Contributia Turismului la Economia Nationala

Cuprins

Capitolul 1. Dezvoltarea economică

1.1.Dezvoltarea economică: conținut, teorii cu privire la creștere și dezvoltare

Dezvoltarea economică este o permanență a societății umane. Fenomenul ca atare a fost amplu analizat, în a doua jumătate a secolului XX și asta deși a fost abordat și anlizat de știința economică în diferite forme concrete și sub diferite denumiri (creștere, dezvoltare, dezvoltare durabilă). Începuturile știinșei economice coincid cu începuturile teoriilor despre dezvoltare. În anul 1676 William Petty afirma, “Francezii cresc prea repede”. Petty, la acel moment nu era interesat doar de creșterea veniturilor, ci aborda mai larg problematica dezvoltării, acesta fiind interesat de aspecte ca estimarea venitului național și standardul de viață.

Economistul englez Harrod a introdus noțiunea de creștere economică, la sfârșitul anilor ’30. Aceasta a dominat peste 30 de ani lucrările de specialitate și a fost considerat obiectivul principal pe care ar trebui sa-l aibă în vedere, atât politicile economice, cât și știința economică. Termenul de creștere este înlocuit deseori cu cel de dezvoltare și asta după anii ’60. În aprecierea creșterii economice sunt luate în considerare pe lângă aspectele calitative și cele cantitative, presupunând și schimbări de structură ale economiei (pe ramuri, subramuri, etc.). Dezvoltarea este un obiectiv ceva mai greu de atins. Datorită faptului că după nici 20 de ani, noțiunea devine și ea incompletă în comparație cu nevoile din ce în ce mai complexe pe care societatea umană le identifică și încearcă să le satisfacă, la începutul anilor ’90 a apărut dezvoltarea durabilă, care în prezent este obiectivul prioritar la nivel național și internațional.

1.1.1. Conceptul de dezvoltare economică- Creștere- Dezvoltare- Dezvoltare durabilă

Se consideră că dezvoltarea economică are loc atunci când bunăstarea economică a oamenilor unei țări crește treptat pe o perioadă lungă. Starea dezvoltării economice se poate măsura printr-o varietate de indicatori economici, incluzând în primul rând PNB real pe cap de locuitor, dar și alți indicatori precum sănătatea, alfabetizarea și/sau stocul de cunoștințe al națiunii, longevitatea, etc.

Pentru multă lume, dezvoltarea economică- văzută ca analiză a progresului economic al unei națiuni- este practic obiectul de studiu al economiei. Altfel, de ce aflarea “naturii și cauzelor” dezvoltării economice a fost scopul lui Adam Smith? Pentru economiștii moderni, statusul dezvoltării economice este oarecum mai inconfortabil: a fost întotdeauna un câmp al dezbaterilor, cu adânci rădăcini în trecut, dar nefiind considerată “economie politică reală” ci mai degrabă un amalgam de sociologie, antropologie, istorie, politică, ideologie.

Dezvoltarea este văzută ca un proces de formare și creștere a capitalului. Dezvoltarea apare ca proces de formare și creștere a capitalului și asta deoarece putem identifica o primă etapă în studiul acestui fenomen. Teoria economică convențională, egala “dezvoltarea” cu “creșterea” și “industrializarea”.

Primii teoreticieni ai dezvoltării, de exemplu Ragnar Nurkse (1952) considerau formarea capitalului ca fiind o componentă crucială pentru accelerarea dezvoltării și asta echivalând dezvoltarea cu creșterea producției. Sunt și specialiști ca Joan Robinson sau Kaldor care au încercat să atragă atenția asupra problemei distribuției bogăției, aceștia văd această problemă ca pe un factor determinant al economisirii și al creșterii.

În prezent ideea posibilei intervenții guvernamentale în economie este bine acceptată. Noțiunea de cerc vicios- economii reduse și investiții reduse, cu creștere redusă- poate fi transformată în cercul virtuos al economiilor ridicate, creștere ridicată prin intervenția guvernamentală. Această idee a fost preluată de la Hans W. Singer din doctrina sa asupra “creșterii echilibrate ” și din teoria cauzelor cumulative realizată de Gunnar Myrdal. Observăm că implicarea guvernului deține un rol capital în obținerea dezvoltării economice.

Comerțul internațional a fost considerat de mai mulți specialiști ca fiind principalul catalizator al creșterii.

Cea mai cunoscută definiție a conceptului de dezvoltare durabilă este cea formulată în 1987 de către Comisia Mondială pe Probleme de Mediu și Dezvoltare (Comisia Bruntland) în anul: “dezvoltarea durabilă este acel tip de dezvoltare care asigură satisfacerea nevoilor prezente fără a compromite șansele generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Componentele ce definesc dezvoltarea durabilă sunt: calitatea mediului, echitatea socială și prosperitatea economică.

Modelul dezvoltării durabile presupune interacțiunea a trei sisteme: sistemul mediu (sistemul biologic și al resurselor); sistemul economic; sistemul social (cultura). Dezvoltarea durabilă este obținută atunci când sunt luate în considerare aceste trei sisteme simultan; ea contrastează cu dezvoltarea economică convențională care are în vedere doar sistemul economic (Vezi figura 1.1.)

Fig. 1.1. Modelul dezvoltării durabile

Adaptat după: Elspeth Young, “Third World in the First”, Routledge, 1995

Relația sistem de mediu- sistem economic nu mai este analizată doar ca raport furnizor-beneficiar de resurse ci sunt analizate și efectele dezvoltării economice asupra mediului. În această ecuație intervine ca un factor esențial sistemul social (cultura) de care va depinde echilibrarea relației mai sus amintite. Prin urmare, “dezvoltarea durabilă reunește și armonizează performanțe în planul eco-economic ca atare- respectiv realizarea dezvoltării și creșterii economice în condițiile sporirii gradului de valorificare a resurselor și ale stopării pierderilor de resurse neregenerabile, cu alte cuvinte diminuarea inputurilor de resurse pe unitatea de produs”.

Există și opinii potrivit cărora dezvoltarea durabilă presupune interacțiunea a patru (în loc de trei) sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic.

În esență, dezvoltarea durabilă este definită prin următoarele elemente mai importante:

Compatibilitatea permanentă și sigură a mediului antropic cu cel natural;

Egalitatea șanselor generațiilor care coexistă și se succed în timp și spațiu;

Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului;

Introducerea compatibilității strategiilor naționale de dezvoltare, ca urmare a interdependențelor, tot mai puternice în plan geoeconomic și ecologic;

Mutarea centrului de greutate în asigurarea maximizării bunăstării de la cantitatea și intensitatea creșterii economice la calitatea acesteia;

Capitalul natural se află în strânsă legătură cu cel fizic,creat de om, cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale care își redefinește obiectivele și își extinde orizontul.

1.1.2. Scurtă sistematizare a teoriilor despre dezvoltare

Teoria dezvoltării, și-a făcut apariția în anul 1930 când, economiștii au ajuns la concluzia că marea majoritate a lumii nu trăiește într-un sistem capitalist dezvoltat. Aceștia au ajuns la această concluzie odată cu studiul cantitativ a lui Colin Clark. Deci, discuțiile despre dezvoltarea economică au fost dominate de către teoria stadiilor dezvoltării. Specialiști precum Alexander Gerschenkron (1953,1962) și Walt W. Rostow (1960), erau de părere că toate țările trec prin aceleași etape de dezvoltare și că țările ce în prezent sunt subdezvoltate sunt inferioare celor dezvoltate. Țările dezvoltate au un progres major față de cele subdezvoltate sau cele în curs de dezvoltare. Economiștii preocupați de dezvoltare au un obiectiv și anume sugerează “scurtături” prin care țările subdezvoltate le poate ajunge din urmă pe cele dezvoltate.

Teoria dependenței în dezvoltarea economică a fost formulată de Raul Prebish care spunea că lumea este structurată într-o economie de centru și una periferică, unde o a treia lume se ocupă doar cu producerea de materii prime pentru industriile dezvoltate ale Nordului și astfel aceasta este condamnată la o dependență continuă. Prebish spunea că pentru ca aceste țări să se auto-susțină, o soluție ar fi protecționismul.

“Neo- marxiștii se concentrează asupra controlului exercitat de corporațiile trans- naționale. Prin deciziile lor sunt capabile, se spune, să domine comerțul și formarea capitalului, alocarea resurselor, munca și piețele în țările în curs de dezvoltare”.

Teoria dependenței susține ideea că o industrie tânără nu are nici-o șansă în fața liberei concurențe cu o industrie matură din țările dezvoltate.

Dintre teoriile moderne asupra dezvoltării, a ritmurilor și decalajelor implicate, cele mai relevante și mai actuale considerăm că sunt următoarele: teoria “decolării”; ipoteza rămânerii în urmă și a convergenței; teoria creșterii echilibrate.

Teoria decolării pornește de la ideea că dezvoltarea economică este un proces ce se desfășoară în etape, iar una dintre ele este numită decolare. Părintele acestei teorii este W. W. Rostow, care în cartea sa “Stadiile creșterii economice” publicată în 1960 (perioada justifică și suprapunerea celor doi termeni dezvoltare- creștere) elabora o teorie bazată pe identificarea a cinci asemenea stadii:

societatea tradițională, în care fidelitatea față de sisteme economice și obiceiuri tradiționale implică o producție redusă și constantă;

stadiul apariției precondițiilor pentru “decolare”. Acest stadiu este o perioadă de tranziție, în care sistemele tradiționale sunt depășite și economia devine capabilă să exploateze rezultatele tehnologiei și științei moderne;

decolarea: reprezintă punctul în care sunt depășite piedicile societății tradiționale și creșterea devine un element firesc al economiei. Aceasta începe să genereze propriile investiții și îmbunătățiri tehnologice cu rate suficient de ridicate pentru a permite procesului de dezvoltare să se auto- susțină;

drumul către maturitate: este o etapă de mare complexitate a economiei, în care apar noi industrii în afara celor care au generat “decolarea”, iar cele mai moderne rezultate ale cercetării sunt absorbite și utilizate eficient;

consumul de masă: este considerat punctul terminus al procesului de dezvoltare.

Prin analogia cu avionul este construită teoria decolării: avionul poate decola numai în momentul în care atinge o anumită viteză. Aceeași situație regăsim și la economie, care poate intra în faza dezvoltării numai după ce depășește anumite piedici legate de sistemele tradiționale. Acest punct a fost atins în perioade diferite de țările lumii. Însă, teoria este pesimistă prin prisma faptului că nu prevede reducerea decalajelor actuale între Nordul dezvoltat și Sudul subdezvoltat și asta deoarece țările dezvoltate au o evoluție tot mai mare din punct de vedere economic și social, în timp ce țările subdezvoltate par incapabile să facă primii pași pe acest drum al dezvoltării.

Datorită ipotezei rămânerii în urmă și a convergenței actualele state subdezvoltate beneficiază de avantajul acesteia comparativ cu cele dezvoltate. Acestea pot folosi capitalul, cunoștințele și tehnologia deja dobândite de cei aflați în etape mai avansate de dezvoltare. Acest lucru este posibil doar în actuala etapă de dezvoltare. Convergența spre așa numita frontieră tehnologică,va fi permisă de ritmurile mult mai ridicate de creștere economică.

Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel pentru economie, este principalul reprezentant al teoriei creșterii echilibrate. Adept așa cum declara el însuși al unei metode ce merge “de la măsură la estimare, la clasificare, la explicație, la speculații”, după ce analizează trecutul economic de-a lungul ultimilor 200 de ani a 13 state, acesta ajunge la concluzia că procesul creșterii economice a avut un ritm aproximativ constant, fără modificări semnificative. Conform acestei teorii, fiecare stat se dezvoltă dupa propriul ritm, ceea ce implică menținerea decalajelor actuale. Se pare că datele statistice îi dau dreptate lui Kuznets (acestea au stat în fapt la baza teoriei lui).

1.2. Măsurarea dezvoltării economice. Dezvoltare vs creștere

Specialiștii în economie încearcă să rezolve măcar problematica măsurării dezvoltării economice și asta deoarece nu pot să-și exprime cel puțin pentru moment, o opțiune fermă asupra teoriilor ce explică ritmurile de dezvoltare și decalajele economice.

Spre deosebire de dezvoltare, creșterea economică are în vedere procesul prin care bogăția unei națiuni crește de-a lungul timpului. Cele două concepte s-au suprapus pentru multă vreme, dar există diferențe ce constau în principal în următoarele elemente:

Creșterea economică are în vedere doar produsul național brut pe cap de locuitor (sau alt indicator similar), ignorând chestiunile legate de distribuția acestuia între indivizi. Este posibil ca o țară să înregistreze o creștere a produsului național brut pe locuitor simultan cu o accentuare a inegalității distribuției acestuia, ceea ce înseamnă o îmbogățire a celor bogați și o sărăcie a celor săraci, situație ce nu poate fi caracterizată drept dezvoltare economică. În general însă, creșterea produsului național brut pe locuitor se materializează în creșterea nivelului de trai, a indicatorilor calitativi legați de acesta.

Un alt punct în care se manifestă diferențele între creșterea economică și dezvoltare este abordarea externalităților și a bunurilor ce rămân în afara tranzacțiilor de piață (de exemplu, autoconsumul). PIB este un indicator economic ce nu ia în calcul costurile poluării sau ale deteriorării mediului ambiant implicate uneori de creșterea economică. De exemplu, o sporire a PIB obținută prin creșterea exporturilor de cherestea, prin despăduriri masive nu permite menținerea tendinței ascendente pe termen lung, necesară în dezvoltarea economică.

Este recunoscut faptul că în calculul PIB există probleme mari legate de asigurarea comparabilității internaționale a datelor, ceea ce poate duce la ierarhii oarecum inexacte. Este vorba de diferențele ce se înregistrează între prețurile bunurilor în diferite colțuri ale lumii, dincolo de problemele legate de cursul de schimb între monedele naționale. Prin luarea în calcul a unui complex de indicatori, teoreticienii dezvoltării diminuează relativitatea analizelor respective.

PIB pe cap de locuitor reflectă doar venitul obținut de o persoană în perioada respectivă. Pentru a analiza standardul de viață este nevoie de o viziune mult mai completă. De exemplu, speranța de viață este un aspect ce lipsește cu desăvârșire din problematica creșterii economice.

1.3. Dezvoltarea economică- strategii și politici

Teoriile neoclasice sunt de părere că intervenția guvernamentală pe lângă faptul că nu favorizează dezvoltarea, acesta o trage înapoi.

O politică foarte bună de urmat ar fi faptul că “birocrația și reglementările în exces sufocă investițiile private și distorsionează prețurile, ducând la ineficiență”.

Existența creșterii economice, este prima condiție pentru ca standardul de viață într-o țară să crească. Pentru ca venitul pe cap de locuitor să crească, atunci rata creșterii populației trebuie să fie mai mică decât rata creșterii PIB.

Carole E. Scott afirmă că punctele cheie în acest domeniu sunt:

Opțiunea între creșterea echilibrată și creșterea neechilibrată;

Strategia industrială;

Creșterea și inegalitatea veniturilor;

Teoriile de stânga în domeniul creșterii și dezvoltării;

Teoriile neoclasice;

“A treia cale” .

Implementarea tehnologiilor moderne face posibilă o importantă creștere a productivității. R. Solow a demonstrat că, creșterea economică a unei națiuni se datorează în mare parte introducerii noilor tehnologii de fabricație și creșterii productivității. Acest proces presupune totuși investiții în capitalul uman. O consecință importantă în plan social ar fi decalajul mare care se produce între salariile angajațiilor calificați și salariile celor necalificați.

Capitolul 2. Turismul și dezvoltarea economico- socială

Turismul perceput ca fiind totalitatea relatiilor și fenomenelor, acestea fiind generate de satisfacerea nevoilor de consum ale călătorilor, este un fenomen ce reprezintă o ramură importantă a economiei, pentru un număr tot mai mare de țări, făcând parte dintr-un domeniu distinct de activitate.Varietatea activitățiilor prezente în cuprinsul industriei turistice, dar și apariția unora dintre ele în alcătuirea altor ramuri ale economiei, atribuie turismului caracterul unei ramuri de interferență și sinteză. De aici rezultă varietatea și multilateralitatea relațiilor dintre turism și celelalte elemente ale economiei. De exemplu, pentru ca o activitate turistică să se poată realiza se apelează la intrări din alte ramuri, ca: agricultură, industrie alimentară, industria construcțiilor și indirect a materialelor de construcții, energetică, construcții de mașini etc; dar turismul are relații directe cu transporturile, telecomunicațiile, cultura și arta. Prin produsele pe care le ofera, turismul asigura consumul populației, care separă această răspundere cu educația și învățământul, ocrotirea sănătății, comerțul și altele. Toate acestea arată rolul important pe care îl posedă turismul în procesul de dezvoltare și modernizare a economiei și societății.

2.1. Turismul- activitate economico- socială

Turismul este o ramură de mare importanță în ce privește viața economică și socială a unui număr tot mai mare de țări din întreaga lume, care se prezintă ca un catalizator al progresului, al dezvoltării. Datorită legăturilor și implicaților, multe la număr, pe plan economic, social, cultural și politic precum și a transformărilor suferite de acesta de-a lungul timpului, turismul este astăzi un obiect de studiu foarte actual.

2.1.1. Conceptele de “turism”și “turist”

Primele încercări de definire și caracterizare a conceptului de “turism”, au prins contur în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dupa un secol de la apariție s-a reflectat o evoluție relativ lentă, în planul clarificărilor conceptuale legate de turism. La începutul anilor ’60, turismului îi este atribuită de numeroși autori o caracteristică, aceea de „fenomen specific lumii moderne” ce antrenează tot mai multe resurse și asta datorită transformărilor intense ce au avut loc în economia mondială. Turismul se prezintă ca fiind „o formă de recreere alături de alte activități și formule de petrecere a timpului liber”; acesta presupune „mișcarea temporară a oamenilor spre destinații situate în afara reședinței obișnuite și activitățile desfășurate în timpul petrecut la acele destinații” și de cele mai multe ori, el presupune desfășurarea unor cheltuieli cu impact asupra economiilor zonelor vizitate. Turismul este o activitate complexă. Plecând de la principiul că turismul se referă la călătoriile oamenilor în afara reședinței obișnuite, la definirea cuprinsului acestuia se aduc în discuție aspecte precum: scopul călătoriei, respectiv ale turistului. Ca urmare, cele mai multe dintre studiile dedicate acestui domeniu sunt îndreptate spre categoriile de „turism” și „turist”.

2.1.2. Repere istorice

A fost înregistrată utilizarea cuvântului turist abia în anul 1800, iar turismul a fost confirmat ca activitate și a fost evidențiat ca atare abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în același timp cu exploatarea apelor termale în țările europene. În acea perioadă se vorbea despre o „nouă industrie”, ce avea o evoluție rapidă și o importanță economică în creștere.

În lucrarea profesorului belgian Ed. Picard, numită “Industria călătorului”, turismul este înțeles ca “ansamblul organismelor și funcțiilor acestora privite deopotrivă din punctul de vedere al celui care se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar și al celor ce profită de pe urma cheltuielilor făcute de acesta”. Economistul austriac Jean von Schullern, definea turismul ca fiind o activitate economică destinată aprovizionării cu toate cele necesare mișcării străinilor.

Cu trecerea timpului, fenomenul turistic a suferit numeroase schimbări, abordările acestuia fiind în creștere, iar compoziția conceptului de turim s-a îmbogațit și toate astea pentru a reflecta cât mai corect multilateralitatea acestei activități. W. Hunziker un specialist consacrat în cercetarea fenomenului turistic, definește turismul astfel “ansamblul relațiilor și fenomenelor ce rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atât timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”. Cu un punct de vedere aproximativ comun a fost K. Krapf, care a adus anumite schimbări acestui fenomen, dar păstrând, în esență, aceleași elemente. Datorită definiției propuse de W. Hunziker și K. Krapf, turismul a avut parte de o abordare mai strictă și mai complexă ca fenomen economico- social, fiind considerat în literatura de specialitate element de referință. Ca urmare, aceasta a fost acceptată oficial, pe plan internațional. Turismul imprimă definițiilor un caracter limitat și asta datorită faptului că acesta are o evoluție rapidă și iși lărgește necontenit sfera de activitate. Deci, conceptul de turism trebuie mereu să fie actualizat, adaptat modificărilor, confruntată și corelată cu activitatea practică, cu celelalte elemente ale economiei. Pentru a putea fi posibilă clarificarea noțiunii de turism, este necesară definirea subiectului călătoriei, mai exact a turistului. Consiliul Societății Națiunilor a propus în anul 1937, următoarea definiție a turistului internațional “acea persoană care călătorește pentru cel puțin 24 de ore într-o altă țară decât cea în care se află reședința sa permanentă”. Conform acestei definiții, în categoria turiștilor sunt incluși următorii: persoanele care călătoresc pentru propria plăcere, din motive casnice (familiale) sau de sănătate; cei care participă la diferite manifestări internaționale sau misiuni de orice natură; persoanele care călătoresc în interes de afaceri; cei care efectuează croaziere maritime, indiferent de durata sejurului. Nu sunt incluși în categoria turiștilor: elevii și studenții care locuiesc temporar în străinătate; persoanele cu domiciliul într-o țară și locul de muncă într-o țară învecinată; călătorii în tranzit, chiar dacă durata călătoriei depășește 24 de ore. Uniunea Internațională a Organismelor Oficiale de Turism(actualmente O.M.T.), a decis în urma reuniunii sale de la Dublin, să accepte această definiție, dar cu mențiunea să fie incluși în rândul turiștilor și elevii și studenții care locuiesc temporar într-o țară străină. La Roma în anul 1963, Conferința Națiunilor Unite asupra turismului și călătoriilor internaționale, a decis folosirea cuvântului de vizitator pentru a indica “orice persoană ce vizitează o țară, alta decât cea în care se află reședința sa obișnuită, pentru orice alt motiv decât desfășurarea unei ocupații remunerate în interiorul țării pe care o vizitează”. Această definiție cuprinde două clase de vizitatori: 1) turiști- persoanele ce stau cel puțin 24 de ore în țara vizitată, iar motivele călătoriei pot fi împărțite astfel: loisir (recreere, sănătate, sport, odihnă, studii sau religie), afaceri, familie, misiuni și reuniuni; 2) excursioniști- persoanele care călătoresc pentru propria plăcere și care nu stau mai mult de 24 de ore în țara vizitată. Cu această ocazie a fost definit și călătorul (turistul), care este considerat ca fiind „ orice persoană care tranversează o țară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiția ca opririle să fie de scurtă durată și/sau să aibă alte scopuri decât cele turistice”. Începând cu anul 1968, aceste definiții au fost admise și folosite, după ce au fost studiate de un grup de experți ai Națiunilor Unite.

2.1.3. Abordări actuale ale noțiunilor fundamentale din turism

Creșterile semnificative ale producției din fiecare țară și reducerea barierelor politice și comerciale dintre țări, după 1970, au dus la o evoluție violentă a numărului călătoriilor și a țărilor participante la circulația turistică, acestea intensificând nevoia de informații cu caracter turistic și comunicarea în acest domeniu. Toate acestea au fost provocate de modificările majore ce au avut loc în economia mondială. Potrivit noilor precizări, turismul este definit ca fiind „ totalitatea activităților desfășurate de un număr de persoane, pe durata călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), pentru afaceri sau alte motive”. Turistul este reprezentat de “orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței sale obișnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”. În această conjunctură, sunt amintite, trei criterii considerate de prim ordin cu ajutorul cărora putem diferenția vizitatorii (în sensul de turiști) de alte clase de călători și pentru a elimina neînțelegerile provocate de unii termeni. Conform acestor criterii: – “voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reședinței obișnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puțin regulate între domiciliu și locul de muncă sau de studii“; – “sejurul nu poate depăși 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul avănd, din punct de vedere statistic, statutul de rezident”; – “motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activități remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migrația legată de locul de muncă”. După domiciliu, vizitatorii sunt grupați, în vizitatori interni și vizitatori internaționali, iar categoriile sunt subdivizate în excursioniști (vizitatori de o zi) și turiști (cei care petrec cel puțin o noapte în locul vizitat). În legătură cu durata voiajului, este recomandată înregistrarea și evidențierea călătoriilor pe diferite perioade, conform necesităților examinării. Cei care realizează o călătorie de minim 4 zile, sunt denumiți de unii autori vacanțier. Astfel, se face, o delimitare între turismul de vacanță și turismul de weekend (1-3 zile). Pentru a putea evalua comportamentul de consum și cheltuielile vizitatorilor, este necesară identificarea motivelor călătoriei. Principalele cauze ale călătoriilor turistice sunt stabilite și alcătuite din grupe și subgrupe, astfel:- loisir, recreere și vacanță (odihnă): vizitarea orașelor, participarea la diferite manifestări culturale și sportive, efectuarea cumpărăturilor, plajă (cura helio- marină), practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă etc; – vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor etc; – afaceri și motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecții, vânzări și cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferințe și congrese, târguri și expoziții, participarea la activități sportive, profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine sau de pregătire profesională etc; – tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talazoterapie, kinetoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente (slăbire, înfrumusețare); – religie/ pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje; – alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public (personalul însoțitor de bord), tranzit, alte activități. Industria turistică este compusă dintr-o multitudine de activități sau ramuri, care au rolul de a satisface nevoile turiștilor.În industria turistică sunt incluse următoarele sectoare:*locuință și alimentație (în conformitate cu structurile consacrate, grupa “Hoteluri și restaurante”): hoteluri, moteluri, case de oaspeți, ferme, vase de croazieră, vile, castele, camping-uri, proprietăți time- share, reședințe secundare, restaurante (clasice, cu specific, fast- food), baruri, cafenele; *transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de închirieri de automobile, operatori de taximetrie și sectorul noncomercial constituit din automobile proprietate personală, aeronave proprii, iahturi; *organizatorii de călătorii: agenții de voiaj și touroperatori; *atracții- agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, lacuri etc) și construite: catedrale, castele, monumente, muzee, galerii de artă, teatre, parcuri de distracție, facilități sportive, cazinouri precum și festivaluri și evenimente cultural- artistice; *organizatorii/administratorii destinațiilor: oficii de turism naționale, regionale, locale. Se observă că industria turistică are un conținut complex, dar și suprapunerea acestuia cu alte domenii, ceea ce face și mai dificilă măsurarea cu precizie a mărimilor și aportului economic al acesteia.

2.2. Turismul ca prioritate în strategia generală a dezvoltării economice

În domeniul turismului dezvoltarea economică poate fi la nivel macroeconomic prin creșterea rolului său în economia unei țări, la nivel mezoeconomic (la nivel regional și în domeniul serviciilor) și la nivel microeconomic (firme care se extind sau acaparează alte piețe).

Dezvoltarea este definită în două moduri, în dicționarul de economie:

“trecerea de la o economie bazată pe activități agriculturale în care se folosesc tehnologii simple de producție la producția industrială și o arie de servicii care folosesc tehnologie modernă” și

“creșterea cumulată al venitului pe cap de locuitor, acompaniată de schimbări structurale și instituționale; deși venitul pe cap de locuitor este o măsură crudă dacă se iau în calcul problemele măsurii Produsului Intern Brut și distribuția sa, aceasta este cea mai bună măsură”.

Reinert și Ramskinen privesc dezvoltarea ca pe un proces care “include și merge peste creșterea economică”. Salvatore și Diulio definesc creșterea economică ca “expansiunea capacității unei economii de a produce (PIB potențial) în timp”. Are loc o expansiune a ieșirilor potențiale atunci când “există o creștere în resurse naturale, umane sau de capital sau când există progres tehnologic”. Creșterea economică poate fi măsurată prin două modalități și anume: creșterea în ieșiri (bunuri sau servicii) pe persoană sau creșterea în PIB real, prima fiind mai exactă.

Turismul este “legat de impacturi sociale și de mediu”, dar “legăturile cele mai apropiate sunt, fără îndoială, economice”. Mai jos sunt prezentate efectele dezvoltării prin turism. Turismul poate să:

creeze volume substanțiale de angajări;

ajute dezvoltarea economică prin generații de venituri din schimburi externe;

promoveze și să finanțeze îmbunătățiri în infrastructură;

asiste la redistribuirea avuției de la regiunile bogate spre cele sărace;

diversifice economiile și să creeze noi modele de legături economice;

exercite efecte benefice asupra bilanțului conturilor de plăți.

Turismul are și efecte economice negative. Aceste efecte sunt: introducerea instabilității și slăbiciunilor în piețele de muncă, creșterea dependenței de companiile și investitorii străini și distragerea investițiilor din alte zone ale dezvoltării.

Dacă o anumită zonă are potențial turistic natural și/sau istorico-cultural deosebit, atunci se poate realiza dezvoltarea economică prin turism.Prin și în domeniul turismului dezvoltarea economică sunt interrelaționate și condiționate între ele. Doar simpla existență a potențialului turistic nu poate duce la dezvoltarea turismului sau la dezvoltarea economiei. Mediul politic, infrastructura, natura înconjurătoare, mediul social și alți factori contribuie la aceasta. Pe lângă toți acești factori mai contribuie și condiționările exogene sau endogene naționale respective.

De menționat este faptul că turismul a fost cel mai bun motor al economiei în prezenta criză economică. În țările dezvoltate acest sector a fost drastic afectat. Sunt și țări care au ca alternativă turismul, acestea sunt țările mici sau cele subdezvoltate economic, dar care au potențial natural și puține resurse naturale. Față de celelalte industrii, turismul are un avantaj: acesta nu presupune mari investiții materiale (cum ar fi spre exemplu industria manufacturieră) și nu presupune un ciclu de producție. De tot ce are nevoie este de infrastructură (căile de acces spre obiectivul turistic), pe lângă intermediarul și comerciantul, adică elementul activ al sistemului turistic (guvernul, pensiuniile, agențiile de turism, hotelurile și spațiile de cazare, etc.) și de un potențial turistic (natural, ecologic, cultural, etc.).

Se pare că cele două secvențe sunt strâns legate și asta pentru că nu se poate vorbi de dezvoltare economică în turism fără o dezvoltare economică prin turism. Este de așteptat să fie incluse în dezvoltarea economică prin turism și investițiile, amenajările și îmbunătățirile teritoriale și de patrimoniu în acest domeniu. Deci, trebuie recunoscut faptul că turismul presupune anumite investiții pentru dezvoltarea sa în cadrul unei economii și asta pentru ca la rândul său să se dezvolte și economia respectivă, în acest cadru regăsim cazul multor țări, care aproape trăiesc din turism.

2.2.1. Turismul- parte integrantă a strategiei generale de dezvoltare economico- socială

Dudley Seers spunea că, dezvoltarea este un fenomen social care implică mai mult decât creșterea produsului pe locuitor. În opinia lui, dezvoltarea înseamnă, eliminarea sărăciei, a inegalităților și a șomajului. Printre primii care au fost de acord cu ceea ce spunea Seers, au fost Singer, Myrdal și Adelman. Deci, probleme structurale ca inegalitatea, urbanizarea, creșterea populației, educația, sănătatea, șomajul, transformarea agriculturii, etc. au primit o atenție specială și au subliniat importanța lor alături de cea a creșterii economice.

Pentru fiecare țară dezvoltarea economico- socială a fost realizată în condiții istorice specifice, acestea ducând la rezultate și evoluții diferite. Din cauza preocupărilor de multă vreme de găsirea mecanismelor ce generează ritmuri de dezvoltare diferite, acestea au mers de la explicații religioase până la considerații climatice.

2.2.2. Impactul economic al turismului. Posibilități de evaluare.

Datorită conținutului său, turismul este văzut ca un “factor stimulator al sistemului economic global”. În momentul realizării unei călătorii turistice, aceasta presupune un consum de bunuri și servicii specifice dar și o cerere pentru bunurile respective. Acestea duc la o creștere semnificativă în sfera de producție a acestora. De asemenea, cererea turistică duce la o adaptare a ofertei, ce se va putea materializa, în stimularea producției ramurilor ce participă la modernizarea rețelei de drumuri, la construirea și echiparea spațiilor de cazare și alimentație, la crearea de instalații pentru agrement și la crearea de mijloace de transport, dar aceasta se materializeată și în creșterea bazei tehnico- materiale a acestui domeniu.

Un semnificativ spor de producție se obține, așadar, prin dezvoltarea turismului. Turismul a avut în anul 2014 o contribuție totală de 33,1 miliarde lei la produsul intern brut al României, adică 9,9 miliarde de dolari, din care 10,5 miliarde lei (3,2 miliarde de dolari) reprezintă contribuția directă. Deci, aportul turismului la PIB diferă de la o țară la alta în funcție de structura și de dezvoltarea economiei țării respective. În țările insulare din Marea Caraibelor ponderea ajunge la 65-75%.

Sunt și țări în care turismul este mai slab dezvoltat și astfel și aportul lui la PIB este mai modest. În această categorie este inclusă și România din cauza faptului că în ultimii ani, turismul a participat doar cu 4-5% la crearea PIB. Turismul participă atât la crearea PIB-ului, cât și la crearea valorii adăugate.

Pe lângă faptul că turismul are un aport semnificativ la crearea PIB, acesta constribuie și la realizarea valorii adăugate. Fiind caracterizat de consumul mare de muncă vie, creativitate și inteligență, turismul contribuie într-o măsură mai mare decât alte ramuri apropiate din punct de vedere al nivelului de dezvoltare la crearea valorii adăugate. Pe lângă toate acestea, turismul stimulează producția din alte domenii. Studiile de specialitate au arătat faptul că nevoile turismului determină într-o mare măsură activitatea unor ramuri. Datorită faptului că turismul este un mijloc de diverificare a structurii economiei unei țări, intervine necesitatea de adaptare a activității turistice la nevoile tot mai complexe ale turiștilor. Acestea determină apariția unor activități specifice de agrement, transport pe cablu.

Totodată, turismul este o cale de valorificare a resurselor și în special a celor naturale: condițiile de climă, frumusețea peisajelor, calitățile curative ale apelor minerale sau termale.

Există țări care realizează până la 80% din PIB (I-le Maldive) din activitatea turistică, dar și țări cu o economie dezvoltată (Franța 7,3% PIB, Elveția 7,7% PIB) care au ponderi ridicate ale activității turistice în PIB. Față de această situație, în România, turismul contribuie cu 2-3% la realizarea PIB.

Este de menționat faptul că turismul are capacitatea de a asigura prosperitatea unor zone ce sunt defavorizate, fiind un remediu pentru locurile dezindustrializate. Acest lucru poate fi realizabil prin dezvoltarea unor zone cu valoare economică mare mai puțin bogate în resurse, dar care dețin importante și atractive resurse turistice naturale și antropice. De aceea el este socotit ca fiind o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale.

Printre efectele economice ale turismului putem menționa și contribuția sa la asigurarea unei circulații bănești echilibrate, ce are loc datorită turismului intern și internațional. Astfel, în cazul turismului intern, prin cheltuielile făcute de turiști pentru procurarea de bunuri și servicii specifice, este redată circulației o parte din veniturile obținute de aceștia; se realizează, în acest fel, o echilibrare a cererii solvabile cu oferta (producția), atenuându-se presiunile inflaționiste. Pe de altă parte, produsele turistice mai rafinate, mai complexe, presupun, din partea turiștilor, cheltuieli mai mari față de consumurile casnice; cu alte cuvinte, preluarea unei părți din veniturile populației sub forma cheltuielilor pentru turism nu înseamnă sporirea, în aceeași măsură, a consumului intern de resurse regenerabile. În ce privește turismul internațional, încasările valutare contribuie la consolidarea monedei naționale și a liberei convertibilități,precum și la atenuarea deficitului balanței de plăți.

Prin luarea în considerare a acestor aspecte, intervine o abordare multifuncțională a turismului care poate fi evidențiat prin următoarele ipostaze:

activitate economică creatoare de venituri;

ramură a economiei naționale;

un fenomen geografic;

sursă inepuizabilă de îmbogățire culturală;

o conduită socială;

activitate specific umană, apărută din cele mai vechi timpuri;

“un complex de tip industrial”.

2.3. Conexiuni macroeconomice ale turismului

Turismul “are un impact considerabil asupra economiilor, societăților și culturilor diferitelor țări de referință”. Acesta își desfățoară activitatea pe mai multe planuri și anume: stimulează creșterea economică și ajută ameliorarea structurii sociale, influențează valorificarea superioară a resurselor natural-materiale și ajută la îmbunătățirea condițiilor de trai. Turismul contribuie la dezvoltarea economico- socială, intensitatea acțiunilor sale diferă revelator, în funcție de politica promovată față de el și de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări în parte. Majoritatea specialiștilor sunt de părere că turismul exercită o influență pozitivă și că acesta trebuie încurajat, chiar dacă uneori rezultatele sunt nefavorabile. Există însă și experți care susțin faptul că acesta, și în principiu, turismul internațional, produce mai multe efecte cultuale și sociale negative față de alte tipuri de dezvoltare economică. În acest caz, se referă la „neocolonialismul spațial”, care este prezentat de către țările bogate, emițătoare, a resurselor din țările receptoare, care sunt în proces de dezvoltare, mai exact se face o verificare a termenilor în care se realizează schimburile turistice. Consecințele turismului trebuiesc examinate, la nivelul fiecărei regiuni sau țară, pornind de la relația pe care o au acestea cu obiectivele fundamentale ale întregului sistem economic. Astfel se poate preciza aportul turismului: la stabilirea prețurilor, la distribuția justă și echitabilă a venitului național și utilizarea deplină a forței de muncă, la creșterea economică și la echilibrul balanței de plăți. Organizația Mondială a Turismului grupează efectele turismului în trei categorii, pe baza studiilor realizate de aceasta, astfel:- efecte parțiale asupra economiei naționale, mai exact asupra sectoarelor, agențiilor, variabilelor și macrodimensiunilor fundamentale ale economiei; – efecte externe, în domeniul fizic, socio- cultural și cel al resurselor umane; – efecte globale sau efecte asupra metodei globale de dezvoltare a unei țări sau zone.

2.3.1. Impactul macroeconomic. Contribuția turismului la PIB.

Impactul turismului asupra economiei, afectează la nivel microeconomic, dar și macroeconomic, atât organizațiile private cât și cele publice. De multe ori sunt prezentate la televizor, în presă sau în literatura de specialitate, efectele pozitive ale turismului asupra economiei: “turismul a creat “x” locuri de muncă într-o zonă, sau un anumit festival sau eveniment a generat “y” milioane dolari vânzări sau venituri într-o comunitate”. Deseori este utilizat efectul multiplicator și asta pentru a arăta multitudinea de domenii ce pot câștiga de pe urma turismului și pentru a descoperi efectele secundare ale turismului. De această industrie sunt “aclamate” câștigurile economice ale turismului, dintr-o gamă largă de motive. Importanța economică deținută de turism ajută această industrie să primească un respect mai mare în rândul comunității de afaceri, populației și instituțiilor publice. De cele mai multe ori aceasta se transpune în politici sau decizii publice care ajută turismul. Pentru turism este foarte importantă susținerea primită din partea comunității și asta deoarece este o activitate ce afectează întreaga comunitate. În turism afcerile aparțin în mod extensiv unele de altele, dar și de guvern, de locuitorii comunităților locale și de alt gen de afaceri. Atât costurile cât și veniturile turismului vor ajunge în cele din urmă, la toată lumea.

Pentru a estima impacturile economice ale turismului, sunt utilizate o multitudine de metode, de la cele intuitive la modele matematice complexe. Pentru analiștii industriei turistice este foarte important să cunoască conceptul de impact economic, a beneficiilor, a modalităților de măsurare a acestuia și a costurilor aferente.

Aplicarea unui managemet riguros poate transforma turismul într-o veritabilă pârghie a dezvoltării economice la scară națională dar mai ales, locală, prin multiplele implicații asupra gradului de valorificare a potențialului natural și antropic, a introducerii în circuitul economic a resurselor turistice, a utilizării și valorificării infrastructurii, precum și asupra dezvoltării celorlalte ramuri ale economiei naționale.

Turismul se constituie ca o ramură distinctă a economiei naționale, locul lui putând fi evidențiat de următoarele elemente:

Este o componentă a sectorului terțiar prin conținutul său (include activități de natura serviciilor: transport, alimentație, oferirea de informații, tratament) și prin caracteristici comune sectorului terțiar (nematerialitate, intangibilitate, nestocabilitate, simultaneitatea producției și consumului, consum mare de muncă);

are caracter de ramură de interferență- rezultat a diversității activităților ce dau conținut prestațiilor turistice și prezenței unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei: transporturile, alimentație publică- comerț, tratament balneo- medical, ocrotirea sănătății ș.a.;

este o ramură de sinteză- desfășurarea activităților turistice necesită intrări din alte ramuri ca industria construcțiilor (și indirect: industria materialelor de construcții, a sticlei, lemnului, construcții de mașini, chimică, industria energetică), alimentară, textilă, agricultură, transport, telecomunicații, gospodărie comunală, cultură și artă, ș.a.;

dezvoltarea turismului nu se va putea asigura armonios decât într-o strânsă corelare cu nivelurile și ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei naționale. Aceasta deoarece la obținerea unui produs turistic participă, direct sau indirect, aproape toate ramurile economiei naționale.

Efectele turismului asupra economiei au fost divizate de către Organizația Mondială a Turismului în trei categorii, astfel:

efecte parțiale: asupra masei monetare și circulației bănești, echilibrului balanței de plăți, modului de distribuție a veniturilor, mediului rural, mișcarii demografice, nivelului ratei de schimb, dezvoltării regionale;

efecte externe: asupra obiceiurilor de consum, schimbărilor sociale și culturale, instruirii și educației, formării profesionale, calității mediului;

efecte globale: asupra folosirii forței de muncă, stimulării producției, economiei naționale, în general;

Figura 2.1. Impactul macroeconomic

Efectele pozitive directe sunt evidențiate prin:

recumpănirea balanței comerciale de plăți în urma creșterii volumului încasărilor valutare obținute din:

exportul intern;

vânzarea serviciilor turistice pe valută.

creșterea bunăstării regiunilor în care se dezvoltă turismul(favorizând valorificarea resurselor, dezvoltarea infrastructuriiîn zonă, a forței de muncă etc.);

creșterea volumului încasărilor din turism au influențat creșterea venitului național și a produsului intern brut (realizate atât de agențiile de turism, cât și de prestatorii direcți- alimentație publică, unități de cazare, transportatori, agrement), ca urmare a sporului de producție;

fructificarea unor tipuri de resurse antropice și naturale ( care văd turismul ca fiind cea mai buna fructificare sau chiar singura);

Efectele indirecte sunt:

datoria mutațiilor fluxurilor turistice, efectele în planul dezvoltării teritoriale echilibrate;

creșterea produsului indirect din alte ramuri și a veniturilor indirecte;

suplimentare rezultate prin promovarea potențialului turistic al unei regiuni și accentuarea circulației turistice;

efectele în planul sănătății;

crearea unor locuri de muncă în alte sectoare prin evoluția turismului;

refacerii capacității de muncă a resurselor umane.

Principalele domenii de activitate economică unde se regăsesc efectele directe și indirecte ale dezvoltării turismului sunt următoarele:

industria alimentară;

industria articolelor sportive, de artizanat;

ramurile ce servesc infrastructurii (rețeaua de căi ferate, de drumuri, furnizoare de apă, de energie, lucrările de sistematizare a teritoriului);

cultura și arta;

comerțul, care va înregistra o creștere la nivelul rețelei de unități comerciale și de alimentație;

mica industrie, industria ușoară, care se ocupă cu producerea de bunuri de consum curent, care sunt cerute pe perioada sejurului;

serviciile de poștă, personale, transport, telecomunicații;

ramurile stârnitoare de materii prime, materiale secundare cu ajutorul cărora se poate realiza baza tehnico- materială a turismului (industria mobilei, finanțe, industria prelucrării lemnului, construcții de mașini);

Cu ajutorul unui sistem de indicatori se face evaluarea zonei și aportului turismului la dezvoltarea economiei naționale. Cei mai importanți sunt următorii:

ponderea cheltuielilor turistice în importul de mărfuri (Pi)

Pi=(Ce/Imp) x 100

Unde: Ce- cheltuielile turistice ale populației autohtone în alte țări

Imp- importul de mărfuri

aportul turismului în exportul de mărfuri (At)

At=(Ite/Em) x 100

Unde: Ite- încasări turiști externi

Em- exportul de mărfuri

ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor de consum (pc)

pc=(∑ Ct/ (∑Cc) x 100

unde: Ct- cheltuieli turistice

Cc- cheltuieli de consum

aportul încasărilor din turism în produsul național net sau P.I.B. (Aî)

Aî=(∑It/ P.N.N.) x 100

Unde: It- încasări din turism

P.N.N.- produsul național net

ponderea personalului din turism în populația activă (Pp)

Pp=(Pt/ Pa) x 100

unde: Pt- populația ocupată în turism

Pa- populația activă

Contribuția turismului la P.I.B.

Conform unui raport al Consiliului Mondial al Turismului(WTTC), în România turismul a avut o contribuție totală de 5,1% la Produsul Inter Brut, în anul 2014. Acest rezultat plasează România pe locul 154 în lume, din 184 de țări, în urma Albaniei (16,7%), Bulgariei (13,3%), Ungariei (10,6%), Cehiei (8,4%) și Slovaciei (6%). În contribuția turismului la PIB sunt incluse afaceri ce sunt generate de această activitate, cum ar fi transport, cazare, atracții, cumpărături, divertisment, cheltuieli pentru hrană și investiții în sectorul turismului și ospitalității, unde sunt adăugate veniturile generate indirect, cum ar fi cheltuielile generate în economie de angajații din domeniu și veniturile furnizorilor care deservesc facilități sau proiecte din turism. Turismul a contribuit anul trecut cu 33,1 miliarde lei (9,9 miliarde de dolari) la PIB-ul României, din care 10,5 miliarde lei (3,2 miliarde de dolari) ilustrează contribuția directă, conform datelor Consiliului Mondial al Turismului. WTTC intuiește o creștere a contribuției totale a turismului la PIB de 5,4% pentru acest an, iar până în anul 2024 rata medie de creștere ar putea fi de 3,8% pe an, la 50,8 miliarde lei. În anul 2014, turismul de recreere a contribuit la PIB cu 68,8%, iar cu restul de 31,2% turismul de business.

Figura 2.2. Contribuția totală a turismului la PIB

2.3.2. Impactul turismului asupra ocupării

Turismul joacă un rol foarte important în economie, datorită faptului că acesta este „un mare consumator de muncă vie”. Acesta contribuie la atenuarea șomajului, prin crearea de noi locuri de muncă. Studiile arată că, numărul celor angajați în acest sector este în creștere, datorită faptului că “un loc de muncă direct din turism poate crea 1-3 locuri de muncă indirecte și induse”. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că, turismul este un mare consumator de bunuri și servicii, folosind în mod corespunzător forța de muncă în ramurile deținute de acesta (industria alimentară, construcții, agricultură).

Turismul este un sector dinamic, datorită faptului că acesta crează locuri de muncă sub diferite forme, ce au dus la fixarea următoarelor tipuri de angajări:

angajare directă: acele persoane care își desfășoară activitatea într-o întreprindere turistică, cum ar fi restaurante, magazine pentru turiști, hoteluri, touroperatori, agenții de voiaj;

angajare indirectă: crearea de locuri de muncă în sectoarele de aprovizionare cu produse alimentare și nealimentare, mai exact industrie, piscicultură, agricultură;

angajare indusă: persoanele angajate suplimentar pe baza cheltuirii veniturilor salariale realizate de angajații direcți și indirecți;

angajare în domeniul construcțiilor: crearea de locuri de muncă în sectorul construcției infrastructurii și capacității de turism. De regula, acestea, sunt temporare, dar se pot desfășura pe o perioadă mai lungă de timp în zonele în care turismul se află într-o continuă dezvoltare.

Turism- forță de muncă, este o relație ce poate fi exprimată și calitativ, astfel:

nivelul de calificare profesională: aproximativ 40% din totalul angajaților din turism sunt necalificați, circa 42% au studii medii, 8% au studii de specialitate și doar 10% sunt cu studii superioare.

fluctuația: aproximativ 35-40% din totalul personalului din turism sunt angajați temporar.

raportul între cei angajați full- time și part- time: luând în calcul caracterul temporar al angajării, dar și alte aspecte, acestea duc la un cost relativ ridicat la crearea de noi locuri de muncă în turism și menținerea acestuia.

costul formării profesionale.

2.4. Abordări socio- culturale ale turismului. Semnificații și impact.

Turismul are atât consecințe economice, cât și o profundă valoare socio- umană. Acesta își desfășoară activitatea atât cu ajutorul turiștilor, cât și cu ajutorul populației regiunilor vizitate. Totodată, efectele turismului se reflectă și asupra legăturilor dintre națiuni, asupra calității mediului, dar și a utilizării timpului liber.

Turismul este, deci, o componentă care ușurează comunicarea, schimbul de informații, schimbul de idei, îndemnând întinderea perspectivei culturale cu efect asupra constituirii intelectuale. Una dintre cele mai importante funcții ale turismului constă în rolul său reconfortant, în calitatea sa de a contribui la regenerarea capacității de muncă a populației, atât prin formele de odihnă, cât și prin formele de tratamente balneo- medicale. Concomitent, turismul este un mijloc de evoluție a nivelului de învățare, de educație, civilizație a oamenilor și de cultură. Corespunzând unor exigențe de ordin social, turismul se prezintă și ca un însemnat mijloc de utilizare a timpului liber, întâmplare ce ridică probleme privind constituirea și utilizarea eficace a acestuia.

Atunci când activitatea turistică este privită ca una de producție, cu intrări și ieșiri, se poate observa că aceasta presupune valorificarea unei game diverse de resurse, cele naturale îndeplinind un rol esențial. Ca urmare, turismul profesează putere asupra mediului și elementelor sale.

Tot în plan politic, dar și socio- economic, trebuie amintit faptul că turismul are un rol foarte important în sporirea și ramificarea relațiilor între popoare pe plan mondial. Alături de comerțul propriu- zis, turismul internațional aspiră să devină una din formele centrale de legătură dintre oamenii aflați pe continente diferite.

Se pare că, vizitarea a două- trei țări în timpul unei singure vacanțe și călătoriile turistice spre destinații tot mai îndepărtate (în alte țări decât cele vecinate), tind să fie definitorii pentru circulația turistică viitoare. Turismul va contribui tot mai mult la sensibilizarea oamenilor față de realitățile din zonele vizitate, la crearea unui mediu de înțelegere reciprocă între națiuni, chiar prin forța de convingere de care dă dovadă. Turismul este o contestare a conflictelor politice, o opoziție a războiului și asta prin natura sa intimă.

Iată de ce, devine importantă identificarea și evaluarea relației turist-gazdă și recomandarea metodelor de gestionare a acestora în vederea avantajării ambelor grupuri. Efectele finale ale experiențelor turistice asupra populației din zonele de origine ale turiștilor ca și asupra celei din zonele de destinație ar trebui să determine măsurile pe care societățile trebuie să le adopte pentru încurajarea sau descurajarea turismului.

Efectele la nivel individual

Persoana care călătorește spre o destinație străină poate descoperi un mediu total necunoscut, atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere personal, cultural și social. În acest fel, turistul întâlnește anumite probleme, iar rezolvarea acestora poate face voiajul mai plăcut și plin de bucurii. Este foarte bine cunoscut faptul că turiștii au responsabilitatea de a- și gestiona resursele bănești și timpul în circumstanțe foarte diferite față de cele de acasă, la fel corelațiile și interacțiunile sociale, pentru a căpăta adăpost, hrană, companie și alte trebuințe, care sunt diferite de la un individ la altul. În momentul stabilirii gradului sau amploării distanței culturale, aceștia pot decide în cunoștință de cauză cât de obișnuit doresc să fie mediul cu care vor relaționa, față de cel de acasă.

Turiștii relaționează cu noile culturi în graduri și forme distincte. În acest fel, unii turiști sunt interesați să cunoască în detaliu modul de viață a locuitorilor din regiunea de destinație, crezând ca acest lucru îi îmbogățește, iar alții sunt mai selectivi cu acest gen de experiențe. Circuitele cu temă culturală, de studii antropologice sau participarea la festivaluri de meșteșuguri și artă au fost create pentru cei care sunt interesați de aceste tipuri de turism. Indiferent de gradul de participație locală, turistului îi revine responsabilitatea de a se interesa dinainte despre țara în care urmează să călătorească și să poată lua anumite decizii cu privire la rezolvarea problemelor de diferențe de mediu. În acest fel, o pregătire anterioară este considerată o acostare deșteaptă.

Efectele asupra familiei

Pe măsură ce o familie se mărește și copiii se maturizează, excursile ce se fac împreună ajung să fie atracțiile principale a fiecărui an. Exaltarea pregătirii, bănuielii ca și experiența turistică reală sunt momente de neuitat în viața fiecărei familii. Turiștii cu o atracție spre peripeții vor face aceste momente și mai însemnate. Aceste călătorii de familie pot fi și educaționale. Călătoria devine cu atât mai benefică, cu cât aceasta este mai educațională și folositoare. Pentru ca beneficiile unei călătorii, excursii, etc. să fie maxime, este de preferat să se realizeze un studiu în prealabil a destinației și, probabil, consultarea cu un expert în domeniu.

Efectele asupra societății

Turismul deține un rol semnificativ în estimarea altor popoare și în cunoașterea națiunii. Turismul este încurajat de politicile guvernamentale din țările dezvoltate, în special turismul intern și asta pentru că îi ajută pe locuitori sa-și cunoască țara mai bine și să aprecieze tot ceea ce s-a construit în ea.

Modul de viață a populației autohtone poate fi afectat prin prezența călătorilor străini în țara respectivă și asta prin modul în care interacționează și se comportă cu cetățenii locatari. Cel mai reliefat efect al acestui aspect s-a putut observa la vizitarea de către nord americani sau vest europeni a țărilor slab dezvoltate, unde au venit în contact cu un nivel de trai mai scăzut și o altă cultură. Din aceste contacte ambele părți au avut ceva de câștigat și anume că turiștii străini au avut oportunitatea de a aprecia condițiile în care trăiesc ei acasă, dar mai ales de frumusețile naturale si de ospitalitatea cu care au fost primiți de cetățenii țărilor gazdă. Rezidenții s-au putut bucura de noile relații pe care le-au format cu turiștii, de schimbul de idei și sfaturi putând fi benefic, ajutând la creșterea respectului și a aprecierii în ambele părți. Totuși, nu se poate face abstracție de la faptul că turismul are și efecte negative. Cele mai cunoscute efecte sociale negative asupra țării gazdă le enumerăm în continuare:

Supraaglomerarea- un aflux de turiști în vârful de sezon deranjează rezidenții de la activitățile lor zilnice, fapt ce poate conduce chiar la resentimente și ostilitate, fiind o problemă presantă mai ales în comunitățile rurale mici, lipsite de infrastructură și serviciile necesare pentru satisfacerea cerințelor consumatorilor.

Standardizarea- intervine în procesul de satisfacere a dorințelor turiștilor pentru ca sejurul să se desfășoare în condiții cât mai familiare. Deși peisajul, cazarea, alimentația trebuie să satisfacă așteptările turiștilor pentru noutate și necunoscut, totuși nu trebuie să fie foarte noi și foarte ciudate pentru că puțini turiști sunt în căutarea lucrurilor complet noi.

Distorsionarea și manipularea obiceiurilor și artei locale- acesta este un efect cultural negativ întâlnit și sub alte formulări, cum ar fi “pierderea de autenticitate a culturii locale”, “trivializarea culturii locale”, “vulgarizarea” acesteia.

Tendința de imitație sau “efectul de demonstrație”- creează mari satisfacții și frustări în rândul localnicilor care se confruntă cu persoane cu stiluri de viață, standarde, valori, ambiții și niveluri materiale total diferite de ale lor. Turiștii le apar localnicilor bogați, plini de succes, interesanți și sofisticați, ceea ce cauzează, mai ales în rândul tinerilor dorința de imitație.

Creșterea criminalității și a altor manifestări antisociale ale localnicilor. Turismul de masă este adesea acompaniat de creșterea criminalității. Prezența unui mare număr de turiști cu foarte mulți bani de cheltuit, cu bunuri de valoare (camere video, bijuterii), reprezintă adesea o atracție pentru criminali și hoți.

Fragmentarea comunităților. Ariile turistice care se dovedesc foarte populare pentru turiști vor deveni reședințe secundare pentru cei care-și permit să plătească prețuri ridicate pentru case și terenuri.

Conflicte în utilizarea resurselor. Deposedarea populației locale se extinde și la alte aspecte cum ar fi lipsa de acces la resursele naturale proprii (apă, energie) datorită dezvoltării turismului; supărătoare este și degradarea mediului și creșterea costurilor de utilizare a infrastructurii pentru localnici, cum ar fi creșterea costurilor pentru furnizarea apei sau a facilităților sanitare.

Iritarea localnicilor datorită comportamentului turiștilor. Ignoranța și lipsa de grijă a turiștilor care nu înțeleg să respecte obiceiurile și valorile morale ale localnicilor provoacă iritarea acestora, transformând o atitudine inițială de ospitalitate într-una de antagonism și ostilitate.

Prostituția și turismul sexual. Exploatarea sexuală a copiilor și a tinerelor femei însoțește dezvoltarea turismului în multe părți ale lumii. Deși turismul nu este cauza exploatării sexuale, el furnizează acces ușor la aceasta.

Prin intermediul unei planificări inteligente o parte din aceste elemente negative pot fi reduse sau chiar înlăturate. Turismul poate fi pus în valoare pe căi negeneratoare de costuri sociale foarte mari. Pentru a se realiza o conformitate a cererii cu oferta aceasta din urmă ar trebui împărțită corespunzător pe etape, iar terenurile și construcțiile ar putea forma zone aflate în subordinea ministerului turismului și a altor organizații. La acestea ar putea fi adăugate îmbunătățire programelor de relații publice și educația, precum și comercializarea corespunzătoare a artei și meșteșugurilor locale.

Capitolul 3. Studiu de caz- Turismul în România- Contribuția turismului la economia națională

3.1. Scurtă descriere a României

România este situată în partea de sud- est a Europei, în Peninsula Balcanică, pe tărâmul vestic al Mării Negre. Țara noastră se învecinează la nord și est cu Ucraina, la est Republica Moldova, la sud-est cu Marea Neagră, la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Serbia, iar la vest cu Ungaria.

Teritoriul țării este împărțit în 41 de județe, plus municipiul București. Fiecare județ este administrat, la nivel local de către un prefect și un consiliu județean. (Vezi figura 3.1.)

Figura 3.1. România- Județele

Țara noastră are un relief foarte variat și care este caracterizat prin patru elemente: complementaritate, proporționalitate, varietate și dispunere simetrică. Dealurile, câmpiile și munții sunt răspândite în procente aproximativ egale pe teritoriul României- 35% munți, 35% dealuri și 30% câmpii.

Munții Carpați reprezintă partea muntoasă a țării, care formează un “arc” având în centru Depresiunea Transilvaniei. Din punct de vedere al modului de formare, Carpații se împart în trei mari grupe muntoase și anume: Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Carpații Occidentali. În grupa Făgăraș găsim vârful Moldoveanu, acesta are o altitudine de 2544 m, fiind cel mai înalt vârf muntos din România.

Subcarpații și Dealurile de vest se întind la exteriorul arcului carpatic. În aceste zone și concentrarea populației este mai mare și asta datorită condițiilor favorabile creșterii animalelor, cultivării viței de vie și a pomilor fructiferi, dar și concentrării resurselor minerale de subsol: cărbuni, sare. Pe lângă cele două formațiuni de podiș, găsim Podișul Moldovei în partea de est a țării și Podișul Dobrogei în sud-est.

După nivelul reprezentat de dealuri și podișuri, găsim câmpiile. Câmpia Română fiind una dintre cele mai cunoscute câmpii de pe teritoriul țării noastre care se află în partea de sud a țării.

România are o rețea hidrografică extrem de variată, râurile cu numeroși afluenți și lacurile putând fi întâlnite în toate colțurile țării. Între Baziaș și Sulina, țara noastră este străbătută pe o porțiune de 1075 km, de al doilea fluviu ca lungime din Europa și anume Dunărea. Fluviul izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) și străbate 10 țări europene și 4 capitale: Bratislava, Budapesta, Belgrad și Viena. La vărsarea în Marea Neagră, Dunărea ne-a „răsfățat” cu una dintre cele mai frumoase delte de pe glob, o bogăție inestimabilă a naturii- Delta Dunării.Vezi figura 3.1.2.

Figura 3.1.2. Delta Dunării

În zona Porțile de Fier Dunărea formează un defileu superb. Vezi figura 3.1.3.

Figura 3.1.3. Porțile de Fier

Someșul, Mureșul, Oltul, Prutul, Tisa, Jiul, Cerna și Bega, sunt alte râuri importante care izvorăsc sau tranzitează teritoriul României. Faptul că ele străbat în general toate zonele de relief, oferind peisaje deosebite și defilee superbe, este caracteristic celor mai multe râuri. În zona de munte, firul de apă este îngust și apa curge cu viteze mari printre stânci și pietre, în zonele deluroase, cursul este mai lin, pe când în zona de câmpie lățimea este mult mai mare, iar solul este fertil, ideal pentru culturi agricole.

În România, putem întâlni o multitudine de lacuri. Singurul lac de origine vulcanică de pe teritoriul țării noastre, este Lacul Sfânta Ana, care s-a format în munții Ciumatul Mare, în apropiere de Tușnad.

Hidrocentralele construite pe lacurile de acumulare din partea de nord și cea de sud a țării, folosesc forța apei, reprezentând astfel o sursă importantă de energie electrică. Vezi figura 3.1.4.

Figura 3.1.4. Hidrocentrală din România

Poziția pe glob și pe continentul european determină clima țării. România este o țară cu o climă temperat continentală, caracteristice pentru aceasta fiind temperaturi medii anuale de circa 11 grade Celsius și cele patru anotimpuri. Zona cu cele mai sărace precipitații de pe teritoriul țării, aproximativ 400mm anual, este cunoscută ca fiind zona Dobrogei, urmată de Câmpia Română cu 500mm anual, dar odată cu creșterea în altitudine, precipitațiile sunt mai frecvente, ajungând la peste 1000mm anual în zona muntoasă.

Varietatea reliefului determină într-o mare măsură fauna și flora. Acestea sunt foarte variate. 23 dintre cele aproximativ 3700 de specii de plante identificate pe teritoriul României, au fost declarate monumente ale naturii.Vezi figura 3.1.5.

Figura 3.1.5. Fauna și flora României

În partea centrală a Câmpiei Române, este situat municipiul București, care este capitala țării. Orașele importante ale țării, în funcție de numărul de locuitori sunt următoarle: Cluj Napoca, Iași, Constanța, Timișoara, Galați, Brașov, Craiova, Oradea, Ploiești și Brăila, toate având peste 200.000 de locuitori.

În această descriere, ce este cu adevărat important, este valoarea inestimabilă a bogățiilor de care dispune țara noastră. Avem zone în care peisajele încântă cu adevărat privirile vizitatorilor, iar pe lângă acestea dispunem de o multitudine de resurse naturale dar care, din păcate, nu sunt exploatate în mod eficient.

Putem numi natura ca fiind cea mai mare bogăție a noastră și tocmai din acest motiv ar trebui să învățăm să ne îngrijim de ea așa cum se cuvine. Multe zone ale țării nu au fost încă descoperite de turiști și de aceea promovarea lor ar trebui să se realizeze cât mai curând posibil.

Suntem extrem de norocoși că avem două perle de neprețuit și anume Delta și marea. Acestea au o valoare uriașă.Vezi figura 3.1.6.

Figura 3.1.6. Marea Neagră

3.2. Potențialul turistic al României

România dispune de un potențial turistic de o mare valoare și complexitate turistică, recunoscute pe plan mondial. Pentru țara noastră, trei componente naturale sunt definitorii în structura peisagistică și a teritoriului, care conturează parțial potențialul turistic al țării: Fluviul Dunărea, Munții Carpați și Marea Neagră. Din acest motiv România este o țară carpato-danubiano-pontică. Așezarea sa îi oferă funcția de tranzit turistic și asta deoarece țara noastră asigură legătura dintre țările Europei Nordice, Centrale și Estice cu cele din sudul continentului și din Orientul mijlociu și Apropiat. Cele șapte artere rutiere și cele două coridoare europene (IV și IX) ale rețelei de drumuri europene, cele magistratale, feroviare și fluviul Dunărea (coridoarul VII), evidențiază poziția geopolitică a României în bazinul Mării Negre și asta prin legăturile ce se stabilesc între țările continentului.

Teritoriul României, cu toată diversitatea structurii geologice și a reliefului, este unitar, printr-o îmbinare armonioasă și simetrică a marilor trepte de relief. Acestea delimită în jurul Podișului Transilvaniei (munți, dealuri subcarpatice și podișuri, câmpii, litoral marin și delta fluvială). Acestor mari unități de relief le corespund diverse tipuri de roci, nuanțe de climă și specii floristice și faunistice, râuri și oglinzi de ape, care dau o mare varietate peisagistică și reprezintă totodată, importante resurse, care stimulează și polarizează diferite activități turistice.

Ca o înmănunchere a acestor elemente fizico-geografice, cadrul natural al României este o componentă de bază și relativ constantă a ofertei turistice, care influențează structura, mărimea și direcțiile activității de turism pe ansamblul țării la nivel local.

Dezvoltarea economică și socială a României are implicații mari și asupra activității de turism atât prin crearea unei infrastructuri generale (căi de comunicație și mijloace de transport) dotarea cu utilaje și construirea bazei tehnico-materiale specifice turismului, diversificarea bunurilor de consum și a produselor agroalimentare etc., cât și prin realizarea unor obiective economice aparținând altor ramuri, dar care interesează și turismul (baraje și lacuri de acumulare, hidrocentrale, obiective industriale, lucrări de artă inginerească, palate de cultură etc.) unele dintre ele devenind obiective de mare atracție turistică.

În România dezvoltarea culturii, științei și învățământului, dar și progresul tehnico-economic, permit diversificarea și extinderea relațiilor externe pe plan economic (în special în condițiile economiei de piață) cultural, tehnico-științific etc., determinând cetățenii străini să viziteze România în interes de afaceri, dorind să studieze în țara noastră sau pur și simplu ca turiști.

România și-a căpătat un binemeritat prestigiu pe plan european și mondial prin politica sa consecventă de cooperare și colaborare de buna înțelegere și cunoaștere, astfel devenind sediul unor organisme și instituții ale Uniunii Europene și Organizației Națiunilor Unite.(Vezi figura 3.2.)

Figura 3.2. Organizația Națiunilor Unite

Capitala țării noastre, București, devenind ca și alte centre urbane, locul unor întruniri internaționale.(Vezi figura 3.2.1.)

Figura 3.2.1. Capitala României, București

Elementul fundamental în crearea ofertei turistice, respectiv a produselor turistice, este reprezentat de potențialul turistic al unui teritoriu. Potențialul natural presupune o diversitate a componentelor cadrului natural, ca atracții turistice și resurse potențiale (relieful, potențialul speologic, rețeaua hidrografică, clima etc.).

Cel mai important și variat potențial turistic, este relieful țării noastre, dar în special cel Carpatic și asta pentru că aceștia sunt cunoscuți în primul rând pentru peisajele mirobolante care atrag un număr foarte mare de turiști și în al doilea rând (acesta fiind un aspect foarte important pentru țara noastră) pentru activități turistice de diverse tipuri, fără deosebire de sezon.(Vezi figura 3.2.2.)

Figura 3.2.2. Munții Carpați

O mare atracție o reprezintă culmile carpatice ce depășesc 2000 m, acestea atrag o mulțime de turiști străini și asta datorită peisajelor alpine cu pajiști bogate și vegetație pitică.

Din acest motiv pe platourile munților Tarcu, Sureanu-Parâng Bucegi, Godeanu au loc festivaluri montane cu specific folcloric. Arealele calcaroase, puțin răspândite în țara noastră (2%) se remarcă totuși prin peisajele carstice, uneori aride, dar de o mare spectaculozitate, cu o paletă largă de forme și fenomene carstice de suprafață și de adâncime.

Pentru turism au o importanță deosebită cheile, izbucurile, platourile de lacuri carstice temporare și doline, abrupturile, crestele și stâncăriile, râurile subterane cu cascade, precum și peșterile (10900 de peșteri) etc. România este pe locul al treilea în Europa din punct de vedere speologic și asta pentru peșterile de dimensiuni mari care sunt adevărate complexe carstice, cu picturi murale (peștera lui Adam, peștera Cuciulat), cu râuri și cascade (Cetățile Ponorului, Topolnița), dar din păcate nu toate aceste miracole naturale pot fi valorificate pentru turism.(Vezi figurile 3.2.3. și 3.2.4.)

Figura 3.2.3. Peștera lui Adam

Figura 3.2.4. Peștera Topolnița

De mare frumusețe, care trezesc curiozitatea turiștilor datorită peisajelor lor mirobolante sunt Scărișoara, Cetățile Ponorului, Izvorul Tausoarelor, Topolnița, peștera Urșilor (de la Chișcau), acestea făcând parte din circuitul turistic.(Vezi figura 3.2.5.)

Figura 3.2.5. Peștera Urșilor

Agenții externi au sculptat în rocile conglomeratice din unele masive montane un microrelief cu forme bizare și care atrag un număr foarte mare de turiști: clăi, sfincși, ciuperci, turnuri etc.

Dintre aceste opere ale naturii cele mai reprezentative sunt în Ceahlău (stâncile Panaghia Toaca, Turnul lui Buda, căciula Dorobanțului etc.), în Ciucaș (Turnul lui Goliat, Tigăile Mari, Ciupercile), în Bucegi (Sfinxul, Babele) etc.(Ve figurile 3.2.6., 3.2.7. și 3.2.8.)

Figura 3.2.6. Panaghia Toaca

Figura 3.2.7. Turnul lui Goliat

Figura 3.2.8. Sfinxul

Relieful vulcanic în general neexpresiv, se înscrie totuși și prin forme spectaculoase ca Detuna Goală creată în bazaltul Munților Metaliferi și Creasta Cocoșului, cizelată în andezitul din Gutii sau introduce variație în peisaj, precum și craterele din Munții Călimani-Gurghiu-Harghita și conurile vulcanice din Munții Tibles-Gutti.

Fabuloase și impresionante sunt defileele Jiului, Dunării, Mureșului, Crișului Repede, Oltului și cheile carstice (Turzii, Carașului, Oltețului, Cernei, Bicazului, Nerei).

Deși nu au înălțimea Alpilor, Carpații românești prezintă un întins domeniu schiabil ce se desfășoară pe aproximativ 1200-1400 m altitudine (de la 800-2200 m), aceștia prezintă un avantaj, acela că în general sunt feriți de viscol și sunt lipsiți de avalanșe de zăpadă.

Factorii favorizanți ai sporturilor de iarnă sunt redați de expunerea și fizionomia reliefului, dispunerea altitudinală a acestuia alături de condițiile meteorologice.

În munții Parâng, Muntele Mic-Tarcu, Retezat, Vlădeasa, Făgăraș, Rodna, Bucegi, Postăvaru etc, găsim cele mai întinse și importante domenii schiabile ce se localizează între 1500-1800 m altitudine. În circuitele glaciare din Rodna, Făgăraș și Retezat se poate schia și la 1900-2000 m până primăvara târziu. În calea maselor de aer oceanic, schiatul se practică peste patru luni pe an, în stațiunile montane Băișoara, Semenic și Stâna de Vale, care sunt situate la numai 1100-1400 m înălțime.

Crestele și piscurile alpine, verticalitatea pereților stâncoși prezenți la tot pasul în Carpați, au conturat și un important domeniu pentru practicarea alpinismului, mai ales în partea de est a Carpaților, centrele de alpinism de la Bușteni, Brașov și Sibiu fiind recunoscute pe plan național și internațional. Sunt peste 1000 de trasee cu diferite grade de dificultate pentru alpinismul de vară și de iarnă, localizate mai ales în masivele în care predomină formele glaciare sau abrupturile calcaroase cum sunt: Bucegi (256 de trasee), Piatra Craiului (218 de trasee), Retezat (71 de trasee), Apuseni (69 de trasee), Cheile Bicazului (42 de trasee), Cernei (21 de trasee) și Făgăraș (11 trasee).

Carpații sunt ușor accesibili din toate colțurile țării și asta prin poziția lor centrală, iar configurația reliefului, fragmentarea datorată mulțimii depresiunilor, a pasurilor, a văilor și a trecătorilor, dar și altitudinile nu prea mari (2.544 m altitudine maximă) ușurează pătrunderea și circulația în toate direcțile și până aproape în interiorul masivelor montane.

Ca un potențial turistic al reliefului mai modest se înscriu dealurile și podișurile, care este reprezentat mai ales prin aspecte peisagistice. De alternanța dealurilor cu depresiunile și văile iar întinsele păduri de foioase, plantații de pomi și viță de vie, covorul pasiunilor sau finețelor și bogăția apelor (mai ales minerale) completează și îmbogățesc valoarea turistică a acestora.

Un puternic interes turistic îl reprezintă “Vulcanii noroioși” de la Pâclele Mari (Buzău), “Focurile nestinse” de la Andreiascu de Jos (Vrancea) sau structuri geologice cum sunt “blocurile de calcar” de la Badila (Buzău), Râpa Roșie (Alba), Muntele de Sare de la Slănic (Prahova), toate acestea fiind monumente ale naturii.(Vezi figurile 3.2.9., 3.2.10. și 3.2.11.)

Figura 3.2.9. „Vulcanii noroioși”

Figura 3.2.10. “Focurile nestinse”

Figura 3.2.11. “Blocurile de calcar”