Contribuția Traducerilor Sfintei Scripturi LA Dezvoltarea Limbii Literare Române

CONTRIBUȚIA TRADUCERILOR SFINTEI SCRIPTURI LA

DEZVOLTAREA LIMBII LITERARE ROMÂNE

A. ASPECTE GENERALE

Biruința scrisului în limba română este în strânsă legătură cu formarea unei limbi literare, un instrument necesar pentru exprimarea ideilor și faptelor într-o formă destinată să rămână. Definind limba literară ca o formă de exprimare „definitivă”, apariția ei în istoria culturii românești este o concluzie neaparat necesară spre a se putea înlătura scrisul în limba slavonă. Limba literară românească este deci la începuturile sale aceea care a înlocuit limba slavonă în rosturile sale oficiale, literare și religioase.

Limba literară este rezultatul unei îndelungi lupte, au fost oameni care au luptat pentru limba română și pentru aceasta au creat ei înșiși sau cu ajutorul unor cărturari aflați în slujba lor, limba nouă adâncită și îmbogățită.

Primele traduceri în limba română – Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi – numite texte maramureșene sau rotacizante, prezintă o mare însemnătate pentru istoria limbii române și ocupă un loc important în istoria culturii noastre vechi, constituind problema cea mai importantă. În același timp, ele dețin un loc important și în istoria generală a poporului nostru, fiind un act cu valoare revoluționară.

Textele maramureșene, fiind primele traduceri în românește care ni se păstrează, ne indică eforturile pe care le-au făcut modeștii cărturari din secolul al XVI-lea pentru a transpune în română textele religioase slavone. Ele constituie izvoare de primă importanță pentru studierea limbii române deoarece consemnează cel mai vechi stadiu de limbă scrisă din evoluția limbii române. Ele cuprind câteva forme de limbă arhaică în care se poate surprinde tranziția de la limba populară la limba română literară, putând constitui un argument în plus pentru susținerea și dovedirea latinității limbii noastre. Cuprind apoi numeroase cuvinte de origine latină, unele dispărute, iar altele foarte apropiate ca formă de cuvintele de origine.

Deși textele rotacizante sunt scrise într-o limbă greoaie cu multe elemente străine, cu particularități arhaice și dialectale, totuși ele sunt pentru istoria literaturii de o importanță deosebită deoarece constituie începuturile și punctul de plecare al limbii noastre literare care peste trei veacuri de frământare avea să ajungă la starea de azi, capabilă să exprime în versuri cu Eminescu cele mai înalte nuanțe ale cugetării fiozofice.

Prima fază a limbii noastre literare a fost astfel faza maramureșană, un dialect nord-vestic, care în secolul al XVI-lea într-o privință stagnase într-o formă conservatoare, iar în altă privință evoluase către forme –rotacismul de exemplu – pe care nu le cunoșteau celelalte dialecte, cu deosebire cele în care viața românească se desfășoară mai liber, în state oarecum autonome. Era greu ca în lupta cu celelalte dialecte, graiul maramureșan să se mențină biruitor pe tărâmul vieții literare. Un alt dialect era menit să-i ia locul.

În final, textele maramureșene au contribuit la lupta pentru introducerea limbii române în Biserică și au stat la baza câtorva din primele tipărituri românești realizate de diaconul Coresi. Au pregătit calea pentru biruința definitivă a limbii române în locul limbii slavone și în cultură deschizând totodată drumul literaturii române scrise.

Textele rotacizante au trecut din mână în mână și prin copii s-au răspândit, din sat în sat, și din ținut în ținut, pănă ce în jumătatea secolului al XVI-lea, în sudul Ardealului au fost puse în tipar de către diaconul târgoviștean Coresi.

Tipăriturile lui Coresi au jucat un rol important în dezvoltarea limbii noastre, stând la baza formării limbii literare române. Coresi n-a fost traducător și asupra acestui lucru nu mai e nici o îndoială. El a tipărit numai, a îndreptat limba textelor românești ce i se dădeau spre tipărire și a compus prefețe și epiloguri. Dar și acestea sunt merite deosebit de importante ce aveau să-i asigure un loc de frunte în cadrul culturii noastre vechi din secolul al XVI-lea și totodată un loc de seamă în dezvoltarea limbii române scrise.

Textele care au stat la baza tipăriturilor coresiene au fost textele traduse anterior în Maramureș, sudul Ardealului sau în Moldova, precum și traducei contemporane.

Prezentând particularități dialectale, limba traducerilor ce urmau a fi tipărite, era îndreptată de cele mai multe ori de Coresi, care era preocupat ca tipăriturile sale să conțină o limbă înțeleasă de toți, deci o limbă unitară, ceea ce constituie o condiție a limbii literare.

Coresi a înlocuit particularitățile arhaice și dialectale cu paticularitățile graiului vorbit în sud-estul Ardealului și în Țara Românească, particularități care reprezintă o limbă mai evoluată.

Coresi are conștiința răspunderii sale în munca de tipărire, pentru românii de pretutindeni și conștiința însemnătății operei pe care o înfăptuiește.

Contribuind substanțial la folosirea cuvintelor cunoscute de toți, Coresi face primii pași pe drumul unificării limbii literare care de la el începe și pune astfel primele elemente la temelia viitoarei limbii literare, care se va dezvolta din limba pe care o folosește Coresi, urmând să fie înțeleasă de toți, având la bază graiul din sudul Ardealului și nordul Munteniei.

Limba textelor coresiene este mult mai cursivă, mai îngrijită și mai corectă ca formă și gramatică, îndreptând particularitățile prea regionale sau arhaice, (ca: arină=nisip, sfântutore, beserică, cirescu, etc), iar lexicul e mai evoluat decât în textele maramureșene. Coresi a contribuit în măsură apreciabilă la introducerea limbii române în biserică, ceea ce însemna ridicarea limbii române la rang de limbă de cult și de cultură, fapt cu urmări favorabile în procesul de dezvoltare a limbii literare române, influențând limba textelor traduse ce pretind claritate, preciziune și îngrijire.

Importanța cultural-religioasă a Psaltirilor lui Coresi a fost deosebită, contribuind la unificarea cugetului și graiului nostru. Până la tipărirea Bibliei de la București, din 1688, evoluția limbii române se leagă și de isprava săvârșită de Coresi. Cele trei Psaltiri coresiene reprezintă momente importante în trecutul nostru cultural; dacă prima se situează printre cele dintâi tipărituri românești, cea de a doua se înscrie printre cele bilingve ale cărților de uz general, iar cea de a treia subliniază progresul realizat în limba română pe o perioadă de două decenii.

a. Ridicarea limbii române la rang de limbă de cultură.

b. Prin reprezentarea concomitentă a celor trei Psaltiri, deci a trei texte biblice, care se presupune că au avut la bază același text după care s-au tradus, să se pună în evidență progresul realizat în limbă pe o perioadă de 20 de ani.

c. Să pună la îndemâna celor interesați un material capabil, care să ofere largi posibilități de investigare în istoria limbii române.

Se poate spune că, deși Coresi nu este începătorul scrisului românesc, totuși biruința limbii române nu am putea-o înțelege fără de el.

În cadrul activității literare din secolul al XVI-lea, un loc deosebit îl ocupă cartea cunoscută în istoria literaturii sub numele de Palia de la Orăștie, cea dintâi încercare de a tălmăci în limba română Cartea Vechiului Tesament.

Palia de la Orăștie a apărut într-o regiune căreia nu-i aparține nici un alt text din secolul al XVI-lea. Tradusă în părțile Banatului și ale Ardealului de sud-vest, după un text maghiar, Palia de la Orăștie prezintă numeroase particularități de limbă specifice graiului din Banat și sud-vestul Ardealului, precum și influențe ale limbii maghiare în lexic și unele construcții ce sunt uneori foarte servile modelului.

Cu toate acestea, limba Paliei se distinge printr-o surprinzătoare claritate mai ales în raport cu restul tipăriturilor din același secol, de aceea ea poate fi considerată pe drept ca cel mai de seamă moment de limbă românească din secolul al XVI-lea.

Textul Paliei fiind preluat fără modificări importante de unii traducători de mai târziu, în frunte cu cei ai Bibliei de la București (1688), a avut un rol neîndoielnic la fundamentarea limbii literare române.

Secolul al XVII-lea prezintă deaseme-nea o deosebită importanță prin tipăriturile religioase și prin contribuirea lor la dezvoltarea limbii literare române. Simion Ștefan, mitropolit al Ardealului, tipărește la Bălgrad două lucrări religioase: Noul Testament în 1648 și Psaltirea în 1651.

Cele două cărți prezintă un interes deosebit pentru istoria culturii și anume pentru limba literară și indirect prin aceasta pentru literatura artistică.

Cartea de căpetenie a lui Simion Ștefan, Noul Testament, are o importanță excepțională pentru problemele de limbă literară pe care le ridică în Prefață către cititori, în al doilea rând pentru însăși limba folosită în traducerea acestei voluminoase opere.

Conștient de unitatea poporului român, în ciuda faptului că românii sunt răsfirați în mai multe „țări”, și din acest motiv prezintă diferențe de grai (diferențe dialectale), autorul prefeței militează cu convingere pentru creearea unei limbi comune.

Pentru a crea o limbă comună, trebuie să se folosească în vorbire cuvintele de cea mai largă circulație, de aceea face acea comparație a cuvintelor cu banii: „Bine știm că, cuvintele trebuie să fie ca banii, aceia sunt buni care umblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune, care sunt cunoscute de toți”. În conformitate cu principiul stabilit în elaborarea cărții, traducătorii s-au sfătuit să scrie într-o limbă cât mai accesibilă tuturor românilor.

O problemă spinoasă pe care traducă-torii Noului Testament o rezolvă practic, este aceea a îmbogățirii vocabularului limbii române cu noi cuvinte, neologisme. Constatând că limba română nu are termeni corespunzători pentru o serie întreagă de noțiuni noi, ei împrumută termeni mai ales din originalul grecesc după care traduc.

Problemele fundamentale ale limbii literare care se discută în Prefață către cititorii Noului Testament de la Bălgrad, și rezolvarea lor practică în cursul traducerii cărții, conferă colectivului de traducători un merit deosebit în dezvoltrea limbii literare românești. Este întâia dată când în mod public, din partea unor cărturari români, se acordă o atenție specială problemelor limbii literare.

Tot în secolul al XVII-lea, o importanță deosebită în dezvoltarea limbii române literare, o are și Psaltirea în versuri din 1673, a mitropolitului Dosoftei. Dintre toate cărțile lui Dosoftei, aceasta este cea mai însemnată din toate punctele de vedere. Este prima încercare de versificare la noi.

Profesorul Ion Bianu arată importanța acestei opere: „Ea este în literatura noastră, întâia încercare serioasă, în care limba română a fost supusă regulilor vesificării, Psaltirea lui este întâiul moment în istoria poeziei române literare.” Ea merită o atenție deosebită din partea istoricului literar, pentru că autorul ei ca să ajungă la rezultatul modest la care a ajuns, a trebuit să învingă greutăți foarte mari, având a supune disciplinei versificațiunii o limbă care înainte de dânsul nu a fost supusă decât regulilor vagi și comode ale versificării populare.

Părintele Rădulescu spunea că: „Cel care a contribuit mai mult decât orice scriitor bisericesc (traducător), la pătrunde-rea și stabilirea definitivă a graiului strămo-șesc în toate slujbele și în toate Bisericile românești și prin aceasta și la clarificarea ideii de unitate națională dar și religioasă a noastră, a fost mitropolitul Dosoftei”. Limba folosită în cărțile de cult a evoluat, îmbogățindu-se, devenind tot mai proprie, mai naturală și mai armonioasă.

Apariția pentru prima dată a Sfintei Scripturi, integrală în limba română la București în 1688, reprezintă fără îndoială un moment de maximă importanță, nu numai pentru istoria bisericească, că și pentru istoria culturii noastre în general.

Traducătorii Bibliei de la București s-au nevoit și nu fără de folos, să îmbrace cuvântul lui Dumnezeu într-un grai cu putință înțeles de toți românii, fără considerare la hotarele nefirești, despărțitoare de frați, căci zic ei: „toți românii dintr-o fântână cură, adică cu aceeași obârșie. Însă românii se înțeleg nu numai aceștia de aici (adică Țara Românească), ci și cei din Ardeal, care însă și mai neaoși sunt”.

Valoarea Sfintei Scripturi sub raportul limbii este integrală, lucru de altfel firesc, într-o epocă de formare a limbii. Prin calitățile sale , prin amploarea textului, prin circulația mare pe care a avut-o cartea pe întreg teritoriul de limbă românească și prin prestigiul de care s-a bucurat, Biblia de la București a contribuit la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare.

Prin Biblia de București se pune în circulație o limbă literară care reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor eclesiastici români de până atunci și se deschide calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu.

Biblia de la București este considerată de Nicolae Iorga ca: „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor.”

Răspândindu-se Sfânta Scriptură din 1688 în toate țările locuite de români, a contribuit esențial la unificarea cugetului și a graiului, a convingerilor, credințelor și aspirațiilor poporului român dreptcredincios. Servind ca temelie la dezvoltarea limbii literare românești, în cursul secolelor următoare, a dat tuturor credincioșilor Bisericii străbune prilej să-și însușească anumite cuvinte și locuțiuni din cuprinsul ei, introducându-le în tezaurul lexical al graiului strămoșesc.

Dacă până la cucerirea înaltului vârf al Araratului – cum spunea Neaga – atins prin Biblia de la București, limba românească a trecut prin piscurile de la 1581, 1673, 1648, îmbogățind-le și netezindu-le din generație în generație, dezvoltarea ei nu s-a oprit la 1688, ci a continuat cu pasul lent, tradițional progresist, totuși după metoda preconizată prin sfatul străbun: festina lente (grăbește încet).

Limba Bibliei intrată încet pe făgașul ei literar, prin primele traduceri, nu a trebuit mai departe decât îndreptată de cei care au tălmăcit-o, așa cum spunea Șaguna: „Limba Bibliei pentru un popor, numai odată se poate alcătui. Dacă s-au biruit piedicile traducerii bune și credincioase, dacă poporul a primit limba traducerii în însăși ființa sa, atunci următorii nu au altceva să facă, decât să reînnoiască, să îndrepte limba Bibliei așa cum ar fi reînnoit-o și-ar fi îndreptat-o cel dintâi traducător, presupunând că ar fi trăit”.

Profesorul universitar, Pr. Haralambie Roventa, s-a ocupat într-o conferință ținută la Societatea Tinerimii Română, în anul 1936 la București, de rolul Sfintei Scripturi în cultura și literatura popoarelor moderne. Biblia – spunea dânsul – a fost la începutul creștinismului, cartea prin excelență de lectură pentru toate neamurile încreștinate. Ca și la alte popoare, Biblia este temelia limbii noastre literare. După fragmentele de traduceri înainte de Coresi și pe vremea lui, străduințele se continuă până la traducerea Sfintei Scripturi a lui Șerban Vodă Cantacuzino în 1688, de când limba română devine capabilă să exprime în mod literar, gândiri mai înalte.

Trăsăturile dominante ale spiritului românesc: unitatea de limbă, de neam și de cultură, cărora li s-a adăugat în viața religioasă și unitatea de credință, au mers mână în mână, s-au alimentat reciproc și au alimentat în decursul istoriei, tinderea permanentă a românilor spre autonomie, independență și suveranitate.

Clericii au emanat aceste trăsături și tinderi pe tot întinsul pământului românesc, iar toate acestea dovedesc profunda angajare a Bisericii noastre în societatea românească.

Pentru poporul nostru, de-a lungul înviforatelor sale pătrunderi prin vămile existenței sale istorice, Biblia a fost făurar și paznic al unității noastre de limbă, de credință și de năzuință spre luminare și eliberare națională.

B. ASPECTE CONCRETE

Problema stabilirii momentului când s-a început a se scrie în limba română este o problemă de istoria limbii, totuși literatura având la bază limba națională chestiunea interesează și istoria literaturii. În mod normal și logic s-a presupus, deci, că în vremea când limba oficială în țara noastră era slavona s-a scris pe alocuri și în limba română, cel puțin sporadic, din nevoi particulare.

Cauzele care au determinat scrisul în românește au fost în principal de ordin intern și țin de condițiile dezvoltării societății românești de la sfârșitul secolului al XV- lea și începutul sec. al XVI-lea. Indiferent, primele texte în limba națională au trebuit să fie laice, constând din scrisori și unele acte neoficiale. Specialiștii în materie nu au fixat încă niște date foarte precise referitor la apariția acestor texte, măcar în legătură cu cele cinci despre care se știe că sunt cele mai vechi: Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi.

Credem că s-a tradus mai întâi, fiindcă s-au găsit mai multe copii, Psaltirea, Imnurile Sacre din Vechiul Testament atribuite regelui David. Un manuscris aparținuse lui Gheorghe Asachi, iar de la el a trecut în proprietatea lui Sturza Scheianul. Acesta din urmă l-a dăruit Academiei în 1884, înregistrat sub numărul 449, purtând numele donatorului, Psaltirea Scheiană, și este publicat pentru prima dată în facsimile și transcriere latină de Ion Bianu în 1889.

Un alt exemplar găsit de Sim. Fl. Marian în 1882 la mănăstirea Voroneț din Bucovina, a căpătat numele de Psaltirea Voronețeană și se păstrează la Academie sub numărul 693; acest manuscris este important pentru că textul românesc alternează cu textul originalului slavon după care s-a făcut traducerea.

Alt text, Psaltirea Hurmuzachi, numită așa după numele donatorului ei Academiei, Eudocxiu Hurmuzachi, prezintă interes prin faptul că textul nu este o copie, ci chiar autograful traducătorului, această variantă nefiind publicată până în prezent.

Traducerea Psaltirii are o importanță deosebită pentru istoria literaturii, deoarece sunt poezii lirice indiferent de scopul pentru care au fost concepute de autorul lor.

Diaconul Coresi a tipărit la Brașov între anii 1559-1583 nouă cărți românești de factură religioasă.A activat și la Târgoviște a tipărit mai mult în slavonă între altele un triod-penticostar. Importantă este o Psaltire slavo-română imprimată la Brașov în 1557, aici în epilogul acestei cărți se află una din profesiunile de credință ale tipografului diacon, capitală întrucât privește istoria culturii românești și a evoluției limbii române literare, profesiune de credință formulată printr-un citat biblic adus cu mare inteligență din condei.

Așadar, de la reformați prin Coresi și colaboratorii săi, românii au luat îndemnul de a traduce textele sacre în limba lor, nu și – s-au aproape deloc – ideile protestante-luterane ca atare, împrejurările istorice au fost de asemenea natură încât tipograful târgoviștean ne apare astăzi ca un element de legătură cultural trimis de românii de dincoace de munți, la cei din Transilvania în vederea consolidării unității spirituale a românilor prin intermediul ortodoxismului. Dacă la mijloc a intervenit o colaborare cu reformații, ea nu ne apare deloc ca un compromis ci dimpotrivă, scrisul în limba română biruind definitiv prin intensa activitate a diaconului Coresi, într-o mai adevărată și mai adâncă regăsire de sine a spiritualității noastre etnice.

Dacă la Brașov impulsurile și modelele veneau din partea luteranilor, în alte părți ale Transilvaniei românii au primit exemplele calvinilor, în procesul de traducere în limba română a textelor biblice. Astfel, apare tipărit la Orăștie în 1582, Palia, cuprinzând primele două cărți din Vechiul Testament: Facerea și Exodul, unul dintre primele monumente ale limbii noastre literare surprinzător prin expresivitate și frumusețe pentru epoca respectivă.

Mai ales ritmul, accentele și sintaxa românei scrise se recunosc a se fi dat mai cu precizie întâi și întâi în Palia de la Orăștie. În altă ordine de idei, nu putem fi totuși de acord cu afirmații de felul celei ce se face în Istoria Literaturii Române (tratatul academic, vol.I, 1964, p. 316) cum că numele de român apărut în scris pentru prima dată în Palia de la Orăștie, ar fi o reconstituire a numelui poporului nostru după rostirea latină clasică propusă de cineva dintre colaboratorii la editarea acestei cărți, de pildă de către Șerban, fiul diaconului Coresi și diacul Marien.

În chip aproape firesc, acești români bănățeni cunoscători ai limbii latine și dovedind preocupări etimologice (fie ele cât de rudimentare) au întrebuințat pentru întâia oară forma latinizată pentru numele poporului român. Palia de la Orăștie, monument important al literaturii române din epoca Renașterii, conține prima atestare a formei „român”, într-o utilizare deloc întâmplătoare, consecventă și elocventă pentru instalarea unor convingeri.

Rămâne clar acum că traducerile de cărți religioase în românește au fost impulsionate și favorizate de Reformă, într-o măsură apreciabilă, de relațiile strânse ale românilor din Transilvania cu sașii luterani, în primul rând. Nu e mai puțin adevărat – și împrejurările în care își desfășoară activitatea Coresi stau mărturie – aceste traduceri fiind făcute din necesități interne ale dezvoltării culturii românești, într-un moment când scrisul în limba română trebuia să se ivească și să se impună neapărat, ca urmare a dispariției treptate a cunoscătorilor de slavonă și a aparției unor condiții sociale și politice care cereau imperios comunicarea în scris între românii din cele trei provincii, din ce în ce mai conștienți de unitatea lor etnică, susținută și consolidată prin limbă, dar în situația de atunci și prin Biserica Ortodoxă, una și aceeași pentru toți.

Simion Ștefan a intrat în istoria literaturii prin cea dintâi traducere integrală a Noului Testament, astfel dedicându-se operei de tălmăcire a Noului Testament în limba română, căci traducerile parțiale realizate cu aproape 80-90 de ani în urmă, nu mai corespundeau nevoilor actuale.

Desigur, Noul Testament de la Alba Iulia interesează în primul rând ca monument al limbii române literare în sec. al XVII-lea, așa cum ea s-a configurat într-o carte apărută în Transilvania, cu tendințe mai mult decât vizibile în sensul unificării, ideea fiind exprimată cu maximă claritate. Acestui inteligent prelat revenindu-i sarcina, înaintea tuturor marilor noștri lingviști, de a defini noțiunea de circulație a cuvintelor. A ajuns la aceasta călăuzit de bunul simț de pe terenul practicii, tot căutând cuvântul pe care să-l poată înțelege românii de pretutindeni.

La factorii generali, acționând de secole se adaugă acum strădania lui, salutară, mai cu seamă întrucât privește limba română zisă literară. Mitropolitul Simion descoperă o caracteristică asemănătoare cumva cu firea românului, și anume marea disponibilitate la înnoiri, prin împrumuturi de cuvinte din alte limbi.

Iată, pentru prima dată în traducerile românești ale Noului Testament s-a adoptat sistemul folosit mai în toate limbile de a numerota versetele, „pentru să sâ afle mai în-degrabâ ce va vre să caute”, s-a recurs deci la sistemul introdus de traducerile umaniste europene. De altfel, pentru editarea inconsecvențelor, ei, în cazurile în care în limba română nu existau cuvinte corespunzătoare, au păstrat în traducerea românească formele din originalele grecești și ebraice.

Dovadă că s-a ținut cont și de izvorul grecesc sunt unele cuvinte fără corespondent în limba română, precum: sinagogă, publican, gangrenă sau nume de pietre scumpe, de arbori, de veșminte, pe care neputându-le traduce, le-a menținut ca în original, iată o primă soluție în problema neologismelor. Simion Ștefan a fost preocupat și de a traduce într-o limbă pe cât posibil fără regionalisme înțeleasă de toată seminția românească.

Cerința unei limbi unitare pentru românii din toate provinciile este o idee înaintată de Simion Ștefan, cu mult înaine ca limba română să fie codificată printr-o gramatică, el vedea necesitatea normei lingvistice supradialectală. Traducerea lui Simion Ștefan e mai puțin dialectală, mai corectă sintactic și mai exactă.

În afară de Noul Testament s-au împăcarea cu legea cea nouă, tipărit la Bălgrad în 1648, Simion Ștefan a mai tradus și o Psaltire în 1651. Marele mitropolit a murit în 1656 după o păstorie de 13 ani.

Traducerea lui Dosoftei nu este chiar așa liberă cum s-a crezut, dimpotrivă el se ține foarte aproape de original, toată arta lui reducându-se în a-l exprima într-o altă cadență în versuri. Traducerea în versuri a lui Dosoftei respectă în linii mari imaginile și le comunică într-un limbaj arhaic, bisericesc, de o uimitoare fluiditate. Dosoftei a știut să găsească mai întotdeauna corespondențele exacte, a înțeles metaforele și le-a tălmăcit prin echivalențe fericite. Dacă n-a sporit poezia psalmistului prin idei și imagini proprii, el e în orice caz un interpret fidel. Adesea, tot fără a falsifica textul biblic, Dosoftei introduce cuvinte specific românești, localizând unele versuri, precum atunci când vorbește de „ocine”, de „descălecări”, de moșii și de „urice”, de „caftane”, de „boierie”, de ,,inorogi”, de ,,zimbrii”,de ,,bucium”, de ,,cobuz”, de ,,colaci” și de ,,slănină”.

Adevărata creație a lui Dosoftei rămâne Psaltirea în versuri, iar cu această remarcabilă operă mitropolitul Moldovei contemporan cu Miron Costin, a dat primul serios impuls poeziei noastre culte, îmbogățind totodată și lirica anonimă, populară; folosirea frecventă a noțiunilor de cuget și suflet fiind elocventă pentru definirea unui spirit al secolului, care se lamentează și veșnic nemulțumit de firea oamenilor, de vitregia vremurilor. Psaltirea sa, inspirată și completată în bună parte cu realitățile românești, vorbește de virtute, dreptate, bunătate, păcat și înțelepciune, pune problema voinței și a spiritului de inițiativă.

Traducerea integrală a Sfintei Scripturi s-a făcut la noi după mai mult de un secol și jumătate de sforțări, din inițiativa și cu cheltuiala domitorului Șerban Cantacuzino. Manuscrisul a fost pus sub tipar în luna noiembrie 1688 și a fost terminat de tipărit în septembrie 1689, în domnia lui Constantin Brâncoveanu. Observând că nu a rămas niciun neam, nicio limbă ca să nu se citească întru a lor limbă Sfânta Scriptură, domnitorul a hotărât ca Biblia să se traducă în întregime și în limba poporului român, opera fiind oferită românilor din toate provinciile românești: rumânilor, moldovenilor și ungro-vlahilor, adică transilvănenilor.

Este drept că alte cărți ale Bibliei, care se citeau în biserică, sunt mai bine tălmăcite și prin răspândirea lor au avut o influență bună asupra dezvoltării limbii române, contribuind la fixarea unor norme de exprimare înainte de apariția gramaticilor cu mai mult de un secol. Oricum, Biblia de la București rămâne un monument de seamă al literaturii noastre vechi, similar în literatura germană Bibliei tradusă de Luther.

Înaintea tuturor marilor cărți ale limbii române, Biblia de la București ne apare ca un produs al unor factori spirituali și de cultură proveniți de pe întreg teritoriul național, întruniți armonic într-un timp și într-un loc cu deosebire propice edificării primului ei monumet definitoriu.

Impresionantă rămâne însă pentru timpul la care a fost compusă și în lumina izvoarelor din care s-a constituit scrierea, omogenitatea sistemului morfologic și diversitatea în unitate a vocabularului, bazat pe inserarea unui foarte mare număr de cuvinte populare, cu o vizibilă scădere a elementului slav în favoarea celui latinesc. Aceasta datorită faptului că traducătorii s-au condus permanent după ideea că textul trebuie să fie accesibil tuturor românilor din toate cele trei provincii. Cartea răspândită îndată după tipărire pe întreg teritoriul locuit de români, s-a dovedit a avea o mare influență asupra progresului ulterior a scrisului românesc, sensul formării unor norme care odată cu Coresi puneau în centrul atenției graiul muntenesc. Astfel, și din acest punct de vedere, Țara Românească, cu capitala ei la București, a putut deveni cu timpul locul de unde „răsărea soarele românismului”, cum vor spune ardelenii din secolul XIX-lea.

Astfel, anul 1688 este momentul apariției celei mai importante cărți din toate cele realizate de tiparul românesc de până atunci, este vorba de Biblia lui Șerban Cantacuzino, cel ce a patronat editarea cărții, o adevărată capodoperă a limbii române, o operă de mare înfăptuire și din punct de vedere al artei grafice.

Această impunătoare realizare și din punct de vedere al artei grafice a deschis o nouă perioadă în istoria tiparului din Țara Românească și a tiparului la români în general. Înzestrată cu litere, xilogravuri și unelte noi încă de Șerban Cantacuzino, tipografia de la București a devenit baza celorlalte tiparnițe înființate ulterior în Țara Românescă cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, „un ctitor al reînvierii arhitecturii, un ocrotitor al învățăturii”.

Astfel, cumpărarea cărții pe seama bisericii devine un eveniment notabil în viața comunității sătești, eveniment prin care se manifestă o nouă atitudine, o nouă mentalitate, o expresie a apartenenței la una și aceeași comunitate de limbă și credință.

Noul Testament din 1648, ca și Biblia de la 1688, publicată patru decenii mai târziu prin contribuția celor trei țări românești, constituie un capitol important al istoriei limbii române literare. În țările române a existat, așadar, o adevărată renaștere culturală de care au beneficiat popoarele vecine. Este o contribuție esențială a culturii române la îmbogățirea tezaurului de valori universale, care demonstrează existența rotocronismului românesc, a faptului că pământul pe care s-au format poporul și limba românească este unul din ținuturile europene cu cea mai mare capacitate de absorție și iradiere culturală.

Monumental, impunător cum nu fusese altă carte până acum, ireproșabil sub raportul execuției tipografice, infoliul apărut la București în 1688 reprezintă o piatră de hotar în cultura românească tot atât de important și poate mai trainic chiar, decât „Potlogii, Horezul și Palatul de la Mogoșoaia, opere profund definitorii pentru epoca lui Constantin Brâncoveanu.”