Contribuții la cunoașterea mișcării Legionare în județul Bihor (1940-1946) [305503]

[anonimizat]., Șt. Politice și Șt. Comunicării

Specializarea Istorie

Contribuții la cunoașterea mișcării Legionare în județul Bihor (1940-1946)

Student: [anonimizat] 1940 – noiembrie 1941)

II.1 Guvernul Legionar

II.2 Rebeliunea și urmările ei

Capitolul III – (ianuarie 1942 – iulie 1943)

Capitolul IV – (ianuarie 1944 – decembrie 1946)

[anonimizat] (1940-1946). Am redactat această lucrare pe baza cercetării documentelor din Fondul Legiunea de Jandarmi Bihor și Fondul Inspectoratul de Jandarmi Oradea și a bibliografiei existente. [anonimizat], rebeliunea legionară și activitatea acesteia în ilegalitate.

Informațiile bibliografice au rolul de a plasa studiul Mișcării Legionară în județul Bihor (1940-1946) [anonimizat].

Metoda de cercetare selectată este cea a analizei de conținut. [anonimizat] o documentare care implică analizarea materialelor găsite în sprijinul cercetării. Prin analiza de conținut se stabilesc punctele pe care trebuie să le atingă cercetarea și se clasifică informațiile găsite. [anonimizat], în periaoada cuprinsă între toamna anului 1940 și sfârșitul anului 1946. [anonimizat].

Fascismul este a treia orientare politică de forță din perioada interbelică alături de democrațiile clasice și comunismul. [anonimizat]. În opinia unor politologi nu este decât un alt nume pentru a desmna extrema dreaptă. [anonimizat], educație, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar: „Fascismul a avut trei valori fundamentale: individul al cărui personalitate trebuie să se dezvolte în forma eroică; națiunea, care trebuie să cuprindă toate domeniile: economic, cultural, ștințific și civic; statul, supremul organ juridic și regulator al activității naționale”.

[anonimizat], [anonimizat]-socialiști. [anonimizat]. Fenomenul legionar românesc a [anonimizat]. [anonimizat]-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a [anonimizat], chiar dacă nu a [anonimizat]. [anonimizat]. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor. O deosebire importantă este: partidul nazist a reușit să ajungă la conducerea Germaniei, în timp ce legionarii au condus țara împreună cu generalul Antonescu și când au încercat să preia puterea au fost înfrânți iar acești au fost scoți în afara legii.

Fascismul poate fi definit ca o mișcare de masă tradițională, antidemocratică, antiliberală și antisemită. În mod concret, fascismul cuprinde regimurile politice ale lui Mussolini în Italia, Franco în Spania, Salazar în Portugalia, Horthy în Ungaria sau Antonescu în România. Deși nou din punct de vedere istoric, regimul fascist mai întreține legătura cu practica politică tradițională. El poate fi definit ca o dictatură clasică. În ciuda unei concepții comune, putem spune că regimul fascist nu este de tip totalitar, acest termen putând fi aplicat doar regimurilor nazist și comunist. Atributul de totalitar nu este aplicabil deci pentru dictaturile fasciste interbelice, ci doar pentru cele două indicate mai sus. Ceea ce distinge regimul fascist de cel totalitar este ideologia.

Legiunea Arhanghelului Mihail, numită și Garda de Fier sau partidul Totul pentru țară, a fost înființată în România interbelică la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu ca o organizație extremistă, paramilitară teroristă de orientare naționalistă, cu un caracter mistic religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.

Corneliu Zelea Codreanu ajuns la Universitatea de la Iași în rândul multor studenți și profesori existau tendințe procomuniste și un antinaționalism evident, acest lucru îl determină să ia măsuri. În toamna anului 1919 Codreanu aderă la „Garda Conștiinței Naționale” organizație anticomunistă condusă de muncitorul Constantin Pancu. Garda Conștiinței Naționale formează prima organizație anticomunistă care cuprindea toată Moldova și Basarabia. În 1920 Garda Conștiinței Naționale întreprind 2 acțiuni care pun capăt curentului comunist care i-a cuprins pe muncitorii ieșeni. Prima a avut loc la Regia din Iași în luna februarie, lună în care zvonul despre o posibilă grevă generală circula în rândul muncitorilor din întreaga țară. Moscova căuta să creeze prin agenți o stare de nemulțumire generală, care aducea ondiții propice pentru izbucnirea revoluției comuniste.

Circa 1000 de lucrători declară grevă, arborează steagul roșu, distrug tablourile regelui înlocuindu-le cu fotografiile lui Marx, Trotzki și Rakowski. Aproximativ 100 de oameni aparținând Gărzii Conștiinței Naționale pătrund în fabrică în frunte cu Codreanu, acesta urcă pe acoperiș, înlocuiește steagul roșu cu tricolorul românesc și vorbește mulțimii. Apare armata care ocupă fabrica, însă greva continuă. Codreanul și oameni lui caută în tot orașul mână de lucru și reușesc să adune în trei zile 400 de lucrători, ceea ce duce la dezamorsarea completă a grevei. În 2 săptămâni jumătat din greviști cer să fie reprimiți la lucru.

Cea de a 2-a acțiune a avut loc la Atelierele C.F.R. Nicolina Iași, unde prin inițiativa a doi evrei, dr. Gherlerter și Gherle, se întemeiase un puternic nucleu comunist. În cartierul din jur locuiau un număr mare de evrei, iar atelierele aveau peste 4000 de muncitori. „La o lună de la greva de la Regia, Atelierele C.F.R. declară grevă generală și arborează steagul roșu. Garda Conștiinței Naționale cheamă prin manifeste populația orașului să reacționeze la acest lucru”. Oamenii din organizație pătrund în ateliere, Codreanu urcă din nou pe acoperiș și înlocuiește steagul roșu cu tricolorul în urarele mulțimii din interior. Afară, greviștii comuniști deveniseră amenințători. Codreanu alături de oameni lui deschid calea prin mulțimea grevistă, având revolverele în mâini. În perioada care a urmat curentul comunist a scăzut în intensitate și a fost definitiv stăvilit prin intervențiile guvernului generalului Averescu.

În anul 1927 Codreanu hotărăște să creeze o mișcare politică „sub ocrotirea icoanei Arhanghelului” cu numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Această mișcare a fost pornită de Codreanu când a fost închis la Văcărești. „Decizia de a proceda la crearea Mișcării fără un ban în buzunar avea și o semnificație morală ridicată. Corneliu Codreanu vroia să creeze o mișcare care să nu fie de influența materiei…” spune Horia Sima. La 1 august crează o revistă bilunară „Pământul strămoșesc”. În lipsă de fonduri în luna septembrie, fac apel prin revistă la strângerea de abonamente. Un prim succes: după o lună se înregistrează 2.586 de abonați și publicația se salvează de la dispariție. Încep să se contureze primele forme de organizare. Codreanu crează un sistem de mici grupuri, numite cuiburi. Fiecare cuib conține între 3 și 13 membri și se află sub comanda celui care l-a format. Sistemul de organizare în grupuri mici are avantajul că îi face pe toți membrii activi. Pe măsura măriri acestor cuiburi, ele se vor grupa pe regiuni.

În anul 1930,  din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, „un gard împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul prezentării la alegeri ca un front comun. Singurul partid care a aderat la acest front a fost Legiunea Arhanghelul Mihail. În același an Codreanu merge la Cahul în Basarabia împreună cu șapte mii de legionari să facă un miting împotriva evreilor comuniști din regiune la care li se alătură 20.000 de țărani din județ. În pragul alegerilor parlamentare din 1933 Codreanu a întemeiat – ca expresie politică a Mișcării Legionare – partidul Totul pentru Țară. La 10 decembrie 1933, Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia. Asasinatul a fost comis de un grup de trei legionari, denumiți ulteriorNicadori: Ion Caranica, Nicolae Constantinescu și Doru Belimace. În alegerile din 1937, Legiunea a ieșit pe locul al treilea după Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc, obținând 15,5% din sufragii. Carol al II-lea, care se opunea legionarilor, i-a ținut în afara guvernului. Codreanu a fost arestat, închis în aprilie 1938 și în luna noiembrie a aceluiași an, în timpul înscenării unei încercări de evadare, împreună cu un număr de legionari, a fost ucis de jandarmi (strangulat). După asasinarea lui Codreanu, la conducerea Mișcării Legionare a fost numit Horia Sima. După moartea lui Codreanu, regele Carol al II-lea ordonă anihilarea mișcării legionare. Horia Sima alături de alți fruntași legionarii fug la Berlin unde formează un comandament cu alți legionari cu scopul de al asasina pe rege și pe Armand Călinescu primul ministru. Ei reușesc să-l omoare doar pe Călinescu, după care pătrund în studioul de radio București unde anunță fapta săvârșită, după care s-au predat de bună voie poliției și au fost împușcați pe loc. Regele înfuriat pe urma acestui act ordonă ca toți legionarii din închisori să fie omorâți, iar în fiecare județ să fie câte trei legionari din fiecare județ, de preferință liderii lor. Trupurile lor au fost expuse în piețe publice și lăsate acolo timp de trei zile pentru a înspăimânta populația. În jur de 252 de legionari, au fost asasinți într-o singură noapte. Horia Sima se reîntoarce în țară pe 26 octombrie 1939, dar după asasinarea primului ministru el fuge din nou din țară prin Banatul Sârbesc ca să ajungă înapoi în Germania.

Atunci când legionarii se adresau șefului lor sau îi scriau, ei foloseau expresia „Căpitan”. Titlul de „Căpitan” a apărut destul de devreme în relațiile dintre legionari și conducătorul lor, încă de la debutul mișcării. Nu Corneliu Zelea Codreanu l-a ales, numele a apărut spontan pe buzele legionarilor; și a rămas ca o zvâcnire naturală de respect față de fondatorul Legiunii.Denumirea aceasta n-are nici o legătură cu gradul corespunzător din ierarhia militară modernă.

Capitolul I

Istoriografia problemei în județul Bihor

În România comunistă, dacă s-a scris despre legionari, a fost doar pentru a-i identifica drept cei mai mari inamici ai comunismului. Deci, doar de pe pozițiile partidului comunist. Abia după căderea regimului comunist, s-a permis accesul la documente, care priveau mișcarea legionară.

Astfel, în ceea ce privește județul Bihor, primul care s-a ocupat a fost profesorul și cercetătorul Corneliu Crăciun. Acesta a publicat, în anul 2000, în revista de cultură locală din Oradea, Cele Trei Crișuri lucrarea „Atitudinea autorităților din România față de legionari (1944-1946)”. Corneliu Crăciun, ne prezintă situația din țară și din județ față de urmarirea și arestarea legionarilor după 23 august 1944. După 23 ausgust 1944 legionarii au fost urmăriți în continuare fiind că erau considerați periculoși, astfel „Acțiunea de arestare a foștilor conducători ai mișcării legionare și a celor considerați periculoși pentru ordinea de stat a început în dimineața zilei de 12 octombrie 1944 și, conform programării, urma să se încheie în 16 octombrie. Operația a fost de amploare: până la 30 noiembrie 1944 au fost triați 7416 legionari, dintre care 788 au fost reținuți pentru internare.”. Sovieticii erau foarte nemulțumiți de toleranța pe care autoritățile o manifestau față de legionari. Corneliu Crăciun arată că marea parte a legionarilor din țară s-au înscris în alte partide, în speranța de a scăpa de arestare. Autoritățile au continuat urmărirea lor în continuare și după înscrierea în alt partid. Pe bună dreptate pentru că „cea mai mare parte dintre ei sunt înscriși în organizațiile democratice, însă totuși trebuie să fie supravegheați pentru a nu face o politică contrariu ordinei în stat de azi (democrat)”.

Un alt autor Constantin-Răducu Stancu a scris despre mișcarea legionară în general, pe plan ideologic, și părerea lui Corneliu Zelea Codreanu despre cum ar trebui să acționeze de fapt mișcarea legionară. Articolul a apărut în 2006 în Revista de istorie contemporană „Despre Doctrina Legionară”. Constantin-Răducu Stancu ne prezintă un scurt istoric al mișcării legionare și continuă cu prezentarea părerilor a unor legionari despre modul de operare a Gărzii de Fier. Corneliu Zelea Codreanu „făcea o distincție netă între linia de acțiune a Bisericii și cea a Legiunii: Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecția și sublimul”.

Corneliu Crăciun a revenit asupra subiectului despre mișcarea legionară după 23 august 1944, în volumul colectiv intitulat „Democrație Occidentală Și Democrație Populară: evoluția spectrului politic în nord-vestul României: (1944-1950)”, publicat la Universitatea din Oradea, în anul 2004. Ne sunt prezentate evenimentele de după actul de la 23 august 1944, urmărirea și arestarea legionarilor din întreaga țară, aceștia fiind închiși în lagăre. Două erau în județ cum ar fi lagărul de la Tinca și la „Beiuș, cu 10 legionari internați, la care se mai puteau adăuga 20”. Autorul constată și o lipsă de interes din partea autorităților în arestarea membrilor legionari, asta fiind mai evidentă în județul Arad. Aici au fost cele mai multe rapoarte cu privire la trecerile ilegale de graniță făcând posibilă dipariția a mai multor legionari din județ. Sunt prezentate încercările diferitelor organizații legionare de a se împăca și alia cu Partidul Comunist din România. Foarte mulți legionari au intrat în partidul comunist pentru a scăpa de arest sau doar au colaborat cu acesta. Se mai vorbește și despre guvernul de la Viena de sub conducerea lui Horea Sima acesta îndemnând la rezistență față de noua situație în țară. Au fost parașutați legionari pentru a organiza grupurile de rezistență. Au fost chiar înființate 3 regimente Waffen SS din care au făcut parte legionari care au fugit în Germania și prizonieri români. Aceste regimente au luat parte la luptele din Pomerania și la apărarea Berlinului.

Capitolul II

II.1.Guvernul Legionar:

După apariția Frontului Renașterii Naționale, prin decretul regal de la 21 iunie 1940, un “partid unic și totalitar cu numele de Partidul Național” sub conducerea regelui, transformare cerută de mai multe personalități politice, a reprezentat în ultimă instant renunțarea definitivă la “valorile tradiționale pe care se pusese mereu accent”. Imitarea modelului italian și german a devenit cât se poate de evident, nu numai pentru cei din politică, cât și pentru marea masă a populației.

După capitularea Franței și izolarea României a fost urmat de ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 pentru cedarea Basarabiei și nordul Bucovinei.

Pierderea celor două provincii a fost un ultim semnal pentru regimul carlist. Regele s-a hotărât acuma definitiv de ce parte să se situeze, doar că pentru el, dar și pentru țară era prea târziu.

Carol al II-lea îl pune pe generalul Antonescu să constituie un guvern nou. Acesta duce tratative cu Iuliu Maniu, Corneliu I.C. Brătianu și Horia Sima pentru constituirea unui guvern de uniune națională. În timp ce liderii celor două partide istorice au ezitat luarea unei decizii în această privință, cerând, mai întâi, abdicarea lui Carol al II-lea, Horia Sima, a crezut că a venit momentul să preia puterea. În seara de 4 septembrie generalul Antonescu îi cere regelui să abdice tronul. Acesta semnează actul de abdicare abia dimineața zilei următoare, decretul redactat de Mihai Antonescu prin care Ion Antonescu era învestit cu „puteri depline pentru conducerea statului român”. Monarhul rămânea în continuare cu unele atribuții nominale: era „capul oștirii”, păstra dreptul de a bate monedă, conferea decorațiile române, avea drept de grațiere, de amnistie și de a reduce pedepsele, primea și acredita ambasadorii și încheaia tratate.

Îndată după căderea regimului carlist, legionarii s-au bucurat de un anumit sprijin popular. Represiunea suferită le-a atras srijin, iar faptul că-l înfruntaseră pe rege dovedea că erau oforță politică hotărâtă în mijlocul „unei magme de nehotărâți”.

Pe 14 septembrie 1940, o dată cu proclamarea României ca stat național-legionar, s-a constituit guvernul legionar prezidat de, generalul Antonescu. Cu excepția „ministerelor economice și militare toate departamentele au primit titulari legionari.”. Antonescu a acceptat aproape fără excepție oamenii indicați de legiune, iar aceasta a avut întreaga libertate să-și aleagă „elitele creatoare, cu singura condiție: să-și asume răspunderea pentru cei numiți.”. S-a realizat o dualitate a puterii, care nu a convenit nici Legiunii, nici generalului Antonescu. Nici marea burghezie română sau armata nu erau dispuse să cedeze puterea unor fanatici cu „idei politice confuze și radicale”. Legiunea devine după o masivă aflunță de aderenți,singura forță politică în stare să domine strada.

Încă din anul 1938 în satul Budureasa „populația acestui post au fost aderenți și simpatizanți a organizației legionare și din cauza interzicerei legionare s-a observat o mare nemulțumire a lor față de politica internului”. Până ca partidul legionar să ajungă la putere starea de spirit a populației era foarte revoltată mai ales în „rândurile concentraților care mai bine preferau război decât cedarea Ardealului”. După ce legionarii ajung în fruntea țării populația părea mai mulțumită și chiar locuitori care nu sprijineau partidul Legionar au trecut în rândurile lor și unii chiar cu forța.(Anexa 1)

În satul Drăgănești s-a desfășurat o propagandă intensă în special în timpu guvernului legionar, au reușit să se înscrie în mișcarea legionară: „Mateaș Nicolae fost primar legionar, Roman Miron fost șef de sector legionar, Giurgiu Marțian fost șef de cuib, Darț Miron membru activ, Darț Constantin și Giurgiu Gavrilă și toți din comuna Mizieși, care au activat intens în mișcarea legionară”. După 23 ianuarie 1941, au încetat orice activitate în afară de Mânje Ioan și Chirtoc Nicolae. Aceștia împreună cu Giurgiu Vasile au reușit să recruteze legionari din comunele: Poienii de Sus, Poienii de Jos, Ferice, Săud, Lelești, Sebiș și Drăgănești.(Anexa 2)

Au existat organisme specifice legionare, paralele structurilor statale. Dintre toate acestea s-a remarcat „Ajutorul legionar”, organizație inspirată direct din „Ajutorul de iarnă”, aplicat în al Treilea Reich din toamna anului 1938. Condusă de Ilie Gârneață, s-a concentrat asupra distribuirii de ajutoare (în special haine și alimente) și a înfințat cantine gratuite în cartierele periferice, școli și fabrici; cu caracteristic legionar, rugăciunea colectivă preceda servirea mesesi. În noiembrie, s-a proiectat ca „febra cantinelor”, să fie completată cu adăposturi pentru cei sărmani și cu un magazin universal.

În luna noiembrie 1940 a marcat punctul în care legionarii aluncă definitiv în radicalism. După cutremurul din 10 noiembrie, capitala a fost devastată, pentru mulți dintre românii superstițioși care intraseră în rândurile legionarilor, au considerat că cutremurul este un semn că „divinitatea este mânioasă”. A început să se vorbească despre lichidarea vestigiilor vechi ale regimului și să împiedice reapariția unui sistem democrat. Grupările extremiste ca Gărzile Legionare și Spărgătorii de Front erau gata de luptă. O rupere a înțelegerii dintre legionarii și Antonescu a fost masacrul de la Jilava din 26-27 noiembrie, unde au fost omorâți șaizeci și patru de deținuți politici. Pe 27 noiembrie au mai fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, au mai încercat să-i asasineze pe Gheorghe Tătărăscu și Constantin Argetoianu dar au eșuat. Asasinarea lui Iorga și al lui Madgearu sunt decât parte a unui plan de „lichidare globală a tuturor celor care îndepliniseră funcții politice în regimul anterior și în guvernele parlamentare”. Asasinarea lui Iorga a pus o pată neagră asupra Mișcării Legionare, o pată care nu a mai putut fi ștearsă niciodată.

Pe 30 noiembrie la funeraliile lui Codreanu a fost ultima dată când mareșalul Antonescu a mai purtat cămașa verde; la acea dată Antonescu era presat să aleagă între legionari și armată. Luna decembrie a anului 1940 a fost una liniștită, o liniște ce prevestea furtuna. Din 10 octombrie au început să intre trupe ale Wermacht-ului la noi în țară, cu scopul de a instrui armata Română. Unitățile germane s-au desfășurat imediat în punctele economice și strategice, iar numărul lor a crescut în continuu, ajungând la 22 430 de soldați la 11 noiembrie. Apoi au mai continuat să treacă frontiera noi contingente, inclusiv o întreagă divizie Panzer, transformând țara într-un „butoi de pulbere”, care avea să se dovedească esnțial pentru invadarea Iugoslaviei și Greciei. Din punct de vedere economic era vizibil faptul că legionarii încercau să reziste pătrunderii germane. Pentru Germania, păstrarea ordinii în România era esențială pentru „mașina de război” germană, chiar dacă unii lideri naziști ca Baldur von Schirach și Himmler îi simpatizau pe legionari. Acest lucru a fost pus în evidență de către Horia Sima care voia să creadă în sprijinul absolut al naziștilor. Dimpotrivă, Hitler înclina spre Antonescu încă de la începutul lui noiembrie, când mareșalul s-a dus la Berlin pentru a semna Pactul Tripartit. Invitat și el Horia Sima, acesta nu s-a conformat, din cauza mândriei fiindcă nu vroia să fie văzut ca un locțiitor al lui Antonescu. Încă de la prima întâlnire, dictatorul german l-a simpatizat pe Antonescu. Om practic, disciplinat, cu puține ambiții dincolo de frontiera României, mareșalul era liderul perfect pentru a menține ordinea în țară. Aceasta nu înseamna că Hitler și colaboratorii săi mai conservatori doreau să lichideze experimentul legionar. Ei credeau că dictatura militară nu ar putea funcționa fără acompaniamentul ideologic al cămășilor verzi.

Legionarii din noiembrie 1940 au început să se înarmeze pentru al putea da jos pe Antonescu, ei crezând că trupele germane prezente în țara îi vor ajuta.

Una dintre încercările de înarmare a legionarilor înainte de Ianuari 1941, a fost atunci când au ajuns la guvernare și au încercat să transforme Poliția într-o anexă a Mișcării legionare. Astfel o să aibe un mod mai bun de înarmare.

Cu ordinul nr. 67 343 din 23 septembrie 1940, directorul general al Politiei, Alexandru Ghika, impune organelor în subordine să colaboreze, în întreaga lor activitate, cu conducerea Mișcării Legionare. Li s-a adus la cunoștință că dacă nu execută ordinele prefecților de județ (legionari) vor fi sancționați cu destituirea; iar legionari vor servii ca auxiliari ai poliției de stat, iar poliția de stat (șefii ei legionari) pot face apel la cadrele legionare ori de câte ori va fi necesar.

Legionarii nu pot face arestări sau descinderi; legionarii pot doar semnala autoritățile despre nereguli, dar nu pot lua măsuri; orice nedisciplină trebuie arestată. Pe 30 noiembrie constatăm că “influența polițiilor legionare asupra mersului general al poliției a dat roade depline” li se aduce multumire dar le și desfințează prin ordinul, ministru de interne generalul Petrovicescu. Pe 3 decembrie generalul Petricescu ordonă Directiei Generale a Politiei “a lua măsuri severe de încetare a abuzurilor comise de legionari”; “Legionarii nu mai au voie să poarte arme, decât când sânt încadrați în unități constituite sub comanda unui șef care are răspundere”.

Mijlocul cel mai bun pentru a se înarma era de a-și însuși armamentul de stat. Acesta era motivul pentru care au cerut să li se cedeze Poliția și Siguranța. Au ocupat posturi de conducere, abuzând de funcțiile în care erau, au încredințat poliției legionare, Corpului “Răzleții” sau “ Corpului muncitoresc legionar” arme din arsenalul poliției și jandarmeriei. La București, Timișoara, Oravița, Huși, Logoj, Iași, Beiuș, la Suceava etc., luau armele poliției pentru a putea înnarma organizațiile legionare. În Beiuș fostul chestor de poliție Dr. I. Ghighi a luat șaptesprezece pistoale automate de la poliție și le-a dat poliției legionare.

Legionarii n-au avut limite la acțiunile lor de înarmare la însușirea armelor și munițiilor aflate la instituțiile publice. Au atacat în bandă pe particulari și magazinele de arme, în vederea obținerii unei cât mai mari cantități de armament. În Brașov, fostul comisar delegat Caranica Gheorhe, a amenințat cu revolverul și a prădat magazinul Tamaș, luând 1.602 cartușe de revolver, în 22 ianuarie 1941.

În perioada 14.09. 1940 – 27.11.1940 au fost 450 persoane maltratate, 333 persoane sechestrate, 9 persoane au fost ucise și au avut loc 88 de violări de domiciliu; în 1162 de cazuri bunurile altuia au fost însușite de legionari în urma unor tranzacții fictive pentru un preț derizoriu în cel mai fericit caz, sau pentru o sumă care nu a fost achitată niciodată, 260 de locunițe au fost ocupate cu forța; în total au fost semnalate 3438 de cazuri de rebeliuni și cu precădere asupra cetățenilor evrei 45. Țelul agresorilor era răzbunarea politică, răzbunarea personală și pofta de jaf.

La începutul lui ianuarie, a început o cursă contra cronometru pentru a vedea cine dă prima lovitură. Tot felul de zvonuri circulau prin țară. Legionarii susțineau că Antonescu, are două fețe, el menținând contacte secrete cu englezii, și chiar insinuau o legătură oarecare cu masoneria. În tabăra cealaltă, se insista asupra faptului că oamenii lui Horia Sima pregăteau un atentat împotriva mareșalului și că începuseră tratative cu elemente comuniste.

La 9 ianuarie, atunci când armata începuse să organizeze grupuri de luptă mobile, iar legionarii își înarmau propriile detașamente, Antonescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere. Trei zile mai târziu a primit răspunsul afirmativ și a plecat la berlin cu avionul personal al lui Hitler. Invitația era adresată și lui Horia Sima, însă din nou acesta nu l-a însoțit pe Antonescu. La această întâlnire, Hitler i-a dat lui Antonescu mână liberă să acționeze. Fără a-i recomanda să-i atace direct pe legionari, i-a explicat necesitatea de a se debarasa de fanatici și i-a spus că „statul este monopolul mitrașierei”.

II.2 Rebeliunea și urmările ei :

În România, legionarii au început să organizeze adunări în toată țara, în vreme ce unele articole din Buna Vestire anunță clar „divorțul” dintre Legiune și Antonescu. Legionarii până în ultima clipă vroiau să creadă că Antonescu, nu a reușit să obțină sprijinul lui Hitler și sperau că acesta îi va sprijinii pe ei. Scânteia care a aprins lupta a fost asasinarea maiorului german Döring, șeful transporturilor Misiunii Militare Germane. Autorul era Dimitrie Saratopoulos, considerat agent al serviciilor aliate, a devenit un indiciu, pentru ambele tabere, că insecuritatea ajunseseră la limită din vina celeilalte părți. În cele două zile care au urmat, Antonescu a demis pe funcționarii legionari care făceau parte din Ministerul de Interne, Prefectura poliției capitalei și Siguranța Generală sau poliția politică a statului. În același timp, forțele legionare au ieșit în stradă.

În cursul nopții de 20 ianuarie, legionarii s-au fortificat în punctele cheie al capitalei și ale unor orașe de provincie. În dimineața zilei următoare s-au tras primele focuri de armă, de o parte și de alta, și a început rebeliunea. În țară rebeliunea izbucnește în aceeași zi și aproape în același mod în majoritatea localităților. Armata, așteptând întăriri în cazărmi, i-a lăsat pe legionari să stăpânească o bună parte din capitală timp de aproape treizeci de ore. Între timp s-a dezlănțuit un pogrom sălbatic. Într-o serie de vitrine au apărut cadavre măcelărite, în timp ce la abatoare un număr nedeterminat de evrei au fos atârnați de cârlige după ce fuseseră executați, săvârșindu-se tot felul de excese pe cadavrele lor. Toate acestea se petreceau într-o atmosferă ireală, în care mulți legionari păreau că sânt în transă. Peste Bucureștiul acoperit de zăpadă și gheață răsunau clopotele de la biserici și vuietele sirenelor de la apărarea antiaeriană, creând o atmosferă sumbră. În restul țării atât unii cât și alții așteptau deznodământul luptei pentru controlul capitalei.

Când armata a trecut la contraatac, legionarii s-au apărat cum au putut, cu toate că nu erau bine înarmați; în câteva cartiere au fost făcute baricade cu bidoane de benzină, care au fost aprinse pentru a împiedica trecerea tancurilor. În ziua de 22 noiembrie, pentru a pune capăt problemei, o unitate de tancuri germane a defilat, în mod ostentativ, prin centrul Bucureștiului. Horia Sima, care dispăruse din primele momente ale luptei și nu a avut control asupra ei nici o clipă, a ieșit din ascunzătoarea sa din sediul Gestapoului din București la ora cinci dimineața, pe data de 24 noiembrie, și a anunțat încetarea focului. Abia după ce a primit ordine de la Berlin prin care i se cerea „fie legionarii depun armele și se retrag din instituțiile publice ocupate, fie forțele germane vor interveni fără milă, iar Ion Antonescu va avea apoi dreptul să organizeze orice represalii va considera necesar”. Majoritatea legionarilor au fost arestați, o parte reușesc să se refugieze în Germania, cu ajutorul naziștilor aflați în țară.

Pe 6 februarie se publică o listă a numărului de victime, 490 de morți și răniți, dintre care 144 de evrei. Legionarii ar fi asasinat 118 evrei. Conform datelor oficiale prezentate de comunitatea evreiască, 25 de sinagogi au fost distruse sau devastate, iar 616 magazine și 547 de locuințe au avut aceeași soartă. Legionarii însă au avansat cifra de 800 de morți și răniți, dintre care majoritatea civili și legionari.

La 15 februarie, Statul Național-Legionar este oficial desființat. Visul frumos al Legiunii se terminase.Statul pe care îl doriseră se terminase în lupte de stradă; urma exilul, închisoarea, lagărele de concentrare și moartea. Numeroși legionari, care nu au părăsit țara și nu s-au ascuns, au fost arestați și condamnați pentru rebeliune. Pedepsele nu au fost mai mici de 5 ani. Antonescu dând ordin de arestare a tuturor legionarilor, „de la Horia Sima până la ultimul borfaș”, indiferent de funcția ocupată în vechiul regim.

În săptămânile care au urmat, conducătorii legionari au fugit cum au putu din România, mulți dintre ei fiind ajutați de ofițerii SS aflați la noi în țară. Mulți dintre cei care au reușit să scape de arestări au fugit peste granițe, însă situația se prezenta mult mai rău, acum când însuți Hitler îl sprijină pe Antonescu în lupta sa contra legionarilor. Cei care au ajuns în Ungaria au fost arestați și supuși tuturor umilințelor posibile; după aceiaa ufost lăsați să treacă în Austria. De un tratment bun s-au bucurat cei care au reușit să treacă în Banatul Sârbesc, unde țăranii români se îmbulzeau să-i găzduiască pe legionari și să le ofere tot ce aveau mai bun și în Bulgaria unde naționalismul românesc și mișcarea legionară aveau un renume excelent. Autoritățile au fost foarte binevoitoare față de legionari romomâni, facilitându-le găsirea de locuințe și slujbe și refuzând cererile de extrădare ale lui Antonescu.

Situația legionarilor rămași în țară era una precară, o parte dintre ei fiind arestați.Autoritățile au preferat să-i urmărească astfel ei ar fi putut să intervină imediat în cazul în care aceștia ar fi acționat într-un anumit fel (Anexa 3). Pe 10 aprilie 1941 au fost împărțite ordine la toate posturile de jandarmi și la auxiliarele de poliție din sate, să supravegheze pe legionarii din comunele din care fac parte posturile. Să-i țină sub strictă observație pe foștii primari legionari, pe foștii șefi de garnizoană legionară și foști șefi de cuiburi legionare. Ei trebuiau să vadă dacă vreunul dintre aceștia făceau propagandă, prin ce mijloace făceau propagandă „verbal, scris, pe ascuns sau pe față”, locurile unde se adună, cu cine intră în contact, dacă țin legătura cu legionarii fugiți din țară, dacă primesc ziare și manifeste, de unde și cum le primesc și dacă iau legătura cu alți legionari care nu se află din localitate. Trebuiau să intre în legătură cu aceștia și chiar să intre în mișcarea legionară astfel să poată raporta toate mșcările acestora(Anexa 4). În unele cazuri propaganda pe care o realizau legionarii era făcută de elevi de liceu care făceau parte din Frăția de Cruce. Acestea fiind redactate în școlile cu internat fiind că permite o mai bună activitate a organizației clandestine. Mai existau și svonuri că propaganda legionară ar fi sprijinită cu bani veniți din URSS. (Anexa 5)

În 10 iunie conducerea legionară a hotărât ca toți legionarii în special cei căsătoriți fără copii și cei necăsătoriți să fie amgajați ca muncitori fiecare în specialitatea sa în diferite întreprinderi industriale din țară cu scopul ca să reorganizeze cadrele, iar la momentul oportun să poată „aduce mișcărei servicii importante deoarece iar pe de altă parte să se specializeze în meseria lor mai ales mecanicii și strungarii de fier”. Aceștia căutând să se angajeze în atelierele C.F.R. și în fabricile de armament din țară. În urma acestui ordin legionarii Cliga Ioan și Mureșan Liviu din comuna Veza-Târnava Mare, fac tot posibilul să se angajeze în fabrica de armament din Sârstea-Brașov sau la atelierele Crivița. Legionarii au mai primit ordin și din afara țării ca să nu recunoască nici o altă sărbătoare în afară de cele care erau recunoscute în timpul guvernului legionar. Foștii legionari au primit ordin ca cei care au făcut parte din poliția legionară să poartă mustață, ca un semn de recunoaștere între ei. Acest lucru fiind observat până și la elevii de la liceele din orașe. (Anexa 6)

După relatările de mai sus putem spune că legionarii care au fugit din țară după rebeliunea eșuată au ținut încă legătura cu cei care au rămas în țară și încă le transmițeau ordine în care le cereau să fie pregătiți fiind că în orice zi pot să reia lupta pentru controlul țării(Anexa 7). Legionarul Rogovan Petru din Reșița s-a aflat în comuna Veling județul Caraș, a declarat unui informator a-l legiunii de jandarmi că își vor continua activitatea până la victoria finală, pentru că credeau că la terminarea războiului vor fi chemați la conducerea țării fiind că mișcarea legionară era formată în majoritar din tineri și în plus „e cea mai apropiată de sufletul Domnului Mareșal Antonescu”. S-a mai aflat de la același legionar că salutul legionarilor s-a schimbat în „Domne Ajută”.

La 14 iunie a fost prins curier legionar pe nume Georgescu Vasile, în raza postului din comuna Iablanița-Severin, acesta înapoia ordine nesemnate la șefii de cuiburi din comunele Isvoarele, Gura Almajului și Cheia Olobului, și a mai fost găsit asupra lui suma de 170 de lei proveniți de la cotizațiile legionarilor din localitățile de mai sus. (Anexa 8)

Încă după rebeliunea de la 21-23 ianuarie, legionarii încă dețineau diferite întreprinderi și afaceri ce le foloseau în interesele lor. O astfel de întreprindere a fost cooperativa de consum „Comerțul legionar Bihor”, situată în Beiuș pe strada Horia număru 2, dovedindu-se că era un loc unde legionarii se puteau aduna și complota. Acest loc a fost dat în chirie pentru 60.000 lei pe an firmei Dacia, aceasta având hotel și restaurant. În afară de aceasta legionarii mai dețin încă o Cooperativă în comuna Tinca, și populația î-și manifestă indignarea față de legionari fiind că aceștia încă dețin afaceri obținute prin forță și le exploatează după bunul lor plac(Anexa 9). Autoritățile îi obligă pe cetățeni care dețin bunuri care au aparținut mișcării legionare să le declare și tot odată să declare dacă au primit vreodată o sumă de bani de la legionarii și să menționeze dacă aparțin vreunei organizații. Doresc ca proprietarii să le deie lucrurile obținute în așa fel ca autoritățile să investigheze dacă nu sunt luate forțat. La fel și banii primiți trebuie declarați sau restituiți. Toți cei care au fost obligați să restituie sumele de bani și nu s-au conformat, aceștia vor fi urmăriți conform legii. Mai erau obligați să depună unei comisi de control toate actele care aparțin de mișcarea legionară.

În luna august urmărirea și percheziționarea locurilor unde legionarii se adunau era încă în desfășurare. În 17 august la Arad au fost surprinși niște legionari când țineau o ședință în casa lui Blaga Teodor. În urma unor percheziții la casele acestora s-au găsit cântece legionare „Marșul spărgătorilor de fronturi”, „Doina închisorilor” și „Imnul prigoanei 1941”(Anexa 10). Pe 23 august 1941 s-a făcut o razie la „ferma Camerei de Agricultură” unde au descoceprit că de aici funcționează o organizație legionară. Aceasta fiind condusă de doi studenți la teologie și funcționarii acesteia erau legionari. A fost descoperit o mșină de scris și material de propagandă. Se mai făcea propagandă și prin vinderea de fotografii cu Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima la preț de 20 de lei. S-a descoperit că studenții țineau legătura cu legionarii din zona rurală și cea urbană(Anexa 11). Ei continuă să meargă prin sate încercând să convingă populația rurală să intre în mișcarea legionară. Acest lucru fiind descoperit de către autorități și aceștia au luat măsuri imediate pentru prinderea acestora. Tache Elena din Hidișelul de jos a făcut parte din Frăția de Cruce, merge foarte des la Ceica și chiar în alte localități unde ia legătura cu alți legionari. Învățătorul Miron Traian din comuna Sumugiu, face dese deplasări în alte localități, unde ia legătura cu alți legionari, după informațiile culese de legiunea de jandarmi acesta avea funcția de curier. Dobrean Ioan originar din Reghin în vârstă de douăzeci și cinci de ani, avocat stagiar în Turda, este curier pentru mișcarea legionară din Ardeal. Acesta vizitează orașele Brașov și Sibiu de 2-3 ori pe lună. El trece frontiera de obicei pe la punctul de frontieră Vidrasău-Târnava Mică, de unde ia legătura cu preotul Buciu, acesta ține încă legătura cu legionarii rămași în partea de Ardeaș cedată Ungariei. Aceștia de mai sus întâlnindu-se cu membrii a mișcării legionari din diferite pretexte. Toți lucreată cu multă discreție și prudență cîutând să nnu atragă atenția autorităților. Astfel instrucțiunile se transmit de la om la om, după ierarhia pe care o au în mișcarea legionară, fără ca aceștia să cunoască de unde a venit informația. Adunările se țin sub forma vizitelor de familie unde în afară de discuții concrete se vorbește și despre diferite chestiuni legate de activitatea legionară. Conducătorii organizațiilor locale țin legătura cu subalternii prin curieri speciali sau se întâlnesc cu aceștia cu ocazia zilelor de târg sau sub pretextul deplasărilor în interesul profesiunii lor. Această activitate arată că cercurile legionare din zona rurală se pregătesc pentru evenimente viitoare, care după cum se afirmă în aceste cercuri, vor surveni în curând.Oficiul special de Romanizare i-a verificat pe legionarii care au fost da-ți afară din industrie după rebeliunea din ianuarie. După multe verificări aceștia au ajuns la o concluzie favorabilă la reprimirea legionarilor în funcții.

Legionarii își continuă propaganda în rândul populației încercân să-i convingă, că rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, a fost pusă la cale și executată de către comuniști, care se înfiltraseră în mișcare numai pentru a produce tulburări și e a compromite mișcarea legionară. Toți legionarii susțin că Horia Sima, nu este fugit în străinătate ci se află în țară. De asemenea legionarii au început să activeze în rândul „concentrașilor” promițândule acestora că vor ajuta familiile cu sume variind între 1.000-3.000 lei.

Pe 19 septembrie 1941 autoritățile primesc o știre din Germania că Horia Sima lucrează la o carte voluminoasă,în care face istoria completă a mișcării legionare. În ea se accentuiază „perioada biruinței” evenimentele petrecute în ianuarie 1941 continuând și după aceia. Legionarii au început să facă pregătiri pentru răspândirea acestor cărți, îndată ce vor sosi din Germania.Atunci când vor fi aduse suficiente exemplare vor fi răspândite, gata tipărite și broșate, iar în caz contrar lucrarea va fi trasă pe capitole. Mai era riscul cași altă publicație legionară „Garda” să apară în țară. Aceasta urma să apară în țară prin intermediul legionarului Horia Stamatu, care era căutat de autorități.

În județul Timiș legionarii își continuă campania de colectare de bani entru ajutorarea celor aflați în închisori. În comuna Jadani și la Sărătcaz a fost prins un grup care colectau bani. La grupul din Jadani s-a găsit suma de 778 lei iar la celălalt grup din comuna Sărătcaz 350 lei. Șeful Legiunii de jandarmi Timiș cere posturilor din Jadani și Sărătcaz să țină sub supraveghere pe foștii membri ai mișcării legionare. Pe 25 octombrie legionarii sunt înștințați de felul în care o să poată achiziționa revolvere de la armata germană. Se putea prin intermediul cetățenilor români de etnie germană și prin contact cu germanii.

Legionarul Giurgiu Vasile din comuna Mizieș județul Bihor, a solicitat o autorizație de călătorie în orașul Arad, comuna Agriș și Iași. Motivând că în Arad are de „cercetat bibliotecile”, în Agriș îl va vizita pe preotul ortodox Goea Aurel, iar la iași v-a da examenul e teologie la facultatea din oraș. Autoritățile îi acordă cererea dar ei anunță cadrele de poliție din localități să-i anunțe atunci când sosește și atunci când pleacă. Fostul șef de cuib legionar Dumintru Caracudă învățător în comuna Poienii de Sus este urmărit pentru că posedă o armă de vânătoare cu două țevi, el neavând permis de port armă. Aceiași situație și la învățătorul Luță Alexandru din localitatea Poienii de jos care deșinea o armă de vânătoare. Armele fiind confiscate și a fost deschis o investigație.

Capitolul III

anii 1942-1943

Pe 22 iunie 1941 a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, România intrând în acest război de partea Germaniei, angajându-și toate forțele armate în această campanie. La început aceasta s-a dovedit a fi o sarcină importantă, trupele române au fost repartizate pe flancul sudic al frontului de est și au reușit să înregistreze progrese în luptele cu sovieticii. Armata Română a jucat un rol amplu în eliberarea Basarabiei și Bucovinei, ocuparea Odessei și Crimeei și în stabilirea capului de pod din Kuban. Armata Română era slabă în ceea ce privește armamentul și echipamentul din dotare. Avea o singură divizie de blindate și aceasta era dotată cu tancuri franceze, engleze și cehe, nici unul pe măsura tancului sovietic. Românii erau într-o situație mai bună la lucrurile nemecanizate ale războiului din Uniunea Sovietică, iar unitățile sale de cavaleri și infanterie erau destul de eficiente în spatele frontului, în misiunile împotriva partizanilor și de blocare a forțelor inamice.

După ce a pornit operațiunea Barbarosa și România a atacat Uniunea Sovietică, din închisori, legionarii, în majoritate membri ai Frățiilor de Cruce, cu o medie de vârstă de cel mult 20 de ani, simțeau că șansa lor de a lupta în spiritul în care au fost educați. Cererile lor repetate l-au făcut pe Antonescu să le ofere un târg: fie își continuă condamnarea, fie se prezintă voluntar pe front. Cei mai mulți au acceptat ideea voluntariatului, cu acel entuziasm specific vârstei, deciși no doar să scape din penitenciar, dar mai ales să demonstreze că nu sunt „trădători de țară”,așa cum afirmau ziarele. Aveau să constituie batalioane speciale, destinate misiunilor cu grad maxim de risc, așa- numitele „batalioane disciplinare”, alături de infractori și foști deținuți de drept comun. Planul inițial era ca legionarii să se împretenească în masă cu aceștia și să le imite obiceiurile prea puțin legale, un bun motiv pentru propaganda antonesciană de a prezenta din nou pe legionari ca pe niște infractori. S-au prezentat voluntari nu doar cei încarcerați, ci și mulți dintre cei care rămăseseră liberi, bucuroți că pot să-și facă datoria față de țară. Pregătirea pentru front se făcea la „Centrul de instrucție 5” de la Sărata, înființat pe 10 iunie 1942. Primele batalioane antrenate aici au fost 991 și 992, iar pe tot parcursul războiului s-a ajuns până la 1010, deci 20 de batalioane, dintre care puțini s-au întors. Condițiile erau foarte grele: hrană insuficientă și de proastă calitate, echipament necorespunzător, instrucție foarte dură, interzicerea corespondenței de orice fel, șicanări permanente.

Legionarii afirmă și acum că acestea erau de fapt batalioane de exterminare, pentru Antonescu neexistând legionari care să se dezvinovățească altfel decât prin moarte. Mai mult, comandanții erau obligați să-i trimită pe legionari doar acolo unde erau șanse că nu se vor mai întoarce vii, iar în caz de nerespectare a ordinelor, să-i împuște fără anchetă.

Aceste batalioane speciale au existat, au luptat și de multe ori au fost exterminați. Printre cei care și-au pierdut viața în cadrul acestor batalioane s-au numărat Alexandru Bassarab, care a căzut la datorie pe data de 8 iulie 1941; Andronic Cantacuzino și unul dintre fii lui Nae Ionescu. Radu Gyr, cel mai important poet legionar, a supraviețuit acestei încercări. Grav rănit, a reușit să se întoarcă viu în țată, unde a cunoscut mai târziu infernul închisorilor comuniste.

După doi ani de la cedarea Ardealului de nord la Ungaria, refugiații încă continuă să treacă în România. Legionarii au început o nouă campanie de propagandă care îi viza pe refugiații veniți din Nordul Ardealului și din restul Transilvaniei. Această propagandă căuta să agite spiritele în rândul acestora spunând că, după terminarea războiului ungurii nu vor da înapoi teritoriile luate ci din contră ei vor lua restu Ardealului, iar România v-a primi până dincolo de Bug din teritoriile cucerite de la sovietici. Pe lângă aceasta refugiații erau deja deprimați de faptul că Ardealul se află din nou în mâinile ungurilor și sunt despărțiți „ pentru toată viața de părinți, frați, surori, etc. Cum și de tot avutul lor”(Anexa 12). Prin această propagandă legionarii încearcă să convingă populația Transilvaniei că Ardealul este pierdut pentru România atâta timp cât țara va fi sub conducerea Mareșalului Antonescu și că numai sub regimul legionar, Ardealul va fi readus în patria mamă.

Legionarii veniți pe front încearcă și ei să susțină aceeași neliniște, arătând că toate promisiunile făcute că vom recupera Ardealul, nu se vede nici un semn, în ciuda acestui lucru soldații au lupta și cu mai multă „tragere de inimă”.

Legionarii fugiți din țară în special cei din Germania, vin în țară cu trenuri germane îmbrăcați în uniforme militare germane și se întâlnesc cu legionari din țară la sediile organizațiilor germane, unde le predau materialul de propagandă. Instrucțiunile și materialul de propagandă adus din germania este predat numai legionarilor fanatici, iar aceștia transmit instrucțiunile la ceilați pe cale verbală. În schimb legionarii ce se aflau în Iugoslavia, vin în țară în mod clandestin în timpul nopți și aduc materiale de propagandă. Sunt găzduiți de diferiți conducători și legionari, din comunele de la frontiră. Unii legionari sârbi, vin în țară cu acte false și fac pe curierii. Mulți locuitori din comunele de la frontieră, trimit legionarilor din Iugoslavia, alimente, îmbrăcăminte și sume de bani. Unii legionari au încercat să convingă unitățile de jandarmerie ca prin declarațiile lor de deasociere la mișcarea legionară vor reușii să nu mai fie supravegheați de către autorități și au trimis scrisori la Mareșalul Antonescu spunând acest lucru, dar nu au reușit să convingă pe nimeni.

Bibliografie

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dos.16/1941

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dos.28/1941-1947

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dos.22/1942

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dos.25/1942-1943

Francisco Vega – Istoria Gărzii de fier mistica ultranațonalismului, editura Humanitas București 1993

Preot Ștefan Palaghiță Istoria Mișcării Legionare: scrisă de un legionar Editura: Roza Vânturilor-București, 1993

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dos.26/1941

Grigore Oprița Garda de Fier editura Gordia Timișoara 1994

Horia Sima Istoria Mișcării Legionare editura Gordia Timișoara 1994

Corneliu Crăciun Atitudinea autorităților din România fașă de legionari (1944-1946): „Cele Trei Crișuri” Oradea 2000

Constantin-Răducu Stancu-Despre Doctrina Legionară: „Revista De Istorie Contemporană” Oradea 2006

Ion Zainea, Corneliu Crăciun, Antoni Faur, Mihai Drecin, Gabriel Moisa, Augustin Țărău, Nicolae Mihu- Democrație Occidentală Și Democrație Populară: evoluția spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950): Editura „Universitatii din Oradea” Oradea 2004

Doru Sinaci, Emil Arbonie- Administrație românească arădeană Studii și comunicări din Banat – Crișana volumul IX, University Press Arad 2010

Dana Honciuc Beldiman Statul National Liberal Septembrie 1940-Ianuarie 1941 Cadrul Legislativ : editura Institutul National pentru Studiul Totalitarismului; Bucuresti 2005

Pe Marginea Prapastiei 21-23 ianuarie 1940 volumul.I și volumul..II Editura Scripta; Bucuresti-1992

Liviu Vălenaș Mișcarea Legionară-Între adevăr și mistificare Editura Marineasa Timișoara 2000

Adrian Gabriel Lepădatu-Mișcarea legionară: între mit și realitate editura Cartierul istoric București Richard Landwehr-Voluntari români în Waffen-SS, 1944-1945 editura Sedan Cluj-Napoca 1997 2005

https://archive.org/stream/IstoriaMiscariiLegionare_499/HoriaSima-IstoriaMiscariiLegionare#page/n3/mode/2up (06.04.2016; ora 15:25)

file:///C:/Users/DELUX/Downloads/pentru_legionari.pdf (04.04.2016; ora 12:50)

https://saccsiv.wordpress.com/2015/07/30/petre-tutea-si-mircea-eliade-despre-diferentele-dintre-miscarea-legionara-si-fascism-si-nazism/ (10.04.2016; ora 14:30)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83 (11.04.2016; ora 16:00)

ANEXE

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11