Contributii ale Teologilor Bihoreni la Studiul I.b.o.r

CONTRIBUȚII ALE TEOLOGILOR BIHORENI LA STUDIUL I.B.O.R.

Preliminarii

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea istoriografia românească se desparte de „romantism” și ajunge în faza istoriografiei pozitiviste. Drumul acesteia a fost deschis de profesorul Alexandru Xenopol (1847-1920), urmat de Nicolae Iorga (1871-1940) și de profesorii de la Universitatea din București, din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui de al XX-lea: Ioan Bogdan (1864-1919), Dimitrie Onciul (1856-1923), Constantin Giurescu (1875-1918) și Vasile Pârvan (1882-1927). Toți aceștia, au dobândit o pregătire istorică specială, în marile centre europene unde au lucrat pe lângă unii din reprezentanții străluciți ai istoriografiei moderne. Se elaborează acum primele sinteze moderne ale istoriei românilor (A. D. Xenopol), primele lucrări de sinteză pe plan european scrise de un român (N. Iorga), se publică zeci de volume de izvoare documentare ale istoriei românilor (colecția Hurmuzaki, colecția de Studii și documente a lui N. Iorga ș.a.), se începe editarea critică a cronicilor slave și românești (I. Bogdan, C. Giurescu). Așadar, istoriografia românească intră făgașul cercetărilor de certă valoare științifică, cu expuneri sistematice și critice ale istoriei naționale.

Dezvoltarea istoriografiei românești de către istoricii amintiți, a dat un nou impuls și studiilor de istoria Bisericii Române atât în vechea Românie, cât și în Transilvania. Teologii și istoricii Bisericii au efectuat cercetări sistematice în arhive românești și străine (București, Sibiu, Budapesta, Viena, Carloviț, Moscova, Kiev, Muntele Athos etc), și au descoperit evenimente însemnate din trecutul Bisericii românești. Tot în această epocă s-a impus și specialistul în cercetarea trecutului Bisericii, cu o pregătire corespunzătoare, fapt ce a condus la eliminarea spiritului enciclopedic din epoca precedentă. Treptat, și-a făcut apariția spiritul critic în cercetarea istoriei bisericești, s-a creat o metodă și un stil științific de expunere, au apărut recenzii cu caracter istoric și au avut loc schimburi de opinii științifice, care au contribuit la lămurirea multor probleme. Numărul studiilor de istorie bisericească a crescut continuu, fapt ce demonstrează că cercetătorii au devenit deosebiți de interesați de trecutul bisericesc al românilor.

Mai mult, în Transilvania s-au eliminat treptat polemicile confesionale, predominante sfârșitului secolului al XIX-lea; de altfel, spre sfârșitul veacului al XIX-lea și în primul deceniu al celui de la XX-lea problemele controversate au fost tratate de istoricii ortodocși numai pe bază de izvoare, în spirit critic și fără polemici, fapt pentru care istoricii uniți au fost puși în imposibilitatea de a mai da vreo replică.

Acesta este contextul în care, în Transilvania, istoriografia bisericească de la începutul secolului al XX-lea a fost reprezentată printr-o pleiadă de mari istorici, în rândul cărora se impun Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, care pot fi considerați drept creatori de „școală istorică”, pentru că au format și îndrumat pe tărâmul cercetărilor istorice bisericești numeroși preoți care, cu deosebită acribie au cercetat trecutul Bisericii noastre strămoșești.

Între cei care s-au aplecat cu pioșenie asupra trecutului Bisericii românești, se numără și teologii bihoreni Vasile Mangra, viitor mitropolit al Ardealului și Ștefan Lupșa, profesor la Academia Teologică din Oradea, apoi la cea din Sibiu, autori ai unor opere de referință în istoriografia noastră bisericească.

I. VASILE MANGRA ȘI OPERA SA ISTORICĂ

1.1. Repere biografice

Vincențiu Mangra (sau Vichentie, din botez) s-a născut la 25 mai 1850, în familia preotului Mihai Mangra, și al soției sale Maria (născută Ceontea) din Săldăbagiu Mic – județul Bihor. A mai avut trei frați și trei surori. După ce a urmat „școala poporală" (elementară) în satul natal și în cel învecinat, Ginta, s-a înscris la gimnaziul românesc din Beiuș, apoi la cel maghiar din Oradea. Între anii 1869 și 1872 a studiat la Institutul Teologic din Arad, apoi, un an, la Academia de Drept din Oradea

Încă din această perioadă și-a început activitatea publicistică, fiind colaborator, iar în anul școlar 1871/72 redactor la „Speranța”( foaie literar-bisericească, editată de societatea de lectură a teologilor români din Arad). În februarie 1874 episcopul Miron Romanul de la Arad l-a numit redactor la ziarul „Lumina” ( buletinul oficial al Episcopiei Aradului), care și-a încetat apariția în vara anului 1875.

La 30 ianuarie (stil vechi) 1877, apare „Biserica și școala” – foaie bisericească, scolastică, literară și economică; a fost redactată tot de V. Mangra (care i-a dat și numele) până la sfârșitul anului 1883, când episcopul Ioan Mețianu l-a înlocuit, deoarece n-a voit să renunțe la ortografia fonetică folosită de Academia Română. În cursul anului 1900 va fi redactor al acestui periodic pentru a treia oară.

La 19/31 mai 1875 a fost numit profesor provizoriu la Institutul Teologic din Arad și definitivat la 11/23 iulie 1878.

La 6 august 1879 a fost călugărit la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, cu numele Vasile. La 10 septembrie 1879 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 1 ianuarie 1880 preot-ieromonah, de către episcopul Ioan Mețianu. De la 1 martie 1882 până în toamna anului 1883, i s-a încredințat conducerea provizorie a Institutului Pedagogic din Arad. Ca profesor la Institutul arădean a predat limba și literatura română, istorie, retorică și drept canonic până în 1893, când – pentru activitatea sa național-politică – a fost înlăturat definitiv de la catedră, la cererea Guvernului din Budapesta.

În 1899 episcopul Iosif Goldiș l-a numit „referent ajutor” în secția bisericească a Episcopiei Aradului.

În 1899, de Crăciun, a fost hirotesit protosinghel. În 1900 a fost ales vicar al Consistoriului Ortodox Român din Oradea, fiind hirotesit arhimandrit de către episcopul Ioan Papp de la Arad, în Duminica Tomii din anul 1906. A deținut această funcție până în vara anului 1916, când a fost ales mitropolit al Ardealului. Ca mitropolit a păstorit până la moarte (1/14 octombrie 1918).

Ca profesor, apoi ca „vicar episcopesc” a fost ales membru în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

Pentru activitatea desfășurată în domeniul cercetării istoriei noastre bisericești și a vechii culturi românești Vasile Mangra a fost ales ca membru activ al Academiei Române, la sesiunea generală din 27 mai/9 iunie 1909 (cu 18 voturi din 26). A fost ales în secția istorică, pe baza raportului prezentat de arheologul Grigore Tocilescu (1850-1909), în care era înfățișată pe larg activitatea lui Mangra ca profesor, ca îndrumător al periodicelor arădene, ca istoric, ca donator de cărți și manuscrise Academiei. „Cercetările sale istorice, sfaturile bune pe care le dă preoților din eparhie și mai presus de toate curentul naționalist pe care îl întreține în Crișana, la marginea apuseană a culturii românești, unde se resimte atât de mult golul lăsat de regretatul nostru coleg Vulcan, au fost motive îndeajuns pentru care Secțiunea să voteze în unanimitate propunerea subscrisului pentru alegerea părintelui Vasile Mangra ca membru activ în Secțiunea istorică”, încheia Grigore Tocilescu.

În același an Vasile Mangra a fost ales membru onorar al Societății Istorice Române din București, condusă de Em. Kretzulescu.

1.2. Opera istorică a lui Vasile Mangra.

Prin opera sa istorică, Vasile Mangra este considerat a fi unul dintre ultimii reprezentanți ai „pozitivismului” din istoriografia ecleziastică românească. În concepția, metoda și stilul istoriografic practicat de Vasile Mangra regăsim deopotrivă, trăsături specifice iluminismului, romantismului și criticismului într-o alcătuire ce conferă originalitatea demersului său.

El venea din afara istoriografiei propriu-zise, la fel ca alți cărturari români sau ca ierarhii Melchisedec Ștefănescu și Andrei Șaguna, fără contribuțiile cărora tabloul istoriografic al epocii ar rămâne incomplet. Profundele sale cunoștințe teologice și istorice, dobândite în mare parte în mod autodidact, l-au ajutat pe Vasile Mangra să se ridice deasupra confesionalismului și să devină un deschizător de drumuri în investigarea istorică a parohiilor din ținuturile arădene și bihorene, plecând de la convingerea că un popor fără conștiința trecutului nu are nici un viitor.

Încă de la începutul cercetărilor sale, Vasile Mangra și-a direcționat atenția către istoria vieții bisericești din comitatele Bihor și Arad, atrăgând, în 1883, atenția ierarhiei superioare ecleziastice, asupra necesității cercetării istoriei episcopiei Aradului. Tributar direcției istoriografice pozitiviste, Mangra a pus accent pe cercetarea arhivistică, reușind, în cele din urmă, ca pe baza materialului adunat de la Arad și Oradea, să întocmească prima sinteză a episcopiei Aradului, în care schițează în spirit critic istoria diecezei. Studiul său, temeinic documentat, relevă ideea de factură iluministă a „continuității neîntrerupte” a episcopilor de Arad de-a lungul secolelor XVIII-XIX și cea privitoare la caracterul românesc al ierarhiei superioare bisericești de pe Mureșul inferior și cele trei Crișuri, încă din secolele XV-XVI. Conceptul privitor la caracterul național al unei Biserici îl avea încă din 1877 și, în baza lui, ajunge la concluzia că acesta nu este determinat de originea sau naționalitatea ierarhilor, ci de naționalitatea din care este alcătuită Biserica. Este posibil ca la alcătuirea acestui punct de vedere să se fi inspirat din Brevis Historica Notitia a lui Samuil Micu, atunci când încearcă să demonstreze că, la români, creștinismul se definitivează o dată cu apariția lor pe scena istoriei. Din această cauză, el inserează, pe scurt în studiul său, și istoria vieții bisericești a românilor din părțile arădene în secolele X-XVI. Această scurtă incursiunea i-a permis apoi să combată teza istoriografiei maghiare, care susținea, fără o documentare precisă, caracterul sârbesc al episcopiei de la Ienopole (Ineu), despre care Mangra afirma că își are începutul încă din secolul al XV-lea, demonstrându-i caracterul românesc.

Astfel Vasile Mangra a început prin a elabora studii și lucrări de istorie, dar nu a neglijat, în tot acest timp, nici importanța procurării izvoarelor. Existența mai multor documente de secol XVIII în fondul personal al lui Vasile Mangra i-a făcut pe unii cercetători să afirme că acesta a intenționat să reconstituie viața bisericească a românilor din Transilvania din acest interval de timp. Majoritatea scrisorilor, a rapoartelor sau a diplomelor imperiale au fost recoltate din Arhivele Statului din Budapesta, din fondul Cancelariei Transilvaniei. Sunt transcrieri după documentele originale făcute de către el sau, în cele mai multe cazuri, de către altcineva, care până în prezent nu a fost identificat. Vasile Mangra a adunat și alte documente în vederea unei posibile editări a lor. Unele dintre ele sunt din timpul episcopului Sinesie Jivanovici al Aradului, motiv pentru care Ștefan Lupșa și Gheorghe Lițiu au denumit impropriu acest corpus de documente Codicele Sinesie. De fapt, ele sunt copii ale actelor oficiale emise de cancelaria imperială pentru înștiințarea lui Sinesie sau a antecesorilor săi despre anumite decrete și hotărâri pentru românii ortodocși din părțile Aradului și Bihorului. Tot în această categorie intră și o serie de documente, decrete emise de împărăteasa Măria Tereza, în problema reconfirmării privilegiilor ilirice, pentru românii de la granițele estice ale Imperiului. Mangra a păstrat doar copiile în limba sârbă a acestora, originalele aflându-se, după opinia istoricilor amintiți mai sus, în arhiva episcopiei romano-catolice din Oradea.

Între documentele adunate de Mangra se găsesc și două scrisori în original ale lui Sinesie Jivanovici, adresate probabil generalului De Ville, care a dovedit obiectivitate și chiar simpatie fațe Imperiului. Mangra a păstrat doar copiile în limba sârbă a acestora, originalele aflându-se, după opinia istoricilor amintiți mai sus, în arhiva episcopiei romano-catolice din Oradea.

Între documentele adunate de Mangra se găsesc și două scrisori în original ale lui Sinesie Jivanovici, adresate probabil generalului De Ville, care a dovedit obiectivitate și chiar simpatie față de români și care a făcut parte din comisia imperială de investigare a tulburărilor confesionale din Bihor, din 1754-1756, Comisia condusă de el a evidențiat faptul că „uniația bihoreană” din 1737 a fost un fals, propunând ca cei care s-au declarat neuniți în fața comisiei să rămână și pe mai departe sub jurisdicția episcopului de la Arad, iar uniților să li se dea un episcop.

Un alt grup de documente copiate de Mangra după originale sau, mai plauzibil, constituind traduceri efectuate de el după copii ale originalelor în latină și germană, sunt cele referitoare la divergențele dintre ortodocși și uniți din cuprinsul episcopiei Aradului. Între acestea se găsesc scrisori adresate de episcopul Sinesie Jivanovici mitropolitului de la Carloviț, Pavel Nenadovici, în care reclama greutățile ce le întâmpină din partea autorităților Statului în stoparea acestor conflicte confesionale. Tot aici se păstrează o copie în românește a instrucțiunii imperiale adresată contelui Kobusitzky referitoare la menținerea ordinii religioase în episcopia lui Sinesie. O parte din aceste documente au fost „înstrăinate", fiind probabil pregătite pentru o ediție de documente de secol XVIII, privitoare la Biserica ortodoxă română din Transilvania.

Printre documente se află și o scrisoare adresată de generalul Adolf Buccow împărătesei Măria Tereza. Este o copie în limba română a documentului original, scris la 18 iunie 1761 în localitatea Kezdivasarhely (azi Târgu Secuiesc). Din cuprinsul raportului aflăm că locuitorii ortodocși ai Făgărașului au fost somați de armata lui Buccow să predea cheia bisericii (este vorba de biserica brâncovenească Sf. Nicolae, luată în 1723 de Ioan Patachi), pe care ei au luat-o cu forța de la episcopul unit. Folosind violența împotriva ortodocșilor făgărășeni, situația a fost tranșată în favoarea uniților. Buccow înștiința pe împărăteasă că va face tot posibilul ca numărul uniților să crească, dispunând dărâmarea mănăstirilor ortodoxe, în afară de cea de la Sâmbăta. De asemenea, el îi aducea în vedere Măriei Tereza că baronul von Dietrich, consilierul Comisiei aulice, va impune ordine în districtele Zlatna, Zarand, Albac și comitatul Turda, El vorbește și despre violența moldovenilor, conduși de logofătul Răducan, față de agenții sanitari din strâmtoarea Ojtoschev (Oituz, n.n). Acestora le-au dărâmat cabana, amenințându-i cu moartea dacă mai construiesc alta în loc. Raportul se încheie cu rugămintea ca împărăteasa să trimită în Ardeal pe colonelul Spaler, împreună cu câțiva ingineri prizonieri în vederea întocmirii unei hărți corecte a principatului Transilvania.

Vasile Mangra a fost preocupat și de organizarea canonică administrativă a Bisericii, precum și de relațiile ecleziastice dintre ortodocșii români și cei sârbi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, fapt reflectat și la nivelul „achizițiilor" de documente

Consecvent direcției promovate de pozitivismul critic, Mangra a acordat un interes major restituirii documentelor. El a redat in extenso actul din 1727 care cuprindea mărturisirea de credință a protopopului din Peștiș, jurământul lui înaintea episcopului Vichentie Ioanovici al Aradului (1726-1731) și o circulară a acestuia către cler și credincioși.

Momentul separației ierarhice a mitropoliei ortodoxe române a Transilvaniei de Carloviț a constituit pentru Mangra un alt subiect de cercetare și reflecție istorică. Încercând un scurt memento a ceea ce a fost înainte de 1864 mitropolia Transilvaniei, Mangra a reamintit că Atanasie Anghel era răspunzător de degradarea mitropoliei. În acest context, Mangra s-a arătat preocupat de soarta mănăstirilor ortodoxe românești, mai ales de Hodoș-Bodrog care era revendicată de ambele părți. În 1877 el a publicat un studiu în care a redat o scrisoare a patriarhului Procopie Ivașcovici al Carlovițului adresată episcopului arădean Ioan Mețianu, prin care revendica vechiul locaș monahal de pe malul stâng al Mureșului. Scrisoarea de răspuns a lui Mețianu a fost publicată de Mangra într-un alt studiu destinat ca material documentar în procesul intentat Bisericii ortodoxe sârbe pentru mănăstirile din Banat.

În 1917 Mangra a elaborat un studiu mult mai amplu, împărțit în două capitole: primul, intitulat Relațiile etnografice și ecleziastice ale românilor cu sârbii din Ungaria, în care demonstrează, pe baza unor dovezi preluate de la mai mulți istorici, faptul că „au existat mănăstiri gr[eco] or[ientale] în Ungaria și popoare care au profesat constant cultul bisericii orientale în regatul ungar de la întemeierea lui până la a [nul] 1864, când s-a reînființat Mitropolia ortodoxă română”. El contrazicea afirmația conform căreia, în secolul I ar fi existat un creștinism cu caracter slav pe teritoriul Ungariei și Transilvaniei: „Pe pământul care azi îl numim patria ungară, în epoca romană, popor slav, ca organizație politică și socială, n-a existat și, până la jumătatea a doua a secolului IX nu se poate nici vorbi de creștinism slav.”

În capitolul al doilea, intitulat Mănăstirile gr[eco] or[ientale] din Ungaria, Mangra prezintă importanța locașurilor monahale, făcând un scurt istoric al unora dintre acestea: Bezdin, Mesici, Vodița, Peri și Hodoș-Bodrog. Referindu-se la aceasta din urmă, el afirmă că situația ei era unică, fiind singura mănăstire din toată mitropolia „pe care sârbii o reclamă ca proprietate națională sârbească.” Conform opiniei sale, politica sârbilor era în mod evident una de interes. De vreme ce, din această mănăstire se alegeau majoritatea ierarhilor ortodocși români, o dată cu trecerea ei sub jurisdicția de la Carloviț, românii se vor vedea nevoiți ca, pentru obținerea unor persoane apte pentru îndeplinirea demnităților înalte ecleziastice, să se umilească, cerșind la mănăstirile sârbești.”

Continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii în mileniul care s-a scurs până la cristalizarea statelor feudale în acest spațiu a fost o altă problemă importantă, pe care Mangra a abordat-o în 1881.

Preocuparea lui față de continuitatea populației daco-romane în Dacia, s-a făcut viu simțită în contextul apariției la Arad, în paginile gazetei Alfold, a lucrării Anonjmus és az erdély oláhok (Anonymus și românii ardeleni ) a lui Rethy Lajos. Istoricul maghiar contesta originea romană și continuitatea pe teritoriul Daciei, căutând originea românilor la slavi, bulgari, tătari. Afirmațiile tendențioase legate de aceste lucruri, precum și supoziția conform căreia limba română ar deriva din slava veche, l-au îndreptățit atât pe Mangra, cât și pe colegul său Iosif Goldiș să ia poziție. Fiecare dintre ei au susținut câte o conferință pe tema continuității la Institutul teologic, în prezența publicului și a presei. Goldiș, ca profesor de limba și literatura română, a publicat o broșură în limba maghiară, A román nyelv latinsága (Latinitatea limbii românilor), ca răspuns la scrierea polemică a lui Rethy. Punctul de vedere exprimat de Goldiș a fost completat de cel al lui Mangra, care „cu date scoase din izvoare bisericești și lumești a năzuit, nu fără succes a constata continuitatea între coloniile lui Traian și românii sau daco-românii de azi." Discursul său a fost ulterior preluat de trei gazete locale de limbă maghiară și germană, care apreciau valoarea științifică a acestuia.

Dizertația istorică a lui Vasile Mangra Despre continuitatea neîntreruptă a elementului român în Dacia a fost reprodusă apoi în revista Familia de la Oradea, a lui Iosif Vulcan. Folosind un stil polemic, justificativ, Mangra se simte dator să răspundă „afirmațiilor calomnioase" a adeptului teoriei lui Rösler, Rethy Lajos, scriind că scopul dizertației sale este acela de a arăta „lumii necredincioase, că noi suntem os din oasele lor (ale dacoromânilor, n.n), carne din carnea lor, că suntem chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Istoria atesta originea noastră, confirmă numele nostru și legitimează patria noastră.”

In vederea combaterii argumentelor neștiințifice și tendențioase ale istoricului maghiar, Mangra a recurs, după modelul iluminist, la lucrările unor istorici antici precum Eutropius, Eunapius Sordian, Ammian Marceliu, Jordanes. De asemenea, el se folosește și de operele unor istorici medievali (Ana Comnena) sau moderni români (Gheorghe Șincai, Bogdan P. Hașdeu) și străini (Hoffman, Wladimir Guettee, Ed. Gibbon și E. Regnault). De la aceștia Mangra preia argumente de logică demografică, economică și politică, fapt care l-a ajutat să dobândească o cunoaștere temeinică a problemei.

După prezentarea pe scurt a momentului cuceririi Daciei de către împăratul Traian în decursul celor două războaie (101-106), a colonizării acestor teritorii cu populație „ex tot orbe romano", conform mărturiei lui Eutropius, Mangra insistă asupra faptului că retragerea aureliană din 275 nu a însemnat părăsirea totală a Daciei traiane. El aduce în sprijinul său afirmația lui Seneca, conform căreia „Romanus ubicunque vicit, ibi habitat" (Unde a învins romanul, acolo a și trăit.). Pe lângă această maximă, se regăsesc mărturiile lui Ammian Marcellin, Eunapiu Sordian și Zosima, care, aminteau despre acei „degenerate romans" (romani degenerați) ce se găseau în provincia traiană la venirea goților.

În acest context, Mangra abordează problema începuturilor religiei creștine pe teritoriul Daciei și amintește de principalele mijloace prin care aceasta și-a făcut apariția: prin coloni și prin negustorii greci de la Marea Neagră. De asemenea, el schițează un portret al „apostolului Daciei”, Nichita, cel care a suferit moarte mucenicească în timpul regelui Atanaric al Goției, și pe care Biserica ortodoxă română îl sărbătorește la 15 septembrie. Însuși martirajul său dovedea existența creștinismului în Dacia, iar scaunul de episcop al Râmnicului (sic !), pe care Nichita l-a ocupat prin anul 350, era expresia unei bune organizări ecleziastice. Pe lângă el, Teofil, mitropolitul Goției, a fost iarăși o personalitate a creștinismului din acele timpuri, numărându-se printre cei care au semnat actele sinodului ecumenic de la Niceea din 325. Mangra a combătut părerea istoricilor germani conform cărora atributul „al Goției” adăugat numelui Teoftl reflecta o situație reală, anume că acesta era mitropolitul goților. El s-a simțit nevoit să explice că cuvântul „got” pus ca adjectiv lângă numele ierarhilor Teofil, Nichita, Ulfila, care au păstorit Biserica din Dacia traiană în secolul al IV-lea, nu indica „caracterul lor național sau naționalitatea gotă, ci aceea că ei aveau bisericile lor în țara aflată sub dominația goților, și care pentru acest cuvânt se numea Goția, iar episcopii din această țară se numeau episcopi goți sau ai Goției.” Istoricii germani erau contestați de Mangra și în privința originii episcopului Ulfila, despre care spunea că nu era got, ci, conform părerii lui Filostorgiu sau a lui Augustin (Amedee) Thierry, ar proveni dintr-o familie romană din Capadocia.

Migrația hunilor de la est spre vest și așezarea lor în Câmpia Panoniei, a constituit pentru Mangra un nou prilej de a demonstra că acest teritoriu era locuit. Dar, de această dată, argumentele sale nu sunt dintre cele mai solide.

În pofida minusurilor evidente pe care le conține , a unor afirmații hazardate, ce nu corespund realității istorice – vorbește despre „biserica națională independentă" care exista în timpul împăratului Justinian (527-565) la Ohrida sau despre conștiința națională a românilor din această perioadă, precum și despre substituirea „Imperiului roman" cu „Italia” – studiul lui Mangra a fost apreciat atât în Transilvania, de gazetele pe care le-am amintit, cât și în România. În ședința secției istorice a Academiei Române, din 19 martie 1882, istoricul bănățean Vasile Maniu (1824-1881) a elogiat contribuția lui Mangra referitoare la continuitatea românilor în Dacia.

Perioada de activitate științifică a lui Vasile Mangra a coincis cu disputele istoriografice dintre greco-catolici și ortodocșii din Transilvania, în contextul cărora Mangra a pus la dispoziția acestora din urmă o serie de studii pe seama unirii cu Roma. La început studiile sale se caracterizează printr-o nuanță apologetică și legitimatoare, încercând sa pună în evidență faptul că singură credința ortodoxă este deținătoarea întregii învățături predate de Iisus Hristos apostolilor și ucenicilor, pe când Biserica romano-catolică s-a îndepărtat de acest spirit. Ea a recunoscut supremația papei și a adoptat mai multe inovații pe care papii Romei le-au făcut în mod arbitrar în dogma creștină. Vasile Mangra a adus în sprijinul său și argumentul istoric potrivit căruia „Biserica ortodoxă română-papală", greco-catolică, a luat ființă abia în anul 1700, fiindcă înainte de acest an toți românii au aparținut ritului aceleiași Biserici. De-a lungul timpului au existat mai multe momente în care politica papilor a subminat Biserica ortodoxă română.

Sinodul din 5 septembrie 1700 care s-a ținut în Bălgradul Transilvaniei a fost, după opinia sa, unul dintre aceste momente „în care Biserica ortodoxă română a Transilvaniei se înmormânta pentru mai multe decenii (iar) ierarhia bisericească se stinse”. Însăși păstorirea lui Atanasie Anghel a fost plină de incertitudini și nemulțumiri venite din partea credincioșilor. Spiritele iritate ale acestora s-au mai calmat, spunea Mangra, sub „păstorirea blândă a învățatului episcop unit Inochentie Micu Klein care, într-o scrisoare din 15 iulie 1747, trimisă protopopului de Blaj, Ioan Sacadat, exclama: Scaunul acesta a fost arhiepiscopesc și se face scaun episcopesc!”

Venirea episcopilor administratori sârbi în Transilvania, Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici a fost considerată de către Vasile Mangra ca fiind un moment benefic din istoria Bisericii ortodoxe române. Datorită lor prozelitismul episcopilor uniți s-a redus din intensitate, iar acest lucru a fost ilustrat printr-un exemplu: demascarea episcopului unit Atanasie Rednic, cunoscut prin direcția latinizantă pe care voia să o promoveze în Biserica română unită. Rednic, cu dorința de a arăta că uniația exista și înainte de Atanasie Anghel, a comandat un tablou în care urma să fie înfățișat Conciliul de la Florența din 1439 în forma unui arbore gigantic, iar între Sfinții Părinți ce au participat la conciliu, el a zugrăvit și pe antecesorul său, episcopul Pavel Aron.

Cu începutul secolului al XIX-lea situația Bisericii ortodoxe române din Transilvania a devenit, conform părerii lui Vasile Mangra, întrucâtva mai suportabilă, iar acest lucru s-a datorat în primul rând episcopului Gherasim Adamovici. El a convins Dieta Transilvaniei din anul 1791 să enunțe „exercițiul liber al religiei și pentru românii ortodocși”, care, înainte de acesta, erau numai „tolerați”. Momentul a fost considerat de V. Mangra drept primul pas către o nouă viață bisericească, pe care episcopul Vasile Moga a continuat să o fundamenteze prin „luminarea credincioșilor”, prin crearea de școli poporale (elementare) românești și prin tipărirea câtorva cărți liturgice și de învățătură teologică în tipografiile lui Johann Barth și Georg Klosius din Sibiu. Activitatea sa culturală și de organizare a Bisericii ortodoxe române din Transilvania a fost continuată de episcopul, iar din 1864 mitropolitul, Andrei Șaguna, care, datorită „atât geniului său de bun organizator, cât și datorită împrejurărilor politice favorabile, a reușit să restaureze vechea mitropolie română ortodoxă a Transilvaniei, sinodalitatea și autonomia bisericii ortodoxe, garantată prin Statutul organic”.

O altă tematică abordată vizează controversele dintre patriarhii Romei și cei din Constantinopol, care au durat mult timp, până ce ele „s-au decis în favoarea Patriarhiei de Constantinopol". Din acest moment – afirmă Vasile Mangra – Roma a încercat prin toate mijloacele să atragă sub ascultarea sa toate bisericile Răsăritului, iar atenția pe care pontificii Romei au arătat-o pentru Biserica românilor din ambele Dacii, Traiană și Aureliană, este edificatoare.

Îndată ce Imperiul româno-bulgar de la Dunăre a fost restaurat de către familia Asăneștilor, împăratul Ioniță Caloian a dorit să-și păstreze individualitatea față de Imperiul Bizantin. Pentru aceasta, Ioniță a văzut în restaurarea și dobândirea autonomiei Bisericii româno-bulgare drept cel mai bun mijloc de a scăpa de sub influența politică a bizantinilor. Avizat despre intențiile acestuia, papa Inocențiu al III-lea a adresat o scrisoare împăratului, în anul 1200, în care îl încuraja să se apropie de scaunul apostolic. Răspunsul lui Ioniță a fost favorabil intențiilor papei, spunând că: „orice veți impune imperiului nostru, spre lauda lui Dumnezeu și a Bisericii romane, se va împlini.” El a cerut papei să-1 încoroneze ca împărat pentru a-și asigura independența față de Bizanț, iar pentru Biserica româno-bulgară să instituie un patriarh propriu, egal cu ceilalți patriarhi. Preluând informațiile din lucrarea lui Ghenadie Enăceanu, Creștinismul în Dacii, Vasile Mangra a arătat că, în cele din urmă, fiindcă cererile sale n-au fost împlinite, Ioniță a refuzat unirea Bisericii româno-bulgare cu cea romano-papală.

Folosind Documentele istorice publicate la Viena în 1850, Mangra face un istoric al relațiilor dintre papa Grigorie al IX-lea și urmașii acestuia cu regii Ungariei, îndeosebi cu Ludovic cel Mare, care a pornit o adevărată cruciadă împotriva „schismaticilor”, celebră rămânând expresia sa „ad extirpendes heretico schismaticos”.

Pe baza unor informații preluate din Istoria bisericească a românilor a lui Filaret Scriban, Vasile Mangra era de părere că, din cauza presiunilor continue ale catolicilor asupra românilor, la începutul secolului al XIV-lea, principele Făgărașului, Radu-Negru, a trecut, împreună cu mai mulți confrați în Țara Românească, după care a urmat și trecerea lui Dragoș în Moldova. Mangra prezintă apoi și contextul unirii Bisericii românilor din Moldova cu Roma din anul 1370. Momentul s-a petrecut sub domnia lui Lascu, care a cedat sfaturilor misionarilor catolici. Dar unirea n-a ținut decât abia până în timpul lui Alexandru cel Bun, când această stare de lucruri a încetat prin anul 1400, iar pentru Biserica românilor în general și a Moldovei în special a început o nouă perioadă.

Secolul al XV-lea a însemnat pentru credincioșii români ortodocși din Transilvania o perioadă aproape lipsită de convulsii confesionale. În concepția lui Vasile Mangra, acest lucru s-a datorat în mare măsură faptului că pe tronul Regatului maghiar a ajuns Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, care a recunoscut drepturile acordate clerului și credincioșilor ortodocși români. Pentru a exemplifica, Mangra a redat în studiile sale o parte din decretul lui Matei și a urmașului acestuia, Ladislau, din 1495: „Schismaticii (ortodocșii n.n.)să nu fie datori a plăti dijmele și să nu se constrângă prin dregătorii ținutali (comites parochiales) spre plătirea atâtor dijme, precum sunt datori a plăti ceilalți locuitori.” De la cei doi regi s-au mai păstrat încă patru diplome referitoare la Biserica ortodoxă a românilor din Regatul ungar și la raportul preoților, egumenilor și episcopilor din Maramureș cu Mitropolia ortodoxă română a Transilvaniei. Ele sunt documente autentice care, conform părerii lui V. Mangra, arată că, în pofida „tuturor persecuțiilor venite asupra românilor din partea Bisericii catolice, ei nu numai că și-au păstrat intactă credința lor ortodoxă cu ritul oriental, dar că erau organizați ierarhic, având relații nu numai cu mitropoliții ortodocși din Transilvania, ci și cu Patriarhia Constantinopolului.”

Această stare de lucruri sa schimbat la începutul secolului al XVI-lea, iar pentru românii ortodocși a urmat o perioadă destul de nefavorabilă, datorată apariției Reformei în Germania, precum și expansiunii otomane în răsăritul Europei. Mangra a sintetizat viața bisericească a românilor din Transilvania cu afirmația lui Filaret Scriban: „istoria ne înfățișează Biserica românilor de dincolo de Carpați ca luptătoare contra mahomedanismului și Biserica românilor de dincoace de Carpați ca luptătoare contra apusenismului (catolicismului, n.n.).”

În continuarea demersului său istoric, preocupat de contextul în care s-au desfășurat evenimentele cărora le acordă importanța cuvenită, Vasile Mangra a stăruit și asupra evenimentelor petrecute la 1700, când s-a realizat unirea unei părți a clerului și credincioșilor ortodocși din Transilvania cu Biserica Romei. Pentru a arăta netemeinicia actului unionist semnat de mitropolitul Atanasie Anghel și de câțiva protopopi ardeleni, Mangra a adus în sprijinul său mărturia unor fruntași ai culturii române, demonstrând că unirea nu a folosit nimănui, ci doar anumitor cercuri străine. Pornind de la convingerea că Roma nu a dorit decât să-și apere propriile interese, el a catalogat „unirea" ca pe „o adevărată tocmeală cu catolicii transilvăneni și un act curat politic din partea românilor care credeau că prin unire nu numai că vor scăpa de persecuțiile cele grele, ci vor dobândi și drepturi egale cu celelalte națiuni și religii din patrie.”

Dar, dincolo de acest lucru, V. Mangra s-a întrebat „care a fost poziția Bisericii române din Transilvania și Ungaria după unirea cu Roma și ce foloase au dobândit românii prin unire? La această întrebare, Vasile Mangra a răspuns cu afirmația făcută de unitul August Treboniu Laurian, care spunea că: „Românii, afară de micile scutiri ale persoanelor bisericești nu dobândiră nimic prin unire, ba încă și pierdură arhiepiscopatul, căci acesta după unire se degrada la starea de simplu episcop supus cenzurii iezuiților și supremația arhiepiscopilor unguri, pierdură chiar naționalitatea.”

Aceleași păreri le-au avut despre unire și Gheorghe Șincai, Simion Bărnuțiu și Alexandru Papiu Ilarian: „Dacă căutăm, scria Mangra, la foloasele și pierderile care au urmat pentru români prin unire cu Biserica Romei, aflăm că foloasele unirii fură: că românii aveau acum mai multă trecere la curte, de la care căpătau câte o rezoluție; prin unire se ridicară școli românești mai curând; se trimiseră tineri la Roma, de unde veniră bărbați mai învățați ai românilor, un Șincai, un P [etru] Maior, un Samuil [Micu] Klein…"

Pe baza acestor mărturii, Vasile Mangra considera că unirea cu Roma n-a schimbat „fața bisericii și a națiunii române." Totuși, după opinia lui, unirea a avut și un aspect pozitiv, prin faptul că românilor transilvăneni li s-a deschis „o epocă pentru cultura intelectuală.”

Este necesar să amintim faptul că Mangra nu a făcut întâmplător incursiunea în istoria relațiilor dintre Biserica Romei și cea a românilor. Motivul principal este că, atunci când a scris aceste studii, în anul 1883, problema ingerinței papei în Biserica ortodoxă era destul de actuală. Ea s-a manifestat în Transilvania prin intermediul clerului Bisericii unite, iar în România prin „agenți străini”, cum îi numea Mangra, care predicau unirea cu Roma ca mijloc infailibil pentru salvarea și conservarea naționalității române.

In acest sens protopopul greco-catolic Ioan Marcu din Satu Mare, a scris o broșură, în cadrul căreia dezvolta ideea înființării unei Biserici pentru toți românii „cu rit propriu român, cu organizare ierarhică proprie și cu drept bisericesc propriu.” Făcând apologia unirii Bisericii românilor cu Roma, el spunea: „noi (românii) avem de ales între două biserici: între Biserica Romei și cea a Constantinopolului”.

La aceste provocări V. Mangra a răspuns, precizând că: „Românii, vorbind în sens politic, fără deosebire, toți sunt uniți cu Roma, nu însă cu Roma papilor, ci cu Roma Cezarilor, astăzi a italienilor. Aceasta este unirea de rasă, unire de sânge, iar unirea de credință religioasă cu Roma papilor, abstracție făcând de la partea dogmatică, românii o resping, chiar pentru că se opune tradițiilor și instituțiilor democratice ale bătrânei Rome, atât de tolerantă, încât ea așezase în panteon, alăturea cu zeii săi, zeii tuturor popoarelor învinse…”

Analizând cu atenție scrierea protopopului unit, Mangra s-a oprit asupra afirmației potrivit căreia „limba română mii de ani a trăit la popor….[dar] nu și-a aflat maeștri care să o ridice la stare de cultură [decât] după ce o parte din români au devenit în relație cu Roma […] și primii cei educați la Roma s-au ales maeștrii aceleia. Dezvoltarea limbii române e lucrarea spiritului latin, anume spiritul de cultură al Bisericii Romei.” Fără să excludă rolul major al corifeilor Școlii ardelene, Samuil Micu Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior, la dezvoltarea culturii române, Vasile Mangra a precizat că, în epoca în care au trăit aceștia, românii aveau deja o literatură, ale cărei roade apăruseră deja cu mai bine de un secol înainte. Opera celor trei „apostoli ai culturii române” (cum îi numise protopopul Ioan Marcu pe cei trei literați) reprezintă doar punctul culminant al culturii române din perioada respectivă. Din aceste motive, Mangra afirmă că nu ar fi întocmai cu adevărul istoric prezentarea literaturii naționale ca un produs exclusiv al unirii cu Roma. El arăta, cu fină ironie, că niciodată filologii români n-au făcut în scrierile lor trimiteri la decretele sau bulele papilor, ci la autori romani ca Varo, Quintilian, Aulus Gellius, Cicero și alții, cu care „Roma papilor nu a avut nici o legătură mai de aproape ca noi românii.” Așadar – concluziona Mangra – românii n-ar avea trebuință să se pună în relație cu Biserica Romei, ci cu tradiția latină.

Vasile Mangra critica și modul de percepție unilateral al protopopului unit a unor aspecte politico-sociale din relațiile Bisericii românilor cu Roma. Ioan Marcu credea că dacă și Biserica din România s-ar uni cu Biserica Romei, ar înceta influențele slave și cele grecești, propunând totodată și schimbarea ritului grec cu cel latin. Dar Mangra era de altă părere, convins fiind de faptul că periclitarea limbii și existenței naționale a românilor poate să vină nu atât din comuniunea religioasă cu grecii și rușii ortodocși, cât mai ales din comuniunea cu Roma papală: „ale cărei tendințe sunt de a contopi toate popoarele într-o turmă cosmopolită sub un șef politic-bisericesc, papa”.

După cum afirmă istoricul arădean Marius Eppel, cel mai avizat cunoscător al operei lui Vasile Mangra: „În pofida tonului anticatolic care răzbate dintre rândurile studiilor închinate relațiilor Bisericii românilor cu Biserica Romei, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, mitropolitul Vasile Mangra a fost printre puținii ierarhi ortodocși din vremea sa care au încercat să nu fie confesionaliști. Studiile sale sunt rezultatul unor atente cercetări ale mărturiilor istorice pe problema relațiilor interconfesionale dintre catolici și ortodocși, pe de o parte, dintre uniți și ortodocși, pe de altă parte. Că a fost așa, ne-o dovedesc însăși studiile sale pe problema regăsirii unei unități a tuturor bisericilor creștine de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind, în felul acesta, un aderent al ideilor promovate de mișcarea ecumenică”.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea a adus în peisajul istoriografic ecleziastic din Transilvania începutul unor dispute polemice între istoricii uniți Ioan Micu Moldovan și Augustin Bunea, pe de o parte, și cei ortodocși (Nicolae Popea, Ilarion Pușcariu), autori ai unor lucrări legate de începuturile Mitropoliei ortodoxe a Transilvanei și de ierarhii care au păstorit-o.

În primul deceniu al secolului al XX-lea polemica dintre ortodocși și grcco – catolici s-a lărgit, prin implicarea lui Vasile Mangra, care a redactat cunoscuta sa lucrare despre mitropolitul Sava II Brancovici (1656-1680), aceasta fiind prima monografie închinată ierarhului ardelean, originar din Ineul zărăndean.

Apariția cărții a fost determinată de afirmațiile canonicului unit Augustin Bunea, potrivit cărora Sava II Brancovici nu ar fi avut nici un merit ca mare ierarh al Bisericii ortodoxe din Transilvania, descriindu-1 ca pe unul care, nu pentru statornicia credinței, ci pentru „fărădelegile” sale a fost persecutat de către principele ardelean Mihail Appafi. De asemenea, el spunea că mitropolitul a fost „omul calvinilor” și nicidecum un bun ortodox.

Astfel, „stând însă de față cu scrierile d[omnului] Dr. Augustin Bunea, – scria Mangra -, a trebuit să iau la analiză critică părerile sale despre mitropolitul Sava II Brancovici, pentru a restabili adevărul în privința romanității, ortodoxiei și a moralității lui greu atacate.

În încercarea de a reda contemporanilor săi cât mai complet cu putință tabloul lui Sava II Brancovici, Vasile Mangra a recurs la izvoarele epocii, la lucrările unor autori români sau străini. Unele dintre acestea circulau încă în manuscrise, precum era cazul Istoriei românilor a lui Samuil Micu Clain. La autorii străini, îndeosebi cei maghiari, Mangra s-a referit atunci când încerca reconstituirea contextului general al secolului al XVII-lea sau în vederea întocmirii arborelui genealogic al Brancoveștilor. Pentru genealogia mitropolitului Sava II Brancovici, Mangra a utilizat, de asemenea, rodul cercetărilor unor istorici străini ( lucrări publicate în limbile maghiară și germană) și români ( Andrei Șaguna, Nicolae Popea, Nicolae Tincu Velia, G. Bogdan – Duică, Nicolae Horga Popovici, E. Hurmuzaki, Nicolae Dobrescu, Eusebiu Popovici, George Barițiu, Augustin Bunea, Nicolae Iorga, T.V. Păcățian, protopopul Gheorghe Popovici ș.a.)

De asemenea, trebuie să amintim că Mangra a folosit din plin izvoarele edite ale vremii, precum Documente istorice (Viena, 1850), Aprobatae Constitutiones, Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, Arhivul lui Cipariu, Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria bisericii române, de la Augustin Bunea ș.a, pe care le redă în anexele lucrării sale, oferind acesteia un caracter profund științific.

Lucrarea lui Vasile Mangra despre mitropolitul transilvănean a fost considerată de către specialiști ca fiind „o pagină de istorie națională a românilor ardeleni în secolul al XVII-lea, depășind strict genul biografic cu iz aghiografic.”

În restabilirea adevărului istoric, Mangra a recurs, așa după cum am arătat, la toate izvoarele cunoscute în epocă privitoare la acest subiect. El a anexat și unele documente pe care le-a considerat a fi semnificative, reproducând reflecțiile unor istorici care susțineau vechimea mitropoliei ortodoxe. Între aceștia se numără corifeii Școlii Ardelene Samuil Micu Clain și Petru Maior, precum și August Treboniu Laurian, mitropolitul Andrei Șaguna, clericul și istoricul bănățean Nicolae Tincu Velia, Eudoxiu Hurmuzaki, Evghenie Golubinski și Ghenadic Enăceanu.

După o retrospectivă asupra ierarhiei ortodoxe române din Transilvania și a interferențelor acesteia cu protestantismul, Vasile Mangra menționează pe toți episcopii din Ienopolea Aradului: Matei (Moise), Solomon (Sava) și Longin. Despre acesta din urmă, bazându-se pe afirmațiile istoricului sârb Iosif Raici, arată că, în 1640, „din cauza stăruințelor lui Gheorghe Rackoczy pentru calvinizarea românilor”, Longin a părăsit scaunul episcopal și a trecut în Țara Românească, așezându-se la mănăstirea Comana.

Mangra a demonstrat canonicului Bunea că, deși episcopia Ienopolei a avut ierarhi sârbi, „caracterul unei biserici particulare nu-l determină naționalitatea chiriarchilor după vremi, ci naționalitatea poporului din care se alcătuiește.” În sprijinul său a adus argumentul conform căruia „în Ienopolea a fost chiar înainte arhiepiscopie și mitropolie, care Mihai Basarab Voevodul a transpus-o în Bălgradul Transilvaniei”.

Această opinie era susținută, de altfel, și de istoricii Augustin Bunea și Nicolae Iorga, dar care afirmau că înainte de Mihai Viteazul n-a existat nici o mitropolie în Transilvania.

Până la urmă Iorga a fost convins de veridicitatea argumentelor lui Mangra, dar evident și de netemeinicia afirmațiilor făcute de canonicul Augustin Bunea, motiv pentru care în plenul ședinței publice din 13-16 octombrie 1906 a Academiei Române, i-a apreciat lucrarea, recunoscând în același timp exagerările pe care cei doi istorici bisericești le-au făcut în lucrările lor.

Iar Eugen Brote conchidea că, prin cartea închinată mitropolitului Sava II Brancovici, Vasile Mangra „a servit știința și națiunea, făcând un nou drum adevărului.”

În același timp, Augustin Bunea a finalizat lucrarea pe care voia a fi o replică la cea a lui Mangra. În cuprinsul ei, istoricul unit combătea părerile și explicațiile preopinentului său, cu privire la persoana mitropolitului în discuție, reluând ideile exprimate în scrierile sale anterioare, anume că Sava n-a păstorit neîntrerupt, ci cu prilejul tulburărilor din anul 1659 Sava și-a pierdut scaunul mitropolitan și n-a mai fost ales decât în 1662.

Polemica dintre cei doi istorici bisericești a continuat, antrenând în ea noi luări de poziție, îndeosebi din partea unor condeieri de presă, care și-au expus opiniile pertinente în revista Viața Românească, în anii 1907-1908.

În acest context apare la Sibiu, în 1908, o nouă carte a lui Vasile Mangra dedicată istoriei ierarhiei și vechimii mitropoliei ortodoxe din Transilvania. Chiar dacă lucrarea s-a vrut a fi iarăși un răspuns la Ierarhia românilor din Ardeal și Ungaria a lui Bunea, în paginile ei autorul a reușit să se detașeze de confesionalism, dovedind reale virtuți de istoric. Pe parcursul celor șase capitole, după ce a făcut un scurt istoric al începuturilor creștinismului la români, Vasile Mangra s-a ocupat de organizarea bisericească ardeleană, argumentând cu documente din secolele XIII-XIV faptul că românii din aceste părți au avut o mitropolie cu mult înainte de Mihai Viteazul, care a existat alături de episcopiile de Vad și Maramureș. Preluând informații din istoriografia iluministă, de la Samuil Micu, Petru Maior, Andrei Șaguna ș.a, Vasile Mangra susținea, la fel ca și aceștia, faptul că mitropolitul Ioanichie menționat în diploma dată de Matei Corvin în 1479 a fost mitropolitul de Alba Iulia, actul amintit constituind prima mențiune oficială despre un mitropolit în Transilvania. Așa după cum s-a văzut mai târziu, Vasile Mangra a făcut în paginile cărții sale și unele greșeli, pentru că a susținut teze care ulterior au fost infirmate.

Dar cu toate aceste erori interpretative, valoarea lucrării nu se diminuează, în special datorită criticismului folosit de autor în discursul său istoric: „Eu n-am urmărit prin studiul de față scopul ca să scriu istoria ierarhiei și a mitropoliei române din Transilvania și Ungaria, ci ca să apăr, după puterile mele, în contra atacurilor din lăuntru, existența istorică a acestor venerabile așezăminte, sub a căror pavăză s-a închegat și s-a dezvoltat poporul român, ca societate religioasă și politică.”

Urmărind cu atenție literatura istorică produsă de reprezentanții Bisericii greco-catolice din Transilvania, Vasile Mangra s-a aplecat cu deosebită atenție și asupra scrierilor istoricului unit Zenovie Pâclișanu care, în revista Cultura Creștină de la Blaj a adus o nouă notă în controversa Mangra-Bunea asupra vechii mitropolii ortodoxe din Transilvania. Începând prin a cataloga scrierile vicarului drept „ieșiri pătimașe,” teologul unit își exprima dorința restabilirii „adevărului” istoric, prezentând în acest sens patru argumente împotriva existenței înainte de 1599 a vlădicilor români în Alba Iulia.

Răspunsul lui Vasile Mangra a fost unul ferm, după cum se observă din argumentele sale. Convingerea lui Mangra era că polemica purtată pe marginea acelui subiect s-a consumat pe timpul lui Augustin Bunea și, prin urmare, „mica corectură” făcută de Pâclișanu era inoportună și oglindea „moravurile literare și istorice ale noilor istoriografi de la Blaj.”

Dar, pentru deplina convingere a acestora el a reluat câteva din argumentele pe care le-a expus cu alte ocazii: existența mitropoliei ortodoxe pentru românii din Ardeal o adeveresc titulaturile mitropoliților Daniil (1577-1579) și Ghenadie (1579-1585), amândoi intitulându-se „mitropoliți ai Ardealului.”. El afirmă apoi că Nicolae Iorga în lucrarea Sate și preoți a săvârșit o eroare istorică, susținând că Mihai Viteazul a întemeiat scaunul mitropolitan din Bălgrad, prin așezarea lui Ioan de la Prislop ca cel dintâi mitropolit. El a confundat, susținea Mangra, instituția mitropolitană, care exista de mult, cu reședința mitropolitului, care a fost ridicată în cetatea Bălgradului prin contribuția lui Mihai, fiindcă reședința veche era situată în afara zidurilor cetății. Privitor la cele două hrisoave ale lui Constantin Brâncoveanu – din anul 1698 și respectiv 1700 – care amintesc de întemeierea mitropoliei Bălgradului în timpul lui Mihai, Mangra a dovedit că acestea sunt documente de danie, nu de ctitorie, „care nu sunt contemporane și nici scrise cu tendința de a constata istoricește ctitoria lui Mihai Viteazul” și „prin urmare nu se pot considera ca dovadă, că înainte de Mihai Vodă n-ar fi existat mitropolie în Alba Iulia. Dealtcum, textul însuși al celor două hrisoave ne arată că era vorba de reedificarea reședinței mitropolitane de Sava Brancovici, ruinată prin vechimea ei…”

De o deosebită apreciere din partea lui Vasile Mangra s-a bucurat personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna, asupra căruia a făcut evaluări pozitive în raportul asupra lucrării închinate de istoricul Ioan Lupaș marelui ierarh sibian. În concepția lui Vasile Mangra, mitropolitul Andrei a fost, înainte de toate, un „bărbat fenomenal” care „prin inteligența superioară, prin tăria caracterului și prin finețea lui diplomatică a făptuit regenerarea și înălțarea unui popor.” Autocefalia și constituția bisericească erau apreciate și de Vasile Mangra ca fiind „exclusiv opera marelui Șaguna, care prin poziția și influența covârșitoare, ce le câștigase, era cu adevărat reprezentantul diplomatic al poporului român la Curtea împărătească.”

Referindu-se la Andrei Șaguna și rolul său în organizarea constituțională a Bisericii ortodoxe române din Transilvania, Vasile Mangra surprindea aspectul libertății externe și a celei interne, pe care mitropolitul s-a străduit să le ofere acestei organizări. Este vorba de cele două principii care stau la baza Statutului Organic, autonomia și sinodalitatea. Cu ajutorul primului principiu, Biserica se apăra în fața ingerințelor Statului în afacerile ei, iar prin cel de-al doilea era păzită de despotismul ierarhic.

După o succintă rememorare a principalelor părți ale Statutului, Vasile Mangra se oprea în expunerea sa și asupra originalității acestuia. Atât de frecvent contestat în epocă, prin faptul că ar fi de inspirație protestantă, Statutul Organic rămâne ca un veritabil monument de legislație bisericească ortodoxă, tocmai fiindcă în alcătuirea lui Andrei Șaguna a pornit de la realități ce existau de la început în Biserica creștină ( ex. principiul sinodalității, adică al conlucrării dintre cler și credincioși la rezolvarea unor probleme bisericești ). În acest sens, unul dintre marile merite ale mitropolitului Andrei Șaguna a fost acela că „a reînviat instituția sinoadelor în toate părțile constitutive ale mitropoliei, chemând la acțiune comună pe toți fii Bisericii.” Întemeiată pe principii evanghelice și canonice, constituția Bisericii ortodoxe române din Transilvania a fost considerată la vremea respectivă pe cât de ortodoxă, tot atât de liberală și națională. Cu alte cuvinte, spunea Mangra, mitropolitul Andrei Șaguna „a prevăzut evoluția societății moderne și valurile ce va arunca asupra Bisericii curentul social-democrat. De aceea, i-a dat anghiră tare și nemișcata Bisericii naționale în constituția liberal-democratică, cum s-a practicat în Biserica creștină primară, unind cele cerești cu cele pământești, cele de jos cu cele de sus, interesele cultural-naționale cu cele religios-morale ale poporului român.”

Un interes aparte a manifestat Vasile Mangra față de persoana lui Moise Nicoară. De aceea, printre prioritățile lui Mangra pe câmpul cercetării istorice s-a numărat și restituirea manuscriselor „marelui bărbat al neamului românesc”. Așadar, lui Mangra îi revine marele merit de a fi încercat să redea posterității file din viața lui Nicoară. După aprecierea unui cercetător al zilelor noastre, maniera în care o face se înscrie în tiparele pozitivismului, căci Mangra pune un accent deosebit pe o restituire cât mai fidelă a documentelor, în cea mai mare parte corespondență.

Studiul, intitulat simplu Moise Nicoară, pe care Mangra l-a publicat în paginile Tribunei de la Arad, nu se dorește a fi o prezentare completă, amănunțită a vieții și activității omului de cultură. Este mai mult o scurtă „trecere în revistă" a acestor lucruri, dintre care Mangra s-a simțit dator să pună accent pe prezentarea câtorva: că este „cel dintâi dascăl românesc de dincoaci și precursorul lui George Lazar în Țara Românească”, că a scris un tratat complet de Economie rurală (1836) și că a oferit o traducere a textului memorandului politic al românilor din Transilvania de la 1791, Suplex Ubellus Valachorum Transilvaniae.

În demersul său istoric, Vasile Mangra scoate în evidență raporturile de prietenie și colaborare care existau între cei doi corifei ai renașterii naționale românești, Moise Nicoară și Petru Maior, bazându-se pe un număr de 22 scrisori ce i-au fost adresate de Maior lui Moise Nicoară între anii 1815-1818.

Tot lui Mangra se datorează și aducerea în discuție, pentru clarificare, a datei exacte a morții lui Moise Nicoară.

Datorită faptului că în 3 noiembrie 1912 se împlineau o sută de ani de la înființarea Preparandiei românești din Arad, – considerată „cea dintâi școală românească mare pentru românii din Banat și părțile Ungariei”-, Mangra a făcut propuneri, între care întocmirea unei monografii a școlilor românești din Arad, a Preparandiei și Teologiei, precum și o monografie a lui Moise Nicoară, pe care o considera prioritară.

Dar, până la realizarea acestui deziderat Mangra a tipărit în Biserica si Școala autobiografia lui Nicoară din 1836 în care acesta își prezenta pe scurt cursul vieții, începând de la data nașterii din 29 noiembrie (stil vechi) 1784 și până la plecarea lui de la „școlile latinești” din Oradea. Concluzia la care ajunge Mangra, parcurgând momentele principale din viața lui Nicoară, este că acesta „a fost un om epocal, prin prestațiile și spiritul său, superior tuturor contemporanilor săi.”

Ca mitropolit al Transilvaniei, Vasile Mangra a alcătuit și publicat lucrarea intitulată Contribuțiuni la istoria Bisericii române (Sibiu, 1917, 60 p.), pentru a servi ca material documentar în procesul intentat Bisericii ortodoxe sârbe pentru mânăstirile din Banat.

Preocupările și scrierile istorice din ultima parte a vieții lui Vasile Mangra au stat sub influența politicului. Explicația acestui lucru rezidă prin aceea că, fiind întâi-stătătorul Bisericii ortodoxe române din Transilvania și deputat guvernamental în camera maghiară, Vasile Mangra a căutat o cale de mijloc, prin care să-și poată exercita ambele funcții. Fără să intrăm în amănunte cu caracter politic, vom spune doar că, atât articolele din presă, cât și discursurile din anii Primului Război Mondial sunt preluate din sfera politicianismului, nefiind ancorate în realitatea istorică, atunci când invocă argumente ce angajează mai curând trecutul.

Adept al ideii de reconciliere dintre români și maghiari, Vasile Mangra a scris, în ultimul său an de arhipăstor al Mitropoliei ortodoxe a Ardealului, o lucrarea mai puțin cunoscută, intitulată Magyarok es romanok (Unguri și români ). Tema centrală a ei se regăsește în sublinierea de către autor a sentimentului fratern care a existat întotdeauna între români și maghiari, în pofida faptului că înțelegerea dintre aceștia a fost subminată din motive politice. De fapt, valoarea lucrării a scăzut tocmai pentru faptul că Mangra a subordonat informația istorică interesului politic al autorităților maghiare, fiind, din această cauză, mai mult o carte tributară propagandei de război, decât una științifică.

Așadar, din cele prezentate reiese faptul că, pe tărâm istoriografic, Vasile Mangra este „un veritabil istoric al Bisericii ortodoxe române din Transilvania de la începutul secolului al XX-lea. El a adus un suflu înnoitor, pentru că nu i-a fost străin spiritul critic, dublat de unul polemic, care însă se păstrează în limitele argumentației riguroase și oneste.”

Preocupările sale istorice au cunoscut o largă întindere, de la probleme legate de istorie locală, la cele de istorie generală, în lucrările sale abordând teme referitoare la ierarhia și Mitropolia ortodoxă română din Transilvania, fascinat fiind de personalitățile ierarhilor Sava II Brancovici și Andrei Șaguna, dar și de alte personalități ale culturii românești, între care Moise Nicoară ocupă un loc aparte în preocupările sale istorice.

Prin lucrările și studiile sale de istorie bisericească, „Vasile Mangra a tras brazdă adâncă în câmpul istoriei, ”. Prin întreaga sa activitate istorică, Vasile Mangra și-a înscris numele în galeria marilor cercetători și istorici ai trecutului Bisericii noastre strămoșești, motiv pentru care Academia Română l-a admis în rândurile sale în anul 1909.

II. PR. PROF ȘTEFAN LUPȘA – ISTORIC AL BISERICII ROMÂNEȘTI

II.1. Repere biografice.

Preotul profesor Ștefan Lupșa s-a născut la 7 ianuarie 1905, în satul Miersig, județul Bihor, în casa unui țăran sărac, împovărat cu o familie alcătuită din 8 copii. În ciuda greutăților materiale prin care treceau, părinții s-au străduit să-i dea o educație și pregătire superioară, dându-și seama de alesele sale însușiri native și de dragostea sa de carte.

A studiat la școala confesională ortodoxă din satul natal (primele două clase primare), apoi la școala din satul învecinat Homorog (clasa a treia), iar clasa a patra la Salonta.

Tot la Salonta a făcut și primele două clase liceale, pe care le-a continuat apoi la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. În septembrie 1922, a susținut examenul de bacalaureat.

La îndemnul episcopului Roman Ciorogariu al Oradiei, absolventul Ștefan Lupșa s-a înscris, în toamna anului 1922, la Facultatea de Teologie din Cernăuți. Aici a dobândit o aleasă pregătire teologică, sub îndrumarea vestiților profesori Vasile Tarnavschi (Vechiul Testament), Vasile Gheorghiu (Noul Testament), Nicolae Cotos (Teologie fundamentală), Vasile Loichiță (Teologia dogmatică), Domițian Spânu (Teologie Morală), Valerian Șesan (Dreptul bisericesc) etc. La 18 iunie 1926 a obținut titlul de licențiat în teologie, pe baza lucrării intitulate „Ființa religiei determinată în mod empiric”.

Tot la Cernăuți a urmat trei ani cursurile la Facultatea de Filozofie, susținând toate examenele.

La 7 martie 1929, și-a susținut la Cernăuți teza de doctorat în Teologie, cu titlul Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556. Fiind apreciată elogios de către comisia examinatoare, cartea a fost publicată în revista „Candela” Facultății de teologie, precum și în extras. După obținerea doctoratului, fiind profesor la Oradea, a plecat la Viena unde, în decurs de câteva luni (1 aprilie – 1 octombrie 1929), a audiat diferite cursuri de Istorie bisericească la Facultățile de teologie catolică și protestantă de acolo. În același timp a cercetat numeroase documente păstrate în Arhiva de Stat din Viena, pe care le-a valorificat în lucrările sale de mai târziu.

Îndată după terminarea studiilor teologice, pe când avea doar 21 de ani, Ștefan Lupșa a fost numit, la 1 septembrie 1926, de către episcopul Roman Ciorogariu, profesor suplinitor la catedra de Istoria bisericească de la Academia teologică din Oradea (înființată în 1923). La 1 septembrie 1927 a devenit titular provizoriu, iar la 1 septembrie 1931 a fost definitivat la aceeași catedră.

În timpul celor 20 de ani de activitate desfășurată în cadrul acestei Academii, pe lângă Istoria Bisericii Române și Istoria bisericească universală, a predat și alte discipline teologice: Patrologia (1926-1927, 1932-1940 și 1941-1946), Introducere în teologie (1926-1927, 1933-1935 și 1936-1937), Limba ebraică și Exegeza Vechiului Testament (1930-1931), Ermeneutica biblică (1926-1927 și 1936-1937), Teologia fundamentală (1933-1934), Psihologia și Logica (1935-1936). În felul acesta, profesorul Ștefan Lupșa și-a desăvârșit mereu cunoștințele, stăpânind aproape toate disciplinele teologice.

La 1 iulie 1939, a fost numit rector al Academiei Teologice din Oradea, funcție pe care a îndeplinit-o până la 1 noiembrie 1942 (cu excepția anului școlar 1940-1941). La Oradea, paralel cu activitatea la catedră, profesorul Ștefan Lupșa a îndeplinit și câteva însărcinări onorifice: grefier al Consistoriului spiritual eparhial (1 mai 1934 – 1 mai 1937), consilier eparhial în secția bisericească (31 mai 1937-3 mai 1942), membru în Adunarea eparhială (din 26 mai 1940). La 15 noiembrie 1935 a fost ales membru corespondent în Secția istorică a „Astrei”.

În anul 1932 s-a căsătorit cu fiica preotului Botișel din Ștei-Bihor și a intrat în cler, fiind hirotonit diacon la 9 septembrie 1932, preot la 17 septembrie 1939 și hirotesit protopop la 28 mai 1940, iar mai târziu iconom stavrofor.

În urma evenimentelor politice din toamna anului 1940, sediul Episcopiei ortodoxe de la Oradea a fost mutat la Beiuș, iar cursurile Academiei teologice au fost suspendate în anul școlar 1940-1941. O parte dintre profesori – între care și Ștefan Lupșa – au fost încadrați la Academia teologică din Arad, alții la Academia teologică din Caransebeș. În toamna anului 1941, Academia teologică din Oradea și-a redeschis cursurile la Timișoara, unde a rămas până în 1948.

În 1946, după o activitate de 20 de ani pe meleagurile Bihorului și Banatului, a început o nouă etapă în viața profesorului Ștefan Lupșa. Întrucât, în anul 1943, în demersurilor mitropolitului Nicolae al Ardealului, Academia teologică „Andreiană" din Sibiu a fost ridicată la rangul de Facultate, cu dreptul de a elibera diplome de licență, mitropolitul Nicolae Bălan a căutat să completeze cadrele didactice cu profesori noi, care să contribuie la propășirea ei. Între noii numiți a fost și Ștefan Lupșa. Când Academia a devenit Institut teologic de grad universitar, profesorul Ștefan Lupșa și-a continuat activitatea didactică în cadrul acestuia la catedra de Istoria Bisericii Române.

În toamna anului 1952 începe marea dramă a vieții Părintelui Ștefan Lupșa, care – în urma desființării Institutului teologic din Cluj – a fost retrogradat din postul de profesor de Istoria Bisericii Române la cel de lector de Limbă greacă. Și-a îndeplinit, însă, cu conștiinciozitate și noua slujire.

La 1 octombrie î 955, i s-a dat, într-un fel, satisfacția, fiind numit „conferențiar", dar cu atribuții de duhovnic. Și-a îndeplinit cu conștiinciozitatea care îl caracteriza și această nouă slujire.

După cum afirmă pr. prof. Mircea Păcurariu – ucenic și apropiat al profesorului Lupșa – „în decembrie 1958 a venit o altă nenorocire asupra lui, dar și a Institutului. Cel de-al doilea duhovnic, neinspirat, a ținut într-una din seri o meditație, pe care a încercat să o „actualizeze”, îndemnând pe studenți să citească și presa laică de la noi, inclusiv ziarul „Scânteia”, căci pot învăța multe și din ziare. Toți au zâmbit, alții au tușit ori s-au înghioldit; bineînțeles că a zâmbit, alături de ei, și Părintele Lupșa care era în strană. A doua zi… a urmat ancheta Securității și a Departamentului Cultelor cu decizii incredibile pentru cei de azi: 17 studenți eliminați, iar Părintele Ștefan Lupșa trimis ca simplu funcționar la Centrul arhiepiscopesc Sibiu. Acolo a lucrat până în 1963, când a fost trimis la parohia Bălcaci. A făcut „navetă" la parohia respectivă doar câteva luni, căci s-a îmbolnăvit de cancer. A zăcut în Sibiu, până la moarte, survenită la 26 iulie 1964.

II. 2. Contribuțiile pr. prof. Ștefan Lupșa la istoriografia Bisericii Ortodoxe Române.

De la profesorul Ștefan Lupșa au rămas o serie de lucrări – mai ales de Istoria Bisericii românești – tipărite fie în volum, fie în periodicele bisericești ale vremii. Aria cercetărilor sale s-a extins asupra unor teme foarte variate: începuturile creștinismului pe teritoriul țării noastre, acțiunile prozelitiste catolice printre românii transilvăneni, începuturile organizării canonice a Bisericii ortodoxe din Transilvania, uniația din 1698-1701, Biserica ortodoxă transilvană în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, istoria bisericească a românilor din Arad și Bihor etc.

În perioada „orădeană” a activității lui, a publicat, între altele, teza de doctorat pe care am amintit-o privind Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556 (în rev. „Candela”, nr 11-12, 1928, p. 352-396 și nr. 1-2, 1929, p. 86-143 și extras: Cernăuți, 1929, XV + 103 p.). Au urmat studii privitoare mai ales la românii dinspre vest: Istoria bisericească a românilor bihoreni până la 1829 (Oradea, 1935, 144 p.), Vechea Episcopie a Sătmarului (rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1938, nr. 5-6, p. 193-204), Contribuții la istoria bisericească a românilor bănățeni in secolul XIX (rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1938, nr. 11-12, p. 786-809 și 1938, nr. 1-2, p. 43-44), Istoria parohiei Ștei (Beiuș, 1942, 110 p.), Contribuții la istoria încercării de revenire a Bisericilor românești din Transilvania în 1798, în vol. „Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani”, București, 1943, p. 492-509).

În 1943, când se împlineau 20 de ani de existență, a fost încredințat să scrie Istoria Academiei teologice ortodoxe române din Oradea. A fost dată la tipar în Tipografia eparhială, refugiată la Beiuș, a fost culeasă (284 + XIV pagini), dar a rămas în formă de șpalturi, din care au fost salvate doar câteva exemplare.

Tot acum a publicat un volum cu Știri și documente despre Biserica Ortodoxă Română din Ardeal după 1761, culese din Arhiva Consiliului de Stat și a Cabinetului imperial din Viena (Sibiu, 1946, 72 p., extras din mai multe numere din „Revista Teologică”).

Merită să fie menționate și două recenzii detaliate – adevărate studii despre două cărți publicate de istoricii uniți: Istoria creștinismului antic a lui Zenovie Pâclișanu (în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-4, p. 110-115 și nr. 1-2, 1939, p. 66-71) și Religia strămoșilor a lui Nicolae Lupu („Revista Teologică”, 1938, nr. 7-8, p. 341-355 și nr. 9, p. 397-410).

După venirea la Sibiu și-a îndreptat atenția spre problema uniației și a istoriei bisericești a românilor ortodocși din Ardeal: Începuturile arhipăstoriei ardelene a lui Dionisie Novacovici (în vol. „Biserica și problemele vremii”, Sibiu, 1947, p. 25-44), Biserica ardeleană în anii 1767-1774. Dezvoltarea ei politică și confesională (în „Anuarul XXIII” (V) al Academiei teologice „Andreiane”, 1946/1947, p. 22-52); Vechea Mitropolie a Ardealului (Sibiu, 1948, 29 p.). Tot atunci a publicat și două studii care, la vremea respectivă, au făcut lumină asupra împrejurărilor în care s-a realizat actul „unirii" din 1698-1701: Biserica ardeleană și „unirea" în 1698-1701 (în „Biserica Ortodoxă Română”, 1948, nr. 9-10, p.465-500 și nr. 11-12, p. 541-571 și 1949, nr. 1-2, p. 35-64, cu extras 100 p.), urmat de „Unirea ardeleană” în 1701 după întoarcerea lui Atanasie din Viena (în „Anuarul XXV (VII) al Institutului Teologic Universitar”, 1948/1949, p. 3-32 și extras, 32 p.). Toate aceste contribuții majore, bazate pe o bogată și inedită documentație arhivistică, i-au adus un binemeritat prestigiu, fiind considerat ca unul din cei mai buni cunoscători ai problemei „uniației”.

Merită să ne rețină atenția și două studii publicate în revista „Studii Teologice” de la București: Creștinismul românesc a fost de la început ortodox (nr. 9-10. 1949, p. 814-837) și Clerici români meșteșugari (nr. 7-8, 1950, p. 395-426).

Împreună cu profesorii de teologie Gheorghe Moisescu de la București și Alexandru Filipașcu de la Cluj, a lucrat la redactarea manualului de Istoria Bisericii Române, în două volume, apărut în 1957-1958 (464 + 655 p.); mai mult de o treime din prelegeri au fost elaborate de profesorul Ștefan Lupșa.

După 1956 a publicat câteva studii în revista „Mitropoliei Ardealului”, cele mai reprezentative fiind: Biserica ortodoxă din Ardeal și Ungaria în veacul XV („Mitropolia Ardealului, nr. 3-4, 1956, p. 268-277, nr. 3-4, 1957, p. 219-227 și nr. 1-2, 1958, p. 71-86) și Mitropolia Ardealului în veacul XVI (nr. 7-8, 1960, p. 573-598). Alte două studii sunt consacrate lui Gheorghe Lazăr (nr. 1-2, 1962, p. 53-70 și nr. 7-8, 1962, p. 483-496).

Pe lângă lucrările, studiile și articolele amintite, profesorul Ștefan Lupșa a publicat nenumărate articole în „Biserica Ortodoxă Română” de la București, „Legea Românească” de la Oradea, „Telegraful Român” și „Revista Teologică”, apoi „Mitropolia Ardealului”, toate la Sibiu, apoi în „Biserica Bănățeană” de la Timișoara și în alte reviste bisericești.

La moartea sa a rămas în manuscris Istoria Episcopiei Aradului, în trei volume, cu peste 2500 de pagini. Un exemplar din acesta se păstra la Centrul eparhial Arad.

Așadar, de la profesorul Ștefan Lupșa a rămas o bogată moștenire literar-istorică.

După cum afirmă Pr. prof. Mircea Păcurariu, „în pofida stilului său mai greoi, uneori încărcat cu prea multe date istorice, unele chiar inutile și care împiedică lectura, multe din cercetările sale – mai ales cele privind uniația – nu au fost depășite, ci ele continuă să fie folosite până azi. Lucrul este explicabil, căci istoricul Ștefan Lupșa lucra numai pe baza unor izvoare autentice – uneori inedite – și cunoștea la perfecție latina clasică și medievală, maghiara și germana, din care își putea culege bogate informații pentru cercetările sale.

Prin lucrările sale, preotul profesor dr. Ștefan Lupșa a intrat definitiv în panteonul marilor istorici bisericești ai Transilvaniei de altădată: Nicolae Popea, Ilarion Pușcariu, Vasile Mangra și contemporanii săi Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ștefan Meteș și Gheorghe Ciuhandu.

CONCLUZII

Una dintre cele mai însemnate discipline de studiu din cadrul Teologiei este Istoria Bisericii Ortodoxe Române, care – alături de alte discipline istorice teologice (Patrologia, Bizantinologia ș.a.) – se încadrează în marele curent al Istoriei bisericești universale.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ca disciplină de studiu, împlinește peste un veac și jumătate. Ea a apărut și s-a dezvoltat în paralel cu știința istorică românească, datorită faptului că viața bisericească a românilor este strâns legată de viața cotidiană a acestora, cele două planuri –religios și național – se întrepătrund și se completează reciproc.

De aceea, după cum s-a putut observa din cele prezentate în cadrul expunerii noastre, obiectul studiului Istoriei Bisericii Ortodoxe Române a apărut și a urmat aceleași etape de dezvoltare ca întreaga istoriografie românească.

Între cei care, de-a lungul vremii, s-au dedicat studierii trecutului Bisericii noastre strămoșești se află și teologi care au văzut lumina zilei pe meleagurile bihorene, născuți și crescuți în familii preoțești sau în cele ale unor credincioși care au sădit în sufletul odraslelor lor dragostea de neam și Biserică.

Intre cei care au slujit cu profund devotament la altarul Bisericii și al Neamului românesc se află și două mari personalități bihorene, care au îndeplinit rosturi însemnate în viața noastră bisericească. Este vorba de Vasile Mangra, ajuns spre sfârșitul vieții la înalta slujire de mitropolit al Ardealului și de Ștefan Lupșa, un îndrăgit și respectat profesor de teologie, care au lăsat în urma lor o solidă operă de istorie bisericească, nevalorificată încă pe deplin în contemporaneitate.

Asupra contribuțiilor lor istorice ne-am oprit în cadrul lucrării noastre, străduindu-ne să le prezentăm și să le evidențiem importanța în cadrul general al istoriografiei ecleziastice românești.

Din prezentarea acestora am putut constata că opera istorică a lui Vasile Mangra este alcătuită din câteva lucrări – cele mai importante fiind Mitropolitul Sava II Brancovici (Arad, 1906), Ierarhia și Mitropolia Bisericii române din Transilvania și Ungaria (Sibiu, 1908), Șaguna ca organizator constituțional în volumul „Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă…”, (Sibiu, 1909) și Contribuțiune la istoria Bisericii române (Sibiu, 1917). La acestea se adaugă numeroase articole cu caracter istoric, consacrate unor personalități ale vieții noastre bisericești, între care mitropolitul Andrei Șaguna și Moise Nicoară, publicate în „Biserica și Școala” de la Arad.

Cel de-al doilea istoric bisericesc bihorean, profesorul de teologie dr. Ștefan Lupșa și-a extins aria cercetărilor sale asupra unor teme foarte variate: începuturile creștinismului pe teritoriul țării noastre, acțiunile prozelitiste catolice printre românii transilvăneni, începuturile organizării canonice a Bisericii ortodoxe din Transilvania, uniația din 1698-1701, Biserica ortodoxă transilvană în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, istoria bisericească a românilor din Arad și Bihor etc. Din rândul acestora se remarcă lucrările: Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556 (teză de doctorat, Cernăuți, 1929), Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol. I, Până la 1829, (Oradea, 1935), Istoria parohiei Ștei, (Beiuș, 1942).

Prin întreaga lor operă, Vasile Mangra și Ștefan Lupșa și-au înscris numele în panteonul istoriografiei noastre bisericești, alături de alți mari istorici care au pus în valoare trecutul Bisericii strămoșești și al Neamului românesc

BIBLIOGRAFIE

Izvoare edite

Lupșa Ștefan:

– Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556, în „Candela", an. XXXIX, 1928, nr. 11-12, p. 352-396 și an. XL, 1929, nr. 1-2, p. 86-143 (și extras, Cernăuți, 1929, XV + 103 p., teză de doctorat);

– Istoria bisericească a românilor bihoreni, Vol. I, Până la 1829, Oradea, 1935, 143 p;

– Vechea Episcopie a Sătmarului, în BOR, an. LVI, 1938, nr. 5-6, p. 193-204 (și extras, 14 p.);

– Religia strămoșilor, în RT, an. XXVIII, 1938, nr. 7-8, p. 341-355 și nr. 9, p. 397-410;

– Contribuții la istoria bisericească a românilor bănățeni în secolul XIX, în BOR, an. LVI, 1938, nr. 11-12, p. 786-809 și an. LVII, 1939, nr. 1-2, p. 43-54;

– Istoria parohiei Stei, Beiuș, 1942,110 p.;

-Contribuțiuni la istoria încercării de reunire a Bisericilor românești din Transilvania în 1698, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1943, p. 492-509;

– Știri și documente despre Biserica Ortodoxă Română din Ardeal după 1761, culese din Arhiva Consiliului de Stat și a Cabinetului imperial din Viena, Sibiu, 1945,72 p. (extras din RT, nr. 5 și 6 din 1941, 1 -2, 3-4 și 5-6 din 1942, 9-10 și 11 -12 din 1945);

– Începuturile arhipăstoriei ardelene a lui Dionisie Novacovici, în vol. Biserica și problemele vremii, Sibiu, 1947. p. 25-44;

– Biserica ardeleană în anii 1767-1774. Dezvoltarea ei politică și confesională, în „Anuarul XXIII (V) al Academiei teologice «Andreiane»”, 1946/47, p. 22-52;

– Vechea Mitropolie a Ardealului, Sibiu, 1948, 29 p.;

– Biserica ardeleană și „unirea” în 1698-1701, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 9-10, p. 465-500, nr. 11-12, p. 541-571; an. LXVII, 1949. nr. 1-2, p. 35-64 (și extras, București, 1949, 100 p.);

– „Unirea" ardeleană" în 1701 după întoarcerea lui Atanasie din Viena, în „Anuarul XXV (VII) al Institutului Teologic Universitar" Sibiu, 1949, p. 3-32 (și extras, Sibiu, 1949, 32 p.);

– Creștinismul românesc a fost de la început ortodox, în ST, an. I, 1949, nr. 9-10, p. 814- 837;

– Clerici români meșteșugari, în ST, an. II, 1950, nr. 7-8, p. 395-426; – Biserica Ortodoxă din Ardeal și Ungaria în veacul XV, în MA, an. I, 1956, nr.3-4, p.268-277;an. II, 1957, nr.3-4, p. 219-227 și an. III, 1958, nr. 1-2, p. 71-86;

– Suprimarea Mitropoliei Banatului în urma războiului turco-austriac din 1683-1699, în MB, an. VIII, 1958, nr. 7-9, p. 183-200;

– Mitropolia Ardealului în veacul XVI, în MA, an. V, 1960, nr. 7-8, p. 573-598;

– Data nașterii lui Gheorghe Lazar, în MA, an. VII, 1962, nr. 1-2, p. 53—70;

– Satul lui Gheorghe Lazar, în MA, an. VII, 1962, nr. 7-8, p. 483-496.

Vasile Mangra:

-Cercetări literare-istorice. București, 1896, 29 p.;

– Mitropolitul Sava II Brancovici, Arad, 1906, XV + 181p.;

– Ierarhia și Mitropolia Bisericii române din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1908, 127 p.;

– Șaguna ca organizator constituțional, în vol. Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă…, Sibiu, 1909, p. 435—453;

– Contribuțiune la istoria Bisericii române, Sibiu, 1917,60 p.;

Bibliografie generală:

– Abrudan, Pr. prof. Dumitru O marcantă personalitate a istoriografiei române contemporane: Pr. prof. dr. Ștefan Lupșa de la Academia Teologică din Oradea, în vol. „ Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea”, pp.60-65;

– Bogdan Ioan Mircea, Activitatea istoriografică a lui Vasile Mangra, în „Altarul Banatului”, II (XLI), 1991, nr. 7-9, p. 112-122;

– Botiș Teodor, Istoria Școalei Normale (Preparandiei) și a Institutului Teologic Ortodox din Arad, Arad, 1922.p. 657-659 (Vasile Mangra);

– Enciclopedia istoriografiei românești, București, 1978;

– Eppel, Marius , Activitatea istorică fi publicistică a lui Vasile Mangra între anii 1871-1900, în vol. Slujitor al Bisericii si al Neamului. Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, 2002;

– Idem, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Presa Universitară Clujeană, 2006, 540 p.;

– Idem, Vasile Mangra (1850-1918). Contribuții la cunoașterea vieții și activității lui, Arad, 2000, 124 p;

– Lițiu, Pr. Gheorghe, Un academician arădean înainte de 1918: Vasile Mangra, în vol. Academia Română și Banatul, Timișoara,1982, p. 154-160;

– Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Un bihorean de mare prestigiu: preotul profesor dr. Ștefan Lupșa, în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, Oradea, 1984, p. 96-97;

– Neș, Teodor, Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 469-493 ( Vasile Mangra);

– Păcurariu, Pr. Prof. dr. Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996;

– Idem, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, 1987;

– Idem, Istoriografia Bisericii românești din Transilvania, în vol. „Contribuții transilvănene la teologia ortodoxă”, , 1988, p. 68-100;

– Idem, , Preotul Profesor Dr. Ștefan Lupșa, în „Studii Teologice", an XXVII, 1975, nr. 1-2, p. 134-140 (reeditat în vol. „Cărturari sibieni de altădată”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp.660-664);

– Idem, Vasile Mangra, istoric și militant pentru drepturile românilor transilvăneni, în vol. „Studii de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române” (I), Ed. Academiei Române, București, 2005, p.125-147;

– Idem, Un nedreptățit: Vasile Mangra, în vol. „Cărturari sibieni de altădată”, Cluj-Napoca, 2002, p. 188-196;

– Savu, Arhid. prof. dr. Teodor, Academia teologică în refugiu la Timișoara. Desființarea ei, în vol. “Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea. 70 de ani de la înființare”, Oradea, 1995, pp. 127-129;

-Vesa, Pr. Pavel, Un istoric la cumpăna de veacuri: Vasile Mangra (1850-1918), în „Arca”, Arad, nr. 4-6 (109-111), 1999, p. 107-121;

– Idem, Un istoric al Episcopiei Aradului: arhimandritul Vasile Mangra (1850-1918), în vol. „Clerici cărturari arădeni de altădată”, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2008, p.196-212;

CUPRINS:

Prefață

Cap. I. VASILE MANGRA ȘI OPERA SA ISTORICĂ

I.1. Repere biografice

I.2. Opera istorică a lui Vasile Mangra

Cap. II. PR. PROF. ȘTEFAN LUPȘA – ISTORIC AL BISERICII

ROMÂNEȘTI

II.1. Repere biografice

II. 2. Contribuțiile pr. prof. Ștefan Lupșa la istoriografia Bisericii

Ortodoxe Române

Concluzii

Bibliografie

Declarație

Curriculum vitae

BIBLIOGRAFIE

Izvoare edite

Lupșa Ștefan:

– Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556, în „Candela", an. XXXIX, 1928, nr. 11-12, p. 352-396 și an. XL, 1929, nr. 1-2, p. 86-143 (și extras, Cernăuți, 1929, XV + 103 p., teză de doctorat);

– Istoria bisericească a românilor bihoreni, Vol. I, Până la 1829, Oradea, 1935, 143 p;

– Vechea Episcopie a Sătmarului, în BOR, an. LVI, 1938, nr. 5-6, p. 193-204 (și extras, 14 p.);

– Religia strămoșilor, în RT, an. XXVIII, 1938, nr. 7-8, p. 341-355 și nr. 9, p. 397-410;

– Contribuții la istoria bisericească a românilor bănățeni în secolul XIX, în BOR, an. LVI, 1938, nr. 11-12, p. 786-809 și an. LVII, 1939, nr. 1-2, p. 43-54;

– Istoria parohiei Stei, Beiuș, 1942,110 p.;

-Contribuțiuni la istoria încercării de reunire a Bisericilor românești din Transilvania în 1698, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1943, p. 492-509;

– Știri și documente despre Biserica Ortodoxă Română din Ardeal după 1761, culese din Arhiva Consiliului de Stat și a Cabinetului imperial din Viena, Sibiu, 1945,72 p. (extras din RT, nr. 5 și 6 din 1941, 1 -2, 3-4 și 5-6 din 1942, 9-10 și 11 -12 din 1945);

– Începuturile arhipăstoriei ardelene a lui Dionisie Novacovici, în vol. Biserica și problemele vremii, Sibiu, 1947. p. 25-44;

– Biserica ardeleană în anii 1767-1774. Dezvoltarea ei politică și confesională, în „Anuarul XXIII (V) al Academiei teologice «Andreiane»”, 1946/47, p. 22-52;

– Vechea Mitropolie a Ardealului, Sibiu, 1948, 29 p.;

– Biserica ardeleană și „unirea” în 1698-1701, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 9-10, p. 465-500, nr. 11-12, p. 541-571; an. LXVII, 1949. nr. 1-2, p. 35-64 (și extras, București, 1949, 100 p.);

– „Unirea" ardeleană" în 1701 după întoarcerea lui Atanasie din Viena, în „Anuarul XXV (VII) al Institutului Teologic Universitar" Sibiu, 1949, p. 3-32 (și extras, Sibiu, 1949, 32 p.);

– Creștinismul românesc a fost de la început ortodox, în ST, an. I, 1949, nr. 9-10, p. 814- 837;

– Clerici români meșteșugari, în ST, an. II, 1950, nr. 7-8, p. 395-426; – Biserica Ortodoxă din Ardeal și Ungaria în veacul XV, în MA, an. I, 1956, nr.3-4, p.268-277;an. II, 1957, nr.3-4, p. 219-227 și an. III, 1958, nr. 1-2, p. 71-86;

– Suprimarea Mitropoliei Banatului în urma războiului turco-austriac din 1683-1699, în MB, an. VIII, 1958, nr. 7-9, p. 183-200;

– Mitropolia Ardealului în veacul XVI, în MA, an. V, 1960, nr. 7-8, p. 573-598;

– Data nașterii lui Gheorghe Lazar, în MA, an. VII, 1962, nr. 1-2, p. 53—70;

– Satul lui Gheorghe Lazar, în MA, an. VII, 1962, nr. 7-8, p. 483-496.

Vasile Mangra:

-Cercetări literare-istorice. București, 1896, 29 p.;

– Mitropolitul Sava II Brancovici, Arad, 1906, XV + 181p.;

– Ierarhia și Mitropolia Bisericii române din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1908, 127 p.;

– Șaguna ca organizator constituțional, în vol. Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă…, Sibiu, 1909, p. 435—453;

– Contribuțiune la istoria Bisericii române, Sibiu, 1917,60 p.;

Bibliografie generală:

– Abrudan, Pr. prof. Dumitru O marcantă personalitate a istoriografiei române contemporane: Pr. prof. dr. Ștefan Lupșa de la Academia Teologică din Oradea, în vol. „ Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea”, pp.60-65;

– Bogdan Ioan Mircea, Activitatea istoriografică a lui Vasile Mangra, în „Altarul Banatului”, II (XLI), 1991, nr. 7-9, p. 112-122;

– Botiș Teodor, Istoria Școalei Normale (Preparandiei) și a Institutului Teologic Ortodox din Arad, Arad, 1922.p. 657-659 (Vasile Mangra);

– Enciclopedia istoriografiei românești, București, 1978;

– Eppel, Marius , Activitatea istorică fi publicistică a lui Vasile Mangra între anii 1871-1900, în vol. Slujitor al Bisericii si al Neamului. Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, 2002;

– Idem, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Presa Universitară Clujeană, 2006, 540 p.;

– Idem, Vasile Mangra (1850-1918). Contribuții la cunoașterea vieții și activității lui, Arad, 2000, 124 p;

– Lițiu, Pr. Gheorghe, Un academician arădean înainte de 1918: Vasile Mangra, în vol. Academia Română și Banatul, Timișoara,1982, p. 154-160;

– Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Un bihorean de mare prestigiu: preotul profesor dr. Ștefan Lupșa, în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, Oradea, 1984, p. 96-97;

– Neș, Teodor, Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 469-493 ( Vasile Mangra);

– Păcurariu, Pr. Prof. dr. Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996;

– Idem, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, 1987;

– Idem, Istoriografia Bisericii românești din Transilvania, în vol. „Contribuții transilvănene la teologia ortodoxă”, , 1988, p. 68-100;

– Idem, , Preotul Profesor Dr. Ștefan Lupșa, în „Studii Teologice", an XXVII, 1975, nr. 1-2, p. 134-140 (reeditat în vol. „Cărturari sibieni de altădată”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp.660-664);

– Idem, Vasile Mangra, istoric și militant pentru drepturile românilor transilvăneni, în vol. „Studii de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române” (I), Ed. Academiei Române, București, 2005, p.125-147;

– Idem, Un nedreptățit: Vasile Mangra, în vol. „Cărturari sibieni de altădată”, Cluj-Napoca, 2002, p. 188-196;

– Savu, Arhid. prof. dr. Teodor, Academia teologică în refugiu la Timișoara. Desființarea ei, în vol. “Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea. 70 de ani de la înființare”, Oradea, 1995, pp. 127-129;

-Vesa, Pr. Pavel, Un istoric la cumpăna de veacuri: Vasile Mangra (1850-1918), în „Arca”, Arad, nr. 4-6 (109-111), 1999, p. 107-121;

– Idem, Un istoric al Episcopiei Aradului: arhimandritul Vasile Mangra (1850-1918), în vol. „Clerici cărturari arădeni de altădată”, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2008, p.196-212;