Contributia Marilor Scriitori Clasici la Dezvoltarea Limbii Romane Literare

Contribuția marilor scriitori clasici

la dezvoltarea limbii române literare

INTRODUCERE

I. EVOLUȚIA ȘI PERIODIZAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

1.1. Conceptul de limbă română literară; periodizarea istoriei limbii romane literare

1.2. Secolul al XIX-lea și procesul de modernizare și normare a limbii române

literare

1.3. Limba română în a doua jumătate a sec. al XIX-lea

II. CONTRIBUȚIA SCRIITORILOR CLASICI LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

2.1. Momentul 1848 în istoria limbii literare: „Dacia literară”

2.2. Rolul lui Vasile Alecsandri la dezvoltarea limbii române

2.3. Aprecieri privind limba operelor lui Ion Creangă

2.4. Costache Negruzzi, Alecu Russo și limba literară

2.5. Rolul lui B. P. Hasdeu la dezvoltarea limbii literare

III. ROLUL LUI M. EMINESCU ÎN DEZVOLTAREA LIMBII LITERARE

3.1. Atitudinea lui Mihai Eminescu față de Școala Ardeleană

3.2. Concepția lui M. Eminescu despre fondul istoric al limbii române literare

3.3. Mihail Eminescu și limba populară

3.4. Sursele populare ale limbajului poetic

3.5. Stilul publicistic a lui Mihai Eminescu

Concluzii generale

Bibliografie

Introducere

Limbă literară care constituie o formă îngrijită, normată și cultivată a unei limbi naționale formează o supravariantă a limbii naționale, caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris, ce îi asigură o anumită unitate și stabilitate, precum și caracterul ei cultivat.

Totodată, pe parcursul dezvoltării sale istorice, limba literară traversează un proces continuu, neîntrerupt, interacționând atât cu dialectele și graiurile înrudite de la baza originii ei, cât și cu limba populară vie.

Caracterul romanic al limbii noastre și contactele cu civilizațiile și limbile vecine au lăsat urme în vocabular, au durat de-a lungul secolelor consolidând tezaurul original istoric al culturii și limbii naționale. Scriitorii cu profunde preocupări filologice vedeau perspectiva îmbogățirii limbii prin puține adausuri, impuse de civilizație în continuă modernizare și prin multe inovații stilistice de calitate care să dea o nouă strălucire elementelor vechi pentru scrieri originale, de talent și de erudiție.

Toți cei care considerau că de salvarea limbii ține mândria și onoarea acestui neam și, în primul rând, cei care ne alimentează zilnic curiozitatea și dorul de comunicare s-au aruncat în lupta vitală pentru limbă.

În acest sens, literatura ne oferă, tot mai insistent, modelele de exprimare inteligentă. Un rol deosebit la dezvoltarea limbii literare l-au avut și marii scriitori: Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, N. Bălcescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu și alții, care și-au pus străduința, realizând mari succese în ceea ce privește limba română literară.

Din aceste considerente, am găsit de cuviință că acest studiu ar putea câștiga în profunzime dacă s-ar face o cercetare amplă asupra limbii scrierilor clasicilor literaturii noastre.

Actualitatea temei e determinată, pe de o parte, de importanța incontestabilă a cercetării istoriei limbii în contextul general al evoluției ei, iar, pe de altă parte, de faptul că problema în discuție, după cum se știe, prezintă interes sporit în lingvistica românească.

Scopul și sarcinile investigației. Scopul principal al tezei este a forma o viziune mai clară privind contribuția marilor clasici la dezvoltarea limbii noastre literare.

Obiectivele. Pentru realizarea tezei am propus următoarele obiective-cadru:

de a cerceta operele scriitorilor clasici M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă ș.a., care au contribuit la dezvoltarea limbii literare;

de a stabili corelația dintre creația lui Mihail Eminescu și limba populară;

de a studia activitatea lui M. Eminescu și în special contribuția sa la îmbogățirea vocabularului limbii române;

– de a face o cercetare asupra limbii operelor crengiene;

– de a reliefa rolul scriitorilor A. Russo, C. Negruzzi, B. P. Hasdeu la dezvoltarea limbii literare.

Metodele și principiile de cercetare utilizate în lucrare se bazează pe diferite metode de investigare ca: observația, comparația, problematizarea, sinteza, analiza etc.

Gh. Bulgăr, N. Corlăteanu, F. Dimitrescu, P. Zugun, I. Coteanu, M. Purice ș.a. sunt cei care au avut un rol deosebit de important în studierea rolului scriitorilor clasici la dezvoltarea limbii române literare.

Structura lucrării. Concepută din trei capitole, teza propriu-zisă scoate în evidență importante principii de cercetare a limbii române literare.

Capitolul I al lucrări intitulat Evoluția și periodizarea limbii române conturează dezvoltarea limbii de-a lungul istoriei, prezentă date și documente de limbă care statuează originea limbii române și caracterul ei. Am căutat să demonstrăm prin investigații că limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară, acest aspect stând și la baza celorlalte limbi romanice; și morfologia limbii române moștenește, în bună măsură, realitatea limbii latine populare. Din limba latină sunt moștenite majoritatea părților de vorbirea flexibile și neflexibile.

De asemenea, ne-am propus să prezentăm limba română în ultimele trei – patru decenii ale sec. al XIX-lea, o perioadă de declin total al curentelor puriste dăunătoare pentru dezvoltarea limbii literare.

Anii '70-'90 ai sec. XIX se caracterizează prin atingerea unui punct culminant în desăvârșirea limbii literare datorită corifeilor literaturii noastre: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă etc. atunci se dezvoltă toate stilurile, se creează și se răspândește destul de larg terminologia științifică și tehnică; se accentuează aspectul popular al limbii literare.

În capitolul II al tezei – Contribuția scriitorilor clasici la dezvoltarea limbii române literare – este cercetată activitatea scriitorilor clasici privind aportul la dezvoltarea limbii române literare – V. Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, B. P. Hasdeu, I. Creangă, M. Kogălniceanu.

V. Alecsandri a fost o armă de luptă națională. Contribuind la dezvoltarea limbii literare, poetul și-a exprimat atitudinea atât în plan teoretic, cât și în operele literare.

M. Kogălniceanu a fost, de asemenea, o personalitate în istoria poporului nostru. Luptând pentru limbă și literatură, Kogălniceanu este considerat cel mai remarcabil orator al vremii.

În capitolul III – Rolul lui Mihai Eminescu la dezvoltarea limbii române literare – , după cum sugerează și titlul, este relevant aportul marelui poet. Această secțiune a lucrării conține mai multe subcapitole, care includ informații privind atitudinea lui Mihai Eminescu față de Școală Ardeleană, M. Eminescu și limba populară, sursele populare ale limbajului poetic, stilul publicistic al autorului.

Nici un scriitor din epoca poetului n-a înțeles mai bine și mai complet importanța reformelor propuse de Școală Ardeleană, continuând cu fidelitate acele idei înnoitoare care puteau asigura continuitatea și dezvoltarea vieții spirituale, a creației culturale de valoare autentică și durabilă.

M. Eminescu a ținut seama de faptul că limba, bogăția formelor ei a crescut și s-a statornicit de-a lungul secolelor prin uzul cotidian. De aceea când e vorba de dezvoltarea limbii literare marele poet a luat în considerare și etapele vechi ale evoluției limbii.

Metodele principale de lucru și principiile aplicate sunt, în general, cele sistemice, tipologice, sociologice, unele reconsiderate din perspectiva teoriei și a practicii. Fundamentul teoretic și metodologic al tezei se axează pe exigențele teoriei cunoașterii științifice contemporane.

I. EVOLUȚIA ȘI PERIODIZAREA LIMBII ROMÂNE

1.1. Conceptul de limbă română literară; periodizarea istoriei limbii romane literare

Limbă literară constituie forma îngrijită, normată și cultivată a unei limbi naționale. Limba literară formează o supravariantă a limbii naționale, caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate și stabilitate, precum și caracterul ei cultivat.

Ca expresie a tradiției, ea este mai conservatoare decât limba populară, mai convențională, dar, pe de altă parte, se află, spre deosebire de aceasta, în continuă evoluție prin inovațiile impuse de dezvoltarea economiei, a științelor și a tehnicii. Limba literară este, totodată, un produs al vieții și al evoluției culturale a unui popor, ale cărui manifestări culturale (spirituale) le exprimă în formele scrisului și le transmite de la o generație la alta, din aceste considerente fiind numită și „limbă comună”, „limbă de cultură” (langue de civilisation, Kultursprache în germană) [18, p. 17].

Totodată, pe parcursul dezvoltării sale istorice, limba literară traversează un proces continuu, neîntrerupt, interacționând atât cu dialectele și graiurile înrudite de la baza originii ei, cât și cu limba populară vie.

Cât despre româna literară dintre Prut și Nistru, ea s-a format simultan cu româna literară din toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi. Trebuie să se știe, ab initio, că româna literară, pe teritoriul Republicii Moldova, are, cu certitudine, o motivare istorică și științifică bine determinată și binemeritată. Apariția și dezvoltarea limbii române literare în spațiul dintre Prut și Nistru s-a produs simultan cu toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi. Drumul ei istoric este același, este unul lung, anevoios și foarte complicat, caracterizat nu numai prin salturi semnificative, dar și prin mici poticneli. De aceea, referitor la baza românei literare, sunt exprimate mai multe teorii, susținute în perioade diferite[3].

Dar, indiferent de varietatea acestora, toate conțin o teză comună – despre baza muntenească a limbii române literare, pe care o are, evident, și româna literară din Republica Moldova.

Această teorie este cea mai veche și cea mai credibilă și mai răspândită până acum. Ea a fost formulată în anul 1879, de către B.-P. Hasdeu (1836-1907). Marele lingvist afirma, pe bună dreptate, că începuturile limbii noastre literare trebuie căutate în tipăriturile diaconului Coresi de la Brașov. Referindu-se la înfățișarea lingvistică a celei dintâi tipărituri coresiene (Întrebare creștinească, 1559), B.-P. Hasdeu observă că, deși „vechi de peste trei secoli, acest catehism este scris într-o limbă care se apropie foarte mult și s-ar putea zice chiar că nu diferă de graiul actual al sătenilor din Țara Românească și din regiunile învecinate ale Transilvaniei”. B.-P. Hasdeu mai remarca despre textele diaconului Coresi că ele „ne prezintă, fără comparațiune, mai puține dificultăți fonetice, morfologice, lexicale și sintactice față de limba literară, în comparație cu alte graiuri dacoromâne.”[18, p. 31].

Și academicianul Ion Coteanu, pentru a demonstra că la baza limbii noastre literare stă demult și a fost tot timpul graiul muntenesc, susține că e necesar numai să comparăm principalele trăsături ale structurii limbii literare (între care cele mai importante aparțin sistemului fonologic) cu elementele corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Rezultatele acestei comparații sunt cele mai concludente, de vreme ce „limba literară are ca și graiul muntean un sistem fonetic bine echilibrat, constituit din șapte vocale. Graiul din Muntenia și sudul Transilvaniei, având o structură mai clară și mai simplă, a dobândit încă din veacul al XVI-lea o situație privilegiată, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar cu timpul, datorită unor împrejurări extralingvistice prielnice, s-a impus ca bază a limbii române literare moderne.” [6, p. 49.].

Prin urmare, limba noastră de cultură (româna literară) a fost lansată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipăriturile diaconului Coresi de la Brașov. Prima carte a lui Coresi (Întrebare creștinească, 1559, Brașov), care formează și primul document de limbă română literară scrisă, are la bază graiul muntenesc, graiul popular dintre Târgoviște și Brașov. Cele 11 cărți, tipărite de Coresi între anii 1559-1581, au jucat un rol primordial l aparțin sistemului fonologic) cu elementele corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Rezultatele acestei comparații sunt cele mai concludente, de vreme ce „limba literară are ca și graiul muntean un sistem fonetic bine echilibrat, constituit din șapte vocale. Graiul din Muntenia și sudul Transilvaniei, având o structură mai clară și mai simplă, a dobândit încă din veacul al XVI-lea o situație privilegiată, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar cu timpul, datorită unor împrejurări extralingvistice prielnice, s-a impus ca bază a limbii române literare moderne.” [6, p. 49.].

Prin urmare, limba noastră de cultură (româna literară) a fost lansată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipăriturile diaconului Coresi de la Brașov. Prima carte a lui Coresi (Întrebare creștinească, 1559, Brașov), care formează și primul document de limbă română literară scrisă, are la bază graiul muntenesc, graiul popular dintre Târgoviște și Brașov. Cele 11 cărți, tipărite de Coresi între anii 1559-1581, au jucat un rol primordial la fixarea normelor literare ale limbii noastre și la dezvoltarea ei ulterioară, iar caracterul lor bisericesc, religios a făcut ca ele să fie răspândite în foarte scurt timp pretutindeni, unde se vorbea românește, în vechea Dacie.

Textele religioase ale diaconului Coresi, care sunt niște traduceri biblice din slavonă și greaca medievală, au fost răspândite și pe teritoriul dintre Prut și Nistru (teritoriul actual al Republicii Moldova), care în Epoca Medievală făcea parte din Principatele Române, ceea ce ne face să afirmăm, cu certitudine, că de cele unsprezece tipărituri, cărți bisericești, traduse, elaborate și tipărite de diaconul Coresi, între anii 1559-1581, au beneficiat și strămoșii actualului popor istoric din Republica Moldova. De atunci, din acel an al lansării limbii române literare, între Prut și Nistru sunt pronunțate intact rugăciunile în limba română literară, dar nicidecum în grai moldovenesc. Din acel moment istoric, în toate textele bisericești de la noi sunt respectate sută la sută (ortoepic și ortografic) cele șapte vocale specifice limbii române literare, fenomen pe care nu-l avem și nici nu l-am avut în graiul moldovenesc. Aceste șapte vocale, folosite în limba română literară de la Chișinău, constituie o particularitate a graiului muntenesc, pe care Coresi, fiind vorbitor din Muntenia, l-a utilizat la scrierea cărților sale bisericești.

Mai târziu, graiul muntenesc, prin interacțiune cu celelalte graiuri, datorită colaborării bisericilor și a cărturarilor din toate provinciile istorice românești, a evoluat în limba literară română; de atunci și până în prezent, româna literară din Republica Moldova parcurge, de rând cu toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi, același drum istoric al evoluției și dezvoltării, căci cărturarii de mai târziu, începând cu vestitul mitropolit Varlaam de la Iași, s-au orientat, în activitatea lor, după aceste tipărituri. Moștenirea lăsată de Coresi este mai departe îmbogățită prin contribuții care vin din toate provinciile istorice românești. În așa fel, în Epoca Medievală, alături de mitropoliții Moldovei (Varlaam și Dosoftei), își aduc contribuția la răspândirea limbii române ca limbă de cultură și Simion Ștefan, mitropolitul Ardealului, și Radu Greceanu, unul dintre traducătorii Bibliei de la București, 1688 (Biblia de la București constituie cel mai mare document de limbă română scrisă din Epoca Medievală), și Antim Ivireanul, autorul Didahiilor, 1708 (această carte îl consacră pe autor drept ctitorul limbii liturgice românești), și episcopii de la Râmnic (Chesarie, Filaret și Damaschin) cu traducerea Mineielor, 1776-1780 ș.a.

În epoca medievală, în paralel cu literatura religioasă în limba română, apare și o serie de opere lingvistice cronicărești în toate provinciile. Astfel, în vreme ce în Moldova și Muntenia se creează o literatură istorică și juridică, în Ardeal se face prima traducere românească a Alexandriei (1620), iar traducerile efectuate în Transilvania în scurt timp se răspândesc în Moldova și în Muntenia. Colaborarea culturală și lingvistică de la sf. sec. al XVII-lea a făcut ca limba cronicarilor munteni să conțină destule ardelenisme și moldovenisme, ceea ce ne face să constatăm că, în acea perioadă, deși existau niște granițe între Principatele Românești, „cărțile în limba română treceau fără întrerupere și fără opreliște dintr-o parte și alta a Carpaților, consolidând legăturile culturale și de limbă.” [16, p. 44].

Dar factorul cel mai important, care a facilitat răspândirea limbii române literare în toate timpurile și mai ales în secolul al XVIII-lea, a fost unitatea religioasă a vorbitorilor aceleiași limbi, adepți constanți ai cultului creștin-ortodox. Dogma creștină fiind aceeași, și cărțile de ritual trebuiau să fie identice din punctul de vedere al conținutului. Mai mult decât atât, pentru noi factorul religios, biblic, a fost decisiv nu numai în faza răspândirii limbii noastre de cultură, dar și în ceea ce privește unitatea limbii pentru toate regiunile vorbitoare de limbă română. Astfel, factorul religios a făcut ca vorbitorii dialectului dacoromân să aibă aceeași limbă literară, aceeași limbă de cultură – limba română.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea începe procesul deliberat al unificării variantelor literare românești, având la bază gramaticalizarea propriu-zisă a limbii române. Reprezentanților Școlii Ardelene – Petru Maior (1760-1806), Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Ion Budai-Deleanu (1759-1820) – le revine meritul de a fi cei dintâi care s-au gândit la alcătuirea de gramatici și dicționare. Ei au fost foarte perseverenți în această direcție, stimulând cercetările filologice românești. Școala Ardeleană, prin activitatea sa foarte susținută, a trezit interesul pentru studiul gramaticii și al lexicologiei limbii române literare, influențând, vreme de aproape o sută de ani, pe toți cei care s-au lăsat atrași de aceste preocupări. Deschizătorul de drumuri în ale gramaticii limbii române literare este totuși Samuil Micu, autorul primei gramatici românești tipărite și fondatorul ortografiei românești. Scrisă latinește (Elementa linquae daco-romanae sive valahicae), gramatica lui Samuil Micu a fost publicată la Viena, în anul 1780, cu o prefață de Gheorghe Șincai și a avut meritul de a fi scos în evidență originea latină a limbii noastre, origine contestată, pe atunci, de către o serie de istorici și lingviști străini. Prin gramatica lui Samuil Micu, limba română literară devine una normată, unitară și stabilă, intrând în faza modernă de dezvoltare.

Inițiativa modernizării limbii române literare a fost continuată în tot veacul al XIX-lea, prin contribuția celor mai reprezentativi cărturari, dar, cel mai mult, datorită activității lui Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) și Titu Maiorescu (1840-1917). Acestea au fost personalitățile care au influențat decisiv procesul de culturalizare și modernizare a limbii române. Criteriile după care s-au călăuzit în selectarea normelor limbii române literare moderne au fost: latinitatea, gramaticalitatea, răspândirea geografică și eufonia limbii române.

În secolul al XIX-lea, contribuția celorlalte graiuri românești la constituirea și perfecționarea structurii gramaticale a limbii române literare a fost decisivă, deși în tot acest zbuciumat secol aproape întreaga viață social-politică și spirituală suferă o puternică influență occidentală, iar franceza devine limba de cultură cea mai cunoscută. Acum limba română literară intră pe deplin în faza optimă de modernizare, iar în anul 1881, odată cu apariția Scrisorilor lui Mihai Eminescu, a Amintirilor din copilărie de Ion Creangă și a Novelelor din popor de Ioan Slavici, limba română literară atinge culmile înfloririi și modernizării. Acest pisc, decisiv, a fost atins în mod firesc, întrucât normele unice ale exprimării și scrierii culte în limba română s-au dovedit a fi, în cea mai mare parte, rodul unei munci comune, atât a cărturarilor munteni, cât și a celor ardeleni și moldoveni. Acest efort s-a făcut prin contribuția nemijlocită а celor mai reprezentativi scriitori din toate provinciile românești: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlăhuță, Ioan Slavici, Ioan Luca Caragiale, George Coșbuc, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Asachi ș.a.

1.2. Secolul al XIX-lea – procesul de modernizare și normare a limbii române literare

Secolul al XIX-lea marchează începutul procesului de modernizare și normare a limbii române literare. Se renunță la scrierea chirilică în favoarea celei latine, iar lexicul se diversifică și se nuanțează mai ales prin împrumuturile din franceză. Momentul Dacia literară aduce un suflu nou în literatură, încurajând creațiile originale, dar și în limbă, deoarece în Introducție M. Kogălniceanu vorbește despre unitatea de limbă literară a tuturor românilor. Literatura cunoaște o epocă de maximă înflorire prin marii clasici, când sunt descoperite și explorate nebănuitele profunzimi ale limbii, iar cel care o desăvârșește, transformând-o în limbaj poetic cu valoare întemeietoare, este M. Eminescu.

 De numele poetului național se leagă, de altfel, și a doua unificare a limbii române literare, întrucât poezia eminesciană este asumată ca dimensiune identitară de către toți românii.

M. Eminescu considera trei izvoare principale care trebuie puse la baza formării și a dezvoltării limbii române literare:

a. vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean (moldoveni, munteni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni etc.);

b. tradiția lingvistică și literară, cuprinsă în cărțile noastre vechi (literatura religioasă și cea populară, operele cronicarilor);

c. mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiți scriitori clasici.

Relațiile dintre vorbirea vie a graiurilor, pe de o parte, și limba literară (sub forma ei scrisă, mai ales), pe de alta, Eminescu le considera ca raporturi dialectice între general și particular, căci fundamentalul și principalul încorporează diversitatea: „Aceste dialecte, scria poetul, stau în același raport cu limba scrisă, ca și mulțimea concretă de ființe organice de același fel, însă totuși deosebite de ele.” Este ceea ce numim astăzi (E. Coșeriu ș.a.) proces de abstractizare succesivă: întâi actul concret de vorbire (prima etapă de abstractizare), apoi eliminarea individualului și generalizarea socialului (a doua etapă de abstractizare).

În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar și cel literar oral) se deosebește în plan sincronic de varianta populară (și de cele regionale) printr-o aplicare mai strictă și mai consecventă a sistemului de norme academice, fixate în dicționare și în gramatici. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuințare a mijloacelor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate, ferind-o de utilizări subiective și incorecte [5, p. 14-17, 18-19 ].

S-a spus, pe drept cuvânt, că Eminescu a fost cel mai harnic scriitor, care citea mereu cărțile înaintașilor săi, medita asupra fiecărui cuvânt folosit de ei. În acest mod în scrierile sale poetul căuta totdeauna cuvântul ce exprimă adevărul.

Poetul nota: „În hârțoage vechi am descoperit mai multe formații sintactice fermecătoare, mai multe timpuri, care au fost uitate, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe și chiar două moduri noi, deși defective”. În acest tezaur al limbii vechi a aflat Eminescu, de exemplu, acea formă expresivă de mai mult ca perfect analitic, care apare și în Luceafărul:

„Iar apa unde a fost căzut

În cercuri se rotește”.

El evidenția importanța cărților vechi, având în vedere toate operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor moldoveni și munteni.

În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă”, că Negruzzi este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nostru, care străbate secolele” și deșteaptă „dorul țării străbune”.

În același timp M. Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii munteni și ardeleni: „Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sânte, profețiilor amare”, „Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă”, „L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă”, „Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită… Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”.

Cele trei surse de constituire și dezvoltare a limbii literare se cer a fi îmbinate în mod rațional, fără a exclude sau a exagera rolul uneia dintre ele. Procesul de selecționare a celor mai adecvate mijloace expresive se realizează în mod conștient și efectiv prin stabilizarea normelor literare. La ce se poate ajunge dacă se recurge cu preponderență la caracteristicile fonetice și la structurile gramaticale exclusiv populare (denaturate încă în fel și chip), ne arată practica lingvistică din fosta R.A.S.S.M. în perioada 1924-1940, când apăreau mostrele: șinșiancă, slăbășiune militară, stare întrenorodnică, guvern de coroli sau calchieri directe de tipul: crudărie, cruzâme (din rus. „materie primă”), „unirea soartei istorișe, așa cum și cu unirea lind’ii și alcătuinții naționale” sau împrumuturi inutile denaturate de tipul: zădășili, crujoașili, iaceișili, krasnâi ugolok, komnatî ș.a.

Altă extremă se încercase anterior în unele lucrări lingvistice și literare ale latiniștilor și italieniștilor în secolul al XIX-lea, supuse satirei lui C. Negruzzi în Muza de la Burdujeni.

Calea dreaptă, care constă în folosirea echilibrată a celor trei surse, urmată adecvat și consecvent în dezvoltarea limbii române literare, a fost parcursă de adepții curentului tradiționalist I. Heliade Rădulescu (primul președinte al Academiei Române), C. Negruzzi, G. Bariț, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu), apoi de M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, Al. Vlahuță ș.a.

Toată lumea înțelege acum că limba literară constituie o unitate lingvistică spațială și structurală de rang superior, având o răspândire teritorială și socială generală și structură riguros normată, ce asigură în modul cel mai adecvat necesitățile de redare a gândurilor și sentimentelor vorbitorilor unui popor. Limba literară reprezintă tot ce conține mai de preț vorbirea vie, graiurile de pe întregul teritoriu al poporului dat. Ea constituie un diasistem care s-a format în decursul secolelor. Pentru a ajunge la starea contemporană a limbii lor literare, francezilor le-a trebuit nu mai puțin de opt secole: a fost nevoie să apară scriitori clasici, considerați drept modele de folosire a mijloacelor expresive ale limbii franceze. Rușii au avut nevoie de nu mai puțin de cinci veacuri ca să ajungă la nivelul lui A. Pușkin, F. Dostoevski, L. Tolstoi.

De la primele texte scrise în limba română și până la apariția clasicilor literaturii române au trecut de asemenea nu mai puțin de patru sau cinci secole. Până în 1812 limbajul vorbit pe teritoriul din estul Prutului era inclus în procesul general de dezvoltare a limbii pe întregul masiv romanic nord-dunărean. După această dată, timp de 106 ani vorbirea vie din Basarabia s-a dezvoltat spontan, fără a se cizela, a se perfecționa și fără a beneficia eficient de îmbogățirea resurselor expresive din perioada clasicismului lingvistic și literar român. Despre condițiile deosebit de vitrege în care s-a aflat graiul basarabean vorbea clar academicianul rus V. F. Șișmariov, specificând lipsa limbii naționale în învățământ, administrație, știință, cultură, biserică. În timpul rusificării țariste n-au putut exista scriitori basarabeni, care ar putea fi considerați clasici, în stare să pună bazele unei noi limbi literare, deosebite de cea română. Cu referire la perioada sovietică V. F. Șișmariov sublinia în mod deosebit că, deși populația băștinașă din R.S.S.M. se află în strânsă legătură cu rușii și cu alte popoare, ea nu trebuie să uite că vorbește o limbă romanică, dominată de legile ei interne. Savantul rus atribuia un mare rol scriitorilor în procesul de statornicire a normelor unei limbi literare.

În această epocă însă, scriitorii își realizau creația literară în concordanță doar cu ideologia dominantă, care promova existența în R.A.S.S.M. (iar apoi și în R.S.S.M.) a unei noi limbi romanice – „limba moldovenească”, deosebită de cea română. Deosebită în sensul că ea era coborâtă la rangul de grai teritorial, lipsită multă vreme de tradiția lingvistică și literară clasică, îmbibată cu elemente lexicale și calchieri după model rusesc, neologismele necesare fiind considerate ca elemente burgheze dăunătoare. Nu era vorba, la scriitorii din R.S.S.M., de o corespundere între trăire și limbaj, ci de o competitivitate a semnificației poetice cu o anumită concepție social-politică oficializată, redată de multe ori într-o formă lingvistică aservită unor modele alogene. În felul acesta se creau mostre de exprimare primitivă, proletcultistă, caracter absolut efemer, legat de un eveniment politic sau chiar de un discurs al unui conducător politic.

Nu putem nega că mulți au vorbit și au scris nu o dată (fiind constrânși de împrejurările cunoscute) despre „limba moldovenească”. Totuși, până la urmă s-au convins că limba literară, limba model, exemplară, de care o folosim mai ales în scris, în lucrările literare, științifico-tehnice, limba oficială din documentele noastre social-politice și administrative trebuie numită limba română. Ea este limba normată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toți românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.). E cazul să-l cităm aici pe scriitorul nostru I. C. Ciobanu („Moldova literară”, 18 iunie 1995): „Doamne ferește dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare și s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănățeană, bucovineană, moldovenească etc. Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior. Sintagma „limba română” e unificatoare. Ea nu înalță, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiții egale! Și taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciților!”.

De altfel, istoria și situația modernă ne oferă multe exemple concrete când în diverse state este în circulație aceeași limbă literară, deși statele sunt independente și suverane. (…)

…Atribuirea denumirii de limba română pentru noțiunea de limbă literară, oficială în Republica Moldova, nu știrbește cu nimic nici autoritatea, nici demnitatea nimănui. Dimpotrivă, urmăm calea de dezvoltare firească a oricărui popor, despre care M. Eminescu scria: „Măsurariul civilizației unui popor astăzi este o limbă sonoră și aptă a exprima prin sunete – noțiuni, prin șir și accent logic – cugete, prin accent etic – sentimente”. În realizarea acestui scop în zilele noastre apare cu evidență rolul decisiv al limbii române literare ca factor de cultură, de dezvoltare a terminologiei științifice și tehnice, de diversificare stilistică. Îi urmăm în această privință pe predecesorii noștri în utilizarea experienței de perfecționare a mijloacelor expresive, pentru a ne situa alături de toate popoarele civilizate ale lumii.

Confirmarea limbii române ca limbă literară în Republica Moldova nu lezează cu nimic sentimentul general uman și conștiința națională ale vorbitorilor, deoarece la formarea și dezvoltarea limbii române literare – alături de scriitorii și oamenii de cultură munteni și ardeleni – au contribuit în mod substanțial, cum am arătat mai sus, și cei moldoveni, inclusiv cei originari din Basarabia (A. Donici, Al. Russo, B.-P. Hasdeu, A. Mateevici, C. Stere ș.a.). Afară de aceasta, rămâne în vigoare forma vie a graiurilor moldovenești, dar fără acele denaturări care i s-au atribuit în mod dăunător în diverse perioade.

Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, politic, tehnico-științific, cultural, e cazul să milităm și pentru mijloace de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat. Să nu ne ascundem după deget, ci să privim realitatea în mod cinstit, așa cum este. E vorba și de o îmbinare fericită a formei denominative cu cea a conținutului, doar nimeni nu se mai îndoiește acum că în estul Europei nu există decât o singură limbă romanică.

1.3. Limba română în a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Pe la mijlocul secolului, mai ales, după editarea revistei cu vădite tendințe democratice „Dacia Literară” (ianuarie-iunie 1840), ia naștere literatura autentică națională.

Acum ea este orientată spre crearea unor opere originale, dominate de realismul critic. Revista „Dacia Literară” a pus începuturile curentului istorico-popular. Străduința de a se afirma în plan național și internațional în această perioadă anima spiritele progresiste, orientându-le spre trecutul istoric.

M. Kogălniceanu publică letopisețele Moldovei, fragmente de cronici, tot felul de documente vechi din cancelaria domnească, inscripții etc., iar C. Negruzzi căută mijloace de limbă, necesare pentru evocarea în imagini artistice a acestui trecut. Istoricii prezentau aspecte epice, lirice și dramatice, subiecte nenumărate pentru operele sale. În legătură cu aceasta, limbă literară a fost supusă unui proces de evoluție modernă.

Se stabilesc norme literare, se completează vocabularul cu elemente noi, în special, terminologie, necesare pentru o limbă cultă. Scriitorii timpului se preocupă de probleme teoretice de limbă, pe care le tratează uneori și în operele literare.

Ultimele trei, patru decenii ale veacului trecut se prezintă ca o epocă de declin total al curentelor puriste dăunătoare pentru dezvoltarea limbii literare. Perioada anilor 1870-1890 se caracterizează prin atingerea unui punct culminant în desăvârșirea limbii romane datorită corifeilor literaturii noastre: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă. Acum se dezvoltă toate stilurile, se caracterizează și se răspândește destul de larg terminologia, știința și tehnica, se accentuează aspectul popular al limbii literare, este de ajuns să comparăm, de exemplu, limba poeziilor lui C. Conachi sau chiar Gh. Asachi cu cea a creației poetice eminesciene pentru a ne da seama că anume în perioada dintre ei s-a închegat limba română literară contemporană, s-au încetățenit termenii proprii pentru o mulțime de noțiuni noi.

Scriitorii au manifestat întotdeauna un interes deosebit față de problemele limbii cu ajutorul materialului limbii, au creat o artă literară originală prin opere puternice, prin frumusețea stilului, prin bogăția conținutului, a imaginilor, prin varietatea și noutatea asocierilor expresive. Acțiunile, sentimentele oamenilor capătă viața sub pana scriitorului iscusit în mânuirea limbii. Măiestria artistică e o condiție esențială a operei literare și marii scriitori au excelent tocmai în realizarea acestei măiestrii a limbii operei lor.

Poezia lui M. Eminescu e un model de artă literară. Această artă se bizuiește pe o largă asimilare și o temeinică cunoaștere a limbii naționale și e o muncă deosebită de a da la lumină frumusețea acestei limbi, modelată într-un stil capabil să sugereze emoții intense cititorului.

Căutarea continuă a celor mai bune soluții stilistice în materialul limbii, pentru a realiza imagini plastice care se dezvăluie într-o formă neașteptată, adâncimea cugetării și sinceritatea emoțională a sentimentului a însemnat nu numai cea mai originală experiență poetică ci și o vastă integritate de forme și valori lingvistice străbătute de frământarea și permanentă șlefuire a graiului. Din această frământare au apărut și idei literare în care artistul și-a fixat atitudinea în problemele controversate atunci ale bogăției și dezvoltării noastre literare.

Eminescu a depus o muncă susținută și pe tărâm teoretic. Contribuția pozitivă a scriitorilor clasici, predecesori, a fost valorificată și îmbogățită prin noi idei și prin puternice argumente în sprijinul perfecționării limbii literare. Eminescu atribuie limbii o funcție social-culturală de prim-ordin. Alăturăm observarea că limba, alegerea și cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esențial, ba chiar un criteriu al culturii.

Pentru a da acestui „criteriu al culturii”, o înfățișare și un (concept) conținut bogat și variat, rolul scriitorilor e deosebit de important. În opera lor se observă alegerea, selecționarea elementelor limbii pentru a da „cursivitate” stilului. Poetul atrage atenția scriitorilor asupra necesității de a avea o limbă bogată, expresivă, care să slujească mersul înaintea al civilizației:

„Măsurariul civilizațiunii unui popor astăzi e limbă sonoră și aptă a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic – cugete, prin etic– sentimente.” Această frază sintetic cuprinde, de fapt, enunțarea unui vast program de creație și anticipă lucrarea asupra limbii pentru a o face aptă, pentru a reda orice cugetare.

Lui G. Ibrăileanu i se părea că M. Eminescu a activat prea puțin ca teoretician și asta pentru că el nu ar fi avut pe cine combate în problemele dezvoltării limbii noastre: „ O altă pricină, susține G. Ibrăileanu, este aceea arătată de mai multe ori până aici și anume faptul că pe la 1880 încetase primejdia stricării limbii.” [11,p.153].

Din cercetarea ideilor exprimate de Eminescu în problema care ne preocupă putem vedea dimpotrivă că poetul a luat atitudine critică față de primejdia stricării limbii. Unii scriitori, presa, teatrul, traducerile erau angajate în această acțiune. Presa și celelalte publicații erau departe de a folosi o limbă literară care să reflecte grija față de forma exprimării. În publicistică se folosea pe o scară intensă ceea ce Eminescu numește „limba păsărească” pentru că limba scrisă nu e pe înțelesul maselor. Pericolul stâlcirii limbii se arată și în teatru. Deși înainte cu decenii, Iancu Văcărescu a înțeles profund și a exprimat poetic funcția socială a acestui așezământ de cultură, lucrurile erau departe de a merge cum spera el în versurile:

„V-am dat Teatrul, vi-l păziți

Ca un lăcaș de muze

Cu el veți fi vestiți,

Prin vești departe duse.

În el năravul îndreptați,

Dați ascuțiri la minte;

Podoabe limbii voastre dați

Cu românești cuvinte…”

Abaterea de la norma comună a poporului, e critica de poet în termeni categorici „În teatrul românesc ți se pare că (astăzi) auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe…afară de accentul gramatical, pe care se înțelege că nu-l poate greși un român, căci nimeni nu zice mănunte în loc de minune, există acea parte intențională a vorbirii care se numește cu un cuvânt etnic: accentul logic.” [17, p.14].

Consecvent tezei sale că limba este „un criteriu al culturii”, poetul a condamnat cu asprime inovațiile gratuite în procesul modernizării limbii și literaturii române. De aici apare fireasca întrebare: mai poate fi socotită valabilă afirmația lui Ibrăileanu că „primejdia stricării limbii” încetase pe la 1880?

Fără îndoială ca nu. Tocmai existența acestei primejdii făcea pe poet să ia atitudine în chip hotărât contra tendințelor de a primejdui dezvoltarea firească a limbii literare, iar „cauza pentru care s-a lățit atât de mult stricarea limbii, încât astăzi gazdele și cărturarii scriu o păsărească neînțeleasă de popor subțire și muieratică, e aceiași căreia peste tot îi datorăm stopate relele pe care le suferim: Politica.” [17 p.14].

II. CONTRIBUȚIA SCRIITORILOR CLASICI LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

2.1. Momentul 1848 în istoria limbii literare: „Dacia literară”

Anul 1840, de la care Gr. Alexandrescu aștepta mari prefaceri în viața ă politică, a însemnat în schimb, un moment de răscruce atât în literatură, cât în limba noastră literară.

Pe tărâmul limbii literare se ciocnesc tendințele divergente, marcate de latinismul savant a lui A. T. Laurian din Tentanem criticum, de publicarea primei părți în „Curier de ambele sexe” ai faimosului articol al lui Heliade Paralelism între dialectele român și italian, precum și de apariția primului număr din revista Dacia literară, sub conducerea lui M. Kogălniceanu. Principiile care alcătuiesc programul Daciei literare expune în „Introducție” sunt prea cunoscute pentru a reveni asupra lor.

Le amintim totuși pe scurt, deoarece ele stau la baza unui întreg curent care ca domina literatura secolului al XIX-lea și va schimba în chip radical cursul limbii noastre literare.

Dacia literară își propune să publice în coloanele ei cele mai bune scrieri originale din toate celelalte jurnale românești, indiferent de provincie în felul acesta, revista putea oferi cititorului un adevărat repertoriu și o oglindă a literaturii românești în general.

Mărturisirea că „moralul” (etica) va alcătui pentru redactori un principiu sacru. Kogălniceanu formula în același timp ideea instaurării unui spirit critic obiectiv de care avea să se lase călăuzită revista. Condamnând discuțiile pătimașe și învrăjbea care duc la dezbinare în loc de unire. M. Kogălniceanu definește astfel scopul noii reviste: „telul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”

Este denunțată mania primejdioasă a imitației care ucide duhul național. Fiindcă „traducțiile nu fac o literatură”, revista își înscrie în program combaterea acestei manii, indicând ca surse de inspirație faptele din trecutul istoric al țării, peisajului patriei și obiceiurile poporului cu un cuvânt aspecte din realitățile autentice ale vieții naționale.

Programul este într-adevăr revoluționar, în el găsindu-și o expresie fericită ideea de unitate a limbii și de originalitate asupra evoluției limbii noastre literare.

În jurul anului 1840 cercetarea trecutului istoric alcătuiește o preocupare esențială a oamenilor de cultură din această epocă. „Arhiva românească”, scoasă de Kogălniceanu editează Letopisețele Tării Moldovei, în 3 volume. Limba cronicarilor, cunoscută până atunci numai din ' copii, manuscrise, intră în cercul larg al atenției scriitorilor. Elementele de limbă veche sunt puternic reprezentate în scrierile istorice, cum sunt cele ale lui Bălcescu, iar reflexe ale limbii vechi se întâlnesc în operele literare de inspirație istorică, de pildă în Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi. în narațiunile istorice ale lui Kogălniceanu, în Cântarea României a lui Al. Russo și mai târziu, în nuvele istorice ale lui Al. Odobescu.

După l840, mai ales trecutului istoric alcătuiește o sursă de inspirație precumpănitoare pentru majoritatea scriitorilor români. Gh. Asachi, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu aparțin acestei categorii de scriitori. În limba acestora se întâlnesc elementele arhaice, în măsura în care româna literară păstra încă o structură veche, aprofundată de cea a scriitorilor vechi, religioase.

De aceea particularitățile arhaice din aceste scrieri nu trebuie raportate în primul rând în textele cronicilor, de care scriitorii generației de la 1848 nu fuseseră influențați prea mult decât în privința tematicii. Prin urmare dacă în dramele și poeziile lui Asachi ne întâmpină arhaisme ca ' meserie „sărac”, chiar „clar”, scriptură scriere, vergură „fecioară” etc., nu înseamnă că scriitorul le-a luat din cronici, ci din alte scrieri vechi, cu deosebire din textele religioase. Fără îndoială că există Linei termeni administrativi ca pârcălab, armaș etc., împrumutați de Asachi din cronici, dar care nu constituie un argument că putem vorbi despre o influență reală și esențială a limbii lui Asachi. Poezia lui Alexandrescu reprezintă o imagine fidelă a momentului „tradițional al limbii noastre literare de la 1840, când aportul direct al expresiei vechi, cronicărești, și al limbii creațiilor folclorice nu-și făcuse încă loc. în versurile sărutare, umbră veche! Primește închinăciune ! De la fii României care tu o ai cinstit sunt vizibile urnele scrisului nostru din textele secolelor anterioare nu și amprentă expresivă, intenționează limbii cronicarilor.

Cât despre legendele versificate ale lui Bolintineanu, interesul lecturii nu stă atât în evocarea unor fapte de vitejie și a unor personaje neschimbate aurora eroismului.

Cu totul alta este situația în nuvela lui Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul. Subiectul nuvelei inspirat din cronica lui Gr. Ureche îl îndreptățește pe autor să facă uz de mijloacele limbii vechi pentru a realiza ceea ce s-a numit „culoarea locală”. Arta prozatorului moldovean consistă în utilizarea cumpătată a elementelor cronicărești astfel încât impresia de vechime nu este ostentativă, ci abia sugerată. La aceasta contribuie prezența unor fonetisme ca: pre, țegră, sărimani, cu sensul de orfani glasat de autor, a unor forma flexionare nominale ca genitivul Tomșei, sau verbale, de pildă (cel ce) s-au trimis, (ochii lui hojma) clipa etc. în sinteză ne reține atenția, construcția cu negația simplă: norodul nu te vrea, nici nu te iubește, iar în lexic, în afară de cineva arhaisme de tipul vornic, armaș etc., termenii ca jupâneasă, jalobă, advori „a sluji”, a drege, „a turna în pahare”, unii termeni vestimentari: filoliu „țesătura foarte subțire” felendreș „catifea” etc., parte din acestea fiind explicații în note de scriitorul însuși.

În limba scriitorului apar însă și neologisme care par deodată foarte recentă: apartament, disciplină, emigrații, intrigant, naivitate, pretexte, proclama etc., dozate iarăși cu destulă grijă. . .

Mai aproape de izvoarele vechi, datorită caracterului istoric al scriitorilor bazate pe informații din cronici, este limba lui N. Bălcescu. Unele particularități amintesc de limba cronicarilor în general: oștire, vrăjmaș, potrivnic, a sparge „a împrăștia”, a lua limba „a se informa prin iscoade” etc., altele nu trimit la fonetismul cronicilor moldovene: de agiuns, giuca, giurământ, ajutorul etc. Cele mai multe poartă însă reflexele pronunțării din Muntenia, cum este atestată această pronunție în prima jumătate a secolului al XlX-lea chiar după aceea. Alături de deosebit tuturor, livede, frecvente și azi sub această formă în graiurile din Argeș, cum atestă glosarele regionale, întâlnim des nelabializarea lui e (fenomen compus și Moldovei) ca urmare a rostirii dure a consoanelor s, j, r; înșală, jărtfi, cară, popoare etc.

2.2. Rolul lui Vasile Alecsandri în dezvoltarea limbii române

V. Alecsandri a fost și rămâne un adevărat poet cetățean, în istoria limbii și literaturii române, pentru care creația literară a fost o armă de luptă națională înăuntrul țării și un mijloc de propagare a specificului național peste hotarele ei [13, p. 232].

Poetul a atins aceste scop, mai întâi, prin publicarea în 1852- poeziilor populare, care au avut un răsunet deosebit atât în țară, cât și în străinătate, în secolul al XIX- lea operele literare au fost traduse și în alte limbi.

Vasile Alecsandri s-a aplecat la izvorul nesecat al limbii și creației artistice. El însuși recunoștea în 1882 că anume creațiile populare „au contribuit a mă face poet”, în felul acesta ne lămurim ușor atitudinea lui negativă față de grecismele și turcismele, latinismele umoristice ale ultrapatrioților, franțuzismele caraghioase ale ultrademagogilor.

Maimuțărelile de orice natură, au fost biciuite de Vasile Alecsandri cu toată puterea spiritului său ingenios. „A crea o limbă este imposibil, – scria B.G. Belinski, – pentru că limba o creează poporul; filologii numai descoperă legile ei și le sistematizează, iar scriitorul doar creează opere literare în această limbă în corespundere cu aceste legi”.

În privința dezvoltării limbii literare Vasile Alecsandri și-a exprimat atitudinea atât în plan teoretic, cât și, mai ales, în operele sale literare.

Când s-a pus într-o formă acută problema elaborării ortografiei, Vasile Alecsandri a fost totdeauna pentru aplicarea principiului fonetic ca dominant în scrierea moldovenească și a combătut cu hotărâre vederile eronate ale „stricătorilor de limbă”, ale adepților curentului latinist, care se străduiau să răspândească ortografia etimologistă. Într-o scrisoare de la 8 ianuarie 1872 Vasile Alecsandri s-a pronunțat fără rezerve împotriva ortografiei încurcate a latiniștilor, afirmând că ortografia trebuie să fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o știință adâncă , încâlcită, nesuferită, ce absoarbe o mare parte din capitalul inteligenței și întârzie studiile serioase și folositoare.

În plan teoretic mai este de menținut un articol „Din albumul unui bibliofil”, în care Vasile Alecsandri prezintă peste două sute de cuvinte din opera scriitorului francez Francois Rabelais (1494-1553), care astăzi nu se mai păstrează în franceză, dar se întrebuințează în limba moldovenească în felul acesta Alecsandri tratează problema de lingvistică istorică și comparativă, precum și de lingvistică generală. El a publicat în 1856 la Paris și o gramatică în limba franceză.

Și totuși, anume prin operele sale literare Vasile Alecsandri a contribuit cu toată eficacitatea cuvântului artistic la înrădăcinarea ideilor sănătoase în privința căilor de dezvoltare a limbii literare. El a depus o muncă deosebit de încordată pentru a selecționa cele mai potrivite la locul cuvenit.

Ironia tăioasă batjocura la adresa reprezentanților curentului latinist și-a avut efectul dorit, întrucât introducerea neologismelor nu se putea face în mod arbitrar. Ele trebuiau adaptate la firea limbii noastre, ținându-se bine seama de armonia și concordanța sunetelor.

Vasile Alecsandri, ca și ceilalți scriitori clasici, a împrospătat limba literară cu mijloace expresive, originale, dar nu create arbitrar, în cabinete, și în spiritul limbii vii a poporului, valorificând totodată contribuția cronicarilor și a cărturarilor din trecut, în felul acesta el a folosit o limbă armonioasă și bogată, capabilă să cuprindă toată averea spirituală a omului modern.

Vasile Alecsandri a adus de asemenea o importantă contribuție la stabilizarea limbii literare, ridiculizând tendințele puriste ale reprezentanților curentului latinist, care se străduiau să scoată din circulație unele cuvinte de origine slavă, intrate în mod organic în însăși substanța limbii.

Alecsandri a avut un rol mare în dezvoltarea literaturii noastre: în timp de 40 de ani el a stat în primele rânduri ale scriitorilor, în această vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intimă, a slăvit trecutul patriei, a descris frumusețile naturale ale țării sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului și în special al literaturii dramatice în România, în fine, opera sa este în legătură directă cu tot mersul înainte al poporului românesc din momentul în care a început să scrie.

M. Eminescu 1-a numit „rege al poeziei”. Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de „regalitate literară” a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am făcut dintr-însul principala figură a epocii dintre 1840-1870, care în adevăr trebuie să poarte numele său, pentru că – în poezie în special – nimeni altul nu se ridică la înălțimea lui Alecsandri și nici un nume de poet nu este în această vreme așa de obștește respectat și prețuit și nimeni nu are o operă așa complexă ca a lui. În această epocă a lui Alecsandri deosebim două părți: una până la 1859, alta de aici până la sfârșitul ei.

Având o bază și fiind prezentată în toată amploarea ei în poezia lui V. Alecsandri și a urmașilor lui, repetiția a intrat în limba literară contemporană ca normă sintactică. Se poate presupune că V. Alecsandri, cu mult mai larg decât predecesorii săi, în chip sistematic a dus repetiția din poezia populară în cea cultă, a contribuit într-o bună măsură la stabilirea acestui procedeu ca normă gramaticală a limbii literare contemporane.

Un procedeu sintactic cu funcție asemănătoare repetiție îl constituie părțile omogene. Rolul cărora este de a sublinia, de a prezenta mai larg idea cuprinsă într-un cuvânt. In limba poezii poetului cea mai frecventă este observată caracterizarea multiplă a unui obiect prin atribute omogene ce pot fi exprimate printr-un substantiv ori printr-un pronume:

„E umbra unui nouri; albii, ușori, mărunți…” (Tunetul)

„Frumoasă, albă jună, cu formele rotunde

Cu pulpa mărmurie, cu și mai dulce val

Ea pare…” (Scrierile la Mircești)

În poezia lui V. Alecsandri este întâlnită vorbire directă cu cele două forme ale ei -dialogul și monologul. După cum se știe. vorbirea directă, de obicei se introduce printr-un verb al zicerii. Astfel de verb în poezia poetului poate fi situat în postpoziție/ interpoziție și prepoziția ei:

” Nu-i pierea lumii… vânătorul e poet!” (Balta)

„Ce să fie ?… Cuib de fiară?

O! Minune!… „zice el”. (Cositul)

Adevărații scriitori mai știu să aleagă din vocabularul existent, știu să deosebească elementele cu tendința de dispariție și să scrie astfel că să fie înțeleși și gustați în toate timpurile. Tabloul general lexical în poezia lui Alecsandri prezintă o largă folosire a termenilor populari – a arhaismelor, neologismelor, sinonime, antonime, omonime etc.

Cuvintele arhaice apar în limba poeziei lui în primul rând pentru a reda coloritul timpului – aceasta sunt așa numite istorisme. Multe arhaisme folosite de Alecsandri s-au păstrat azi în limba vorbită. Astfel este parte, larma, vaier, cange, clada etc.

Unele arhaisme substantive din poezia poetului au numai fonetisme arhaice, ca în Pastelul chinez:

„Au comori de plinte rare ce la umbra înflorea” (Pastelul chinez)

Limba literară se îmbogățește mereu cu numeroase cuvinte pentru noțiuni ori sensuri noi. Soarta neologismele diferă de la un caz la altul. Astfel cuvântul „profund” determină numai substantive abstracte ceea ce întâlnim și la V. Alecsandri în versul:

„Profunda nostalgie de lin, albastru cer.”

(Serile la Mircești)

La fel mai întâlnim în poezia poetului și neologisme – substantive, având și derivate adjective:

„Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată”

(Miezul iernii)

„Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minune”

(La gura sobei)

Sinonimia este și un mijloc de îmbogățire a vocabularului, de obicei aparținând aceleiași categorii gramaticale pentru ca sensul lexical totdeauna o unitate cu sensul lui gramatical, în poezia poetului sunt frecvente toate trei categorii de sinonime: sinonime ideografice, sinonime stilistice, sinonime gramaticale.

Sinonimele ideografice sunt sinonime în timp, care au apărut în diferite perioade de dezvoltare a limbii. Astfel de sinonime ideografice sunt cuvintele „a osândi” de origine Slavă, „a pedepsi” de origine Greacă, sinonime cu anumite nuanțe semantice.

Sinonimele stilistice se formează de cele mai multe ori pe de o parte dintr-un cuvânt, iar pe de altă parte dintr-o îmbinare de cuvinte. Ca de exemplu în pastelul „Secerișul” întâlnim sinonimul îmbinării „zori de zi – aurora”.

„Pe când era încă umed de răsuflul aurorii”. (Secerișul)

Pentru ca tablourile prezentate să fie mai plastice, mai vizibile, poetul folosește cuvinte concrete și abstracte. Cu cât sfera unei noțiuni este mai largă, cu atât cuvântul corespunzător este mai abstract. Alecsandri atribuie calități și acțiuni concrete la noțiuni abstracte ori invers -calități și acțiuni abstracte la noțiuni concrete. Pentru Alecsandri este specific de a îmbina substantivele cu determinativele lor și de a întrebuința adjectivele culorii alb:

„Țintește ochii pe-a veșniciei porți” (Serile la Mircești)

„Răspândit fiori de gheață pe-ai țării umeri albi”. (Iarna)

Antonimia noțiunii albi este noțiunea negru care de asemenea se bucură de o întrebuințare variată în poezia poetului. Vorbind despre vremurile grele din trecut, poetul spune:

„El aminte suvenirul celor timpuri negre”. (Noaptea)

Pentru sufletul lui de patriot străinătatea era de asemenea neagră:

„Din străinătate neagră unde-i viața mult amară”. (Concertul de luncă)

Adjectivul cu noțiunea de verde se întâlnește atât în sens direct: .

„Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde” (Malul Șiretului )

Cât și figurat: „pe câmpia rourată pasul lasă urma verde”. (Vânătorului)

Analizând caracterizarea lexicală a poeziei lui V. Alecsandri, putem sublinia munca mare de alegere și selecționare a vocabularului pentru realizarea unor anumite scopuri artistice, cât și expresive, realizând-se astfel o absolută unitate dintre fond și formă.

Vorbind despre stilul poeziei lui Alecsandri să menționăm noțiunea de stil al poeziei, în linii generale, prin stilul unui scriitor înțelegem maniera acestuia de a folosi procedeele expresive caracteristice limbii în general. Dar, datorită talentului său artistic, Alecsandri le folosește conform cu necesități exprimării, dictate, în primul rând, de conținut.

După prezentarea generală a procedeelor de limbă și stil în poezia lui Alecsandri putem menționa că el se evidențiază în toate procedeele lingvo-stilistice începând cu cele fonetice și terminând cu cele proprii – zise de stil.

Limba poetului prezintă un deosebit interes anume prin faptul că ea continuă și dezvoltă trăsătura specifică a limbii noastre literare – caracterul ei popular.

În general, am putea spune că studierea limbii și stilului lui V. Alecsandri, ca și altor scriitori din trecut și prezent, este de un real folos atât pentru aprofundarea cunoștințelor, cât și pentru lărgirea posibilităților expresive ale lumii în general.

În poezia lui V. Alecsandri este întâlnită vorbire directă cu cele două forme ale ei dialogul și monologul. După cum se știe, vorbirea directă, de obicei se introduce

în 1869 Vasile Alecsandri publică în „Dicționarul grotesc”, o listă de 138 de lexeme – după cum susține autorul – de „cuvinte bălțate, ce s-au furișat în limba noastră ca trântorii în stup”.

În același „Dicționarul grotescu “ Vasile Alecsandri combătea tendința de întrebuințare artificială a cuvintelor cu terminația – iune, -țiune, caracteristică pentru curentele latinizante, în unele cuvinte acest sufix era necesar și însuși Vasile Alecsandri, într-o scrisoare de la l decembrie 1877 scria: „Nu mă împac cu cine, cu dune, cu țiune, cu uțione și alte bazaconii ejusdem farinae, dar când urechea mea nu ține, când aude vreun cuvânt nou, îl admit fără greutate. Chiar pe țiune nu-1 resping în cuvintele noțiune, moțiune, rațiune, fiindcă noție, moție, rație îmi par ridicole.”

În una din scrisorile sale Vasile Alecsandri și-a expus crezul în privința limbii literare: “Eu sunt de părere să respectăm armonia limbii, să ne conducem de notele ei melodioase și să ne referim de tot ce ar produce cacofonii în conceptul ei”. Iată de ce Vasile Alecsandri combate

folosirea unor cuvinte ca: beleță în loc de frumuseță, garantă în loc de garanție, anume în loc de inimă, popul în loc de popor ș.a.m.d. în general el se revoltă împotriva acelor „cioplitori cu barda în formele frumoase ale limbii noastre”.

Vasile Alecsandri avea un deosebit simț al răspunderii pentru cuvântul rostit și mai ales cel tipărit. Scriitorul trebuie să aibă un sentiment de înalt respect, sfințenie pentru tezaurul cel mai de preț al poporului, care este limba.

Poetul scria „A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a încerca de a-i schimba forma originală, spre a-i da o aparență străină, este un act de pedantism și chiar de nebunie.”

Avea perfectă dreptate B. P. Hasdeu, care în 1897 afirma: „Vasile Alecsandri este gloria ne discutabilă a literaturii noastre în secolul acesta. La o așa înălțime nu mai văd alta”. „Vor trece sute de ani, dar niciodată nu va răsuna numele lui Mihu Copilul, Toma Alimoș ș.a. care să vibreze: Alecsandri.”[ 2, p.236].

2. 3. Aprecieri privind limba operelor lui Ion Creangă

Pentru vremea când scria I. Creangă, noțiunea de popular se confundă cu aceea de rural: muncitorimea industrială era slab dezvoltată, iar celelalte categorii sociale (chiar locuitorii mahalalelor din târguri și orașe) se deosebeau într-o măsură mai mare ori mai mică, prin psihologia lor, de țărani. Afirmația mea este cu atât mai justă pentru epoca în care s-a format Creangă, în care el a acumulat uman și faptic elaborat mai târziu în opera sa literară.

Și pentru înțelegerea acesteia, ca reflectare fidelă a realității, trebuie să ne referim nu la momentul când a luat ea naștere, ci la acela al înregistrării conținutului ei de către scriitor.

Țărani ca psihologie sunt nu numai oameni reali, ci și monștrii din Harap – Alb, capra și iezii ei. lupul, vulpea, ursul, ba chiar și diavolul Chirică din Povestea lui Stan Pățitul. Excepție fac câteva personaje din povestirile cu caracter strict istoric (Al. I. Cuza, Popa Duhu), dar nici acestea în întregimea lor, întrucât au (Cuza însuși!) unele trăsături care-i apropie de țărani. Cât . despre împărații și craii din Povești, numai dimensiunile fantastice ale posibilităților lor de trai îi deosebesc de ceilalți locuitori ai nesfârșitelor lor țări.

Un astfel de conținut nu poate fi exprimat decât într-o formă corespunzătoare, într-o limbă populară, cu nuanță țărănească. Și fiindcă oamenii și întâmplările din opera lui I. Creangă își au originea în Moldova (chiar atunci când aparțin unei lumi ireale), urmează că limba populară întrebuințată de dânsul are trăsături caracteristice moldovenești. Așa și este, și nu numai când vorbesc personajele din Amintiri sau din Povești etc. Mai mult decât atât, unele particularități . lingvistice aparțin exclusiv regiunii unde s-a născut I. Creangă, înseamnă atunci, că el este un scriitor…regional? Indirect, câteodată și direct, s-a făcut această afirmație, în care n-ar trebui să mai creadă nimeni astăzi, chiar dacă adăugarea unui glosar la opera lui pare a contribui la menținerea ei.

Prezența glosarului este necesară, dar ea nu dovedește că avem a face cu un aspect local al limbii noastre, după cum explicarea unor cuvinte dintr-un roman istoric nu arată că autorul lui scrie în limba epocii în care își plasează eroii și evenimentele, într-un anumit sens, opera oricărui seriilor are nevoie de un glosar, fiindcă conține un număr de termeni și expresii greu său imposibil de înțeles pentru o parte dintre cititori, uneori pentru cei mai mulți sau, poate, pentru toți.

Am putea da ca exemplu romanul „Desculț” al lui Zaharia Stancu, la lectura căruia ne pomenim în situația de a utiliza când și când lucrări lexicografice, spre a-mi lămuri sensul unor cuvinte. Și după cât știu. nimeni n-a afirmat (eu și mai puțin) că autorul acestui roman este un scriitor regional, cu toate că ne găsim la aproape o sută de ani după I. Creangă, când limba literară a făcut progrese considerabile sub toate aspectele, devenind cu adevărat națională, adică unitară. Este drept că la marele povestitor numărul cuvintelor care au nevoie de explicații reprezintă o cifră mai ridicată.

Dar în aprecierea greșită a caracterului așa-zis regional al limbii lui a intervenit idea, pe care o au încă unii cercetători, bazați poate, și pe argumente de fapt, în legătură cu dezvoltarea limbii noastre, că numai particularitățile locale ne muntenești ar avea caracter regional, și aceasta, pentru motivul că. de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea încoace, aspectul literar al limbii noastre a început să capete trăsături tot mai accentuat muntenești. Această situație, clară pentru oricine, nu de dă totuși dreptul să confundăm limba literară cu graiul din Muntenia (în realitate, numai cu acela din anumite ținuturi ale Munteniei), cum fac teoretic și, mai ;v,es, practic numeroși contemporani ai noștri, printre ei chiar lingviști.

Discuțiile care s-au dus asupra limbii literare au lămurit numeroase aspecte ale. acestei probleme, printre ele și pe acela al limbii literaturii artistice, în sensul că normele acesteia riu sunt perfect identice cu ale limbii general literare. Pornind de la natura și scopul vorbirii omenești, ca mijloc de comunicare între oameni, s-a ajuns la ideea, înțeleasă oarecum de la sine, că între conținutul și forma comunicării trebuie să existe o corespondentă deplină. Aplicată la operele literare, această idee duce la concluzia că. dat fiind conținutul lor specific, nu atât prin el însuși, cât și prin felul cum se reflectă el în mintea scriitorului, mijloacele de exprimare folosite de aceasta trebuie să fie mai bogate, mai variate, mai cuprinzătoare, ceea ce însemnează că libertatea lui în ce privește utilizarea materialului pe care îl pune la dispoziție limba întregului popor este și trebuie să fie mai mare (în principiu, nelimitată, bineînțeles condiția de a respecta legile, impuse de structura gramaticală, lexicală și fonetică a limbii în discuție), în modul acesta s-a realizat justificarea teoretică a undei situații de fapt; aceea că scriitorul nu numai poate, ci chiar trebuie să recurgă la cuvinte și forme lingvistice pe care omul de știință, ideologul etc. nu au dreptul să le întrebuințeze, pentru că ar îngreuna, dacă nu cumva ar face imposibilă conținutul operei lor. Este vorba, în primul rând, de regionalisme și de arhaisme, a căror prezență în producțiile literare ajută, când necesitatea cere la caracterizarea oamenilor și a mediului înconjurător și, prin acesta, la o înțelegere a conținutului mai conformă cu realitatea și cu viziunea scriitorului. Pentru cine ar mai avea nevoie de argumente în acest sens, pot aminti că Dicționarul limbii române literare contemporane conține un număr enorm de citate din Hminescu. I. Creangă, și Sadoveanu. cu particularități lexicale, adesea fonetice sau chiar gramaticale moldovenești, care se abat, deci, de la regulile limbii literare generale, considerate, oarecum abstract, ca un fel de model sau de normă.

Să vedem acum câteva fapte din opera lui I. Creangă în lumina discuției de până aici. Înainte de aceasta trebuie să prezentăm ceea ce, de altfel, știe oricine astăzi că deosebirile de la un grai la altul al limbii noastre sunt de natură aproape exclusiv fonetică și lexicală. Gramatica, adică structura gramaticală cu toate legile ei, este identică pretutindeni, fiindcă nu se poate altminteri: gramatica organizează materialul limbii, ea îi dă forma de construcție bine închegată și aptă de a înfrunta atacurile vremii, de unde marea ei forță de rezistență de-a lungul întregii existențe limbii date. O situație aproximativ identică are fondul principal de cuvinte, pentru motivul că, într-o măsură infinit mai mare decât restul lexiconului (vocabularul în sens strict), el servește la înțelegerea între oameni cu privire la lucrurile cele mai curente din viața de toate zilele (ajutat, firește, de structura gramaticală, organizatoarea materialului lexical, indiferent de natura acestuia și de poziția lui în limbă). Ușoare deosebiri de la un grai la altul apar și în domeniul gramaticii și în acela al fondului principal de cuvinte, dar ele sunt cu totul neînsemnate (mai ales în comparație cu cele fonetice și cu cele privitoare la vocabularul propriu-zis), atât cantitativ, cât, și, mai ales, calitativ vorbind.

Prin urmare, particularitățile regionale existente în opera lui I. I. Creangă se referă la pronunțare și la cuvinte. Ele sunt mai puțin numeroase decât se așteaptă cei care, bazați pe atmosfera creată, din acest punct de vedere, în jurul povestitorului moldovean, pe vremea lipsei de înțelegere justă pentru opera lui și pentru problemele limbii literare, mai cred că este vorba de un scriitor provincial, dacă nu regional în sens strict.

În ceea ce privește aspectul fonetic al limbii lui, trebuie, arătat, din capul locului,-că manuscrisele înseși, ca să nu mai pomenesc de diversele ediții, fie și îngrijit întocmite, ale scrierilor sale prezintă multe șovăiri. Ele se datorează influenței limbii literare, exercitată, cred, .în majoritatea cazurilor, spontan și firesc, cum nu era posibil altfel prin anii 70 și 80 ai secolului XIX-lea . iar, uneori, probabil, în urma îndemnurilor venite de la conducătorii Convorbirilor literare sau a discuțiilor avute cu aceștia, eventual cu alți oameni. Câteodată a intervenit, desigur, și ortografia epocii, cum se va putea vedea în discuție asupra alcătuirii ediției de față.

Particularitățile fonetice prea diferite de aspectul literar nu se întâlnesc la I. Creangă. Este, de exemplu, cazul palatalizării labialelor, care, de altfel, constituie o caracteristică a limbii noastre (printre ele. și cele muntenești de est). Cu o singură excepție (chiuă pentru piuă), care se va fi explicând prin importanța deosebită, sub raportul economic, pentru țăranii humuleșteni, țesători de sumani, a acestei mașini primitive, în toate celelalte cuvinte labialele (l, p, v, f, m.) se păstrează neschimbate înaintea unui imediat următor. Se știe că situația se prezintă aproape la fel și în textele moldovenești vechi: afară de, care nu apare nici el absolut totdeauna prefăcut în h. celelalte labiale sunt redate la fel ca în limba literară de astăzi.

Iată principalele trăsături fonetice neliterare existente la I. Creangă. Nu toate sunt specific moldovenești, cum se poate constata, între altele, cu ajutorul Atlasului lingvistic român. Cele mai multe aparțin vocalismului.

a. ie pentru ici accentuat la participiile verbelor de conjugare I și la substantive având finală identică cu a cestora: băiet, cucuiet, diochet, încheiet, înfurie t, întemeiet, întârzie., mîniet, muiet, lămîiet etc. (împrăștiat se datorește, foarte probabil, corectorului, zețarului sau redactorului).

asemănător cu acest fenomen este acela al schimbării lui ea accentuat final în e (deschis) și a lui ia accentuat final în ie (cu e deschis): ave, vede, vre etc. Ne întâmpină ceva mai rar decât precedentul (cf. Tăia ș.a), putem pune tot aici pe en pentru ian (această formă apare de asemenea), particulă exclamativă asemănătoare cu o interjecție, în construcții ca en stați… (ian stai oleacă!) și rezultat din ia + aii (cf. Sărăcan de mine (săraca-mi de mine).

c. și un ea ne accentuat devine e : dumneata (răspândit și în graiuri ne moldovenești, cf. totdeauna), cât pe ce (cât pe-aci) etc.

înlocuirea unui ă ne accentuat prin u sub influența altui a, accentuat, din același cuvânt: bălan, bărbat, celalalt, dascăl, jăratic, măcar, vătrar (iu) etc. Sunt destul de frecvente și variantele literare cu ă: bărbat, dascăl etc., chiar în manuscrisele povestitorului.

prefacerea în ă a unui e după anumite consoane (în special, după șuierătoare și după r): dă (interj, dă, iarmaroc nu era?), îndămînă, înșălător, năcaz (și năcăji), razămă, râie. răpade. răzăș (și răzășesc), spovădanie ș.a.; fenomenul nu e deloc general.

în condiții destul de asemănătoare apare a în loc de ea: buchisa (pentru buchisea), sară (și îndesară), bușască (pentru bușească).

g. și un / devine / (iar dacă a fost consonantic, nu se mai pronunță) după aceleași sur lacrămi (pronunțat, probabil, lacrimi]., ș-oiu vede; ț-au făcut etc.; și acest fenor este mai degrabă sporadic.

h. schimbul între ă și e (eventual /') se întâlnește și în alte condiții decât cele d arătate: beșică, păreche, rădică, slăbiciune, spăriăm ș.a.

i. modificarea lui e neaccentuat în /: Anghiliîa, arminesc, asemine, liftiria, mîngîiek prietin, răcnit.

e pentru ie: fer/, împetrită, perdele.

l. diverse alte particularități, referitoare, ca și precedentele, mai cu seamă la vocalisir aapăda, fereastă, hălăgie, mulțămi, păienjeniți, streșină, șese, șfară, șindilă etc.

m. aspecte fonetice vechi: amu, creiu (subst), intra, rotariu ș. a.

Remarcăm că o bună parte dintre fonetismele înregistrate aici le găsim și în alte graiuri românești, ba unele dintre ele sunt mai răspândite și. etimologie vorbind, mai autentice adică mai apropiate de aspectul' originar al cuvintelor respective, decât cele muntenești, care au devenit astăzi literare. De asemenea trebuie amintit că numeroase cuvinte din lista întocmită de mine. precum și altele, care se găsesc în aceleași condiții fonetice cu acestea, sunt redate de I. Creangă adeseori și sub forma lor literară. Dacă ținem seamă de aceste fapte, importante pentru discuția noastră, putem afirma că particularitățile specific moldovenești privitoare la sunete sunt în opera acestui povestitor, socotit de unii drept scriitor regional, relativ puține, chiar în ipoteza, care este o realitate, că numărul moldovenismelor fonetice ar crește. In sfârșit, se cuvine să luăm în considerație momentul când si-a scris I. Creangă Poveștile si Amintirile, deși nu prea îndepărtat, acest moment contează în dezvoltarea limbii noastre literare, prin faptul că însușirea ei cea mai caracteristica, și anume unitatea, nu era realizată decât într-o măsură relativ redusă. Și nu mă gândesc la scriitori moldoveni sau ardeleni, nici la autori de mâna a doua, ci la clasici de importanța lui Caragiale și Delavrancea, ale căror producții literare conțin destul de multe fonetisme regionale muntenești.

2.4. Scriitorii Costache Negruzzi, Alecu Russo și limba literară

O figură remarcabilă a timpului a fost Costache Negruzzi. În piesa „Muza de la Burdujeni” (1851) scriitorul a dat lovituri distrugătoare curentului latinist, care intenționa să ducă limba literară pe căi greșite, respingând teoriile „fabricanților de sisteme”).

C. Negruzzi și-a exprimat părerea și în privința mijloace derivative, care caracterizau diferite ale vremii sale. Astfel, în „Scrisoarea XXXII” el scria: „Nu ne putem învoi cu -dune și -iunie, pentru că dacă avem în câteva ziceri această terminație, ni se pare, că n-ar fi un cuvânt, ca să ne lungim toate substanțele cu un tot mai mult, când mai ales ea nici cum le-ar face mai frumoase și când în latină asemenea terminații nu există”. Aplicând în practică această părere, C. Negruzzi în „Muza de la Burdujeni” pune în gura cucoanei Caliopi Busuioc, adeptă a ciunizmului lui Aron Pumnul, următorul cântecel:

Azi cu o petițiune De-a mea tristă pusăciune

M-adresai către Amor, Te-ndură, zeu de foc!

Și-1 rugai cu – ncordăciune De nu vrei protestăciune

Să astâmpere-al meu dor. Să întind în orice loc.

Procesul de desăvârșire a limbii literare s-a realizat nu numai pe baza folosirii pe scară mai largă a surselor din limba vie populară, ci și prin eliminarea din uzul literar a elementelor arhaice și livrești, care – de regulă – erau de proveniență grecească sau turcească ori aveau un aspect fonetic analog acestora, în această epocă are loc confruntarea dintre vechi și nou. Vechiul este reprezentat de elementele turcești și grecești, iar noul prin cele de proveniență apuseană, trecute de cele mai multe ori prin prisma mijloacelor expresive rusești. Dacă în primele scrieri ale lui C. Negruzzi și ale altor contemporani ai săi se mai întâlneau încă unități lexicale ca: podalgos (grec. podalgos), mehanie sau mexani (grec. mehane); evrenicos (grec. eugenikos) ș.a., apoi la reeditarea operelor sale C. Negruzzi le-a înlocuit prin sinonimele: bolnav de podagră, nobil ș.a.

Cu vremea au fost scoase din circulație literară turcisme. De asemenea au fost eliminate grecisme. Se înțelege că trecerea de la situația veche la cea nouă nu se putea realiza dintr-o dată. Vechiul încă nu fusese eliminat cu totul, iar noul nu-și găsise încă locul definitiv, în povestirea „Au mai pățit-o și alții” C. Negruzzi prezintă acest contrast prin mijloace lingvistice adecvate:

„…e slut astfel împărat, jumătate cu frac și jumătate cu șalvari roși, întocmai cu un umerofițer, pe

care 1-am văzut la informarea miliției, încins cu sabie peste jubeaua blănită cu cacom, purtând pinteni și șapcă cu roșu”.

Negruzzi recurgea la împrumuturi. Într-o prefață la o altă traducere scriitorul indica sursa împrumuturilor: limba latină și limbile romanice , în special franceza.

Aceasta și explică pătrunderea masivă a unor asemeni elemente în limba literară a timpului. Dacă în secolele trecute împrumuturile din franceză constituiau nu mai mult de 1%, în veacurile XIX și XX asemenea împrumuturi ating de acum 38-40% din toate elementele, venite din alte limbi.

Pătrunderea elementelor romanice în limba moldovenească literară în perioada ei de stabilizare nu s-a făcut fără o influență – fie și indirectă – a limbii ruse.

Cel mai de seamă scriitor moldovean din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care a fost C. Negruzzi, nu a fost stânjenit prin nimic, tipărindu-și cu litere slave și „Aprodul Purice”, și „O alergare de cai”, și capodopera „Alexandru Lăpușneanul”, și „Păcatele tinereților”, și „Doi țărani și cinci cârlani” ș.a. iar atunci reprezentanții curentului latinist căutau să schimonosească limba noastră „țesută cu ziceri slavone”, C. Negruzzi – deși cumpătat la fire și așezat la vorbă – se revoltă, devine ironic, chiar sarcastic, căutând să influențeze asupra sentimentelor cititorului: Jalea cuprinde orice simțire, când vede cineva frumoasa noastră limbă căznită și chinuită”.

Calea de mijloc, horațiană, îl face pe C. Negruzzi să judece „la rece” problemele de limbă. „Liberalii zic… că trebuie a goni toate zicerile slavone și ungro-turco-grece, iar conservatorii nu admit nici o clintire a stărilor moștenite sub cuvânt, că „se strică limba”.

Cu o adevărată competență C. Negruzzi consideră, că elementele nelatine nu trebuie izgonite ca fiind „străine”, ci trebuie păstrate și adaptate la legile limbii noastre („trebuie a le subția, a le înnobila”).

În felul acesta bunul simț al limbii la plasat pe C. Negruzzi departe de soluțiile extremiste și 1-a făcut să aprecieze la justa ei valoare limba vie, vorbită de toți, de întregul popor moldovenesc.

Alecu Russo și limba literară. În jurul revistei „Dacia literară” se aflau un grup de scriitori, care au contribuit la procesul de normare a limbii literare moldovenești, folosind elemente de limbă armonioase, expresive, izvorâte din sursa nesecată a limbii vorbite, populare.

Asemenea mijloace expresive nu mai erau considerate drept regionale, dialectale, ci cuvinte de bază, de circulație largă în limba literară. S-a creat astfel o limbă unică cu caracter supradialectal, capabilă a cuprinde și exprima toată averea spirituală a omului modern. Dar cuvintele, ca și toate celelalte elemente lingvistice, nu pot fi nici scoase, nici introduse în limbă după bunul plac al unei anumite persoane – sublinia de mai multe ori Alecu Russo.

Alecu Russo considera că în procesul de îmbogățire a limbii literare trebuie să renunțe la calea propusă de latiniști, adică la crearea de cuvinte artificiale, de cabinet. A combătut și purismul școlii latiniste care doreau cu orice preț „să scoată din limbă tot ce nu era latin.”

Izvorul principal de sporire a posibilităților expresive se cade a-1 căuta în vorbirea vie a

poporului …..sunetul și forma, până și noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor

și al neamului, mare plămăditor de limbi și de cuvinte… “.

„Ostaș al propășirei” – cum se suprapune el însuși, A. Russo se ridica cu toată vehemența (mai ales în „Cugetări”) împotriva teoriilor absurde ale latiniștilor, ale „fabricanților de sisteme”, ale acelora care vroiau „să lege limba noastră de modul declinațiilor unei limbi străine”. Dar ..limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune după rândul și spiritul naționalităților… “. ,,… Și ea (limba) trebuie luată din gura celor ce au Jacul – o, că numai atunci ea este expresia adevărată a neamului”.

Alecu Russo a combătut purismul adepților latiniști și pumniști, care căutau să scoată din limbă tot ce nu era latin, în special elementele slave.

Dar „slavonismul este o nevoie istorica pentru limba noastră, precum germanismul, arabismul au fost nevoile ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi”.

Constituită istoricește, limba moldovenească a cuprins tot felul de elemente din alte limbi. Aceste elemente s-au încadrat pe deplin în sistemul ei, servind și ca mijloc de comunicare, si ca element creator. De aceea scriitorul cerea cu insistență: Lăsați-ne să lucrăm în voia ca limbușoara asta turcită, linguriță, slavonită si cea mai fi; ce o înțelegem toți și vom ajunge și noi din când în când a naște câte un clăsicior “.

O mare atenție acordă Alecu Russo esteticii, armoniei graiului nostru, plecând cu multă pasiune pentru o limbă literară bogată, expresivă, bazată pe graiul popular și făurită în curs de multe veacuri. Scriitorul – susținea A. Russo, – trebuie „să scrie pentru obștie, obștea cea nepoligloată, nelatină, nefranțuzcă, ca să poată bieții oameni avea o legătură, un locușor pe pământul moldovenesc, unde să se vorbească moldovenește “.

Ideile lui Al. Russo au fost acceptate, propagate și dezvoltate în epocile ulterioare.

2.5. Rolul lui B. P. Hasdeu la dezvoltarea limbii literare

Omul geniu, care a dispus de cunoștințe neobișnuite în toate domeniile așa încât oricând puica uimii pe cei mai mulți, a fost un scriitor îndrăzneț în luptă și de o necruțătoare ironie, un convorbitor care aducea în discuții puncte de vedere noi. Arhiva istorică, cea dintâi carte a slavisticii la români, a strâns în „Cuvinte din bătrâni” probe într-ales prin vechea limbă ce nu se mai făcuse de alții, a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând în circulație mai ales pentru vremurile mai vechi, prin „Istoria critică” o uriașă mulțime de informație nouă. a cutezat să viseze o mare enciclopedie națională încărcată prin „Magnum Etymologicum”[ 13, p.46].

B. P. Hasdeu s-a făcut cunoscut în cultura noastră nu numai prin activitatea sa literară, ci și prin activitatea sa științifică din mai multe domenii. Prin lucrările sale Cuvente den bătrâni, dicționarul etimologic Etimologicum Magnum ronianiae și prin teoria circulației cuvintelor, B. P. Hasdeu a fundamentat lingvistica modernă, în studiile sale s-a străduit sa cerceteze, în mod obiectiv și pe baze științifice, faptele de limbă.

De mare valoare sunt publicațiile hasdeene a textelor vechi cu titlul Cuvente den bătrâni, în 3 volume. Volumul I cuprinde o reproducere de texte de „limbă vorbită” între anii 1550-1600, însoțite de comentarii lingvistice despre particularitățile fonetice, lexicale, morfologice, sintactice și două glosare care conțin cuvintele excerptate din hrisoave scrise în limba slavonă.

Cel de-al doilea volum „Ochire asupra cărților poporane” este un studiu în care autorul se referă la noțiunea de folclor. După articolul introductiv urmează o serie de texte vechi, legende, predici, cugetări pe care autorul le cercetează detaliat. De aici se observă predilecția autorului spre studiul limbii române.

În volumul III, B. P. Hasdeu își expune concepțiile sale lingvistice. Ca o anexă, la volumul respectiv, apare lucrarea Principiu de lingvistică. Aici autorul, accentuând rolul limbii vorbite, menționează următoarele „Știința limbii urmărește cu stăruința evoluția vorbei nu într-o samă de capete alese, nu în individualitatea cutare sau cutare, nu în cercuri sociale restrânse, ci tocmai în popor mai presus de toate.” În corelație cu aceasta este pusă și cunoscuta sa teorie a „ circulației cuvintelor.'“ Conform acestei teorii, specificul unei limbi nu depinde de proporția numerică a cuvintelor de diferite origini din lexicul ei, ci de circulația lor. de frecvența utilizării cuvintelor, a sunetelor, a formelor gramaticale în vorbirea vie sau scrisă.

Aplicând teoria respectivă la poezia populară „Drăguțul meu bărbățel” a constatat că din 155 de cuvinte numai 29 sunt de origine nelatină: 18-slave, 3-ungurești, l-grecesc, 7-de origine necunoscută. Astfel s-a ajuns la concluzia că lexemele de origine latină au o circulație foarte mare în limba română și ele trebuie luate în considerație la determinarea specificului limbilor romanice.

O deosebită atenție acordă B. P. Hasdeu limbii naționale în corelație cu cea literară. Conform opiniei savantului .. limba națională este … totalitatea unui grup dialectal, pus într-o deosebită condițiune. care lipsește grupurilor dialectale în genere. “ în cadrul limbii se observă „ o predominare decisivă a unuia din dialecte asupra celorlalte” care devine „limba tipică a națiunii întregi.” Astfel este vorba de limba de limba literară sub formă scrisă și orală .

B. P. Hasdeu demonstrează că funcția principală a limbii literare este de a unifica toate dialectele și că ea „ cu mult mai centralizatoare decât dialectul, ce i-a dat naștere, având pretențiuni pedantice la o supremă perfecțiune, la o corectitudine dogmatică.” [12, p. 120].

Referindu-se la originea limbii române afirmă că temelia limbii române e latina și susține ideea că limbile romanice nu provin de la latina literară, ci de la cea vulgară sau populară, și oricât nu s-ar studia textele literare latine nu se va putea depista evoluția ulterioară a limbii latine vorbite. După părerea savantului, procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goții, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influențat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticală.

Istoria cuvintelor și a formelor se numește etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia lucram se numește metoda istorico – comparativă. Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări și deosebiri între limb română și latină sau intre română și celelalte limbi romanice.

Iată câteva reguli de evoluție a limbii:

a. un”l” simplu, între două vocale, pronunțat aspru, devine “r” lat. Filum > fir; lat. gula > gura; lat. palus > par

Totuși, L dublu; nepronunțat aspru, nu devine r: Lat. callis > cale; lat. olla > oala.

b. orice “m”, “n”, “s”, “t” din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la sfârșitul unui cuvânt, sau al unuia din formele lat. filum > filu > fira > fir.

c. “b” între două vocale cade: caballus > caballu > calu > cal; sebum > sebu > seu

tibi > ție.

Concluzionând vom menționa că după l840, trecutul istoric alcătuiește o sursă de inspirație precumpănitoare pentru majoritatea scriitorilor români. Gh. Asachi, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, B.P. Hasdeu aparțin acestei categorii de scriitori. În limba acestora se întâlnesc elementele arhaice, în măsura în care româna literară păstra încă o structură veche, aprofundată de cea a scriitorilor vechi, religioase.

E de remarcat încă un fapt: B. P. Hasdeu demonstrează că funcția principală a limbii literare este de a unifica toate dialectele și că ea, limba literară, e cu mult mai centralizatoare decât dialectul, ce i-a dat naștere, având ”pretențiuni pedantice la o supremă perfecțiune, la o corectitudine dogmatică.”

III. ROLUL LUI MIHAIL EMINESCU ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.1. Atitudinea lui Mihail Eminescu față de Școala Ardeleană

Prin intermediul lui Aron Pumnul, descendent direct din intelectualitatea ardeleană rămasă fidelă principiilor inovatoare ale școlii Ardelene, M. Eminescu s-a inițiat devreme în bogata moștenirea culturală a acelui curent ideologic de mare răsunet, care a deschis drumuri noi în cultura națională, făcând din studiul limbii și al istoriei unui instrument de luptă politică, esențială pentru apărarea națiunii și pentru dezvoltarea puterilor ei creatoare.

Versurile de mai târziu ale lui M. Eminescu, închinate lui Andrei Mureșanu, multe articole politice și mai ales contractul său cu moștenirea Școlii Ardelene i-au marcat profund activitatea de mai târziu. Cu acele generații nobile de autori, profesori, intelectuali ajunși în Moldova și Muntenia pentru a fonda școli moderne, propovăduind ideile generoase ale renașterii, iluminismul, conceptul dinamic de progres și eliberate fără a uita o clipă istoria și limba națională; lor le-au consacrat Micu, Șincai, Maior, Budăi-Deleanu toată puterea congresului și toată știința lor.

Nici un scriitor din epoca poetului n-a înțeles mai bine și mai complet importanța reformelor propuse de Școala Ardeleană n-a continuat cu mai atentă fidelitate acele idei înnoitoare care puteau asigura continuitatea și dezvoltarea vieții spirituale, a creației culturale și valoarea autentică și durabilă. În ultimul său articol din „Timpul” (iunie 1883), Eminescu scria fără emfază: „ Cunoaștem însă bine istoria română, amănunt de natura sa explică substanța multor poeme și a paginilor publicistice; nu e de mirare că atunci prețuirea corifeilor Școlii Ardelene a rămas constantă, sinceră, el fiind apărătorul complement al acelor erudiții „latiniști” desconsiderați de aproape totalitatea junimiștilor.”

M. Eminescu s-a simțit mult mai aproape decât oricare scriitor din vremea sa de Pumnul, Cipariu, Vulcan. Filtrul critic al judecății sale a reținut valorile obiective, durabile din gândire și operele reprezentanților Școlii Ardelene. Cunoștințele poetului din literatura noastră veche erau, cum se știe, temeinice, religioase până în vremea lui, când recenza cu toată atenția operele lui Slavici, Odobescu, Creangă, Maiorescu. Dar Școala Ardeleană propunea o înnoire, radicală aproape, nu atât în limbă cât în mentalități și aspirație; pentru a le exprima avea nevoie de un limbaj evoluat, pe măsura epocii, avea nevoie de cuvinte și formele moderne care puteau constitui o bună dovadă a romanității limbii noastre. Micu, Șincai, Maior, formați în marea școală cu mari tradiții a științei, a adevărului la Blaj, Viena, Roma, și-au propus să șteargă vechile servituri politice, sociale lingvistice și să reașeze poporul român în drepturile lui istorice, în vechea faimă a romanității sale contestată atunci. Ei au aliat istoria cu filologia, erudiția cu filologia pentru a scrie cărți noi într-o limbă evoluată cum ar fi până atunci limba română.

Cuvintele noi de care aveau nevoie, erau mai toate romanice. Structura gramaticală era latină, fraza suna ca în italiană.

Eminescu a știut să-l prețuiască, situându-se în epoca lor, nu cum făceau contemporanii săi care judecau Școala Ardeleană de pe poziția unei culturi evaluate, el l-a apărat pe Șincai, pe Petru Maior, pe Aron Pumnul, prețuind mâncarea cum o prețuim noi astăzi reconstituind istoric atmosfera, năzuințele, nevoile și realizării vremii lor. Neologismele romanice sunt asimilate în limbă începând cu Școala Ardeleană, continuând să sporească mereu, ca număr și calitate în tot secolul trecut.

Evoluția vieții și înflorirea științei au impus uzul acestor termeni noi pentru care nu exista corespondențe vechi în limbă așa cum se exprima. Samuil Micu: „Iar unde lipsește limba noastră acea română și nu avem cuvinte cu care să spunem unele cuvinte, mai ales întru învățături și întru știință, atunci cu socoteala și numai cât este lipsa putem să nu întindem sa luăm cuvinte din cea greacă, ca din cea mai învățată ori din cea latinească ca de la noastră maică, pentru că limba noastră românească este născută în limba latinească.” (S. Micu, Logica. P. 58)

Dacă aceste idei nu erau cu totul noi în cultura noastră, cronicarii având și ei idei juste despre înrudirea limbii noastre cu latina și cu alte limbi romanica, demonstrația, filologica și istorica, practica neologismelor romanice, complexitatea ideilor pe care Școala Ardeleană le-a profesat, reprezentau un moment nou în evoluția culturii și a limbii naționale, realizări și năzuințe noi erau cuvinte și formele noi, se impuneau reforme adânci în toate direcțiile, iar limba trebuie să reflecte înnoirile generale.

S. Micu este cel dintâi care publică o carte cu litere latine „Cartea de Rugăciuni,” (Viena, 1779), dar au trecut opt decenii până când inițiativele alfabetului român să se impună o normă, prin legea din 1860, pentru adoptarea scrierii cu litere latine. Dacă ne referim la problemele limbii și literaturii noastre moderne, se impune imediat observația că inițiativele Școlii Ardelene erau ceva cu totul nou și neașteptat, ca o izbucnire de forțe noi de preocupări esențiale pentru cultura tuturor românelor. Eminescu i-a cunoscut la sursa dintre cărțile vechi, pe care le-a cercetat cu interesul și atașamentul său cald față de trecut. Pentru publicarea gramaticilor, se puneau bazele evoluției estetice a limbii române literare, pornindu-se de la ideea că limba națională este cel mai de seamă element de chezășie spirituală dintre români de pretutindeni, de afirmare a naționalității, a specificului etnic, despre care atunci se discuta cu atâta aprindere. Limba și nația, cu același pas pășesc și neamul românesc trebuie să-și găsească întruparea firească în cultura limbii românești cu alte cuvinte limba este atestatul civilizației unui popor. Mihail Eminescu va scrie la 1870 „Măsurariul civilizațiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete, noțiuni, prin șir și accent logic curente, prin accent etic sentimentele.” [ 17,p.14].

Limba ca etalon al națiunii, înseamnă stimularea forțelor înnoitoare a talentelor care o puteau șlefui, a acțiunilor care veneau în sprijinul cultivării limbii prin scrierii, școli, teatru, presă etc.

De multe ori contemporanii lui Eminescu au ironizat scrierile Școlii Ardelene; poetul fiind însă un judecător realist, de bună credință, apreciind exact și cu bună înțelegere opera unor înaintași mânați de cea mai nobilă râvna creatoare de valori noi. El a apreciat chiar ținuta literară a operei lor, nivelul modern al limbii lor literare. Termenii noi folosiți în scrierile Școlii Ardelene se răspândesc repede prin manuale, prin școli, trecând din Ardeal în celelalte provincii românești, sursa neologismelor latino-franco-italiene predomina în vocabularul științific, diplomatic cultural.

Ea a influențat adânc lexicul nostru literar în tot secolul trecut, elementele romanice adoptându-se ușor și adesea perfect la structura limbii române. Eminescu, familiarizat cu scrierile vechi, cu acelea ale Școlii Ardelene și cu vocabularul latinizat, pe care la justificat și uneori adoptat, a decurs la multe neologisme romanice „în tinerețe și mai târziu în proza lui politică: ilustrând reacția vremii contra jargonului Greco-turcesc. Iată câteva exemple: „primo, secundo; idei percepute, studiate nu i se disputa, soldați gregari (scrieri politice ți literare, 1905).Este adevărat că pe măsura ce este arta lui literară și experiența scriitoricească progresau, vocabularul literar devenea mai echilibrat, mai ales renunțând la orice rarități.

3.2. Concepția lui M. Eminescu despre fondul istoric al limbii române literare

Mihail Eminescu a ținut seama de faptul că limba, bogăția formelor ei a crescut s-a statornicit de-a lungul veacurilor, prin uzul cotidian; de aceea când e vorba de dezvoltarea limbii literare ia în considerare și etapele vechi ale evoluției limbii. Formele vechi istorice se află în documentele scrise, în multe din ele oglindindu-se vorbirea colorată a maselor populare.

Limba veche la tras în mod deosebit pe poetul preocupat de îmbogățirea și procesul limbii literare și aceasta se observă prin faptul că nici-un scriitor român nu a manifestat un interes mai constant pentru limba cărților și a documentelor vechi mai mult ca M. Eminescu. El era cel care era gata să-și cheltuiască ultimul ban pentru ași procura cărți vechi sau manuscrise. Conținutul și limba textelor vechi pentru el erau un izvor de a cunoaște mai mult din tradițiile istorice. Fiind într-o legătură mult semnificatoare cu trecutul și mai ales cu acele scrieri vechi care mai târziu e amintită în unele variante din ediția Perpessicius:

„Gândirea mea în vremi trecute-noată,

Deschid volume mari și vechi tipicuri.”

(G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, vol. II, pag 115)

Când vorbea de trecut, Eminescu era convins că elementul creator, este poporul; politicienii contemporani au înlăturat din viața publică acest element. „Din sâmburul și esența poporului – scria poetul – trebuie să iasă puterea vindicativă a naturii care să însănătoșeze corpul statului” („Timpul” , 2. IX. 1881).

Spre deosebire de V. Alecsandri, A. Russo, G. Alexandrescu, poetul considera limba ca un domeniu important de inspirație pentru scriitori, pentru îmbogățirea limbii scrise. În documentele vechi poetul găsea nu numai imagini și expresii interesante ci și cugetări adânci și valoroase . „De aceea cărțile vechi pe care oamenii nu le scriau numai așa ca să scrie, ci pentru că gândise ceva ce le apăsa inima și voia s-o spui și altora, cărțile vechi cu unul ce citesc cu interes și găsesc între lucruri abstruse „unele semințe de lumină pe care apoi le țin minte.”

Deci frământarea de a găsi noi surse expresive a fost un câștig pentru limba literară în continuă dezvoltare. Eminescu a prețuit înscrierile vechi onestitatea ideilor vechi și simplitatea limbii,

Profunzimea simțirii, respectul adevărului fără nici-un exces de încărcare sau mistificare a stilului. „Când mă aflu fața cu cei bătrâni, cu literatura deceniilor trecute, scria poetul, parcă sunt într-o cameră încălzită, simt că acești oameni erau în contact nemijlocit cu un public oarecare mic ori mare dar, în sfârșit erau un public…Față de cea mai mare parte din scriitorii noștri moderni se impune simțământul că ei nu sunt pentru public ci publicul pentru ei, în fine că ei nu sunt inele în lanțul continuității istorice a culturii noastre ci cum s-ar zice extra miros”.(Scrieri, p. 13-14)

Limba veche și înțeleaptă, pentru care poetul vroia s-o toarne prin forma nouă era pentru el o realitate verificată, un tezaur, cert, pe care-l definește prin formule variate afective: „dulcea limbă a trecutului sau „frumoasa și spornică limbă a cronicarelor (Scrieri, p.92). Dar când poetul recunoaște „frumusețea textelor din sec. al XVII-lea” (timpul) el nu pretinde desigur să se adopte limbii de la 1650, ci să se scrie simplu, pe înțelesul tuturor, fără emfază cu o frază românească, nu emițând formele artificiale de impact.

Limba și literatura, așa cum reiese clar din citatul redat mai sus, nu-și pot renega sursa de pornire, expresia tradiției, unor colectivități, legăturile cu obștea deci continuitatea istorica care garantează substanța realistă a creației literare, ele au o adresă și aspiră spre un nivel de expresivitate mereu înnoit și perfecționat.

După o experiență mai bine de un deceniu, în momentul când se pregătea să se mute la București, chemat ca redactor „Timpul” poetul scria (la 15/20 octombrie 1817) „Am adunat multe vechituri de manuscrise și tipărituri vechi românești, pe care le-aș lua bucuros cu mine. Aceasta împrejurare îmi scutește călătoria , dar mi-ar păstra materialele spre a-mi umple timpul liber cu adunarea de cuvinte si locuțiune, începe a mi se face clar ca limba româneasca este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar și cantitate. In hârțoagele vechi am descoperit mai multe forme sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe, și chiar doua moduri noi, deși defective. S-ar putea strânge materiale pentru o sintaxa românească „Numai timpul și liniște…Dar cine le are.”

Scrisoarea adresată lui T. Maiorescu și tipărită la prefață în „Poezii”, ediția C. Botez (Clasicii români comentați) e plină de amănunte literare și filosofice de cel mai mare interes pentru definirea conceptului eminescian de cultură filologică, indispensabilă unui scriitor. Amănuntele gramaticale se împletesc cu documentarea stilistică asupra limbii vechi el avea intenția de a face o sintaxa care să demonstreze elasticitatea materialului lingvistic țesătura subtilă de construcții expresive, cu înrudirea specificului lexical (locuțiuni, expresii, sinonime) al limbii române.

O sintaxă așa cum o vedea Eminescu este încă așteptată, cu date despre evoluția istorica a formelor cu care ilustrarea valorii stilistice a sintagmelor, a structurii interne; ea ar fi fost o realizare unica într-o vreme de experimente artificiale, păgubitoare. Lucrarea a rămas însă un proiect cu toate discuțiile aprinse din redacția „Timpul” despre Eminescu, Slavici și Caragiale.

Ce a făcut poetul stăpân pe resursele limbii vechi, pe tezaurul nostru lingvistic? Din textele scrise în limba veche puțini au înțeles ca Eminescu ce se poate lua cu folos pentru dezvoltarea limbii literare nu cea vorbită în societatea cultă, ci limba cronicarilor și-a legendelor este de o rară frumusețe. Multe texte bisericești și laice au un ritm atât de sonor în înșirarea cuvintelor, încât e peste putință ca frumusețea stilului lor să se atribuie întâmplării și nu talentului scriitorului și dezvoltării limbii.

Bogăția lexicală și nuanțele stilistice originale ale textelor vechi îl îndemna pe poet să duca mai adânc în trecut cercetarea monumentelor literare, caracteristică pentru felul de a folosi limba veche o asociere noua surprinzătoare al elementului arhaic cu neologismele necesare construirii unor imagini plastice.

Să ne amintim un fragment dintr-o poezie a evocării istorice, plină de locuțiuni, expresii, construcții vechi și polare.

Orice gând împărate, și oricum vei fi sosit.

Cât suntem încă pe pace , eu îți zic: „Bine-ai venit!”

Despre partea închinării însă. Doamne să ne ierți;

Dar acu vei vrea cu. oastea și război ca să ne cerți,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn și noua de mila măriei tale…

De-o fi una. de-o fi alta …Ce e scris și pentru noi

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. (Scrisoarea a III-a)

Pasajul e concludent pentru selecția valorilor expresive din limba veche, toate construcțiile par familiare căci ele sunt vii în limba vorbită, de uz curent, dar așezarea lor, contextual în .care sunt valorificate poartă pecetea unei geniale regenerări. Limba veche e un izvor de fortificare ' stilistică a versurilor, a frazei care imprimă vizibil contextului dinamism simplitate și documente istorice și adesea îndreptare pretențioasă pentru noi elanuri creatoare „Pentru mine în special studiul lor adaugă poetul, îmi pare cel mai bun mijloc, împotriva stricării limbii și o mulțime de neologisme ce se introduce astăzi fără trebuință și hotărând între neologisme și arhaisme, le cred preferabile pe cele din urmă. Este interesant de observat că în procesul creației poetul înlocuiește adesea cuvintele noi – neologismele, prin termeni vechi. A lor dulce veșnicie a înlocui în Călin forma iniția „dulcea lor eternă" cum har înlocuiește pe dar. înaintea lui Eminescu un alt poet Alexandrescu – procedase astfel, înlocuind termenii vechi prin neologisme: duh-spirit, veac-secol etc. Eminescu însă a îmbogățit limba poetică cu prețioase elemente expresive din limba vechilor texte „căci nu este pagina din vechile noastre manuscrise și tipărituri și nu este bucată ca să nu fie o adevărată lecție de limbă pentru graiul de astăzi „Unitatea limbii dovedea o realitate istorică: unitatea poporului român de pretutindeni; criteriul lumii punea în lumină realitatea istorică a unei etnicității compacte, o dovadă .a persistenței elementului românesc, unitar în toate regiunile vechi Dacii, peste hotare silnice, peste organizări statale din capriciile istorice și ale stăpânilor asupritori, ca un colorit al acestei dezvoltări (a populației) vedem stabilindu-se definitive o limbă literară comună, opera la care au cunoscut atât Teofan, Mitropolitul Ardealului, cât și Varlaam al Moldovei.” (Timpul, 3.08.1881).

M. Eminescu apreciază mult vremea lui Basarab, când cultura înflorește și limba progresează considerabil, nevoile comunicării fiind mereu sporite: firește că unitatea, calitatea estetică, dezvoltarea resurselor expresive au continuat să crească în epoca modernă. Sursa lor a fost unitatea veche a limbii, organizarea internă a limbii s-a dovedit a fi foarte puternică încât abia se văd unele schimbări de-a lungul secolelor revoluționare, cea mai evidențiată aparține secolului trecut, datorită influențelor romanice care au fortificat baza Latină și au regenerat fondul de cuvinte necesare comunicării, neologismele au înnoit mereu lexicul limbii noastre literare. Caracterul unitar nu a avut însă de suferit: ..Unitatea actuală a limbii vorbite, scria poetul – deși este în parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedește totuși că și în această privire erau elemente cu totul omogene, existente în limba bisericească, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeași numai termenii, materialul de vorbe diferă pe aici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbii dovedesc însă o unitate de origini etnice.” (Timpul, 11 V 1881).

Momentul în care Eminescu ne apare în ansamblul evoluției limbii române literare și a literaturii, în general, ca o sinteza între tradiții și inovație, valorificând într-un mod constant resursele expresive ale tezaurului vechi, potențând noi semnificații figurative în sfera vechilor cuvinte și asociind temeinic, vechi cu noi pentru comunicarea ideilor, a noțiunilor morale și materiale specifice culturii moderne.

3.3. M. Eminescu și limba populară

Aspectul popular al limbii poetice a lui Eminescu a apărut în ochii multor contemporani drept o trăsătură de inferioritate stilistică, o lipsă de rafinament. Considerațiile lui în legătură cu limba populară se leagă însă și de prețuirea limbii vechi, căci adesea e destul de greu să facem deosebirea între ceea ce e vechi în limbă și ceea ce e popular..(Gh. Bulgar, Eminescu despre problemele limbii române literare, editura științifică, București-1963)

La baza dezvoltării limbii noastre M. Eminescu punea trei izvoare principale, a căror sudoare a contribuit la crearea limbii literare moderne:

a) vorbirea vie, limba vorbită de masele populare largi;

b) tradiția lingvistică și literară, cuprinsă în cărțile vechi;

c) limba scriitorilor de mare talent [4,p.102].

Esența fundamentală a limbii literare îl constituie după părerea poetului vorbirea vie a poporului cu toate producțiile sale adică toată creația literară și formele dialectale. ,,O adevărată literatură trainică care să ne placă nouă și să fie originală și pentru alții, scria într-un articol Eminescu în 1880, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu la un loc pe tradițiile obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. „Limba literară ca cel mai desăvârșit aspect al limbii naționale se caracterizează prin anumite norme literare, care ia naștere în urma unui proces de selecționare conștientă a celor mai expresive elemente lingvistice coexistente în limba națională. Principalul în această privință este ca norma limbii scrise trebuie să fie ceva care există obiectiv în realitate și în gura poporului de jos”, sublinia M. Eminescu.

Realitățile dintre vorbirea vie, dialectală pe deoparte – și limba literară sub forma ei scrisă-pe de alta, el le considera ca raporturi dialectice între general și particular, „aceste dialecte stau în același raport cu limba scrisă, ca și mulțimea curentă definite organice de același fel, însă totuși deosebite între ele ,. Eminescu avea un deosebit simț al limbii. De aceea el își aprecia la maxim vorbirea moldovenilor blândă, domoală, creatoare de o atmosfera de vis și melancolie. După cum mărturiseau cei ce 1-au văzut mai îndeaproape pentru poet „cea mai dulce si mai bogata în sunete era rostirea moldovenească „ Iată de ce în toată opera sa poetica apar formele specifice pentru limba moldovenească: samă, sară, mâne, mâni, împle, mătasă etc.

Sară pe deal buciumul sună cu jale („Sară pe deal”)

Căci mi le împle plânsul („ Luceafărul ,,)

O arată-mi – te iar în haina lungă de mătase („Scrisoarea IV,,)

Eminescu demonstra o scriere de îmbinări în care substantivul samă dă naștere la sensuri noi, cărora în alte limbi le corespund cuvinte sau îmbinări deosebite. Astfel el citează cu plăcere expresiile: a băga de seamă, a lua seamă, a fi de o samă , a ști sama unui lucru, a ține seamă de ceva etc. Un alt izvor care contribuie la dezvoltarea limbii literare – după Eminescu îl prezintă cărțile, textele noastre vechi. Ca să cunoască limba veche și înțeleaptă poetul colecționa manuscrise, documente vechi pe care le studia cu cea mai mare atenție: „în hârțoage vechi am descoperit mai multe formații sintactice fermecătoare, mai multe timpuri care au fost uitate, apoi conjuncții prepoziții și adverbe și chiar doua moduri noi deși defective „ În acest tezaur al limbii vechi a aflat M .Eminescu acea forma de mai mult ca perfect analitic, pe care a inclus-o în primul vers din „Melancolie”: Părea că printre nori a fost deschisă o poartă. Aceeași forma apare și în „Luceafărul" ca să redea și aici un anumit „arhaic”:

Iar apa, unde au fost căzut,

În cercuri se rotește

Un alt arhaism morfologic este forma „văzum” în loc de cea contemporană „văzurăm”

„M-a fermecat cu vre-o scânteie

Din clipa-n care ne văzum.” („De-or trece anii”)

Ca arhaism sintactic poate fi citată lipsa negației duble în situații ca:

O, tu nici visezi bătrâne câți în cale mi s-au pus?

Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele. („Scrisoarea III”)

M. Eminescu punea în evidență importanța cărților vechi: Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică și lexicală. Stilistică, că nu sunt scrise sub influența limbilor moderne…și se găsesc în ele locuțiuni, care încep a dispărea în limba de astăzi și se înlocuiesc prin șabloane străine dezvoltării de până acum a limbii noastre lexicale prin mulțimea de cuvinte originale pe care scriitorii bisericești și laici, siliți să recurgă la propriile mijloace le întrebuințează în compunerile lor. Poetul însă înțelege foarte bine că înscrierile sale el nu le adresează oamenilor din vechime, ci contemporanilor și urmașilor săi. De aceea evocând vremurile trecute, M. Eminescu, pentru a-și situa în epocă un anumit erou, recurge la unele arhaisme, dar face aceasta cu multa atenție, servindu-se mai ales de mijloacele limbii populare.

Pe parcursul activității sale, M. Eminescu a ținut cont și de faptul că limba s-a format și s-a stabilit pe parcursul secolelor, referindu-se la originea limbii respinge afirmațiile conform cărora limba română n-ar fi de origine latină ci „ ar consta din elemente celtice amestecate cu frânturi slave și gotice și într-o măsură cu totul neglijabilă, și romanice”[5]. și că limba modernă ar fi total diferită de limba populară. Autorul vine să infirme afirmațiile respective susținând că „ Limba română de aceea s-a depărtat și s-a înstrăinat așa de latină pentru că așa de lungă vreme nu a fost scrisă. Consistența unei limbi începe cu scrierea ei.”

M. Eminescu susține ideea că un rol deosebit la dezvoltarea limbii literare a avut-o și uzul cotidian în diferite etape ale evoluției sale. uzul contribuind astfel la îmbogățirea limbii. Limba veche 1-a atras, în mod deosebit, considerând-o ca un domeniu important de inspirație pentru scriitori. Poetul a prețuit în scrierile vechi „ onestitatea ideilor și simplitatea limbii, profunzimea simțirii. Importanța „ limbii vechi și înțelepte " este accentuată permanent susținând că „ limba strămoșească este o muzică; ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice și mai mari", iar „de fiece cuvânt vechi se ține un șir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosință, ba întrec . adesea mulțimea cuvintelor și frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială." Utilizând în scrieri „dulcea limbă a trecutului”, autorul propune să se scrie simplu, într-o frază românească și pe înțelesul tuturor.

Interesul poetului față de „limba strămoșilor” poate fi explicată și prin „dorința lui Eminescu de a-și construi o bibliotecă personală în care, la loc de cinste, stau cărțile vechi."[6, p.24]. pentru care ,.de multe ori a trebuit să-și dea paraua gurii pentru un manuscris vechi ori o carte rară, descoperită în rafturile mucezite ale vreunui buchinist.”[7, p. 124]. Odată scriitorul „își puse paltonul amanet, în toiul iernii, ca să cumpere un manuscript vechi.”[8, p. 124]. Astfel pe parcursul vieții M. Eminescu a cules un material foarte vast din scrierile vechi, acest lucru este susținut într-o scrisoare adresată lui T. Maiorescu atunci când se pregătea să se mute cu traiul la București, fiind chemat ca redactor la Timpul, în această scrisoare menționa „am adunat multe vechituri din manuscripte și tipărituri vechi românești, pe care le-aș lua bucuros cu mine … spre a-mi umplea timpul liber.” Tot în scrisoare autorul își exprimă opinia față de limba română la etapa respectivă „limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii… în hârțoagele vechi am descoperit mai multe formații sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe și chiar două moduri noi… S-ar putea strânge material pentru o sintaxă românească.” M. Eminescu și-a propus să realizeze o sintaxă a limbii române în care ar include date despre ..evoluția istorică a formelor cu ilustrarea valorii stilistice a sintagmelor, a structurii interne”[9, p. 63]., cu toate că o astfel de lucrare era foarte necesară și ar ti fost o realizare unică în acea perioadă, ea a rămas doar un proiect.

M. Eminescu s-a referit consecvent și la problema „stricării limbii," deoarece în acea perioadă teatrul, traducerile și chiar unii scriitori nu utilizau o limbă literară, ci o limbă pe care scriitorul o numește „păsărească”, iar „cauza pentru care s-a lățit atât de mult stricarea limbii … e aceeași căreia peste tot îi datorăm toate relele de care suferi – politica.” Eminescu atrage atenția scriitorilor că rolul lor asupra dezvoltării limbii este foarte important și că trebuie să folosească, să valorifice și să prețuiască tezaurul limbii noastre. „Pentru mine în special, studiul lor, susține poetul, îmi parc cel mai bun mijloc împotriva stricării limbii și a o mulțime de neologisme ce se introduc astăzi fără trebuință și hotărând între neologisme și arhaisme, le cred preferabile pe cele din urmă.”

Problema neologismelor era foarte discutată în perioada respectivă, caracterizând situația lingvistică la etapa respectivă M. Eminescu susținea „c-am degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curați de toate uscăturile,” deoarece „ Limba română la sine acasă e o împărăteasă …,” iar „ A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat, în mai bine de o mie de ani înseamnă a o face din împărăteasă cerșetoare.”

3.4. Sursele populare ale limbajului poetic eminescian

De foarte tânăr Mihai Eminescu se înscrie în cercul literar „Orientul ,, care se ocupa cu strângerea literaturii populare. Culegerile de folclor ale poetului cuprind un material imens publicat pe rând, începând pe la 1902 când I. Ghendi a tipărit volumul de „Literatură populară”, punând în evidență o latură esențială a preocupărilor lui Eminescu.

Proiectul de tinerețe consemnat într-un titlu grăitor: „Strângerea literaturii noastre populare a căpătat treptat ființă, odată cu formularea unor idei fundamentale despre relația dintre poezia cultă și cea populară, dintre cultura națională, limba obștească și folclor. Farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul, scria M. Eminescu, că ea este expresia cea mai scurtă a sentimentului și a gândirii. Lăsând la o parte tot ce e natural ea nu este deci limba simțământului și căutându-se cuvântul cel mai apropiat nu se impune nici o silă la construirea versului. Și să sperăm ca tot ce vor mai găsi suflete care să nu fie jignite de simplitatea unui cuvânt vechi, ce vor prefera a se adapta mai bine la izvorul curat, ca mura și mai prețios ca aurul poezie noastre populare, deci să bea din izvoarele de apa de zahăr cu portocale.”

M. Eminescu considera literatura populară nu numai un izvor de inspirație, ci un exponent al culturii naționale, cugetări morale și resurse ale limbii care definesc spiritualitatea unui popor. ,E vădit cum că elementul moral și etic al culturii își are izvorul său principal în literatura națională. Libertatea și universalitatea scopului deplina licență a materiei, ne limitarea pe un teren deosebit, după acea completă generalizarea a mijlocului de comunicare a limbii. Fraza lăsată în suspensie, ca un punct de meditație, indică faptul că se puteau spune multe, încă despre rolul folclorului în definirea istoriei a unei culturi, în evoluția viitoare a literaturii naționale. Eminescu a fost cel dintâi care să meargă în această direcție a valorificării și înnobilării tezaurului cultural popular printr-o originală creație de valori literare, prin rafinarea limbii literare, interesul lui pentru particularitățile limbii vorbite era cu totul excepțional.

Din cunoașterea temeinică, directă, multilaterală a limbii populare și a limbii poporului a rezultat o temă fundamentală pentru îndrumarea dezvoltării limbii literare pe o cale rațională în conformitate cu realitatea vie a uzului ei în spiritual, în tradiții sănătoase , nu după principii fantastice și după teorii abstracte: „Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv și în realitate și în gura poporului de jos și a societății mai fine, iar nu fanteziile mai mult sau mai puțin ingenioase ale filologilor noștri. Așadar adevărul obiectiv și nu arbitrarietate subiectivă, în acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă trebuie luată în considerare și acele influențe istorice care au rezistat tendinței de expansiune și s-au conservat în limba vie.” (Scrieri, p. 22)

Supunând unei critici nimicitoare încercările unor prețioase filologii de a modifica limba, Eminescu afirma: „A crede însă că un popor de peste 10 000 000 de suflete a fost compus numai din nătângi și că n-au avut nici destul auz, nici destula minte pentru a-și plăsmui o limba cum se cade. A primi apoi ciudatul axiom că numai domnii filologi sunt oameni cuminți care ne pot pune la cale după teorii care le sug 4 părți din degetul cel mic, o asemenea credință este un insult pentru nația româneasca care a vorbit și a scris bine într-un fel înainte chiar de a fi semănat de filologi de plaiurile Daciei lui Traian „înainte de tragicul sfârșit în 1883, Eminescu scrie în revistă „Fântâna Blanduziei” aceste rânduri în care citim parcă un testament literar perfect de acord cu convingerile exprimate anterior despre arta literară: „Dacă în autorii antichității plini de adevăr, de eleganța, de idei nimerite și care vor rămâne pururi tinere, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita ca și în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi cât și aceea a popoarelor ce ne înconjoară.”[10, p. 48]. Foarte modern în concept și stil Eminescu se întoarce mereu spre trecut, pentru a vedea mai departe în viitor, pentru a construi pe temeliile solide o clasică. Participarea la discuții contradictorii asupra limbii și literaturii vine în sprijinul principiilor sănătoase de dezvoltare pe care le-a formulat și practicat cu atâta succes generația pașoptista, de care Eminescu sa simțit întotdeauna legat. O cumpănă dreaptă trebuie ținută între vechi și nou în limba pe măsura nevoilor , fără a părăsi ce e vechi și util, fără a refuza ce e nou și indispensabil unei comunicări adecvate, precise. Extremele sunt epuizate energic de poet: „Celor care vor o purificare absoluta a limbii le vom răspunde ca acele vorbe pe care le vor ei să le alunge, sunt așa de concrete, așa de încrescute în țesătura limbii române, încât trebuie să rupi țesătura toata ca să le scoți și cum că limba se deșira alungind vorbe de o iluzorie origine slavă, e dovada în latiniștii noștri. Celor care nu vor avea curățire la fel, le vom răspunde că ei singuri sunt inconștienți, căci ei au lepădat o mulțime de vorbe grece și ruse, pe care le întrebuințau încă părinții lor.” (Scrieri, p. 14)

Limba vie și mersul firesc al societății rezolva asemenea dileme. In acel moment istoric, lupta era aprigă pentru găsirea soluțiilor raționale de modernizare a limbii literare. Rolul scriitorilor în acest proces nu era deloc neglijabil, o spune cu modestie poetul într-un memorabil. „Am fi c-am temerari de-a susține cum că limba noastră și-a sfârșit deja curățirea sa, că e organizată, că a ajuns studiul ultimul al dezvoltării sale și că cum n-ar trebui deci constatarea formală a acestei dezvoltări pentru etimologie și sintaxă. Limba noastră placă – ne – o nouă a crede, are un trai lung și de aceea îi trebuie o dezvoltare lungă. Purificarea ei merge înainte deși e mai bine ca să meargă prea încet, deci prea iute. Noi, generațiunea de față nu umple deci șanțurile, noi avem să dăm noțiuni poporului nostru ca să cugete, limba clasică e sarcina naturii viitoare.”

În concepția lui M. Eminescu nivelul culturii al literaturii naționale poate obține o noua creștere prin valorificarea folclorului: „Maturitatea culturii publice a spiritului popular se manifesta cu deosebire în limba sa și între culții unui popor se numără numai aceia care au suit înălțimea și domină terenul întreg. Comoara și puterea lingvistică felul stilului și al expresiunii la un popor se reflectă și se manifestează în literatura sa națională (populară): ea este izvorul din care să ieie fiecare” (Scrieri, p. 12). Pornind de la asemenea principii, poetul a adunat un imens material folcloric asupra căruia sa stăruit îndelung pentru a-1 prelucra și a scoate din el frumusețile uimitoare ale poeziei sale. îndelungata ucenicie literară și studiul folclorului 1-a ridicat pe Eminescu deasupra modelelor artei literare folclorice. Adesea din numeroase variante create pentru a exprima o idee poetul a ales pe cea mai apropiată de modelul popular. Cele mai multe dintre poeziile lui Eminescu ne arată că frumusețea simplă, clară și plastică a imaginii stă într-o exprimare sobră a poporului. Concludent în privința aderării poetului la folclor e ultimul vers al primei strofe din „Luceafărul."

A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată

Din rude mari împărătești / O prea frumoasă fată.

înainte de a ajunge la aceasta formă care ne pare ușoară, firească, logică variantele au succedat în diferite combinații:

1) O luminoasă fată

2) Fecioară prea curată

3) Un ghiocel de fată

4) O mult frumoasă fată

5) Un vlastărel de fată

6) Un gangure de fată

7) O pasăre de fată

8) Un soi frumos de fată

9) Un ghiuvaier de fată

10) Un cănăraș de fată

11) O dalie de fată [2. p.68].

Șirul de combinații a scăzut până în sfârșit și a rămas versul care se articulează cel mai fericit în atmosfera evocării în ritmul și intențiile basmului: „O prea frumoasă fată.” In toate poeziile lui Eminescu se poate vedea folosul artistic scos din materialul limbii populare. E suficient să ne gândim la unele variante sinonimice pe care poetul le-a introdus în opera sa. Iată de exemplu, pentru o noțiune avem aproximativ 3 cuvinte: praf, colb, pulbere, acestea aprind în construcții poetice diverse.

Toate-s praf Lumea-i cum este…și ca dânsa suntem noi (Epigonii)

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorii ce cu raza încetează,

Astfel într-a veșniciei noapte pururea adică,

Avem clipa, avem raza care tot mai ține încă. (Scrisoarea I)

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. (Scrisoarea a III-a)

Conținutul de idei și intenția artistică a poetului au reclamat aici o anumită variantă sinonimică care nu poate fi înlocuită cu altă variantă fără să alterăm farmecul poeziei originale. Poetul culege folclor și lexic regional și-i face loc în opera sa poetică, în proza lui publicistă cu marca selecției și a asocierilor sale geniale: prin vecinătatea de cuvinte izbucnește imaginea revelatoare, prin sintagme neașteptate se conturează metafora nouă, nerostită până atunci' în limba română.

Variantele de la poema „Dorina,, (1867) evoca selecția succesivă a construcțiilor și efortul de stilizare către imaginile cele mai plastice, trecând de la construcții libere la imagini specifice artei eminesciene de o mare subtilitate lingvistică, simple totuși.

Mi-apari ca-n basmul vieții

Astfel vom încremeni,

Unu-n brațele altuia

Și ca flori ne-or troieni.

Vom dormi ca într-un basm

Viața să ni-ncremenească

Unu-n brațele altuia

Flori să ne întroienească.

Primele variante ale „Dorinței,, din care am citit cuvintele cheie : basm, a încremeni, flori și troiene, continuau să persiste în schițele următoare, cu singura alternare sinonimică: basm-povești în 4 variante:

Dare-ar Domnul să rămânem

Ca-ntr-un basm încremeniți

Unu-n brațele altuia

Și de flori întroieniți

Unu-n brațele altuia

Ca-n povești om încremeni

Intre flori și frunze moarte

împrejur ne-or troieni.

Caracterul popular al limbajului poetic cu forme orale (om cremeni) cu variante lexicale (încremeni-cremeni, întroieni-troieni) române pregnant în variante, fixându-se apoi în formele evaluate până la redactarea definitivă a poemei:

Și umiliți de armonie

Vom singuri-singurei.

Peste capetele noastre

Or să cadă flori de tei.

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei de-asupra noastră

Or să cadă rânduri – rânduri.

Varianta, finală este, evident, superioară prin bogăția fonetică a versurilor, prin cadența melodioasă a sintagmelor, și mai ales prin nucleele stilistice sugestive: armonia codrului bătut de gânduri, care predispune la visarea în mijlocul florilor de tei, ele cad rânduri – rânduri. E un tablou pitoresc romantic nuanțat, perceptibil imediat, poetul 1-a conturat succesiv, prin elemente aproape exclusive populare, păstrând până în final construcții rare: or să cadă în care a modificat ușor forma regională caza în forma literară cadă. Un singur neologism Armonie se integrează în complexul popular al lexicului, fiind aici indispensabil pentru imaginea de ansamblu.

Puțini poeți au cunoscut bogăția vocabularului românesc ca Eminescu, contemporanii săi mărturisesc pasiunea cu care el aduna cuvinte din diferite regiuni românești pentru a-și îmbogăți mijloacele de expresie artistică. Unele forme dialectale scot în evidență întreaga bogăție a vocabularului lui Eminescu și dovedesc puternicul lui simț pentru limbă, cu ajutorul căruia a putut să varieze mijloacele de creație artistică. Observăm, mai întâi, ca nu trebuie să modificăm o rostire naturală, pentru a înlătura o asonantă și a face astfel o rimă perfectă. Eminescu are multe asonante, pentru .ca ceea ce-1 deosebește de poezii cu rime perfecte, e faptul că expresivitatea rimei are mai multă importanță decât perfecțiunea ei formală. Eminescu se lupta mult cu limba și de multe ori era nevoit să recurgă la multe asonante. Niciodată însă nu sacrifică expresivitatea unei rime de dragul perfecțiunii.

Eminescu are și alte feluri de rime de forma: i / î

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă . .

Unde pătrunde ziua printre ferești murdare.

Pe lângă mese lungi, stăteau posomorâte,

Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită,

Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. (Împărat și proletar)

Un alt fenomen important al graiului moldovenesc este și dispariția lui î final după ș, j, ț, z;

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu mai cunoscut. (Pe lângă plopii fără soț)

Atât de fragedă, te-asemeni

Cu floarea albă de cireș

Și ca un înger dintre oameni

În calea vieții mele ești.

(Atât de fragedă)

În Moldova a precedat de e, i sunet muiat, s-a prefăcut în î în formulele de conjugări: de exemplu găsim: tăiem (literar: tăiam) taie: (literar: tăia) sub influența analogică a formelor: tăiet, tăieți, tăiete. În graiul din Muntenia, ale căruia forme împarte, s-au impus limbii literare, găsim fenomenul contrar (ex. tăiate, tăiați).

Ambele forme sunt întrebuințate de Eminescu, cea moldovenească are însă prioritate, alegerea uneia sau alteia nu este întâmplătoare sau impusă de rimă, ci își găsește explicația în tendința de a da o anumită tonalitate afectivă contextului prin sonoritatea lor diferită și prin faptul că forma moldovenească, în cazul de față este mai aptă să redea atmosfera de intimidate în poeziile lirice. Astfel în Călin (vers.187-192) găsim formele moldovenești:

Ea se ridică somnoroasă lunga genelor maramă,

Spăriet la el se uită… se pare că visează.

Ea se uită. se tot uită. un cuvânt măcar nu spune.

Râde doar cu ochii în lacrimi, spărietă de-o minune.

Varianta speriat, aflată într-un manuscris, ne dovedește că Eminescu a ales această formă; lucrul acesta este foarte explicabil. Poezia Călin este o poveste versificată, în care predomină lirismul, ca orice produs literar poezia este legată de o anumită ambianță dialectală, pentru că este prelucrarea orală, cu numeroase elemente locale, a unei teme care poate fi răspândită. Dacă urmărim variantele manuscrise, observăm că Eminescu s-a stăruit să înlocuiască neologismele prin cuvinte moștenite, iar acestea la rândul lor sunt cele mai întrebuințate în Moldova. Astfel versurile:

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce veșnicie,

Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie…

în 2 manuscrise sună

Și urci noaptea lor albastră

Dulcea lor eternitate,

Ce ușor se poate stinge

Prin plânsori îndelungate.

După cum observăm Eminescu a înlocuit eternitate prin veșnicie, această înlocuire este importantă pentru că ne arată că prezența unui cuvânt sau a unei forme în poezia lui Eminescu nu se poate explica prin constrângerea impusa de o anumita rimă. Procedeul de a crea o atmosfera unitara prin armonia termenilor este întrebuințată, în chipul cel mai consecvent de Eminescu. Astfel în Călin (vers 201-202) găsim rima; omăt – tămâiet , în care cuvântul moldovenesc omăt se armonizează cu forma moldoveneasca tămâiet. trebuie să remarcăm faptul că aici avem de a face cu un pasaj pur descriptiv, în care cuvântul omăt sugerează, prin sonoritatea lui așa de deosebită de acea a sinonimului zăpadă, moliciunea și fluiditatea personajului schițat în versurile:

Acolo lângă izvoare, iarba pare de omăt

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,

Pare că și trunchii veșnici poartă suflete sub coajă

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. (Călin, file de poveste)

Sunetul nazal m din cuvântul omăt care ne dă această impresie este întărit prin repetarea lui în rimă. prin cuvântul tămâiet. În poezia Adio apare forma steie:

Și când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie

In veci alături să te am.

Femeie.

Utilizarea conjunctivului în propozițiile secundare obiective drepte după verbele care arată o voință sau o dorință este generală și își găsește ușor explicația în faptul că lucrarea dorită sau voită nu poate fi în chip obiectiv, sigură, în versurile de mai sus se exprimă o dorință a cărei îndeplinire este cu evidență imposibilă. Conștiința lucidă a acestei imposibilități de realizare face ca însuși sentimental să fie mai puțin intens în chiar momentul trăirii lui deci și exprimarea să fie mai puțin energică. Dorința aparține trecutului, poetul nu mai retrăiește efectiv clipele de altădată, ci își amintește doar cadrul în care și-a manifestat sentimentul. Trebuie să mai facem observația că versul în care apare forma dialectală stă oare cum izolat de restul strofei. S-ar părea că Eminescu a vrut să scoată în evidență verbul prin așezarea lui în rimă. în realitate cuvintele finale, se leagă strâns între ele, trecând peste rima din versul al doilea: mă rugam -(în veci) să te am-femeie! Se vede ușor că fericirea visată n-a atârnat atât de condiția imposibilă. Acesta poate să aibă valoare subiectivă numai în momentul în care sentimentul este trăit în chip efectiv, în toată intensitatea lui. în clipa amintirii când- sufletului mai păstrează decât cadrul de întreaga . afectivitate, dorința apare cu totul absurdă și enunțarea ei nu poate avea energia ei de altă dată. Imposibilitatea îndeplinirii unei dorințe este exprimată în poezia S-a dus amorul tot din forma dialectală moldovenească:

Prea mult un înger mi-a părut

Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

Întreg acest proces de distingere între formele cercetate nu au fost, cum s-ar putea crede, inconștientă. Variantele din manuscrise dovedesc că Eminescu alegea în chin intenționat o formă sau alta. Această alegere era călăuzită de un simț puternic al limbii. O cercetare completă din acest punct de vedere ar da la iveală și alte aspecte ale talentului lui Eminescu care n-ar rămânea ca o simplă însușire acceptată și afirmată de toți, tară a fi îndeajuns de înțeleasă.

Relațiile dintre vorbirea vie, dialectală, pe o parte și limba literară sub forma ei scrisă, și pe de altă parte el considera că raporturi dialecte între general și particular. „Aceste dialecte stau în același raport cu limba scrisă, ca și mulțimea concretă de ființe organice de același fel, însă totuși deosebire între ele.” [2, p. 200. ].După cum am observat Eminescu avea un deosebit simț al limbii, de aceea el aprecia la maximum vorbirea moldovenilor blândă, domoale, creatoarea unei atmosfere de vis și melancolie.

După cum mărturiseau cei ce 1-au cunoscut mai în de-aproape, pentru poet„cea mai dulce și mai bogată rostire în sunet era rostirea moldovenească”. Iată de ce în opera sa poetică apar formele specifice vorbirii moldovenilor samă. sară (G-D sării), mâine, mâini, împle etc.

Sara pe deal buciumul sună cu jale (Sara pe deal)

Și tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul (Luceafărul)

Eminescu demonstra o serie de îmbinări în care substantivul samă dă naștere la sensuri noi, cărora în alte limbi le corespund cuvinte sau îmbinări deosebite. Astfel el citează cu plăcere expresiile: a băga de samă, a lua sama, a fi de-o samă, a ști sama unui lucru, a-și da sama, a ține sama de ceva, a-1 ține în samă pe cineva, o samă de oameni, a-și face sama.

Așadar multiplele de variante ale poeziilor lui M. Eminescu „demonstrează că poetul avea preocuparea deosebită de a-și frământa necontenit nu numai ideile, ci și limba.”[4, p.248]..

3.5. Stilul publicistic al lui M. Eminescu

M. Eminescu, pe care-1 cunoaștem, mai ales capăt a fost și un inegalabil publicist. El a lucrat în redacția Timpul și a scris sute de articole vreme de 6 ani cât a lucrat ca ziarist în condiții extrem de grele. Varietatea problemei zilei – și prezența în actualitate i-au cerut o adaptare continuă, de multe ori ingenioasă și surprinzător de nouă al mijloacelor limbii de desfășurare critică a ideilor sale. A combătut necruțător atâtea erori care măcinau viața noastră publică în vremea luptelor dintre partidele politice dominate de pasiunea puterii, a banului colecția Timpul conține un mare număr de articole scrise de Eminescu între 1877-1883. O imensă bogăție de comentarii și precizări interesante, de imagini puternice, de inovații stiliste pline de pitoresc sau unitate în paginile ziarului, în publicistica lui Eminescu s-au adunat, ca un reflex complex al epocii, ideile și sentimentele care frământă vremea sa.

Din specificul său ziarul este o imagine a realității, un registru a faptelor, al problemelor contemporane. Pentru a le interpreta este nevoie de o mare risipă de mijloace expresive de termeni adecvați dar și de o continuă inventivitate de folosire nouă a cuvintelor pentru a putea face pagina contemporană atrăgătoare, vie.

Faptul că poetul își asimilase tezaurul vechi al limbii, devenind ca artist al ei, stăpân pe toate nuanțele și valorile figurate ale cuvintelor și expresiilor 1-a ajutat să dea frazei o continuă clădire și cursivitate, asociind cuvântul vechi cu neologismul impus de nevoile curente, expresia populară cu metafora îndrăzneață: „ puterea oarbă a absurdului, întemnițată în cilindrul mașinei cu vapori, ridică pârghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la celălalt capăt în rațiune.”(TIMPUL, 25.3.1878)

Trăsătura fundamentală a prozei publiciste eminesciene constă în critica faptelor și a oamenilor care contraziceau interesul general. Poetul publicist se considera un exponent al maselor si formula esența opiniei publice intr-un ton sobru, convingător, plin de dinamism:

„Noi regretăm de multe ori, a spune sincer, de a fi prea aspri cu adversarii noștri politici, căci adevărul vorbind nu ei sunt de vina ci sistemul, această lipsă absolută de control, această . atârnare a tuturor intereselor țării de voința unui vizir, cu forme constituționale, al căror cuprins e falsificat. Suntem noi devină daca adevărul curat spus net, e deja o injurie.”(TIMPUL, 28.4.1880)

La aceste idei sunt de adăugat unele amănunte definitorii pentru scrisul lui Eminescu „In realitate stilul nostru nu este eufemist . Ne-am deprins a cată prin orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-1 zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu înconjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur de aceea în adevăr nu știm de ce am vorbit cu înconjur.” Potrivit acestor idei, comentariul, criticat, evocarea lui recurg la cuvintele lui familiare, la îndemâna tuturor sau la termeni savanți capabili să exprime cu deplina exactitate noțiunile cele mai noi care circulau în domeniul științelor vremii sale.

Ca ziarist, Eminescu mânuiește neologismul si fraza cu o ușurința și cu o originalitate inepuizabilă. Vocabularul este mult mai intens; termenul tehnic, la fiecare pas poate cu termenul popular. Sinonimia se desfășoară în asocieri, când familiare, când aforistice în fraze cu bogate subordonări sau în scurte propoziții după specificul oral.

Iată începutul unui articol: ,,de când datează exportul de grâne, de atunci importul de fraze. S-ar zice România a preschimbat paturile adânci și binecuvântate de dumnezeu ale țărânei pe vorbe deșarte pe terii de gazetă, pe subțiri apucături advocătești.” (Timpul,15.5.1880) succesiunea rapidă de evenimente interne și externe impun ziaristului ritmul dinamic al stilului.

De multe ori el reține pitorescul graiului popular, ca în acest fragment de articol în care pledează pentru dezvoltarea industriei noastre, îndată după obținerea independentei, în 1877: ..Franțuzul ia o bucata de metal în preț de 50 de parale și-ti face din el un ceasornic care ti-1 vinde cu 2 napoleoni, d-ta îi vinzi ocaua de lâna cu un franc si el ti-o trimite înapoi sub forma de postav și-ti ia pe aceeași oca 20 de franci, franțuzul ia paie de orz, care nu țin nimica, și-ti împletește din ele o pălărie pe care nevasta dumisale da 3 sau 4 napoleoni…Ai vândut ocaua de lâna cu un franc pe care-1 ai în mana și-1 poți da iar daca ea când ti-a venit înapoi, te tine nu numai unul dar 20 de franci, cu ce împletește cursul de la l la 20, de unde mai ia-i 19, neapărat ca din alte producte și nu de lâna deci din grâu.” (Timpul,13.12.1877)

Mulțimea termenilor populari si construcțiile vechi fac articolul publicist mai plastic: oca, a-1 tine ceva (= a-1 costa), a împlini un cusur s. a. Nu există o tribună mai potrivită pentru a apăra progresul și a-1 populariza, decât presa. Eminescu a fost convins de acest adevăr și închinând publicisticul cei mai buni ani ai maturității sale dintr-o adânca înțelegere a realității și a nevoilor noastre, a imprimat articolelor sale pecetea geniului sau, pasiunea fierbinte pentru adevăr și pentru dreptate, pentru ridicarea maselor la civilizație si cultură. Răsfoind culegerea lui de articole de ziar. ne convingem ca poetul a fost un om al vremii, cu privirea ațintită către viitor, cu vorba biciuitoare împotriva celor care, apărând privilegii personal, constituiau de fapt reacțiunea dușmana a intereselor vitale ale țării. (M. I. Dragomirescu, Publicistica lui M. Eminescu). Pe acestea le-a aparat consecvent poetul și nu in sprijinul emancipării noastre politice sociale și culturale scris cele mai bune articole publicate în Timpul.

Din ele învățăm astăzi nu numai adevărul crud despre realitățile întunecate ale veacului trecut, dar și modul de a exprima într-un stil îngrijit nenumăratele mărturisiri despre progresele contemporane.

Ideile lui M. Eminescu despre rolul limbii în cultura noastră se deosebesc adesea de ideile contemporanilor săi. E suficient că ne gândim la modul cum privea poetul rolul și rezultatele activității Școlii Ardelene în raport cu cele scrise de T. Maiorescu, pe care poetul îl stima și de care era atât de legat, pentru a ne da seama de pătrunderea, documentarea și independența de judecată a tânărului poet; el nu s-a lăsat convins de negația maioresciană într-un domeniu în care faptele, dovedeau realizări pozitive cu ecouri atât de vii în tot secolul trecut, și de aceea a judecat cu multă obiectivitate și simț al răspândirii, contribuțiile reale în sfera culturii noastre moderne.

Studiind perseverent documentele vechi, Eminescu s-a simțit atât de mult atras, i-a dezvăluit fața lucrurilor și 1-a implicat să judece superficial, după formule preconcepute de înaintași aparținând altor vremuri, cu alte cerințe, decât acelea ale secolului al XIX-lea. M. Eminescu a intuit fondul istoric al limbii și literaturii române și a trecutului în numele schimbărilor radicale impuse în ritmul rapid al științei și literaturii moderne.

Pentru dezvoltarea limbii literare, referințele lui Eminescu la trecut, mai ales la cronicari, dar și la autorii religioși și prestigiu, apoi lauda sinceră adusă reprezentanților ardeleni ai culturii noi, acei inițiatori ai renașterii naționale, era contraponderea la excesele modernizării limbii literare, care amenințau originalitatea culturii noastre, fondul istoric durabil al limbii și literaturii, întoarcerea spre trecut era apel de tradiție fără de care inovația riscă să ducă spre artificiul limbii scrise, în lupta dintre tradiție și inovație, Eminescu a apăsat asupra tradiției, pentru că inovația era prea grăbită, pentru că temeiurile limbii nu se puteau schimba atât de radicale și de rapide cum erau unii inovatori față de valorile expresive ale limbii vechi și ale limbii populare.

Poetul a studiat cu interesul unui filolog textele vechi, le-a adnotat, a meditat esența ideilor și specificul formelor limbii așa cum în carnetele lui își nota texte folclorice, cu particularitățile de vorbire regională populară să se culeagă ne alterate și să păstreze originalitatea limbii.

Cea mai importantă concluzie a studiului limbii vechi și a graiurilor regionale privește unitatea limbii românești, unitate în timp și spațiu fără egal, spune M. Eminescu. Deși despărțit politicește, iar geografic la mijloc aflându-se coloana Carpaților, vatra poporului nostru cum spunea Eminescu, românii și-au păstrat unitatea în chip aproape miraculos. Structura specifică a limbii române a căpătat contururi tot mai exacte prin comentariile filologice eminesciene. Ele sunt parte integrantă a gândirii poetului, manifestări ale pasiunii lui atât de vii pentru tezaurul nostru lingvistic. Nici un scriitor român nu a străbătut arii mai întinse ale limbii române din toate timpurile și toate regiunile, pentru a sintetiza esențe stilistice de mare originalitate și pentru a elucida fapte controversate în privința evoluției și perfecționării limbii comune. Se pare excelentă caracterizarea lui M. Sadoveanu, într-o prefață a poeziilor lui Eminescu din 1951, din care citez: De la epitetul convențional, M. Eminescu se înalță brusc, ca într-o fâlfâire de păuni și ca într-un cuib de pietre scumpe la vorbele care. despărțite și izolate de la începutul limbii dintr-o dată se cunosc și se logodesc într-o bucurie tainică.

Prin ideile sale despre limbă, despre tezaurul ei istoric și popular, în strânsă legătură cu investigația istoriei și a folclorului nostru. Eminescu a dat exemplu creatorului înzestrat cu puterea de a exprima formele cele mai mișcătoare, aspirațiile vremii sale, fără a uita de datoria civică a scriitorului chemat să înnobileze limba în care se exprimă s-o cerceteze aprofundat și să propună soluții noi, eficace pentru a-i asigura progresul neîntrerupt.

Aflat la răscrucea istorică a eforturilor către civilizația modernă, Eminescu a descifrat cu subtilitate semnele înălțării noastre către cultura de azi. Deci opera lui Eminescu privită în ansamblul ei, reprezintă momentul cel mai înalt al artei literare, o epocă de răscruce pentru modernizare a culturii și a limbii noastre naționale, pentru că sintetic și practic poetul a sintetizat gândirea și preocupările înaintașilor săi, dând în același timp o întrupare unică valorilor expresive a limbii române.

Niciodată limba română nu a fost supusă perfecționării ca în laboratorul eminescian unde, în zeci și zeci de variante, limbajul poetic s-a rafinat în poemele de supremă calitate artistica.

CONCLUZII GENERALE

Ca rezultat al studiului vizând aportul marilor scriitori clasici la dezvoltarea limbii române literare, putem afirma că secolul al XIX-lea marchează începutul procesului de modernizare și normare a limbii române literare.

Cercetând operele marilor clasici, opere prin care sunt descoperite și explorate nebănuitele profunzimi ale limbii, am constat că poetul care desăvârșește limba, transformând-o în limbaj poetic cu valoare nemuritoare este M. Eminescu, iar poezia sa este asumată ca dimensiune identitară de către toți românii.

M. Eminescu de numele căruia se leagă, de altfel, și a doua unificare a limbii române literare considera trei izvoare principale care trebuiau puse la baza formării și a dezvoltării limbii române literare: a. vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean (moldoveni, munteni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni etc.); b. tradiția lingvistică și literară, cuprinsă în cărțile noastre vechi (literatura religioasă și cea populară, operele cronicarilor); c. mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiți scriitori clasici.

O altă figură ilustră în istoria limbii și literaturii române – V. Alecsandri a împrospătat limba literară cu mijloace expresive, originale; valorificând totodată contribuția cronicarilor și a cărturarilor din trecut, în felul acesta el a folosit o limbă armonioasă și bogată, capabilă să cuprindă toată averea spirituală a omului modern; ridiculizând tendințele puriste ale reprezentanților curentului latinist.

E de remarcat, la modul concret, că repetiția, ca procedeul sintactic, grație lui V. Alecsandri, a intrat în limba literară contemporană ca normă sintactică. Se poate afirma că V. Alecsandri, cu mult mai larg decât predecesorii săi, în mod sistematic a dus repetiția din poezia populară în cea cultă, a contribuind într-o bună măsură la stabilirea acestui procedeu ca normă gramaticală a limbii literare contemporane.

După prezentarea generală a procedeelor de limbă și stil în poezia lui Alecsandri putem menționa că ele se evidențiază în toate mijloacele lingvo-stilistice începând cu cele fonetice și terminând cu cele proprii – zise de stil.

Limba poetului prezintă un deosebit interes anume prin faptul că ea continuă și dezvoltă trăsătura specifică a limbii noastre literare – caracterul ei popular.

Alecu Russo considera că în procesul de îmbogățire a limbii literare trebuie să renunțe la calea propusă de latiniști, adică la crearea de cuvinte artificiale, de cabinet. A combătut și purismul școlii latiniste care doreau cu orice preț „să scoată din limbă tot ce nu era latin”.

Izvorul principal de sporire a posibilităților expresive se cade a-1 căuta în vorbirea vie a

poporului: sunetul și forma, până și noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor

și al neamului, „mare plămăditor de limbi și de cuvinte”.

B. P. Hasdeu a acordat o deosebită atenție limbii naționale în corelație cu cea literară. Conform opiniei savantului limba națională este totalitatea unui grup dialectal, pus într-o deosebită condițiune care lipsește grupurilor dialectale în genere. În cadrul limbii se observă „ o predominare decisivă a unuia din dialecte asupra celorlalte” care devine limba tipică a națiunii întregi.

Referindu-se la originea limbii române, B. P. Hasdeu afirmă că temelia limbii române e latina și susține ideea că limbile romanice nu provin de la latina literară, ci de la cea vulgară sau populară, și oricât nu s-ar studia textele literare latine nu se va putea depista evoluția ulterioară a limbii latine vorbite. După părerea savantului, invaziile popoarelor migratoare: goții, gepizii, hunii, avarii, slavii etc. au influențat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticală. Folosind această metodă istorico-comparativă a stabilit reguli fonetice, asemănări și deosebiri între limba română și latină sau intre română și celelalte limbi romanice.

Ceea ce ne-am propus prin această teză a fost să demonstrăm rolul deosebit la dezvoltarea limbii literare al marilor scriitori: V. Alecsandri, C. Negruzzi, A. Russo, B. P. Hasdeu, M. Eminescu și alții, care și-au pus străduința, realizând mari succese în ceea ce privește limba română literară. Acești corifei ai culturii noastre, scriitorii cu profunde preocupări filologice, vedeau perspectiva îmbogățirii limbii prin puține adausuri, impuse de civilizație în continuă modernizare și prin multe inovații stilistice de calitate care să dea o nouă strălucire elementelor vechi pentru scrieri originale, de talent și de erudiție. În acest sens, literatura clasică ne oferă, tot mai insistent, modelele de exprimare inteligentă.

Enumerăm cele mai importante teze pe care le-am concluzionat ca rezultat al studiului:

marii clasici prin operele lor descoperă și explorează nebănuitele profunzimi ale limbii, iar M. Eminescu este poetul care desăvârșește limba, transformând-o în limbaj poetic cu valoare întemeietoare; poezia sa este asumată ca dimensiune identitară de către toți românii.

prin ideile sale despre limbă, despre tezaurul ei istoric și popular, în strânsă legătură cu investigația istoriei și a folclorului nostru, M. Eminescu a constituit exemplul creatorului înzestrat cu puterea de a exprima formele cele mai mișcătoare, aspirațiile vremii sale, fără a uita de datoria civică a scriitorului chemat să înnobileze limba în care se exprimă, s-o cerceteze aprofundat și să propună soluții noi, eficace pentru a-i asigura progresul neîntrerupt.

V. Alecsandri a împrospătat limba literară cu mijloace expresive, originale; valorificând totodată contribuția cronicarilor și a cărturarilor din trecut, în felul acesta el a folosit o limbă armonioasă și bogată, capabilă să cuprindă toată averea spirituală a omului modern.

B. P. Hasdeu a acordat o deosebită atenție conceptului privitor la limba națională în corelație cu cea literară. Referindu-se la originea limbii române, savantul afirma că temelia limbii române e latina.

Este incontestabil și rolul celorlalți clasici la dezvoltarea limbii române: C. Negruzzi, H. Rădulescu, A. Russo, M. Kogălniceanu I. Creangă ș.a.

Concluzia la care am ajuns pe parcursul cercetării este că studierea limbii și stilului scriitorilor clasici care și-au adus obolul în mod consecvent la dezvoltarea și prosperarea limbii române literare prezintă un real folos atât pentru aprofundarea cunoștințelor, cât și pentru sporirea posibilităților expresive ale limbii în general.

Bibliografie

Bulgăr, Gh. Eminescu despre problemele limbii literare. București, 1965.

Bulgăr, Gh. Problemele limbii literare în concepția scriitorilor români. București, 1966.

Butuc, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. În: revista Limba română, nr. 7-8, anul XIX, 2009

Corlăteanu, N., Purice M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare. Chișinău, 1986.

Corlăteanu, N. Româna literară în Republica Moldova. În: revista Limba Română, nr. 4 (22), 1995.

Coteanu, I. Româna literară și problemele ei actuale. București, 1961.

Coteanu, I., Sala, M. Etimologia și limba română. București, 1987.

Diaconescu, P. Elemente de istorie a limbii române literare moderne. București, 1974.

Dimitrescu, F. Contribuții la istoria limbii române vechi. București, 1973.

Eminescu, M. Scrieri politice și literare. București, 1975.

Ibrăileanu, G. Spiritul critic în cultura românească. București, 1979.

Hasdeu, B. P. Principii de lingvistică. Chișinău, 1974.

Hasdeu, B. P. Scrieri alese. București, 1999.

Ibrăileanu, G. Spiritul critic în cultura românească. București, 1979.

Iordan, I. Despre limba lui Ion Creangă. În: Buletinul Institutului de Filologie Română „A. Philippide,” nr.1, 2004.

Istrati, G. Limba română literară. București, 1970.

Eminescu M. Scrieri politice și literare. București, 1975.

Munteanu Șt., Țâra V. Istoria limbii române literare. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Munteanu, Șt. Istoria limbii române literare. – București, 1983.

Nicolescu, A. Limba română și Școala Ardeleană. București, 1971.

Piru, A. Literatura română premodernă. București, 1964.

Piru, Alexandru. Literatura română premodernă. București, 1964.

Rosetti A. Studii de istoria limbii române literare. București,1969.

Rosetti, A. ș.a. Istoria limbii române literare. Vol. I. București, 1971.

Seiceanu, T. Buzași, Ion. Blajul, Vatră de istorie și cultură. București, 1986.

Torouțiu, I. E. Studii și documente literare. București, 1973.

Țâra, V. Istoria limbii române literare. București, 1983.

Zugun, P. M. Eminescu – fascinația izvoarelor cuvântului. București, 1968.

Izvoare:

Mihai Eminescu. Integrala poetică, vol. I. București: BPT, 2003.

Mihai Eminescu. Integrala poetică, vol. II. București: BPT, 2003.

Mihai Eminescu. Integrala poetică, vol. III. București: BPT, 2003.

Vasile Alecsandri. Opere. Iași,1986.