Sipenița, mai ales că între timp vor primi și întăriri substanțiale încât la 15 / 28 noiembrie 1918 armata română dispunea în Bucovina de 261 ofițeri și 7.562 trupă148.
După intrarea trupelor române, Ion Nistor adresa regelui Ferdinand o telegramă în care se sublinia că "în momentele de bucurie și înălțare sufletească când oștile nebiruite ale majestății voastre pun stăpânire veșnică pe moșia marilor voievozi zdrobind lanțurile robiei seculare … românii bucovineni … vă roagă să primiți omagiul lor de nestrămutată credință, loialitate și adâncă recunoștință, asigurându-vă că sunt gata cu toții a vă aduce jertfa supremă pentru încununarea operei de întregire a neamului românesc"149.
La 15 / 28 noiembrie 1918 era convocat Congresul General al Bucovinei la care au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi 13 ucrainieni. La congres a participat și o delegație basarabeană formată din Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazaclâu. Lucrările au fost conduse de Iancu Flondor150.
În aceeași zi, întărind hotărârea luată la 14 / 27 octombrie 1918, Congresul General al Bucovinei a decis unirea acestei provcincii cu România151. tot la 15 / 28 noiembrie, decizia de unire a fost comunicată și Antantei152.
Astfel, după 143 de ani de stăpânire austriacă Bucovina revenea în componența României, un rol important în acest eveniment l-a avut și armata română care, prin prezența ei, a înlăturat orice pericol de instaurare sau reinstaurare a vreunei dominații străine.
În ceea ce privește frontul basarabean, noi probleme au apărut odată cu avansarea pe teritoriul ucrainian a trupelor bolșevice. Astfel, în urma unei vizite a lui C. Racovski la Budapesta și a unui schimb de telegrame între Rusia Sovietică și Republica Ungară a Sfaturilor, Statul Major al Armatei Roșii ucrainiene a preconizat operații ofensive pe două direcții. Prima armată sovietică trebuia să dea lovitura prin Bucovina pentru a face legătura cu armata bolșevică ungară, iar cea de-a doua armată urma să întreprindă un atac asupra Basarabiei153.
La 7 / 20 ianuarie 1919 bolșevicii atacă regimentul 3 grăniceri în zona Hotin-taki, iar în interiorul județului Hotin trupe ale diviziei 1 cavalerie română. Trupele noastre au 21 de morți și numeroși prizonieri cad în mâinile bolșevicilor. În aceste condiții, apărarea română organizează două detașamente mixte care împreună aveau 5 batalioane, 2 escadroane și 4 baterii, reușind la 10 / 23 ianuarie să arunce pe ruși peste Nistru. Însă, boșevicii vor ataca din nou în bande de 200-300 de oameni tot în ziua de 10 / 23 ianuarie 1919, o zi mai târziu Hotinul fiind ocupat154.
Acestui "dute-vino" îi va pune capăt detașamentul mixt organizat sub conducerea generalului Cleante Davidoglu (o parte a diviziei 2 cavalerie și câte un regiment din diviziile 8 și 9 infanterie)155. Acest detașament va începe înaintarea la 28 ianuarie / 10 februarie 1919 și după o bătălie la Grozinți Nebodouți la 1 / 14 februarie cuceresc Hotinul și aruncă pe bolșevici peste Nistru156. În aceste confruntări avea să fie răpus generalul Stan Poetaș / comandantul brigăzii 17 infanterie și al sectorului operativ Ataki157.
Noi incidente între trupele bolșevice și cele române s-au înregistrat în primăvara anului 1919 în condițiile unei ofensive încheiată în cele din urmă cu succes pentru guvernul de la Petrograd.
Forțele inamice din fața frontului bucovinean erau apreciate de Marele Cartier General Român la 1 martie (st. n.) 1919, la aproximativ 1.750 oameni în linia I și aproximativ 3.450 în linia a II-a, încât totalul general probabil se ridica la 5.200 oameni158.
Tot la 1 martie (st. n.) 1919, după informațiile Marelul Cartier General, trupele inamice din fața frontului basarabean erau dispuse astfel159:
1) În direcția Moghilev, sub comanda generalului Klembovski, erau 5 divizii infanterie, 1 divizie cavalerie și 10 baterii, însumând 25.000 / 30.000 oameni;
2) În direcția Odessa, la nord de Berezovka se apreciau că erau între 3.000 și 4.000 oameni cu 6 tunuri, iar la est de Nicolaev era divizia Zodnieprovskaya comandată de generalul Scaciko cu un efectiv între 5.000 – 7.000 oameni.
Din efectivele menționate mai sus, în linia I se aflau circa 8.750 oameni și un escadron cu 21 de tunuri și 55 trenuri blindate, iar în linia a II-a circa 8.000 oameni, încât totalul inamicului era apreciat în jur de 16.750 oameni160.
Începând de la 8 / 21 martie 1919 armata română ia parte la acțiunile aliaților din sudul Ucrainei – acțiuni îndreptate împotriva guvernului bolșevic al lui Lenin – ocupând Tiraspolul și Razdelnia, însă după înfrângerea aliaților trupelor noastre se retrag, Tiraspolul fiind ocupat de bolșevici la 4 / 17 aprilie 1919, în același timp aceștia aruncând în aer podul de la Tighina, atacă sate, fac victime161.
La 18 aprilie / 1 mai și 19 aprilie / 2 mai 1919, guvernul bolșevic cere României într-o telegramă părăsirea Basarabiei, iar în cea de-a doua părăsirea Bucovinei în 48 de ore. În paralel, după ce la Tiraspol se elaborează un plan de trecere a Nistrului prin mai multe puncte (Dubăsari, Rezina, Hotin, Grigoriopol, Cetatea Albă) la 30 aprilie / 13 mai 1919 Racovskiadresează guvernului francez o notă prin care semnala așa-zise pogromuri săvârșite de români în Basarabia162. Toate aceste demersuri nu s-au concretizat decât într-un atac asupra Tighinei. La 14 / 27 mai 1919 bolșevicii încep bombardarea orașului. În același timp un avion împrăștia deasipra orașului manifeste care chemau la fraternizare. Se spera ca trupele armatei franceze, aflate în oraș, să fraternizeze cu trupele bolșevice, ceea ce nu s-a întâmplat, doar 60 militari francezi făcând acest lucru. În consecință, atacul bolșevic asupra Tighinei va fi soldat cu eșec. Drept rezultat al acestuia V.I. Lenin în 3 telegrame din 26, 28 și 29 mai (st. n.) 1919 acuza pe comandanții bolșevici de incapacitate. Ulterior, trupele lui Lenin se vor concentra pentru luptele din Ucraina, ceea ce va genera un conflict între acesta și C. Racovski, întrucât ultimul dorea ca armata comunistă să atace în continuare România163.
La 7 / 20 iunie 1918 într-o ședință a Adunării Deputaților, deputatul D.V. Antonescu întreba pe ministrul de război dacă are la cunoștință că mulți din cei care au luptat pe front sunt muritori de foame, în timp ce alții "plasați pe la Marele Cartier General sau alte unități privilegiate petrec războiul numai în chefuri, destrăbălări și furturi, îmbogățindu-se în chip nepermis, stropind cu noroi lumea cinstită"164.
Evident, aceste lucruri erau reale, dar ele nu pot diminua cu nimic rolul pe care armata română l-a avut în procesul de revenire a Basarabiei și a Bucovinei în granițele statului român. Întrucât războiul epuizase marile puteri, trupele române s-au aflat singure în fața adversarului și numai printr-o mobilizare exemplară au reușit să elimine acei factori care ar fi pus în pericol noua configurație teritorială a României.
Aflat în vizită la Chișinău, regele Ferdinand declara la 20 mai 1920 că "astăzi, mulțumită ostașului român și energiei ascunse în sufletul răbdător al românului, avem fericirea să ne vedem uniți la sânul patriei de-a pururea întregite prin proclamarea de bună voie a sfintei uniri"165.
Tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 de către statul român și Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Tratatul prevedea și obligația de a acorda asistență României în cazul în care Rusia va încerca să-și redobândească Basarabia166.
La 6 martie 1920 marele istoric Nicolae Iorga declara în Adunarea Deputaților despre revenirea Basarabiei în componența României: "Ceasul în care conștiința lumii civilizate biruitoare împotriva barbariei cotropitoare de neamuri recunoaște dreptatea neamului nostru asupra teritoriului care mai bine de o sută de ani, părăsit de Dumnezeu și de oameni, a știut să-și păstreze în masele adânci ale țăranului muncitor și cinstit întreaga noastră conștiință și toate nădejdile noastre de viitor, ceasul când dreptatea acestui neam se înfăptuiește în văzul lumii întregi de pe urma jertfei întregului nostru neam e desigur unul din ceasurile mari din istoria nostră națională … Să ne întoarcem cu toții recunoscători către acei bărbați, care, ridicați din mijlocul acestui popor, crescuți la școala grea a robiei și a suferinței, au înfruntat toate prigonirile, și, din anii cei tineri păstrând speranțele care azi sunt încununate de izbândă, au muncit pentru deșteptarea sufletească și bunul material pământesc al neamului lor și care se întâmplă să fie în mijlocul nostru ca acela care a stat în fruntea Basarabiei și care astăzi o vede revenind patriei! Ori, ca deputați ni-au adus din întreaga lor țară de la Soroca, de la Orhei, de la Tighina până la Prut blestemat până ieri, și de la Hotin până la Cetatea Albă și Chilia, încredințarea că Basarabia ne-a vrut totdeauna, totdeauna ne-a iubit și cu noi împreună vrea să rămână"167. astfel, Basarabia rămânea ca parte integrantă a statului român până în 1940 când teritoriul dintre Prut și Nistru va fi încorporat prin forță U.R.S.S.-ului, aceeași soartă având și nordul Bucovinei.
C A P I T O L U L II
CONFLICTUL ROMÂNO – UNGAR
Partea I
Aspecte militare generale interne în toamna anului 1918
(Retragerea armatei lui A. Mackensen. A doua mobilizare a armatei române)
Dacă prima jumătate a anului 1918 a însemnat pentru Puterile Centrale un succes în plan militar, odată cu declanșarea de către Antantă a ceea ce a fost cunoscut sub numele de "a doua bătălie de pe Marna" (25 iulie – 7 august st. n.), germania a fost nevoită să se recunoască învinsă și să semneze armistițiul de la Compiegne (29 octombrie / 11 noiembrie 1918)1.
Pe teatrul de operațiuni din Balcani, Antanta dispunea de circa 632.000 oameni. La 30 august / 12 septembrie aliații conduși de generalul Franchet d'Esperey au început o importantă operațiune în Macedonia, având ca obiectiv nodul de comunicații Gradsko din valea Vardarului. După ruperea frontului bulgar în sectorul Dobro Pole, sârbii ocupă la 11 / 24 septembrie Gradsko, iar la 16 / 29 septembrie 1918 bulgarii semnau armistuțiul2. Aceasta a dat posibilitate aliaților să înainteze spre Austro-Ungaria și să atace prin sectorul său cel mai vulnerabil și anume regiunea cuprinsă între Marea Adriatică și Dunăre3.
În același timp, atacată și pe frontul italian de către trupe italo-anglo-franceze, Austro-Ungaria era nevoită la 21 octombrie / 3 noiembrie 1918 să semneze un armistițiu la Villa Giusti (Padova)4, după ce la 17 / 30 octombrie Turcia semnase și ea un armistițiu.
Capitularea Bulgariei, Turciei, Austro-Ungariei pe de o parte și apropierea de Dunăre a trupelor Antantei pe de altă parte, punea într-o situație dificilă trupelor germane comandate de August von Mackensen, mai ales că (așa cum s-a arătat mai sus), statul german va capitula și el la 29 octombrie / 11 noiembrie. De fapt numai 3 zile înainte de semnarea armistițiului de către Germania, aliații atinseseră deja Dunărea, după care vor trece fluviul sub comanda generalului H.M. Berthlot5.
Una din prevederile acordului de la Villa Giusti (21 octombrie / 3 noiembrie) făcea precizarea că armatele germane urmau să se retragă de pe teritoriul austro-ungar în termen de 15 zile6.
În vederea retragerii germanii organizează baze de concentrare și aprovizionare la Brașov și Sibiu, precum și detașamente speciale pe drumul probabil de retragere. În același timp, armata a 11-a primește ordin de a se replia în zona cuprinsă între Tisa și linia ferată Biserica Albă – Timișoara. Evident, aceste acțiuni aveau un caracter preventiv.
La 22 octombrie / 4 noiembrie, August von Mackensen primește ordin de la Berlin, pentru a angaja tratative cu guvernul român în privința evacuării (zi în care România dezavua tratatul încheiat în mai 1918 la București)7, iar trei zile mai târziu un alt ordin prevedea ca armata germană să pornească în marș prin Ungaria spre Silezia Superiară8.
În privința evacuării, lucrurile se vor dovedi destul de complicate. Numai în ceea ce privește perioada de evacuare acordul de la Villa Giusti va fi flagrant încălcat, așa cum o vor dovedi evenimentele. Încă din 28 septembrie / 11 octombrie 1918, într-o telegramă a generalului Eremia Grigorescu către Marele Stat Major român se preciza că "comandamentul Mackensen crede că se va cere și evacuarea imediată a României, ceea ce însa nu se va putea executa așa de ușor ținând seamă de situațiunea în care se găsesc față de noi"9.
Întârzierea prelungită a evacuării teritoriului României a determinat guvernul român să adreseze la 27 octombrie / 9 noiembrie un ultimatum germanilor, în care, invocându-se nerespectarea termenului de retragere, se cerea depunerea armelor. A. mackensen a răspuns prin a cere plecarea ofițerilor români de la comandamentul german și retragerea ofițerilor germani din Moldova (misiunea colonelului Brandestein). La rândul lor, H.M. Berthelot și F. Foch cereau la 5 / 18 și respectiv 7 / 20 noiembrie, retragerea germanilor, acordându-se ca termen de evacuare 5 zile, cerându-se de asemenea trupelor germane ca în deplasarea lor să nu aibă provizii decât pentru 2 zile, acestea fiind însă mereu reînnoite10.
Armata germană s-a retras pe 2 direcții:
1) Grupul de est (generalul von Schoch) format din unitățile care aparținuseră de Comandamentul 63 bavarez și care s-a retras pe linia Predeal-Bran-Buzău-Brașov-Sighișoara-Teiuș.
2) Grupul de vest consituind comandamentul Scholtz pe direcția Valea Oltului (în principal) – Alba Iulia-Deva-Lugoj-Arad, în timp ce armata a 11-a proteja pe linia Arad-Szeged11.
Din București germanii au început să se retragă în ziua de 29 octombrie / 11 noiembrie 191812. Între trupele germane aflate în retragere și populația civilă s-au înregistrat o serie de incidente soldate cu morți și răniți în rândul civililor. De asemenea, în cartierele periferice mulțimea a atacat depozitele de alimente germane, s-au devastat prăvăliile, etc. Au izbucnit incendii provocate de germani, iar în Gara de Nord aceștia au încercat să arunce în aer semafoarele dar nu au reușit datorită împotrivirii ceferiștilor. Ultimii militari germani s-au retras din București în dimineața zilei de 30 octombrie / 12 noiembrie13.
La 18 noiembrie / 1 decembrie ultimele trupe germane treceau Carpații14.
În același timp, România, era înconjurată de vecini ostili. Astfel, Rusia deși ieșise din scenă nu putea uita că trupe ale sale fuseseră dezarmate pe teritoriul românesc, iar armata română ocupase Basarabia. Ungaria la rândul său deși învinsă în război se înarma din nou. Ea primea armament și muniție chiar de la trupele germane aflate în retragere. Într-un memoriu adresat guvernului României, Ștefan Cicio Pop preciza că "armata germană a lui Mackensen în retragerea spre Ungaria și-a predat armele, mai cu seamă tunuri și mitraliere, gărzilor maghiare, foștilor camarazi de arme. Aceste arme au fost depozitate în Gjoma, Oradea, Bekescsaba, Debrecen. Azi cu aceste arme sunt prevăzute trupele maghiare și trimise contra populației române neapărate. Rog a face demersurile ca toate armele preluate de la germani în retragerea lor din România să fie adunate de urgență și predate comandamentelor aliate"15.
În același timp Serbia ocupa abuziv Banatul16. La rândul său, armata bulgară, intrase și ea în colaps, un raport al Marelui Stat Major din 21 octombrie / 3 noiembrie 1918 către regele Ferdinand confirmând acest lucru17. Cu toate acestea, Bulgaria continua să ocupe Dobrogea.
Acestea erau, în general, condițiile în care s-a decretat a doua mobilizare a armatei române (27 octombrie / 9 noiembrie 1918). În proclamația către armată, regele Ferdinand spunea că "trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă și patriotică datorie să luăam iarăși arma în mână ca să izgonim, împreună cu ele, pe vrăjmașul cotropitor de țară și să aducem liniște populației asuprite … Sufletele acelor căzuți pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforțare; privirile credincioșilor noștri de armă din biruitoarele armate franceze și engleze, care vin în ajutorul nostru, cunosc vitejia voastră de la Oituz, Mărăști și Mărășești; arătați-le că timpul de așteptare n-a putut să slăbească brațul ostașului român. Frații noștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să le aduceți libertatea din jugul străin"18.
Mobilizarea armatei române a început a fi pusă în practică a doua zi (28 octombrie / 10 noiembrie)19.
În aceeași zi, cei patru miniștri ai puterilor aliate din România, anunțau țările respective că statul român a decretat mobilizarea, dar că ținând cont de situația din țară, actul este mai mult de ordin moral, însă dacă aliații vor ajuta guvernul de la București, acesta va furniza "importante și excelente efective"20.
Intrarea armatei române în război era cerută și de G. Clemenceau printr-un mesaj adus la cunoștința guvernului român de către Victor Antonescu la 21 octombrie / 3 noiembrie 191821.
Cu toate acestea, Constantin Diamandi comunica la 23 decembrie 1918 / 5 ianuarie 1919 că în urma unei convorbiri avută cu ministrul englez la Paris, Anglia nu era hotărâtă dacă va recunoaște sau nu pe români ca aliați22.
Alături de faptul că era înconjurată de vecini ostili, armata suferise o serie de demobilizări (consecințe ale tratatului de pace din mai 1918 de la București) în urma ordinului 2623 al Marelui Stat Major, ordin, datat 28 mai / 10 iunie 1918. Erau demobilizați:
– foști ofițeri activi sau de rezervă cărora li se primiseră demisia din armată și cei care fuseseră puși din oficiu pentru limită de vârstă sau boală;
– oamenii de trupă din dontingentele sau categoriile demobilizate cu domiciliul în Moldova;
– ofițerii și oamenii de trupă care proveneau din teritoriul ocupat;
– serviciile armatei care nu funcționau în vreme de pace;
– centrele de recruți, instrucție, etc.23.
De asemenea, în urma demobilizărilor rămăseseră doar contingentele 1916 – 1919. În cele din urmă vor fi mobilizate 9 divizii infanterie (dintr-un total de 15) și 2 cavalerie24 cu un total de aproximativ 163.240 oameni grupați în 180 batalioane, 260 baterii și 98 escadroane25.
Evident că trupele erau insuficiente, având în vedere că aveau numeroase lipsuri de tot felul, la aceasta adăugându-se faptul că o parte din ele erau deja dislocate în Basarabia și Bucovina, încât erau foarte insuficiente să fie acoperit tot teritoriul și ulterior să se întreprindă acțiuni de amploare pe teritoriul Transilvaniei.
Până la sfârșitul anului administrația română se va reinstala în fostul teritoriu ocupat timp de 2 ani de Puterile Centrale, iar regele Ferdinand, regina Maria și generalul H.M. Berthelot vor intra în mod festiv în fruntea armatei române aliate în București la 18 noiembrie / 1 decembrie 191826.
Partea a II-a
Eliberarea Transilvaniei de sub dominația străină
(noiembrie 1918 – aprilie 1919)
Ieșirea Bulgariei din război și înaintarea trupelor Antantei în peninsula Balcanică, precum și victoria acestora conduse de generalul Armando Diaz pe frontul italian în urma ofensivei din octombrie 1918 pe de o parte și creșterea tensiunilor sociale și naționale pe de altă parte, au dus în cele din urmă la dezintegrarea Austro-Ungariei. La 28 octombrie 1918 a fost proclamată independența Cehiei, iar două zile mai târziu unirea cehilor cu slovacii. După ce la 24 noiembrie Vecea populară de la Zagreb hotăra unirea cu Serbia și Muntenegru, la 1 decembrie 1918 se constituia Regatul sârbo-croato-sloven. La 2 noiembrie era proclamată independența Ungariei, patru zile mai târziu cea a Ploloniei, iar la 12 noiembrie este proclamată republica Austria.
Una din consecințele dezintegrării Austro-Ungariei a fost și desprinderea Transilvaniei din acest imperiu multinațional. Dar, Ungaria care fusese o componentă de bază a acestuia dorea să mențină statul medieval ungar cu teritorii din Regatul sârbo-croato-sloven, Cehoslovacia și România.
La rândul său guvernul de la București dorea reîntregirea României conform tratatului din 1916 încheiat cu marii aliați din grupul Antantei. Acest proces va fi însă unul complicat și va trebui să fie pusîn aplicare prin forță de către armata română.
Un prim pas, pe cale pașnică însă, va fi făcut la 31 octombrie / 13 noiembrie 1918 când la Belgrad s-a semnat o convenție între armata franceză, Serbia și Ungaria, ultima reprezentată de Bela Linder, convenție ce prevedea ca armata ungară să se retragă pe o linie determinată de cursul superior al Someșului Mare – Bistrița – Târgu Mureș – râul Mureș până la confluența cu Tisa – Maria Tereziopol – Boja – Fűnf – Kirschen27.
La 31 octombrie / 13 noiembrie 1918 armata română decidea să intre în Transilvania. Pentru primele acțiuni au fost dislocate diviziile 7 infanterie și 1 vânători. La 10 / 23 noiembrie avangarda diviziei 1 vânători trecea în Transilvania pe la vechea frontieră Ghimeș – Palanca, iar o zi mai târziu divizia 7 infanterie trecea și ea pe la Prisecani – Tulgheș. Divizia 7 era comandată de generalul de brigadă (ulterior general de divizie) Traian Moșoiu, iar divizia 1 de generalul de brigadă Aristide Lecca28.
Până la sfârșitul lunii noiembrie (st. n.) divizia 7 ocupase partea de nord a districtului Ciuc, districtul Mureș-Turda și partea de sud a districtului Bistrița-Năsăud, în timp ce divizia 1 ocupase partea de sud a districtului Ciuc, districtele Odorheiu și Brașov, precum și partea de est a districtului Târnava Mare și Târnava Mică29. Au fost ocupate Târgu Mureș la 12 / 25 noiembrie30, Bistrița și Năsăud la 21 noiembrie / 4 decembrie31, iar Brașovul la 24 noiembrie / 7 decembrie, în ultima localitate fiind luați prizonieri comandantul grupului german de est și șeful statului major al acesteia, care făceau parte din armata lui A. Mackensen, precum și trupe germane. Reghinul era ocupat la sfârșitul lui noiembrie (st. n.) astfel încât cele mai înaintate trupe române erau departe de Alba Iulia în momentul când aici se va hotărî unirea Transilvaniei cu România la 18 noiembrie / 1 decembrie 191832. În primele zile ale lunii decembrie a început și transportul diviziei 2 vânători având ca zonă de concentrare regiunea Sibiu-Orăștia-Deva-Petroșani, regiunea minieră fiind ocupată de regimentul 10 vânători33.
Referindu-se la obligația rămânerii armatei române pe linia Mureșului, Ion I.C. Brătianu declara că "încă de la început s-au fixat condițiunile armistițiului încât oștile noastre au fost oprite pe Mureș și între Mureș și Tisa, s-a lăsat câmp liber tuturor dezordinelor, tuturor uneltirilor, tuturor mârșăviilor, tuturor pagubelor. Situațiunea nu era suportabilă pentru românime și pentru interesele ei" criticând în mod violent acordul de la Belgrad34.
Într-o notă a Marelui Cartier General către comandamentul armatei franceze de la Dunăre datată 29 noiembrie / 12 decembrie 1918 se cerea – date fiind atrocitățile săvârșite de unguri – să se ocupe linia de demarcație: Sighetul Marmației-Baia Mare-Satu Mare-Carei-Dej-Cluj-Oradea-Arad35. Astfel, cu acordul aliaților Marele Cartier General ordona la 1 / 14 decembrie continuarea acțiunilor de înaintare încât după o scurtă oprire a armatei române (oprire făcută conform acordului Berthlot-Apaty din 18 / 31 decembrie) se va ocupa linia Sighetului Marmației – vest Baia Mare – vest Zalău – est Ciurea-Zam36. Clujul era ocupat la 11 / 24 decembrie 191837.
S-au înregistrat o serie de incidente. astfel, în noaptea de 22 decembrie 1918 / 4 ianuarie 1919 – 23 decembrie 1918 / 5 ianuarie 1919 românii din Baia Mare au fost atacați de circa 800 lucrători înarmați de la inele de aur. La 2 / 15 ianuarie 1919 un detașament românesc începe un marș spre Sighet însă sunt întâmpinați de ucrainieni care le cer încetarea marșului, două zile mai târziu în urma refuzului de a părăsi zona, ucrainienii vor fi atacați de români. Incidentul s-a soldat cu 30 morți, 50 răniți și 337 prizonieri ucrainieni, iar pentru români un mort și un rănit. O zi mai târziu era curățată de ucrainieni38.
Între timp au loc mutații și în cadrul armatei. Astfel, la 28 decembrie 1918 / 10 ianuarie 1919 se înființează Comandamentul Trupelor din Transilvania (C.T.T.) comandant fiind generalul Traian Mosoiu, iar șef de stat major generalul Ștefan Panaitescu39, iar la 22 decembrie 1918 / 4 ianuarie 1919 este numit ca șef al Marelui Stat Major Român generalul Constantin Prezan40.
Instalarea armatei române pe linia de demarcație menționată mai sus a fost departe de a rezolva problemele cu statul ungar. Acesta, profitând fie de tergiversările, fie de dezinteresul marilor puteri în problema raporturilor româno-ungare se va întări continuu, menținând teroarea aspra populației și armatei române, lansând atacuri asupra acestora. La 1 / 14 ianuarie 1919 ei vor ataca trupele române (care se îndreptau spre Zalău) în gara Țigani, pierderile noastre fiind de 6 morți, 13 răniți și 7 dispăruți. De asemenea, în zona Zalău-Gârcei-Țigani în noaptea de 22 februarie / 7 martie – 23 februarie / 8 martie, două batalioane susținute de mitraliere și două baterii, precum și de populație civilă au atacat, fiind însă respinși. Din 11 / 24 ianuarie ungurii au întreprins atacuri în sectorul diviziei 6 (introdusă între timp în Transilvania) și anume, zona Sebeșului Mare, valea Crișului și dealul Feleacului, cu efective de 1.000 – 1.200 oameni41.
La 7 / 20 ianuarie 1919 are loc la Petroșani o grevă a minerilor care se soldează o zi mai târziu cu un conflict armat între greviști și regimentul 10 vânători, în cele din urmă acesta fiind aplanat prin depunerea armelor de către greviști42.
Atrocități sunt săvârșite și asupra populației civile. Astfel, în comitatul Arad între noiembrie 1918 și februarie 1919 au fost 301 cazuri de asasinat cu o singură excepție, toți fiind români43. Într-o localitate de lângă Huedin un detașament de 14 ofițeri și 60 soldați maghiari au ucis 44 persoane cărora apoi li s-a dat foc44. Masacre au mai avut loc la Chereluș, Curtici, Făget, Sahodal (cei doi preoți de aici au fost uciși și aruncați în Criș), etc. În noaptea de 21 martie / 3 aprilie – 22 martie / 4 aprilie 1919 sunt ridicați prefectul județului Bihor, Ioan Ciordaș și doctorul Nicolae Balcaș, aceștia fiind maltratați (li s-a tăiat nasul, sfărâmat brațele, înfipt baionete în gură, ceafă și ochi) și uciși45. Pe baza unui memoriu întocmit de Ștefan Cicio Pop, ziarul "Le Temps" relata despre atrocitățile săvârșite de unguri. Astfel, La Beliș – 91 de români au fost masacrați sau arși de vii, 5 zile mai târziu cadavrele încă fumegând.
La Coșlariu ungurii după ce au devastat localitatea au împuscat 12 români, la Igriș 20, la Oradea 5, după ce aceștia au fost obligați să-și sape singuri groapa46.
Ștefan Cicio-Pop adresează o serie de memorii despre atrocitățile săvârșite de unguri. Într-o adresă către I.C. Brătianu, comandamentul armatei franceze de la Dunăre și puterilor aliate, Ștefan Cicio-Pop spune că "Trupele maghiare și bandele înarmate comit cele mai groaznice cruzimi față de populația română din ținuturile Satmar, Bihor, Sălagiu, Crișana, Arad, Valea Mureșului încă neocupate de armatele aliate"47. Într-o altă adresă din 8 / 21 februarie 1919 către Comandamentul Suprem de la Dunăre, Șt. C. Pop relata despre alte atrocități săvârșite de unguri. Astfel, în comuna Marghita (comitatul Bihor) a fost omorât preotul Vasile Filip, iar în comuna Hălmagiu (comitatul Arad) au fost împușcați dintr-un tren blindat o femeie și un copil, însă "numărul vulneraților nu se știe", cerându-se în acest sens protecție din partea trupelor franceze48. Într-un raport din 30 decembrie 1918 / 12 ianuarie 1919, șeful Statului Major al armatei române, generalul Constantin Prezan, informa pe Ion I.C. Brătianu despre propaganda comunistă acerbă dusă de unguri49.
Ample relatări au făcut și oficiaii militari sau civili străini aflați în această zonă. referindu-se la atacul din noaptea de 22 februarie / 7 martie – 23 februarie / 8 martie 1919, generalul H.M. Berthelot relata într-o notă către G. Clemenceau că "trupele regulate ungurești evaluate la aproximativ o brigadă cu artilerie și însoțiți de bande înarmate neregulate, au atacat trupele române în noaptea de 22 la 23 la Țigani-Cârcei-Zalău. Aceste localități au fost luate de unguri"50. La rândul lor într-o telegramă din 2 martie 1919, colonelul Haynaux du Tilly și locotenent colonelul Fernand Vyx relatau generalul H.M. Berthelot despre continuarea violențelor comise de armata ungară: "Violențele continuă fără încetare în regiunile Arad – Oradea. sperând în mai bine cer insistent desființarea imediat a trenurilor blindate ungurești cu mitraliere și tunuri care în fiecare zi bombardează și mitraliază satele și locuitorii văii Crișului Alb care au fost nevoiți să-și abandoneze satele și cirezile ca urmare a acestor bombardamente zilnice și nemaipomenite. Armata română nu folosește trenuri blindate"51. La rândul său, într-o altă telegramă din 3 martie 1919, generalul H.M. Berthelot relata lui G. Clemenceau despre înmulțirea atacurilor asupra frontului român: "Incidentele se înmulțesc în Transilvania. De la 23 la 27 februarie (st. v. – subl. noastră) românii semnalează 10 atacuri ungurești asupra frontului, în special în zona Zalău. Aceste atacuri sunt conduse de bande de aproximativ 50 de oameni sau de companii de trupe regulate cu artilerie … Armata română operând într-un teritoriu pe care îl revendică și (care este) populat în majoritate covărșitoare, de români, nu are deloc interesul de a se deda la excese"52.
În Transilvania acționau gărzi românești, ungurești și germane formate din mercenari plătiți cu 30 coroane pe zi. Gărzile ungurești au fost desființate încă din primele zile ale intrării armatei române. În schimb, gărzile românești și săsești au rămas, dar prin pretențiile lor începuseră să pună în pericol guvernul provizoriu, ulterior fiind însă înlocuite cu trupe de jandarmi și poliție53 această situație delicată fiind în cele din urmă eliminată.
O serie de lucruri neplăcute au avut loc și în Banat unde se aflau trupe franceze și sârbești. Astfel, din partea armatei sârbe au avut loc o serie de represiuni împotriva românilor54, precum și rechiziții nejustificate55. Complicarea evenimentelor a fost posibilă și datorită prezențeibolșevicilor în această zonă. La 8 mai 1919 Ștefan Cicio-Pop cerea primului ministru al României pentru orașul Arad două batalioane și "alte trupe care să ocupe orașul plin de bolșevici care sub scutul francezilor și autorităților maghiare se înarmează cu armata regulată" menționându-se, de asemenea, că s-au întâmplat multe incidente cărora le-au căzut victime românii56.
Pentru a aplana tensiunile de la linia de demarcație româno-ungară, Conferința de Pace de la Paris hotărăște la 13 / 26 februarie 1919 crearea unei zone neutre în Transilvania57. Această decizie a fost transmisă de generalul H.M. Berthelot, generalul C. Prezan, la 22 februarie / 7 martie, delimitarea făcându-se astfel58:
– la est, șoseaua Arad-Salonta și calea ferată Slonta-Oradea-Carei-Satu Mare;
– la nord, râul Someș;
– la vest de linia de demarcație ce pornea de la Tisala circa 5 km vest de Debrecen, 3 km vest de Devavaniya, vest de Gyoma, apoi Oroshaza, Hodmezovasarhely și Szeged;
– la sud, era Mureșul.
La 7 / 20 martie, colonelul Fernand Vyx, reprezentantul comandamentului aliat pe lângă guvernul maghiar înmâna contelui Karoly Mihaly nota aliaților cu privire la retragerea armatei ungare dincolo de linia neutră într-un termen de 10 zile, începând cu 10 / 23 martie 1919, urmând ca zona neutră să fie ocupată de forțe franceze. Guvernul condus de M. Karoly nu acceptă și o zi mai târziu demisionează, în locul său venind un guvern bolșevic condus de Alexandru Garbay, iar ca ministru de externe Bela Kun, guvern care declanșează mobilizarea, fiind chemați sub arme oameni între 16 – 48 ani59. Cu toate că ziarul budapestan "Pesti Hirlap" – dar și alte ziare – anunța oficial la 14 / 27 martie că începând din 10 / 23 martie armata maghiară, bazată până atunci pe serviciul obligatoriu, a fost înlocuită cu o armată de voluntari. De asemenea, se mai menționa că Ungaria fiind un stat agricol, noua armată de "voluntari" va fi în principiu formată din muncitori și meseriași. Erau menținute elementele de valoare ale fostei armate după ce acestea vor semna o declarație prin care se obligau a servi în armată minimum 6 luni. Corpul ofițeresc urma a fi alcătuit din ofițeri activi, putându-se primi și ofițeri de rezervă în proporție de 25%. fiecare soldat urma a da o declarație prin care se obliga " a se supune ordinelor ministrului de război și superiorilor, a apăra integritatea republicii maghiare și a recunoaște statul soldățesc"60.
Ca o ultimă soluție, pentru a evita un conflict româno-maghiar Lloyd George propune la 17 / 30 martie 1919 trimiterea la Budapesta a unei misiuni conduse de generalul sud-african Jan Christian Smuts, care la 22 martie / 4 aprilie predă guvernului ungar o notă a celor patru puteri (S.U.A., Anglia, Franța, Italia) în care se cerea retragerea armatei ungare în conformitate cu decizia Conferinței de Pace de la Paris din 13 / 26 februarie 191961. Misiunea Smuts era trimisă și pentru a "examina executarea generală a armistițiului încheiat la Villa Giusti și a convenției militare de la 31 octombrie / 13 noiembrie 1918 de la Belgrad"62. La 25 martie / 7 aprilie guvernul ungar răspundea negativ la cererile aliaților63.
Referitor la misiunea Smuts, Ion I.C. Brătianu declara că "într-o bună dimineață ne-am pomenit fără să fim informați că în locul oștirei noastre, care fusese oprită de a merge la Budapesta, era trimis acoloun general sud-african fără trupe: generalul Smuts care trebuia să reguleze chestia ungurească și să împuie lor și nouă condițiile care le-ar fi găsit de cuviință"64.
Într-o notă din 14 martie 1919 a ministrului englez la Paris, lordul Edward George Viliers Stanley către secretarul de stat pentru afaceri externe englez George Nathaniel se spunea că "este indispensabil ca trupele române să fie puse în posibilitatea de a avansa foarte repede"65.
Toate aceste evenimente demonstrau că un conflict cu Ungaria bolșevică era inevitabil. În aceste condiții, la 28 martie / 10 aprilie guvernul României decide începerea înaintării trupelor române, o zi mai târziu numind pe generalul Gheorghe Mărdărescu, comandant al trupelor din Transilvania66. De asemenea, în ianuarie 1919 guvernul hotăra înființarea corpurilor 6 (diviziile 16, 17 și 20) și 7 (diviziile 18, 19 și 21 ardelene). Se formau doar diviziile 16 și 18 care vor lua parte la acțiunile împotriva Ungariei67.
La acțiunile din Transilvania luau parte 6 divizii infanterie și 3 brigăzi cavalerie, însumând circa 64.000 oameni (64 batalioane, 28 escadroane, 152 tunuri, un tren blindat, un grup motorizat și grupul 5 aviație, care dispunea de 3 escadrile)68.
La rândul său, armata ungară era apreciată ca având Tisa și Apuseni circa 70.000 oameni cu 137 guri de foc și 5 trenuri blindate. În spatele liniei a II-a, în dreapta Tisei, în regiunea Kecskemet – Kiskunfelegyhaza se mai găsea (în afară de alte unități) o divizie în formație, apoi alți 50.000 – 60.000 oameni, încât totalul forțelor armatei ungare era apreciat în jur de 150.000 oameni69.
Organizarea armatei române era următoarea70:
A. Grupul de Nord, având comandant pe generalul Traian Moșoiu, format din:
1) Detașamentul mixt comandat de generalul M. Olteanu, compus dintr-o brigadă (nr. 5) de roșiori și două batalioane infanterie;
2) Divizia 2 cavalerie, comandant generalul Constantinidi;
3) Diviziile 7 (comandant generalul C. Dumitrescu), 6 (comandant generalul St. Holban) și 16 (ca rezervă și având comandant generalul Al. Hanzu) infanterie;
B. Grupul de Sud, pus inițial sub comanda directă a Comandamentului Trupelor din Transilvania, format din divizia 2 vânători, comandat de generalul Al. Dabija;
C. Rezerva generalăformată din diviziile 1 vânători (comandant generalul A. Lecca) și 18 ardeleană (comandant generalul D. Papp).
Misiunea armatei române era trecerea munților și ocuparea marilor noduri de comunicație pe linia Hust-Satu Mare-Carei-Oradea-Salonta-Beiuș-Boroș Sebeș. Astfel, grupul detașamentului generalului M. Olteanu avea ca obiectiv Hust, divizia 2 cavalerie și brigada 2 roșiori urma să ocupe valea Someșului, iar divizia 7, Carei. Divizia 6 urma să ocupe valea Crișului Repede, apoi să se îndrepte spre Oradea, în timp ce divizia 2 vânători trebuia să înainteze pe valea Crișului Alb și Crișului Negru pentru a ocupa în final linia Beiuș-Sebeș-Rodna71.
În noaptea de 15 – 16 aprilie 1919 (st. n.) armata ungară atacă în trei puncte (valea Someșului la Cicarlău, Țigani și defileul Crișului Repede la Ciucea). La 16 aprilie (st. n.), ora 3,15, Grupulde Nord trece la contraofensivă cu diviziile 6 și 772. Alături de cele două diviziiîn prima linie se mai aflau diviziile 2 cavalerie, 2 vânători și detașamentul mixt al generalului N. Olteanu, iar în linia a II-a se găseau diviziile 1 vânători, 16 și 18 ardelene73. În fața liniei I a armatei române, principalele forțe ungare erau la Sighet – Kőrőmező (circa 3.000 bolșevici unguri și ucrainieni) și un regiment de secui (circa 1.700 de oameni) în zona Hust în fața detașamentului mixt al generalului M. Olteanu; un batalion secui și regimentul 22 honvezi (circa 2.400 oameni) pe valea Someșului în fața diviziei 2 cavalerie române; o brigadă de honvezi (circa 4.000 oameni) în fața diviziei 7 române în regiunea Tășnad-Hadad; Brigada 39 infanterie (circa 5.000 oameni) în regiunea Ciucea-Oradea în fața diviziei 6 române; 1.500 unguri în regiunea Vascău și o brigadă infanterie dotată cu artilerie la care se adăugau 2 trenuri blindate și 3 avioane în regiunea Csucs-Barosjenő, în fața diviziei 2 vânători române74.
Pe 16 aprilie (st. n.) divizia 7 înaintează 8 km, divizia 6 între 6-8 km, iar Grupul de Sud (căruia i se adăugase între timp o parte a diviziei 1 vânători) 25 km. În următoarele două zile Grupul de Nord înaintează în general 15-20 km, cu toate diviziile pe 18 aprilie, ocupând Tășnad – după ce la 17 aprilie divizia 6 ocupase Crasna – și ajunge la 24 km de Carei. Pe 19 aprilie este ocupată linia Hust-Satu Mare-Carei, incusiv orele menționate, iar Marghita este ocupată în aceeași zi tot de Grupul de Nord și anume, divizia 6, iar pe 20 aprilie este ocupată Oradea75. Astfel, obiectivul armatei române este îndeplinit în urma instalării ei pe aliniamentul "marilor centre" cum erau denumite în acea vreme: Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta.
Tot în aceeași zi, Generalul Frachet d'Esperey transmitea o telegramă ministrului francez de război în care se spunea că "întrucât ungurii i-au atacat pe români pe frontul din Transilvania în noaptea de 15-16 aprilie, românii au pornit la ofensivă în dimineața lui 16 aprilie"76.
În aceeași zi se formează grupul generalului Al. Dabija (divizia 2 vânători, brigada 1 vânători, un divizion artilerie și un divizion obuziere din divizia 1 vânători)77.
Situația existentă la 20 aprilie era departe de a fi liniștitoare, cauzele fiind multiple. În primul rând era vorba de existența în fruntea statului a unui guvern bolșevic, iar în al doilea rând, de existența la est de Tisa a unui număr de soldați maghiari. Astfel, în aprilie 1919 se făceau la Bekescsaba 25.000 de oameni cu 50 guri de foc, la Debrecen 3.000 oameni cu 15 guri de foc, la Gyula și Solnoc câte 2.000 oameni etc.78. Apoi aceste forțe puteau oricând să execute un atac asupra celor românești, mai ales că era vorba de o zonă de câmpie. Concentrarea trupelor ungare în trei zone diferite (Debrecen, Bekescsaba și în sfârșit între Csap și Nyireghaza) era însă în avantajul armatei române întrucât distanțele relativ mari între cele două centre de concentrare a forțelor ungare permitea o izolare a acestora, urmată de o încercuire și capitulare rapidă și eficientă79. Trupele ungare din fața Grupului de Nord erau evaluate la circa 35.000 de oameni, iar cele din fața Grupului de Sud în jur de 30.000 de oameni80.
La 20 aprilie 1919, într-o adresă din capitala Austriei a lui C. Isopescul Grecul (notă dată prin legația României dinFranța) către Ion I.C. Brătianu, se spunea că "atât la Viena cât și la Budapesta cercurile anticomuniste doresc cel mai marre succes armatelor române, așteptând în același timp chiar ocuparea Budapestei de către aceste armate". Tot în adresă se mai spunea că "după înaintarea trupelor române peste linia de demarcare, regimul bolșevic din Budapesta se va descompune. Aceleași vederi se găsesc și în cercurile guvernamentale din republica Austro-Germană și se pare că acest succes este în mod vădit dorit. Același lucru se întâmplă și la cehi și iugoslavi … o împiedicare a înaintării trupelor române ar fi privită aici ca o mare greșeală"81.
În urma ordinului dat de Comandamentul Trupelor din Transilvania la 21 aprilie 1919, armata română începând din ziua următoare își reia acțiunile împotriva forțelor ungare82.
Astfel, Debrecenul este atacat la est de divizia 7, iar la sud de divizia 6 (o brigadă), iar la 23 aprilie localitatea este ocupată. Bekescsaba este atacat frontal de divizia 2 vânători (inclusiv în nord), iar în sud de divizia 1 vânători, orașul fiind ocupat la 26 aprilie. O zi mai târziu era capturată între Csap și Nyregyhaza divizia de secui, una din cele mai bune unități ale armatei maghiare83. În aceste condiții căderea celor trei zone de concentrare a permis o înaintare rapidă a armatei române spre Tisa, operație care s-a încheiat la 2 mai când comandamentul trupelor ungare din Salonok propunea încheierea armistițiului84. Așadar la începutul lunii mai armata română ocupa toată zona de la est de Tisa.
La 10 iunie 1919, S.U.A., Marea Britanie, Franța și italia acuzau România că nu s-a oprit pe linia de demarcație și că a continuat până la Tisa, încât datorită trupelor române guvernul M. Karoly ar fi căzut, ceea ce a determinat venirea la putere a bolșevicilor în Ungaria85. Mareșalul F. Foch într-o scrisoare către G. Clemenceau recomanda să se aprobe cererile României, în caz contrar siguranța ei era compromisă și se punea în pericol pacea din sud-estul Europei86. Oricum, situația era departe de a fi limpede, armata română oprindu-se doar temporar la Tisa.
Referindu-se la acținile armatei române într-un discurs ținut la Sibiu, la 29 mai 1919, regele Ferdinand, spunea că "a venit însă ziua când trupele au putut intra în țara mult dorită, în frumosul Ardeal unde au fost primite ca salvatoare, dându-li-se și sarcina de a restabili ordinea împotriva altui vrăjmaș, făcându-se deplina datorie prin intrarea regimentelor din România veche și prin formarea noilor regimente din Ardeal"87.
Partea a III-a
Ocuparea Ungariei
Între război și diplomație
Înfrângerea armatei ungare și aruncarea ei peste Tisa a fost departe de a rezolva lucrurile. Intenția guvernului bolșevic ungar de a stabili o legătură cu guvernul bolșevic rus a determinat în luna mai un atac asupra teritoriului cehoslovac din partea armatei ungare, ceea ce pentru o perioadă foarte scurtă de timp a deplasat atenția guvernului maghiar de pe frontul stabilit pe Tisa.
Evident, aceste acțiuni ale guvernului bolșevic ungar erau o oarecare posibilitate de intervenție în Ungaria a unor forțe aliate. Astfel, la 2 mai 1919 Radu Rosetti și Mihail Pherekyde transmiteau într-o telegramă lui Ion I.C. Brătianu că generalul Franchet d'Esperey crede că "ocuparea Budapestei este absolut necesară", iar acesta apreciază că ea se poate face cu două divizii românești, opt grecești, o divizie sârbă și două sau trei divizii franceze88..
La 7 iunie, Conferința de Pace de la Paris dă un ultimatum prin care cerea Ungariei să înceteze agresiunea contra cehoslovacilor, iar la 13 iunie se notifica guvernelor român, cehoslovac și ungar că au fost stabilite granițele. Bela Kun răspundea la prima notă că nu au încetat operațiile, iar la a doua că sunt teritorii locuite exclusiv de maghiari și că acestea au fost răpite89.
La 15 iunie, guvernul ungar cerea retragerea armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație stabilită prin convenția de armistițiu din 31 octombrie / 13 noiembrie 191890. Pe 5 iulie, armata ungară își începea pregătirile91. Trei zile mai târziu Marele Cartier General Român interceptează o radiotelegramă adresată Antantei de către Ungaria prin care alianța era anunțată de reluarea ostilităților de către guvernul ungar contra României92
La 11 iulie 1919, Consiliul Suprem interaliat se întrunește sub președenția lui G. Clemenceau pentru a discuta problema ungară. Mareșalul F. Foch a pledat pentru o înțelegere cu guvernul ungar aducând ca argument faptul că pentru o intervenție împotriva acestuia erau doar 84.000 oameni, în timp ce ungurii își sporiseră numărul de divizii de la 6 (în momentul semnării armistițiului de la Belgrad) la 993. Cu toate acestea, la 13 iulie același Ferdinand Foch adresa generalului C. Prezan o cerere pentru ca trupele române să sprijine o eventuală acțiune militară împotriva Ungariei, solicitându-se "maximum de mijloace de care dispune România"94. Trei zile mai târziu, generalul C. Prezan într-o adresă către mareșalul F. Foch, transmitea acordul regelui Ferdinand de participare a României, alături de aliați, la o acțiune contra Ungariei, anunțând totodată că statul român putea pune la dispoziție 7 divizii (5 de infanterie și 2 de cavalerie) plus o divizie infanterie de rezervă, acestea putând intra în acțiune la opt zile de la luarea deciziei de către aliați95. În cele din urmă, hotărârea aliaților va fi negativă. Astfel, după ce la 17 iulie Consiliul Suprem, în urma unei ședințe, nu decisese vreo acțiune contra Ungariei96, Ferdinand Foch aduce aceasta la cunoștință României97. În aceste condiții războiul devenea practic inevitabil.
Totalul trupelor ungare era de circa 80.000 – 90.000 oameni grupați în patru corpuri de armată (9 divizii și 6 brigăzi independente) la care se adăugau brigada 80 internațională și detașamentele Kashau și Izanto98. Românii aveau în luptă 90.000 oameni99.
Armata română era dispusă în două grupuri și anume Grupul de Nord comandat de generalul N. Mihăescu (diviziile 16 infanterie și 2 vânători) între Csap și Abadzolnok și Grupul de Nord comandat de generalul Șt. Holban (diviziile 18 infanterie și 2 vânători), în rezerva generală aflându-se diviziile 1, 6, 20 și 21 infanterie și diviziile 1 și 2 cavalerie100. În ceea ce privește armata ungară, în fruntea corpurilor de armată erau comisari politici ai sovietelor, dar operațiile tehnice erau executate de ofițeri superioari de carieră din fosta armată austro-ungară101.
La 20 iulie 1919, ora 03, armata ungară declanșează un atac la est de Tisa în punctele Tokaj Solnok, Csongrad și Mindszent urmărind stabilirea unor capete de pod, apoi reluarea ofensivei și ajungerea pe linia Satu Mare-Carei-Oradea-Salonta-Arad, inclusiv cucerirea acestor localități102. Pe 21 iulie, trupele ungare vor înainta în centrul și sudul frontului, fiind atrase în special de cedarea diviziei 18 infanterie. În ziua următoare vor înainta pe tot frontul. Pe 23 iulie, după patru zile de luptă maghiarii aveau un cap de pod la Tokaj, în sud erau respinși, iar în centru înaintaseră circa 60 km în lărgime și 30 km adâncime103.
La 24 iulie 1919, generalul C. Prezan adresa Comandamentului Trupelor din Transilvania ordinul de luptă prin care acestea urmau să înceapă acțiuni în zonele Tokaj și Solnok104. astfel, în zilele de 24 și 25 iulie războiul este de tatonare însă pe 26 iulie maghiarii sunt aruncați peste Tisa. În aceste condiții singura variantă, pentru a elimina pericolul bolșevic din Ungaria, era distrugerea completă a acestuia, în acest sens fiind emis la 26 iulie 1919 un ordin de către Marele Cartier General Român105. Armata română acționa cu grupul generalului Ștefan Holban format din divizia 2 vânători la est de Fegyvernek și divizia 1 vânători la sud de localitate; grupul generalului Traian Moșoiu acționa cu diviziile 1 și 6 infanterie în regiunea Solnok; grupul generalului C. Dumitrescu constituit din diviziile 7 infanterie, 2 cavalerie, brigada 4 roșiori la care se adăuga un regiment de vânători în zona Kunmduros și grupul generalului N. Mihăescu format din divizia 16 infanterie și brigada 49 între Csap și Abadszolnok; în sfârșit grupul generalului D. Papp compus din divizia 18 infanterie și brigada 11 artilerie între Abadszolnok și Mureș106. Astfel, armata română se ridica de data aceasta la 120.000 oameni.
Atacul României împotriva Ungariei bolșevice a început în noaptea de 29 – 30 iulie 1919 cu divizia 2 vânători în sectorul Fegyvernek-Kiskőre107.
Pe 30 iulie au intrat în acțiune diviziile 1 vânători și 6 infanterie108, iar o zi mai târziu divizia 1 cavalerie și brigada 4 roșiori109. În cele din urmă masând trupe în zonele de atac, comandamentul român a reușit să determine armata ungară să renunțe la orice rezistență pe Tisa. Această situație a permis o înaintare rapidă a trupelor române, mai ales că maghiarii aflându-se în zonă de câmpie nu puteau fi avantajați din punct de vedere strategic. La 2 august capitulează diviziile 3, 5 și 6 ungare, iar o zi mai târziu divizia 1. Până la 8 august capitulau diviziile 1-6, iar diviziile 7, 8 și 9 se dezmembrau110. Luni, 4 august 1919, armata intra în Budapesta111.
În legătură cu acțiunile armatei ungare se impun câteva considerații. Trupele ungare în timpul ofensivei din 20-23 iulie 1919 nu au ca obiectiv armata adversă ci teritoriul, ori aceasta nu are valoare atâta timp cât armata adversă nu este distrusă, întrucât odată eliminat adversarul, teritoriul se ocupă de la sine112. În timpul ofensivei noastre începută la 29-30 iulie armata ungară nu organizează apărarea pe Tisa, iar în noaptea de 31 iulie – 1 august deși avea posibilitatea să iasă din încercuire nu o face. La rândul său, comandamentul român își alege sectoarele de operațiuni care puteau duce cel mai rapid spre drumurile principale în vederea ocupării Budapestei113.
La 10 august 1919 generalul Gheorghe Mărdărescu comandantul trupelor din Transilvania adresa o proclamație – către populația din zona Budapestei – în care se spunea "că rolul armatei române nu este nici de a aduce nici de a menține guverne în teritoriul altor state … Dorința României este ca odată tranșate – de acord cu aliații ei – toate chestiunile care au rezultat din războiul actual să reia relațiuni pașnice și normale cu poporul vecin ungar căruia îi cere numai o conduită leală și împlinirea strictă a angajamentelor luate … Comandamentul armatei române a luat cele mai energice măsuri pentrua ca în cea mai scurtă vreme alimentarea orașului să devie normală"114.
Demisia la 1 august a guvernului bolșevic și înlocuirea acestuia cu guvernul condus de Piedl Gyula, prezența armatei române în capitala ungară, a făcut posibilă transpunerea pe cât posibil în practică a acestor lucruri.
Cu toate acestea, pericolul unui nou conflict româno-ungar nu era eliminat. La 14 august 1919, Constantin Diamandi, înalt comisar al guvernului român la Budapesta avertiza că este posibil ca armata ungară să se reconstituie și apelând la patriotism poate să ducă un război de gherilă115 .
La 16 octombrie 1919 ziarul maghiar "Vilagpiag" scria că, comandamentul trupelor române a făcut pași uriași ca aprovizionarea capitalei să se îmbunătățească în toate privințele, subliniind rolul important al acestei acțiuni întrucât, de exemplu, populația săracă nu eraîn stare să-și cumpere carne "în acest scop numitul comandament înlesnind transportul vitelor cu orice mijloace"116. În același sens și ziarul "Nemzeti Ujag" din 29 octombrie 1919 semnala că în urma întâlnirii dintre generalul Gh. Mărdărescu și ministrul ungur al aprovizionării s-a stabilit ca din Debrecen să se trimită 10.000 vagoane grâu pentru Budapesta, iar acesta să fie transportat cu trenuri militare românești până la Solonok. Același ministru al aprovizionării, Caroly Erdely, spunea la 29 octombrie 1919: "comandamentele române ne-au arătat totdeauna cel mai mare interes și extremă bună voință în ceea ce privește aprovizionarea țării și a capitalei punând la dispoziție pentru transporturi chiar autocamioanelor comandamentelor"117. De asemenea, 40 de comune din jurul Budapestei au fost scutite de rechiziții pentru a aproviziona capitala118. Tot în Budapesta au fost înființate 14 cantine pentru populația săracă. De asemenea, s-a lăsat liberă cumpărarea grâului și vânzarea făinei pentru populația budapestană în scopul eliminării speculațiilor făcute de societatea alimentară Haditelmin patronată de ministrul respectiv119. Tot prin intermediul armatei române s-au distribuit 20.000 kg carne de vițel, 50.000 kg carne congelată, fiind puși la dispoziția ministrului ungar al alimentației și 60.000 porci pentru tăiere. Din zona de la est de Tisa au fost aduse 10.000 vagoane cartofi, fiind înființate și patru trenuri zilnice ce aduceau alimente și provizii120. Întrucât în zona lor se comiteau atrocități și crime, muncitorii de la minele de cărbuni din Tatabanya cereau armatei române la 30 septembrie, trupe pentru protecție121 . La 20 august T. Imre de la poliția budapestană menționa că în cartierul Falk Miksa se dădea de mâncare la 60 de civili122, iar la cazarma regimentului 4 vânători român se dădea de mâncare la 200 de copii, lucru menționat de comandamentului batalionului de rezervă din regimentul 32 infanterie al armatei ungare123.
La rândul său directorul școlii civile din Budapesta informa la 13 octombrie 1919 pe primarul orașului că începând cu 11 septembrie regimentul 10 roșiori român asigura hrana a 100 de copii la prânz și seara124. La 17 octombrie într-o scrisoare adresată de sătenii comunei Racospalota armatei române se mulțumea acesteia pentru menținerea ordinii și asigurarea unor mese gratuite pentru săraci125.
Referindu-se la perioada în care armata română s-a aflat pe teritoriul Ungariei, C. Diamandi nota că "față de unguri și cât a fost posibil am căutat să scurtez durata ocupațiunei și să îndulcesc inconvenientele ei; să redic rechizițiile și evacuările, să protejez pe cei săraci. Am adus chiar din țară alimente pentru a hrăni populația din Budapesta și am considerat întotdeauna că orice ne-ar rezerva din partea ungurilor viitorul era de datoria noastră de ocupat, o datorie de umanitate, de a veghea pentru ca populațiunea să nu sufere. N-a fost ușor că totul a fost dezorganizat de bolșevici și nu găseam adesea concurs necesra pe lângă autoritățile maghiare. Noi am înființat pe lângă regimente cantine unde se distribuiau alimente calde populației sărace. Intrigile ungurilor pe lângă aliați – în speranța de a provoca o spărtură în blocul aliat – contribuiau și acestea a mări dificultățile noastre. La plecarea noastră dintr-un sentiment de umanitate n-am vrut ca prizonieri din armatele lui Bela Kun luați de trupele noastre să fie lăsați pradă răzbunării guvernului ungar și am cerut ca ei să fie luați sub garanția aliaților cărora i-am predat"126.
Ocuparea unei părți din teritoriul Ungariei a determinat o oarecare atitudine ostilă din partea marilor puteri învingătoare în primul război mondial. La 5 august 1919 Consiliul Suprem trimite la Busapesta o comisie de 4 generali127 și anume Jean Cezar Grazziani din partea Franței, Reginald Gorton din partea Marii Britanii, Harry-Hill Bandholz din partea S.U.A. și în sfârșit Ernesto Mombelli din partea Italiei128. La numai trei zile de la venirea sa, misiunea militară cerea generalului Șt. Holban reducerea numărului de soldați români din capitala Ungariei129. La 12 august 1919 C. Diamandi transmitea guvernului român o notă, în care, printre altele, se spunea că reprezentantul S.U.A. a exprimat o adâncă nemulțumire "pentru atitudinea României"130. Tot C. Diamandi, într-un raport din 3 septembrie către primul ministru Ion I.C. Brătianu, descria atitudinea ostilă a comisiei interaliate față de reprezentanții României în capitala ungară. În notă se spunea că "România a cărei prezență la Budapesta se manifestă prin armată de ocupație e complet înlăturată de la conferința generalilor … raporturile noastre se mărginesc la note scrise … cu cerința de a prezenta în fiecare zi la ora două fix raportul activității noastre". Se dădea și un exemplu. Astfel, când s-a semnalat comisiei generalilor că la o fabrică de muniții s-au găsit clopote românești luate de maghiari pentru a fi topite, acest caz nu a interesat comisia interaliată. În încheierea notei C. Diamandi spunea că, "comisiunea generalilor aliați s-a mărginit a stabili un registru de plângeri și învinuiri contra României"131.
La 8 august 1919 erau transmise la București patru telegrame prin care armata română era criticată pentru intervenția în Ungaria. Una din aceste telegrame era semnată de G. Clemenceau și acuza trupele române pentru faptul că ar fi prădat proprietățile particulare și ar trimite în România sume de bani și material de cale ferată, iar Budapesta este supusă unei blocade inutile și infometată. Se cerea României să dovedească că nu este așa "nu prin vorbe ci prin fapte". A doua zi, Brătianu răspundea că vrea să fie colaboratorul aliaților dar să nu fie tratat nici "ca vrăjmaș, nici ca învins"132. Într-o altă notă (datată 12 august 1919) adresată Conferinței de Pace de la Paris, guvernul român nu mai considera în vigoare acordul de la Belgrad din 1918 întrucât România fusese invitată de aliați să ia parte la o acțiune militară împotriva Ungariei. De asemenea, se mai amintea faptul că în regiunile Ungariei ocupate de armata română "a fost depozitată o mare parte din prada de război luată de armatele Puterilor Centrale" de pe teritoriul României. În notă se mai preciza faptul că armatele aliate, au putut fări nici un protest din partea Conferiței "să golească și să secătuiască total teritoriile ocupate", iar armata română "n-a pierdut niciodată din vedere datoriile pe care i le impun omenia și civilizația … Primirea pe care i-a fucut-o populația în teritoriile ocupate era dovada strălucită a acestor calități"133. În încheierea notei se arăta că România este gata să acționeze conform politicii promovate de Conferința de Pace134.
Într-o notă a lui Ion I.C. Brătianu către C. Diamandi se preciza că, deși României i se promiseseră 4.000 de locomotive "ulterior au fost reduse la 100, iar din acestea așteptate de 6 luni nu ne-au parvenit (până în august – subl. noastră) cu cele mai mari dificultăți decât 40"135.
La 20 octombrie 1919 delegația română înainta Conferinței de Pace de la Paris o notă prin care se preciza că rechizițiile se fac doar din nevoi întrucât state precum Cehoslovacia sau regatul sârbo-croato-sloven nu suferiseră într-o oarecare măsură pierderi așa de mari ca în cazul României. Astfel, Cehoslovacia nu fusese invadată, iar regatul sârbo-croato-sloven era format și din teritorii ale fostei Austro-Ungarii unde nu se duseseră acțiuni de amploare în timp ce Moldova și Basarabia fuseseră devastate de ruși, iar Muntenia, Oltenia și Dobrogea cunoscuseră ocupația Puterilor Centrale136.
La 8 octombrie 1919, D. Rattigan, însărcinatul cu afaceri britanic în capitala ungară transmitea Marii Britanii că în Budapesta sosiseră 3.000 vagoane cu cereale și două trenuri cu combustibili137. La rândul său, generalul său, generalul Franchet d'Esperey, comandantul armatei aliate de la Dunăre transmitea la 8 august o telegramă generalului C. Prezan prin care felicita armata română pentru succesul obținut în conflictul său cu Ungaria bolșevică138.
Referindu-se la atitudinea manifestată de Conferința de Pace de la Paris în legătură cu atacul României asupra Ungariei, Ion I.C.Brătianu, declara că <<de două ori ne-a oprit necunoașterea situației de către aceia care decideau la Paris … Consiliul Suprem ajunsese de fapt la concepțiunea că românii erau tulburătorii Ungariei, că românii prin pretenția lor de a nu respecta linia Mureșului adunaseră acea stare de conflict și de zăpăceală în centrul Europei. La cererea aliaților de a limita armata română primul-ministru replica: "Cum era să admitem dezarmarea unei armate care sta cu pușca și cu tunul gata contra unui atac iminent din partea Budapestei">>139. Referindu-se și la armata română Ion I.C. Brătianu declara că "în lipsa celor 200.000 aliați s-a găsit tot soldatul român, singur, ozolat pe Tisa, și s-a găsit în fruntea lui un comandant capabil, a cărui ordine, a cărui dispozițiune a făcut admirația tuturor acelora din străinătate. Și această oștire singură în fața vrăjmășiei și primejdiei a restabilit ordinea nu numai pentru noi dar pentru Europa întreagă nu numai pe Tisa dar și de la Dunăre la Pesta. Și a intrat oștirea noastră în capitala Ungariei cum intră românul victorios, blajin și drept, și a intrat nu numai pentru asigurarea lui și a Europei dar pentru ca să asigure ordinea și pacea în populațiunea pașnică a Ungariei și să redea posibilitatea de viață a statului astăzi vecin nouă"140. Așadar, declarația făcea o distincție netă între populația și guvernul ungar în sensul că armata română nu a luptat împotriva poporului ungar ci împotriva guvernului bolșevic a lui Bela Kun.
Datorită dificultăților făcute de generalii aliați la șapte septembrie 1919 este emis ordinul nr. 3446 prin care urmau a fi evacuate trupeleromâne de la vest de Tisa. Însă, datorită faptului că Ungaria nu dispunea de nici o forță care să asigure ordinea după retragerea armatei române, ordinul nr. 3446 va fi revocat. Aceleași motive au determinat și anularea ordinului nr. 3982 din 7 octombrie care prevedea, de asemenea, retragerea trupelor române la est de Tisa141. La 15 și 24 octombrie aliații cereau comandamentului român din Budapesta retragerea la 50 km de oraș142. La 23 octombrie, primul-ministru al României, generalul de corp de armată Artur Văitoianu adresa lui C. Prezan o minută în care se spunea că "chestiunea retragerii trupelor române din Transilvania nu poate fi hotărâtă de generalii aliați de la Budapesta fără a se stabili mai înainte o înțelegere între Consiliul Suprem de la Paris și guvernul român asupra timpului la care această operațiune trebuie făcută"143.
Decizia de retragere a trupelor române la est de Tisa a fost luată în urma unei întâlniri care a avut loc la Budapesta între C. Diamandi și sir George Clerk. Conform înțelegerii (lucru făcut cunoscut la 1 noiembrie 1919) românii trebuiau să se retragă între 13 și 23 noiembrie, termen care va fi respectat144.
Nemulțumit de încetineala cu care se făcea retragerea de pe teritoriul ungar la 15 noiembrie Consiliul Suprem transmitea o notă guvernului român în care se preciza că în cazul în care România nu-și va retrage trupele, marile puteri vor întrerupe relațiile diplomatice cu guvernul de la București. La 28 noiembrie statul român răspundea că retragerea trupelor sale se va face "îndată ce condițiile militare și tehnice cum este organizarea spatelui, a depozitelor, etc/" ar face posibilă această evacuare, iar situația din Ungaria ar prezenta garanții, amintindu-se că "armatele de pe Rin au procedat în același fel în scopul de a preveni orice posibilitate de lipsă de securitate pentru trupele de ocupație"145. Evident că retragerea nu avea loc sub auspicii bune. La 3 noiembrie 1919, la Szekesfehervar, a avut loc o întrunire la care au participat și membrii ai guvernului ungar care, în cuvântările lor, au îndemnat populația să se înroleze în vederea unor viitoare acțiuni în Ardeal146. Referindu-se la viitorul politic al Ungariei, C. Diamandi avertiza "că orice încercare de a se crea un guvern de coaliție cu caracter democratic va fi zadarnică" întrucât o dată ajuns la putere "M. Horti va aduce dictatura cu tendințe de restabilire monarhică și chiar habsburgică"147, . astfel, reprezentantul român la Budapesta spunea că "nici în această chestiune n-am putut ajunge la un rezultat cu Consiliul Suprem. Generalii aliați fără a ține seama de realitate și de împrejurări, se țineau rigid de primele lor ordine de la Paris sau erau lăsați fără instrucțiuni și nu li se dăduseră latitudinea necesară. Nu o dată în convorbirile ce le aveam se tânguiau de aceasta"148 .
Într-un memoriu din 23 februarie 1920, adresat președintelui Conferinței de Pace de la Paris, Lloyd George, se preciza de către Alexandru Vaida Voievod că între cauzele care au dus la încetinirea retragerii armatei române de la est de Tisa sunt iarna, lipsa combustibilului, etc.149. În același timp, cu ocazia evacuării zonei de la est de Tisa, Comandamentul Trupelor din Transilvania adresa o proclamație populației Ungariei prin care se avertiza că orice atac împotriva materialului și armatei române, a funcționarilor și cetățenilor români va deteriora oprirea retragerii150 .
La 19 ianuarie 1920 într-o telegramă către Șt. C. Pop, marele om politic Iuliu Maniu, era de părere că între decizia de retragere și retragerea efectivă să fie cel puțin două luni, iar organele de siguranță să rămână acolo până în ultimul moment întrucât populația română, slovacă și cea maghiară care făcuseră servicii românilor "va fi expusă la cele mai îngrozitoare masacre"151. Evacuarea armatei române de la est de Tisa pe teritoriul național și pe granița stabilită de Conferința de Pace de la Paris s-a făcut între 24 februarie și 30 martie 1920152.
La rândul său, o parte a presei maghiare și străine a reflectat în mod negativ intervenția armatei române în Ungaria. La 19 noiembrie 1919 ziarul budapestan "Virradat" publica un articol calomnios în care românii erau etichetați drept un "popor semibarbar, primitiv din ciobani și boieri semiculți adunați și corciți cu tot felul de triburi sălbatice". În continuare, articolul menționa că "nu s-a născut acest popor ca să domnească ci să fie servitori; cultura lui e la început, prostia e înnăscută, apatia și corupția sunt la culme. Doar ei de la români a cărui descendență nu sunt și până la mijlocul secolului prezent a fost totdeauna și la toate popoarele servictori"153. Marele Cartier General era de părere ca acest articol să fie publicat în presa străină pentru a fi aduse la cunoștința opiniei publice internaționale calomniile proferate la adresa României154.
La 13 februarie 1920 apărea în paginile ziarului american "New York Times", un articol intitulat "Cum România a despuiat Ungaria", în urma unei depeșe expediate din Paris la 12 februarie de către ziarul Edwin James, căruia generalul american H.H. Bandholz îi acordase un interviu cu numai o zi înainte. Potrivit ziarului generalul ar fi declarat că "cererea Ungariei ca românii să fie forțați a evacua țara era rezonabilă … Românii nu au nici o scuză de a ocupa linia fluviului Tisa"155. Tot același ziar afirma că România pusese drept condiție a participării ei la luptele duse de aliați împotriva bolșevicilor ruși recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, însă Lloyd George având înaintea sa o telegramă a lui H.H. Bandhplz trimisă premierului român ca să părăsească Ungaria "mai înainte de a cere ceva de la aliați"156. Generalul ar fi spus, de asemenea, "că peste tot unde au fost românii în Ungaria au luat aproape tot ceea ce era mișcător sub pretext de rechizițiuni", apreciindu-se la 35.000 vagoane, întocmind însă pentru acestea o listă care s-ar afla la Conferința de pace. Ziaristul Edwin James era de părere că "România a făcut ca Ungaria să fie mai mult o sarcină pentru Europa decât o țară producătoare"157. Tot după același ziarist H.H. Bandholz ar fi salvat tezaurul Muzeului Național al Ungariei158. În finalul interviului, generalul ar fi afirmat că "ni se ordona să facem uz de energie. Românii aveau armată și noi nu. dacă aș fi avut un regiment de americani lucrurile ar fi putut merge altfel"159. Interviul a fost reprodus și în alte ziare importante din S.U.A.160. În cele din s-a dovedit că, ceea ce s-a publicat în New York Times este un fals, deoarece, la 17 martie 1920 Departamentul de Stat al S.U.A. comunica că singura declarație făcută corespondentului american de către generalul H.H. Bandholz a fost un energic protest la afirmațiile care se făceau pe seama sa, în sensul că acesta ar fi venit de la Busapesta la Paris pentru a pleda cauza Ungariei la Conferința de Pace: "orice alte declarații atribuite generalului trebuie să fie considerate ca expresia de apiniuni cari au fost atribuite în mod gratuit și fără drept de către corespondent"161. De asemenea, ziarul "New York Times" publica la 27 februarie o dezmințire asemănătoare – în legătură cu articolul din 13 februarie – făcută de însăși H.H. Bandholz162. ca urmare a unei adrese către același "New York Times", semnată de C. Cihondariu, la 27 februarie, apărea în ziarul sus amintit un articol în care era motivată hotărârea guvernului român de a ataca Ungaria, întrucât decizia "a fost provocată de atacul lor"163. Se reamintea că "în același timp această acțiune a adus un serviciu omenirii salvând-o cel puțin în parte de bolșevismul mondial", iar ocuparea Budapestei a fost singura variantă pentru a preveni un nou atac din partea Ungariei164.
La 26 mai 1920 legația României din Polonia transmitea ministrului român de externe, Duiliu Zamfirescu, că ziarul "Dziennik Powszechny" (care apărea la Varșovia) organ al extremei drepte poloneze (reprezentată în Dietă) a publicat un articol în care se menționa că românii au distrus în Ungaria tot ceea ce n-a fost nimicit de bolșevici. De asemenea, se spunea că ungurii apreciază la circa 30 de miliarde (fără a se preciza moneda în care a fost calculată suma respectivă) pierderile pe care le suferiseră din partea ocupației române165. Ulterior, aceste afirmații vor fi dezmințite de "Dziennik Powszechny" ca urmare a unei scrisori trimise ziarului de către A.G. Florescu, ministrul român la Varșovia166.
Pierderile suferite de armata română în campania din iulie august 1919 s-au cifrat la 123 ofițeri și 6.474 soldați (morți, răniți, dispăruți)167.
În perioada martie-august 1919 pierderile armatei române pe frontul de vest au fost de 188 ofițeri și 11.478 trupă (morți, răniți, dispăruți)168. Astfel, se încheia campania împotriva Ungariei, soldată pe de o parte cu eliberarea Transilvaniei, iar pe de altă parte cu eliminarea din europa a unui focar al bolșevismului.
Î N C H I E I E R E
Campaniile duse de armata română în anii 1918 – 1920 au fost acțiuni de eliberare a unor teritorii românești se sub dominația străină.
Anul 1916 a reprezentat din diferite cauze (interne sau externe) un eșec pentru armata română. Astfel, aflate în ofensivă pe teritoriul Transilvaniei trupele române au fost nevoite, ca urmare a concentrării de către Puterile Centrale a unor forțe superioare (în muniție și armament), să treacă la defensivă, însă, în cele din urmă această tactică s-a dovedit și ea a fi un eșec.
Trăgând învățăminte din anul 1916, guvernul român și Marele Cartier General au trecut în 1917 la o mai bună redotare și pregătire a efectivelor. Cu toate că la Mărăști, Mărășești și Oituz trupele române au obținut succese răsunătoare, ele nu au putut să recupereze ceea ce se pierduse în 1916 (cauza fiind de data aceasta ieșirea Rusiei din război), dar au reușit să păstreze Moldova neocupată, precum și instituțiile statului (monarhie, parlament și guvern).
Chiar dacă în prima parte a anului 1918, România a fost nevoită să încheie cu Puterile Centrale un tratat odios, totuși perioada ianuarie – martie a reprezentat prima etapă a acțiunii de reîntrăgire a statului român. Astfel, haosul existent în Basarabia, ca urmare a dezintegrării, într-o oarecare măsură, a fostului Imperiu Țarist a determinat statul român să intervină în teritoriul dintre Prut și Nistru. Cauzele au fost pe de o parte faptul că România avea în acel moment posibilitatea să-și recupereze un teritoriu luat prin forță Moldovei în 1812, iar pe de altă parte intervenția armată a avut și scopul de a proteja depozitele românești aflate aici. Acțiunea s-a soldat cu succes, iar la 27 martie / 9 aprilie 1918 Sfatul Țării proclama aproape în unanimitate unirea Basarabiei cu România.
La 29 decembrie 1919 în expunerea de motive legată de votarea proiectului de lege referitor la unirea Basarabiei cu România din Adunarea Deputaților se spunea că "în acea clipă supremă neamul nostru din Basarabia a avut fericirea să găsească alături stând de pază țara mumă care cu toată primejdia în care ea însăși se afla, a putut să ofere, nu numai o mângâiere platonică ci și batalioane glorioase ale unei armate nebiruite. Această armată ridicând la Nistru un zid neclintit în drumul anarhiei a redat poporului din Basarabia putința de a-și făuri mai departe soarta lui așa cum dânsul o înțelegere"1.
Victoria Antantei, atât pe frontul de vest, cât și în Balcani a determinat în cele din urmă dezintegrarea Austro-Ungariei. Astfel, toamna anului 1918 a reprezentat un nou moment favorabil pentru desăvârșirea unității național-statale.
A doua etapă a reîntregirii statului român nu a putut fi făcută decât în urma intervenției trupelor române în Bucovina, în noiembrie (st. n.) 1918. Astfel, după ce la 15 / 28 noiembrie 1919 Congresul General al Bucovinei proclama unirea acestei provincii cu România, cea de-a doua etapă era încheiată.
Cele mai mari dificultăți aveau să fie întâmpinate de armată odată cu eliberarea Transilvaniei. dacă în cazul Basarabiei și Bucovinei oastea română s-a confirmat atât cu trupe, dar mai ales cu bande (bine dotate, inclusiv cu artilerie) constituite în special din foști soldați ai armatei țariste, în cazul Transilvaniei, România a trebuit să ducă un adevărat război împotriva Ungariei. Dacă în cazul Basarabiei inamicul nu avea o armată organizată cu un comandament unic și un guvern care să decidă principalele acțiuni militare și să urmărească anumite obiective în ceea ce privește Ungaria, oastea română a avut un adversar bine organizat și dotat cu un comandament și un guvern care își urmărea cu precizie obiectivele. De asemenea, bolșevicii înlăturaseră ofițerii și generalii aparținând fostei armate țariste, în locul acestora fiind numiți și avansați simpli soldați care erau departe de a se ridica la nivelul foștilor lor superiori. Cu toate că la maghiari în fruntea corpurilor de armată erau comisari politici ai sovietelor, operațiile tehnice erau însă executate de ofițeri superiori de carieră din fosta armată austro-ungară2.
În acțiunea ei de eliberare a Transilvaniei, armata română avea să întâmpine din partea aliaților învingători în primul război mondial numeroase piedici în plan diplomatic. Mobilizând importante forțe materiale și umane, armata română a reușit pe de o parte să elibereze Transilvania, iar pe de altă parte să taie de la rădăcină bolșevismul ungar care nu reprezenta sub nici o formă populația acestei țări.
Referindu-se și la armată, în mesajul regal adresat la 20 noiembrie 1919 Corpurile legiuitoare ale României, regele Ferdinand spunea că: "gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei cari prin truda, prin vitejia și prin jertfele lor au luptat pentru întregirea neamului … Mai caldă ca oricând este dragostea mea pentru pștire pe care recunoscător și mândru o împărtășesc cu țara mea întreagă"3.
De asemenea, în răspunsul la mesajul regal al Adunării Deputaților se spunea că "după un război pornit și sprijinit de conștiința națională și instinctul popular, după atâtea nobile jertfe poporul nostru va uni totdeauna în aceeași recunoștință nemărginită, pe ostașii glorioasei noastre armate căzuți cu sutele de mii pentru înfăptuirea idealului nostru național, pe toți aceia care au dat întru îndeplinirea acestui scop o picătură de sânge ori o fierbinte lacrimă de durere, pe oamenii de stat care ne-au călăuzit pe calea cea dreaptă, dar în fruntea tuturora pe regele nostru, trecut prin suferințele conștiinței îndurerate până la triumful suprem"4.
La rândul său, în răspunsul la mesajul regal, Senatul României spunea că "armistițiul lor (ostașilor – subl. noastră) ne este scumpă. Le vom păstra o recunoștință veșnică, trecând-o la nemurire din generație în generație, precum noi am primit ca patrimoniu sacru al neamului amintirea celor care în trecut i-au apărat ființa"5.
În ședința Adunării Deputaților din 17 decemrie 1919 Ion I.C. Brătianu declara că "este sigur că victoria aliaților a produs o situație europeană care a permis României realizarea revendicărilor ei seculare, dar la această victorie România a vut partea ei mare de jertfe și de rezultate și când a fost vorba de ocuparea teritoriilor sale, ea le-a ocupat la Nistru ca și la Tisa cu bărbăția soldatului și cu luptă în contra vrăjmașului"6.
Basarabia, Bucovina și Translivania vor rămâne în cadrul granițelor României până în anul 1940. După ce la 23 august 1939 se semna la Moscova pactul Ribbentrop – Molotov7 la 26 iunie 1940 U.R.S.S. adresa guvernului român un ultimatum în care invocându-se faptul că "în anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) a parte din teritoriu – Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucrainiană"8. În legătură cu teritoriul bucovinean, ultimatumul menționa că "guvernul sovietic consideră că chestiunea interesând Basarabia este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată, în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională"9. În încheiere se cerea părăsirea de către România a Basarabiei și nordul Bucovinei10. Astfel, statul român pierdea o parte din teritoriile obținute în 1918.
De asemenea, în urma celui de-al doilea dictat de la Viena din 30 august 1940, Germania și Italia impuneau României cedarea părții de nord a Transilvaniei către Ungaria cu o suprafață de 43.492 km² și o populație de 2.667.007 locuitori. În legătură cu dictatul de la Viena, marele om politic Iuliu Maniu declara în Consiliul de Coroană ținut în noaptea de 30-31 august 1940 că "Transilvania, și cu ea împreună și eu, suntem categoric împotriva dezlipirii de România și în contra fărîmițării ei. Sunt revoltat atunci când aud că problema Transilvaniei se aduce în legătură cu tratatul de la Trianon. Unirea Ardealului cu patria mamă nu se întemeiază pe Tratatul de la Trianon, ci pe dreptul de autodeterminare al poporului român din Transilvania, manifestat în mod liber la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia … Am organizat viața de stat românească în Dacia Superioară înainte de încheierea și ratificarea Tratatului de la Trianon, organizând o armată regulată care, împreună cu armata venită din regatul vechi, a dat dovadă eminentă despre buna sa organizare și impresionanta sa vitejie, rupând linia demarcațională întâi, și apoi trecând Tisa … Protestez, ca să nu se repete cu Transilvania, ceea ce s-a întâmplat cu Basarabia și Bucovina"11
Forța combatantă și armamentul armatei din Transilvania în campania cu Ungaria din 19190
B I B L I O G R A F I E
I. ARHIVE
ARHIVELE NAȚIONALE BUCUREȘTI. ARHIVA ISTORICĂ CENTRALĂ:
– Fond casa Regală, Ferdinand, dosare: 46, 59, 67 / 1917; 3, 13, 27, 98, 130, 133, 145 / 1918; 3, 5, 53, 80, 81 / 1919.
– Fond Președenția Consiliului de Miniștri, dosare: 1, 3, 9 / 1918.
ARHIVELE MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE:
– Fond Paris, volumul 53..
– Fond Primul Război Mondial: E2; partea I; volumele 151, 152, 153; partea a II- a; volumele 47, 48.
– Fond 71 / U.R.S.S., volumul 133.
II. DEZBATERI PARLAMENTARE
a) Dezbaterile Adunării deputaților:
– Sesiunea ordinară 1916 – 1917;
– Sesiunea ordinară 1919 – 1920.
b) Dezbaterile Senatului:
= sesiunea ordinară 1916 – 1917;
– Sesiunea extraordinară 1918;
– Sesiunea ordinară 1919 – 1920.
III. DOCUMENTE EDITATE
– CALAFETEANU ION, MOISUC POMPILIA VIORICA, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. Documente. 1917 – 1918, editura Hyperion, Chișinău, 1995, 348 p.
– CĂZĂNIȘTEANU CONSTANTIN, ALEXANDRESCU VASILE, MIRITA AURELIAN, RUSU DORINA, DOBRE DUMITRU, Mărăști, Mărășești, Oituz, Editura Militară, București, 1997, 452 p.
– CIOBANU ȘTEFAN, Unirea Basarabiei. Studii și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917 – 1918, Editura Cartea Românească, București, 1929, 314 p.
– 1918. desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională, vol. II – VI, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureștu, 1983 – 1986.
– IORGA NICOLAE, Discursuri parlamentare, vol. II, Editura Bucovina, București, 1940, 468 p.
– MARGHILOMAN ALEXANDRU, Note politice. 1897 – 1924, vol. IV (1918 – 1919), Institutul de arte grafice Eminescu, București, 1927, 430 p.
– Situația internațională a României. Expunere făcută în Adunarea Deputaților. 16 – 17 decembrie 1919 de Ion I.C. Brătianu, Imprimeriile Independența, București, 1919, 45 p.
IV. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
– ABRUDEANU RUSU ION, România și războiul monsial, Editura Librăriei Soceo Comp., București, 1921, 523 p.
– ADINĂLOAIE NICHITA, Războiul pentru independența națională a României, Editura Politică, București, 1967, 112 p.
– ALDEA CONSTANTIN, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993, 256 p.
– ALEXANDRESCU VASILE, ARDELEANU ION, ARIMIA VASILE, ATANASIU VICTOR, BOLD EMILIAN, BULEI ION, CĂZĂNIȘTEANU CONSTANTIN, CIOBAN NICOLAE, CRISTIAN VASILE, GEORGESCU MARIA, IORDACHE ATANASIE, IOSA MIRCEA, MOCANU VASILE, MOISUC VIORICA, MUȘAT MIRCEA, OLTEANU CONSTANTIN, OPREA M. ION, OPRESCU PAUL, PASCU ȘTEFAN, PETRI AUREL, POPA COSTICĂ, POPA N. MIRCEA, PREDA DUMITRU, PRICOP VASILE, PRODAN COSTICĂ, ROMANESCU GHEORGHE, RUSU DORINA, SCAFES CORNEL, SCHIPOR ILIE, TEODORASCU CONSTANTIN, TUCA FLORIAN, TUDOR GHEORGHE, TUTU DUMITRU, UNC GHEORGHE, ZOIDAN VLADIMIR, România în anii primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării României la război, vol. I (631 p.) – II (934 p.), Editura Militară, București, 1987.
– ALEXANDRESCU VASILE, PREDA DUMITRU, PRODAN COSTICĂ, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919, Editura Enciclopedică, București, 1994, 336 p.
– ALMAȘ DUMITRU, ARMAND GOSU, IONICĂ I. GHEORGHE, PAVELESCU ION, SCURTU ION, Istoria Basarabiei, Editura Tempus, București, 1994, 413 p.
– ALMAȘ DUMITRU, SCURTU ION, Itinerare patriotice, Editura Sport – Turism, București, 1985, 289 p.
– ANASTASIU ION, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Bucovina, București, 1936, 511 p.
– ATANASIU VICTOR, IORDACHE ANASTASIE, IOSA MIRCEA, OPREA M. ION, OPRESCU PAUL, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979, 542 p.
– BĂLDESCU RADU, Războiul balcanic. 1912 – 1913, Tiparul Institutului de arte grafice Dacia Traiana, Sibiu, 1936, 89 p.
– BĂLDESCU RADU, Războiul național, vol. I (224 p) – II (208 p), Editura Institutului de arte grafice Dacia Traiana, 1933.
– BIANU VASILE, Însemnări din războiul României Mari, vol. I (407 p.) – II (512 p), Editura Institutului de arte grafice Ardealul, 1926.
– BOLDUR ALEXANDRU, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992, 543 p.
– BRĂTIANU I. GHEORGHE, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui I.C. Brătianu, Editura Cartea Românească, București, 1939, 189 p.
– CAZACU PETRE, Moldova dintre Prut și Nistru. 1812 – 1918, Editura Știința, Chișinău, 1992, 447 p.
– CERNOVODEANU PAUL, Basarabia. drama unei provincii în context politic internațional. 1806 – 1920, Editura Albatros, București, 1993, 212 p.
– CIACHIR NICOLAE, Din istoria Bucovinei. 1774 – 1994, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, 164 p.
– Cuvântări de Ferdinand. 1889 – 1922, Fundația Culturală, Principele Carol, București, 1922, 287 p.
– DABIJA G. ALEXANDRU, Armata română în războiul mondial. 1916 – 1918, vol. IV, Tipografia N. Storilă, București, 1936, 678 p.
– DOBRINESCU FLORIN VALERIU, Bătălia pentru Basarabia. 1918 – 1940, Editura Junimea, Iași, 1991, 288 p.
– DRAGU IOAN, Pe urmele bolșevicilor. Campania anilor 1916 – 1918, Editura librăriei N. Steinberg, București, 1918, 295 p.
– DRĂGĂNESCU CONSTANTIN, Campaniile din 1848 – 1849 și 1918 – 1919 în Transilvania și Ungaria, Tipografia Izvorul, București, 1930, 340 p.
– FIRA GHEORGHE, Lupta de la Spătărești pentru apărarea orașului Fălticeni de către regimentul 2 grăniceri contra corpului II de bolșevici, Tipografia M. Saidman, Fălticeni, 32 p.
– GAROESCU G. GEORGE, Războaiele balcanice (1912 – 1913) și campania română din Bulgaria, ediția a II-a, Tipografia centrului de instrucție al infanteriei Sfântu Gheorghe, București, 1935, 148 p.
– GĂVĂNESCUL CONSTANTIN, Războiul pentru întregirea neamului. 1916 – 1918, Editura Coresi, București, 1993.
– GHIBU ONISIFOR, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj, 1926, 511 p.
– IOANIȚIU ALEXANDRU, Războiul României. 1916 – 1918, vol. II, Tipografia Geniului (Cotroceni), București, 396 p.
– ILIESCU DUMITRU, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, Imprimeria statului, București, 1924, 153 p.
– KIRITESCU CONSTANTIN, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, ediția a II-a, vol.III, Editura Casei Scoalelor, București, 1927, 575p.
– MATEIU ION, Renașterea Basarabiei, Editura Cartea Românească, București, 1921, 304 p.
– MĂRDĂRESCU D. GHEORGHE, Răspuns unui jurnal nediplomatic al generalului de divizie Harry – Hill Bandholz, membru american al misiunii militare interaliate în Ungaria. 1912-1920, Extras, Tipografia Revistei infanteriei, București, 1935, 64 p.
– MIRON GEORGE, Note din războiul pentru întregirea neamului, Atelierele Societății Anonime "Adevărul", București, 1923, 197 p.
– NEAGOE STELIAN, Bătălia pentru Bucovina, Editura Helicon, Timișoara, 1992, 191 p.
– NISTOR ION, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1990, 454 p.
– NISTOR ION, Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, București, 1991, 352 p.
– OANCEA I. GHEORGHE, Unirea din 1918 – Contribuții bănățene (1848-1918), Editura Universității din Timișoara, 1988, 220 p.
– PAIUSAN RADU, Mișcarea națională din Banat și marea unire, Editura de Vest, Timișoara, 1993, 224 p.
– POPA N. MIRCEA, Primul război mondial. 1914-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 558 p.
– SCURTU IOAN, Regele Ferdinand. Activitatea politică, Editura Garamond, București, 1991, 174 p.
– SCURTU IOAN, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Editura Enciclopedică, București, 1995, 290 p.
– ZONER RĂDULESCU ȘERBAN, MARINESCU BEATRICE, Bucureștii în anii primului război mondial. 191 -1918, Editura Albatros, București, 1993, 319p.
C U P R I N S
Introducere………………………………………………………………………. …. pagina 2
Capitolul I: Acțiunile armatei române și implicațiile acestora
în plan politico-diplomatic (Moldova, Basarabia și Bucovina)….. pagina 7
Partea I: 1917 între refacere și rezistență pentru apărarea ființei
statului. Aspecte generale ……………………………………………………. pagina 7
Partea a II-a: Confruntări româno-ruse în Moldova ………………. pagina 13
Partea a III-a: Intervenția armatei în Basarabia. Cauze și urmări
politico-diplomatice (decembrie 1917-iulie 1918)…………………….. pagina 16
Partea a IV-a: Acțiunile trupelor române pe frontul bucovineano-
basarabean în perioada noiembrie 1918-mai 1919………………….. pagina 33
Capitolul II: Conflictul româno-ungar ………………………………….. pagina 43
Partea I: Aspecte militare generale interne. În toamna anului
1918 (Retragerea armatei lui A. Mackensen. A doua
mobilizare a armatei române)……………………………………………….. pagina 43
Partea a II-a: Eliberarea Transilvaniei de sub dominația străină
(noiembrie 1918 – aprilie 1919)…………………………………………….. pagina 50
Partea a III-a: Ocuparea Ungariei. Între război și diplomație …… pagina 66
Încheiere ………………………………………………………………………….. …… pagina 84
Tabel – Forța combatantă și armamentul armatei din Transilvania
în campania cu Ungaria din 1919…………………………………………. pagina 90
Bibliografie ……………………………………………………………………….. pagina 100
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributii la Cunoasterea Rolului Armatei (ID: 112781)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.