Contributia Mirenilor la Activitatea Invatatoreasca, Sfintitoare Si Jurisdictionala a Bisericii

PREFAȚĂ

Am ales această lucrare cu tema “Contribuția mirenilor la activitatea învățătorească, sfințitoare și jurisdicțională a Bisericii” pentru că, de-a lungul experienței pastorale dobândită în decursul a 35 de ani de activitate petrecuți numai în zona de munte a județului Mehedinți, am cunoscut trăirea, viata și rolul activ al mirenilor care, deși aflați într-un mediu extrem de izolat au păstrat, respectat și transmis credința strămoșească ortodoxă exprimată în cel mai autentic mod.

Această lucrare a fost făcută în semn de omagiu și respect pentru toți enoriașii ce mi-au fost alături și care, prin vrednica lor strădanie am reușit împreună să ridicăm din temelie trei biserici.

Cu considerația abordării unei teme de mare însemnătate pentru viața bisericii din toate timpurile am dorit concomitent conștientizarea rolului decisiv pe care îl au mirenii în biserica lui Hristos, după cum se exprimă însuși părintele Liviu Stan „Nimeni nu s-a îndoit de importanța elementului mirean, deși nu toți sunt de acord să-i sublinieze această importanță, care rezultă din natura lucrurilor, mirenii fiind un element constitutiv al Bisericii". Elementul laic se prezintă în Biserică alături de cler, ca al doilea element constitutiv esențial ce intră în alcătuirea Bisericii.

Participarea  mirenilor la viața activă a Bisericii Ortodoxe este un element constitutiv în lipsa căruia nu poate fi închipuită existența acesteia.
Nu poate exista Biserică fără mireni, așa cum nu se poate închipui nici fără starea clericală cu cele trei trepte de instituire divină, la care se adaugă cele instituite de Biserică dar fără necesitate absolută lucrării mântuitoare.

Mirenii au participat activ de-a lungul istoriei creștinismului la îndeplinirea exercitării puterii bisericești reunită sub cele trei forme: învățătorească, sfințitoare, jurisdicțională, cu pondere în cele trei funcții ale ramurii de conducere sau jurisdicționale: legislativă, judecătorească, executivă.

Există multe mărturii despre participarea mirenilor la activitatea legiuitoare a Sinoadelor ecumenice și locale, contribuția lor fiind dintre cele mai utile trăirii vieții bisericești de-a lungul timpului în contextul de epocă.

Participarea lor s-a afirmat și prin colaborarea la actele alegerii clerului și altor organe de conducere a Bisericii, administrarea averilor bisericești potrivit cu interesele și condițiile în care se desfășoară întreaga activitate bisericească, înscriindu-se pe linia Tradiției moștenirii apostolice.

Puterea bisericească se fundamentează pe principiul sobornicității, temelia de așezare a celor două părți constitutive cu caracter de necesitate, starea clericală și starea laică, care împreună săvârșesc lucrarea mântuitoare a Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos sub povățuirea Duhului Sfânt. În Biserica Ortodoxă trebuiesc aplicate rânduielile tradiției și cele canonice în privința participării mirenilor la exercitarea întreitei puteri bisericești.

Cu alte cuvinte, această colaborare a clerului cu mirenii se poate exprima prin participarea laicilor în exercitarea celor trei componente ale puterii bisericești: învățătorească, sfințitoare, de conducere sau jurisdicțională, împreună cu diaconi, preoți, episcopi, în lucrarea mântuitoare a Bisericii. Limitele acestei colaborări sunt determinate de rânduieli canonice sau tradiție, ce exprimă poziția și drepturile fiecăreia din stările constitutive.

Lucrarea de față este structurată astfel :

În introducere sunt evidențiate cele două realități: Biserica-locaș de comuniune și închinare și Biserica-comunitate de credincioși ai lui Hristos și împreună cu Hristos.

În capitolul I este prezentat modul cum mirenii s-au implicat și au contribuit, în exercitarea activității învățătorești, prin participarea și împreună cu clerul Bisericii la mijloacele practice de catehizare colectivă.

Capitolul al-II-lea înfățișează importanța deosebită a mirenilor în activitatea sfințitoare a Bisericii prezentând rolul deosebit de important pe care aceștia îl exercită în transmiterea Sfintelor Slujbe și Taine ale Bisericii: Sfânta Liturghie, Taina Botezului, Taina Cununiei și Taina Pocăinței.

Capitolul al-III-lea expune modul în care mirenii participă efectiv la exercitarea puterii jurisdicționale în Biserică, precum și contribuția adusă de aceștia la rezolvarea problemelor cultice, de doctrină și de disciplină a clerului.

În concluzii este subliniat faptul că numai colaborarea efectivă dintre clerici și mireni, și participarea acestora în toate cele trei ramuri ale Bisericii, dau acesteia un caracter unitar.

INTRODUCERE

Cele patru acte fundamentale săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: Întruparea, Moartea, Învierea și Înălțarea reprezintă adevărul inefabil în ceea ce constă realizarea țelului suprem al fiecărei creaturi raționale, anume: preamărirea lui Dumnezeu și câștigarea fericirii veșnice. ,,După ce Dumnezeu, odinioară, în multe feluri și în multe rânduri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă, ne-a grăit nouă prin Însuși Fiul Său” (Evrei I, 1-2), pentru a ne dărui real și deplin posibilitatea de a ne ridica din robia păcatului și a morții.

După Înălțarea la ceruri a Domnului, omenirea nu a rămas singură, fără sprijin dumnezeiesc ci așa cum Mântuitorul spusese, în ziua Cincizecimii a fost trimis peste Apostoli sub forma de limbi de foc, Duhul Sfânt, Mângâietorul. Se observă așadar că dacă Biserica, ca trup al lui Hristos a fost întemeiată în mod nevăzut prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului, ea capătă formă văzută la Pogorârea Duhului Sfânt. Hristos devine astfel capul Bisericii, Mirele, iar Biserica mireasa, trupul, ale cărui mădulare sunt toți oamenii.

Sub acest aspect, în prezent, termenul și noțiunea de Biserică, indică două realități: Biserica-locaș de comuniune și închinare și Biserica-comunitate de credincioși ai lui Hristos și împreună cu Hristos, în biserica locaș. Între aceste două înțelesuri fundamentale există o legătură foarte strânsă, în sensul că Biserica-comunitate determină și explică biserica-locaș de închinare.

Din alt punct de vedere, Biserica, așa cum ni se precizează în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan, este ,,una, sfântă, sobornicească și apostolească”, alcătuită din totalitatea celor botezați, care se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine (Biserica văzută) și din îngeri și drepții adormiți întru Domnul (Biserica nevăzută). Biserica văzută este alcătuită astfel din trei stări de credincioși: clericii, mirenii (laicii) și călugării (monahii). Ei formează o comunitate printr-o comuniune organică de viață și cult, împărțirea Bisericii fiind de neconceput, deoarece Trupul Domnului nu se poate împărți. Ca urmare, infailibilitatea Bisericii în concepția ortodoxă aparține Trupului tainic al Domnului, în ansamblul lui.

Biserica nu se concentrează numai pe latura ei clericală, ci în mod deosebit pe elementul laic, ba mai mult, Biserica îndeplinește lucrarea sa mântuitoare nu numai pentru cei ce au primit credința în Hristos și au devenit membri ai săi, ci și pentru întreaga omenire.

Laicii au o importanță egală cu cea a clericilor, atât în ceea ce privește alcătuirea Bisericii, cât și în ceea ce privește lucrarea la care sunt chemați fiecare în parte. Dezechilibrul major în ceea ce privește diferența dintre cler și mireni se produce în sânul Bisericii apusene.

În Biserica romano-catolică, puterea eclezială se concentrează în mâinile clerului, iar în Biserica protestantă se minimalizează extrem de mult preoția sacramentală. Sfântul Vasile cel Mare spune că toți membrii Bisericii sunt una în Domnul: „Toți împreună formăm Trupul lui Hristos în unitatea Duhului, căci un singur popor suntem toți cei ce formăm Trupul lui Hristos”. Dacă în lume creștinul se comportă ca și cum Dumnezeu l-ar vedea în permanență, același lucru se întâmplă și în Biserică, unde creștinul are o siguranță și mai mare că este văzut și auzit de Dumnezeu, pentru că acolo este prezent Însuși Iisus Hristos, la fiecare Sfântă Liturghie.

Gradul participării la cult, într-o anumită comunitate de credincioși, arată intensitatea generală a vieții spirituale din acea Biserică. Participarea laicilor în mod deplin și cu adevărat la cult, s-a realizat în primele opt secole, din secolul al IX-lea constatându-se un regres treptat în această privință.

Extinzând ideea participării laicilor în Biserică, putem distinge trei aspecte în ceea ce privește atitudinea noastră față de Biserică văzută ca și Trup al Domnului. Sfântul Apostol Pavel zice: „Așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora"… (Romani XII, 5). Aceste trei lucruri de care trebuie să ținem cont întotdeauna sunt: participarea credincioșilor la cultul public, prezența și aportul nostru la Liturghie și misiunea noastră între oameni în afara lăcașului de cult, în Biserica lui Hristos văzută ca și comunitate frățească. Din păcate, astăzi se observă că participarea laicilor în Biserică este una inactivă, pe alocuri chiar nulă. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că lipsește minimul de catehizare.

Necatehizarea la timp a creștinilor, încă din fragedă copilărie, face ca astăzi să avem creștini care deși doresc să vină la Biserică, unii nu o fac pentru faptul că nu știu cum să se comporte într-un act de cult, iar dintre cei care vin, mulți nu știu nici cele mai elementare reguli de comportament, nu cunosc minimul învățăturii de credință și sunt neputincioși în a înțelege semnificațiile slujbelor și în special a Sfintei Liturghii și a simbolismelor ce o caracterizează. Toată această neștiință și lipsă de noțiuni creștine fundamentale, fără de care este foarte greu a ne numi creștini, se datorează călăuzitorilor așezați de Însuși Hristos pentru a ne îndruma și conduce la lumina adevărului, călăuzitori care nu sunt alții decât preoții. Ei se fac mai responsabili decât cei în cauză, căci „lumina este aprinsă să lumineze iar sarea să săreze", să mențină în stare bună ceva ce singură nu se poate păstra. Astăzi, în Biserică, creștinul trebuie să știe că Hristos se coboară pe Sfânta Masă ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie, iar el trebuie să se roage nu la Sfintele icoane ci la sfinții reprezentați de ele. El trebuie să se comporte în Biserică asemenea îngerilor, stând în jurul altarului de jertfă.

Totalitatea clericilor și a laicilor, alcătuiește trupul lui Hristos nu numai în Sfânta Liturghie, ci în toată vremea, condiția de bază fiind crearea și menținerea comuniunii de iubire cu Dumnezeu, relație în care veriga de legătură nu este alta decât iubirea noastră jertfelnică față de semenii noștri.

Un moment important în care relația noastră cu Dumnezeu se întărește profund este atunci când, după Sfânta Liturghie, laicii rămân nedespărțiți pentru a-l întâlni pe Hristos în Liturghia după Liturghie, de data aceasta ne mai aducându-se pe Sine jertfă pe Sfântul Altar, ci așteptând dragostea noastră realizată prin milostenie, întrajutorare, cercetarea celor aflați în nevoințe. Așadar, această întâlnire care are loc imediat după Sfânta Liturghie, numită și ,,Liturghia după Liturghie”, trebuie să fie săvârșită de data aceasta de către laici. Aici se poate manifesta cu adevărat iubirea între semeni la nivelul cel mai înalt, preotul având posibilitatea să coboare între oameni, să cerceteze pe fiecare, să dea sfaturi și chiar să rezolve probleme ce țin de îngrijirea și întreținerea Bisericii, de organizarea administrativă a parohiei, să inițieze strângeri de ajutoare, colecte, etc.

Dacă în Sfânta Liturghie preotul este între oameni asemenea lui Hristos la Cina cea de Taină, în Liturghia după Liturghie preotul este între credincioși asemenea lui Hristos în Predica de pe Munte, acolo unde îi învăța, le mângâia sufletele și le dădea să mănânce.

În mod nemijlocit, credincioșii participă la păstrarea adevărului revelat al cărui păstrător este Biserica în totalitatea Sa, iar împreună cu clerul se implicã la exercitarea puterii învățătorești, sfințitoare și conducătoare.

Chiar Mântuitorul Iisus subliniază importanța tuturor credincioșilor în Bisericã numindu-i mlădițe ale trupului Său ;"Eu sunt vița și voi mlădițele". (Ioan xv, 1-8)

Întreaga Scriptură în care a fost fixată revelația scrisă, se adresează tuturor credincioșilor, clerici și mireni, deorece numai împreună aceștia formează Biserica, numai în întreaga ei alcătuire Biserica este purtătoarea revelației.

Mărturie sunt și scrisorile "bărbaților apostolici" care se adresează precum Apostolii Domnului Bisericilor locale pentru definirea adevăratei credințe.
Sfântul Clement Romanul (sec III) se adresează "Corintenilor" și nu doar episcopului sau clerului din Corint, mărturie a considerației juste a laicilor.

Sfântul Ignatie al Antiohiei se adresează în epistolele sale  "către Efeseni, Magnezieni, Romani, Smirneni", iar Sfântul Policarp al Smirnei scrie către  obștea Bisericii și nu numai slujitorilor ei în scrisoarea "către Smirneni".

Prin calitatea harică dobândită la Sfântul Botez și alte Sfinte Taine, credincioșii sunt cu adevărat stâlpi ai credinței, iar împreună cu slujitorii Bisericii care au dobândit o stare harică superioară, formează ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește "stâlpul și întărirea adevărului" (Tim.III:15)

Dacă în Sfânta Liturghie Hristos se jertfește pentru creștini, în Liturghia după Liturghie omul se jertfește pentru Hristos prin cuvântul său cald, prin faptele sale de milostenie și prin deschiderea și iubirea sa față de semeni. Astfel, în Sfânta Liturghie, Hristos ni se dăruiește iar noi trebuie să-l primim, iar în Liturghia după Liturghie noi ne dăruim aproapelui, pentru ca Hristos să ne primească în veșnicia Sa, căci dacă El s-a jertfit pentru întreaga lume așa și noi trebuie să ne dăm viața pentru semeni, ca să putem urca la Dumnezeu.

CAPITOLUL I

IMPLICAREA MIRENILOR ÎN EXERCITAREA ACTIVITĂȚII ÎNVĂȚĂTOREȘTI

Biserica, ca Trup al lui Hristos extins în umanitate este mediul în care Sfânta Treime ni se descoperă și ne cheamă să ne împărtășim de viața desăvârșită, de viața în comuniune a membrilor Bisericii, care își are izvorul nesecat în taina iubirii și a vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi, ,,fundamentul imuabil al întregii pietăți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe”. Astfel, Biserica are ca mădulare sau elemente ce o constituie clerul și laicii, iar din secolul al IV-lea acestor două li se adaugă o a treia stare, cea monahală.

În studiul de față ne propunem să analizăm doar aspecte ce privesc participarea mirenilor sau a laicilor la întreaga activitate a Bisericii: învățătorească, sfințitoare și jurisdicțională și de propovăduire a dreptei credințe după tradiția canonică și practica Bisericii noastre.

Termenul de laic provine din limba latină – laicus și desemnează „totalitatea credincioșilor creștini membri ai Bisericii, care nu au starea preoțească în nici una din treptele sale și nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii instituiți prin hirotesie, sau prin alt mod”. Pentru a desemna acest element al Bisericii, credincioșii simpli, sunt folosiți în egală măsură doi termeni: pe de o parte este folosit termenul grecesc  „christianos”, care îi desemnează atât pe cei care sunt credincioși și care nu fac parte din ierarhie, cât și tot ceea ce nu este bisericesc, adică profan. Pe filieră slavă avem cel de al doilea termen care desemnează a doua categorie de membri ai Bisericii, respectiv termenul de mirean. Așadar, în înțelesul corect, prin acest termen sunt desemnați credincioșii care nu aparțin clerului, deci, un apărător, și nicidecum un străin de Biserică4.

De aceea, ca parte vie a Bisericii, laicii au un rol la fel de important ca treptele ierarhice prin participarea activă la viața Bisericii. Mai mult decât atât și ei devin responsabili de „soarta" Bisericii, fapt pentru care toate mădularele Bisericii sunt chemate să facă parte din viața Bisericii, să contribuie prin anumite activități la zidirea duhovnicească.

Asemănând membrii Bisericii cu corpul omenesc și mădularele acestuia, Apostolul Pavel subliniază legătura organică dintre stările care intră în alcătuirea Bisericii, dar și interdependența funcțională în care ele se găsesc în calitate de părți ale unuia și aceluiași întreg, fapt care nu exclude îndatoririle și drepturile specifice, având în vedere starea harică a fiecărei stări.

Pentru exercitarea slujirii harice, dreptul și plenitudinea puterii o dețin clericii din ierarhia superioară de drept divin în baza succesiunii apostolice, iar mirenii ca membrii ai Bisericii participă sub diferite forme. Caracterul sacramental, mistic se primește prin Taina Hirotoniei. Pe lângă puterea sacramentală, ierarhii dețin puterea jurisdicțională și de a învăța. La această din urmă putere sunt chemați să colaboreze și laicii, în funcție de pregătirea și rolul pe cate îl au în familie și societate. De aceea, în Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848 se precizează că ,,întregul trup al Bisericii, adică laicii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două elemente, au moștenit, păstrează și transmit învățătura Mântuitorului Hristos”.

Deci, activitatea învățătorească are în vedere trei aspecte: păstrarea, precizarea și dogmatizarea conținutului; al doilea difuzarea și al treilea apărarea sau protejarea acestuia în fața atacurilor eretice. Deși în zilele noastre mulți dintre laici au pregătirea necesară de a predica Evanghelia în diverse medii, fiecare creștin prin Botez este obligat să-și păstreze credința, mărturisind-o și apărând-o atunci când este cazul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi consideră pe aceștia „stâlpi" ai credinței și împreună lucrători în Biserică cu toți slujitorii ei (I Timotei 3-15), iar Sfântul Apostol Petru „rod ales, preoție împărătească, neam sfânt, ca să vestiți bunătățile Celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la luminata Sa lumină” (I Petru II,9).

La propovăduirea cuvântului au fost trimiși în special Apostolii – ,,Mergând învățați toate neamurile …” (Matei XXVIII, 19) și prin ei ierarhia, dar n-au fost lipsiți de la această trimitere nici mirenii. Trimiterea lor nu este specificată și nu este învestită cu autoritate, fiind de formă generală.

Opera de predicare a Sfinților Apostoli este deseori denumită misiune externă. Alături de aceasta, își găsește originea și o misiune internă, care s-a intensificat în secolul al II-lea creștin.

Acum își fac apariția didascalii, adică cei care explicau mai amănunțit doctrina propovăduită și exercitau în mod regulat puterea de a predica în comunitate, de a instrui în credință și morală și care desfășurau o activitate de întemeietori științifici ai credinței, de lămuritori ai adevărurilor creștine. Mulți dintre aceștia erau nehirotoniți, acest lucru dovedindu-l secolele următoare unde găsim modele de laici învățători – Origen.

Dacă ținem cont de faptul că în epoca primară a creștinismului, în Biserica primului mileniu, au existat laici cu funcția de a învăța în Biserică, printre care am amintit de didascali, iar mai apoi de cateheți, nu putem vorbi de o îndatorire și o activitate exclusivă a ierarhiei în ceea ce privește puterea de a învăța, deși legislația canonică prevede aceasta ca fiind una dintre datoriile clericilor. În viața creștinilor din Biserica primară mărturisirea credinței făcea parte din datoriile de suflet, pe care nu pregetau să le îndeplinească. Un exemplu elocvent în acest sens sunt Aquila și Priscila, care au predicat ca laici la Efes înaintea Sfântului Apostol Pavel, precum și predicatorii laici din Tesalonic care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Ahaia și Macedonia (I Tesaloniceni I, 7-8). Prin întreaga lor activitate de propovăduire laicii au devenit misionari, vestind cuvântul Evangheliei ori de câte ori aveau ocazia, dar și ca persoane special autorizate pentru acest lucru.

În acest sens, avem exemplul cateheților care îi instruiau pe catehumeni (canonul 78 Trulan, 26, 46 Laodiceea, etc), al didascălilor, al apostolilor, al învățătorilor, etc. Deși primul dintre aspectele poruncii primite de la Mântuitorul de către Apostoli a fost aceea de a învăța ,,Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh… (Matei XXVIII, 20), totuși, în perioada Bisericii primului mileniu această funcție a fost exercitată deopotrivă de către laici și clerici, aceștia din urmă având de îndeplinit două dintre funcțiile specifice, care nu puteau fi încredințate mirenilor, indiferent de pregătirea intelectuală sau ținuta morală, deoarece este vorba despre puteri izvorâte din Taina Hirotoniei. Acestea se referă la activitatea sacerdotală și jurisdicțională. Teologul român Teodor M. Popescu afirmă în acest sens că, în ceea ce privește „clerul, nu avea nici prerogativă exclusivă a predicii, nici cel puțin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât funcțiunea lui principală nu era cea învățătorească, ci cea liturgică, pastorală și administrativă".

Un exemplu în acest sens este scriitorul bisericesc Origen, care a predicat la serviciul divin, înainte de Liturghia propriu-zisă într-o biserică din Cezareea Palestinei și Ierusalim, fapt pentru care a fost mustrat de episcopul Dimitrie. Acesta se adresează printr-o scrisoare episcopilor Alexandru al Ierusalimului și Teoctist al Cezareei Palestinei, nemulțumit de faptul că Origen predicase în cadrul cultului. Spre nemulțumirea lui, însă, i s-a răspuns că dacă se găsesc laici apți pentru a învăța credința, aceștia trebuie și rugați să vorbească poporului, în sensul de a fi invitați. În același sens, și Constituțiile apostolice subliniază posibilitatea mirenilor de a propovădui: „cel care învață, chiar laic să fie, încercat în cuvânt și curat în obiceiuri, să învețe căci toți trebuie să fie învățații lui Dumnezeu”.

Pentru a păstra adevărurile revelate curate și neatinse și pentru a feri pe credincioși de inducerea în eroare prin învățături false, Biserica a considerat necesar, încă de la început, formularea unor simboluri de credință, care să păstreze credința între anumite granițe. Chiar dacă la început acestea erau simple formule prin care creștinul își mărturisea credința, citirea lor la fiecare serviciu divin a făcut să fie obligatorie. O dată cu formularea simbolului de credință niceo-constantinopolitan, întărit de toate sinoadele ecumenice din secolul al V-lea, s-a generalizat în întreaga creștinătate această mărturisire de credință, sinodul III
Ecumenic, prin canonul 7, chiar interzicând pentru totdeauna introducerea unui nou simbol în locul acestuia – ,,… Sfântul Sinod a declarat că nimănui nu-i este permis să alcătuiască, să dea la iveală, sau să formuleze vreo altă învățătură de credință decât cea înfățișată de către Sfinții Părinți adunați la Niceea, împreună cu Sfântul Duh. Iar în privința acelora care s-ar încumeta să alcătuiască un alt Simbol de credință, să-l prezinte sau să-l propună acelora care ar dori să se întoarcă la cunoștința adevărului (fie venind din păgânism, elenism, iudaism sau din orice altă erezie), aceste persoane, dacă sunt episcopi sau clerici, vor fi înlăturați: episcopii despărțiți de episcopat și clericii de cler; dacă sunt mireni să fie excomunicați”.

Chiar și cu aceste măsuri luate, s-au ivit neînțelegeri în cele ale credinței, care au împins în rătăcire, de aceea, în ceea ce privește misiunea învățătorească a mirenilor și pentru a se evita abuzurile, s-au impus unele restricții, în primul rând în ceea ce privește dreptul femeii de a vorbi, care este obligată să discute problemele legate de credință doar în cadrul intim al familiei: „să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieștilor liturghii, ci, după cuvântul Apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, ci să se supună, precum și legea zice: «Iar de voiesc să învețe ceva, să-și întrebe acasă pe bărbați lor»” (Facere III, 16; 1 Corinteni XIV, 34-35). Această restricție nu se referă și la catehizarea la care era datoare femeia în cadrul familiei, ca mamă, despre care vorbește în mod deosebit unul dintre Părinții Bisericii a cărui mamă a avut o influență deosebită asupra lui, ca de altfel și bunica și sora, toate trei recunoscute în rândul sfinților. Sfântul Vasile cel Mare acordă o atenție deosebită rolului de educator al femeii mai ales după înființarea orfelinatelor și a celorlalte așezăminte sociale.

Același sinod stabilește prin canonul 64 interdicția ca cineva dintre laici să-și aroge oricine dreptul de a predica, cerând fiecărui membru să-și păstreze locul și rolul său în Biserică, pentru că „nu toți sunt apostoli, nu toți sunt profeți…" (I Corinteni XII, 27). Canonul precizează foarte categoric că: „Nu se cuvine ca laicul să țină cuvântare sau să învețe în chip obștesc însușindu-și de aici slujba învățătorească, ci să se supună rânduielii predanisite de către Domnul, și să deschidă urechea spre cei ca au darul cuvântului de dăscălie și să învețe cele dumnezeiești de la aceștia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului… Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de față să se afurisească pe 40 de zile" .

Prin acest canon se oprește, așadar, ca laicul să-și aroge cu de la sine putere dreptul de a predica. Dar, cu o pregătire corespunzătoare, poate să predice dacă are binecuvântare de la episcop sau preot.

În Biserica armeană, chiar în secolul al VIII-lea, sunt amintiți numeroși învățați laici, purtând denumirea de ,,doctores”, pe care Biserica îi folosea în lupta contra ereticilor. Catolicosul sau Patrtriarhul Sion, sub a cărui președenție s-a ținut în anul 771 un sinod în Patrav, într-o condică a sa de canoane, citează un canon deja existent în Biserică, conform căruia se dispunea ca episcopii să instituie în biserici învățați, ca să nu slăbească învățătura și să pătrundă șarpele ereziei.

Din aceste canoane nu trebuie să înțelegem că Părinții au interzis laicilor să vorbească în Biserici, ci au stabilit doar ca aceștia să o facă cu permisiunea ierarhilor, care au primit prin Taina Hirotoniei puterea de a învăța, mirenii fiind colaboratorii acestora. De asemenea, interdicția a fost stabilită pentru a se evita abuzurile din partea laicilor care treceau cu vederea faptul că prerogativa învățării nu le aparținea în primul rând lor. Așadar, se reglementează o situație reală în care laicii și-au atribuit pe nedrept unele roluri în Biserică. Limitarea dreptului de a predica a fost determinată și de considerente de ordin disciplinar, nu de incompatibilitatea stării de laic cu dreptul de a predica.

Rolul credincioșilor nu este astfel străin de propovăduirea, păstrarea și apărarea dreptei credințe, ci este strâns legat de împlinirea actelor de cult la care mirenii au fost mereu chemați să participe.

În Biserica Greciei încă se menține oficiul de predicator laic în timpul serviciului divin.

Elementul laic în Biserică, observăm din Istoria Bisericii nu a fost nicicând mărginit la un singur sex, în ciuda importanței mai deosebite acordate bărbaților. Faptul că o repartizare a sarcinilor s-a impus prin însăși natura lor, împrejurarea că o anumită rânduială de genul prescriției pauline: „femeia să tacă în Biserică”(I Corinteni, XIV, 34; I Timotei II, 11-12) a fost socotită necesară, nu exclude credincioasele de la împlinirea multor lucrări bisericești.

Misiunea creștină nu este limitată de dreptul ierarhiei de a învăța: „dacă laicii nu au dreptul să predice în timpul slujbelor, ei nu sunt lipsiți de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, și cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică". Teologul de azi trebuie să fie din aceeași frământătură cu cea a Sfinților Părinți, concepția lor teologică să fie unanimă cu cea a înaintașilor. Discursul lor trebuie să fie actualizat la epoca culturală, fără însă a afecta deplinătatea învățăturilor. La fel ca și ierarhii, teologii trebuie să-și mărturisească credința și prin viața duhovnicească. Vocația de teolog impune anumite exigențe, pe lângă studiul său temeinic și aprofundat, căruia i se consacră în totalitate, trebuie să practice și o asceză creștină.

Calitățile necesare ierarhilor pentru propovăduire se impun și teologilor, deoarece rolul lor este vestirea Tainei credinței, punând astfel în valoare și semnificațiile ascunse ale teologiei. Spre deosebire de filozof, sociolog sau istoric, teologul nu expune învățături în istoricul gândirii lor și nici evenimente din viața Bisericii prin dimensiunea istorico-culturală reflectate în latura lor socială, ci dogmele dreptei credințe, tezaurul credinței însuflețit de Cuvântul lui Dumnezeu prezent în lume (Matei XXVIII, 20). Acestea sunt revelate prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, mereu actuale prin prezența reală a lui Hristos în lume. Teologul însuși cunoaște aceste adevăruri de credință prin practicarea învățăturii pe care o mărturisește.

Instruirea și educarea religioasă făcută de la catedră de către profesorul de religie, întotdeauna a fost valorificată și susținută de Biserică, întâi prin școlile catehetice, iar astăzi prin învățământul instituționalizat împreună cu celelalte discipline școlare. Formarea tinerilor printr-o programă religioasă sistematică urmărește să le formeze în primul rând o conduită religios-morală și o identitate culturală. Un profesor teolog vine în fața tinerilor, elevi sau studenți, nu doar cu materia studiată, ci și cu puternice argumente care să-1 facă pe cel în cauză să o accepte, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu trebuie actualizat nu doar sub aspect moral, dar să fie integrat și social și istoric într-o unitate culturală, prin care să se definească și să se identifice ca și creștini adevărați. Identitatea lor cultural-religioasă trebuie să se manifeste întâi prin modul de viață, adică trăirea duhovnicească în conformitate cu adevărurile de credință.

De aceea, profesorii trebuie să aibă și capacitatea de a iniția și de a spori continuu educația religioasă. Cizelarea și formarea caracterului religios pe care trebuie să o facă profesorul de religie, nu este deloc inferioară celei a ierarhilor Bisericii. De asemenea, să nu uităm că profesorii teologi mireni au rolul de a forma și viitorii membri ai clerului, fapt pentru care nu putem marginaliza această categorie de membri ai Bisericii din actul de propovăduire a dreptei credințe.

Procesul de instruire religioasă se realizează în două forme: una institu-ționalizată, prin teologii profesori de religie și a doua care se realizează în cadrul familiei, de către membrii ei autoritari: bunici și părinți.

Mirenii creștini au o datorie sacră de a instrui în credință propria familie. Ea este instituția de bază pe care se formează societatea și în urma căreia prin comuniune se integrează în Biserică.

În lumea păgână, familia ajunsese o instituție discreditată, șubredă, în descompunere morală și socială. Situația inferioară a femeii și a copilului, abuzul de putere al bărbatului, infidelitatea conjugală, din care impunitatea adulterului făcea pentru bărbat un privilegiu, recăsătoriri și divorțuri repetate de unii de zeci de ori, refuzul multora de a se căsători sau de a avea copii, ilustrează în chipul cel mai trist slăbirea vieții familiare la păgâni.

Privind familia creștină în lumina mărturiilor ce avem pentru primele secole, ea este de o mare curăție și frumusețe morală. În calitatea, lor de creștini, bărbatul și femeia erau frate și soră în Hristos. Sfințenia căsătoriei punea ordine morală în viața familiară. Uniți de Dumnezeu, uniți «în Domnul», uniți sufletește în aceeași credință și dragoste creștină, ei nu se despart decât în cazuri cu totul rare. Fiecare soț aparține de drept celuilalt. Bărbatul e stăpân pe trupul femeii, femeia e stăpână pe trupul bărbatului. Între soți este egalitate și respect reciproc. Dacă soția este datoare soțului ascultare, el îi datorează în schimb iubire și sprijin. Copiii lor sunt botezați, sunt «sfinți», după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni VII, 14). Asupra lor tatăl nu mai are drept de viață și de moarte. Avortul este o crimă, adulterul păcat grav, aruncarea copilului un sacrilegiu, prostituția desființată. Mama are autoritate ca și tatăl asupra, copiilor, respectul filial este asigurat ca o datorie religioasă. Educația copiilor se face ,,în învățătura și povața Domnului”(Efeseni VI, 4), cu exemplul părinților. Sfințită prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin credință și prin virtuți, familia creștină este o comunitate, o mică Biserică.

Din acest model de familie creștină, observăm că părinții creștini se fac responsabili de dreapta credință a copiilor lor și cultivă în ei primele virtuți. Virtuți precum evlavia, ascultarea, dreptatea, rușinea și bunul simț constituie baza formatoare a credinței. De aceea, copiii trebuie să intre în școală cu aceste valori creștine, părinții făcând o mare greșeală atunci când așteaptă ca odraslele să le fie educate în instituțiile școlare. în acest mod se neglijează rolul familiei în educația morală a propriilor copii. Deseori tinerii sunt acuzați de proastă educație, de lipsa bunului simț, respect față de generațiile anterioare și nu în ultimul rând de lipsa frici de Dumnezeu.

Părinții sunt în mod incontestabil marii dascăli ai familiei lor, ei se fac responsabili înaintea lui Dumnezeu de sufletele copiilor încredințați. Sunt ca niște păstori de suflete care trebuie să poarte grijă de micuții lor. Ulterior, pregătirea tinerilor care urmează să întemeieze o familie se face în Biserică prin participarea la sfintele slujbe și integrarea în viața duhovnicească. În prezent rolul de învățător și educator al copiilor este destul de neglijat de către părinți, iar atunci când trebuie să culeagă roadele educației caută cauzele în factori exteriori, sustrăgându-se de la responsabilitatea pe care o au în calitate de părinți. Cele mai invocate cauze sunt fie că școala prin învățătorii ei, în special cei de religie, nu-și fac datoria, fie că odrasla lor este din fire rea.

Mirenii creștini trebuie să privească în profunzime aspectele vieții prin prisma poruncilor divine, formarea sau modelarea copilului după chipul lui Dumnezeu prin învățarea și exemplul părinților fiind o împlinire a scopului divin: „Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină Dumnezeu", spun Sfinții Părinți. În acest sens vedem și o legătură între planul lui Dumnezeu și misiunea de educare a părinților..

Din păcate, societatea contemporană se confruntă cu o reală problemă: aceea a pluralismului religios în cadrul aceleiași familii, chiar dacă ambii părinți sunt creștini ortodocși, copilul, la un moment dat, este atras de către un sistem religios străin, care îl fascinează și-1 determină să se reorienteze. Dacă sunt atașați de valorile credinței creștine, părinții aflați în astfel de situații trăiesc adevărate drame și constată că este destul de târziu să îndrepte situația. În acest moment se vede că au neglijat educația religioasă a propriului copil, se vede că nu și-au luat în serios rolul de primi dascăli și au considerat că societatea, prin instituțiile și influențele ei, îl vor educa. Din păcate, influența societății asupra unei persoane instabile religios, vulnerabile, fără o bază solidă, sănătoasă nu este tocmai fericită. Aceasta poate conduce și la dezechilibre de ordin comportamental, urmările unei insuficiente educații religioase fiind dintre cele mai nebănuite.

De aceea, în procesul educației copiilor, legătura cu Biserica trebuie să fie foarte bine consolidată căci mântuirea nu se realizează în afara ei. Îndrumările religioase primite la școală și în familie își găsesc sprijinul real în Biserică. Învățăturile de credință primite prin predica preotului sunt explicate copiilor acasă și aplicate împreună cu părinții sau bunicii. Membrii adulți ai familiei au în cadrul acesteia rolul pe care îl aveau odinioară cateheții, care îi instruiau pe catehumeni și-i pregăteau pentru botez. De aceea, pentru o bună reușită a educației religioase se impune și o atmosferă de iubire manifestată prin rugăciune care să determine însușirea practică a valorilor propovăduite.

Cele două elemente, dragostea și rugăciunea sunt ingredientele necesare în formarea virtuților creștine amintite mai sus. În Biserica primară părinții dobândeau cunoștințe, se instruiau în credință și valorificau aceste adevăruri în copiii lor, învățătura de credință reprezentând cea mai de preț moștenire pentru urmași.

Scopul vieții primilor creștini era conștientizat în profunzime, iar acesta se identifica cu mântuirea în Hristos. De aceea, părinții au sarcina de a-și integra copiii în Biserică prin participarea la sfintele slujbe și împărtășirea lor cu sfintele taine, condiție obligatorie în realizarea instruirii religios-morale, mirenii conlucrând astfel cu harul în opera de mântuire a lui Dumnezeu prin inițierea copiilor lor.

Ceea ce se cere de la laici este să propovăduiască în primul rând prin propria viață, prin propria conduită morală. Cele două mijloace, teoretic și practic, sunt elemente ale educației creștine, în urma căreia se formează și personalitatea copiilor. Sfântul loan Gură de Aur îndeamnă părinții să crească „atleți pentru Hristos" și să-i învețe evlavia din vârstă fragedă.

Importanța și necesitatea rolului de învățători în familie rezidă și din puritatea sufletului copilului pe care poate fi imprimată cu ușurință, și pentru tot restul vieții, învățătura lucrătoare prin credință. Sfântul loan Gură de Aur o asociază cu ceara care se poate modela cu ușurință și cu perla pescuită căreia i se dă formă și cu tabloul pictat cu înțelepciune.

Una dintre virtuțile care trebuie sădită de părinți în sufletul copilului este ascultarea, foarte importantă în sporirea cunoașterii duhovnicești, fiind „virtutea de căpătâi a fiecărui copil bine educat". Ei trebuie învățați că ascultarea și supunerea față de Dumnezeu implică și ascultarea și respectul față de părinți și bunici. Ascultarea nimicește răzvrătirea voinței copiilor față de Dumnezeu și părinți, îi învață să se înfrâneze de la lucruri vătămătoare, după cum subliniază și legislația canonică atunci când vorbește despre necesitatea de a asculta de cei față de care suntem datori, indiferent în ce raport ne-am afla față de ei (canoanele 39 și 55 Apostolice, 8 și 23 ale Sinodului IV Ecumenic, 17 Trulan, 31 Cartagina, 13 I-II Constantinopol, 67 Laodiceea). De această ascultare vor da dovadă și părinții față de bunici și nu în ultimul rând față de Dumnezeu, dacă vor ca învățătura lor nu fie zadarnică, căci copiii imită în profunzime tot ce văd și aud, în prima fază nedeosebind răul de bine de aceea Apostolul Pavel ne îndeamnă: „în toate arătați-vă pe voi pildă" (Tit XI,7).

Mirenilor le revine sarcina de a învăța copiii să iubească adevărul și să urască minciuna, căci „năravul omului mincinos este ocara și rușinea lui și este cu el pururea" (Înțelepciunea lui Isus Sirah XX, 26). Copilul care va crește înconjurat de fals și minciună va fi expus cu ușurință viciilor, în timp ce dreptatea pune temelia tuturor virtuților. Dragostea față de adevăr se cultivă prin propovăduirea adevărurilor despre Dumnezeu, deoarece El este adevărul, iar mărturiile Lui sunt nemincinoase, astfel încât, fiind atotștiutor, cunoaște tot gândul mincinos. Prin dragostea față de adevăr vom reuși să deschidem inima micuțului spre dragostea față de evlavie și cucernicie. Un copil cucernic va fi și cu bun simț, se va rușina de păcat și se va înfrâna.

Aceste virtuți constituie baza solidă, pilonii care vor susține pentru tot restul vieții adevărurile credinței. Având în vedere vârsta copiilor, părinții trebuie să le expună conținutul de învățătură într-o formă cât mai simplă. El poate utiliza diferite imagini cu conținut religios pentru explicarea unor evenimente mântuitoare, cum ar fi icoanele, care să-i capteze atenția. De asemenea, să-1 învețe rugăciuni scurte ca text pe care să le memoreze cu ușurință, să fie încurajați mereu de prezența ocrotitoare a sfinților și a îngerilor îndemnându-i să-i considere pe aceștia prieteni reali cu care pot stabili un dialog de încredere oricând. În acest fel se reușește formarea unei perspective asupra cunoașterii lumii nevăzute, dar și a cultului sfinților.

În viața de familie mirenii au sarcina de a fi învățători, de a forma creștini buni, însă trebuie să fie atenți la felul în care expun copiilor cunoștințele religioase. Învățătura despre iad și demoni trebuie evitată cu dibăcie până când vor ajunge la o vârstă care să permită o astfel de explicare fără a vătăma mintea cu imagini înfricoșătoare. Scopul instruirii copiilor este de a cultiva în ei dragostea de Dumnezeu, nu de a sădi frica de iad. Dar, există și alte învățături care în timp au fost denaturate de conținutul lor teologic cum ar fi împărtășania sau moartea, Învățătura creștină despre moarte trebuie prezentată copiilor ca parte din viață, „ca prag către viața spre Hristos", fără a le insufla teamă pentru această trecere. De asemenea, învățătura despre împărtășanie deseori este greșit înfățișată, sub formă de miere, copiii devenind irascibili și dezamăgiți când descoperă gustul propriu-zis. De aceea, bunicii și părinții sunt responsabili de felul în care se fac înțeleși de către copii, cât și de semnificația conținutului învățăturii de credință pe care reușesc să o transmită. Ei trebuie să persevereze continuu în faptă și cuvânt. Prin împărtășirea regulată cu Hristos, copilul nu va mai avea teamă de lingurița ce se apropie de buzele lui, dar va fi și mai înțelept în cunoaștere pentru că Hristos locuiește în el. Iată, așadar, că laicii sunt la fel de responsabili de propovăduirea cuvântului ca și clericii, fiecare pe măsura darului primit și a responsabilităților pe care au. În acest sens, mitropolitul Vladimir al Kievului adresa părinților rugămintea de a-și lua în modul cel mai serios misiunea de educatori, de cateheți ai propriilor lor copii: „O, părinți, sădiți și faceți să crească în inimile copiilor voștri tot ce este bun. Învățați-i de la cea mai fragedă vârstă cu evlavia înaintea lui Dumnezeu și cu rugăciunea, cu dreptatea și cu sinceritatea… Pregătindu-i pe copii pentru Dumnezeu și Cer, veți afla în ei bucurie și mângâiere și aici pe pământ".

Slujitorii conștienți ai Sfintei Biserici, ca urmași ai Sfinților Apostoli (în orice treaptă a preoției) din epoca apostolică până astăzi, au dat credincioșilor laici nu numai cinstirea cuvenită unor purtători vii ai credinței celei mântuitoare și unor împreună lucrători cu clerul sau cu preoția, pentru dobândirea mântuirii personale și a semenilor lor, ci le-au recunoscut și poziția și importanța pe care o au în viața Bisericii. Această realitate reiese din actele normative care stau la temelia organizării vieții bisericești și care statuează drepturile și îndatoririle credincioșilor ca stare aparte în viața Bisericii.

Așadar, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, elementul laic a fost și este o prezență activă, în îndeplinirea celor trei funcții ale puterii bisericești, în virtutea unor drepturi recunoscute, și nu doar pe temeiul unor îndatoriri sau a unor eventuale concesii clericale. Astfel, credincioșii sunt invitați să participe la lucrarea de păstrare a adevărului revelat, de propovăduire a acestuia, de sfințire a vieții și de cârmuire sau conducere a întregului corp al Bisericii și, în același timp, sunt datori să participe la toate acțiunile Bisericii, care vizează latura spirituală a vieții, având conștiința că sunt mădulare vii ale acesteia.

Grăitoare în acest sens este activitatea de propovăduire a diaconeselor, care, în Biserica primară se ocupau cu instruirea persoanelor de sex feminin pentru primirea botezului, vizitarea catehumenelor, dar, după cum a precizat foarte clar canonul 70 Trulan, era complet interzisă predicarea în Biserică.

Tot în cadrul Bisericii primare avem o categorie specială de învățători laici, numiți didascali, care instruiau mai îndeaproape în cele ale credinței și moralei creștine, fiind purtători ai cunoștinței și ai înțelepciunii. Importanța misiunii lor depășește granițele slujirii convenționale, deoarece, „în planul învățăturii, didascălul harismatic depășește pe episcop și cu competența și cu învățătura", fiind singurul care „are ca funcție determinantă învățătura".

De asemenea, un rol deosebit în activitatea învățătorească au avut-o monahiile, care se ocupau de îndrumarea în cadrul mânăstirilor a minorelor lipsite de adăpost, mai ales după înființarea așezămintelor sociale de către Sfântul Vasile cel Mare, activitate desfășurată și astăzi în cadrul așezămintelor sociale de pe lângă mânăstiri, deoarece acestea nu pot fi locuri închise, care muncesc numai pentru ele însele. Ca Sfântul Vasile cel Mare, un alt mare părinte al Bisericii, organizator al vieții monahale, Sfântul Teodor Studitul, considera că munca monahilor trebuie să aibă în vedere ușurarea suferinței săracilor, între care un loc aparte îl ocupă întunericul neștiinței pe care călugării se străduiesc să-1 risipească prin activitățile didactice pe care le desfășoară în folosul celor nevoiași care nu au posibilitatea de a se instrui cu propriile resurse materiale.

De altfel, în mânăstirea sa, Sfântul Teodor organizase o școală pentru cei care urmau a deveni monahi la Studion unde învățau, între altele, Sfintele Scripturi și scrierile Sfinților Părinți, un accent deosebit acordându-se formării tinerilor învățăcei, mai ales după exemplul propriu oferit de dascăl.

Așadar, activitatea învățătorească a Bisericii desfășurată de către toți membrii ei, clerici sau laici, are în vedere, mai ales astăzi, schimbarea calității vieții.

Părintele Dumitru Stăniloae preciza că „slujirile acestea ale preotului contribuie la întipărirea lui Hristos în ființa credincioșilor. Aceștia își realizează astfel și ei preoția lor generală cu ajutorul preoției slujitoare, nu numai ca ducători ai jertfelor lor personale, ci și ca împărați peste patimile lor și ca învățători în familie și în societate, sfințindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înșiși și contribuind la sfințirea lumii, dar fără să facă aceasta ca reprezentanți calificați ai Bisericii".

De aceea, este nefiresc să ignorăm rolul laicilor în propovăduirea dreptei credințe, atâta timp cât Părinții Bisericii au stabilit și pentru aceștia diferite forme de propovăduire: catehumenatul, învățarea dreptei credințe în familie, dar, fiecare dintre cei care învățau în diferite forme și locuri sunt obligați să păstreze buna rânduială, să nu-și aroge drepturile și obligațiile altora și „să nu treacă hotarele cele ce și sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor Părinți", iar în cazul în care vor să se dedice activității de răspândire a cuvântului Evangheliei în diverse forme se recomandă ca aceștia să aibă aprobarea episcopului, fapt pe care îl vedem și astăzi în cazul tuturor dascălilor care, pentru a se angaja la o astfel de activitate trebuie să obțină binecuvântarea episcopului, indiferent dacă este vorba despre învățământul preuniversitar sau cel universitar.

Putem afirma că toți membrii Bisericii au datoria de a învăța dreapta credință, unii în Biserică, iar alții în familie și societate. De altfel, Biserica a încurajat în ultimele decenii participarea laicilor la propovăduirea dreptei credințe prin educarea tinerei generații în frică de Dumnezeu și respect față de valorile creștine, atât prin organizarea învățământului religios în școlile de stat, cât și prin organizarea învățământului teologic, la care au acces toți membrii ei. Nu trebuie să uităm că Biserica este acolo unde suntem noi, iar faptele din viața de zi cu zi sunt o propovăduire permanentă.

Astfel unul dintre cele mai importante mijloace educative este catehizarea ce are și o îndatorire pastorală majoră, prevăzută expres în noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în articolul 50, litera „a", referitor la atribuțiile preotului paroh, citim: „Acesta catehizează copiii, tinerii și adulții, conform îndrumărilor Centrului eparhial". În articolul 52, aliniatul 3 se prevede ca „preoții și diaconii, personalul didactic din învățământul teologic și cel care predă religia, studenții în teologie, precum și dascălii (cântăreții), au îndatorirea pastorală și misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc, sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod și centrele eparhiale".

Termenul cateheză desemnează lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba despre catehizarea în Biserică, în cadrul cultului divin public, fie că este vorba de ora de religie, care se predă în școlile de stat și particulare. Cel care realizează această misiune se numește catehet, adică cel care învață pe altul. Catehumenul este cel care învață de la altul, ucenicul, elevul. Procesul prin care se realizează această lucrare se numește catehizare, adică „acțiunea de a învăța, de a instrui și educa în spirit creștin, pentru viața creștină, prin cunoașterea învățăturilor Bisericii și împlinirea voii lui Dumnezeu”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, referindu-se la procesul de catehizare, invită la o analogie practică atunci când încearcă să-i explice rostul: „închipuie-ți catehizarea ca pe o casă! Dacă nu vom săpa adânc pământul și nu vom așeza temelie, dacă nu vom încheia casa după toată regula (rânduiala), cu legăturile zidirii, ca să nu rămână vreun loc gol și să se strice clădirea, atunci nu-i nici un folos de osteneala de mai înainte. Ci trebuie să punem, după regulă, piatră pe piatră, să cadă muchie pe muchie, îndepărtând tot ceea ce este nefolositor. Așa trebuie să se zidească o clădire bună. În chip asemănător îți oferim pietrele cunoștinței. Trebuie să auzi învățăturile (catehezele) despre Dumnezeul Cel Viu! Trebuie să auzi învățăturile despre judecată! Trebuie să auzi învățăturile despre Hristos! Trebuie să auzi învățăturile despre înviere! Învățăturile pe care vi le vom expune metodic sunt multe. Acum vi le-am amintit sumar, dar la timpul potrivit vi le vom expune armonios. Dacă însă nu le vei aduna la un loc și nu-ți vei aminti de învățăturile spuse de la început și de cele de mai târziu, meșterul zidește clădirea, dar tu vei avea o casă slabă”.

Catehizarea în Biserică presupune așadar, o dată cu sensul etimologic general al catehezei de „a învăța pe altul", și sensul de predare a unui conținut special: „ (învăț despre) Dumnezeu, credință, crearea lumii etc.".

Catehizarea are la bază un conținut religios. Cateheza, a fost și este unul din importantele mijloace folosite și alese în plină acțiune, cu binefăcătoare influențe creștine asupra sufletului omenesc, practicată de Biserică încă din primele veacuri ale creștinismului. Ea a fost văzută ca un izvor de apă vie ce alimentează sufletul creștinului în viața creștină constructivă. Catehizarea are meritul deosebit prin aceea că este destinată să înlăture analfabetismul religios stimulând noi puteri de viață religios-morală.

Etimologic, termenul „a catehiza" provine grecescul κατάχεῖν = în jos, și κατηχεῖν = a răsuna, de unde a rezultat κατά și ἡχεῖν = a răsuna de sus în jos, adică „ecoul de sus al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul în inimile noastre".

Catehizarea a fost la început de două feluri: ocazională și didactică. Ocazională, atunci când era realizată într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheți pasageri și didactică, într-un loc și spațiu de timp bine determinate, desfășurându-se în cadrul unor instituții cu autoritate (Biserica, școli catehetice), fiind susținută de persoane pregătite și autorizate de aceste instituții.

Actul catehizării face parte din activitatea învățătorească a preotului, investit prin harul Hirotoniei, după cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile…" (Matei XXVIII,19). El este Catehetul, „învățătorul nostru suprem", fiind, totodată, „piatra de hotar în istoria educației", Sfinții Părinți numindu-l „pedagog al omenirii" din care provine puterea educativă a creștinismului. Spre deosebire de alți educatori, însă, Mântuitorul a trăit, a aplicat și a verificat El însuși principiile pedagogice creștine, care au la temelia lor iubirea față de orice făptură omenească. Ca metodă de educație, Mântuitorul pornește de la realitatea cunoscută, pentru a ajunge la cea necunoscută. Sunt celebre în acest sens parabolele Lui, în care ținea seama de realitățile și obiceiurile iudeilor, galileenilor, samarinenilor etc, cu scopul de a fi priceput de toți. Metoda psihologică folosită avea rolul de a ține seama de fiecare categorie de ascultători, acesteia urmându-i și o parte aplicativă, îndemnarea la fapte, așa cum reiese din cuvintele „mergi și fă asemenea!" (Luca X,37).

Principiile didactice pe care și pedagogia modernă și le-a însușit, provin din activitatea catehetică a Mântuitorului: intuitiv, clar, individual și activ. Aceste principii au fost însușite de Sfinții Părinți, dintre care capadocienii (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz, și Sfântul Grigore de Nyssa) au fost cei care au dezvoltat o întreagă teologie în această privință.

Individualizarea învățământului, constituie de asemenea un principiu care exprimă „fondul aperceptiv al fiecărui ins", strâns legat fiind de expunerea clară și activă a informațiilor, din care derivă alte principii de acest fel. Pentru a conduce credincioșii pe calea mântuirii, preotul este dator să-și învețe păstoriții adevărurile minime de credință, simbolismul actelor liturgice și orice lucrare privitoare la activitatea din Biserică, venind în întâmpinarea lor cu explicațiile necesare împlinirii acestui scop.

I.1. Mijloacele practice de catehizare colectivă

a. Cateheza din cadrul slujbelor cultului divin, cu raportare la doctrina ortodoxă, simbolismul actelor de cult, diferențele interconfesionale, subiecte actuale, ca: radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristalo-terapia, problemele de bioetică etc. Evident, în cateheză se vor fixa și alte subiecte, care vor fi propuse fie de către preot, fie de către credincioși. Se vor aborda în general acele subiecte care suscită interesul enoriașilor.

b. Dialogul săptămânal, cu: următoarele obiective:

– citirea sistematică a Sfintei Scripturi

– lecturarea Catehismului

– parcurgerea unui manual de Dogmatică

– aprofundarea anumitor capitole din Istoria Bisericească Universală, Istoria Bisericii Ortodoxe Române etc.

c. Biblioteca Parohială, cu o deosebită importanță în formarea culturală a credincioșilor, constituie, de asemenea, un important mijloc catehetic. Ea poate funcționa chiar în interiorul lăcașului de cult, sau poate fi amenajată într-o clădire anexă.

d. Buletinul parohial (periodicul parohiei). În el pot fi tratate subiecte cu caracter catehetic, omiletic, pastoral, dogmatic, istoric și nu numai, cuprinzând și datele cele mai importante referitoare la activitatea din parohie, precum și organizarea acesteia din punct de vedere administrativ.

Cu privire la educația religioasă mai există și alte forme de realizare: exemplul personal, instrucția religioasă, activitățile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase, ceremonialul religios, predica și conferința cu subiect religios, literatura și arta cu subiecte religioase etc.

Tot în cadrul mijloacelor de catehizare se mai regăsesc: rugăciunea, meditația religioasă, deprinderile morale, cultul divin, Sfintele Taine etc.

Sfintele Taine sunt mijloace foarte importante pe care le poate folosi preotul în actul catehizării credincioșilor, datorită caracterului lor sacramental. Pe lângă faptul că acestea constituie unul dintre subiectele controversate interconfesional, importanța utilizării lor nu poate fi tăgăduită. „Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă".

Iată, așadar, că prin limpezirea adevărului de credință mărturisit în Biserică și prin cunoașterea sensului creștinului pe acest pământ, reflectat în Sfintele Taine, credinciosul poate fi îndrumat să conștientizeze că în Biserică însuși Dumnezeu își desfășoară, prin trimișii Săi, lucrarea de comunicare a Tainelor Sale către om. Pe de altă parte, clericii au datoria canonică de a catehiza credincioșii „în fiecare zi și cu deosebire în duminici" , care îi impune obligația de a propovădui continuu adevărul credinței, orientându-se în lucrarea lor după scrierile Sfinților Părinți, pentru a nu greși, în caz contrar făcându-se pasibili de pedeapsa bisericească, ajungându-se până la caterisire.

Lumea în care trăim cunoaște unele mutații de neimaginat în trecut, fiind o lume în care societatea tradițională, ce respecta anumite rânduieli unanim acceptate, tinde să dispară. Principiile creștine sunt însă aceleași, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Iisus Hristos, ieri, astăzi și în veci, este același" (Evrei XIII,8).

Acest fapt devine cea mai urgentă obligație catehetico-pastorală, prin întărirea conștiinței fiecărui credincios de apartenență la comunitatea parohiei, ca trup al lui Hristos. De aceea, „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Coloseni II, 26). De aici se impune procesul unei atente catehizări individuale, care va asigura clădirea unei puternice comunități, bazată pe aceeași mărturisire și trăire liturgică. Preotul – reprezentantul autentic și împuternicit al Bisericii – este trimis în parohie cu scopul de a nu presta doar servicii religioase pentru indivizi, ci de a aduna și realiza o comunitate creștină unită prin aceeași credință, mentalitate liturgico-sacramentală, mărturie și slujire.

Activitatea publică a Bisericii este însuflețită prin mărturisirea personală a fiecărui creștin. De aceea, preotul este dator „să folosească toate mijloacele catehetice, misionare, liturgice și pastorale, potrivite sensului și finalității lor ecleziale, pentru a face ca fiecare credincios să «crească» în calitate de membru al Trupului eclezial al lui Hristos, care se realizează în mod concret în comunitatea parohială". Pentru menținerea și consolidarea unității interne a parohiei, ca spațiu liturgic și duhovnicesc, se impune preocuparea preotului în vederea catehizării credincioșilor, prin explicarea și dezvoltarea adevărurilor de credință, intensificând pastorația, mai ales catehizare individuală.

Rezumând cele spuse mai sus, putem spune că episcopul și numai episcopul deține în eparhia sa toată puterea învățătorească pe care el o exercită independent de orice autoritate, ca oricare apostol. Lui îi este dată această putere pe baza hirotoniei, însă nu prin hirotonie ci prin actul instituirii lui ca episcop prin trimiterea lui într-o eparhie oarecare de către autoritatea competentă, și episcopul primind odată această putere, o exercită independent de autoritatea care i-a încredințat-o.

Preotului îi revine puterea învățătorească în parohie tot în baza hirotoniei, însă iarăsi nu prin hirotonie, ci prin actul trimiterii în parohie. Episcopul îi dă acest drept prin cartea canonică. Preotul, ca un reprezentant permanent al episcopului în parohie, exercită acest drept în dependență de episcop care i-1 poate retrage.

Diaconului, ca o stare harică inferioară, nu-i revine dreptul de a învăța în baza hirotoniei, el nu e reprezentant al episcopului ci numai ajutor ai preotului și episcopului la îndeplinirea unei părți a funcțiunii lor. Deși el nu este chemat să exercite atribuțiile preoției, totuși Biserica, i-a permis să exercite puterea aceasta. Prin practica Bisericii este și diaconul îndreptățit la administrarea magisteriului bisericesc și azi i se dă acest drept ca celui mai chemat după episcop și preot să-l exercite.

Laicii prin încuviințarea primită de la episcop, pot exercita în limitele încuviințării, puterea învățătorească. Lor nu le revine acest drept ca preoților și episcopilor în baza puterii sacramentale, ci numai în urma îndreptățirii pe care le-o dă episcopul ca rezultând din starea lor, din situația lor importantă în Biserică.

Așa dar, prin episcopi și preoți se exercită în mod ordinar și din mandat divin puterea învățătorească în Biserică. Ei sunt chemați în special pentru exercitarea acestei puteri, iar diaconii și laicii numai în mod extraordinar. Diaconii ca niște colaboratori imediați ai preotului și episcopului, pe când laicii ca niște colaboratori mai îndepărtați. Dreptul bisericii conducătoare de a învăța, nu exclude pe cel al laicilor. Laicii la început puteau predica, mai târziu li s-a interzis a predica în fața episcopului și pe urmă numai cu învoirea autorității bisericești li s-a mai permis să predice. Laicii au fost, deși nu oficial chemați, un element viu care a luat intensă parte la activitatea învățătorească a Bisericii și ei treime să fie mereu astfel, Biserica nu le poate lua acest drept de colaborare, ci din contră, este obligată să-1 sprijine și supravegheze, căci are menirea ca pe fiecare creștin să-1 facă un bun cunoscător al învățăturii bisericești, să-1 instruiască în așa fel, ca fiecare să poată deveni un predicator, un creștin capabil de a-i instrui și pe alții. Biserica, din motive disciplinare, trebuie să reglementeze acest drept ai laicilor și să-1 pună sub control riguros, pentru a nu se produce în Biserică, nuclee de erezii.

Biserica poate folosi laicii pregătiți în luptă împotriva tuturor curentelor potrivnice ei, atât împotriva sectelor obișnuite cât și împotriva curentelor de gândire filosofică sau politică, atee.

Pe laicul, care-și sprijină Biserica sa în activitatea ei învățătorească, Biserica nu poate decât să-1 primească cu bucurie și dragoste, iar nu să-i strige „turmă" sau „ce te faci păstor, oaie fiind, de ce te faci cap, picior fiind" căci o stare după această analogie strictă, nu există, nu poate exista în Biserică. În ea toți trebuie să activeze conștient în uniunea dragostei, iar nu mecanic. Supunerea nu este oarbă, ci conștientă.

CAPITOLUL al-II-lea

MIRENII ȘI ACTIVITATEA SFINȚITOARE A BISERICII

Sfințirea omului săvârșită de Hristos prin jertfa de pe cruce, este cea mai mare taină, din care s-au dezvoltat toate lucrările sfinte existe astăzi în Biserica Ortodoxă. Unele dintre ele au fost hotărâte chiar de Întemeietorul Bisericii, pentru comunicarea grației divine; altele au fost instituite de Biserică în decursul timpului pe baza puterii date ei, ca totul să fie sfânt în ea și binecuvântarea lui Dumnezeu să conducă totul. Cele dintâi se numesc Taine; cele din urmă sunt deosebite rugăciuni, care se săvârșesc de episcopi sau de preoți, după un anumit ritual, pentru oarecare persoane sau lucruri, care să fie consacrate lui Dumnezeu sau Bisericii, sau pentru anumite persoane pentru dobândirea binecuvântării divine, pentru activitatea lor socială și pentru diferite obiecte pentru a dobândi binecuvântarea pentru întrebuințarea lor. Cu alte cuvinte, Sfintele Taine sunt acte prin care Domnul nostru Iisus Hristos prelungește opera Sa mântuitoare. Dacă El ar fi rămas pe pământ și ar fi continuat să comunice cu noi prin intermediul trupului Său, Sfintele Taine n-ar fi fost necesare. Dar El S-a înălțat la cer și, în locul prezenței Sale fizice, ne-a dăruit mijlocul prin care să ni se împărtășească, în Biserică ˂trupul Său tainic˃, harul dumnezeiesc.

Sfânta noastră Biserică ne învață că sunt șapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și anume: Botezul, Mirungerea, Spovedania sau Mărturisirea, Împărtășania, Cununia, Maslul și Hirotonia. Nu întîmplător au fost așezate în număr de șapte, căci cifra șapte avea în Vechiul Testament o deosebită valoare simbolică. Iar Domnul Iisus Hristos, prin cele șapte Sfinte Taine, câte a lăsat Bisericii Sale, vrea să împlinească tot ceea ce a fost proorocit în Lege și în profeți (Matei V, 17; XI, 13). Deci după ce a zidit casa Sa ˂Sfânta Biserică˃ și a întărit-o pe cei șapte stâlpi, care în chip simbolic sunt cele șapte taine, asigurându-i astfel durabilitate veșnică. Ele sunt în număr de șapte, după numărul celor șapte daruri ale Sfântului Duh (Isaia XI, 2—3). Fiecare din ele împărtășesc anumite roade ale harului.

Datorită importanței lor pentru mântuirea credincioșilor, fiecare disciplină teologică abordează Sfintele Taine, scoțând în relief anumite caracteristici specifice unghiului din care sunt privite. Unele pun accent pe formă și materie – ex: Liturgica; altele pe efectele pe care acestea le au asupra primitorilor – ex: Teologia Dogmatică, Teologia Morală; iar altele analizează aspectele de ordin canonic și juridic ale Sfintelor Taine, ex: Dreptul canonic.

Sfintele Taine sunt mijloace foarte importante pe care le poate folosi preotul în actul catehizării credincioșilor, datorită caracterului lor sacramental.

Pe lângă faptul că acestea constituie unul dintre subiectele controversate interconfesional, importanța utilizării lor nu poate fi tăgăduită. „Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă". Iată, așadar, că prin limpezirea adevărului de credință mărturisit în Biserică și prin cunoașterea sensului creștinului pe acest pământ, reflectat în Sfintele Taine, credinciosul poate fi îndrumat să conștientizeze că în Biserică Însuși Dumnezeu își desfășoară, prin trimișii Săi, lucrarea de comunicare a Tainelor Sale către om.

Pe de altă parte, clericii au datoria canonică de a catehiza credincioșii „în fiecare zi și cu deosebire în duminici", care le impune obligația de a propovădui continuu adevărul credinței, orientându-se în lucrarea lor după scrierile Sfinților Părinți, pentru a nu greși, în caz contrar fâcându-se pasibili de pedeapsa bisericească, ajungându-se până la caterisire.

Deși laicii, din motive de incapacitate harică nu pot exercita și nu-și pot însuși puterea sacramentală, așa precum parțial le pot manifesta pe celelalte două: învățătorească și jurisdicțională sub supravegherea ierarhiei bisericești, și ca atare nu pot avea nici-un drept la exercitarea puterii acesteia, totuși, deoarece exercitarea puterii sacramentale sau chiar, mergând mai departe, existența acesteia este condiționată de starea laică, există puncte de convergență între starea creștinilor mireni sau laici și clerici. Laicii posedă o stare harică creată prin Sfântul Botez și prin celelalte Taine și ierurgii, pe care le poate primi fiecare dintre ei, după trebuință și după anumite rânduieli.

Sfinții Părinți nu au rămas nepăsători față de această delicată situație existentă în Biserică și au formulat în decursul veacurilor, prin intermediul canoanelor de la diferite sinoade învățături în ceea ce privește poziția laicilor față de clerici. Punctul convergent dintre aceste două stări îl constituie locașul de cult, care este destinat comunității de rugăciune, iar hirotonia se face tocmai pe seama lui, de aceea, canonul 6 al Sinodului IV Ecumenic legiuiește ca ,,nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinație, absolut fără legătură, legat de vreun loc), nici prezbiterul, nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală)”.

II.1. Participarea laicilor la Sfânta Liturghie

Ce mai însemnată practică a vieții harice creștine este celebrarea Sfintei Liturghii cu aducerea sacrificiului celui fără de sânge. Acest act a constituit încă de la început miezul Bisericii și actul cel mai important din viața Bisericii, centrul în jurul căruia a gravitat și gravitează întreaga viață creștină. Se observă că în această protoperioadă a creștinismului adunările de rugăciune și cult erau legate de mesele frățești, pe care le luau credincioșii. Numele purtat de aceste mese obștești era de agape, fiindcă ele constituiau în esența lor expresia vie a dragostei creștine, avându-și izvorul în dragostea intracomunitară, dragoste predicată de Mântuitorul Iisus Hristos. Dragostea făcea ca primii creștini să retrăiască și să comemoreze Cina Domnului, dar în același timp să își manifeste în chip concret dragostea care îi unea. Cuvintele Mântuitorului ,,ca toți să fie una”, îi făcea pe aceștia să aibă un singur țel, o singură năzuință și o singură credință, Împărăția lui Dumnezeu.

Părintele Ene Braniște identifică trei note esențiale privind participarea la Liturghie a creștinilor și care caracterizează perioada creștinismului primelor secole și anume:

a. Liturghia era regulată și permanentă, dar și totală din punct de vedere numeric, sau quasitotală ca frecvență a membrilor Bisericii, prin aceasta înțelegându-se participarea tuturor creștinilor la toate liturghiile, adică în fiecare Duminică. Nu absentau decât cei bolnavi, cei din închisori sau cei reținuți de cauze mai presus de voia lor. Mărturie în acest sens ne stau canoanele 8 și 9 Apostolice care prevăd ca: ,,Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon sau vreunul din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă, nu s-ar împărtăși să spună cauza. Și dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului și a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus, ca și când acesta nu ar fi adus-o după rânduială … toți credincioșii care intră și ascultă scripturile dar nu rămân la rugăciune și la Sfânta Împărtășanie, aceia, trebuie să se afurisească ca făcând neorânduială în Biserică”, culminând cu hotărârea canonului 80 al Sinodului Trulan: „dacă vreun episcop, prezbiter ori diacon, sau dintre cei numărați în cler, sau vre-un laic, de n-ar avea nici-o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind în cetate, nu ar merge, trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric să se caterisească, iar de ar fi laic să fie îndepărtat de la împărtășire”.

b. Participarea la cultul divin public în Biserica veche era esențială și caracteristică pentru viața creștină în general. Conștiința apartenenței credincioșilor la ecclesia, adică la o religie nouă și deosebită de restul lumii păgâne se exterioriza în primul rând prin frecventarea adunărilor de cult, al căror centru îl alcătuia săvârșirea Sfintei Liturghii.

c. Participarea vechilor creștini la cult era reală și conștientă, luminată, întemeiată pe cunoașterea clară și precisă a scopului, sensului și funcțiunilor cultului.

Ca și atunci și acum, în biserică, la liturghie, creștinii intră în comuniune cu Hristos și cu ceilalți care cred și mărturisesc ca ei. Alexandre Schmemann ne spune în acest sens că adunarea în biserică „este înainte de toate Taina iubirii. Noi mergem la biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însuși, care ni se dăruiește în unitatea noastră”.

În vederea momentului sublim al împărtășirii, creștinul se roagă: „Foc și lumină să-mi fie mie primirea Preacuratelor și de viață făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor și luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată”.

Încă de la ritualul pregătitor al Proscomidiei, specific Liturghiei bizantine, este prefigurată întreaga Biserică, adunarea tuturor în jurul Mielului, și includerea tuturor în jertfa Lui. „De aceea, numai când s-a terminat această pregătire, când totul este referit la jertfa lui Hristos și totul este inclus în ea, când ochii credinței văd pe disc viața noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, atunci poate începe Liturghia: veșnica aducere a Celui Care S-a adus pe Sine și în Sine a adus lui Dumnezeu toată existența, înălțarea vieții noastre la Prestolul împărăției, unde El – Fiul lui Dumnezeu – a înălțat viața noastră, devenind Fiul Omului”.

Sfântul Evanghelist Matei ne relatează că în Joia Mare pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: „Beți dintru acesta toți. Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei XXVI,27-28). Apoi a adăugat: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea!". (Luca XXII,19)

Sfânta Liturghie este ospățul credinței. Masa Sfântului Altar, împodobită după cuviință, are pe ea farfurie cu pâine și pahar cu vin – discul și potirul – iar preotul și credincioșii sunt chemați să se nutrească din „Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatele lumii" (Ioan I,29). Ei sunt chemați să se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”.

Prin rugăciune creștinul intră în dialog cu Dumnezeu și cu toți Sfinții Lui; prin cuvânt se hrănește spiritual, auzindu-l pe Mântuitorul spunând că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei IV,4); prin cântare intră în comuniune cu semenii săi, împreună preamărindu-l pe Dumnezeu și exprimându-și bucuria sufletească, cum zice Sfântul Iacob ca cei „cu inima bună să cânte psalmi" (Iacob V,13); dar mai ales se hrănește cu Trupul și Sângele Domnului, Domnul Însuși subliniind faptul că „Trupul Său este adevărată mâncare și Sângele Său, adevărată băutură" (Ioan VI,55).

Pentru această apropiere de Dumnezeu, creștinul se primenește trupește și sufletește; sufletul și-l spală prin spovedanie, conștient fiind de faptul că „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan I, 8-9). Pe deasupra, trebuie să fie într-o stare de împăcare cu toată lumea, așa cum ne învață Domnul Hristos: „dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi mai întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind adu darul tău". (Matei V, 23-24)

Participanții la ,,ospăț” realizează o comuniune sfântă cu Hristos și unii cu alții. La Liturghia Sfântului Vasile, după epicleză, preotul se roagă astfel: „Iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh și pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă".

Ospățul liturgic se împlinește prin împărtășirea obștească. Lucrul acesta este evident și nici nu mai trebuie argumentat.

Viața duhovnicească este întreținută de împărtășanie. Omul care nu se hrănește e anemic. „Dumnezeiasca împărtășanie susține această viață, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Și aceasta pentru că pâinea vieții de veci este cea care susține puterile sufletului și-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăiește din această pâine a vieții, după ce și-a primit ființa în baia Botezului și întărirea prin ungerea cu Sfântul Mir".

Felul în care omul își trăiește viața liturgică se răsfrânge apoi în cotidian, în acțiunile sale. Participarea la liturghie se va răsfrânge apoi asupra întregului cosmos. Ortodoxia nu cunoaște „liturghii private", în schimb cunoaște „liturghia cosmică" învățătura dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre starea de celebrare în care se află universul transfigurat și recapitulat în Hristos cel înviat. Creația desfigurată de păcat devine, prin restituirea lui Hristos cel înviat în Euharistie, un cosmos liturgic, care celebrează continuu.

În sfârșit, știm că Liturghia se mai numește Euharistie, mulțumire, fiindcă prin intermediul ei îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile, dar mai ales pentru faptul că ni se dăruiește nouă, pentru că are grijă să restaureze cosmosul întreg. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie, se întreabă David? Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema". (Psalmul 116, 17)

„Pentru aceste motive, spune Nicolae Cabasila, era drept ca taina împărtășaniei – cel mai desăvârșit și mai intim mijloc de legătură cu Dumnezeu, în care amintim nu de cutare sau de cutare dar, ci, în general, de toate bunurile, atât cele pe care le avem în fapt cât și cele pe care le vom avea de la Dumnezeu – să ne numească Euharistie (mulțumire) căpătându-și numele nu de la cele ce cerem noi cei strâmtorați, ci de la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la sărăcia sau lipsa noastră, ci de la bogăția bunătății Lui".

În rugăciunea arhierească de dinaintea Patimilor, Domnul S-a rugat Tatălui pentru cei ce vor crede „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis". (Ioan XVII, 21)

Euharistia este prin excelență „Taina unității Bisericii”. Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credință de la Botez. De aceea, încă înainte de anaforaua liturgică, toți credincioșii, dimpreună cu diaconul, spun: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim". Aceste cuvinte dau până în prezent mărturie despre comunitatea creștină ca o famile sau mai bine spus ca un corp al lui Hristos, schițat deja prin reținerea în biserică numai a celor botezați, moment sensibilizat prin sărutarea păcii. Iar apoi rostesc Crezul. După sfințirea darurilor se împărtășesc împreună pentru sporirea acestei unități.

După prefacere, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul se roagă: „Iar pe noi, pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh".

În Didahie (Învățătura celor 12 Apostoli), relatându-ni-se cum se oficia Euharistia, citim: „După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și, fiind adunată, a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăția Ta".

Concluzia pe care o trage Părintele Dumitru Stăniloae este următoarea: „Dacă Euharistia este Taina unității mai adânci în același Trup și Sânge al lui Hristos și în aceeași credință și iubire, pe baza lungi unități deja existente, și ea este împărtășită în Biserică pentru întărirea unității ei, e firesc ca ea să nu se dea celor care se află în afara Bisericii și intenționează să rămână în afara ei”

Alexandre Schmemann afirmă că Euharistia este „Taina Unității". Mai mult, constată faptul că despre unitatea Bisericii se vorbește mult astăzi. Numai că observă cu amărăciune că această „unitate" este alta și nu aceea care alcătuia inima și bucuria principală, care alcătuia însuși conținutul vieții creștine în Biserica primară. Biserica ca „unitate de sus" a fost înlocuită cu Biserica ca „unitate de jos". Ori acest mod de a gândi este tocmai o trădare a unității Bisericii.

În gândirea biblică și patristică, cuvântul liturghie are întrebuințări multiple. Inițial grecescul ευαγγέλιον format din  ληός = popor și ἔργον – lucrare, opera = opera poporului, tradus în latină prin ministerium sau officium, desemna o acțiune, slujire publică sau oficiu la templu. În acest sens este folosit de Sfânta Scriptura a Vechiului și Noului Testament. Astfel ținea Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul "liturghia" în Templu (Luca I, 23).

Clement Romanul arată în Epistola I către Corinteni ca "liturghia" Vechiului Testament a fost întocmită ca tip pentru slujirea Noului Testament. În Noul Testament întreaga viață este o slujire sfântă a lui Dumnezeu, așa cum arată Părinții Bisericii când vorbesc de Întâistătătorul Bisericii care celebrează Liturghia pentru comunitatea lor, adică o introduc în slujba lui Dumnezeu și în special în serviciul divin: ,,Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preoților li s-a rânduit loc propriu, leviților le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici". …,,Fiecare dintre noi, fraților, să caute, cu cucernicie, ca în propriul său rang să fie bineplăcut lui Dumnezeu, având conștiința curată și nedepășind canonul rânduit slujirii lui".

După cum aici ordinea liturghică a slujirii din Templu a fost transmisă creștinilor, în Epistola către Evrei, Hristos Însuși este numit Slujitorul Noului Așezământ: ,,Slujitor Altarului și Cortului celui adevărat pe care 1-a înfăptuit Dumnezeu și nu omul" (Evrei VIII, 2). Recunoaștem clar aici că misterul primordial al Noului Așezământ nu este o liturghie în sensul ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise într-un sens mai înalt realităților pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o "liturghie" în sensul ritual vechi, ci realitatea curată și sublimă.

În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și cresc în dragoste și în unirea în Hristos jertfit și înviat și în același timp ei înșiși. Ava Dorotei vede aceste realități într-o strânsă corelație. Totodată precizează ca cea de a doua este condiționată de prima: ,,Vă voi da o imagine luată de la Sfinții Părinți: presupuneți un cerc de pământ, adică o linie în cerc trasat cu compasul, și un centru. Numim centrul mijlocul cercului… Închipuiți-vă că acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu; și razele, diferite căi sau moduri de viețuire a oamenilor. Când sfinții doritori de a se apropria de Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, în măsura în care se apropie unii de alții, se apropie în același timp de Dumnezeu, și cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii de alții. Și înțelegeți că și inversul este adevărat: când se intorc de la Dumnezeu, pentru a se îndrepta spre exterior, este evident că cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, se îndepărtează mai mult unii de alții și cu cât se îndepărtează mai mult unii de alții cu atât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu”. Prin unirea lor euharistică cu Hristos credincioșii trăiesc comuniunea cu Sfânta Treime devenind părtași la ea. Comuniunea Sfintei Treimi este astfel izvorul suprem și nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenței: persoana, dragostea și veșnicia lor.

Orientate într-o unire deplină acestea dau sensul deplin al existenței umane. Ele ni se comunică prin Fiul lui Dumnezeu care ,,S-a făcut om, S-a răstignit și a înviat” ca să rămână cu noi. El se unește cu noi cel mai mult prin Sfânta Împărtășanie în Sfânta Liturghie, ca Cel jertfit și înviat. De aceea Sfânta Liturghie este prin excelență trăirea cu Hristos Cel jertfit și înviat ca să întărim în noi duhul dragostei până la jertfa contrară egoismului și să înaintăm astfel spre înviere.

Teologia Sfântului Chiril din Alexandria, care a stăruit asupra faptului că noi nu putem intra la Tatăl, deci nu ne putem mântui decât în stare de jertfă curată pe care nu o putem dobândi decât în Hristos, trebuie să constituie fundamentul oricărui mod de înțelegere a rolui și importanței Sfintei Liturghii. Sfântul Chiril arată că Hristos care a primit crucea pentru noi, renunțând la Sine, ne ia în Sine și ne prezintă Tatălui ca jertfă curată prin starea lui de jertfă curată: ,,Căci dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiți spre miros de bună mireasma a lui Dumnezeu și Tatăl. Dar odată ce s-a desăvârșit El prin patimi, venim după El îndată ca dar sfințit lui Dumnezeu și Tatăl și ne oferm pe noi înșine jertfă cu adevărat duhovnicească”. Sfântul Chiril afirmă mai departe: ,,După ce S-a ridicat din morți, Emanuel, noul fruct al umanității întru nestricăciune, S-a suit la cer pentru a se arăta acum pentru noi în fața lui Dumnezeu și Tatăl, desigur nu pentru a se aduce pe Sine sub vederea Tatălui… ci mai degrabă pentru a ne aduce în Sine sub vederea Tatălui, pe noi care eram în afara feței Lui și sub mânia lui din cauza neascultării”. Noi dobândim astfel calitatea și puterea de jertfă totală, nelipsită de libertatea noastră proprie, nu lipsiți de calitatea de preoți ai jertfei noastre prin calitatea lui Hristos de Jertfă și de Arhiereu al jertfei. În acest sens tot Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Jertfa noastră este primită și place lui Dumnezeu, pentru patima mântuitoare a lui Hristos. Și eu cred că aceasta este ceea ce a spus Domnul Însuși: ,,Fără de mine nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5). Deci, în buna noastră mireasma este amestecată buna mireasma a jertfei lui Hristos, ridicându-se împreună cu ea la Tatăl, ,,căci noi nu suntem primiți altfel decât prin Hristos”.

În ,,Metoda sau cele 100 de Capete" Calist și Ignatie Xanthopol, arată importanța împărtășirii cu trupul Domnului: dar nimic nu ne ajută și nu contribuie la curățirea sufletului, la luminarea minții, la sfințirea trupului și la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască și la nemurire ca și la biruirea patimilor și a demonilor, sau mai potrivit spus la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca împărtășirea și comuniunea cu inima și cu simțire curate, pe cât e cu putința omului, cu precuratele și nemuritoarele și de viață făcătoarele Taine, cu Însuși cinstitul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În cuvintele acestor trăitori, viața duhovnicească a persoanei nu reprezintă o ordine separată, izolată de Liturghia comunității sau comunitatea euharistică. Invers: comunitatea euharistică este influențată de dezvoltarea duhovnicească a persoanei. Trupul Domnului oferit creștinilor în Euharistie, datorită faptului că este plin de elanul jertfirii pentru noi, ne dăruiește și nouă elanul dăruirii noastre lui Dumnezeu și oamenilor. El ne face astfel să sporim în comuniune. Trupul răstignit și înviat al Domnului este fermentul îndumnezeirii noastre, este, după expresia lui Calist, ,,Duh de viață făcător", ca zămislit din Duh de viață făcător, pentru că ce se naște din Duh, duh este” (Ioan III, 6). Calist precizează că spune aceasta nu ca să desființeze firea trupului, ci ca să arate că ,,este de viață făcător și dumnezeiesc", că este copleșit de Duhul Sfânt. Prin mâncarea Trupului și Sângelui lui Hristos pnevmatizate am asimilat într-un fel oarecare Trupul lui Hristos cu puterile Lui pnevmatizatoare în sufletul nostru.

În omiliile pascale și liturgice ale tradiției alexandriene și în liturghia bizantină regăsim tema plentitudinii căldurii și a comuniunii Duhului Sfânt (Romani XII, 11 "cu duhul fiți fierbinți"; I Tesaloniceni V, 19 ,,Duhul să nu-L stingeți"; II Corinteni XIII,13 ,,Sfântul Duh să fie cu voi cu toți").

Liturghiile bizantine amintesc prezenta Trupului preamărit și "pnevmatic" al lui Hristos. Prin împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos pnevmatizate și îndumnezeite, sufletul nostru devine pnevmatic, fiind ridicat peste treapta spirituală creată și poate pnevmatiza și trupul. Dar Duhul Sfânt prezent în suflet se sălășluiește și în trup, căci trupul lui Hristos fiind pătruns atât de adânc de Duhul Sfânt și hrănind trupul omului nu se poate afirma că nu hrănește acest trup și cu Duhul Sfânt.

Faptul însă, că jertfa euharistică dezvoltă nu numai viața duhovnicească a comunității, ci și a persoanelor din ea, are ca și consecință realitatea că Hristos, prin împărtășirea euharistică se sălășluiește în interiorul cel mai intim al persoanei, ca un arhiereu în interiorul unui altar. Părintele Stăniloae arată că în acest interior, se află Hristos ca Arhiereu al Bisericii noastre intime și împreună cu El suntem și noi preoți în ea.

O caracteristică a liturghiei bizantine, care stă în strânsă legătură cu tema de față este aceea că în cadrul acestei slujbe, forma cea mai frecventă de rugăciune comună este ectenia. În timpul ecteniilor, care sunt forme de dialog liturgic, poporul se asociază prin rugăciunea adresată lui Dumnezeu (Doamne miluiește!) , condusă de îndemnurile preoților slujitori. După ectenii, preotul citește rugăciuni în taină, în timp ce credincioșii cântă psalmi și imne liturgice. Referitor la cântarea mirenilor în biserică, părintele Ene Braniște a elaborat un studiu istorico – liturgic unde sunt prezentate motivele pentru care din totdeauna s-a menținut dorința participării active a credincioșilor la cântarea bisericească. Una dintre concluziile la care s-a ajuns în urma acestui studiu este acela că însăși natura Sfintei Liturghii trimite la participarea tuturor celor prezenți în biserică (clerici și mireni), fiindcă, ,,cântarea în comun este înscrisă în textul sfintelor slujbe prin formule care îndeamnă nu numai pe cântăreț, ci pe toți cei prezenți la slujbă, să cânte – Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”.

În ceea ce privește celelalte Sfinte Taine, observăm din practica Bisericii că mirenii nu sunt cu totul străini. Rolul pe care laicii îl îndeplinesc la administrarea lor, este unul de colaborare cu preoții, ierarhia.

II.2. Participarea mirenilor la Taina Botezului

Luând fiecare Sfântă Taină în parte, observăm că prin Tradiție, s-a permis mirenilor chiar să depășească starea de colaborator la preotului și să săvârșească una dintre aceste Taine și anume Botezul, botezul săvârșit de ei în numele Sfintei Treimi fiind considerat un botez valid și eficace, deși săvârșirea Tainei este în principiu de competența exclusivă a preoților și se enunță dogmatic, că nimeni dintre cei ce nu posedă harul preoției nu are capacitatea de a săvârși vre-o Taină.

Canoanele 6 și 7ale lui Nichifor Mărturisitorul spun în acest sens că: ,,de nevoie și monahul neînvățat și nepreoțit, poate boteza copii, la fel și diaconul”; ,,pruncii cei nebotezați, când nu este de față preotul se cade a-i boteza oricine s-ar întâmpla, măcar și însuși tatăl lor, sau altul orice fel de om, numai să fie creștin”, urmând ca preotul să îndeplinească mai târziu ceremonialul ce urmează după cufundare, adică după botezarea propriu-zisă, neadăugând nimic la valabilitatea și eficacitatea Botezului.

Având în vedere acest pogorământ făcut mirenilor în vederea săvârșirii Botezului din necesitate, Sfintele canoane au dispus și anumite sancțiuni față de cei ce manifestă neglijentă în botezarea pruncilor. Astfel, ,,murind copilul nebotezat din cauza neglijenței părinților săi, părinții se exclud pe trei ani de la împărtășire, mâncând ei în acești ani mâncăruri uscate și îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi, cu plângere și cu putere să se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de șapte zile și murind nebotezat, părinții se înlătură pe șapte ani din comuniune și se condamnă ca în acești ani să mânânce mâncăruri uscate și să facă în fiecare zi patruzeci de metanii”.

Botezul prin laici se admite și astăzi, atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea Apuseană, ba chiar și prin femei nu numai prin bărbați.

Săvârșirea Botezului constituie de fapt un act de participare reală la exercitarea puterii sacramentale, fiind o însușire parțială a acestei puteri, condiționate numai de harul preoției. Aceasta este o participare reală propriu-zisă, o împărțire a acestui drept cu ierarhia și nu o simplă colaborare cu aceasta. Colaborarea are loc la alte Taine pe care nu le poate săvârși laicul sub nici-un cuvânt. Pentru cuvânt de necesitate sau de iconomie, laicii nu pot fi făcuți în nici-un caz preoți fără a fi hirotoniți.

II.3. Mirenii și Taina Nunții

În Taina Nunții, lipsa consensului liber din partea celor ce se căsătoresc, face ca Sfânta Taină să nu se poată produce, căci consensul constituie materia acestei Taine și temelia naturală a Tainei, iar lipsa materiei face ca Taina să nu se producă.

În Biserica romano-catolică a fost acceptată ca doctrină teza că în Taina Căsătoriei, laicii sunt cei care își administrează Taina, iar preoții sunt numai martori. Și azi se mai susține teza aceasta, ba se mai adaugă o interesantă considerație asupra Căsătoriei, anume, că abia prin harul Tainei acesteia, preoția laică se desăvârșește; prin aceasta și-ar lua laicii sfințire ca și în preoția propriu-zisă și ca și în Botez, adică și-ar câștiga prin ea un har sfințitor asemănător aceluia ce se împărtășește prin aceste două Taine amintite. Prin Taina Căsătoriei s-ar împlini și pecetlui definitiv preoția laică și pe baza unui ,,Priestertum der Ehe”, (adică Preoția prin căsătorie) se preconizează o nouă reglementare a poziției laicilor în Biserică, apoi o sociologie creștină, etc. Căsătoria este denumită la catolici Taină specific laică, ai căror administratori sunt miri înșiși, iar clericii sunt numai martorii calificați ai consensului a căror prezență este necesară pentru valabilitatea Tainei și pentru permisiunea de a încheia Căsătoria.

II. 4. Sfânta Taină a Pocăinței – Taina colaborării dintre preotul duhovnic și creștin

În Taina Pocăinței, la fel, apare creștinul ca un colaborator al preotului pentru obținerea Harului Tainei în scopul iertării păcatelor. Cel ce mărturisește trebuie să manifeste sinceritate, cerându-i-se o dispoziție sufletească de pocăință, de părere de rău, de sinceră căință pentru faptele rele și sinceră și fermă hotărâre de a nu mai păcătui, iar cine nu îndeplinește aceste condiții nu este dezlegat de păcate și împărtățindu-se în această stare, provoacă efecte contrare celor ale săvârșirii corecte a Sfintei Taine a Pocăinței, căci cine cu nevrednicie mănâncă și bea, osândă lui își mănâncă și bea, pentru că nesocotește Trupul Domnului.

Este necesar ca acesta să nu fie exclus din Biserică și să nu fie oprit de la communio sau communicatio (Sfânta Taină a Euharistiei) – adică făcând parte cele trei stări: clericii, laicii și monahii – și care cere iertare pentru păcatele săvârșite. Necreștinii nu pot primi această Taină, după cum nu pot primi nici-o altă Taină până la Botez – Botezul fiind poarta de intrare în creștinism.

Colaborarea dintre preot și mirean în această Taină trebuie să fie una sinceră, iar primitorul să conștientizeze importanța acesteia și să evite tratarea ei cu superficialitate. Mărturisirea făcută trebuie să fie de bunăvoie, smerită și dreaptă. În acest sens, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: ,,trebuie să te mărturisești cu smerenie, cu multă umilință și cu inima smerită – precum și-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum cananeeanca și precum se ruga vameșul – pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta și să-ți dea iertarea păcatelor, fiindcă ,,inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul L, 18). Această smerenie și umlință trebuie să o arăți încă și atunci când te mustră duhovnicul pentru vre-un păcat al tău, păstrând tăcerea și fără să te mânii, și nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie ca și când i-ar face-o Însuși Dumnezeu”.

Aceeași însemnatate o are și hotărârea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața trecută și cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viață nouă, viața în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință, așa cum îndeamnă Sfântul Ioan Botezătorul – ,,Faceți deci roadă, vrednică de pocăință”(Matei III, 8).

Mărturisirea sau înșirarea păcatelor fără căință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, nu aduce automat și iertarea păcatelor.

,,Adevărata pocăință (spune Sfântul Dimitrie al Rostovului) constă nu numai în a-ți mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci și în a nu te mai întoarce la ele. Și nu numai să nu te întorci la păcate, dar să și plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; și nu numai să plângi pentru ele, dar să le și îndrepți prin nevoințele pocăinței, nevoințe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar și întrece pe acestea. Deșartă este pocăința celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare și printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea și beția lui repetată! Nefolositoare este și pocăința aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului își poate curăța păcatele grele, de moarte, săvârșite timp de mulți ani! nedreaptă este și pocăința celui care nădăjduiește ca prin câteva suspine și câteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăți! îndoielnică este ierta rea păcatelor celui care gândește că prin lacrimi puține, fără ostenelile și nevoințele specifice adevăratei pocăințe, își poate spăla multele lui fărădelegi și necurații, și astfel să se izbăvească de chinurile veșnice!”

Având în vedere toate aceste aspecte, considerându-se că laicii ,,împreună cu episcopul cer pentru aceia care se hirotonesc binecuvântarea cerului” precum și aceea că ei ,,conlucrează la orice acțiune generală a serviciului divin din Biserică”, concluzionăm că aceșia ,,iau parte activă și la ramura aceasta a puterii bisericești pentru care sunt destinați, în deosebi membrii ierarhiei”. Această parte activă a mirenilor, pe care am văzut-o până aici, în sprijinul ierarhiei, care este singura chemată și singura îndreptățită să exercite puterea sacramentală, se prezintă sub întreit aspect:

ca pregătire a condițiilor necesare exercitării valide și eficace a puterii sacramentale, neînțelegându-se prin aceasta o însușire și o exercitare a puterii sacramentale, ci o simplă pregătire a condițiilor necesare exercitării acestei puteri de către ierarhie, care în condiții normale date, poate exercita puterea ministeriului în mod valid și eficace, fără nici-o colaborare a mirenilor;

colaborare prin jertfă și rugăciune la săvârșirea Tainelor și a ceremoniilor cultice, înțelegându-se că partea activă a mirenilor în sprijinul preoției la exercitarea puterii ministeriului se prezintă ca o colaborare prin jertfă și rugăciune la săvârșirea Sfintelor Taine și a ceremoniilor de cult, care pot fi săvârșite și numai de preoți;

ca participare reală la exercitarea puterii ministeriului, prezentându-se ca o participare reală, ca o împărțire a puterii ministeriului cu preoția, ca o însușire a puterii ministeriului pe care o exercită real în săvârșirea Botezului.

CAPITOLUL al-III-lea

PARTICIPAREA MIRENILOR LA EXERCITAREA

PUTERII JURISDICȚIONALE

După cum s-a văzut din expunerea de mai sus, elementul laic a făcut și face în continuare parte integrantă din organizarea Bisericii. În cele trei activități ale acesteia: învățătorească, sfințitoare și jurisdicțională, pe lângă clerici din totdeauna au existat și laici sau mireni. Biserica nu este astfel formată numai din laici sau numai din clerici, ci ea există și a fost creată din ambele elemente, iar dacă vreunul dintre ele lipsește, atunci lipsește însăși Biserica, adică nu mai există Biserică și nici nu mai poate să mai existe numai prin vreunul din aceste două elemente, adică numai prin clerici sau numai prin laici.

Fiindcă Biserica cuprinde înainte de toate o comunitate văzută, se avea nevoie pe lângă disciplina adusă de credință, de cult și de canoane, și de o organizare administrativ riguroasă. Aceasta nu se compară cu vreo formă politică de guvernământ ci reflectă învățătura trăită liturgic și prevederile canonice și depinde invariabil de doctrină. În principiu, Biserica se conduce pe bază ierarhic-sinodală, conducerea ei fiind legată de persoana episcopului, cel care împărtășește harul.

La rezolvarea problemelor care nu țin strict de ordinea sacramentală, a participat de la început și elementul mirean. Ierarhiei i-au fost rezolvate problemele cultice, de doctrină și de disciplină a clerului.

III.1. Participarea mirenilor la sinoade

În sinoade se manifestă în chipul cel mai propriu conștiința unitară a unicului trup mistic al lui Hristos. Această conștiință s-a manifestat integral în sinoadele Ecumenice și se manifestă parțial în celelalte feluri de sinoade particulare, care, deși sunt expresii ale conștiinței unor Biserici particulare, sunt totuși expresii ale conștiinței unitare a întregii Biserici.

În viața Bisericii, găsim sinodalitatea manifestată în chip divers, dar pretutindeni și totdeauna. Ea ni se prezintă sub două aspecte principale: ca sinodalitate pură (caracterizată prin adunări curat arhierești) și ca sinodalitate mixtă (prin adunări mixte de arhierei, clerici și laici).

Cuvântul sinod, provine din grecescul σγνοδος, și este tradus prin adunarea episcopilor unor Biserici locale, sau a episcopilor Bisericii universale, care are autoritatea de a lua decizii cu privire la învățătura, morala și disciplina Bisericii. Unii canoniști au emis opinia că Sinodul ecumenic nu este o instituție ce ține de natura Bisericii și deci nu are caracter permanent și obligatoriu.

a. Sinodul Apostolic de la Ierusalim

În Sfânta Scriptură ni s-a păstrat până astăzi un model de sinod, denumit Apostolic. Astfel, în capitolul XV al cărții Faptele Apostolilor, Sfântul Luca prezintă prima adunare teologică a Apostolilor și a preoților din tânăra comunitate creștină. Motivul pentru care s-a convocat acest sinod nu face obiectul acestui studiu de aceea, privirea noastră se va orienta mai mult către membrii constitutivi ai acestui Sinod. Ni se spune că ,,atunci Apostolii și preoții, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba”(Faptele Apostolilor, XV, 22). După cum observăm, alături de Sfinții Apostoli și de preoți, la Sinod a participat și Biserica – credincioșii, hotărârea luându-se în prezența acestora. Tot din rândul laicilor, vor fi alese persoane, pentru a însoți pe Pavel și pe Barnaba și pentru a autentifica ,,scrisoarea” trimisă Bisericii din Antiohia.

După exemplul Sinodului Apostolic de la Ierusalim, în veacurile erei creștine, s-a observat multă vreme participarea elementului laic la sinoade.

b. Sinoadele preecumenice

În secolele II și III, mai multe sinoade au reglementat viața Bisericii. Ele sunt considerate ca Sinoade preecumenice, însă elementul mirean a fost de nelipsit. Astfel la Sinoadele de la Ierusalim, Cezareea și Ierapole, din anul 170, au luat parte mulțime de laici ,,viri sapientes”, împreună cu episcopii din provincia respectivă și din provinciile vecine.

La Sinodul de la Cartagina din anul 256, sub președenția episcopului Ciprian, au luat parte, pe lângă episcopii mai multor provincii, prezbiteri, diaconi, încă și partea cea mai mare a poporului. Din textul acestui Sinod, reiese că el este adresat Bisericii în totalitatea sa (clerici și mireni), reprezentați de fiecare categorie, întărindu-se hotărârile de la sinoadele particulare anterioare.

În anul 300-309, are loc Sinodul din Elvira, în Spania, compus din episcopi, preoți, diaconi și alături de ei ,,mulțime mare de popor”. Sinodul de la Sinnessium (Soissons) 307-308, păstrează aceiași structură ca și Sinodul de la Evira.

c. Sinoadele Ecumenice.

Conform uzului îndatinat în întreaga Biserică de atunci, nici la Marele Sinod Ecumenic, de la Niceea (325) nu au lipsit laicii într-un număr destul de respectabil. Au participat laici învățăți, ,,filosofi”, cum îi intitulează actele sinodale. La cel de-al II-lea Sinod Ecumenic (381 – Constantinopol) au luat parte și mireni, pe lângă episcopii convocați prin scrisori împărătești. La Sinoadele III (431 – Efes) și IV (451 – Calcedon) nu au lipsit laicii. Sfântul Chiril al Alexandriei a venit cu un număr mare de clerici și cu corăbieri egipteni și cu țărani din Asia. Sinodul ,,tâlhăresc” de la Efes, din anul 449, prezintă existența unui număr mare de mireni, care au provocat tulburări. De aceea, Împărăteasa Pulcheria a dat ordin ca la viitrul Sinod Ecumenic (IV), care era să fie convocat la Niceea, să se alunge din acel oraș, toți monahii și mirenii care nu au o invitare împărătească sau permisiune de la episcop. La Sinoadele IV, V și VI Ecumenice se pomenește că au luat parte demnitari imperiali și senatul dintre mireni.

De la Sinoadele Ecumenice în general, nu a fost exclusă participarea mirenilor și nici de la celelalte sinoade mai puțin importante ale Orientului.

III.2. Participarea laicilor la administrarea averii Bisericești

Biserica în urmărirea scopului ei se servește pe lângă mijloacele spirituale și de mijloacele materiale. Fiindcă Biserica este o societate văzută și creată pentru oameni și în mijlocul lor, aceasta nu se poate lipsi de mijloacele omenești care ne ajută să ne susținem și să ne perpetuăm viața. Încă de la început Biserica a privit bunurile materiale ca un mijloc necesar și firesc pentru realizarea scopului său și pentru asigurarea existenței slujitorilor ei, dar și pentru propagandă și îndeplinirea unor scopuri caritabile.

Pentru slujba de administrare a bunurilor bisericii, nu se cere nici un dar de la Sfântul Duh, și aceasta nu se dă prin vre-un act special cum se dă preoția. Capacitatea de administrare a bunurilor Bisericii o are orice creștin, însă această slujbă trebuie să fie acordată de autoritatea competentă.

Sfântul Apostol Pavel, în prima epistolă către Corinteni, recomandă credincioșilor să încredințeze milostenia pe care o vor aduna unor bărbați pe care îi vor alege (I Corinteni XV, 3). Averea Bisericii în vremurile de persecuție din primele trei secole a fost admninistrată mai ales de către mireni, deoarece Bisericii nu îi era permis să-și agonisească averi pe numele său propriu. În astfel de împrejurări, credincioșii laici erau și proprietari și administratori ai averilor comunităților creștine. Acest lucru nu însemna însă că admninistrarea nu ar fi fost supravegheată de episcop sau de vre-un cleric al său cu funcția de econom. Canonul 38 Apostolic dispune în acest sens: ,,episcopul să poarte grija tuturor bunurilor bisericești și să le rânduiască pe ele ca și când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-și însușească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ce sunt ale Bisericii”.

În Biserica din Alexandria, apare pentru prima dată câte un consiliu de bătrâni ca sfetnici și ajutători obișnuiți ai episcopului pe care probabil îi alegea adunarea comunității și care erau și un organ de control și mărturie pentru activitatea episcopului. Acest consiliu de bătrâni numiți ,,seniores plebis”, era mai mult un consiliu economic ce avea rolul de a-l ajuta pe episcop și pe economul său să chivernisească averea Bisericii, să organizeze și să conducă caritățile creștine a asistenței sociale.

Deși funcția de econom exista deja demult, totuși ea nu a fost impusă în uzul general al Bisericii decât prin Snodul IV Ecumenic de la Calcedon, unde prin canoanele 2, 25 și 26 apare explicit termenul de econom sau iconom.

La administrarea institutelor de caritate îi mai găsim pe laici și în secolul V, după cum rezultă dintr-o lege a Împăratului Leon I, din anul 469, dar și în secolul VI, ne dă mărturie despre aceasta o lege a lui Iustinian din anul 528, din care rezultă că încă mai dăinuia obiceiul de a se alege de către localitățile respective administratorii institutelor de acest fel.

Secolele următoare vor menține participarea laicilor la administrarea averii bisericești, ba mai mult, laicii își vor găsi reprezentanți în toate organele de folosire, gestionare și control a averii Bisericii, situație pe care o întâlnim și în prezent.

În prezent, în România, rolul mirenilor în conducerea Bisericii este stabilit prin Statutul pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Acesta înscrie la loc de cinste participarea elementului mirean la puterea conducătoare. S-au statornicit organele prin care credincioșii își exercită drepturile la conducerea treburilor bisericești. Ca o trăsătură generală, mirenii sunt reprezentați la orice nivel de organizare bisericească de la parohie, până la Patriarhie, și în toate unitățile.

III.3. Parohia

Parohia ca unitate componentă a unei Patriarhii, se regăsește încă din primii ani ai creștinismului, desigur foarte simplistă în organizare. Găsim în acea perioadă un singur templu, o singură sinaxă liturgică prezidată de un episcop, ajutat de prezbiteri. O dată cu creșterea numărului celor botezați s-a impus crearea unor noi comunități ecleziastice. Cei care slujeau în aceste (proto)parohii se numeau prezbiteri și erau numiți de episcopii locali, acționau în numele lor, depindeau întru toate de ei, nefiind independenți.

O definiție juridică a parohiei, pe care o regăsim în vechile Statute de Organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, preluată și de către actualul Statut, precizează că: ,,parohia este comunitatea credincioșilor clerici și mireni, de religie ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu și organizași ca unitate administrativă bisericească locală, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericești, în frunte cu un preot paroh”.

În ceea ce privește administrarea patrimoniului parohiei, Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, prevede următoarele: ,,parohia, ca de altfel fiecare parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române, își administrează averea prin organe proprii, sub controlul și tutela organelor unităților administrative superioare, în conformitate cu legile țării, cu dispozițiile Statului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și ale Regulamentului pentru administrarea averilor bisericești, fiind datorate să păstreze, să îmbunătățească și să sporească, în cele mai bune condiții toate bunurile ce îi sunt încredințate spre administrare”.

Organele care funcționează la nivelul parohiei sunt Adunarea Parohială, Consiliul Parohial și Comitetul Parohial.

Conform noului Statut, Adunarea parohială și Comitetul Parohial au caracter de organe deliberative, iar Consiliul Parohial, are caracter de organ executiv al adunării Parohiale.

a. Adunarea Parohială.

Adunarea Parohială este organismul deliberativ al fiecărei parohii. Dacă în vechiul Statut al Bisericii Ortodoxe Române, se preciza că acest organism colegial deliberativ este alcătuit din toți bărbații, – clerici și mireni -, credincioși majori ai unei parohii, independenți, cu o viață morală și nepătată care își îndeplinesc toate datoriile morale și materiale față de Biserică și așezămintele ei, noul Statut permite accesul femeilor în acest organismși astfel ele pot face parte și din Consiliul Parohial, nu numai din Comitetul Parohial ca până acum, unde erau majoritare. Această prevedere, deși nu mai există în nici-o Biserică Ortodoxă, totuși pune pe picior de egalitate femeile și bărbații activi în viața Bisericii.

Cel care prezidează Adunarea Parohială este preotul paroh, iar în lipsa acestuia preotul delegat de către protopop dintre slujitorii parohiei sau dintr-o parohie învecinată.

b. Consiliul Parohial.

Îndeplinește atribuțiile Adunării Parohiale în intervalul dintre sesiuni. Practic, el rezolvă toate problemele curente și majore legate de bunul mers gospodăresc, economic-administrativ al parohiei. Consiliul Parohial alege dintre membrii săi, de la 1 până la 3 epitropi.

Cuvântul epitrop, provine în limba română din grecescul epitropos, și desemnează pe administratorul sau administratorii averii unei biserici sau al unui bun în general – tutore. El este membrul Consiliului Parohial ales, delegat de Consiliul Parohial pe patru ani, în ședința de instituire a acestuia.

Membrii Consiliului Parohial și supleanții, persoane majore, se aleg pe termen de 4 ani, activează benevol și pot fi realeși.

Nu pot face parte în Consiliul Parohial în același timp tatăl și fiul, frații, socru cu ginerele, cu alte cuvinte, membrii aceleiași familii, precum și rudeniile sprituale (nași, moși).

Sunt membrii de drept în Consiliul Parohial, cu vot deliberativ, preotul paroh ca președinte, ceilalți preoți și diaconi slujitori activi ai parohiei – dacă este cazul, precum și primul cântăreț (cantor, dascăl) al bisericii parohiale.

c. Comitetul Parohial.

Este organismul bisericesc parohial care funcționează sub președenția de drept a preotului paroh și pe lângă Consiliul Parohial. Membrii acestui organism se aleg din membrii Adunării Parohiale, iar numărul acestora trebuie să fie dublu față de cel al membrilor Consiliului Parohial.

Comitetul Parohial are prevederi și evidență gestionară proprie în cadrul bugetului parohial pentru activitățile desfășurate utilizând, sub controlul preotului paroh, același cont bancar, și face justificarea financiară anuală față de Consiliul Parohial. Pentru controlul financiar al Comitetului Parohial sunt desemnați 2 cenzori de către Consiliul Parohial. Din acest organism pot face parte și femei sau numai femei.

III.4.Eparhia

Eparhia este unitatea administrativ-bisericească, în cadrul unei mitropolii, a unei unități teritoriale provinciale sau județene din cuprinsul bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericești, în frunte cu un episcop eparhiot.

În cadrul eparhiei funcționează Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial și Administrația Eparhială, având în alcătuire și membrii mireni.

a. Adunarea Eparhială.

Este organul suprem legislativ–deliberativ pentru toate chestiunile administrative, culturale și economice, cât și pentru toate problemele care nu intră în competența episcopului.

Se compune din 30 de membrii reprezentanți ai clerului și credincioșilor, în proporție de 1/3 clerici și 2/3 mireni, aleși pe 4 ani de delegații consiliilor parohiale, pentru membri mireni, iar membri clerici se aleg de către preoți și diaconi întruniți în circumscripții electorale care sunt stabilite de către Consiliul eparhial, și validate de către Adunarea eparhială.

Prin ea sunt susținute interesele religioase și drepturile Bisericii conform legilor țării. Ea deleagă un cleric și doi mireni ca reprezentanți eparhiali în Adunarea Națională Bisericească, alege pe membrii Consiliului Eparhial, pe membrii Consistorului Eparhial, cu aprobarea chiriarhului, examinează și aprobă toată activitatea economică și culturală a eparhiei, ajută bisericile sărace, acordă burse și semiburse, hotărăște asupra configurației teritoriale a parohiilor și a protopopiatelor, se îngrijește de învățământul teologic și de catehizare în eparhie.

b. Consiliul Eparhial

Este organul executiv al Adunării eparhiale și conduce toate afacerile administrative, bisericești, culturale și economice, pentru întreaga eparhie, iar în timpul dintre sesiunile Adunării eparhiale, exercită și atribuțiile acesteia. El este și organ deliberativ, cu competență proprie în administrația eparhială.

Consiliul eparhial se compune din 9 membri, 3 clerici și 6 mireni, aleși pe termen de 4 ani de Adunarea eparhială dintre membrii ei. Ei pot fi aleși pentru cel mult două mandate. Pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea chiriarhului.

Pe lângă acești 9 membrii, Consiliul eparhial se compune din: Arhiepiscop sau Episcop, ca președinte, din Episcopi-Vicari la Arhiepiscopie sau Arhierei-Vicari la Episcopi, din vicarul administrativ eparhial, precum și dintre consilierii administrativi eparhiali desemnați de Chiriarh, ca membrii.

c. Administrația Eparhială.

În executarea atribuțiilor sale, Arhiepiscopul sau Episcopul este ajutat de:

– Episcopi-Vicari la Arhiepiscopie și Arhierei-Vicari la Episcopie;

– Vicarul administrativ eparhial;

– Consilieri administrativi eparhiali;

– Cancelaria eparhială;

– Corpul de inspecție și control.

3. Administrația la nivel central.

Aici funcționează Adunarea Națională Bisericească și Consiliul Național Bisericesc.

a. Adunarea Națională Bisericească este ,,organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economice-administrative și pentru cele care nu intră în competența Sfântului Sinod”.Ea se constituie prin delegarea a câte unui membru cleric și doi laici din partea fiecărei Adunări Eparhiale, la care se adaugă membrii Sfântului Sinod.

b. Consiliul Național Bisericesc este organul suprem administrativ și, totodată, organul executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești. Se compune din 9 membrii aleși: 3 clerici și 6 mireni, la care se adaugă consilierii administrativi permanenți. Acest organ exercită atribuțiile Adunării Naționale Bisericești, mai puțin cele care se referă la sine și la titulatura și întinderea eparhiilor.

Se observă că la cele trei funcțiuni ale puterii cârmuitoare bisericești, laicii au fost și au rămas prezenți, printr-o colaborare cât se poate de activă și în genere mai bine exprimată prin rânduieli canonico-juridice, decât este colaborarea lor la exercitarea celorlalte două ramuri ale puterii bisericești.

Funcțiunea legislativă. La exercitarea acestei funcțiuni, mirenii au participat prin prezență și lucrarea lor, în limite determinate, la activitatea legiuitoare a Sinoadelor Ecumenice și a Sinoadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire, numite fie sinoade mixte, fie sinoade generale, fie soboare, fie congrese, fie adunări.

Funcțiunea judecătorească. La îndeplinirea acestei funcțiuni, laicii au participat în primele V secole chiar într-o formă care însemna contribuția lor nu numai la îndeplinirea unui act judecătoresc, ci deopotrivă și la îndeplinirea unei lucrări sfințitoare specific preoțești, care era, administrarea Sfintei Taine a Pocăinței.

Funcțiunea executivă. Aceasta, după modul în care se înfățișează în viața Bisericii, consta din executarea sau deducerea la îndeplinire a hotărârilor instanțelor disciplinare și judecătorești ale Bisericii și în ducerea la îndeplinire a imperativelor care emană din legile bisericești și din hotărârile organelor de conducere ale Bisericii.

În concluzie, precizăm că elementul laic se prezintă în Biserică alături de cler, ca al doilea element constitutiv esențial ce intră în alcătuirea Bisericii, în sensul că, fără de el nu poate exista instituția Bisericii, după cum nu poate să existe nici fără de cler.

CONCLUZII

Din studierea istorico-canonică a temei de față, putem trage câteva concluzii care să aprofundeze existența elementului mirean ca parte constitivă a Bisericii și legăturile acestuia cu clerul.

Se observă că problema participării laicilor sau mirenilor la exercitarea puterii bisericești sau cu alte cuvinte la administrația Bisericii, este o ,,problemă” dependentă de cea a formei de guvernământ a Bisericii. Lămurirea ei nu poate fi făcută decât în dependență de Biserică și în limitele îngăduite de către aceasta, așa precum stabilirea formei de guvernământ nu se poate face la rândul ei, decât în dependență de doctrina despre Biserică și în limitele acestei doctrine.

Este important ca în rezolvarea problemei participării mirenilor la exercitarea puterii bisericești să se țină cont de forma de guvernământ a Bisericii și de limitele pe care ni le îngăduie această formă, fiindcă dacă nu s-ar respecta acestea, s-ar altera însăși doctrina despre forma de guvernământ a Bisericii și implicit doctrina despre Biserică.

Participarea exagerată și nereglementată a mirenilor la exercitarea puterii bisericești, duce consecvent la laicizarea Bisericii, până la reducerea ei la asemănarea cu orice societate civilă, adică la ștergerea caracterului harismatic și Hristocentric al Bisericii, prin înlocuirea sistemului ei de guvernământ ierarhic-sinodal, printr-unul laic, democratic, în care puterea emană din popor, așa cum este în statele civile de astăzi.

De asemenea, excluderea totală a laicilor de la orice participare la exercitarea puterii bisericești, aruncă Biserica în altă anomalie, pe panta substituirii puterii ierarhic-sinodale din Biserică, print-una absolutistă, ceea ce pentru Biserică este egal de dăunător și mai ales egal de străin spiritului și caracterului Bisericii lui Hristos.

Ca atare, în Biserică, toate elementele ei constitutive sunt chemate la acțiune deopotrivă, neputând face parte vie și ziditoare din ea și neputându-i servi scopul nici un element pasiv ,,pentru că a lui Dumnezeu împreună lucrători suntem”(I Corinteni, III, 9), și cine nu este lucrător, nevrednic este de Casa lui Dumnezeu, nu este arătură a lui Dumnezeu și în loc să zidească această casă și să rodească arătura, le strică, iar ,,cine va strica casa lui Dumnezeu, Îl va strica și Dumnezeu pe acel, căci casa lui Dumnezeu sfântă este” (I Corinteni XXXIX, 16-17) și această casă suntem noi toți ce credincioși, adică Biserica.

Mântuitorul a vrut ca element prim și necesar, drepturile ierarhiei și apoi ca element secundar și în limitele îngăduite de drepturile ierarhiei, a vrut și drepturile mirenilor. Ierarhia recunoaște și reglementează aceste drepturi în limitele lor naturale impuse de necesitățile Bisericii. În principal, ea trebuie să dea mirenilor drepturi de largă colaborare, în realitate, ea le specifică, le restrânge sau le extinde după necesitățile Bisericii și în acest fel, autoritatea ierarhică poate fi privită ca un adevărat izvor de drepturi pentru mireni. Domnul Iisus Hristos a vrut drepturi pentru mireni însă nu le-a reglementat în amănunt, a lăsat această sarcină ierarhiei, ale cărei drepturi le-a reglementat, le-a definit, așa încât în limita drepturilor acestora să mai râmână un spațiu de control pentru drepturile mirenilor pe care nu le putea ignora ierarhia ci trebuia să le reglementeze, trebuia să țină cont de ele în mod obligatoriu.

Colaborarea mirenilor la exercitarea puterii bisericești, constituind un drept indiscutabil al lor și ierarhia având obligația de a observa acest drept, ținând seama de dragostea și libertatea creștină, din studiul de față s-a văzut că dreptul de colaborare al mirenilor se raportează la exercitarea întregii puteri bisericești dar nu total ci parțial (cazul puterii sfințitoare).

Îndreptățirile mirenilor rezultate din dreptul lor de colaborare cu autoritatea care deține și exercită în mod ordinar puterea bisericească, nu vor putea în niciun caz să se raporteze la acele funcții ale puterii bisericești, a căror exercitare presupune darul preoției și este strict dependentă de acesta.

Puterea bisericească pe care o deține ierarhia, am văzut că are trei ramuri:

– puterea învățătorească.

– puterea sacramentală.

– puterea jurisdicțională.

Dreptul propriu-zis de colaborare al mirenilor nu se poate raporta la exercitarea puterii sacramentale în totalitate, mirenilor lipsindu-le calitatea harică a preoției pentru aceasta. Se poate raporta în sens strict, numai la puterea învățătorească și jurisdicțională a căror acte nu sunt strâns legate de preoție și care au un caracter deosebit.

Caracterul puterii sacramentale este mistic și invarabil și se primește prin actul hirotoniei, pe când puterea jurisdicțională și învățătorească nu au acest caracter, ci unul extern variabil ce se dă prin missio canonica în baza celei dintâi.

Canoanele Bisericii, vin să întărească legătura dintre cler și mireni prin diferite canoane formulate la Sinoadele Preecumenice, Ecumenice și la Sinoadele locale din diferite regiuni, fiind completate cu normele Sfinților Părinți.

De menționat este faptul că termenul de mirean sau laic, alături de episcop sau prezbiter este cel mai des folosit în Sfintele canoane.

Ca urmare a studiului de față și a celor mai sus menționate, putem concluziona că numai colaborarea efectivă dintre clerici și mireni, și participarea acestora în toate cele trei ramuri ale Bisericii, dau acesteia un caracter unitar, o dobândire a scopului de a fi ,,toți Una”, așa cum îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1982);

2. Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1972).

3. ***Învățătura celor 12 Apostoli, Traducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

4. Ava Dorotei, Felurite învățături lăsate ucenicilor săi, când a părăsit mânăstirea Avei Serid și a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan proorocul și după tăcerea desăvârșită a Avei Varsanufie,VI,10, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1980).

Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de Capete, cap. 91, Traducere, Introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. VIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

Clement Romanul, Epistola către Corinteni, Traducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Traducere, studiu, note și comentariu de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, anul XIX (1987).

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și adevăr, cartea XVII, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, în col. PSB., vol. 38, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1991).

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, București, (2006).

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. *** Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1978).

2. *** Cum să ne spovedim și să ne împărtășim (după învățătura Sfinților Părinți), Editura Credința Strămoșească, Iași (2007).

3. *** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2000).

4. *** Învățătura Creștină – Ortodoxă, Timișoara, (1971).

*** Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române – Extras, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

***Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2008).

Boroianu, Profesor, Dr. D. G., Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, vol. I, Tipografia Editoare ,,Dacia”, Iași, (1899).

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, (2001).

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1981).

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, (1992).

Stoian, Preot Ion M. Dicționar religios, Editura Garamond, București, (1994).

Târâlă, Arhimandrit Zosima și Popescu, Iconom Stavrofor Haralambie, Pidalion, Institutul de Arte Grafice Speranța, București, (1933).

III. STUDII ȘI ARTICOLE

Băbuș, Magistrand Protos. Gr. „Agapa și Liturghia în Biserica primară”,în „Studii Teologice”, (1954), nr.7-8, p.460.

Belea, Pr. Nicodim, „Contribuții la problema conducerii pastorale a credincioșilor de la sate”, Tipografia Reîntregirea, Sibiu, anul III (1955), p. 169-175.

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, „Cântarea în comun a credincioșilor”, în Studii Teologice, nr. 1-2, (1954), p. 25-34.

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, „Participarea la liturghie și metodele pentru realizarea ei”, în Studii Teologice, nr. 7-8, anul XXX (1949), p. 570-578.

Bulacu, Pr. Prof. Mihail, „Principiile catehezei și personalitatea catehetului”, în Studii Teologice, nr. 7-8, (1949), p. 522-537.

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideea, București, (1994), p. 53-59.

Cabasila, Nicolae, Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1989), p.112-140.

Călugăru, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Catehetica pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1976), p 105-119.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, (1999), p.282.

Deseille, Placide Nostalgia ortodoxiei, Traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, (1995), p. 60-72.

Dură, Prof. Dr. Nicolae V., “Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii. Norme și rânduieli canonice privind organizarea și disciplina vieții monahale”, B.O.R., nr. 7-12, anul CXXII (2003), p. 453-474.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, (1992), p. 28-445.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I și II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1990), p. 22-265.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. și Joantă, Prof. Dr. Sorin, Administrație Bisericească Parohială și Legislație, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, (2002), p. 18-90.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, „Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem”, în Ortodoxia, nr. 1, (1983), p. 34-73.

Gordon, Vasile, Introducere în catehetica ortodoxă, Editura Sophia, București, p. 92-110.

Ică, Pr. Prof. Dr. Ioan, „Importanța parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie și Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace și metode de menținere a acesteia”, în Pastorație și misiune creștină în Biserica Ortodoxă – Tematică pentru cursurile pastorale și de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, (2001), p. 3-57.

L' Huillier, Arhiepiscop Peter, Dreptul Bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, Traducere din limba engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, București, (2000), p. 250-756.

Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, (2006), p. 10-139.

Milaș, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Traducere de Dim. I. Cornilescu și Vasile Radu, Tipografia Guttenberg, Joseph Gobl, București, (1915), p. 361-387.

Necula, Drd. Nicolae D. „Participarea credincioșilor laici la cult în Bisericile Răsăritene”, în Studii Teologice, nr. 3-4, (1970), p. 279-316.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Rolul mirenilor în Biserică”, Mitropolia Banatului, nr. 4-6, p. 208.

Popescu, Teodor M., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1996), p. 115-138.

Popescu, Teodor M., „Cler și popor în primele trei secole”, în Studii Teologice, nr. 9-10, anul I (1949), p. 485-727.

Popescu, Teodor M., „Colaboratorii preotului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7, (1956), p. 627.

Popescu, Teodor M., „Primii didascali creștini”, în Studii Teologice, nr. 2, anul III (1932), p. 9-211.

Radu, Magist. Dumitru Gh., „Învățătura Ortodoxă și Catolică despre Biserică”, în Ortodoxia, nr. 4, anul VII (1954), p. 537.

Radu, Magist. Dumitru Gh., Taina Mărturisirii, în Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1986), p. 564.

Schmemann, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăției, Editura Anastasia, București, (2000), p. 137-213.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Idem, „Biserica cu sau fără laici?”, în Ortodoxia, nr. 4, anul XXII (1969), p. 613-623.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, anul XX (1939), p. 45-752.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă”, în Studii Teologice., nr. 3-4, anul XX (1968), p. 197-203.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Statutul Bisericii Ortodoxe Române”, în Studii Teologice, nr. 7-8, anul XXI (1949), p. 650-660.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în liturghia Ortodoxă”, Mitropolia Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, anul XXII (1986), p. 12-22.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

Timiadis Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire, Traducere de Paul Brusanowski, Editura Sofia, București, (2001), p. 58.

Vârlan, Pr. I., „Rolul credincioșilor mireni în Biserica Ortodoxă Română”, Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-8, (1981), p. 489-497.

Vintilescu, Preotul Petre, „Liturghia credincioșilor”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-3, (1943), p. 39.

Voicescu, Mihail, „Locul și importanța monahismului în viața Bisericii după Sfântul Teodor Studitul”, în Studii Teologice, nr. 5-6, (1984), p. 36.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1982);

2. Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1972).

3. ***Învățătura celor 12 Apostoli, Traducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

4. Ava Dorotei, Felurite învățături lăsate ucenicilor săi, când a părăsit mânăstirea Avei Serid și a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan proorocul și după tăcerea desăvârșită a Avei Varsanufie,VI,10, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1980).

Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de Capete, cap. 91, Traducere, Introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. VIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

Clement Romanul, Epistola către Corinteni, Traducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1979).

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Traducere, studiu, note și comentariu de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, anul XIX (1987).

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și adevăr, cartea XVII, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, în col. PSB., vol. 38, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1991).

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, București, (2006).

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. *** Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1978).

2. *** Cum să ne spovedim și să ne împărtășim (după învățătura Sfinților Părinți), Editura Credința Strămoșească, Iași (2007).

3. *** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2000).

4. *** Învățătura Creștină – Ortodoxă, Timișoara, (1971).

*** Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române – Extras, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

***Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2008).

Boroianu, Profesor, Dr. D. G., Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, vol. I, Tipografia Editoare ,,Dacia”, Iași, (1899).

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, (2001).

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1981).

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, (1992).

Stoian, Preot Ion M. Dicționar religios, Editura Garamond, București, (1994).

Târâlă, Arhimandrit Zosima și Popescu, Iconom Stavrofor Haralambie, Pidalion, Institutul de Arte Grafice Speranța, București, (1933).

III. STUDII ȘI ARTICOLE

Băbuș, Magistrand Protos. Gr. „Agapa și Liturghia în Biserica primară”,în „Studii Teologice”, (1954), nr.7-8, p.460.

Belea, Pr. Nicodim, „Contribuții la problema conducerii pastorale a credincioșilor de la sate”, Tipografia Reîntregirea, Sibiu, anul III (1955), p. 169-175.

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, „Cântarea în comun a credincioșilor”, în Studii Teologice, nr. 1-2, (1954), p. 25-34.

Braniște Pr. Prof. Dr. Ene, „Participarea la liturghie și metodele pentru realizarea ei”, în Studii Teologice, nr. 7-8, anul XXX (1949), p. 570-578.

Bulacu, Pr. Prof. Mihail, „Principiile catehezei și personalitatea catehetului”, în Studii Teologice, nr. 7-8, (1949), p. 522-537.

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideea, București, (1994), p. 53-59.

Cabasila, Nicolae, Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1989), p.112-140.

Călugăru, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Catehetica pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1976), p 105-119.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, (1999), p.282.

Deseille, Placide Nostalgia ortodoxiei, Traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, (1995), p. 60-72.

Dură, Prof. Dr. Nicolae V., “Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii. Norme și rânduieli canonice privind organizarea și disciplina vieții monahale”, B.O.R., nr. 7-12, anul CXXII (2003), p. 453-474.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, (1992), p. 28-445.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I și II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1990), p. 22-265.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. și Joantă, Prof. Dr. Sorin, Administrație Bisericească Parohială și Legislație, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, (2002), p. 18-90.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, „Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem”, în Ortodoxia, nr. 1, (1983), p. 34-73.

Gordon, Vasile, Introducere în catehetica ortodoxă, Editura Sophia, București, p. 92-110.

Ică, Pr. Prof. Dr. Ioan, „Importanța parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie și Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace și metode de menținere a acesteia”, în Pastorație și misiune creștină în Biserica Ortodoxă – Tematică pentru cursurile pastorale și de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, (2001), p. 3-57.

L' Huillier, Arhiepiscop Peter, Dreptul Bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, Traducere din limba engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, București, (2000), p. 250-756.

Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, (2006), p. 10-139.

Milaș, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Traducere de Dim. I. Cornilescu și Vasile Radu, Tipografia Guttenberg, Joseph Gobl, București, (1915), p. 361-387.

Necula, Drd. Nicolae D. „Participarea credincioșilor laici la cult în Bisericile Răsăritene”, în Studii Teologice, nr. 3-4, (1970), p. 279-316.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Rolul mirenilor în Biserică”, Mitropolia Banatului, nr. 4-6, p. 208.

Popescu, Teodor M., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1996), p. 115-138.

Popescu, Teodor M., „Cler și popor în primele trei secole”, în Studii Teologice, nr. 9-10, anul I (1949), p. 485-727.

Popescu, Teodor M., „Colaboratorii preotului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7, (1956), p. 627.

Popescu, Teodor M., „Primii didascali creștini”, în Studii Teologice, nr. 2, anul III (1932), p. 9-211.

Radu, Magist. Dumitru Gh., „Învățătura Ortodoxă și Catolică despre Biserică”, în Ortodoxia, nr. 4, anul VII (1954), p. 537.

Radu, Magist. Dumitru Gh., Taina Mărturisirii, în Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (1986), p. 564.

Schmemann, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăției, Editura Anastasia, București, (2000), p. 137-213.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Idem, „Biserica cu sau fără laici?”, în Ortodoxia, nr. 4, anul XXII (1969), p. 613-623.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, anul XX (1939), p. 45-752.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă”, în Studii Teologice., nr. 3-4, anul XX (1968), p. 197-203.

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Statutul Bisericii Ortodoxe Române”, în Studii Teologice, nr. 7-8, anul XXI (1949), p. 650-660.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în liturghia Ortodoxă”, Mitropolia Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, anul XXII (1986), p. 12-22.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, (2003).

Timiadis Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire, Traducere de Paul Brusanowski, Editura Sofia, București, (2001), p. 58.

Vârlan, Pr. I., „Rolul credincioșilor mireni în Biserica Ortodoxă Română”, Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-8, (1981), p. 489-497.

Vintilescu, Preotul Petre, „Liturghia credincioșilor”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-3, (1943), p. 39.

Voicescu, Mihail, „Locul și importanța monahismului în viața Bisericii după Sfântul Teodor Studitul”, în Studii Teologice, nr. 5-6, (1984), p. 36.