Contributia Lui Vilfredo Pareto la Dezvoltarea Sociologiei Moderne

TEZA DE DOCTORAT

CONTRIBUȚIA LUI VILFREDO

PARETO LA DEZVOLTAREA

SOCIOLOGIEI MODERNE

CUPRINS

Capitolul I Vilfredo Pareto – schiță biografică

Introducere

Studiile

Salonul Emiliei Peruzzi

Maturitatea și cariera universitară

Naționalismul

Capitolul II Geneza ideilor teoretico-sociologice

ale lui Vilfredo Pareto

Concepțiile lui K. Marx, H. Spencer, M. Weber, Th. Veblen și influența lor asupra gândirii sociologului italian

Perocupările teoretice pe tărâmul economiei politice

Analiza doctrinei socialiste

Capitolul m Contribuțiile lui Pareto

la dezvoltarea teoriei acțiunii sociale

Statutul și scopul sociologiei

Acțiunile logice și non-logice

Cercetarea acțiunilor non-logice în istoria umanității

Teorii care transcend experienței

Teorii pseudo-științifice

Capitolul IV Reziduurile

Definiție

Clase și Subclase de reziduuri

Capitolul V Derivațiile

Definiție

Cele patru clase de derivații și subclasele lor

Capitolul VI Elitele și forma generală a societății

Clasificarea elitelor

Circulația elitelor

Forma generală a societății

Proprietățile sistemului social

Tipuri de regim politic, de guvernare și de partide

Echilibrul social în istorie

Capitolul VII Stilul și posteritatea lui Pareto

Principii paretiene cu care se operează și în prezent

Actualitatea lui Pareto

Locul lui Pareto în sociologie

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Capitolul I Vilfredo Pareto – schiță biografică

Introducere

Studiile

Salonul Emiliei Peruzzi

Maturitatea și cariera universitară

Naționalismul

1. Marchiz genovez foarte bogat, dar nefericit în dragoste, reputat economist și sociolog, dar contestat deopotrivă de oamenii vremii sale cât și de posteritate, profesor universitar doctor docent la Universitatea din Lausanne, dar nerecunoscut de nici o instituție superioară din țara sa – Italia, descendent dintr-un președinte al Guvernului Regatului Sardegnei și din alți politicieni iluștri, dar neputincios în încercarea de a atrage voturi pentru a deveni el însuși parlamentar, om de știință, dar cu înclinații mai degrabă literare, adept al ideilor mussoliniene, dar personaj care a refuzat orice distincție de la Duce – Vilfredo Pareto ni se relevă astăzi ca o personalitate a contrariilor care, totuși, atrage destui curioși să-i studieze opera. Aceasta se împarte pe etape și este influențată atât de studiu, cât și de experiența de viață, mai mult tristă, care îl transformă în final într-un orgolios rigid, ce simte nevoia să-și reproșeze o parte din opera scrisă și să-și dorească să fi făcut și altceva: „Dacă aș mai fi tânăr, aș vrea să public un săptămânal – mai bine revistă lunară -cu titlul «Lectură interzisă». Acest jurnal m-ar avea doar pe mine ca cititor, dar ar fi de ajuns", îi scria el lui Filippo Naldi, de la „Timpul", revenind apoi: „Ziarul meu

ar trebui să aibă titlul «Marionete, ce pasiune!». Ar fi tipărite patru exemplare: unul pentru dumneata, altul pentru G. Sorel, altul pentru un prieten care și-a manifestat neobișnuita dorință de a-1 citi, și unul pentru mine. Ah! Uitasem, e necesar un exemplar și pentru sacra Inchiziție".1

Din fericire, Pareto poate fi studiat acum în amănunt grație faptului că s-au conservat toate scrisorile sale din perioada 1879-1919, lipsind doar cele dintre 1890 și 1898. Corespondența a fost achiziționată de la Casa de licitație Cristy's de către Banca Populară din Sondrio și pusă la dispoziția studioșilor, fiind cel mai complet epistolar existent al vreunui sociolog de talia lui Pareto. Cele 10.000 de scrisori, de fapt copii ale acestora, realizate de Pareto printr-un procedeu destul de uzitat în acea vreme, cu hârtie chimică, ne ajută să ne facem o imagine referitoare la politica economică și socială a Italiei de atunci, la concepțiile pe care Pareto le avea despre evenimentele epocii sau despre literatură, la achizițiile pe care le făcea (o mașină de spălat vase, o centrală pentru încălzirea casei, un aparat de fotografiat – toate noutăți pentru epoca respectivă) sau ne ajută să aflăm problemele cu care se confrunta.

Vilfredo se naște la Paris în 1848, ca fiu al lui Raffaele Pareto, inginer, exilat politic în Franța și al Măriei Metenier, franțuzoiacă de origini modeste. Data nașterii sociologului a suscitat vii controverse. în expunerea despre cartea „Pareto în cultura torineză", ținută la 28 noiembrie 1997, la Torino, prof. Angelo d'Orsi afirma că Vilfredo Pareto nu s-a născut la 15 iulie 1948, așa cum spuneau toți cercetătorii, ci cu o zi înainte, pe 14, aducând mărturii arhivele istorice ale Politehnicii din Torino. De o capitală importanță, epistolarul aflat în arhiva Băncii Populare din Sondrio face lumină și în acest caz, căci între scrisorile din data de 24 și 25 ianuarie 1908 se găsește și o notă autobiografică a lui Pareto, în care acesta afirmă că s-a „născut la Paris, pe 15 iulie 1848". De asemenea, actul de căsătorie al

1 Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" – Banca Populară din Sondrio

lui Vilfredo cu Alexandra Bakunina, găsit în biserica ortodoxă din Florența, include copia unui act din 16 noiembrie 1889, în care Ubaldino Peruzzi, Cesare Pecchioli, Olinto Barsanti, Guido Vimercanti și Giuseppe Grattarola – toți prieteni apropiați ai mirelui – declară că acesta „e născut la Paris, în 15 iulie 1848 (…) și că actul său de naștere a fost primit de la Starea Civilă din Paris, el fiind născut în acel oraș, pe strada Guy de la Brosse, acest act de naștere fiind cuprins în registrele care în 1870 au fost distruse în incendiul comunarzilor și e imposibil de obținut o copie".

Un alt aspect asupra căruia nu s-au pus de acord biografii lui Vilfredo este acela al întoarcerii familiei sale în Italia. Tommaso Giacalone dă publicității o dată de transfer de la Paris la Genova, între 1852 și 1853. Giovanni Busino, în biografia apărută la prefața Cursului de economie politică, indică 1852 ca fiind anul transferării dar, în cronica ce precede Epistolarul 1890 — 1923, dă ca sigur anul 1854. Această dată trebuie să fie cea corectă, judecând după o altă notă autobiografică de la Banca din Sondrio, în care Pareto afirmă că „ familia s-a întors în patrie, la Genova, în 1854".

Al treilea element necunoscut este religia în care a fost botezat Pareto sau dacă a fost vreodată botezat. Unii cercetători spun că ar fi fost catolic, alții că mai degrabă protestant, după mamă. Cea mai plauzibilă pare însă varianta botezării ca ortodox, la o vârstă matură, având în vedere că se căsătorește cu rusoaica Alexandra Bakunina, într-o biserică ortodoxă.

2. Așadar exilul tatălui, luptător alături de Mazzini, se termină în primii ani '50. Sigur, în 1854, familia era la Genova, după cum dovedește și documentul aflat în Arhiva Centrală a Statului, referitor la o medalie pe care ar fi primit-o Raffaele, „pentru eminente servicii aduse în timpul epidemiei de holeră, a anului trecut, 1854." în perioada în care orașul era lovit de crunta maladie, tatăl lui Vilfredo era angajat ca profesor de franceză la Regia Scuola di Marina. Dar rămânerea în

2 „Ze«ere ai PeruzzF – ediție îngrijită de Tommaso Giacolone – Monaco, Roma, ESL, 1968

Genova e de scurtă durată. Se vor muta la Casale Monferrato, în 1859, unde Vilfredo începe să frecventeze Institutul Tehnic „Sardi", secția matematică-fizică și să studieze cu meditator greaca și latina, limbi necesare pentru a fi admis la Universitate. Inteligența îl scutește pe acesta de un an de studiu. Va continua la Torino, tot la Institutul Tehnic. Tatăl e mândru de realizările fiului său, după cum putem afla dintr-o scrisoare pe care i-o trimite fratelui său, Domenico. „Fritz a trecut magnific examenele, aproape pe toate le-a luat cu 10, care înseamnă maximum de puncte. Mi-a raportat că a luat marele premiu și că după ce a terminat toate examenele, directorul 1-a chemat, în prezența tuturor profesorilor și i-a transmis cu voce gravă, în numele acestora, că Institutul din Torino e onorat să aibă un elev ca Fritz Pareto, pentru a-1 trimite la Universitate".

Admis, așadar, la Colegiul de Științe Matematice, de pe lângă Universitatea din Torino, la 6 septembrie 1867, Pareto își ia licența în științe matematice și fizice și se înscrie la Școala de aplicații pentru ingineri, care va deveni Politehnică, în 1906.

In 1868, își satisface stagiul militar iar un an mai târziu își ia diploma de inginer, cu cele mai mari note, cu o dizertație despre „Principiile fundamentale ale teoriei elasticității corpurilor solide și cercetări fundamentale asupra integrării ecuațiilor diferențiale care definesc acest echilibru".

Cariera școlară a lui Pareto e surprinzătoare deoarece trecerea de la Institutul Tehnic la Universitate era posibilă doar pe cale excepțională, pentru elevii care aveau cele mai bune note. Probabil, familia Pareto trebuie să fi suferit multe privațiuni în acele timpuri dacă și-a trimis copilul la un institut tehnic, unde taxele erau cele mai mici. In 1859, în Italia, apăruse o lege care urmărea să promoveze acest tip de formație profesională, deoarece era nevoie de ingineri. Sunt anii în care mecanica e considerată fundamentul științelor. Primele influențe culturale

importante pentru Pareto se datorează mecanicii raționale și darwinismului, „cu teoria variațiilor cauzale".

3. In anul 1870, se angajează ca inginer extraordinar la Societatea Căilor Ferate din Florența, cu un salariu de 150 de lire pe lună, iar doi ani mai târziu îi cunoaște pe soții Peruzzi, Ubaldino și Emilia, care vor avea un rol foarte important în viața tânărului singuratic, aflat departe de familie și dezamăgit de slujba unde nu putea să-și pună în practică ideile. Invitat în salonul Emiliei, care era frecventat de lumea bună a epocii (politicieni, oameni de cultură, diplomați), începe să devină din ce în ce mai apropiat de gazde, iar Emilia, dându-și seama de inteligența lui acută și de ideile novatoare, îl încurajează să scrie liber ceea ce gândește. Ea îl provoacă la discuții în salonul care, între 1865-1871, era un fel de mini-parlament și îndeplinea o funcție culturală și socială de mare importanță, în acea epocă, controlată de cenzura politică. Și Ubaldino îl stimează mult pe tânărul inginer și îl stimulează să-i redacteze programe economice, fiindcă devenise clar pentru toți că se pricepea la asta. Dl. Peruzzi încercă apoi să le pună în practică, fiind deputat și primar al orașului Florența.

Dintre mărturiile despre prezența lui Vilfredo Pareto în casa familiei Peruzzi, o amintim pe cea a lui Mario Manfroni: „Gânditor închistat, se simțea bine într-un mediu unde se discuta toată ziua, despre orice, și care-i oferea frecvente ocazii să-și prezinte ideile în dispute foarte animate, uneori. Cu memoria încărcată de fapte și date, nu le dădea niciodată dreptate adversarilor, și-i bloca printr-o serie de citate și argumente. Era o persoană uscată ca aspect și ca spirit, dar capabilă de avânturi generoase și tenace în prieteniile pe care le avea cu puțini. Ii lipsea însă vena sentimentală și nu știu cum să-mi imaginez – desigur nu din vina mea – cum a putut să se îndrăgostească și să se căsătorească, dacă nu presupunând că dorise să aibă și-n familie ocazia de a discuta de economia publică, pe atunci pasiunea lui." Un alt intelectual care frecventa salonul Peruzzi, Gaetano Imbert, remarca faptul că

„atunci când marchizul Vilfredo Pareto -tânăr fiind- era prin preajmă, conversația nu putea lâncezi", continuând că acesta punea gaz pe foc cu teoriile lui economice și sociale și că avea „sămânță de scandal".

Emilia Peruzzi va deveni, cu fiecare zi, tot mai apropiată de Vilfredo, oferindu-se ca prietenă, confidentă, sfătuitoare și chiar profesoară de gramatică. Scrisorile de la Banca din Sondrio dovedesc importanța ei în îmbunătățirea prozei tânărului. „Vă trimit varianta de tipărire a articolului. Vă rog : 1) să nu puneți punct în locul virgulelor sau punct și virgulă, 2) să lăsați așa verbul, unde se găsește el. Restul rămâne sub cenzura dvs., pe care o accept cu reverență și vă sunt recunoscător pentru ea", îi scria Pareto. După alte câteva zile, revenea disperat: „Aveți un moment pentru a revedea erorile grosolane din articolul meu? Vă trimit varianta de tipărit. Sper că e ultima oară când vă voi plictisi, deoarece am luat hotărârea de a nu mai scrie nici un articol pe viitor". Hotărârea, evident, nu va fi respectată.

Declinul familiei Peruzzi va începe în 1879, după ce Ubaldino, primar al Florenței, își propune să înnoiască orașul și pentru asta face un împrumut destul de mare în contul primăriei. La 1 aprilie e insultat și agresat în Piața din Florența de un fanatic, care-1 vedea vinovat pe Ubaldino de dezastrul financiar al Comunei. Scrisoarea lui Pareto de a doua zi exprimă sentimentele prietenului care a aflat povestea și caută răzbunare: „Mă întorc azi în Florența și nu știu cum să-mi exprim indignarea față de atentatul contra d-lui Ubaldino. Asta e chiar o țară unde trebuie să-ți faci singur dreptate (…). Eu cred că dl. Ubaldino ar face bine să-și ia un haidamac pe lângă el, care să spargă capul oricărei asemenea canalii. Să-i spargă capul la propriu, nu la figurat, să-1 pocnească cu bastonul direct în creștet. Aici nu e cale de mijloc, când dreptatea e un mit, ca în Italia. Cetățenii au dreptul, și aș spune

3 Vilfredo Pareto tenacio: „signore incaricato" della Societâ del Ferro in valdarno – Teși di laurea di Alessandro Melazzini

chiar obligația, de a veghea asupra propriei siguranțe. E o rușine că se întâmplă asemenea fapte."4

Asiduu vizitator al salonului Peruzzi era și Pio Rajna, profesor de limbi și literaturi neo-latine de la Institutul de Studii Superioare din Florența, autorul cărților de referință „Izvoarele lui Orlando Furioso" și „Originea epopeilor franceze". Acesta va rezolva, după moartea lui Ubaldino, și situația financiară dezastruoasă în care se va afla Emilia, bătrână și bolnavă destul de grav. în „Noua antologie, din ianuarie 1926", Rajna publică un capitol dedicat Adei Negri și Emiliei Peruzzi, despre aceasta din urmă scriind că „dacă în fiecare oraș din Italia ar fi avut loc conversații politice de genul celor purtate în salonul doamnei Emilia, poate unirea Italiei s-ar fi înfăptuit mai repede și fără atâția martiri."

4. In 1873, Pareto începe să cocheteze cu ideile politice și ține la Genova o conferință despre sistemul electoral proporțional. „Oricum vi s-ar părea acest sistem proporțional, bun sau rău, mi se pare evident că nu se poate nega că în Italia alegerile sunt deseori contra oricărei logici și a oricărui bun simț… Spuneți apoi că acesta Cameră reprezintă țara!"5 Tot atunci începe să condamne ideile socialiste, care câștigau tot mai mulți adepți în Europa. Examninând relațiile dintre capital și mâna de lucru, e de părere că „ar trebui să înțelegem că nu pot exista două sisteme: fie statul vrea să intervină să regleze prețurile mărfurilor și al mâinii de lucru, atunci s-o facă, orice ar fi, și ajungem în socialism, fie statul lasă ca cetățenii să rezolve între ei aceste lucruri și avem un sistem liber."

In data de 5 septembrie, sătul de munca pe care o desfășura și care nu-i aducea nici un fel de satisfacții, îi scrie Emiliei: „ Am trimis un ultimatum la Căile Ferate, sub formă de scrisoare…Ideea e asta: sunt trei ani de când am o slujbă neimportantă, pe care n-ar fi acceptat-o nici un inginer… Dacă direcția va dori să

4 Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" – Banca Populară din Sondrio

5 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Unione Tipografica – Editrice Torinese, Introducere de G. Busino,
1988

mă numească inginer de materiale îmi voi păstra serviciul, dacă nu, plec. Aici toți îmi dau dreptate că pun condiții ca să rămân. Prietenii îmi spun că într-adevăr mă compromit dacă rămân cu o slujbă atât de meschină, primind mai puțini bani decât un muncitor și acceptând mii de umilite".6 în octombrie va fi numit adjunctul directorului în Societatea pentru Industria Fierului, la San Giovanni Valdarno. Președintele societății e Ubaldino Peruzzi, iar directorul general e bancherul Carlo Fenzi. „Impresiile mele sunt bune, până acum, pentru munca pe care o fac, dar viața din acest sătuc mă întristează foarte tare".7

Vilfredo va avea de întâmpinat un milion de dificultăți, normale în acea perioadă de început a industriei italiene, care-i obliga pe administratori să caute ingineri și directori de fabrică din străinătate, mai ales din Franța. Maiștrii, străini aproape toți, nu vorbeau italiana și nu reușeau să se înțeleagă cu muncitorii, majoritatea analfabeți. In aceste condiții tensionate aveau loc tot felul de certuri, așa cum a fost cea între Pareto și muncitorul Bacei, din 10 iulie: „Astăzi m-au chemat pentru că un muncitor căruia îi dăduseră niște ordine, i-a amenințat cu moartea. Cum era treaba mea, i-am cerut acestuia să părăsească fabrica. El atunci mi-a țintit capul să mă lovească cu o rangă. A fost oprit de ceilalți, iar eu am parat cu brațul drept, la care mi-a produs o rană ușoară. Sunt de acord cu toate libertățile acordate muncitorilor, dar nu o pot înțelege pe aceea de a-și omorî șefii cu ranga,

o

fără a avea un bun motiv".

Pareto e mereu în căutare de specialiști. In septembrie îi scrie industriașului din Livorno, pe nume Orlando: "Mi-ați spus că faceți reduceri de personal. Dacă printre muncitorii pe care vreți să-i concediați e vreun bun turnător, l-aș angaja bucuros." Acesta îi comunică faptul că e disponibil un Venetian. Pareto e interesat, și-i stabilește salariul la 4 lire pe zi, dar precizează că angajarea nu e sigură. „E de

6 Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" – Banca Populară din Sondrio

7 Idem

8 Idem

10

la sine înțeles că-1 voi pune la probe și dacă nu e bun n-am nici motiv să-1 țin. Călătoria de la Florența până aici îi va fi plătită, dar nu și returul dacă nu e angajat."9

Scrisorile aflate în custodia Băncii Populare din Sondrio ne dezvăluie un om practic, cuprins de grijile fabricii: concedieri, căutarea de specialiști pentru punerea în funcțiune a unui laminor, salarii și mai ales certuri interminabile între Pareto și maiștri, maiștrii între ei, amenințări cu plecarea, parlamentari pentru a calma spiritele, amenzi pentru cei care muncesc prost. Ni se relevă ca un om total absorbit de muncă, intolerant cu cei care mai au și alte preocupări. La 1 mai 1879 îi scrie tot Emiliei despre demiterea unui director: „Eu am nevoie de o persoană care, atunci când intră la San Giovanni, să nu se mai gândească la altceva, să-și pună viitorul în slujba industriei fierului și să se ocupe exclusiv și cu ardoare de asta, așa cum fac

eu".10

Sute de scrisori arată eforturile pentru a găsi mână de lucru bună și ieftină, încercările de a atrage străini în fabrica pe care o conducea, în special englezi, deoarece Marea Britanie avea deja o industrie dezvoltată. „în Italia salariile nu sunt mari ca în Anglia, dar și viața e mai ieftină și cheltuielile mai puține" – se justifica el. Deși are aceste probleme, economistul Pareto se opune însă ideii de a se stabili un salariu minim pentru muncitori, astfel încât țăranii să fie atrași spre industrie și să plece din agricultură: „Prețul lucrurilor, totul, neexcluzând salariile muncitorilor, se determină prin legi economice naturale". El respinge ideea unei clase de privilegiați și a unei legislații de castă și se teme de distrugerea capitalului.11

In ami în care a fost director la Societatea San Giovanni, Pareto a făcut și o cercetare asupra bugetului familiei de muncitori, cercetare relevantă pentru personalitatea viitorului economist și sociolog. Ca director e obligat să mențină

9 Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" – Banca Populară din Sondrio

10 Idem

11 Idem

11

salariile scăzute ca să poată avea profit, dar ca cercetător nu poate trece peste faptul că salariile sunt foarte mici și că le ajung muncitorilor doar pentru a supraviețui. După ce parcurge toate etapele și devine director general al Societății Fierului din Italia, în 1890 își pierde funcția deoarece direcția generală va aparține de Roma, iar el va fi numit consilier tehnic. Utilizează timpul de care dispune acum pentru a studia antichitatea greco-romană și pentru a-i citi pe Darwin, Bain, Spencer și Auguste Comte. Devine interesat de economie, de matematică, și-i studiază opera lui Leon Walras, pe care-1 va cunoaște de la Maffeo Pantaleoni, un economist liberal, om politic radical la început și apoi naționalist, care-i va rămâne prieten până la moarte. Walras va rămâne impresionat de Pareto și de conferințele sale pe teme economice. In 1893 îi ia locul lui Walras la catedra de Economie politică de la Universitatea din Lausanne și pregătește apariția Cursului de economie politică. Va polemiza cu economista englezoaică Edgeworth pe tema curbei de distribuție a veniturilor și va intra în raporturi epistolare cu Arthur Linaker, George Sorel, Adrian Naville (profesor de logică la Universitatea din Geneva). în 1901, termină redactarea Sistemelor socialiste și se va apuca de Manualul de economie pe care-1 va finaliza în 1904, iar trei ani mai târziu, descoperind sociologia, face o cerere de demisie din funcția de profesor universitar, care-i este respinsă, și tot atunci are primul atac de cord. In convalescență, începe să scrie primele capitole din lucrarea monumentală care se va numi Tratatul de sociologie generală, pe care-1 va finaliza și tipări, în variantă italiană, în 1916. Anul următor, va apărea și varianta franceză, iar Universitatea din Lausanne va organiza, la inițiativa lui Robert Michels și a lui Maffeo Pantaleoni, festivități solemne în onoarea lui Pareto, în cadrul cărora i se va conferi titlul de doctor honoris causa.

5. Primul război mondial îl transformă într-un fin observator al vieții politice și sociale, iar apariția comunismului îl sperie în egală măsură ca și apropierea lui de ideile fasciste, după cum putem afla din epistolarul de la Banca din Sondrio.

12

Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, intelectualitatea italiană a fost subjugată de mitul Statului Nou, o mișcare naționalistă de amploare, la care au aderat reputați filosofi, sociologi, ziariști și oameni politici și care a luat naștere în jurul revistei II Regno. Fondatorul acesteia, Enrico Corradini, afirma, în primul număr, că el și colaboratorii săi nu își propuneau obiective practice, ci doar să încerce să facă „o analiză liberă și la cald, pur conceptuală" a condițiilor morale în care se găsea burghezia italiană, pentru a o determina „să reacționeze activ la înaintarea socialismului" și „să-și asume, în mod energic, conducerea națiunii care trebuia să cucerească lumea", să refacă vechiul Imperiu Roman și să le redea italienilor mândria de a fi urmașii unui popor care a dominat, înainte de orice, prin modelul său cultural. Alături de Corradini, au început să publice și directorii revistei de filosofie și politică Leonardo, Giovanni Papini și Giuseppe Prezzolini, înverșunați critici ai socialismului, ai clasei conducătoare, ai burgheziei (pe care o considerau slabă și dezarmată în fața proletariatului, prea umanitară și populistă, adeptă a unei politici de subordonare) și ai parlamentului format din prea mulți profitori.

Papini îi acuza pe conducătorii Italiei că au o concepție desuetă de forță și dominație. „Tipul de civilizație superioară este pentru voi tipul militar, în anumite cazuri incluzând și tipul macroindustrial. Voi nu luați în seamă sau uitați forța spirituală, victoria intelectuală și sentimentală. Eroii voștri și modelele voastre sunt dintre soldați, dintre ofițerii cu idei puține, care mai mult acționează decât gândesc… Amintiți-vă că profetul nazarinean, visătorul iudeu, a învins fără spadă și fără arc, a zdrobit imperiul lui Caesar doar cu sentimente și cuvinte. Voi, care vreți să vă întoarceți la modelul sălbatic de bătălie, la sânge, la aur și la femei, voi

13

aristocrații, (…) nu sunteți altceva decât barbari camuflați care au supraviețuit, care-și ascund viciul de om primitiv după neologisme și formule care sună frumos".

Jurnaliștii de la II Regno își propun, deci, să restituie Italiei „conștiința de mare națiune", iar burgheziei speriate deja de socialism „conștiința de clasă necesară prosperității și demnității țării". Ei nu doreau să creeze un nou partid, ci doar să le învie italienilor dorința de luptă și aspirația de a reclădi imperiul decăzut, să trezească burghezilor conștiința națională, să-i determine pe guvernanți să ducă o politică externă mai agresivă și să le taie din elan socialiștilor pacifiști și demagogi.

Marii sociologi ai epocii, Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, nu au putut rămâne indiferenți la manifestul revistei // Regno, mai ales că atât Papini, cât și Prezzolini s-au declarat mari admiratori ai acestora. „Teoria aristocrațiilor este o temă nouă pe care Papini și Prezzolini o introduc în ideologia naționalistă, fără reflecții critice, ca element doctrinar și programatic, ca formulă de acțiune. La fel ca Prezzolini, Papini neglija să noteze că în intenția teoreticienilor aristocrațiilor, elita era o normă de interpretare istoriografică și o constantă sociologică, nu o rădăcină ideologică pentru a justifica o reacție burgheză. Prezzolini le prezenta cititorilor revistei teoriile lui Mosca și Pareto, pentru că ei «ne-au furnizat în operele lor motivele pentru a ne justifica științific și filosofic opera noastră practică»" – crede Emilio Gentile.

Pareto va deveni unul dintre colaboratorii de bază ai revistei unde publicau ziariști care „aveau curajul să scrie lucruri despre care alții nici nu vorbeau" și va manifesta o simpatie fățișă față de naționaliștii de la II Regno. El va recunoaște mai târziu, în Gazette de Lausanne, din 26 ianuarie 1904, că aceștia aveau poziții extreme, dar le va justifica atitudinea prin „nevoia de a se face auziți", considerându-i italieni care „țin sus și drept drapelul". într-o scrisoare, va spune

12 Leonardo, L 'ideale imperialista, 4 ianuarie 1903

13 Emilio Gentile, 77 mito dello Stato nuovo, Editori Laterza, iulie 1999

14

despre ei că și-au ales calea de a se împotrivi socialismului „care este credință și religie", luptând cu o „altă credință și religie". Dar, ca un economist de marcă ce era, nu va ezita să le ironizeze elanul revoluționar, menționând că ceea ce-și propuneau ei nu era viabil decât din punct de vedere ideologic. „Exemplul războiului din Transvaal ne arată că astăzi un război ar costa cel puțin cinci miliarde. Acești bani, Italia nu-i va avea mult timp. Deci, un război în afara granițelor Europei nu se poate face, iar unul în Europa ar costa și mai mult și Italia nu și-1 permite. Așadar, dacă se referă, în ziarul lor, la un război de expansiune, se află pe un drum fără ieșire și există pericolul ca, discutând mereu despre un război care nu va avea loc niciodată, să fie asemeni unui cor de operă care cântă fără să se miște: «Hai să mergem!» (…) în schimb, avem destule de făcut: să ridiculizăm umanitarismul, tolstoismul și alte prostii preluate de actuala societate burgheză. (…) Opere precum Mizerabilii lui Victor Hugo trebuiesc luate în derâdere și distruse, pentru că asta merită asemenea aiureli. Și, odată ridicat vălul de pe ele, să arătăm în scârboasa lor nuditate idolii umanitari".14 Așadar, sociologul și economistul Pareto nu va lua parte la dezbaterile despre un război de expansiune, date fiind condițiile economice și sociale din Italia acelor timpuri, dar va examina atent politica internă și burghezia aflată în disoluție.

După experința de la // Regno, Prezzolini va fonda o altă revistă numită La Voce, unde va urmări să atragă atenția asupra sentimentului național și maselor, nu doar asupra burgheziei, să propovăduiască mitul „omului modern", să facă o reformă morală. Aici va veni să scrie și tânărul și necunoscutul, pe atunci, Benito Mussolini, cel care i-a considerat mereu pe sociologii Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca adevărații ideologi ai naționalismului italian.

Mussolini va studia și se va simți atras de teoria elitelor și a circulației acestora între diferitele pături sociale, cărora le dăduse legitimitate Pareto, iar

14 Scrisoare trimisă de Pareto lui Prezzolini în 7 decembrie 1912 și publicată în ,Jl tempo della voce", Milano, 1965

15

naționalismul promovat de cei doi sociologi italieni îl va considera specific țării sale, fără elemente ridicole împrumutate de la alte nații, ca o haină croită pe corpul italienilor și nu de împrumut.

In scurt timp și Pareto își va manifesta, fără reținere, admirația față de Mussolini, un păcat pentru care va fi aspru sancționat de posteritatea avidă, mai degrabă, de informații despre ideile sale politice decât de cele care apar în operele de sociologie și economie.

La început afirma că: „Fasciștii, acum, mi se par a fi doar frondeurs. Ca să devină revoluționari trebuie să găsească un mit. Ne trebuie un mit ca cel al comuniștilor. Lenin este un țar, dar are un mit democratic", pentru ca mai târziu să se întrebe: „Fascismul e o reacție naturală față de violența roșiilor? Și roșii răspund că reacțiile lor sunt naturale față de cei care i-au spoliat pe muncitori de mijloacele de lucru, față de cei care i-au împins în războaiele capitaliste. Cine poate judeca de ce parte se află dreptatea? Și cu ce criteriu se poate face asta? Orice judecată de acest fel e o simplă exprimare a sentimentelor".15 în cele din urmă va spune cu convingere: „Mussolini devine, pe zi ce trece, un om de stat de prim rang. Dacă forței umane îi e dat să însănătoșească viața Italiei, putem spera că el este norocosul. Altfel am cădea în anarhie. Asta e ultima carte pe care o poate juca Italia."16

Mussolini va veni și la Lausanne să audieze cursurile mentorului său Pareto și îi va trimite invitația de a se alătura cauzei fasciste devenind senator, dar Pareto va refuza onoarea, omițând să trimită comisiei senatoriale documentele cerute.

In ultimii ani de viață, sociologul va începe să analizeze mișcarea al cărei promotor ideologic devenise fără voie, întrucât el nu dorise niciodată ca Italia să practice expansionismul și să intre într-un război pe care, ca economist, îl considera

Culegere de articole publicate în „Rivista di Milano", cu titlul „Transformazione della democrazid", 1920 Idem

16

în iunie 1922, încearcă să obțină o sentință judecătorească de divorț. Despre căsătoria sa se știu foarte puține lucruri, fiindcă din epistolarul B.P.S. lipsește exact perioada 1890 și 1899, iar mariajul său începuse în 1889 și se termină în 1901, foarte brusc, după cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă lui Maffeo Pantaleoni: „Mi s-a întâmplat un fapt dureros. Soția mea a fugit cu bucătarul meu. Nu poți să te duelezi cu propriul bucătar și nu-mi rămâne decât să procedez legal, astfel încât acea nemernică să nu pună mâna pe banii mei, nici mort, nici viu."23 Procesul de divorț va fi foarte lung, iar în 1923, când se va finaliza, se va căsători cu Jeanne Regis, mai tânără ca el cu 31 de ani, cu care conviețuia din 1906 și alături de care va muri în 1923, la Celigny.

Pe mormântul său stă scris: „Vilfredo Pareto 1848-1923", iar sub acest rând se află următorul text: „Era Karl Marx al burgheziei și burghezia nu 1-a înțeles. Nu ne vom aminti nici de politician, nici de recentul atașament față de fascism și Duce. Nu știm dacă totul era natural, științific..Oricum, chiar și bătrân, chiar și adulat, a știut să înconjoare, cu semne de întrebare, politica și economia".

Analizând episoadele vieții lui Pareto putem distinge cauzele care l-au făcut să se izoleze de lume, să caute într-o dimensiune abstractă instrumentele pentru supraviețuirea sa intelectuală. Sunt clar individualizate, după studierea scrisorilor aflate la Banca Populară din Sondrio, trei roluri prioritare care se disting în viața lui Pareto: directorul de fabrică, preocupat de soarta tinerei industrii italiene; profesorul de la Lausanne, care e unul dintre cei mai buni economiști ai timpului, și solitarul de la Celigny, atent și acut observator al realităților politice și sociale.

Disprețuind sociologiile care se autodefinesc „creștine", „metafizice" sau „umanitare", refuzând propaganda și ideologiile, Pareto încearcă să se prezinte ca un sacerdot al obiectivitătii științei, ca o „elită" a epocii (a cărei teorie a perfecționat-o), sceptic, polemic, cult, „denigrat și adorat, acum citit dar necitit,

23 Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" – Banca Populară din Sondrio

18

acum parafrazat fără a fi citat, contestat de toți, onorat de puțini, care, totuși, nu 1-au înțeles. Pareto e cu siguranță unul dintre părinții sociologiei actuale; funcționalism, structuralism, alegere rațională, teoria acțiunii, etno-metodologia -fac parte din descendența sa ilegitimă" (Giovanni Busino).

19

Capitolul II Geneza ideilor teoretico-sociologice ale lui Vilfredo Pareto

Concepțiile lui K. Marx, H. Spencer, M. Weber, Th. Veblen și influența lor asupra gândirii sociologului italian

Preocupările teoretice pe tărâmul economiei politice

Analiza doctrinei socialiste

1. La ce s-a raportat Vilfredo Pareto atunci când a început să scrie, să analizeze, să combată? Cine au fost gânditorii care i-au influențat opera și l-au determinat să ia poziție față de idealurile epocii sale? Cum a devenit Pareto fascist, în condițiile în care socialismul câștiga teren în toată Europa, iar Statele Unite adoptaseră o cale diferită, cea a capitalismului industrial?

Tributar scrierilor europene ale vremii, care nu acceptau o cale de mijloc ci doar extremele, calea spre comunism sau spre fascism, Pareto a decis că, cel puțin în cazul Italiei, ideile socialiste nu trebuiau să învingă. Pentru un economist care cunoștea toate detaliile fragilei industrii italiene (protecționismul, sindicalismul, patemalismul statului, slăbiciunea burgheziei, disolutia aristocrației, întărirea proletariatului, neîncurajarea liberei inițiative, instabilitatea, crizele politice, conflictele între proprietari și muncitori), trebuiau luate măsuri ferme. Pe mormântul lui Pareto scrie că a fost un „Karl Marx al burgheziei și burghezia nu 1-a înțeles". Nu credem că o comparație cu Marx l-ar fi onorat pe Pareto, deși acesta e

20

mult mai cunoscut decât gânditorul italian dar, fără îndoială, fără un Marx, Pareto ar fi avut mai puține lucruri de spus, fiindcă ar fi lipsit subiectul polemicii.

Karl Marx (1818- 1883) va deveni principalul adversar pentru Pareto, iar o mare parte din opera sociologului și economistului italian e dedicată polemicilor cu acesta. Unii critici ai scrierilor paretiene îi vor reproșa, chiar, autorului că a încercat, prin orice mijloace, să dărâme fundamentul marxismului și că acest lucru 1-a împins către fascism. Ce spunea Marx? Că omenirea va urma o succesiune de cinci „orânduiri istorice" (comuna primitivă, orânduirea sclavagistă, orânduirea feudală, orânduirea capitalistă și ultima, la care istoria se va opri fiindcă nu va cunoaște alta mai dezvoltată și mai importantă pentru societate, orânduirea comunistă). Criteriul diferențierii orânduirilor istorice va fi dat de tipul „relațiilor sociale de producție", impus de un nivel de dezvoltare a „forțelor de producție".

Cu orânduirea capitalistă apare și capitalul industrial. Relația între capitalul industrial și munca proletariatului devine cadrul declanșării revoluției și va elibera omenirea de exploatarea capitalistă, iar forța care va declanșa revoluția va fi partidul comunist sau social-democrat.

Utopia marxismului va fi demonstrată de istorie, majoritatea țărilor din Europa de Est încercând s-o pună în practică, dar sfârșind lamentabil.

In Marea Britanie, ideile lui Herbert Spencer (1820-1903), care se inspiră din liberalism și fac zid contra ideologiei lui Marx, câștigă o mare faimă, iar operele sale, mai ales Principiile de Sociologie, rămân un anumit timp de actualitate. Dar când, în anii următori lui 1870, țara adoptă ceea ce poate fi definită drept „calea britanică spre socialism", Spencer cunoaște dezamăgirea profundă pe care o încearcă omul de știință când își vede distrusă teoria de realitate și de faptele istorice. Discursul său găsește încă entuziaste aprecieri în tânăra democrație a SUA, unde domnește cultul omului care, grație voinței și diferitelor calități personale, reușește să triumfe asupra mediului înconjurător și cultul liberei inițiative

21

personale. Apare pe scenă, spre finalul secolului, un alt părinte al sociologiei. Din Germania, care devine una dintre cele mai mari puteri industriale europene, din Universitatea Heidelberg, unde urcă la catedră la doar 32 de ani, Max Weber (1864-1920) lansează o rechemare la ordine: atenție, sociologia e considerată știință a acțiunilor sociale.24 Weber refuză clar ideea de mase a lui Spencer sau Marx. Plecând de la substratul că metoda științifică pornește din abstracție, Weber decide că analiza corectă, pentru a ajunge la o concluzie corectă, se face începând cu subiectul agent în societate, omul. Studiind semnificația profundă a acțiunilor omului în interacțiunea cu alți oameni, se poate înțelege modul de acțiune socială. Max Weber face analize dificile ale unei societăți aflate în plină criză. Războiul a dat o lovitură dură tuturor valorilor tradiționale ale poporului german și consecința este o criză economică ce provoacă foamete poporului și care face să prolifereze catehismele marxismului care, în disperarea aproape generală, găsesc teren fertil pentru a implanta ideea dictaturii proletariatului. între timp, în SUA, Thorstein Veblen (1857-1929), fiul unor agricultori norvegieni emigranți, se preocupa de marea societate americană. Aceasta e în plin avânt. După războiul de secesiune (1861-1865) a progresat, în ritm susținut, industria, iar capitalismul a cunoscut o dezvoltare rapidă. Văzută din bătrâna Europă, societatea de peste ocean apare – în ochii marii mase de șomeri, de muncitori și țărani prost plătiți, sau de proletari la limita supraviețuirii – ca tărâmul făgăduinței.25

In realitate, aici regula concurenței libere – prezentată de Spencer până la exasperare – a pus bunurile și puterea în mâna unei minorități care dispune de mari capacități și de puține scrupule: sunt acuzați nu atât industriașii, conducătorii unei lumi tehnice care produc bunuri și locuri de muncă, ci cei ce manevrează capitalul, speculanții (la care se va referi Pareto, pe larg, în Tratat), sau, cum nota Veblen în

14 Franco Gianola- Da Weber a Pareto, Arhiva Pareto de la Banca Populară din Sondrio 2S Franco Gianola – // gioco delpotere, Arhiva Pareto de la Banca Populară din Sondrio

22

opera sa cea mai cunoscută, Teoria clasei înstărite, „acea clasă avută care trăiește din societatea industrială mai mult decât trăiește în ea". Pentru Veblen, sistemul capitalist al timpului său e caracterizat de un conflict între lumea afacerilor și lumea industrială, între deținătorii proprietății și lucrători, între munca financiară și cea industrială, între categoria care produce bunuri și cea care produce bani, între capacitățile tehnice și cele comerciale.

De fapt, analiza lui Veblen duce la concluzia că principala caracteristică a omului e acțiunea, adică trebuie să construiască, să inventeze, să elaboreze un gen nou, să-și îmbunătățească constant propriile condiții de viață prin crearea de noi tehnologii, idee care va avea o mare influență asupra lui Pareto.

Care este contribuția inteligenței italiene la dezvoltarea gândirii sociologice în acel moment istoric (sf. Ottocento, începutul lui Novecento)? Italia e o unitate geografică ce conține culturi foarte diferite, e separată fizic de Europa, parcurge etape forțate pe calea spre o unitate națională care nu exprimă voința politică a tuturor popoarelor împrăștiate de-a lungul peninsulei ( are suflete arabe, spaniole, germane, slave, printre italici). Este o situație confuză atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere politic. Gândirea catolică, puternic înrădăcinată în toate domeniile sociale și societatea patriarhală nu favorizează circulația noilor idei, care ar putea să pună în pericol puterea constituită. E o rezistență fiziologică la evoluția civilizației mașinilor.

După jumătatea secolului al XIX-lea, în Italia se prăbușeau instituții, mituri, valori, și nimic nu le lua locul, în afara unor grupuri sociale care se opuneau noului tip de dominație, reprezentată de clasa muncitoare care începea să aibă conștiință de sine și care se organiza după principiile marxiste. Atunci apar lucrările fundamentale ale lui Vilfredo Pareto. „împins de dorința de a aduce o completare necesară studiilor de economie politică și inspirându-mă din științele naturii, m-am hotărât să scriu Tratatul de sociologie al cărui unic scop – spun unic și insist asupra

23

acestui lucru – e de a cerceta realitatea experimentală prin intermediul aplicării științelor sociale, a metodelor care au fost probate în fizică, chimie, astronomie, biologie etc". Această explicație este sinteza obiectivelor lui Pareto. El vede sistemul social ca pe un sistem fizico-chimic în care moleculele sunt reprezentate de oameni, cu particularitățile lor. în Tratat, spre deosebire de Veblen, nu se delimitează de teoria economică, dar integrează abstractizările pentru a ajunge, prin instrumente psihologice și sociologice, la explicarea manifestărilor comportamentului uman pe care analiza economică n-a reușit să le pătrundă.

Studiul realității sociale nu se poate lipsi de cercetarea aspectelor subiective, care completează cunoașterea obiectivă pe care o oferă cercetarea faptelor economice. Pentru a exprima aceste idei, va inventa un limbaj sociologic propriu, vorbind de „reziduuri" și „derivații", limbaj pe care sociologia nu 1-a adoptat, ceea ce pare că textul paretian este criptic. Reziduurile sunt acele constante psihologice la care se pot reduce acțiunile non-logice, iar derivațiile sunt motivații ale acțiunii umane care nu sunt reductibile la o dimensiune logico-experimentală. La baza reziduurilor se află elemente ale acțiunilor umane (instincte, predispoziții afective, sentimente, stări de spirit).

O temă importantă în studiile lui Pareto, ca și în cele ale înaintașilor săi, este cea a aristocrației, a unei pături sociale care-i indică pe cei puternici, dinamici, capabili de avânturi nobile sau de fapte rele. „în timp ce unii urcă, alții coboară. Acesta e un fenomen real, deși adesea pare a fi altfel. Noua aristocrație, care vrea s-o alunge pe cea veche sau măcar să participe la onorurile și puterea acesteia, nu exprimă sincer această intenție, dar se pune în slujba celor oprimați sub pretextul că vrea binele celor mulți și că pornește la luptă în numele drepturilor și nu al unei anumite clase. Se înțelege că atunci când câștigă face jocul aliaților sau măcar le face concesii acestora. Aceasta e istoria părinților Romei. Aceasta a fost istoria

24

victoriei burgheziei asupra aristocrației de origine feudală și a fost bine prezentată de socialiștii moderni."

In timp ce studiază, analizează, scrie, Pareto nu pierde din vedere ce se petrece în jurul său. E momentul în care partidele se organizează iar socialiștii câștigă tot mai mulți aderenți. Fasciștii italieni reușesc să ajungă la putere. Ei sunt, mai întâi, portavocea maselor, apoi, la insistențele jurnaliștilor naționaliști italieni, printre care și Pareto, se aliază cu aristocrația, urmărind doar puterea și onorurile acesteia. Apoi se vor alia și cu biserica, iar după câțiva ani, când Germania va deveni nazistă, se vor alia și cu burghezia germană. Tot în acea perioadă, va deveni evident că în Uniunea sovietică nu va fi o dictatură a proletariatului, iar masele vor fi dominate de partidul comunist și nu de aristocrația condusă de țar.

V. Pareto rămâne unul dintre cei mai importanți economiști din secolul al XX-lea, pentru analiza echilibrului economic, pentru introducerea metodei de analiză matematică în economie, pentru teoria optimizării economice care, împreună cu studiile lui Walras, rămâne esența școlii de la Lausanne. Ceea ce e fundamental însă la Pareto este apropierea între economie și sociologie, precum și transformarea sa din economist în sociolog, când își dă seama că orice teorie economică este incompletă pentru că izolează acțiunea economică de restul condițiilor concrete în care se dezvoltă acțiunea socială. Cum spune însuși Pareto, din economist a devenit sociolog și din actor – spectator al faptelor sociale, dar unul lucid. Contribuția sa, susține Gavino Manca, e descoperirea că un sistem economic poate fi înțeles doar pe baza relațiilor cu lumea extraeconomică, iar „realitatea noastră economică, socială, politică și morală e caracterizată de complexitate și nu se lasă redusă, totuși, la formule simple, cerând un schimb multidisciplinar și sistematic."

Astăzi, ideile lui Vilfredo Pareto au intrat în patrimoniul culturii europene. Nu doar economia, ci și sociologia, psihologia socială, politica, filosofia sau

25

istoriografia datorează mult geniului sau, iar percepția noastră asupra fascismului, socialismului, naționalismului ar fi cu siguranță mult mai săracă fără operele sale. Critica ideologiilor, așa cum afirmau Norberto Bobbio și Paola Maria Arcari, ne-a arătat ce se ascunde în spatele teoriilor, ce ne imaginăm și ce există cu adevărat, Pareto dându-ne o lecție de realism asemenea lui Voltaire, deși n-a împărtășit niciodată încrederea oarbă a acestuia în rațiune, sau lui Machiavelli.

Pareto a fost convins, la început, că este de ajuns să demonstreze raționalitatea logică a unei idei pentru ca aceasta să se afirme. Nu a fost așa. Bătăliile sale contra protecționismului și a politicii economice a guvernului Crispi, care creșteau mizeria socială și aduceau în prim plan ideile socialiste, nu au avut nici un efect. A demascat viciile și slăbiciunile unei burghezii care, mai mult decât pe liberalism și pe principiile economiei de piață se baza pe intervenția și favorurile statului, care oscila mereu între teama de plebe și tentațiile de autoritarism și care nu a fost capabil să oprească înființarea sindicatelor.

2. Primul studiu important de economie este chiar Cursul de economie politică?6 pe care-1 definitivează în anul 1896, fiind profesor la Universitatea din Lausanne, în care explică teoriile capitalului, producției, comerțului și crizei.

Plecând de la ideea că „acțiunile oamenilor prezintă uniformități care constituie legi naturale", justifică o apropiere a economiei de științele sociale, printre care economia politică, într-un fel asemănător cu cel folosit în studiul naturii. Se instituie așadar o disciplină care, la fel ca mecanica rațională, individualizează și analizează fenomenele.

A

In prezentarea generală care încheie Cursul, el va scrie: „Dacă încercăm să ordonăm puțin motivele, extrem de variate și de complexe, ale acțiunilor umane, vom vedea că pot fi grupate în trei clase. Unele acțiuni au scopul de a procura doar

26 V. Pareto, Cours d'economie politique, Lausanne, Rouge, 1896

26

o senzație plăcută, altele anumite condiții de sănătate, de dezvoltare a corpului și de inteligență, altele au scopul de a procura condiții pentru crearea unui agregat sau de a asigura reproducerea." El va numi „utilitate a individului" calitatea acestuia de a se dezvolta fizic, intelectual și moral sau de a-și prelungi existența. Va numi „utilitate a speciei" sau „utilitate a agregatului", calitatea de a asigura reproducerea agregatului sau a speciei. La fel, va numi „ofelimitate" calitatea abstractă a lucrurilor care satisfac o dorință sau o nevoie, legitimă sau ilegitimă. Alegerea termenului nu este importantă și doar economiștii literați își vor pierde timpul cu explicarea lui.

Complexitatea studiilor despre ofelimitate, utilitatea individului, a agregatelor sau a speciei constituie știința socială. Economia politică e axată în special pe studiul ofelimității, o calitate integral subiectivă, iar subiectul ipotetic, omul economic (homo oeconomicus), e un individ capabil să schimbe bunuri cu alte bunuri, să le producă, să le modifice, să le adapteze nevoilor, cu scopul de a obține un profit pentru sine, care să fie cât mai mare cu putință.

După ce va introduce și va defini capitalurile (personal, mobiliar, imobiliar) și va individualiza și descrie legăturile între producție, comerț, crize economice, repartizare și consum, Pareto se va referi și la modelul de echilibru general, condiție necesară unui sistem supus unor forțe de acțiune economică, pentru cercetarea maximului utilității individului. Matematica este singurul mod prin care se poate înțelege complexitatea fenomenului, fenomen care nu este explicabil dacă numărul ecuațiilor nu este egal cu numărul necunoscutelor.

Figura lui Pareto este adesea asimilată celei a lui Walras, ca și cum opera sa n-ar reprezenta decât un moment, fie și unul semnificativ, al teoriei walrasiene a echilibrului general. Dimpotrivă, sunt subevaluate raporturile pe care le-a găsit între analiza teoretică și empirică și concepția sa asupra științei economice, care mergea dincolo de echilibrul general. Sunt neglijate aspecte profunde ale

27

programului său de cercetare, al cărui obiectiv era acela de a fonda o doctrină economică.

Limitând analiza la Curs, ne dăm seama că Pareto depășește problematica economiei pure. Se vede în opera sa „originalitatea unei metodologii care descoperă relația intimă între fenomenele economice și sociale, interdependențele lor în interiorul sistemului unde relația între părți și întreg produce efecte autonome." (G. Busino)

Pare aproape paradoxal, dar Pareto e acceptat astăzi mai mult ca un teoretician al economiei pure, prezentându-se mai ales latura fragilă și inconstantă a teoriilor sale, deși încercarea sa de a separa discursul economic de orice argument presupus metafizic e falimentară. Perioada următoare publicării Cursului, până în 1905, an în care apare Manualul de economie politică, este decisivă pentru evoluția gândirii paretiene. Cu Manualul, Pareto demonstrează limitele analizei sistemelor economice. Protagonist, pentru moment, este același „om economic", dar acum începe să apară și necesitatea de a lua în considerare un subiect din mediul real, avâd în vedere faptul că omul are „tendința de a prezenta drept logice, acțiunile sale non-logice". Nesatisfăcut de concluziile sale, Pareto afirmă în finalul operei că „cine vrea să scrie un studiu științific asupra faptelor sociale, va trebui să țină cont de realitate și nu de principii abstracte."

Pareto va descoperi, așadar, acțiunile non-logice, pe care le va teoretiza mai târziu. Apoi, observând că unele lucruri nu pot fi explicate doar de economie, va examina raportul dintre economie și sociologie și va construi o sociologie economică ce va ocupa un loc esențial între economia pură și sociologia generală. Acum va elabora „teoria acțiunii", prezentată pe larg în Tratatul de sociologie generală.2*

27 V. Pareto, Manuale di economia politica, Milano, Societa Editrice Librăria, 1906

28 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

28

Potrivit lui Pareto, se pot distinge două mari categorii de comportamente umane: acțiunile logice și acțiunile non-logice. Și această temă va fi dezvoltată în Tratatul de sociologie generală. Acum asistăm la o clasificare a acțiunilor după natura lor (economică, politică etc) și la o descompunere analitică a acelorași acțiuni.

3

3. încă de la începutul studiilor despre economie, Pareto și-a pus întrebări referitoare la raportul dintre acțiunea socială și comportamentul economic și a reflectat asupra lui homo oeconomîcus. Deja din Curs apar referiri la ceea ce va deveni teoria acțiunii, care se va dezvolta între 1892 și 1906, pentru a prinde formă în 1910, în articolul intitulat „Le azioni non-logiche" și pentru a ajunge la maturitate în Tratat. Pareto ajunge, așadar, în mod treptat, de la economie la sociologie, fără a-și abandona ideile de politică sau filosofie, care l-au urmărit în toată cariera sa. De aceea, lucrarea Sistemele socialiste se integrează în ansamblul operei sale. Pentru un neinițiat, care nu 1-a studiat cu atenție, această nouă lucrare ar putea fi tributară, mai degrabă, ideilor sale de combatere a socialismului. In fapt, aici demonstrează că realitatea socială e mai complicată decât reducția ei economică, iar studiul realității sociale nu se poate lipsi de cercetarea aspectelor obiective care completează cunoașterea obiectivă pe care o oferă cercetarea faptelor economice. Opera în două volume „examinează doctrinele sociale din punct de vedere al acțiunilor logice și non-logice, în perspectiva adoptării unor procedee pentru a transforma adevăruri obiective în adevăruri subiective". Pe parcursul ei, apare ideea că problemele sociale nu pot fi rezolvate „cu declamații bazate pe un ideal mai mult sau mai puțin vag de dreptate, ci doar cu cercetări științifice pentru a găsi modalitatea de a ajusta mijloacele la scop, iar fiecare individ ar trebui să facă un efort minim pentru a asigura unui număr cât mai mare de indivizi, maximum de bunăstare."

29

Prima hibă pe care Pareto o identifică la socialiști este protecționismul, sursa tuturor relelor din firava economie italiană. O altă nenorocire este identificată în sindicalismul statal considerând că statul își asumase rolul de „tătuc", trata cu sindicatele și căuta consensul național. Pareto remarcă o criză a statului de drept și substituirea acestuia cu un regim omniprezent care subjugă, prin politica salarială, ziarele și parlamentarii.

0 9Q

In Sistemele socialiste, Pareto și-a prezentat, pe larg, părerile despre politica vremii și era clar că nu agrea deloc ideea de socialism. Acest fapt 1-a remarcat atunci și Emanuel Leser, un recenzor al cărții, care 1-a acuzat: 1) că era individualist, 2) că declara război socialismului și 3) că furniza claselor avute arme pentru a-și apăra pozițiile. Și iată cum a reacționat Pareto: « Cunoașteți anecdota acelui scriitor care a definit racul ca fiind „un pește roșu care merge înapoi" și căruia i s-a răspuns „definiția dumneavoastră este exactă numai că 1) racul nu e pește; 2) nu e nici roșu; 3) nu merge înapoi" ?».30

Socialismul devine o ideologie predominantă în epocă, pe care promotorii acesteia o pun în apărarea drepturilor cetățenilor, a clasei de mijloc, a muncitorilor și țăranilor, o prezintă ca o pistă de lansare către „o lume dreaptă a celor egali". Ce gândește Pareto? Că o propoziție științifică este adevărată sau falsă și nu poate îndeplini o altă condiție ca aceea de a fi liberală sau socialistă. „A dori să integrezi ecuațiile mecanicii cerești introducând o condiție catolică sau atee, e o pură nebunie. Nu există o astronomie catolică sau atee, dar există astronomi atei și astronomi catolici. A dori să se demonstreze teorema pătratului ipotenuzei cu un apel la nemuritoarele principii din 1789 sau la credința în viitorul Patriei, ar fi perfect absurd. E același lucru cu a invoca idealurile socialiste pentru a demonstra legea care, în societățile noastre, reglează distribuția bogăției. Credința catolică a

29 Vilfredo Pareto, I sistemi socialiști, Milano, Instituto editoriale, 1920

30 Fondul de scrisori „V. Pareto" – Banca Populară din Sondrio, către Julius Wolf, între 28 și 30 decembrie 1903

30

terminat prin a fi de acord cu rezultatele astronomiei și geologiei, iar credința marxiștilor și ereticilor, așadar, trebuie să se împace cu rezultatele științei

economice".

31

Capitolul m

Contribuțiile lui Pareto la dezvoltarea teoriei acțiunii sociale

Statutul și scopul sociologiei

Acțiunile logice și non-logice

Cercetarea acțiunilor non-logice în istoria umanității

Teorii care transcend experienței

Teorii pseudo-științifîce

1. Tratatul de sociologie generală, cea mai complexă operă de sociologie a lui Vilfredo Pareto, apare în 1916 în limba italiană, iar în 1917 este publicată și varianta în franceză. Opera este structurată în patru volume: „Acțiunile logice și non-logice", „Reziduurile", „Derivațiile" și „Forma generală a societății". Deși număra peste 2000 de pagini, manuscrisul Tratatului n-a fost păstrat integral. O mare parte dintre paginile care nu au văzut lumina tiparului se află în Biblioteca Națională Centrală din Florența, iar cercetătorul Lapo Mani a făcut un inventar detaliat al acestora, precizând că varianta publicată a Tratatului e mai bine elaborată și că s-a respectat dorința autorului ca anumite pasaje să nu fie publicate deoarece au redactări mai puțin fericite. „Poate opera lui Pareto – scrie un reputat exeget al său, nu e mare, în sens absolut, ca cea a lui Max Weber. Nu conține capodopere ale gândirii sociale, nici nu e armonioasă, nici nu e completă. Este o operă prea ambiguă, prea aluzivă, disarmonioasă și aspră." Aprecierile aparțin lui

32

Giovanni Busino, care adaugă: „Dar tocmai pentru că renunță la perfecțiune, la clasicitate, pentru că riscă și dorește să țină seama de nonsensul social, opera lui Pareto are o originalitate inconfundabilă."31 Pareto nu a dat numele său unei școli de sociologie și nici nu este studiat precum Emil Durkheim, Talcott Parsons, Georg Simmel sau Max Weber, totuși nu i se poate nega contribuția la dezvoltarea sociologiei moderne. Marginalizarea sa, în universități, a survenit și din cauza unor texte fasciste, autoritare, cinice sau prea liberale pentru vremea în care trăia, dar cercetătorii teoriei elitelor, de exemplu, nu pot face abstracție de Tratatul de sociologie generală.

„Ajutându-ne să descoperim sistemele de relații aflate la baza acțiunilor umane, să înțelegem modalitățile care ne permit să creăm doctrine și cunoștințe, să justificăm sau să facem plauzibile rațiunile de a fi noi înșine, lumii întregi, Pareto ne învață că doar îndoiala, critica și toleranța ne pot ajuta să trăim liberi. îndoiala, critica și toleranța chiar și față de propriul nostru crez, de propria înțelepciune, de propriile raționamente științifice, de orice teorie socială. Toate sunt utile, dar nici una nu este adevărată. Toate sunt necesare, dar nici una indispensabilă", afirma Busino.

H. Bousquet așează opera lui Pareto pe cel mai înalt nivel al creațiilor spiritului uman. „Tratatul de sociologie generală este una dintre cele mai autentice încercări ale spiritului uman de a înțelege structura societății și valoarea raționamentelor care sunt desfășurate la nivelul ei." în schimb, Gurvitch îl consideră pe Pareto „Un exemplu ce trebuie evitat", R. V. Worhington îl numește pe autor promotor al fascismului care și-a elaborat teoria în opoziție directă cu cea a lui Marx, iar Coser spune despre Tratat că este un amestec de geniu și observații

31 Giovani Busino, prefață Ia Trattato di sociologia generale de Vilfredo Pareto, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

33

irascibile. Cu toate acestea, toți criticii Tratatului i-au recunoscut lui Pareto meritul de a da substanță teoriei elitelor.

In sociologia românească opera lui Pareto a fost acceptată și cultivată mai ales în mediile academice, sociologului italian consarându-i-se capitole întregi și studii în diverse volume, articole în reviste, fiind analizată contribuția sa științifică în cursuri universitare și dezbateri de seminar. Subliniem, în acest sens, preocupările profesorilor Ion Ungureanu și Ilie Bădescu de la Facultatea de Sociologie a Universității din București, care s-au preocupat statornic de preluarea și promovarea concepției sociologice a lui V. Pareto în România. In lucrarea „Istoria sociologiei" (2002), Ilie Bădescu a examinat pe parcursul a cinci capitole întreaga creație sociologică a lui Pareto, reușind să ne ofere o imagine sistematică și unitară asupra contribuțiilor sale științifice.

In primele fraze ale Tratatului de sociologie generală, Pareto încearcă să dea o definiție domeniului cercetat. „Societatea umană este obiectul multor studii. Unele constituie discipline speciale cum ar fî dreptul, economia, istoria politică, istoria religiilor etc., altele nu au fost denumite încă. Sintezei lor, adică studiului societății, în general, i se spune sociologie." Deși consideră imperfectă această definiție, cercetătorul crede că ea poate fi totuși îmbunătățită, dar nu foarte mult, întrucât nici diferitelor științe matematice nu li s-a găsit o definiție mai bună. Și împărțirea pe discipline e discutabilă pentru că nici până acum nu s-au trasat granițele între diferitele științe ca, de exemplu, între chimie și fizică sau între fizică și mecanică. Până la urmă însă, denumirile nu sunt atât de importante precum lucrurile, precum cercetarea relațiilor între fapte sociale și cunoașterea lor, ori precum scopul.

Pareto crede că, până la el, sociologia a fost prezentată aproape totdeauna dogmatic, iar denumirea de „pozitivă" dată de Comte filosofiei sale e la fel de

32 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

34

dogmatică precum Discursul asupra istoriei universale a lui Bossuet sau ca operele lui Spencer, De Greef, Letourneau și ale altora. „Nu găsim inutile sociologiile care au principii dogmatice, cum nu credeam că ar fi inutile geometriile lui Lobacevsky sau Riemann, doar că le cerem acestor sociologi să folosească premise și raționamente clare și cât mai riguroase posibil. Sociologii umanitare avem o droaie, acestea fiind aproape toate cele care se publică acum. Sociologiile metafizice sunt și ele o grămadă, și dintre acestea trebuie amintite cele pozitiviste și toate cele umaniste, sociologiile creștine, catolice etc. Admitem, fără a vrea să greșim față de toate aceste sociologii, că prezentăm aici una exclusiv experimentală, precum chimia, fizica și alte științe asemănătoare. Intenționăm, așadar, în cele ce urmează, să ne lăsăm conduși doar de experiență și de observație."33

Pareto își propune anumite obiective în capitolul de deschidere al Tratatului de sociologie generală, de la care nu va abdica până la final. Nu va accepta să se refere la „adevărul" intrinsec al vreunei credințe, religii, ideal metafizic sau moral, deoarece acestea nu rămân între granițele experienței și observației. Le va cerceta doar dacă duc la fapte sociale, va studia cum a luat naștere și s-a dezvoltat o idee și în ce relații se află cu alte fapte sociale. „Acești termeni (experiența și observația) îi folosim în sensul dat de științele naturii, precum astronomia, chimia, fiziologia și nu putem indica alte lucruri care pot fi arătate acum prin termenii experiență intimă, creștină și care reînnoiesc, pur și simplu, prin schimbarea denumirii, auto-observația vechilor filosofi. O asemenea auto-observație o tratăm doar ca pe un fapt extern, o studiem ca fapt social, nu ca fapt care ne aparține."34 Va lua, de asemenea, în considerare opera „proastă și nefolositoare" care opune experiența principiilor, dar va refuza dominația acelor principii asupra experienței, va porni de la fapte pentru a ajunge la teorii și va încerca să se depărteze cât mai puțin posibil de fapte.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

34 Idem

35

Va căuta uniformitățile pe care le prezintă faptele, uniformitățile pe care le va numi legi și va demonstra că faptele nu sunt supuse legilor, ci legile faptelor. Pentru el, legile nu sunt „necesare", sunt doar ipoteze care completează, mai mult sau mai puțin, un număr de fapte și au valoare doar până când sunt înlocuite de altele mai bune. Nu va renunța la restricția „în limita timpului și a experienței cunoscute de noi", fiind totuși conștient că orice cercetare este moderată, relativă și duce la rezultate care sunt mai mult sau mai puțin probabile, dar, din ce în ce mai probabile. Cercetătorul crede că trebuie să se reflecteze exclusiv asupra lucrurilor și nu a sentimentelor pe care denumirile lucrurilor le trezesc în noi, că sentimentele trebuie studiate doar ca factori externi, că nu trebuie să afirme dacă o acțiune este sau nu îndreptățită, dacă este morală sau imorală, ci doar să observe cum anumite cauze îi motivau pe oameni să acționeze într-un fel sau altul. Termenii lipsiți de precizie nu vor fi admiși deoarece „de la premise imprecise se pot trage doar concluzii imprecise." Probele propozițiilor vor fi căutate doar în experiență și în observație, excluzându-se orice probă care este în acord cu sentimentele și va urmări fenomenul în ansamblul său, neglijând detaliile. El consideră că este greșit să se pornească de la anumite principii teologice sau metafizice, așa cum porneau contemporanii săi de la „progresul democratic", pentru a se constitui o sociologie. „Noi ne mișcăm pe un teren restrâns, în cel al experienței și observației; nu negăm că ar fi și altele, dar nu vrem să ne ocupăm de ele. Ne propunem scopul de a descoperi teorii care să arate faptele experienței și observației (§486) și, în prezentul studiu, refuzăm să ne referim la altele. Cine dorește să iasă de pe terenul logico-experimental, să-și caute altă companie și să ne lase în pace." – își avertizează cititorii.35

Pareto încearcă să transforme sociologia într-o știință logico-experimentală asemenea matematicii, fizicii, chimiei, care pornesc de la fapte și de la deducții

35 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

36

logice ale faptelor, dar nu va neglija sentimentele pentru că altfel n-ar putea convinge pe nimeni. Știința socială trebuie să se refere și la sentimentele care îi îndeamnă pe oameni să acționeze într-un fel sau altul, dar autorul trebuie să se depărteze de acestea la momentul oportun, pentru ca pledoaria sa să fie elocventă. Dar, întrucât își propune să rămână pe terenul științei experimentale, autorul va încerca să nu provoace sentimentele cititorului, avizat că, atunci când va avea de prezentat fapte de egală valoare, din trecut și prezent, le va prefera pe cele din trecut, iar dintre religiile apuse și cele prezente, le va prefera pe primele. El ar vrea, însă, să prezinte toate faptele, directe sau indirecte, care îl vor conduce spre descoperirea unei uniformități. Idealurile sunt fapte pure, iar importanța lor nu e în relație cu meritul lor intrinsec, ci cu numărul mare de indivizi care le au, iar poveștile și legendele de magie sau teologie, privite de mulți ca nefolositoare și ridicole, sunt utile pentru a cunoaște gândurile și sentimentele oamenilor, „așa cum psihiatrul e atent la delirul dementului nu pentru valoarea intrinsecă, ci pentru valoarea de simptome a bolii."36

Spre deosebire de scriitorii de literatură, care încearcă să trezească sau să întărească anumite sentimente oamenilor și să le treacă sub tăcere pe cele ce provoacă o altă reacție decât cea așteptată, un sociolog va trebui să caute doar uniformitățile și să nu ascundă fapte care l-ar ajuta să le descopere. „Autorul care expune anumite teorii, vrea să și le însușească toți; în el se regăsesc cercetătorul adevărului experimental și apostolul. în această carte îi separ total; rămâne primul și-1 exclud pe cel de-al doilea. Am spus și repet că unicul meu scop este căutarea uniformităților (legilor) sociale și adaug că prezint aici rezultatele acestei cercetări, deoarece rețin că, pentru un restrâns număr de cititori, pe care-i poate avea această carte și pentru cultura științifică, pe care ar putea s-o aibă, această expunere nu le poate dăuna și mă voi abține unde aș putea crede că această lucrare se poate

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

37

transforma într-o carte de cultură populară."37 Ideea este mai veche, ea apărând și în Manual, anterior Tratatului, unde preciza că: „Autorul poate doar să încerce să investigheze și să caute uniformitățile pe care le prezintă fenomenele sau legile lor, fără minimul scop al unei utilități practice directe și să nu încerce cumva să dea rețete sau precepte și nici să nu se străduiască să caute fericirea, utilul, bunăstarea umanității sau a unei părți a acesteia. Scopul, în asemenea caz, e exclusiv științific: adică de a cunoaște, de a ști și gata".

Pareto consideră că faptele, în mijlocul cărora trăim, acționează asupra noastră și astfel mintea noastră alege o anumită stare care nu poate contrasta cu ele și apoi această stare duce la forme de limbaj.

Termenii limbajului comun sunt lipsiți de precizie, iar orice raționament care, asemenea celui metafizic, se bazează pe sentimente, trebuie neapărat să opereze cu termeni lipsiți de precizie, din limbajul comun, pentru a ascunde defectele de logică și pentru a convinge. în schimb, raționamentele logico-experimentale, care se bazează doar pe observația obiectivă, trebuie să se servească de termeni preciși, din limbajul tehnic special. Cu toate astea, nu poate exista o corespondență perfectă între cuvânt și lucru, nici măcar în ceea ce privește figurile geometrice ca cercul sau linia dreaptă, corpurile chimice, speciile considerate pure de zoologi, deoarece trebuie să indicăm și în ce moment le luăm în considerare. „O

TO

bucată de fier nu rămâne la fel dacă se schimbă temperatura, starea electrică etc."

Oamenii simpli folosesc limbajul comun, puțini oameni de știință folosesc limbajul științific, de specialitate, dar și aceștia gândesc adesea tot în limbaj comun. Se obișnuiește ca limbajul științific să fie tradus în limbajul comun din două motive: 1) se presupune că unui cuvânt trebuie să-i corespundă ceva, 2) cuvântul are proprietăți misterioase. „Să discuți despre antipozi e mult mai plăcut decât să

37 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

38 Idem

38

vezi dacă există realmente. A medita asupra unui principiu al focului sau umidității e mult mai ușor decât să aduni toate observațiile din care se compune geologia. A medita asupra dreptului natural e mult mai comod decât a studia legislația din diferite țări și din diferite timpuri. A flecari despre valoare e mai puțin dificil decât a studia și a înțelege legile echilibrului economic.

Ținându-se cont de toate astea, se înțelege cum istoria științelor, până în zilele noastre, este, în esență, istoria bătăliei pe care a trebuit s-o dea și continuă să o dea metoda experimentală cu metodele auto-observației, cercetării, expresiilor de limbaj, etimologiei. Aceasta, învinsă pe de o parte, renaște pe de alta; dacă nu poate izbândi de la început, se ascunde și se aplatizează ca firul de iarbă, dar ajunge să se strecoare în teritoriul inamicului, prin crăpăturile lăsate neastupate de acesta.""

întrucât în treburile zilnice nu putem opera cu rigoarea și modul în care o fac științele logico-experimentale, suntem obligați să acordăm o mare importanță cuvintelor. Când un lucru primește o denumire, intră și într-o clasă de obiecte care are caracteristici cunoscute și ne trezește anumite sentimente. Dar, științele progresiste utilizează un limbaj propriu. Deși păstrează cuvinte din limbajul comun, apar și termeni cu semnificație specială. Economia politică a folosit la început termeni uzuali, la care a renunțat pe parcurs fiindcă era nevoie de precizie. „Astfel Jevons a renunțat la termenul de valoare, deoarece, după ce 1-a folosit în fiecare text cu diverse semnificații, a terminat prin a nu mai avea nici una și a propus alt termen, rațiune de schimb, căruia i-a atribuit o semnificație precisă".40 La fel, termenul de apă a fost înlocuit cu altul mai precis, H20, rezultat din combinarea moleculelor de oxigen, cu cele de hidrogen. Pareto consideră că apei i s-ar putea spune și „Lavoisier" că oamenii de știință se vor gândi tot la ceea ce exprimă denumirea uzuală.

39 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

40 Idem

39

Autorul își roagă cititorii să citească atenți definițiile date de el unor termeni și să nu încerce să ghicească, prin etimologie sau limbaj comun, termenii pe care îi folosește și dă drept exemplu cuvintele „reziduu" și „derivații", care au alte semnificații în limbajul uzual decât ce va dori el să indice. Tocmai din cauza acestui considerent, textul paretian pare criptic, iar sociologia nu a reținut și nu a impus denumirile de „reziduu" și „derivații" date de cercetător. O situație identică apare în cazul termenului „ofelimitate", cercetat din punct de vedere etimologic de economiștii literați „care trebuie să fi avut prea mult timp de pierdut fiindcă examinau dacă n-ar fi mai bună denumirea de deziderat Uitate". Sociologul ne face concesia de a ne lăsa să înlocuim noi termenii respectivi cu numere sau litere ale alfabetului, pentru a observa că raționamentul va fi același.

In finalul capitolului introductiv, Pareto ne previne că Tratatul de sociologie generală este o lucrare foarte generală ca și cum am spune că pământul e o sferă. „Vor rămâne apoi de studiat detalii, cum ar fi desenarea oceanelor, a continentelor, munților, pe sfera terestră și asta va constitui un studiu de sociologie specială."

2. In capitolul „Acțiunile non-logice" autorul își propune să studieze acțiunile umane, starea sufletească și modalitățile prin care se exteriorizează o persoană, pentru a se ajunge la scopul final care este cunoașterea formelor sociale. Prin metoda inductivă, fără vreo noțiune apriori, faptele sunt descrise, clasificate și studiată natura lor, pentru a descoperi vreo uniformitate (lege) în relațiile dintre ele.

Acțiunile logice sunt cele care utilizează mijloacele potrivite scopului și leagă, prin logică, mijloacele de scop, iar cele non-logice sunt cele în care legătura logică dintre mijloace și scop nu există, ceea ce nu înseamnă că sunt ilogice. Acțiunile logice sunt constituite din material experimental și din fapte obiective, legate între ele de raționamente riguroase. „Ele furnizează material științific unor

A se vedea și substanțialul studiu semnat de Ilie Bădescu, în volumul "Istoria sociologiei", Editura Economică, București, 2002, cap. 23, p. 421-436

40

discipline în care prevalează criteriile adevărului empiric și al validității logice, ca economia, istoria, etnografia, demografia, lingvistica" – afirmă G. Busino. In schimb, acțiunile non-logice, mai numeroase, au o mare importanță în viața socială.

Cele mai importante acțiuni nu sunt logico-experimentale, ci sunt acțiunile non-logice.

Orice fenomen social poate fi luat în considerare sub două aspecte: cel care există în realitate, obiectiv, și cel care apare în sentimentele oamenilor, subiectiv. Diferențierea este necesară deoarece nu putem introduce în aceeași clasă experimentele pe care le face un chimist în laboratorul său și practicile vrăjitorești ale unuia care s-a dedicat magiei sau acțiunile făcute de marinarii greci când împingeau nava la apă și sacrificiile oferite lui Poseidon, pentru a naviga fără evenimente. Deși am considera că sunt două aspecte (obiectiv și subiectiv), în realitate, consideră Pareto, ambele sunt subiective „pentru că orice cunoaștere umană e subiectivă și ele nu se disting printr-o deosebire de natură, ci printr-o sumă, mai mică sau mai mare, de cunoașteri de fapte.'Noi știm – sau credem că știm – că sacrificiile făcute pentru Poseidon nu se refereau doar la navigație; le separăm așadar de alte acțiuni care, cel puțin după cunoștințele noastre, pot lucra asupra acestora. Dacă într-o zi se va descoperi că noi ne-am înșelat și că sacrificiile pentru Poseidon sunt foarte utile pentru a obține o navigare favorabilă, va trebui să înlocuim aceste sacrificii cu acțiuni de același fel. Asta (…) se reduce la afirmația că fiecare individ face o clasificare, după cunoștințele pe care le deține. Nu înțelegem cum ar putea fi altfel."42 Aproape toate acțiunile umane sunt logice, dar pentru marinarii greci, sacrificiile făcute pentru Poseidon și acțiunea de a vâsli erau la fel de logice.

Autorul propune și un tablou al acțiunilor.

42 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

41

Scopul obiectiv e identic cu cel subiectiv?

Clasa a Il-a. Acțiuni non-logice

Scopul obiectiv diferă de cel subiectiv?

Subgenul celui de-al treilea și de-al patrulea gen:

t , r

3 (X, 4 a Scopul obiectiv ar fi acceptat de subiect dacă l-ar cunoaște

3p,4(3

Scopul obiectiv ar fi respins de subiect dacă l-ar cunoaște.

42

Scopul indicat aici e unul direct; luarea în considerare a unui scop indirect e exclusă. Scopul obiectiv e unul real, pus în domeniul observației și experienței și nu un scop imaginar, poziționat în afara domeniului. Acest ultim scop poate fi, în schimb, unul subiectiv.

In clasa 2, genul 4, intră acțiunile studiate de economia politică, operațiunile militare, politice, juridice etc., ceea ce dovedește importanța mai mare în fenomenul social. Genurile 1 și 3 care nu au un scop obiectiv, sunt destul de puțin importante pentru rasa umană. Oamenii au o tendință foarte evidentă de a da o explicație logică acțiunilor lor și, deci, acestea trec aproape toate în genurile 2 și 4. Pareto include la genul 1 acțiunile impuse de normele de politețe sau de obiceiuri, dar cum oamenii găsesc motive pentru a le justifica, ele trec în genul 2.

„La animale, dacă admitem că nu gândesc, aproape toate acțiunile zise instinctive își găsesc loc în genul 3; unele pot fi și în 1.

Genul 3 e tipic acțiunilor non-logice și studierea acestuia la animale ne va ajuta să înțelegem aceste acțiuni la oameni. Apropos de insecte, Emil Blanchard spune că acestea «sug mierea din nectarul florilor, când sunt adulte, dar larvele lor nu supraviețuiesc decât cu prada vie și întrucât, cele ale viespilor și albinelor, sunt apode, incapabile să se hrănească, ele ar putea pieri imediat dacă ar fi abandonate. De aici deducem ce va urma. Mama însăși trebuie să procure hrana copiilor săi. Acea ființă muncitoare, care nu trăiește decât cu sucul florilor, va declara război insectelor pentru a asigura existența progeniturilor.» (…)."43

Acțiunile logice sunt, cel puțin în partea principală, rezultatul rațiunii în timp ce cele non-logice își au originea în stările psihice, sentimente, subconștient etc.

„O altă diferență foarte importantă între acțiunile oamenilor și cele ale animalelor apare deoarece noi nu observăm acțiunile umane doar din exterior, ca pe cele ale animalelor. Deseori noi le cunoaștem prin judecată, prin impresia făcută

43 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

43

despre oameni, din imaginarea motivelor care-i determină pe aceștia să facă ceva, sau din cercetarea cauzelor unor acțiuni ale lor. Și astfel acțiunile care ar fi aparținut genurilor 1 și 3, trec în 2 și 4.

Operațiunile de magie, cărora nu li se adaugă alte acțiuni, aparțin genului 2. Ofrandele aduse de romani și greci trebuie să facă parte tot din acesta, cel puțin atunci când nu se acordă mai multă importantă realității decât zeilor. Hesiod vrea să nu fie traversat niciodată un fluviu fără să se facă o rugăciune și să fie spălate mâinile. Aceasta ar fi o acțiune de genul 1, dar el adaugă că zeii îi pedepsesc pe cei ce traversează râul fără a se spăla pe mâini. Acțiunea devine deci de genul 2.

Acest procedeu e obișnuit și foarte răspândit. Hesiod spune chiar că nu e bine să semeni în a 13-a zi a lunii, dar că această zi e cea mai bună pentru a planta. Și face multe alte referiri de acest fel; acțiunile sunt de genul 2.

La Roma, preotul care observase semne cerești, putea să amâne pentru o altă zi adunările. Pe la sfârșitul republicii, când nu se mai credea în zei, aceasta era o acțiune logică, de genul 4. Ea era de subgenul 4a, din cauza preoților care, cu ajutorul zeilor, împiedicau astfel vreo deliberare considerată funestă pentru poporul roman.

In general, aceste acțiuni corespundeau, chiar dacă imperfect, procedurilor folosite astăzi pentru a evita decizii nu foarte ponderate ale unei adunări, proceduri care prevăd două sau trei deliberări consecutive, sau acordul a două adunări etc. In acest mod, acțiunile preoților aparțineau deseori subgenului 4a.

Marea parte a actelor politice, a pretinsei misiuni a unui popor sau a unui om, aparțin genului 4. Regele Prusiei, Wilhelm I și împăratul francez Napoleon al III-lea se rețin ca oameni «providențiali». Dar primul credea că misiunea sa consta în a face bine și în a-și mări țara, iar al doilea credea că este destinat să facă bine umanității. Primul a avut acțiuni de subgenul 4a, iar al doilea de 4(3.

44

în general, oamenii fixează pentru acțiunile lor anumite reguli generale (morala, obiceiurile, dreptul) de la care încep un număr mai mic sau mai mare de acțiuni 4a și 4p\"44

Domeniul acțiunilor logice, foarte restrâns la animale, devine foarte larg la oameni. Multe acțiuni umane încep mecanic, instinctiv, conform obișnuinței, așa cum și la animale apare sâmburele logic. Probabil, din nevoia instinctivă de a comunica a apărut și limbajul, urmat de teoria gramaticală și de abstractizări, ulterior demonstrându-se că oamenii pleacă, în general, de la concret pentru a ajunge la abstract și nu invers. Facultatea de a abstractiza se dezvoltă la popoarele civilizate și e foarte slabă la cele barbare.

Pareto prezintă în acest capitol o serie de acțiuni care li se păreau logice oamenilor, adăugând că omul are o tendință puternică de a adăuga desfășurări logice la acțiunile non-logice, care se pare că au avut o mare importanță în viața socială. El propune examinarea unei acțiuni non-logice, aceea de a provoca sau împiedica furtuni sau de a distruge și feri recoltele. Fenomenele meteorologice sunt privite în dependență de anumite practici, prin intermediul forțelor supranaturale. Se face referire la cazul lui Empedocle, despre care Diogene afirma că se lăuda că poate chema ploaia sau vânturile. Plutarch afirmă că același Empedocle și-a eliberat țara de sterilitate și boli, închizând gurile munților prin care vânturile suflau spre câmpie. Titus Flavius ne informează că Empedocle a făcut să se oprească un vânt care-i îmbolnăvea pe locuitori și cauza sterilitate femeilor. Aceleași idei pot fi întâlnite la o sectă grecească și la israeliți, de unde rezultă că este o interpretare teologică.

„Este evident că avem aici ceva asemănător unui trunchi din care pleacă mai multe ramuri, un element constant și multe interpretări. Trunchiul, elementul constant, e credința că Empedocles a împiedicat vânturile să facă rău țării sale,

44 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

45

ramificațiile, interpretările sunt concepții despre modul în care un astfel de efect a avut consecințe și, normal, ele depind de înclinațiile autorilor cărora le aparțin. Omul practic caută motive pseudo-experimentale, teologul motive teologice."45

Sunt amintite și alte acțiuni non-logice din antichitate despre cum înțelegeau oamenii fenomenele meteorologice, despre sacrificii, descânturi, vrăjitorii. In Evul Mediu, locul zeilor este luat de Dumnezeu, iar practicile vrăjitorești sunt pedepsite de biserică. Dar, întrucât primau credințele populare, prin care se manifesta acțiunea non-logică a practicii magice, aceeași biserică a terminat prin a accepta ideea, împăcând credința populară cu principiile catolice. Se va spune că magia e opera diavolului, dar cu permisiunea lui Dumnezeu. „Când există un ansamblu de fapte și credințe, se întâmplă foarte rar ca cineva să nu tragă foloase din asta și deci nu e de mirare că guvernul sau biserica valorificau credința în vrăjitorie.

Sfântul Agobardus se referă la faptul că se plătea tribut celor care invocau furtunile, iar Carol cel Mare își avertiza supușii să plătească regulat zeciuala bisericii, pentru a salva recoltele.

Dar, în Evul Mediu și în secolele următoare, au curs acuzele la adresa vrăjitorilor că au provocat furtuni și au distrus recoltele. Oamenii au trăit, multe secole, terorizați de demoni. Când se gândeau la aceștia păreau a fi alienați mintal și credeau că seamănă moarte și distrugere."46

în prezent, crede autorul, se poate vorbi de vrăjitorie dar nu și despre sex, deoarece guvernele, fie din convingere, fie pentru a face pe plac unor ignoranți și fanatici, îi persecută pe cei care vorbesc liber despre sex. Ele „nu iau atitudine împotriva ereziei sexuale decât după ce primesc solicitări de la genii ale răului, care se adună în societăți de morală și în congrese contra pornografiei". 7

45 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

46

Până în secolul al XVIII-lea, s-a continuat cu condamnările pentru vrăjitorie, favorizându-se credințele populare în loc să fie oprite aceste acțiuni non-logice, pentru care s-au căutat interpretări logice.

Din exemplele folosite de Pareto rezultă că există o parte constantă, adică sentimentul că prin anumite practici se poate interveni asupra stihiilor, și o altă parte variabilă, diferită, reprezentând modalitatea de a acționa. Știința caută părțile constante ale fenomenelor pentru a ajunge la cunoașterea trăsăturilor uniforme și logice.

„In același timp inducțiile ni se par altfel, nu ca afirmații, pentru că sunt obținute din prea puține fapte, ci mai degrabă ca propoziții de verificat, extinzând domeniul cercetărilor noastre:

1° dacă pentru o secundă considerăm faptele exclusiv sub aspect logico-experimental, acțiunea bisericii față de magie e pur și simplu nesănătoasă și toate acele povești cu diavoli sunt ridicole și puerile. Din aceste premise se trage concluzia că așa e chiar religia bisericii și că ea dăunează societății. Putem accepta această opinie?

Să reținem mai întâi că raționamentul e valabil nu doar pentru religia catolică, ci pentru toate religiile, chiar și pentru toate filosofiile, în fine, pentru tot ce nu este știință logico-experimentală. E imposibil să fim de acord cu această concluzie și să considerăm ca nesănătoasă cea mai mare parte a vieții societăților umane până azi. Să fim atenți apoi, dacă tot ce nu e logic e dăunător societății și deci și individului, că nu ar trebui să fie cazuri ca cele referitoare la animale și ca altele pe care le vom vedea pentru oameni, în care, în schimb, anumite acțiuni non-logice sunt utile și foarte utile. Concluziile fiind greșite, chiar acesta trebuie să fie raționamentul; unde este greșeala?

Silogismele complete ar fi: a) orice doctrină care are o parte nesănătoasă e nesănătoasă; doctrina bisericii are nesănătoasă partea care privește magia, etc; b)

47

orice doctrină care nu e logico-experimentală e dăunătoare societății; doctrina bisericii nu e logico-experimentală, etc.

Propozițiile care fac fals raționamentul precedent sunt: a) orice doctrină care are o parte nesănătoasă e nesănătoasă; b) orice doctrină care nu e logico-experimentală, e dăunătoare societății. Trebuie deci să le examinăm de aproape și să vedem dacă faptele sunt sau nu în concordanță. Dar pentru a face asta, trebuie mai întâi să avem o teorie a doctrinelor și a acțiunii acestora asupra indivizilor și societății. (…)

2° probleme analoge celor puse acum pentru doctrine, apar și la oameni.

Dacă ar fi să considerăm acțiunea lor sub aspect logico-experimental, nu i se poate spune decât imbecil autorului care scrie enormele prostii puse de Bodin în a sa Demonomania. Sunt la fel de false propozițiile următoare: «Bodin a spus prostii și a provocat pagube altora, deci e un imbecil și un delincvent. Bodin era un om inteligent și onest, deci ce scrie el in Demonomania sa e de bun augur, iar acțiunea începută de el este onestă».

Prin aceasta vedem că nu putem judeca valoarea logico-experimentală și utilitatea doctrinelor prin falsa considerație a autorității autorului; și care trebuie, în schimb, să urmeze calea aspră și grea de a le studia în mod direct. Și astfel iată-ne conduși, de la început la concluzia trasă din chiar considerarea doctrinelor."

Analizând acțiunile non-logice, autorul descoperă o față ascunsă și alta care nu există. Prima e stabilă, cea de-a doua e variabilă, prima fuge de orice explicație empirică, cea de-a doua e totdeauna observată empiric. Fața constantă și ascunsă este „reziduu", cea variabilă e numită „derivație"

Potrivit concluziilor autorului, pe care le va prezenta la începutul următorului capitol, importanța acțiunilor non-logice nu poate fi negată, deși multe teorii sociologice le disprețuiesc și încearcă să le reducă la acțiuni logice.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

48

3. în capitolul „Acțiunile non-logice în istoria doctrinelor", Pareto va încerca să găsească urmele acțiunilor non-logice în descrierea faptelor la diferiți autori și consideră că, dacă acestea au importanța sugerată anterior, ar fi neobișnuit ca oamenii de geniu care s-au ocupat de studiul societății umane să nu fi dat vreun avertisment. El lasă deoparte cazurile autorilor care afirmă că acțiunile oamenilor depind de teritoriul unde locuiesc, de climă, rasă, ocupație, înclinații, deoarece acțiunea determinantă de asemenea cauze nu e fructul raționamentului și e clar că este una non-logică. Când se admit asemenea cauze „autorii studiază ceea ce este, iar când vor ca toate acțiunile să fie logice, studiază ceea ce, după părerea lor, ar trebui să fie și trec de la investigație științifică la predică."

Căutând adevărul experimental care este ascuns după impresii greșite, va lua exemplul lui Summer Maine care, în „Ancient Law", notează că societățile din vechime erau constituite din familie, iar dreptul antic se referea la un sistem de mici bresle independente, adică instituțiile se adaptau la starea de lucruri. Aici apare și conceptul acțiunilor logice prin afirmația că „oamenii sunt considerați și tratați ca părți ale unui grup și nu ca indivizi", iar mai apoi apariția acțiunilor logice devine și mai clară prin ideea că societatea antică era formată din mici bresle independente, pe care dreptul primitiv le consideră grupuri patriarhale de familie și perpetue. De aici concluzia că instituția este transmisibilă după moarte, prin universitatis juris, pe care-1 găsim în dreptul roman. Acest lucru duce la o analiză logică, ulterioară acțiunilor non-logice, dar nu descrie cu precizie faptele. Succesiunea lui universitatis juris nu pleacă de la conceptul unei bresle, ci de la cel de breaslă. „O familie, sau un grup etnic, ocupa un teren, avea cirezi; faptul perpetuei ocupații, a posesiei, este, după orice probabilitate, anterior oricărui concept abstract și oricărui concept de drept de succesiune, întrucât îl vedem la animale. Marile feline ocupă un anumit teritoriu de vânătoare care chiar rămâne în familie, dacă omul nu vine să

49

le deranjeze. Un mușuroi e etern și e puțin probabil ca furnicile să aibă conceptul de breaslă sau de succesiune. La om, în schimb, acest fapt va genera conceptul. Apoi, omul, fiind un animal logic, va dori să găsească motivul faptului și printre atâtea explicații pe care le-a imaginat s-ar putea găsi și cea a lui Sumner Maine. Acesta e unul dintre autorii care au demonstrat cel mai bine diferența între dreptul aplicat și dreptul teoretic, și de fiecare dată el uită asta, cu cât e mai puternic conceptul care pune peste tot acțiunile logice. Dreptul aplicat e constituit dintr-un ansamblu de acțiuni non-logice care se repetă în mod regulat. Dreptul teoretic constă în două părți, adică: 1° o analiză logică – sau pseudologică sau chiar imaginară – a acestor acțiuni non-logice, 2° concluziile principiilor care au apărut după o asemenea analiză. Dreptul aplicat nu e doar primitiv, el apare alături de dreptul teoretic, se insinuează în mod facil în jurisprudență și o modifică și apoi vine ziua în care din aceste modificări se face teoria. Viermele devine fluture, dreptul teoretic are un nou capitol."49

Foarte importante pentru studiu sunt narările unor autori din vechime despre fapte de vitejie sau războaie. Neavând alte date și neștiind dacă este vorba de fapte de istorie sau de legende, suntem tentați să împărțim narațiunea în două părți: o parte care pare credibilă, care ni se pare a se fi petrecut în realitate și una miraculoasă, incredibilă. Această împărțire este o mare greșeală. Este clar că din legende nu putem scoate fapte istorice despre care să știm sigur că s-au petrecut în realitate dar, uneori, sunt mai importante faptele legendare decât cele istorice, deoarece ne prezintă starea psihică a oamenilor care le-au creat, iar Tratatul își propune tocmai cunoașterea acestor stări psihice deoarece interpretarea vulgului e mai importantă decât a teoreticienilor: „E mai important ce crede vulgul despre virtute, decât filosofii" crede Pareto. „Interpretarea logică a acțiunilor non-logice

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

50

devine, la rândul ei, o cauză a acțiunilor și chiar a celor non-logice uneori, și deci e importantă pentru a determina echilibrul social."50

Unii autori nu acordă atenția cuvenită acțiunilor non-logice, dar nu pot să nu se refere la ele ca la anumite înclinații naturale ale oamenilor. Ei reduc la minimum aceste înclinații și se presupune că oamenii trag din ele concluziile logice și acționează în conformitate cu acestea. La teoreticieni mai apare însă un motiv care-i determină să înlocuiască acțiunile logice cu cele non-logice: dacă se presupune că anumite acțiuni sunt logice e mai simplu să se construiască o teorie, deoarece oamenii știu să facă deducții logice și nu trebuie să recurgă la observarea unor fapte, să extindă cercetările în timp și spațiu, așa cum se întâmplă în cazul acțiunilor non-logice. „Dacă economia politică e mai avansată decât sociologia, acest lucru se întâmplă, mai ales, pentru că ea studiază acțiunile non-logice. Și ar fi fost încă de la început o știință foarte bine construită, dacă n-ar fi avut de depășit marele obstacol al interdependenței fenomenelor studiate de ea, în timp ce persoanele care se dedicau unui asemenea studiu nu erau capabile să caute singura cale cunoscută de noi, pentru a ține cont de interdependență. A fost depășit în mică măsură acest obstacol când s-a folosit matematica pentru studierea fenomenelor economice și s-a constituit astfel o știință – economia matematică, ea putând fi pusă pe picior de egalitate cu alte științe ale naturii."51

Există însă și alte motive pentru care teoreticienii preferă acțiunile logice. Majoritatea nu se limitează să studieze ceea ce este, ci și ceea ce ar trebui să fie, aici fiind indispensabilă logica. Ei privesc acțiunile non-logice ca pe superstiții care trebuiesc eliminate din uzul rațiunii și consideră că omul trebuie să acționeze doar din rațiune. Și Platon se îngrijește prea puțin de ceea ce este și depune efort pentru a găsi ce trebuie să fie. Dispar astfel acțiunile non-logice, iar autorul inventează, în

so Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988 51 Idem

51

mare măsură, acțiunile logice. El va institui magistrați care se vor ocupa să le acorde nou-născuților loc în clasa din care fac parte și părinții lor, va dicta legi pentru a modifica sau păstra obiceiurile, va face dizertații pe o temă științifică modestă pentru a ajunge la creații sublime.

O veche concepție despre acțiunile non-logice o regăsim și în controversele asupra problemei dacă virtutea se poate sau nu învăța. Socrate consideră virtutea o știință, deci nu lăsa loc acțiunilor non-logice. In schimb, Platon și Aristotel consideră că o înclinație naturală pentru virtute e necesară, dar și aici rămânem în domeniul logicii, deoarece această înclinație naturală e, mai degrabă, propusă.

Sfântul Toma spune că virtutea este „straiul minții", cu ajutorul căreia se trăiește drept și pe care nimeni nu o folosește să facă rău. Compararea virtuții cu straiul minții duce la acțiuni non-logice.

La anumiți autori lipsește total partea acțiunilor non-logice sau, atunci când există, e considerată o parte a răului. Doar logica, sinonimă cu „binele", e motorul oricărui progres uman, iar tot ceea ce nu este logic e sinonim cu „răul". „Să nu te înșele denumirea logică. Această credință nu are nimic de-a face cu știința logico-experimentală, iar cultul rațiunii poate fi egal cu orice alt cult religios, neexcluzându-1 pe cel al fetișiștilor" spune Pareto. Concepte asemănătoare apar si la filosofii francezi de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care cred că orice bine vine de la „rațiune" și orice rău de la „superstiție", iar Holbach vede în „păcat" sursa tuturor relelor.

La fel, spre sfârșitul secolului al XVffi-lea și începutul secolului al XlX-lea, același curent de acțiuni non-logice se manifesta prin teismul filosofilor, divagațiile sentimentale ale lui Rousseau, cultul rațiunii, al ființei supreme, teofilantropia a cărei ramură este, în esență, religia pozitivistă a lui Compte, cea a lui Saint Simon, religia pacifistă și altele.

52

Pareto propune spre studiu și mijloacele prin care acțiunile non-logice sunt eliminate, rămânând doar cele logice și alcătuiește următoarea clasificare.

„Studiem acum mijloacele prin care acțiunile non-logice sunt eliminate, rămânând doar cu cele logice și, de obicei, începem cu clasificarea obiectelor pe care dorim să le studiem.

Clasa A Principiile acțiunilor non-logice se presupune că sunt lipsite de orice realitate obiectivă.

Genuri

Se neglijează în totalitate;

Sunt privite ca prejudecăți absurde;

Sunt privite ca artificii.

Clasa B Principiile acțiunilor non-logice se presupune că au puțină, sau multă realitate obiectivă.

Genuri și subgenuri

Genul I Realitatea obiectivă e totală și directă;

(I a) Norme cu sancțiune, în parte, imaginară;

(I P) Intervenția unui zeu personal sau a unei abstracții personificate;

(I y) La simpla intervenție, reflectată în genul precedent, se adaugă legende și deducții logice;

(I 5) Realitatea e asemănată cu o entitate metafizică;

(I s) Realitatea se găsește în acordul principiilor cu anumite sentimente;

Genul II Realitatea obiectivă nu e nici totală, nici directă. Se găsește, în mod indirect, în fapte care nu sunt bine observate sau nu sunt bine cunoscute;

(II a) Se presupune că oamenii fac observații imperfecte din care se deduc în mod logic concluziile;

53

(II J3) Un mit e reflectarea unei realități istorice ascunsă în diferite feluri, sau o simplă imitație;

(II y) Un mit se compune din două părți, adică: dintr-un fapt istoric și dintr-o adăugire imaginară;

Genul HI Principiile acțiunilor non-logice sunt doar alegorii;

Clasa C Se presupune că acțiunile non-logice nu au vreun efect asupra progresului sau că se opun acestuia; deci trebuiesc eliminate dintr-un studiu care privește doar progresul."

La (A-I) se pot neglija total acțiunile non-logice, fiindcă nu aparțin realității. Referirea la credință ne determină să le considerăm acțiuni non-logice, pentru care se caută explicații și relațiile cu faptele sociale. Ex: dialogurile dintre Platon și Socrate, pe tema răpirii Horatiei de către Boreas.

(A-II) Acțiunile non-logice pot fi considerate prejudecăți absurde care merită să fie studiate doar sub aspect patologic, ca boli ale stirpei umane. Există dizertații ale unora despre cum devine științifică o religie și care consideră că o religie care nu e științifică e absurdă și condamnabilă. Așa s-a încercat, în alte timpuri, să se scoată, prin interpretări subtile, părțile considerate non-logice din legende, așa au acționat protestanții în timpul reformei, modernii față de catolici și radical-socialiștii față de marxism.

Pareto consideră că cel care socotește a fi absurde anumite acțiuni non-logice poate lua în considerare latura lor ridicolă. Ex: părerea lui Voltaire despre religia romană.

(A-III) Anumite acțiuni nu sunt logice, chiar dacă dorim să fie astfel, iar acțiunile non-logice pot deveni logice dacă se dorește atins un scop. Există teorii non logico-experimentale utile societății, care au apărut spontan, din acțiuni non-

54

logice. Ex: părerea lui Galilei, în Dialogul marilor sisteme, despre doctrina pitagoreicilor.

(B-I) Clasa și genul care se referă la realitatea obiectivă ca fiind totală și directă este un caz extrem ce recunoaște natura acțiunilor non-logice și deci n-ar trebui să se găsească printre procedeele care fac să pară logice acțiunile non-logice. Genul se referă la acțiunile religioase, finalizate de cel care are o credință oarbă. Asemenea doctrine se apropie de doctrinele științifice dar diferă, prin apariția unui principiu imaginar. Multe doctrine diferă de cele științifice din cauza deducțiilor fantastice sau a lipsei de precizie. Ex: sacrificiile făcute de marinarii greci lui Poseidon.

(B-Ia) Normele cu sancțiune, în parte, imaginară se referă la ideea de tabu. Acțiunile non-logice sunt aici mai bine reflectate, iar tabu-ul e privit ca un mijloc de a face logice acțiunile non-logice. Ex: N. Marsden despre mahomedanii din Sumatra.

(B- 1(3) Apare aici ideea că un zeu personal sau o personificare, cum ar fi natura, impune oamenilor acțiuni non-logice care sunt explicate astfel logic. Este foarte apropiat de sub-genul referitor la tabu și pot apărea și sancțiuni dacă se încalcă norma. Exemplu: grecii îi primeau bine pe cerșetori, fiind convinși că sunt solii lui Zeus și pentru a nu fi pedepsiți de acesta.

(B-Iy) La subgenul precedent se adaugă numeroase legende și deducții logice. Mitologiile și teologiile ne depărtează, de fiecare dată, de concretul acțiunilor non-logice și sunt proprii doar unei clase restrânse de persoane. Ieșim din domeniul interpretărilor populare și intrăm în cel al interpretării cercetătorilor. Ex: părinții bisericii creștine considerau demoni zeii păgâni.

(B-IA) Realitatea e asemănătoare cu entități metafizice precum binele, frumosul, etica, adevărul, cinstea, virtutea, dreptul natural, umanitatea, progresul, solidaritatea. Abstracțiile metafizice nu prea intervin în punctul logic. Exemplu:

55

creștinii îi amenință pe necredincioși cu sancțiunea divinității, dar nu le pot promite nimic pentru a-i face fericiți. Acțiunile de a-i ruga pe aceștia să urmeze calea dreaptă sunt non-logice.

(B-Ie) Realitatea se află în acordul principiilor cu sentimentele, acest mod de a considera faptele fiind mai degrabă implicit decât explicit. Ex: la creștini, realitatea lui Hristos pare a sta în acord cu ideea pe care o au despre Hristos și despre anumite sentimente. îmbină ideile despre Hristos cu cele ale prototipului perfect, după propriile lor sentimente sau ale umanității. „Astfel aderă la ideea de acțiuni non-logice, dar acestea rămân chiar radical despărțite pentru că cercetează nu doar ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie și deoarece îi iau acestui trebuie caracterul de subordonare care în anumite cazuri ar putea fi admis, pentru a-i da, în schimb, un caracter absolut, care ne scoate total din domeniul experimental. Teoriile lor, în esență, nu au alt scop decât de a da o spoială logică acțiunilor non-logice."52

(B-II) Realitatea nu mai e directă, adică nu mai există un zeu, o personificare, o abstracție, din care să putem deduce, în mod logic, acțiunile non-logice. Se presupune că acestea s-au produs spontan, raționând bine sau rău despre fapte mai mult sau mai puțin observate. Aici entitățile aparțin domeniului experimental, se folosesc fapte reale și se combină în mod arbitrar. Ex: ideea că Zeus le trimitea grecilor cerșetori. Spre deosebire de genul precedent, unde gazdele erau ospitaliere de teama unei sancțiuni, acum o fac pentru că au observat că cel care-și respectă musafirii e fericit.

(B- Ha) „Această modalitate de a gândi urmărește scopul de a arunca din nou asupra premiselor vina logico-experimentală, care nu se poate nega. Avem anumite concluzii care sunt clar în contradicție cu știința logico-experimentală. Putem admite că asta se întâmplă pentru că raționamentul care duce la ele nu este logic, și

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

56

astfel suntem introduși în domeniul acțiunilor non-logice." – afirmă Pareto. Partea acțiunilor non-logice aproape dispare, iar la originea unor fenomene stau observații ale faptelor. Asemenea concepte apar în aproape toate teoriile care caută „originea" fenomenelor sociale, cum ar fi „religia", „morala", „dreptul". Acest gen apare în teoriile lui H. Spencer, iar Reinach vede în tabu-uri „originea" religiei.

(B- lip) Se renunță la origine și la evoluție și se presupune că orice mit e imaginea deformată a unui lucru real. Ex: calul din „Orlando furioso" care se pare că a fost unul foarte rapid și de aceea s-a presupus că avea aripi.„In acest subgen se pot pune teoriile care, în acțiunile non-logice existente într-o societate dată, văd imitarea altor acțiuni non-logice din alte societăți. Astfel, pentru a spune adevărul, nu se elimină toate acțiunile non-logice, se reduce doar numărul acestora, reducând câteva la imitația uneia singure."5

(B- Ily) Cu acest sub-gen ne apropiem puțin de realitate. Se presupune că orice legendă are un sâmbure de adevăr istoric, la care se adaugă întâmplări fantastice. Trebuie să căutăm însă adevărul. Acest lucru s-a încercat să se facă în cazul legendelor din antichitatea greco-latină.

(B- III) Principiile acțiunilor non-logice sunt alegorii. Acțiunile sunt logice dar par non-logice pentru că s-au luat ad litteram alegoriile. Max Muller îl citează pe Hesiod și spune că trebuie înlocuite anumite verbe pentru a transforma limbajul, din unul mitic, în unul logic.

(Clasa C) Aici acțiunile non-logice nu se interpretează, pentru a le transforma în acțiuni logice, ci, pur și simplu, se elimină. Rămân doar acțiunile logice, dar interpretarea nu este bună, deoarece multe acțiuni importante sunt non-logice, iar denumiri precum „principiu moral" sunt lipsite de precizie. Exemple la Buckle sau Bayle.

53 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

57

4. în materiile sociale, oamenii adoptă un limbaj care îi îndepărtează de domeniul logico-experimental. Pareto reține ca importante pentru sociologie fenomenele care în limbajul comun se indică prin termenii: religie, morală, drept, deoarece oamenii n-au putut să se pună de acord, de secole, ce semnificație să le atribuie. Admiterea a priori a existenței religiei, moralei, dreptului, ne face să căutăm o definiție a acestora, iar dacă admitem o astfel de definiție, admitem automat și existența lucrurilor pe care vrea să le definească. Până acum, orice încercare de a găsi o asemenea definiție a fost sortită eșecului. De la început, trebuie să observăm că folosirea acestor cuvinte produce confuzie. „Trebuie să distingem teoria de practică. Intr-o vreme oarecare și la un anumit popor există o religie teoretică, o morală teoretică, un drept teoretic (spunem un, o ca să nu ne lungim, în realitate sunt în număr mai mare și unde există aparența de unități), și o religie practică, o morală practică, un drept practic (și aici, pentru a fi preciși, trebuie să substituim un număr, nu foarte mic, unităților). Aceste fapte nu se pot nega, dar trebuie descrise într-un fel ca să le scadă importanța."54

Fiecare este ferm convins că religia sa, morala sa, dreptul său sunt adevărate, dar n-are nici o modalitate de a-i convinge pe ceilalți. ,„într-o dispută între un chimist și un alt chimist există un judecător, adică experiența. Intr-o dispută între un musulman și un creștin, cine este judecătorul? Nimeni." -consideră Pareto.

„Dacă se spune că se dorește definiția religiei adevărate, sau religia tip, sau religia limită, e clar că nu se poate abandona arbitrariul adversarului acestei definiții, care include ceea ce corespunde adevărului, timpului, limitei Acesta este motivul pentru care fizicienii nu visează să se pună de acord asupra denumirii date razelor x sau chimiștii asupra denumirii date radiului, sau astronomii asupra

54 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

58

denumirii date diferitelor planete (exceptând amorul propriu al cercetătorilor), în timp ce acum se acceptă cu atâta ușurință definiția care se vrea să se dea religiei."55 De-a lungul timpului, mai mulți gânditori s-au referit la aceste aspecte. S.Reinach credea că dogmele religiei catolice, deci creștine, sunt false și că sunt adevărate dogmele religiei umanitar-democratice, iar adversarul său, părintele Lagrange, considera contrariul și va încerca să definească ce semnificație are termenul de religie pentru oameni, ce înseamnă religia în general. Disputa dintre cei doi îl determină pe Pareto să concluzioneze că termenii limbajului comun nu se pretează la clasificări riguroase și că numai faptele trebuiesc clasificate și studiate. „Dificultățile întâmpinate de cei care au încercat să definească dreptul prin morală nu sunt mai mici decât ale celor care caută să definească religia. Nici nu s-a putut găsi măcar modalitatea de a separa dreptul de morală. Ca extremă, avem o definiție empirică. Putem spune că dreptul e alcătuit din norme care, dacă nu sunt respectate, vor fi urmate de pedepse aplicate de către autoritățile publice și că morala e alcătuită din norme impuse doar de conștiință. O asemenea definiție este cea mai bună pentru scopul practic al avocatului și judecătorului, dar nu are nici cea mai mică valoare științifică întrucât e formată din elemente accidentale și schimbătoare. E asemănătoare cu aceea că, dorind să clasificăm păsările, luăm ca și criteriu culoarea penelor lor. Un act trece din drept în morală, sau viceversa, după dorința și capriciul legiuitorului, iar clasificarea e dată de puterea voinței sale, a capriciului său și nu de ceea ce urmăream noi, de natura intrinsecă a actelor. De notat, printre altele, că o asemenea clasificare devine inutilă când autoritatea publică nu se implică pentru a impune sau asista dreptul privat, cum se întâmpla în epoci demult apuse. In țările civilizate există o legislație scrisă, deci e ușor de aflat dacă un act oarecare e reglementat prin lege. Definiția dată acum e deci experimentală, clară,

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

59

precisă, dar asta valorează puțin deoarece nu clasifică și lucrurile care meritau luate în considerare."56

Un alt exemplu interesant despre discuții lipsite de precizie este cel al teoriilor referitoare la dreptul natural și la dreptul oamenilor. „Dreptul natural poate proveni direct de la Dumnezeu, prin Scrierile Sfinte inspirate de el; dar e un caz prea puțin frecvent. Chiar și observarea directă a consensului dintre toți oamenii sau a câtorva dintre ei ar putea să dezvăluie dreptul natural. Dar această modalitate nu este folosită decât de puțini sau de nimeni. într-adevăr dreptul natural provine din dreapta rațiune, fie producție proprie a acesteia, fie ca și cum și-ar trage originea din natură, de la Dumnezeu, fie ca rezultantă a consensului universal sau a consensului limitat.

In esență, se afirmă, la modul general, că acest concept de lege naturală, există în mintea umană și deseori se adaugă indicarea originii acestui concept, iar alteori se adaugă confirmarea existenței consensului general sau a consensului celor mai buni oameni (…)

Raționamentul subiectiv, prin intermediul acordului sentimentelor, pare a fi următorul. Se intuiește că legile existente nu sunt o producție arbitrară, dar nici una pe deplin logică. Există un substrat care se sustrage judecății și care are propria existență. O asemenea inducție e în acord cu faptele și ar trebui să se exprime spunând că există anumite principii ale acțiunilor non-logice din care oamenii își creează legile. Aceste principii ale acțiunilor non-logice (sau reziduuri, capitolul VI) sunt în relație cu condițiile în care trăiesc oamenii și se schimbă odată cu acestea.

Dar această formă de raționament, care pune în lumină caracteristicile relative, subiective, non-logice ale principiilor, nu le este pe plac filosofilor, teologilor sau multor cercetători ai faptelor sociale. Ei caută absolutul, obiectivul,

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

60

logica și le găsesc doar prin folosirea cuvintelor nedeterminate și a raționamentelor defectuoase (derivații, capitolul IX). în cazul nostru, autorii caută absolutul și obiectivul în consensul tuturor sau al majorității, în potrivirea cu natura, în voința divină. Toate aceste lucruri sau o parte dintre ele, după mintea lor, sunt cele mai bune și deci trebuie să se acorde cu celălalt cel mai bun lucru, care este dreptul natural; logica trebuie să ne dea legătura care unește dreptul natural de celelalte lucruri (514). In teoriile lor apare în mod continuu conceptul opoziției dintre un lucru constant și bun (dreptul natural) și alt lucru variabil și nu atât de bun (dreptul pozitiv). Și din această opoziție se naște persuasiunea lor și a celor care ascultă (515)."57

Scrierile unor autori mai vechi sau mai recenți sunt pline de referiri la termeni atât de abstracți precum cei amintiți, autorul Tratatului alocând pagini întregi unor gânditori precum Cicero, Locke, Iustinian, Grotius, Selden, Pufendorf, Hobbes, Burlamanqui, Vattel, Barbeyrac, Epicur, arătând că definițiile lor au câteva caracteristici: folosesc cuvinte nedeterminate care nasc anumite sentimente, dar care sunt lipsite de orice precizie; definesc necunoscutul prin necunoscut; amestecă definiții și teoreme care nu demonstrează nimic; au drept scop trezirea sentimentelor persoanei căreia i se adresează; elementul experimental este mai mult aparent decât real, spre deosebire de elementul metafizic care nu lipsește niciodată, iar elementul teologic apare adesea. Toți pornesc de la aceleași principii, dar trag concluzii diferite deoarece principiile sunt lipsite de semnificație, iar discursul lor nu-și trage seva din experiență, ci din acordul cu sentimentele. Imprecizia termenilor contaminează toate teoriile lor și le face sterile, iar sub aspect logico-experimental acestea nu sunt nici false, nici adevărate, pur și simplu nu semnifică nimic.

57 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

61

Elementele de teorie. Pareto consideră că teoriile sunt de două feluri: unele folosesc anumite lucruri care cad sub incidența observației sau a experienței colective, iar altele ies de sub spectrul acestora. Primele se referă la entități experimentale, iar celelalte la entități non-experimentale. Dar, anumite entități care par experimentale nu sunt deloc așa deoarece unui asemenea gen îi aparțin termeni precum: căldură, frig, umiditate, scund, înalt, foc etc. Printre cele două feluri de materiale amintite acum pot avea loc trei feluri de combinații, adică: I entități experimentale cu entități experimentale; II entități experimentale cu entități non-experimentale; III entități non-experimentale cu entități non-experimentale.

Sub aspectul acordului cu experiența, e clar că se poate lua în considerare doar primul gen de combinații deoarece alții fug de verificarea experimentală. Cum s-a amintit, în orice proces e necesar un judecător, iar experiența refuză să cunoască litigiile privind genurile II și III.

„In Tratatul lui Aristotel se atribuie unui filosof propoziția: «Divinitatea fiind omniprezentă, trebuie să fie sferică.» Aici se pune în relație o entitate non-experimentală – divinitatea, cu una experimentală – sfera. Nici un criteriu experimental nu ne permite să judecăm o astfel de afirmație. Chiar dacă se dă o rațiune care pare experimentală, pentru a se demonstra că divinitatea e sferică, adică unică, absolut asemănătoare cu sine, care se vede și se simte de oricine o observă. Dar Aristotel nu este convins și observă că dacă totul este peste tot la fel, în sine trebuie să fie sferic, chiar albul care e în sine alb, trebuie să fie sferic, și adaugă rațiuni asemănătoare. Toate acestea sunt, evident, în afara experienței, iar cine dorește să rămână în domeniul experimental nu ne poate da nici dreptate, nici nu ne poate contrazice. Cine se va apropia de cineva mai mult decât de altul o va

CO

face după sentiment, nu din vreun motiv sentimental."

58 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

62

Conexiuni prin care sunt articulate elementele de teorie

Pareto arată cum sunt toate teoriile științifice și caracteristice lor distincte, referindu-se la chimie și la teoria atomică. Se pleca de la anumite ipoteze, se ajungea la fapte necunoscute, la început, dar cunoscute apoi prin verificarea experimentală. In schimb, atunci când este vorba de morală, lipsește orice fel de verificare experimentală. Se cercetează cum trebuie să fie lucrurile, în așa fel încât să se găsească anumite relații între ele sau măcar să se presupună că ar exista. Diferența între teoriile științifice și cele despre morală constă în natura cercetărilor, decât în date și concluzii iar, în timp ce unele se lasă conduse de fapte, celelalte vor fi reglate de fapte.

Odinioară, teoriile faptelor naturale aveau caracteristica teoriilor morale moderne; apoi și-au schimbat cu totul natura și au devenit teoriile științifice moderne. Tratatul De caelo al lui Aristotel poate fi pus în aceeași clasă cu tratatele moderne de morală, dar nu poate sta în aceeași clasă cu tratatul Philosophiae naturalis principia mathematica al IurNewton ~și~curataOnai^uțirT cuTTraiîe de mecanique celeste al lui Laplace. Cine dorește să citească aceste cărți va vedea, mai degrabă, că cel al lui Aristotel diferă total de celelalte, prin chiar natura sa și prin scopul cercetărilor. Și nu trebuie cercetată cauza unei asemenea diferențe în talentul ori în cunoștințele autorilor, deoarece Newton a scris un comentariu despre Apocalipsă, care poate ocupa un loc demn în tratatul De caelo al lui Aristotel.

După natura demonstrațiilor lor, Pareto identifică două tipuri: unul în care conexiunea constă doar în concluziile logice ale faptelor și altul în care se adaugă ceva care transcende experienței, un concept de necesar, de trebuincios. De asemenea, trebuie luate în considerare propozițiile în care conexiunea logică e redusă sau nu există deloc, care sunt simple descrieri sau narări, din care se identifică trei genuri: 1° propoziții descriptive; 2° propoziții care afirmă o

63

uniformitate experimentală; 3° propoziții care adaugă ceva uniformității experimentale sau o neglijează.

Teoriile științifice constau în propoziții de genurile 1° și 2°, la care se adaugă uneori și 3°. Teoriile sociologice și multe teorii economice s-au folosit mai ales de genul 3°, care acționează asupra rezultatelor. Dar, dacă se urmărește ca sociologia sau economia să aibă caracteristicile științelor experimentale, autorul Tratatului consideră că propozițiile de genul 3° trebuie eliminate.

Genul 1°. Propozițiile descriptive sunt propoziții simple de genul: "Grecii îi primeau bine pe vraci." Aceasta este o descriere, la care, de multe ori, omul simte nevoia de a adăuga și alte explicații, precum: "Grecii îi primeau bine pe vraci, deoarece credeau că sunt trimiși de Zeus." O descriere simplă ar putea fi și următoarea: "Grecii îi primeau bine pe vraci și erau mulți dintre cei care spuneau că așa trebuie să se întâmple, deoarece așa voia Zeus."

Genul 2°. Propoziții care afirmă o uniformitate experimentală. în afară de descrierea faptelor, aici se adaugă și previziunea. De exemplu, este o propoziție simplă următoarea: "Am cercetat densitatea apei pure, sub presiunea atmosferică de 760 m/m de mercur și am observat un maximum la temperatură de 4 grade." In schimb, este o propoziție care afirmă o uniformitate experimentală următoarea: "Sub presiunea de 760 m/m de mercur, apa ajunge la maximum de densitate la temperatura de 4°."

Printre propozițiile care afirmă o uniformitate, Pareto le include și pe cele care dau o explicație experimentală faptului, explicație care constă doar în a pune în relație faptul care se dorește explicat cu alte fapte. De exemplu, termodinamica explică de ce există corpuri (apa) a căror temperatură de fuziune scade când crește presiunea, și de ce la altele crește.

Pentru a privi materia în ansamblu, sociologul italian se referă la fapte, rămânând argumente care primează în sociologie. Pentru a cunoaște perfect un

64

eveniment, este obligatoriu să cunoaștem toate faptele. Erudiții au înțeles primii acest lucru și, de aceea, cei care se referă la evenimente din antichitate sau din vremuri demult apuse, citează toate faptele despre care au cunoștință, așa cum procedează Marquardt și Mommsen în Manualul antichității romane. Pentru timpurile moderne, unde cantitatea de informații e imensă, acest lucru ar fi imposibil. De aceea, mai mult decât numărul faptelor contează greutatea lor. Potrivit autorului, „un singur fapt bine observat și bine descris are o valoare mai mare decât foarte multe altele prost observate și descrise", el criticând „bibliografiile complete" și pronunțându-se pentru studierea autorilor principali și neglijarea celorlalți. Teoriile trebuiesc construite cu prudență, valorificând și alegând faptele și luându-se în calcul tot ceea ce s-a acceptat până în prezent, deoarece și în cele mai bune teorii există erori, care sunt corectate, în timp, de cercetători. Mai întâi trebuie obținut conceptul general al fenomenului neglijând detaliile, considerate perturbări, iar apoi trebuiesc luate în considerare și detaliile, de la cele mai importante până la cele mai puțin importante.

Interpretările faptelor devin deosebit de importante deoarece cunoașterea directă a faptelor este foarte rară, iar cel care face abstracție de ele n-ar trebui să se ocupe de istorie și sociologie. Necunoscutul trebuie explicat prin cunoscut și deci trecutul se explică mai bine prin prezent, printr-o interpretare totdeauna necesară. Călătorii își traduc prin concepțiile și limba lor tot ceea ce văd la alte popoare, totuși narațiunile lor se depărtează adesea de adevăr din această cauză. In consecință Pareto consideră că e foarte greu să lucrezi cu traduceri în sociologie și că este bine, pe cât posibil, să lucrezi cu textul original în față deoarece traducătorul prezintă opera prin prisma experienței și limbajului său.

Cele mai mari dificultăți în prezentarea faptelor apar însă în momentul în care se introduc sentimentele, dorințele, interesele, entitățile aflate în afara experienței, precum teologia și metafizica. De aceea, un rol important îl are

65

probabilitatea concluziilor sau probabilitatea cauzelor. Etimologia a apărut prin observarea unor transformări de cuvinte din latină în italiană sau alte limbi romanice și compararea cu alte cuvinte asemănătoare, care au dus apoi la apariția unor reguli. Dacă un fapt este foarte probabil (sigur) și e descris cu o mare precizie, o teorie dedusă printr-o logică riguroasă din acest fapt e foarte probabilă, dar în sociologie, acest lucru nu se poate petrece deoarece faptele la care trebuie să se raporteze sociologia nu au o probabilitate mare și nu sunt precise, mai ales atunci când apar sentimentele, interesele etc. Pareto consideră că pentru a îmbunătăți o teorie e necesar, așadar, să se înlăture tot ceea ce ține de sentiment și să ne raportăm la cât mai multe fapte posibile, lucru pe care încearcă să-1 facă și el în Tratat unde, adesea pentru a putea trage o concluzie, prezintă și câte 20 de fapte care să-1 conducă la ea. Pentru a crește probabilitatea, el consideră că nimic nu e mai important decât verificarea directă, prin proprie experiență, iar pentru a se demonstra că o teorie este adevărată, e indispensabil să existe și alte puncte de vedere.

Genul 3° Propoziții care adaugă ceva uniformității experimentale sau o neglijează. Autoritatea este considerată aici sub aspectul a ceea ce se adaugă la uniformitățile experimentale.

Sub aspectul examinat, se clasifică tipurile în modul următor:

(A) Entitățile abstracte care se cercetează sunt cunoscute independent de experiență. O asemenea cunoaștere e superioară cunoașterii experimentale.

(A-a) O mică parte sau niciuna e dată experienței.

(A-al) Autoritatea. Autoritatea divină, cunoscută prin intermediul unuia sau mai multor oameni. Autoritatea unuia sau a mai multor oameni.

(A-a2) Consensul mai multor oameni – chibzuiți, înțelepți – sau al unei minți abstracte.

66

(A-P) Existența abstracțiilor și a principiilor recunoscută independent de experiență este confirmată de aceasta pe cale de subordonare.

(A-y) Experienței i se dă – sau pare că i se dă – o mare importanță, dar e tot subordonată.

(B) Entitățile abstracte cercetate nu au, în mod explicit, o origine în afara experienței. Sunt simple abstracții deduse, în mod arbitrar, din experiență; sau au o existență proprie care poate fi implicit non experimentală.

(B-a) Miturile, legendele și alte asemenea narațiuni sunt realități istorice.

(B-al) Înțelese ad Uter am, fără a transforma nimic.

(B-a2) Cu ușoare și delicate transformări în exprimarea literară.

(B-(3) Miturile ș.a.m.d. au o parte istorică amestecată cu o parte non-reală.

(B-|31) Miturile ș.a.m.d au o origine istorică, iar narațiunea a fost alterată odată cu trecerea timpului.

(B-p2) Miturile etc. sunt produsul experiențelor prost interpretate, al deducțiilor false, deducții ale unor fapte reale.

(B-J33) Faptele istorice sunt deviații de la un tip sau constituie o serie având o limită sau o asimptotă (în sens matematic).

(B-[34) Miturile ș.a.m.d. sunt imitații ale altora asemănătoare. Două sau mai multe instituții sunt imitate una de către cealaltă.

(B-y) Miturile etc. sunt total non-reale.

(A) Entitățile abstracte cercetate sunt cunoscute independent de experiență. O asemenea cunoaștere e superioară cunoașterii experimentale. De exemplu, se poate aproxima distanța dintre centrul pământului și cel al soarelui. E dificil să o găsim, dar știm că ea există și o putem căuta pe cale experimentală. In schimb, dacă încercăm să cercetăm cine este Zeus, poate apărea îndoiala că lucrul căutat nu există.

67

(A-a) O mică parte sau niciuna e dată de experiență. Aceasta este baza teologiilor și metafizicilor, iar cazul extrem este al tabu-ului fără sancțiune când se spune: „se face așa, pentru că așa trebuie să se facă." Apoi se adaugă dantelării pseudo-logice care folosesc mult, ca mijloace de demonstrație, autoritatea și consensul oamenilor.

(A-al) Autoritatea. Ea este luată în considerare doar ca mijloc pentru a da o rădăcină logică acțiunilor non-logice și sentimentelor din care își au originea. Din acest subgen fac parte: profeția divină, relația cu divinitatea, nedreptatea divină. Deși au fost comunicate doar de oameni, se admite autoritatea celui care a servit de translator. Unii acceptau autoritatea lui Mahomed, alții pe cea a lui Aristotel, alții pe cea a lui Rousseau, alții pe cea a lui Marx și Engels etc. De regulă, cele mai bune postulate sunt cele care nu semnifică nimic precis, dar pot semnifica totul, de unde se observă că s-au tras concluzii total diferite. De exemplu, indienii considerau că apa și focul sunt sacre, de aceea ardeau cadavrele sau le aruncau în Gange. In schimb, persanii trăgeau concluzia total opusă: că apa și focul nu trebuie să fie poluate de cadavre, deoarece erau și trebuiau să rămână pure. Totul depindea de autoritatea în care credeau și de sursa credinței.

(A-a2) Consensul mai multor oameni sau al unei minți abstracte. Acest consens se poate invoca pentru a arăta că unele lucruri sunt de neconceput, ca o linie dreaptă infinită. Cercetând cazurile în care consensul acționează prin virtute proprie și e așezat deasupra experienței, Pareto consideră că pot exista două lucruri în afara experienței: 1° faptul consensului și 2° consecințele faptului.

1° Faptul consensului poate fi arătat printr-o statistică. Se întreabă un număr de oameni ceva și se notează răspunsurile lor. Dar, în general, consensul oamenilor se presupune, apoi se verifică prin cercetări experimentale. Se exclude total proba experimentală când se vorbește despre consensul tuturor oamenilor. Pentru a se depăși dificultatea, adesea se adaugă epitete la „tuturor", cum ar fi: consensul

68

tuturor oamenilor inteligenți, raționali, cinstiți, sau se vorbește despre majoritatea acestora.

Pentru a ieși din impas, Pareto se referă la o minte abstractă, nedefinită, care ne scoate în afara experienței.

2° Consecințele faptelor. Pareto oferă multe exemple despre modalitatea prin care se pot trage concluzii din fapte și în ce mod au privit consensul universal marii gânditori ai lumii. „Dacă se iau în considerare, în mod intrinsec, faptele, poate părea neobișnuit că au existat oameni culți și inteligenți care și-au putut închipui că, în acest mod, ar fi putut cunoaște uniformitățile experimentale; și mai neobișnuit e faptul că au avut atâția discipoli, că teoriile lor au fost, nu zic înțelese, ci admirate de un număr foarte mare de oameni, că au existat oameni care și-au închipuit că înțeleg discuțiile despre „unul" și despre „multiplu" sau formule precum cea a lui Gioberti, adică aceea că entitatea creează existențele sau abstracții precum bunăvoința a lui Kant care (p. 12) „e astfel nu prin acțiunile sau succesele sale, nu prin atitudinea sa de a atinge acest sau acel scop propus, ci doar prin voință, adică e bună în sine și considerată prin ea însăși".

Dar întrucât, departe de a fi unică, neobișnuită, extraordinară, e, în schimb, comună, folosită, ordinară, devine clar că trebuie să fie efect al unei cauze puternice și generale și se naște îndoiala că trebuie să o căutăm nu în forța raționamentelor, care într-adevăr sunt nule, ci în sentimentele pe care aceste raționamente le acoperă. Când acest lucru s-ar întâmpla, în acele sentimente s-ar găsi partea principală a teoriilor metafizice, iar nu în raționamente, și din această cauză cine se oprește la acestea și judecă metafizica prin teoriile sale, acționează într-un mod care nu e diferit de al celui ce și-ar dori să judece forța unei armate după uniformele soldaților. Posibil să fi fost acesta unul dintre cazurile în care teorii greșite au utilitate socială; acest lucru ar fi de folos la menținerea teoriilor, întrucât rămâne mereu principală acțiunea sentimentelor.

69

Proba cu consensul e deseori disimulată sub veșmântul dorit, dar nu este experimentală. Acest lucru se întâmplă, în general, în auto-observație. Individul care face o experiență asupra sieși înțelege, chiar dacă nu o spune în mod explicit, că trebuie să folosească și altor oameni sau măcar celor raționali, înțelepți, filosofi. De exemplu, experimentând asupra propriei persoane, Descartes a început prin a considera false toate lucrurile crezute de el și adaugă: „Mais aussitot apres je pris garde que, pendant que je voulois ainsi penser que tout etoit faux, ii falloit necessairement que moi qui le pensois fusse quelque chose; et remarquant que le pensois fusse quelque chose ; et remarquant que certe v6rit6: je pense, doncje suiș, etoit si ferme et se assure que toutes Ies plus extravagantes suppositions des sceptiques n'etoient pas capables de l'ebranler, je jugeai que je pouvois la recevoir sans scrupule pour le premier principe de la philosophic que je cherchois". Din tot discursul, e evident că autorul nostru nu are alt scop decât să ne comunice ceva în afara senzațiilor; el vrea să stabilească o propoziție care să aibă valoare și pentru alții. Privind cu atenție se vede că el presupune implicit: 1° că propoziția saje pense, doncje suiș are un sens pentru ceilalți ca și pentru el; 2° că alții vor accepta această propoziție; 3° că propoziția astfel acceptată va fi ceva mai mult decât o iluzie colectivă. In plus, el intră în dispută cu cei ce ar putea refuza propoziția sa; fapt ce arată clar că el consideră că trebuie să fie acceptată de oricine tinde să raționeze și să înțeleagă. Acesta e modalitatea obișnuită a metafizicienilor, adică: gândesc un anumit lucru și, apoi, consideră că, fiindcă așa li se pare lor, orice om înțelept trebuie să fie de aceeași opinie cu ei, iar asta are aceeași valoare, pentru ei, cu consensul tuturor oamenilor înțelepți sau cu o abstracție denumită de ei spiritul uman, pe care nici un muritor nu 1-a văzut vreodată și nici nu știe cu precizie ce este.

(A-fi)Existența abstracțiilor și principiilor, recunoscută independent de experiență, e confirmată de aceasta, pe cale de subordonare.

70

Teologia și metafizica nu disprețuiesc întru totul experiența, dacă li se subordonează și preferă să „demonstreze" că pseudo-deducțiile lor experimentale sunt verificate de fapte. Prin cercetările lor, satisfac nevoia de a cunoaște nu atât ceea ce a existat și există, ci ceea ce ar trebui, neapărat, să existe. însă faptele sunt alese doar dintre cele care justifică o teorie deja preconcepută, cu un scop determinat, și nu în funcție de greutatea lor. Pentru progresul științific și pentru latura didactică aceste doctrine pot fi utile deoarece constituie o tranziție de la credința oarbă sau conceptele teologice, metafizice, etice, până la teoriile pur experimentale. Sociologul le consideră o punte și crede că, odată introdusă experiența în edificiul teologic și metafizic, acesta începe încet-încet să se degradeze și o va face până la prăbușire dacă nu intervine un fapt de mare importanță cum ar fi utilitatea socială.

(A-y)Experienței i se acordă — sau pare că i se acordă — o mare importanță, dar e tot subordonată.

Se trece gradat către acest subgen, unde experiența pare suverană dar, afirmă Pareto, domnia sa este asemănătoare cu cea a „monarhiilor constituționale și se reduce puțin câte puțin". în morala umaniștilor există un principiu conform căruia totul trebuie sacrificat pentru „binele majorității", pe care îl consideră verificat prin experiență, ceea ce este complet fals.

5. în rândul teoriilor pseudo-științifice, Pareto include teoriile de categoria B, în care intervenția principiilor non-experimentale este mai mult sau mai puțin disimulată, implicită, spre deosebire de categoria A, unde era vădită, explicită. Cercetarea o consideră importantă sub două aspecte: 1° aceste teorii corespund faptelor deformate, iar forma reală a faptelor poate fi regăsită dacă se reușește separarea părții logico-experimentale; 2° un lucru imposibil ar fi să existe unele teorii în care partea non logico-experimentală e accesorie, astfel încât să poată fi

71

eliminată și să avem o teorie logico-experimentală. Luând textul unei narațiuni sau al unei teorii, pot fi referiri la două probleme: 1° presupunând că în acest text apar, mai mult sau mai puțin, deducții metafizice, arbitrare, mituri, alegorii etc., cum e posibil să se ajungă de la acest text la conceptele pe care autorul a dorit într-adevăr să le exprime sau la fapte pe care a intenționat să le povestească, la relații logico-experimentale pe care a dorit să le releve? 2° ce procedee pot fi adoptate pentru a trage, prin intermediul acestor deducții metafizice, arbitrare a acestor mituri, alegorii etc., anumite concluzii la care se dorește să se ajungă?

(B) Entitățile abstracte cercetate nu au, în mod, explicit, o origine în afara experienței. In această clasă se urmărește reducerea participării principiilor apriori, metafizice. Excluderea lor completă este imposibilă deoarece în materiile sociale aceste principii apar oricum, direct sau indirect, deoarece există scopul unui rezultat practic, al propagandei, al credințelor a priori. Caracteristica științelor experimentale este că entitățile abstracte sunt simple abstracții deduse, în mod arbitrar, din experiență. Pareto invită la raționarea asupra lucrurilor și nu asupra termenilor sau sentimentelor trezite de termeni, precizând că se pot înlocui cu litere cuvinte precum „forța" din mecanică, „valoarea" din economie, „reziduurile" din sociologie, și că raționamentul va rezista la fel.

(B-a) Miturile, legendele și alte asemenea narațiuni sunt realități istorice. Cea mai simplă soluție este să se pornească de la text și să se caute faptele care i-au dat naștere. Dar un fapt simplu poate fi, cu greutate, reprodus în mod precis, așa cum s-a constatat după experimentele făcute pe studenți de profesorii de drept penal, care le-au arătat acestora un fenomen și le-au cerut să-1 povestească, obținând variante diferite de răspunsuri. Ca o poveste să nu se altereze, ea nu trebuie să ne parvină pe cale orală. In povestirile fantastice, legende, romane, nu se poate distinge dacă sunt urme de adevăr. Se presupune că există, dar pentru a fi pe deplin convinși trebuie să se folosească mai multe surse, care să aibă un punct

72

comun. Cercetătorul trebuie să fie prevăzător cu amănuntele, pentru ca acestea să rămână pe deplin istorice.

(B-al) Mituri și narațiuni care trebuiesc înțelese. Biblia a fost considerată o carte ad litteram istorică, iar evenimentele relatate n-au fost puse la îndoială, pe considerentul că era inspirată de la Dumnezeu. Multe secole, cel mai credibil scriitor era considerat cel care a trăit în epoca cea mai apropiată de eveniment, operele lor fiind considerate de căpătâi, indiferent de aberațiile conținute. Pareto se arată uimit că și marele Newton, cel care a creat mecanica celestă, a putut scrie o carte despre Apocalipsă, și remarcă faptul că mulți oameni erau geniali în anumite domenii și proști în altele, deoarece erau tributari unor credințe în mituri și narațiuni puerile.

(B-a2) Ușoare și delicate transformări în exprimarea literară. Ca mijloc de a ascunde acțiunile non-logice, este indicată modalitatea lui Palaephatus de a explica legendele, care constă în conservarea legendei din punct de vedere literar și schimbarea sensului termenilor în așa fel încât să se elimine tot ceea ce nu părea credibil. „Iată cum descrie Palaephatus: «Se povestește că aceștia aveau 100 de mâini și arătau ca oamenii. Cum să nu considerăm asta o prostie? Dar adevărul este acesta: ei locuiau într-un oraș care se numea O sută de mâini; care se afla în provincia numită acum Orestiada; deci oamenii îi numeau O sută de mâini pe Briareo, Cotto, Geea. Chemați de zei, i-au alungat din Olimp pe Titani." Povestea despre Eol devine ușor istorie. Eol era un astrolog care i-a prezis lui Ulise ce vânturi trebuiau să sufle. Se spunea că himera ar fi fost leu la față, dragon în spate și capră la mijloc. Dar acest lucru e imposibil. Un leu și o capră nu se hrănesc cu aceleași alimente. In realitate, himera era un munte unde jos stătea un leu, sus un dragon, iar în mijloc erau păstorii. Dacă această explicație nu place cuiva, iată o alta dată de Heraclit: „Forma himerei este descrisă astfel de Homer: în față leu, în

73

spate dragon și la mijloc capră. Adevărul va fi fost următorul: o femeie care domnea undeva avea doi frați, numiți Leu și Dragon, apropiați ei.»"59

(B-fi) Miturile au o parte istorică amestecată cu o parte non-reală. Genul respectiv e considerat unul dintre cele mai importante și care are calitatea de a împăca frumusețea legendelor cu precizia datelor istorice. Normele de a separa partea legendară de cea istorică nefiind precise, fiecare alege partea dorită. Modalitatea e importantă mai ales în plan didactic, pentru a prezenta o imagine plăcută a trecutului, care să fie ușor de reținut, profesorul putând utiliza și planșe desenate pentru a fi antrenată și memoria vizuală. Pentru cei care caută precizia istorică, sociologul propune eliminarea din povestire a părții fabuloase, restul urmând să fie considerat istorie, însă narațiunea trebuie să posede anumite caracteristici pentru a fi reținută ca prezentând fapte reale: să mai existe și alte mărturii despre eveniment, fabulosul să fie doar o parte accesorie, să se poată separa verosimilul de neverosimil.

(B-fil) Miturile etc. au o origine istorică, iar narațiunea a fost alterată odată cu trecerea timpului. Observațiile făcute la genul precedent se pot aplica și aici. Prezentului gen îi aparțin teoriile potrivit cărora din etimologia unui substantiv se pot deduce natura și proprietățile lucrului, teorii care nu sunt totdeauna cele mai fericite, Pareto considerând că Platon atinge maximum-ul absurdului. El prezintă exemplul că zilnic apar cuvinte și locuțiuni care își au originea în asocieri de idei total întâmplătoare, iar, peste secole, cineva ar putea ajunge la concluzii total false, dacă ar recurge la această modalitate. Această operație inversă pare să fi avut o parte notabilă în mitologie și multe evenimente par a fi inventate după denumiri.

(B-/32) Miturile etc. sunt produsul experiențelor prost interpretate, al deducțiilor false despre fapte reale. Teoria animismului aparține acestui gen. Aceasta afirmă că popoarele primitive sunt convinse că omul, animalele, plantele

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. I, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

74

au un suflet, iar credințele dezvoltă aceste deducții. Unii autori, precum Herbert Spencer, extind chiar și acțiunile logice la animale, fapt combătut puternic de Pareto care consideră că oamenii au interpretat greșit anumite evenimente sau nu au știut cum să și le explice și atunci au inventat diferite mituri, alegorii etc.

(B-83) Faptele istorice sunt deviații de la un tip sau constituie o serie având o limită. Autorul pornește de la ipoteza unei religii adevărate, perfecte, în timp ce celelalte sunt deviații de la tip, dar ia în calcul și o ipoteză contrară, că diferite religii istorice sunt probe imperfecte care se apropie încet-încet de perfecțiune. Multe secole, în Europa, statul perfect era o dogmă care nu putea fi pusă la îndoială fără sancțiuni.

(B-/34) Miturile ș.a.m.d. sunt imitații ale altora asemănătoare. Pareto pleacă de la principiul că oriunde apar două instituții asemănătoare se consideră că una este copia celeilalte, fapt eronat care urmărește demonstrarea unui fapt general, plecând de la cazuri particulare. Exemplele sunt concludente. Marsilienii, ca să scape de ciumă, țineau pe cheltuiala publică un cerșetor, timp de un an, apoi îl aruncau în mare, blestemându-1 ca toate nenorocirile să cadă asupra lui. Aztecii din Mexic, aveau o ceremonie asemănătoare cu un tânăr prizonier pe care-1 adorau ca pe o divinitate timp de un an, apoi era ucis de marele preot, care-i despica pieptul și-i scotea inima. In cele două țări conceptul a apărut în mod spontan. Sunt date și alte exemple de obiceiuri și ritualuri care au apărut la popoare diferite, fără nici un fel de legătură, de unde rezultă că nu există o dovadă a descendenței directe a unora din celelalte.

(B-y) Miturile etc. sunt non-reale în totalitate. Genul prezintă teorii din trecut care au și acum adepți, precum cele ale mitului solar. Pe măsură ce trece timpul sunt abandonate elementele care nu se mai pot apăra și care au căzut în desuetudine și se încearcă salvarea altora, pe cât posibil. Autorul crede că omul nu se mulțumește să venereze, el dorește să explice, să demonstreze prin forța logicii ce 1-

75

a mișcat și că există în om un sentiment care-1 împiedică să abandoneze la un moment dat credințe vechi.

76

Capitolul IV

Reziduurile

1. Definiție

s

2. Clase și subclase de reziduuri

1. Vilfredo Pareto consideră că, dacă Tratatul ar fi urmat calea deductivă, capitolul al Vl-lea, referitor la reziduuri, ar fi trebuit să se afle la începutul operei, însă a fost preferată calea inductivă. Teoria reziduurilor se deschide cu o clasificare ce se dorește un fel de analiză teoretică a naturii umane, Pareto distingând 6 clase de reziduuri, fiecare dintre acestea având subclase și genuri:

Instinctul combinațiilor;

Persistența agregatelor;

Nevoia de manifestare a sentimentelor prin acte exterioare;

Reziduuri în raport cu sociabilitatea;

Integritatea individului și a dependențelor sale;

Reziduul sexual;

Termenii folosiți de sociolog duc la sentimente nedeterminate și fac apel nu la rațiune, ci la partea irațională a spiritului uman și reprezintă noutăți în materie, ceea ce face ca textul să pară de neînțeles cititorului neavizat.60 După Pareto,

60 A se vedea, pe larg, și explicațiile oferite de Ilie Bădescu, în "Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme", voi. I, Editura Economică, București, 2002, cap.24, p. 437-462

77

reziduurile sunt acele constante psihologice la care se pot reduce, în ultimă instanță, diversele acțiuni non-logice, iar derivațiile, explicate pe larg în capitolele următoare ale Tratatului, sunt motivații ale acțiunii umane, care nu se reduc la o dimensiune logico-experimentală. Așadar, orice acțiune umană concretă poate fi descompusă în două părți: una constantă, care aparține reziduurilor și e considerată rădăcina acțiunilor umane și alta variabilă, derivația, care este doar o formă prin care se poate încerca raționalizarea acestei rădăcini. La baza reziduurilor se află elementele naturii umane (instincte, predispoziții afective, sentimente, stări de spirit, nevoi). Ele nu se clasifică în funcție de derivații, ci în funcție de orientarea lor față de trecut sau de prezent, de exprimarea egoismului sau altruismului, de încrederea în știință sau în tradiție, de orientarea subiectului față de sine sau față de colectivitate, de înclinația sexuală "instinctivă" sau "moralistă". Reziduurile și derivațiile sunt componentele prin care pot fi analizate ansamblurile și regularitățile acțiunii sociale. Pareto presupune și postulează domnia instinctelor în natura umană însă, deși reziduurile sunt ancorate în instincte, ele nu sunt identificate cu acestea. El se referă uneori la reziduuri ca la instincte, dar alteori face distincție între ele. In Tratat precizează că "reziduurile corespund anumitor instincte umane; de aceea ele sunt de obicei definite cu precizie și strict delimitate", dar "trebuie să ne păzim de confuzia între reziduuri și sentimentele ori instinctele cărora le corespund". în ciuda acestui avertisment, textul este ambiguu. Reziduurile, scrie Pareto, „…sunt manifestarea sentimentelor și instinctelor, în același mod în care mișcarea mercurului în termometre este manifestarea modificării temperaturii".

2. CLASA I – Instinctul combinațiilor. Prima clasă de reziduuri, descoperită de Pareto, este constituită din reziduuri care corespund instinctului combinațiilor, foarte puternic la oameni și care a dus, probabil, la civilizarea acestora. Un număr

78

mare de fenomene duc la reziduul înclinației de a combina anumite lucruri. Omul de știință o face după anumite norme, viziuni, ipoteze sau raționamente, uneori întâmplătoare, adică, în mare parte, face acțiuni logice. Un neinițiat e condus de analogii dintre cele mai fantastice, puerile, absurde, adesea întâmplătoare și putem spune că acțiunile sale sunt non-logice. Avem un instinct care, din motive necunoscute, duce la combinații generale (Ia). Alteori se unesc lucruri asemănătoare sau opuse și astfel obținem genul (1(3). Dacă aceste asemănări sau deosebiri sunt generice avem felul (ipi) al "asemănării și deosebirii în general". Adesea se unesc evenimente importante, excepționale, și lucruri rare (1(32) sau lucruri și evenimente teribile (1(33). (ip 4) se referă la "starea de fericire legată de lucrurile bune și la starea de nefericire legată de cele rele", adică o stare de fericire atrage, după sine, lucrurile lăudabile și, invers, cea de nefericire – lucrurile rele, dezgustătoare, care oripilează, condamnabile, iar (IP5) se referă la lucruri asimilate ca producătoare de efecte potrivite propriei stări, rareori opuse. Avem, de asemenea, un gen (Iy) al combinației misterioase al anumitor lucruri cu anumite acte, care se împarte în (Iyl) ce cuprinde "operațiunile misterioase în general" și (Iy2) care "leagă, în mod misterios, denumirile de lucruri". Urmează (18) care se referă la "nevoia omului de a uni reziduurile", (îs) referitor la nevoia, foarte mare la popoarele civilizate, de a acoperi cu o haină logică acțiunile non-logice și de a crea teorii chiar și imaginare, numai să fie logice, adică "nevoia de dezvoltări logice" și (IQ care e dat de "credința în eficacitatea combinațiilor".

(I-oc) Combinații generale. Instinctul de combinare, în sensul cel mai general, este tendința de a stabili relații între idei sau lucruri, de a trage concluzii dintr-un principiu dat, de a raționa bine sau rău. Mii de indivizi joacă la loto și dau un număr anumitor lucruri pe care le-au visat, ori unor evenimente, ceea ce nu înseamnă că experiența este cea care-i îndeamnă să facă anumite corespondențe.

79

Dimpotrivă, se începe prin a avea încredere în anumite combinații și doar după aceea, pe baza experienței, se ajunge la concluzia dacă trebuie sau nu să se aibă încredere în ele. Pareto notează: "Cine citește Istoria naturală a lui Plinius e șocat de numărul infinit de combinații care au fost încercate pentru a se vindeca bolile. Pare chiar că au fost încercate toate combinațiile posibile. De exemplu, pentru epilepsie avem mai întâi rădăcină de laserpitium chironium cu cheag de vițel de mare, cu o doză din trei părți de plantă și una din cheag (…). Apoi vorbește de leacuri scoase din regnul animal, adică: testicule de urs, de mistreț, urină de mistreț (și suntem atenționați că e mai eficientă dacă e scoasă direct din vezica animalului), testicule de porc tăiate și spălate în lapte de scroafă, plămâni de iepure cu tămâie și vin alb etc. In total sunt 19 combinații indicate în acel paragraf. Să nu uităm aici sângele de gladiator, indicat în alt paragraf, sau de alte 8 combinații scoase din regnul animal. In altă parte ni se dau 29. însumând, avem 69 de combinații și cu certitudine vor mai fi existând și altele pe care Plinius nu le-a indicat. (…) Toate sunt prostii. Dar dacă aceste prostii n-ar fi existat, nu s-ar fi născut știința experimentală."61 Potrivit autorului, instinctul combinațiilor este printre cele mai mari forțe sociale care determină echilibrul și, deși se manifestă uneori prin fenomene ridicole, absurde, nu-și pierde deloc din importanță. Folosind combinațiile, s-a ajuns la descoperiri importante chiar dacă, uneori, din întâmplare. E valabil exemplul alchimiștilor care căutau modalitatea de a face aur din diverse materii și au descoperit astfel compuși chimici sau al celui căruia i-a trecut prin cap să lase să putrezească urina umană pentru a amesteca apoi ceea ce a rezultat cu nisipul și a descoperit, după distilare, fosforul. în multe alte cazuri, însă, diversele combinații n-au dus la un rezultat util. Majoritatea leacurilor sunt rezultatul unor combinații, fie de plante sau animale considerate toteme sau de esență religioasă.

61 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

80

După îndelungi experimentări, când s-a observat că-și făceau efectul, au fost des folosite și s-au transmis până astăzi.

(IP) Combinații de lucruri asemănătoare sau opuse. Asemănarea sau deosebirea lucrurilor, nu contează dacă este imaginară sau fantastică, este un motiv puternic pentru combinații, iar raționamentele non-logice sunt adesea raționamente pentru asocierea de idei. Pareto ne atenționează, totuși: „Trebuie să fim atenți că dacă A și B sunt lucruri asemănătoare, și C și D sunt lucruri contrare, fenomenul opus combinației A+B nu este deloc combinația C+D, ci absența oricărei combinații. Credinței în Dumnezeu nu îi este opusă credința în diavol, ci mai curând absența celor două credințe. Stării sufletești a celui care vorbește totdeauna cu plăcere despre actul sexual, nu i se opune starea sufletească a celui care discută mereu cu oroare despre acesta, ci mai degrabă starea sufletească a celui căruia nu-i pasă deloc de asta, așa cum nu-i pasă de nici o altă nevoie trupească. De multă vreme, scriitorii ne repetă că dragostea nu e opusă urii, ci indiferenței. Principiul homeopaților, similia similibus curantur, unește lucruri asemănătoare. Principiul opus, contraria contrariis, unește lucruri opuse. Lor li se opune știința experimentală, care nu are principii a priori dar care, oricum, lasă experiența să decidă."62

(I-(31) Asemănarea sau deosebirea, în general. In acest gen sunt întâlnite foarte multe reziduuri și sunt legate lucruri asemănătoare de operațiuni asemănătoare, sau lucruri contrare, de operațiuni contrare care-i împing pe oameni să caute contrastele. Majoritatea acțiunilor făcute sunt non-logice, iar Pareto arată ce se credea în trecut, că dacă cineva avea febră și se topea văzând cu ochii, trebuia să se caute vrăjitorul care i-a făcut victimei o figurină de ceară pe care o apropia de foc și astfel îi provoca aceste simptome. De asemenea, ne este prezentat exemplul

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

din Geoponica, unde, încercând să scape de o plantă parazitară, numită iarba leului, care le distrugea recoltele, oamenii au pictat cu creta cinci vase care-1 înfățișau pe Hercule omorând leul din Nemeea. Sacrificiile din antichitatea greco-latină erau adesea determinate de asemănări arbitrare, stranii și absurde. In Grecia, capul victimei sacrificate zeilor olimpieni era orientat spre cer, iar cel al victimei sacrificate zeilor infernului, spre pământ. La fel, în general, se aduceau ofrande animale masculi zeilor și femele zeițelor.

(I-[32) Lucrurile rare și evenimentele excepționale. In general, se crede că lucrurile rare, purtate ca amulete, sunt mai eficiente decât altele, deși experiența nu are nimic de-a face cu această practică. Și prezicerile duc la reziduuri de acest gen. Adesea ele sunt inventate după ce faptele s-au petrecut, dar uneori se enunță înainte și apoi se încearcă o verificare. Ele își trag seva mai ales din credința în eficacitatea combinațiilor. „Suetonius nu uită să povestească despre miracolele care prevesteau viitoarea domnie a imperatorilor și moartea lor și găsește totdeauna cărui fapt se datorau. Există, de exemplu, o frumoasă poveste despre o găină pe care un vultur a lăsat-o să cadă pe genunchii Liviei, soția lui Augustus. Aceasta găină ținea în cioc o ramură de laur, iar evenimentul, într-adevăr neobișnuit, trebuie să se fi legat de un fapt important. Și așa se întâmplă efectiv, cel puțin în fantezia celui care a imaginat povestea. Livia a plantat ramura de laur care a devenit pomul din care Cesarii rupeau ramuri pentru a-și face coroane după vreun triumf. A devenit un obicei să se planteze arbori în același loc și s-a observat – cât valorează experiența! – că, după moartea unui Cesar, pomul plantat de el se usca. în ultimii ani ai domniei lui Nero, toată pădurea de dafini s-a uscat de la rădăcină și au murit toți descendenții din găină. Totul prevestea, în mod evident, sfârșitul urmașilor lui Cesar, care s-au stins odată cu Nero. Aceste experiențe sunt asemănătoare cu cele pe care le au în fiecare zi teologii și filosofii noștri. Din ele apare chiar ce s-a dorit. De ce nașterea unui

82

măgar prevestește un eveniment important? Nu se poate găsi un alt motiv decât prin legătura unui fapt rar cu un alt fapt rar care, la romani, a fost judecat ca fiind nefast. (…)

Creștinii, care aproape tot timpul fac referire la Dumnezeu, povestesc adesea despre profeții, fără a discuta, cel puțin explicit, de intervenția divină. Deoarece pare normal ca lucrurile rare și evenimentele excepționale să fie unite. De exemplu, legenda lui Carol cel Mare ne arată că semnele au prevestit moartea acestui împărat. Soarele și luna s-au întunecat; numele lui Carol a dispărut spontan de pe peretele unei biserici pe care împăratul o fondase; și tot așa se vorbește de cinci semne. Prezicerile, divinația, înțelese ca manifestări ale activității divine, sunt o derivare a reziduurilor (I-(3) și mai ales a reziduurilor (I-{32). Orice lucru excepțional putea corespunde acestui reziduu și s-a recurs la intervenția divină pentru a explica această corespondență." – scrie Pareto.

Originea divină a eroilor și a oamenilor importanți a fost un element constant, timp îndelungat. Diverse reziduuri se referă la originea divină, iar nucleul principal e format din: 1° reziduurile permanenței agregatelor, pentru care zeii și spiritele sunt o prelungire a persoanelor umane; 2° din reziduuri sexuale, omul nedorind să se gândească la actul reproducerii ca la o experiență comună; 3° din reziduuri ale combinațiilor. Descendențele divine se pot împărți în două genuri. Unul din care apar teogoniile, adică ființe divine se împerechează și se nasc descendenți divini. Altul se referă la împreunările între ființe divine și oameni obișnuiți, din care apar legendele. Când descendența, prin unirea ființelor divine cu muritori, devine obișnuită se adaugă alte circumstanțe excepționale. Nu e de ajuns ca un om să se nască dintr-un zeu, ci și dintr-o fecioară și, după naștere, ea trebuie să rămână tot fecioară. Nu e de ajuns ca Zeus să fie tatăl pentru a se naște un erou

63 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

83

precum Hercule, trebuie ca zeul să petreacă trei nopți pentru a desăvârși opera. Pornind de la acest fapt, se observă că, adesea, reziduurile secundare devin principale. Legendele construite din reziduuri sunt apoi explicate de derivații, se urmărește ca acțiunile să devină logice.

(I-P3) Lucrurile și evenimentele teribile. Reziduul se referă la legende și narări referitoare la evenimente teribile, care erau precedate sau urmate de acțiuni de același tip. Așa a apărut ver sacrum. In împrejurări normale nu se făcea altceva decât să li se promită zeilor, de exemplu, ofrande. Dar când situația devenea critică se recurgea la sacrificii. In perioada când Roma era sub presiunea lui Hanibal au fost inventate ver sacrum și s-au făcut pregătiri minuțioase pentru ca romanii să fie ajutați de zei, care au respectat înțelegerea, dar muritorii nu și-au respectat-o pe deplin și, de aceea, după 20 de ani, au decis să facă ceea ce au promis. Reziduul respectiv se găsea și în practicile magice, când se sacrificau copiii, descrise de Horatius.

(I-P4) Starea de fericire legată de lucrurile bune și cea de nefericire legată de cele rele. Oamenii sunt tentați să lege de lucrurile bune o stare care le face plăcere și de cele rele una care le produce nefericire. Multă vreme, europenii credeau că tot ce este bun vine din "înțelepciunea strămoșilor", în timp ce astăzi tot ce este bun se referă la "progres". Altădată era lăudabil să acționezi creștinește, astăzi e bine să acționezi "profund uman", chiar dacă asta înseamnă să protejezi hoții și asasinii. In general, oamenii consideră că fiind bun orice lucru care corespunde ideilor lor și-i acuză pe cei care săvârșesc fapte care la aduc lor, sau ideilor lor, atingere. In acest sens, Pareto amintește cum apărătorii zeului progres au fost indignați de faptul că Abdul Hamid a reprimat revolta armenilor, numindu-1 sultanul roșu, dar au tăcut atunci când "tinerii turci", acoperiți de steagul sacru al "progresului" au reprimat răscoala albanezilor. "Regula acestor oameni pare a fi

84

următoarea: un guvern are dreptul de a reprima o insurecție dacă nefericiții nu se bucură de protecția zeului progres; altfel nu."64 – consideră sociologul.

(I-(35) Lucruri considerate ca producătoare de efecte potrivite propriului temperament, rareori opuse. Adesea oamenii au crezut că dacă asimilează anumite lucruri, asimilează și calitățile acestora. Uneori aceste fenomene pot produce o relație misterioasă între om și totemul său. De exemplu, despre Ahile se credea că are forță și curaj deoarece se hrănise cu măduvă de lei, cerbi și urs și cu măruntaie de lei și mistreți. Neozeelandezii își mâncau adversarii pentru a avea forța lor. într-un mod asemănător acționează și creștinii când pretind că mănâncă trupul lui Isus, prin pâinea de paște și îi beau sângele, prin vin. La acest reziduu au fost adăugate infinite derivații.

(I-y) Puterile misterioase ale unor lucruri și acte. Acest reziduu se găsește în multe practici de magie, în amulete, în jurămintele făcute pe anumite obiecte. Lucrurile sau actele au fost investite cu puteri oculte, nedeterminate, adesea nu foarte bine explicate.

(I-y 1) Puterile misterioase, în general. Va fi necesar să separăm acest reziduu de cel din categoria următoare (Iy2), în care se precizează că puterea ocultă este dată de denumiri și nu de obiecte. Pareto prezintă mai multe fapte, prin care să explice acest reziduu care se manifestă sub haina unei derivații, cum ar fi o anecdotă povestită de Sfântul Gregorius Turonensis. Un incendiator acceptă să jure în fața templului Sfântului Martin că nu el a dat foc casei vecinului său și este omorât de un fulger. Morala este "pentru mulți a fost învățătură de minte să nu mai jure strâmb în acel loc" , de unde ideea că locul avea puteri misterioase. Este important ca oamenii să creadă cu tărie că sunt legați prin anumite acte, în parte

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

65 Idem

85

misterioase, iar acest reziduu îl găsim aproape la toate popoarele, în epoci apuse. Și azi există instanțe în care se jură cu mâna pe Biblie sau pe Coran și e important ca mâna să fie dezvelită, deși nu vedem motivul logic pentru care se crede că, dacă există ceva între mână și cartea sfântă, jurământul e mai puțin eficient. La fel se consideră că talismanele au anumite puteri, dar se face o distincție între lucrurile considerate benefice și sentimentul de venerare a lor, în sensul că un lucru benefic nu este neapărat venerat, iar un lucru venerat nu este neapărat benefic. Tot aici intră și farmecele considerate uneori lucrarea diavolului, care urăște binele și alteori lucrarea lui Dumnezeu, care pedepsește mândria, îi apără pe unii, și-i pedepsește pe ceilalți. Aici Pareto retine două lucruri. Mai întâi variabilitatea derivațiilor care merg dintr-o extremă în cealaltă (de la diavol la Dumnezeu), apoi lucrarea lui Dumnezeu care-i pedepsește pe cei ce vor glorie și care este, în parte, asemenea invidiei zeilor păgâni.

(Iy2) Denumirile legate în mod misterios de lucruri. Denumirea poate fi legată de lucru în mod misterios, fără motiv experimental, pentru că amintește de anumite proprietăți experimentale sau chiar imaginare ale lucrurilor. A doua posibilitate va fi regăsită în "persistența agregatelor". Sub aspect științific, denumirea este o simplă inscripție care indică un lucru, dar inscripția se poate transforma, pentru a avea o utilitate. După asta trebuie judecate, în principal, definițiile, crede Pareto. De asemenea, denumirea e unită de lucru prin legături misterioase sau abstracte, experimentale, pseudo-experimentale, sentimentale, imaginare, fantastice. „Cel mai bun exemplu despre felul reziduurilor apărute dintr-o legătură misterioasă între denumire și lucru, e cel pe care-1 avem pentru numerele așa-zis perfecte și care demonstrează clar contrastul între raționamentele logico-experimentale și cele în acord cu sentimentele. Pentru matematicieni, perfect e doar o inscripție care ajută la indicarea unui număr egal cu suma părților egale. De

86

exemplu, pentru șase, părțile sunt 1, 2, 3, iar suma lor dă exact 6. Numerele perfecte cunoscute acum sunt: 6, 28, 496, 8128 etc. Toate sunt pare. Nu se cunosc numere perfecte impare. In loc să indicăm aceste numere prin denumirea perfecte, am putea folosi orice denumire. De exemplu, le-am putea spune imperfecte și absolut nimic nu s-ar schimba. Formula lui Euler, care duce la numere perfecte, ar putea duce la numere imperfecte, dar ar fi tot numere egale cu suma părților care le compun. Nu așa se întâmplă când se raționează prin sentimente. Atunci e foarte importantă denumirea. Prefect e contrariul lui imperfect, iar același motiv care pune un număr printre perfecte, îl scoate dintre cele imperfecte. Ce înseamnă cu precizie cuvântul perfect nu știe nimeni, așa cum nu se știe ce înseamnă alte cuvinte asemănătoare: drept, bun, adevărat, frumos etc."66

„Sacrificiu perfect" spuneau grecii celui din trei animale, adică din porc, berbec, țap, și era asemănător cu suoventuarilia latinilor care sacrificau un porc, un țap și un taur. „Zeilor le plac numerele impare", spunea Vergilius, iar comentariul lui Servius ne explica în ce fel se pot înțelege trei sau alte numere impare. In relație cu sfințenia numărul trei, trebuie să fie cea a numărului 333 333 1/3 folosit pentru voturi, la Roma.

La creștini, numărul șase pare a indica perfecțiunea, deoarece este numărul zilelor în care D-zeu a creat lumea.

Pareto consideră că studiul început acum are următoarele scopuri: 1° aduce un nou exemplu despre partea constantă (reziduu) și despre partea variabilă (derivații) a fenomenelor. Partea constantă aici este un sentiment care leagă în mod misterios perfecțiunea numerelor. Numărul căruia i se atribuie o asemenea proprietate variază în funcție de înclinațiile subiectului, și mai ales variază motivele fantastice ale unei asemenea perfecțiuni.

66 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Undone Tipografica – Editrice Torinese, 1988

87

2° Se dă un cunoscut exemplu de raționamente în acord cu sentimentele, adică un exemplu de derivație. Raționamentul asupra numerelor perfecte este pe deplin asemănător cu cel asupra dreptului natural, asupra solidarității etc, iar de oameni precum Sfântul Augustin era considerat ca fiind nu mai puțin valabil, de fapt de o mai mare valabilitate decât alte raționamente în acord cu sentimentele.

3° Arată, prin cel mai bun exemplu, diferența între definițiile științei logico-experimentale și aserțiunile metafizice, teologice, sentimentale. Cei care cercetează dacă un lucru e drept, bun etc, nu își dau seama că o asemenea cercetare nu diferă deloc sau prea puțin de cea care încearcă să descopere dacă un număr este perfect.

4° Pune în contrast precizia științelor logico-experimentale cu nedeterminarea cercetărilor metafizice, teologice, sentimentale. Un asemenea contrast este asemănător cu cel văzut acum între conceptul matematicienilor, al numerelor așa-zis perfecte și conceptul celor care apropie sentimental acest cuvânt de un număr preferat.

5° Citează un exemplu în care acțiunile non-logice nu par a avea vreo utilitate socială dar acțiunile non-logice care corespund elucubrațiilor despre dreptul natural adesea par a avea, și uneori chiar au, o utilitate socială. Scopul nu îngăduie să se vadă atât de ușor absoluta lor deșertăciune logico-experimentală.

(I-y) Nevoia de a uni reziduurile. Ca o manifestare a înclinației sale sintetice, omul încearcă să unească anumite reziduuri pe care le are în minte, iar dezbinarea prin analiză a acestora este o operațiune științifică de care puțini oameni sunt capabili. El se ferește să separe religia de experiență și dorește un ansamblu fără note discordante, lucru care nu se întâmplă la adepții lui Epicur. „Nevoia de a uni reziduurile are o parte nu foarte mică în obișnuința cu care oamenii folosesc anumite cuvinte cu sens nedeterminat, dar pe care le consideră că ar corespunde unor lucruri reale. De exemplu, termenul bun, sau altul asemănător bine, e considerat de toți că arată un lucru real. Spunem bun la ceva al cărui gust ne place.

Apoi, extinzând cercul senzațiilor, ceea ce place gustului e și bun pentru sănătate. Se extinde din nou cercul senzațiilor, apar și senzații morale și acestea domină bunul și binele. In sfârșit, la filosofi și moraliști, mai ales, doar de asta se ține cont. In concluzie, acești termeni încep să semnifice un ansamblu de reziduuri pentru care individul care folosește termenul simte atracție și nu îi repugnă.

La intelectuali apare nevoia de a uni reziduurile. Se pun împreună binele, bunul, frumosul, adevărul și se adaugă umanul, sau mai bine umanul în general, altruismul, solidaritatea, și se formează un ansamblu care ațâță, în mod gradat, sentimentele. Un asemenea complex, sau altul asemănător, născut din nevoia de combinații poate, apoi, prin intermediul reziduurilor permanenței agregatelor, să cucerească o existență independentă și, în anumite cazuri, să fie personificat."

Spre deosebire de opera literară, cea științifică separă reziduurile și are nevoie de logică. Dar majoritatea oamenilor acceptă mai ușor pseudo-logica din opera literară, pe care o înțeleg mai bine, decât metoda riguros experimentală.

(I-e) Nevoia de dezvoltări logice. Această nevoie este satisfăcută fie printr-o logică riguroasă, fie printr-o pseudo-logica, deoarece, în esență, oamenii vor să raționeze și e mai puțin important dacă o fac bine sau rău. Unii au proclamat "falimentul științei" și aveau dreptate să o facă, deoarece știința nu poate satisface nevoia infinită de dezvoltări pseudo-logice a omului și se mulțumește decât să pună în relație un fapt cu altul, pe când fantezia umană merge mai departe, vrea să cunoască și cauza și dacă nu găsește una reală sfârșește prin a o inventa. Referitor la reziduuri, însă, știința experimentală, teologia, metafizica etc, au un punct comun de plecare, dorința de a nu se opri la ultima cauză a faptelor cunoscute, ci de a trece mai departe, de a raționa asupra lor, de a depăși limitele. Popoarele necivilizate,

67 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

89

cărora le este străină metafizica, sunt străine și de cercetările științifice ale popoarelor care au dezvoltat-o.

(I-Q Credința în eficiența combinațiilor. Omul de știință cercetează, inventează, se lasă condus de supoziții, de prejudecăți, nu observă combinațiile. La cel care nu folosește știința logico-experimentală, sentimentele dețin partea principală și el e mișcat, în special, de credința în eficiența combinațiilor, fără a se preocupa de verificările experimentale, iar când se gândește la ele se mulțumește cu probe insuficiente, uneori ridicole. "Dacă o combinație AB nu este făcută în laborator, dar este un fapt al vieții obișnuite, ea, cu cât va înainta, va genera în mintea omului un sentiment care leagă indisolubil pe A de B",68 scrie Pareto. „Când cocoșul este cu găinile, din ouă se nasc puișori. Când un cocoș cântă la miezul nopții, moare cineva din casa unde se află. Pentru cel ce raționează sentimental, aceste două propoziții au aceeași veridicitate și sunt și la fel din punct de vedere experimental, iar sentimentul care dictează se naște din experiențe directe și din experiențe indirecte, auzite de la altă persoană. Dacă se obiectează că s-a întâmplat să se fi auzit un cocoș cântând la miezul nopții fără a muri cineva, se poate răspunde că e posibil ca dintr-un ou al unei găini, care stă împreună cu un cocoș, să nu se nască un puișor. Omul de știință separă cele două fenomene nu doar prin experiență directă, dar și prin asimilare. Vulgul nu poate face acest lucru. (…)

In general, ignorantul este condus de religie în eficiența combinațiilor, menținută vie din faptul că sunt multe combinații într-adevăr eficiente, dar se naște în mod spontan în el, cum putem vedea la copilul care se distrează încercând cele mai ciudate combinații. Ignorantul nu prea distinge combinațiile eficiente de cele ineficiente, joacă numerele la loto după cum visează, cu aceeași credință cu care se duce la gară la ora indicată de mersul trenurilor, consultă somnambulul sau

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

90

șarlatanul așa cum ar consulta un medic. Bătrânul Cato vorbește cu aceeași credință despre leacurile băbești și despre lucrările agricole".69

CLASA a Ii-a. Persistența agregatelor. A doua clasă a reziduurilor este opusă primeia. Instinctul combinațiilor îl împiedică pe individ să se oprească la un model de acțiune sau de societate, îl determină să caute în continuare ceea ce dorește, să-și sporească neîncetat cunoștințele, să-și înnoiască permanent credințele. Permanența agregatelor duce la inerție, fiind tendința umană de a menține combinațiile formate, de a refuza schimbarea. Prima clasă împinge spre schimbare și înnoire, cea de-a doua spre stabilitate și conservare. Pareto consideră că revoluțiile schimbă mai ușor guvernele și organizarea instituțiilor prin care se mențin la putere, decât moravurile, credințele sau religiile. Ceea ce ține de moravuri, de organizarea familială și credința religioasă constituie baza societății și e menținut prin persistența agregatelor.

Agregatul este constituit din anumite combinații care devin părți strâns unite, ca într-un singur corp care termină prin a avea o personalitate asemănătoare cu cea a ființelor reale. Existența unui nume contribuie apoi la a da o mai mare consistență ideii de personalitate a agregatului, din cauza reziduului care presupune că unei denumiri trebuie să-i corespundă un lucru. Sentimentele corespunzătoare agregatului pot fi constante sau variabile. „In esență, avem un nucleu cu personalitate proprie, dar care poate varia precum puișorul care devine găină sau precum omida care devine fluture."70 – afirmă Pareto. După ce agregatul s-a format, acționează adesea un instinct care, cu o forță variabilă, se opune ca lucrurile astfel unite să se despartă, dar când separarea nu poate fi evitată, se încearcă să se acopere prin conservarea unui simulacru de agregat. Importanța socială a reziduurilor clasei a Ii-a constă în rezistenta la transformarea dată de alte instincte.

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. II, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

70 Idem

91

Combinațiile care dispar imediat ce sunt formate nu constituie un agregat care are o existență proprie, dar, dacă persistă, devin un agregat.

La fel ca în cazul primei clase, Pareto distinge câteva genuri pentru cea de-a doua:

(II-oc) Persistența relațiilor unui om cu alți oameni și locuri;

(II-al) Relațiile de familie și de colectivitate;

(II-a2) Relațiile cu locurile;

(III-a3) Relațiile între clasele sociale;

(II-P) Persistența relațiilor viilor cu morții;

(Il-y) Persistența relațiilor între un mort și obiectele care-i aparțineau în timpul vieții;

(II-5) Persistența unei abstractizări;

(II-s) Persistența uniformităților;

(II-Q Sentimentele transformate în realități obiective;

(II-ri) Personificările;

(II-u) Nevoia de noi abstractizări.

(II-oc) Persistența relațiilor unui om cu alți oameni și locuri. Asemenea reziduuri sunt comune atât oamenilor cât și animalelor. Și la animale persistă sentimentul care le apropie de locuri și lucruri, și chiar de oameni și alte animale, având, de asemenea, și sentimentul de proprietate. Un câine cunoaște, pe lângă stăpân, și celelalte persoane sau animale din casă. El respectă pisicile și puii cu care

92

conviețuiește, dar aleargă animalele străine care intră pe teritoriul său. Din acest gen fac parte sentimentele pe care oamenii le au pentru familie, de proprietate, de patriotism, de iubire a propriei limbi, a religiei, a colegilor. Doar că omul le adaugă derivații, explicații logice, care, uneori, ascund reziduul.

(II-al) Relațiile de familie și de colectivitate. Puii de animale, când cresc, se separă de părinții pe care nu-i mai recunosc, lucru care nu este valabil în cazul oamenilor. Literatura care ne este cea mai cunoscută se referă la patriarhat, la popoarele civilizate, deci singurele reziduuri pe care le cunoaștem bine se referă la acest tip de familie. Dar, autorul ne prezintă, pentru fiecare epocă istorică, relațiile de familie și de colectivitate din care putem trage concluzia lui Aristotel că omul este un "animal politic" și că a resimțit mereu nevoia de a trăi în societate, indiferent de regulile care se aplicau la un popor, trib, comunitate.

(II-ot2) Relațiile cu locurile. Adesea aceste reziduuri se confundă cu cele din categoria precedentă. Chiar și oamenii moderni vorbesc mereu despre locul nașterii, locul unde și-au petrecut copilăria sau o parte din viață, locuri de care se simt, indisolubil, legați. Patriotismul sugerează un ansamblu de sentimente ale unei stirpe care se crede a fi comună în limbă, religie, tradiții, istorie etc., însă termenul nu poate fi precis.

(II-a3) Relațiile între clasele sociale. Viața într-o colectivitate duce la anumite idei, prejudecăți, credințe, moduri de a acționa, care apoi se permanentizează și câștigă o existență pseudo-obiectivă, ca atâtea alte entități asemănătoare. Reziduurile corespunzătoare au dobândit adesea forma reziduurilor relațiilor de familie. înainte, clasele sociale și națiunile aveau mai multe descendențe, zei proprii – dușmani ai altor colectivități, ceea ce astăzi a căzut în desuetudine. Acum, în Statele Unite și alte țări dezvoltate acționează principiul egalității, un miliardar nebeneficiind de un alt tratament față de cel sărac. In

93

Europa, propaganda marxistă a "luptei de clasă" a dus la nașterea și întărirea reziduurilor corespunzătoare în clasa proletarilor. Sectele, constituite prin sentimente puternice și exclusiviste au caracteristici bine cunoscute. Persistența relațiilor în sectă le întărește sentimentele și îi depărtează pe membri de cei din afara ei. Unele lucruri sunt privite diferit de categorii sociale diferite, așa cum este adulterul sau spionajul.

Pareto demonstrează că unele colectivități acționează diferit fată de străini și consideră că-și pot permite față de aceștia lucruri inadmisibile față de apropiații lor. De asemenea, este prezentat rasismul și modul diferit în care popoarele civilizate acționează față de cele egale lor și față de cele considerate barbare. „Teoria lui Aristotel despre sclavia naturală e chiar cea a popoarelor moderne pentru a-și justifica cuceririle și dominația asupra popoarelor pe care le numesc rasă inferioară. Aristotel spunea că există oameni care sunt sclavi prin însăși natura lor, ceilalți fiind stăpâni, că e normal ca unii să servească și alții să comande, că totul e drept și folositor tuturor. La fel, popoarele moderne, care se gratulează ele însele cu epitetul de civilizate, spun că ele sunt popoare care trebuie să domine și că altele trebuie să se supună celor care vor să le exploateze. Lor li se pare drept să comande și alții să se supună. De aici reiese că dacă un englez, un neamț, un francez, un belgian, un italian este rănit și moare pentru patria sa, este un erou. Dar un african, dacă îndrăznește să-și apere patria de aceste națiuni, este un rebel josnic și un trădător. Iar europenii consideră o datorie sfântă să distrugă africanii, cum a fost în Congo, pentru a-i învăța să devină civilizați. Nu lipsesc nici cei care admiră fericiți, apoi, această operă «de pace, de progres, de civilizație». Trebuie să adăugăm că, printr-o ipocrizie într-adevăr admirabilă, bunele popoare civilizate pretind că le fac bine popoarelor supuse de ele, când le oprimă și chiar le distrug. Și atât de mult le iubesc încât vor să le «elibereze» prin forță. Astfel i-au eliberat englezii pe

94

indieni de «tirania» regilor negri, francezii pe locuitorii Madagascarului și, ca să-i facă mai liberi, au și ucis câțiva, reducându-i pe ceilalți la o stare care numai că nu se numește sclavie. Tot așa italienii i-au eliberat pe arabi de opresiunea turcilor. Toate astea se spun pe un ton serios și există și indivizi care chiar cred. Pisica prinde șoarecele și-1 mănâncă, dar nu spune că face asta pentru binele șoarecelui, nu proclamă dogma de egalitate între toate animalele și nu înalță, în mod ipocrit, ochii spre cer pentru a-1 adora pe tatăl comun.

Mai mult, teoria superiorității popoarelor civilizate este folosită contra popoarelor non-europene, dar Prusia o folosește și împotriva polonezilor și există germani care vor s-o aplice și împotriva popoarelor latine, considerate barbare în comparație cu excelentele, ultramoralele, virtuoasele, foarte inteligentele și foarte civilizatele popoare germanice. In Anglia și în America setentrională există apoi oameni care revendică aceste calități excepționale pentru divina rasă anglo-saxonă. Toți aceștia se cred pe deplin «științifici» și îi iau în râs, ca fiind infectați de prejudecăți interzise, pe cei care nu cred."71

(II- (3) Persistența relațiilor între vii și morți. Cumulul de relații ale unui om cu ceilalți rămâne și după absența sau moartea acestuia. îmbinat cu reziduuri referitoare la bunăvoința sau afecțiunea fată de cei care au murit, ne face să ajungem la fenomene complexe în onoarea morților, la cultul lor, la parastasurile și sacrificiile care se fac la înmormântare. Cei care doresc să explice credințele, în mod logic, consideră că toate aceste fenomene au ca postulat credința în nemurirea sufletului. Aparițiile morților, despre care s-a discutat în toate vremurile, nu au fost reale și sunt o formă dată reziduurilor persistenței relațiilor între vii și morți. Prin similitudine, se regăsesc în aparițiile îngerilor, demonilor, zeităților.

71 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vbl. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

95

(Il-y) Persistența relațiilor între un mort și obiectele care-i aparțineau când trăia. Relațiile unui om cu lucrurile pe care le-a posedat persistă, în mintea celor vii, și după moartea acestuia. De aici și obiceiul de a arde sau îngropa, odată cu cadavrul, obiectele care i-au aparținut sau, în alte vremuri, de a-i ucide femeile, sclavii și animalele. Se presupunea că le va lua cu el în altă lume. De exemplu, un războinic era îngropat alături de armele sale. La parastase, se aduce mâncare și băutură pentru ca mortul să aibă de-ale gurii și în lumea de dincolo, se pun bani în mâna morților, fiindcă s-ar putea să aibă nevoie de ei acolo unde merg etc.

(II-8) Persistența unei abstractizări. Fiind constituit un conglomerat de relații, se ajunge la o abstracție corespunzătoare care poate persista și atunci se creează o nouă ființă subiectivă. Asemenea reziduuri sunt fundamentul teologiei și metafizicii care ar putea defini un cumul de derivații al acestor reziduuri.

(II-s) Persistența uniformităților. Reprezintă un caz important al persistenței abstracțiilor, prin acțiunea care dă un caracter general unei uniformități particulare sau doar unui unic fapt. Această abstracție persistă și devine regulă generală. Acest lucru se întâmplă zilnic și este chiar modul de a gândi al oamenilor care nu au obișnuința raționamentelor științifice.

(II Q Sentimentele transformate în realități obiective. Aceste reziduuri sunt numeroase și lipsesc rareori dintr-un discurs care nu are rigoare științifică. Ele sunt fundamentul demonstrațiilor subiective, obținute prin intermediul sentimentelor. Auto-observația filosofilor, experiența creștină, transformă sentimentele în realități obiective.

(II n) Personificarea. O abstracție, o uniformitate, un sentiment, se pot transforma în individualități obiective. Apoi se trece la un grad mai elevat în care personificarea este completă, ajungându-se la antropomorfism. Se pot personifica lucruri, locuri, fără a le diviniza. Limbajul este cea mai bună modalitate de a face să

96

persiste agregatele și de a le personifica și ajunge, adesea, să se dea o denumire unui agregat de abstracții pentru a-1 transforma în realitate obiectivă. Sunt date numeroase exemple de personificare: romanii încep prin a-și închipui Roma sub formă feminină, pentru a o zeifica apoi se zeifică unele plante, obiecte, animale, persoane decedate.

(II t>) Nevoia de noi abstracții. Nevoia de abstractizare persistă și când unele abstracții cad în desuetudine sau sunt respinse. Mitologiile populare sunt urmate, în clasele culte, de mitologiile docte, subtile, greu de înțeles. Se nasc teologiile ingenioase, cercetările asupra creației lumii, asupra stării primitive a umanității. Apoi abstracțiile supranaturale duc la abstracții metafizice, cercetându-se esența lucrurilor. La abstracțiile metafizice se adaugă abstracțiile pseudo-științifice.

CLASA a III-a. Nevoia de a manifesta, prin acte exterioare, sentimentele. Reziduurile acestei clase sunt legate de emoții, de sentimente, de pasiuni, de reacții. Această nevoie de traduce printr-un act ritual cum ar fi aplaudarea, care arată sentimente favorabile pentru ceva. Pisica, la vederea unei păsări, își agită fălcile, câinele, la vederea stăpânului, dă din coadă, iar papagalul bate din aripi. Pareto nu indică decât două genuri ale celei de-a treia clase, una fiind pur și simplu nevoia de a acționa, manifestată prin combinații, cealaltă fiind exaltarea religioasă.

(III-a) Nevoia de a acționa, manifestată prin intermediul combinațiilor. Nevoia de a acționa este dominantă și pentru ea lucrează fantezia să găsească modalitatea. Se prezintă practicile generate de oameni pentru a alunga furtunile, de magie, de religie.

(III p) Exaltarea religioasă. Nevoia calmă și ponderată de a acționa poate

m fi –

crește în intensitate până ajunge la exaltare, la entuziasm, la delir. Intre genul precedent și acesta diferența este doar de cantitate. Cânturile religioase,

97

contorsionările, dansurile, mutilările din timpul delirului, fac parte din acest gen. Dar mutilările și patimile voluntare au și reziduurile ascetismului.

CLASA a IV-a. Reziduuri în relație cu sociabilitatea.

Și această clasă este alcătuită din mai multe subclase:

(IV a) Societățile speciale;

(IV (3) Nevoia de uniformitate;

(IV (31) Uniformitatea obținută acționând asupra propriei persoane;

(IV f32) Uniformitatea impusă altora;

(IV (33) Neofobia;

(IV y) Mila și cruzimea;

(IV yl) Mila de sine reflectată asupra altora;

(IV y2) Repulsia instinctivă față de suferință;

(IV y3) Repulsia cauzată de suferințele inutile;

(IV 8) Impunerea unui rău pentru sine, în vederea binelui altora;

(IV 51) Expunerea vieții;

(IV 82) Donarea propriilor bunuri către alții;

(IV e) Sentimentele de ierarhie;

(IV el) Sentimentele celor superiori;

(IV e2) Sentimentele celor inferiori;

(IV s3) Nevoia de aprobare a colectivității;

(IV Q Ascetismul.

Pareto descrie astfel clasa a IV-a: „Această clasă este formată din reziduuri care sunt în relație cu viața socială; se pot adăuga și reziduuri care sunt în relație cu disciplina, dacă se admite că sentimentele corespunzătoare sunt întărite de conviețuirea în societate. In acest sens, s-a observat că toate animalele domestice, exceptând pisica, atunci când sunt în libertate, trăiesc în grup. Pe de altă parte,

98

societatea este imposibilă fără o oarecare disciplină și astfel instinctul de sociabilitate și cel al disciplinei au, neapărat, anumite puncte comune."

Clasa a IV-a are o anume relație cu clasa persistenței agregatelor, dar se deosebește de ea în unele privințe. Diferitele genuri pe care le distinge autorul permit prezentarea mai exactă a acestei clase de reziduuri.

(IV-a) Societățile speciale aparțin primului gen de reziduuri și demonstrează că omul este dispus, în mod natural, să se asocieze cu alții în activitățile plăcute sau pentru a căuta avantaje particulare. Exemple: sectele religioase, partidele politice, societatea civilă, corporațiile Evului Mediu, colegiile de la Roma.

(IV-P) Nevoia de uniformitate apare chiar și la animalele care trăiesc în grup. Dacă o găină e vopsită în roșu și e trimisă alături de celelalte, acestea o atacă imediat. La popoarele barbare nevoia de uniformitate este mai mare decât la cele civilizate. Unele colectivități vor să extindă asupra altora propria uniformitate, altele o respectă pe cea a colectivităților cu care vin în contact.

(IV-pM) Uniformitatea obținută acționând asupra propriei persoane. Acestui gen îi corespunde imitația. Un individ îi imită pe ceilalți, o colectivitate imită o alta. Ar fi greșit să se presupună că, dacă există instituții similare, neapărat una o imită pe cealaltă. De fapt, pot să fi apărut amândouă din aceleași cauze. De exemplu, legile contra furtului apar la popoare diferite din cauze asemănătoare, dar când popoarele au relații reciproce se poate produce imitația.

Imitația are drept scop să aducă o utilitate celui care imită, ceea ce duce la o acțiune logică. Dar poate și să nu aducă vreo utilitate, uneori fiind vorba doar de modă.

(IV-P2) Uniformitatea impusă altora. Omul imită, dar dorește ca și alții să facă același lucru. Dacă cineva se disociază de uniformitate, le produce un disconfort persoanelor care intră în contact cu el. Distonanta se poate îndepărta fie

72 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vol. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

99

prin persuasiune, fie prin forță. Nevoia de uniformitate este dominantă și nu puține sunt exemplele de oameni care au fost condamnați de ceilalți, chiar arși pe rug în Evul Mediu, pentru că aveau alte opinii, aceste manifestări fiind neraționale.

(IV-f33) Neofobia este sentimentul care împiedică inovațiile ce urmăresc să tulbure uniformitatea. El este foarte puternic la popoarele sălbatice, dar apare și la cele civilizate, unde este învins de instinctul combinațiilor. Opus acestui sentiment este cel întâlnit la persoanele care acceptă tot ceea ce este nou în politică sau religie, după principiul că tot ce este nou trebuie să fie și bun.

(IV-y) Mila și cruzimea. Aceste sentimente trebuie studiate împreună, iar opusul lor este indiferența. In ultima vreme, judecarea delictelor a devenit din ce în ce mai blândă, cu legi noi în favoarea infractorilor, aplicate cu tot mai multă indulgență, ceea ce face ca mila față de delicvenți că fie tot mai mare, în timp ce scade cea pentru victimele lor. „Astfel, există cazuri în care mila, în general, poate să fie în creștere, iar diferența observată depinde de faptul că delicvenții trimiși în judecată se prezintă, în timp ce victimele lor sunt absente. Sentimentele de milă sunt intense mai ales pentru cel care este prezent și mult mai slabe pentru cel absent. Juratul vede asasinul și încearcă o stare de milă față de el, iar asta i se întâmplă și judecătorului; victima nu este văzută, e dispărută, a te gândi la ea devine o treabă neplăcută. De reținut că aceiași jurați care au absolvit astăzi un asasin, dacă mâine ar fi prezenți la un asasinat, ar fi în stare, alături de mulțime, să-1 linșeze pe cel care a înfăptuit crima.

O povestire pe care o întâlnim în cartea lui Meng-Tzu este caracteristică în acest sens. Un rege vede trecând un bou care trebuie sacrificat. I se face milă de el și ordonă să fie înlocuit cu o oaie. El mărturisește că a făcut asta deoarece văzuse boul, dar nu și oaia. Dar sunt și alte cazuri, în care asasinul dispare, iar victimele sale rămân și e evident că, atunci când se întâmplă asta, raționamentul făcut acum nu mai are nici o valoare. Ne putem servi ca tip al unei clase extinse de fapte de

100

genul celor ale lui Liabeuf, hoț, leneș, asasin, care a fost glorificat de unii revoluționari deoarece a ucis un agent de poliție și regretat de dame elegante și de burghezi bogați, care au avut pentru el o milă tolstoiană sau de același gen.

La revoluționari acțiunea poate fi logică; ei sunt dușmanii poliției și deci e normal să-1 favorizeze pe cel care o combate. Și în cazul câtorva burghezi acțiunea poate fi astfel, deoarece caută să beneficieze de bunăvoința unor alegători sau a anumitor politicieni. Dar rămân indivizi pentru care aceste raționamente sau altele asemănătoare nu au valoare și care fac, așadar, acțiuni non-logice sentimentale. Acestea sunt complexe. Nu există în ele doar un sentiment generic de milă, ci există un sentiment special de milă pentru răufăcător, cu atât mai intens cu cât acesta e mai înclinat să facă rău. Dacă la burghezii care, copleșiți de sentimente, cereau grațierea lui Liabeuf, îl regretau, îl favorizau, era vorba doar de un sentiment generic de milă, acela ar fi trebuit să se manifeste și pentru victimă și văduva sa, cel puțin ca pentru asasin. In schimb, nici una dintre aceste persoane nu s-a gândit deloc la biata văduvă a agentului Deray, ucis de Liabeuf. Să adăugăm dura opoziție a multora ca să li se admită agenților de poliție să folosească arme pentru legitima lor apărare. Au fost necesare faptele de curaj ale gangsterilor Garnier, Bonnot și compania pentru ca la bunii burghezi să fie mai puternică teama de viitoare nenorociri decât mila umanitară și pentru ca guvernul să le permită, într-un final, agenților de poliție să folosească armele împotriva răufăcătorilor care voiau să-i ucidă.

La persoane, sentimentele sunt totdeauna destul de complexe și adesea foarte complexe; așadar, pentru a face o analogie științifică trebuie să țintim mai ales sentimentele, și nu persoanele. Dacă le vom examina deci pe acestea, vom încerca să descompunem, în felul următor, masa complexă a sentimentelor pentru răufăcători: 1° Reziduul sexual. Se întâlnește în aproape toate judecățile de crime așa-zis pasionale. 2° Reziduurile sentimentelor sectelor, patriotismului și altele

101

asemănătoare. Suntem foarte indulgenți cu indivizii care aparțin colectivității noastre; indiferenți sau chiar dușmani cu cei din alte colectivități. 3°Reziduuri de clasa a Ii-a. Credința religioasă și cea politică ne fac să fim binevoitori față de ceilalți. In afară de asta, trebuie să ținem cont de avantajul personal al celui care arată milă pentru a atrage vreun folos propriu. Aceasta este o acțiune logică. Restul reziduurilor care se referă la milă se pot împărți în trei genuri. într-unui prevalează sentimentul propriei suferințe, care se reflectă asupra altora (IV-yl). La celelalte două, sentimentul e mai puțin sau deloc personal; el conduce la o respingere instinctivă (IV- y2) a suferinței altora, sau la o respingere rațională (IV- y3)". -precizează sociologul.

(IV-yl) Mila de sine reflectată asupra altora. Oamenii care se simt nefericiți au tendința de a acuza societatea și mediul înconjurător pentru toate necazurile lor și de a-i trata cu bunăvoință pe toți cei care suferă. Nu este un raționament logic, ci o suită de senzații. „Ceva asemănător găsim în umanitarismul zilelor noastre. Oameni care nu au o stare materială bună sunt convinși că este din vina societății. Prin analogie, se consideră chiar că delictele hoților, asasinilor, sunt efectul vinei pe care o are societatea; acești hoți și asasini le par, acestor oameni, frați nefericiți, demni de bunăvoință și milă. «Intelectualii» sunt convinși că nu au poziția pe care o merită în ierarhia socială; ei îi invidiază pe bogați, pe militarii cu grade înalte, pe preoți, înalta clasă socială. Presupun că săracii, delicvenții, sunt și ei victimele acestei clase sociale, simt astfel pentru că le sunt asemenea și din cauza asta au pentru ei bunăvoință și milă. Când, la Veneția, se derula procesul Tarnowska, acuzata a primit o poezie trimisă de o învățătoare, prin care i se ura o eliberare imediată. Se poate ca această învățătoare să fi fost o femeie cinstită și nefericită, iar nefericirea o făcea tovarășa acuzatei pentru care simțea, astfel, milă. Romanele lui Sand, Mizerabilii lui Hugo, au fost vândute, în mare parte, unor

73 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica- Editrice Torinese, 1988

102

oameni care nutreau asemenea sentimente. Anumite femei aveau sentimentul confuz că ar fi comod să aibă un soț care să se îngrijească de starea materială și de luxul lor și mulți amanți care să le satisfacă nevoile trupești. Anumiți bărbați găseau, în schimb, că e comod ca să fie întreținute de alții femeile de care se bucură. Toate aceste sentimente se exprimă printr-o teorie numită «a dreptului la fericire» care, în alți termeni, e pur și simplu a dreptului la adulter. Avem deci sentimente de bunăvoință față de adulter și puțin și pentru senteneurs"74

(IV-y2) Repulsia instinctivă față de suferință. Acest sentiment este de repulsie față de suferință, fără a vedea măcar dacă ea poate fi utilă, lucru care a dus la apariția proverbului „Doctorul milos face rana să duhnească". Sentimentul se observă la cei slabi, lași, lipsiți de energie și care, dacă reușesc să-1 învingă, adesea devin foarte cruzi. Sentimentul apare la elitele în decadență și poate fi un diagnostic al acestei stări.

(IV-y3) Repulsia cauzată de suferințele inutile. Sentimentul este propriu

A

celor puternici, energici, capabili să se oprească într-un punct precis. In general, oamenii iubesc guvernele puternice care dau dovadă de generozitate și nu provoacă suferințe inutile, și le urăsc pe cele slabe.

(IV-8) Impunerea unui rău pentru sine, în vederea binelui altora. Conviețuirea socială are ca fundament o bunăvoință reciprocă a indivizilor. Sentimentul se manifestă atât la oameni cât și la animale, atunci când sunt apărate progeniturile de eventuale pericole. De asemenea, omul poate să se sacrifice pentru binele colectivității sau țării, adesea pentru a fi aprobat de ceilalți și a nu fi blamat.

(IV-51) Expunerea vieții. Oamenii își expun și chiar își sacrifică viața, împinși de un sentiment de sociabilitate sau pentru a obține respect. Animalele o fac doar în prima împrejurare. Se observă că atunci când trăiesc împreună, ele se ajută reciproc.

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

103

(IV-52) Donarea propriilor bunuri către alții. Gradual se trece de la sentimentul anterior la acesta care este de altruism, și-i face pe unii să renunțe la anumite lucruri în favoarea altora. Și aici avem exemple pentru animale. „Privind cu superficialitate lucrurile, s-ar putea crede că acest reziduu se întâlnește la toți indivizii clasei dominante, indivizi care există și în clasa supusă; dar nu este așa. Privindu-i bine, se vede că ei se pot împărți în următoarele categorii:

la) Persoane care devin șefi ai oamenilor supuși, pentru a dobândi astfel vreun avantaj politic, financiar sau de altă natură. Istoria este plină de faptele acestora. De obicei, aristocrațiile cad din cauza lor. Altădată puteau folosi doar violența, ceea ce ducea la restrângerea numărului lor; acum prin mijloacele pașnice ale alegerilor, numărul lor a crescut fără măsură, deoarece, pentru a-și asigura prosperitatea, nu mai e nevoie de o revoluție. Pe lângă asta, democrația oferă o revărsare a tuturor ambițiilor alesului unei localități, consilierilor locali, provinciali, deputaților, senatorilor, de la modesta slujbă obținută prin intermediul bunăvoinței deputatului, până la funcția de director general sau de consilier de casație. Acești oameni, pentru a obține aceste funcții, fac azi pe socialiștii, așa cum ar fi făcut pe reacționarii dacă ar fi venit un guvern de asemenea gen!

2a) Persoane care, pentru a avea grijă de propriile afaceri, leagă măgarul unde vrea stăpânul. In Franța, în timpul Restaurației, «bunul tânăr» mergea la liturghie; sub regele Ludovic Filip citea operele lui Voltaire; sub al II-lea Imperiu era cea mai mare laudă pentru el să spună că «nu se ocupă de politică»; astăzi, în schimb, trebuie să se ocupe de ea, să fie asediator, umanitar, socialist. Mâine poate va trebui să fie naționalist. Astăzi industriașii și finantiștii au descoperit că este în avantajul lor să se alieze cu socialiștii. Vezi industriași, bancheri bogați, milionari, care cer «legi sociale» și crezi că își iubesc aproapele, cu care ar dori să-și împartă bunurile; dar fii atent la cea ce se va întâmpla după aprobarea «legilor sociale» și vei vedea că averea lor nu scade, crește; astfel că n-au dat nimic altora,

104

dimpotrivă au mai luat ceva. în Franța, Guvernul Caillaux-Bertaux era format în mare parte din milionari; printre ei, chiar dacă te uitai cu microscopul, nu era nici urmă de dorință să împartă și altora bunurile lor. în Italia, Guvernul «democratic» al lui Giolitti avea în Cameră o majoritate care părea a se înțelege foarte bine cu „afacerile", mai ales cu cele proprii; și nu le lipsea ajutorul trustului siderurgic, nici cel al patronilor de zahăr, dar este destul de îndoielnic că dorința de a da altora din bunurile proprii ar fi urmărit toți acești oameni bravi. Au devenit naționaliști și mercenari când le-a venit lor bine; și au aprobat votul universal și pentru analfabeți, când patronul i-a asigurat că este cel mai bun procedeu pentru a obține «rezultate bune în alegeri» și deci pentru a face «bani frumoși». (…)

3a) Oameni care sunt dispuși de bunăvoie să le dea altora ceva, deoarece știu instinctiv că vor primi în plus, fac cadou o vrabie, sperând să primească un pui de găină. La aceștia există prezentul reziduu, combinat cu altele care duc la speranța doritului avantaj.

A

4a) In sfârșit, puțini «intelectuali», lipsiți de energie, de cunoștințe, de înțelepciune, care iau în serios declamațiile categoriilor precedente, dar numărul lor este foarte mic și câțiva, care s-ar putea crede că fac parte din această categorie, aparțin în schimb celei precedente.

5a) Nu se poate exclude, în sfârșit, că ar putea exista persoane având energie, cunoștințe, înțelepciune și că într-adevăr, în apărarea doctrinelor sociale și a solidarității, sunt împinse de dorința de a-și împărți bunurile cu alții, dar nu e ușor să găsim asemenea exemple. Saint-Simon era bogat și a murit sărac și părăsit; ar părea deci că poate fi unul dintre aceste exemple. Dar el a consumat droguri, iar în sărăcie a avut orgoliul să se considere Messia, fondatorul unei noi religii. In acest

105

lucru se află motivul principal al acțiunilor sale. Toate aceste categorii se găsesc, de exemplu, la cei ce urmează doctrina „solidarității".75 – crede Pareto.

(IV-e) Sentimentele de ierarhie. Indiferent dacă sunt de superioritate sau de inferioritate se manifestă atât la oameni cât și la animale. Ierarhia se transformă, dar subzistă și în societățile care proclamă egalitatea indivizilor.

(IV-el) Sentimentele celor superiori, sunt sentimente de protecție, de bunăvoință, la care se adaugă cele de dominare și orgoliu.

(IV-s2) Sentimentele celor inferiori. Sunt sentimente de supunere, de afecțiune, de teamă, de reverență. Manifestările sentimentului de autoritate sunt numeroase și diverse. Se acceptă autoritatea celui care are un semn real sau imaginar de superioritate; respectul tânărului față de bătrân, al începătorului față de expert, al analfabetului pentru literat, al omului din popor pentru nobil, al celui care face parte dintr-o rasă considerată inferioară pentru cel dintr-o rasă considerată superioară, al alegătorului pentru politician etc.

(IV-s3) Nevoia de aprobare a colectivității. Este unul dintre cazurile în care se vede mai bine diferența între sentiment și manifestarea acestuia, care constituie reziduul. Nevoia individului de a obține aprobarea și respectul colectivității e un sentiment foarte puternic și fundamentul construcției umane. Dar acționează în tăcere, iar cel care își dorește cel mai mult gloria se preface că nu este deloc preocupat de ea. „Aproape mereu sentimentele de sociabilitate, manifestate de diferitele tipuri de reziduuri pe care le examinăm, sunt însoțite de sentimentul de dorință de aprobare din partea altora și de a fugi de dojana lor; dar nu e atât de frecvent ca asemenea sentiment să se manifeste prin intermediul reziduului corespunzător. Viceversa, uneori acest reziduu le acoperă pe altele. De exemplu, un individ spune că este plin de dorința de a obține respectul altora în timp ce în parte, fie chiar mică, e plin și de dorința de a înfăptui lucrul pentru care merită apoi acest

75 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

106

respect. Când un om face ceva spunând: «asta este bine» sau se abține să facă ceva spunând: «asta este rău», nu știm dacă aceste exprimări înseamnă: «asta este aprobat de colectivitate, asta este blamat de ea» sau «asta e pe sufletul meu, asta îmi displace». In general, aceste două cauze acționează împreună, aprobarea sau dezaprobarea colectivului existent întăresc sentimentul existent deja în individ. Poate exista, sigur, chiar un ipocrit care, deși este străin de un lucru, îl rezolvă pentru a putea obține respectul public; poate exista un laș care se lasă ucis în război pentru a putea scăpa de infamia lașității; dar asemenea cazuri nu sunt atât de frecvente. De obicei, cine are dorința slabă de a face ceva, face pentru a obține respectul public; cine este curajos și se exaltează, se lasă ucis încurajat de gândul gloriei.

De reținut că aceste cazuri prezentate, în care individul nu este pus în mișcare sau nu este pe deplin pus în mișcare de un sentiment corespunzător reziduului nostru, ci în totalitate, sau măcar în parte, de dorința de a obține aprobarea colectivității sau de a fugi de reproșuri, sunt de luat în seamă pentru a arăta importanța sentimentului corespunzător unui asemenea reziduu; întrucât acesta nu acționează direct asupra individului, acționează indirect prin intermediul aprobării sau al reproșurilor altora și asta deoarece un asemenea sentiment este puternic în colectivitatea în care aprobarea sau dezaprobarea sunt puternice. Chiar și ascetul total ipocrit demonstrează puterea ascetismului în colectivitatea în care e importantă opinia sa. Ipocrizia este utilă și se produce doar atât cât ascetismul este aprobat, admirat de această colectivitate; dacă acesteia îi este indiferent, ipocrizia n-ar mai avea rost". – consideră sociologul.

(IV-Q Ascetismul. Este propriu oamenilor și împinge individul să-și provoace suferințe, să se abțină de la păcate, să se opună instinctului de a căuta lucrurile plăcute. „Dacă noi am fi cunoscut doar un gen de ascetism, de exemplu

76 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,No\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

[07

ascetismul catolic, am putea distinge cu dificultate reziduul de derivație: un om face penitență deoarece crede că astfel îi face plăcere lui Dumnezeu și că-și ispășește păcatele. Acest sentiment religios ar putea fi reziduu, iar penitența ar putea fi consecința logică a reziduului. într-adevăr, există cazuri în care pare chiar că lucrurile stau așa. Dar sunt alte cazuri, în care partea variabilă este rațiunea penitenței, și dimpotrivă, penitența însăși devine simplă renunțare la plăcerile vieții, iar aceasta este partea constantă. In timp ce motivele variază prin variația ideilor pe care omul le are despre divinitate, rămâne o parte constantă care este ideea religioasă, în general. Dar iată că există asceți, precum vechii cinici, fără vreo idee religioasă, unde acea parte constantă dispare. Iată spartanii care, doar pentru a menține o disciplină de fier, sunt asceți; iată budiștii care sunt asceți pentru a împăca orice energie vitală; iată-1, în sfârșit, printre contemporanii noștri, pe cel care devine ascet în numele sfintei științe care, spune el, condamnă folosirea băuturilor alcoolice; un altul se teme să privească o femeie frumoasă, în numele unei morale sexuale a sa, în virtutea căreia – nu se știe de ce – plăcerea sexuală e cel mai rău păcat, dintre cele mai rele; iată un altul care nu poate suporta beletristica, un altul care se luptă cu producțiile teatrale care nu sunt plictisitoare, întrucât nu „rezolvă vreo problemă socială"; ș.a.m.d. Este clar, așadar, că partea constantă se află în suferințele pe care oamenii și le impun lor înșiși, partea variabilă se află în motivele pe care le au – sau spun că le au – pentru a face acest lucru.

Reziduul principal se află în această parte constantă; dar nu este singur acolo. Toate fenomenele societății sunt fenomene complexe, amestecate, unde se găsesc multe reziduuri. Aici, dincolo de reziduul ascetismului avem adesea, la ascet, reziduul orgoliului, el simțindu-se superior celorlalți muritori, iar la cei care-1 admiră am recunoscut tocmai recunoașterea unei asemenea superiorități. Uneori apare reziduul religios; pe de altă parte, când se dorește impunerea ascetismului asupra altora, reziduul uniformității; pe de altă parte, reziduul unei presupuse

108

utilități reale sau imaginare etc. E nevoie să luăm toate aceste reziduuri pentru a ajunge la cel de pur ascetism.

Acum că l-am descoperit, ne rămâne să mai aflăm cu care altele este înrudit, adică în ce clasă trebuie să-1 punem. Lucrul nu este ușor și s-ar părea aproape că i-ar trebui făcută o clasă a sa. Dar vedem, mai degrabă, că actele de ascetism fac parte dintr-o clasă mare ce cuprinde acte de abstinență, de renunțare la plăceri, de răutăți pe care individul și le face singur. într-o asemenea clasă genurile se disting prin scopul acestor sacrificii și prin intensitatea lor. Doi indivizi reduc, în mod voluntar, propriul consum de pâine, unul în timp de sărăcie, pentru că este prea puțină pâine pentru toți, al doilea în timp de bunăstare, doar cu scopul de a se autopedepsi. Sunt, în mod evident, două genuri diferite de acte, cu toate că cel de-al doilea poate fi considerat ca o manifestare distinctă a anumitor instincte care existau și la primul. Patru indivizi se abțin să bea vin. Primul deoarece a aflat că asta îi face rău sănătății. Al doilea, pentru a economisi banii de vin și pentru a cumpăra cu aceștia ceva care să le facă plăcere fiilor săi. Al treilea, pentru a da un exemplu bun unui bețiv care se distruge pe sine și familia sa. Al patrulea, pentru a se autopedepsi. Avem astfel patru genuri diferite de acte. Primul depinde de egoism, de reziduurile de integritate personală. Al doilea și al treilea depind de iubirea aproapelui, de reziduurile socializării. Al patrulea se distinge de acestea două, mai întâi deoarece apare puțin, măcar în parte, scopul care se observa în ele și apoi, adesea, pentru intensitatea sentimentelor care tinde să fie mai mare. Se poate, deci, face o singură categorie din ultimele trei genuri de acte și să se ia în considerare al patrulea gen, ca un caz particular al instinctelor care ne dau alte două".77

Instinctul de sociabilitate este mult mai dezvoltat la oameni decât la animale și din această cauză ascetismul se întâlnește doar la oameni. La fel, inteligența

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Voi. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

109

omului fiind superioară celei a animalelor, nebunia este o boală specifică oamenilor. Autorul Tratatului ne prezintă nenumărate exemple de asceți care s-au autoflagelat voluntar și moduri de chinuire a acestora, din diferite epoci până în timpul său.

Pareto insistă asupra ascetismului pe care îl ia în derâdere și nu îl înțelege, de această dată neacceptând neutralitatea. El consideră că este inevitabil ca oamenii să aibă dorințe pe care să nu și le poată satisface, pentru că nu au resursele necesare, și că se impune o disciplinare a acestui tip de sentimente, care este utilă din punct de vedere social. Dar, când această disciplinare se dezvoltă exagerat și devine ascetism, acest reziduu nu mai este util nimănui.

CLASA a V-a. Integritatea individului și a dependențelor sale. Această clasă este formată din sentimente privitoare la integritatea individului și la lucrurile de care depinde, fiind o prelungire a celei precedente. Reziduurile ei constituie dispoziții fundamentale ale individului pentru a-i asigura bunăstarea, dezvoltarea personalității, pentru a-i asigura și perpetua poziția în ierarhia socială. Genurile și subclasele și sale sunt următoarele:

(V a) Sentimentele care contrastează cu alterările echilibrului;

(V (3) Sentimentele de egalitate cu cei inferiori;

(V y) Restabilirea integrității prin operațiuni referitoare la subiectele care au suferit alterarea;

(V yl) Subiectele reale;

(V y2) Subiectele imaginare sau abstracte;

(V 5) Restabilirea integrității prin operațiuni privitoare la cel care a atacat-o;

(V 51) Atacatorul real;

(V 52) Atacatorul imaginar.

110

Pareto precizează că individul este determinat spontan de instinct să-și dorească lucruri agreabile, care-i permit să aibă maximum de satisfacție și care combină rațional mijloacele pentru atingerea acestui scop. Interesele, definite prin bogăție și putere, determină o serie de acțiuni logice.

(V-a) Sentimentele care contrastează cu alterările echilibrului social. Asemenea echilibru poate fi unul real sau unul ideal, dorit de individ. Când este sau se presupune a fi alterat echilibrul, individul suferă, chiar dacă nu în mod direct, prin faptul alterării și uneori, dar rareori, chiar dacă are un avantaj din asta. De exemplu, într-un popor în care exista sclavagism, cum era cel grec, cetățeanul, chiar dacă nu avea sclavi, simțea ofensa adusă unui stăpân căruia i se ia sclavul, deoarece se tulbură echilibrul existent. Un alt cetățean își dorea să fie sclavi barbarii, dar nu și grecii. El avea în vedere un echilibru parțial ideal, pentru acele vremuri. Un alt cetățean își dorea să nu existe deloc sclavi. El avea în vedere un echilibru total ideal.

Existând o stare de echilibru social, dacă este alterată, multe forțe se reunesc pentru a o restabili. Componentele societății în care este alterat echilibrul simt o tulburare neplăcută și periculoasă pentru integritatea lor. „Diferitele părți ale echilibrului social sunt, din păcate, distincte, în special când științele sociale sunt puțin avansate; așadar sentimentul care duce la rezistența la alterare a acestui echilibru pune la egalitate alterările părților nesemnificative și cele ale părților foarte importante, și consideră la fel de dreaptă sentința care condamnă la ardere pe rug un anticreștin ca și sentința care condamnă la moarte un asasin. Simplul fapt de a fi îmbrăcat diferit de obiceiul comun lovește acest sentiment, la fel ca alte transgresiuni mult mai importante decât ordinea socială. Și astăzi, la popoarele care-și spun civilizate, nu se acceptă ca o femeie să umble îmbrăcată în haine bărbătești. Reziduul pe care îl examinăm dă naștere la o observație de mare importanță, chiar dacă la început nu pare a fi astfel. Să presupunem o colectivitate

111

unde omuciderea devine frecventă. Pentru a te opune acestui lucru, nu e nevoie să acționezi asupra sentimentului corespunzător reziduului nostru; e de ajuns interesul imediat al componențelor colectivității. In limbaj obișnuit, se va spune că individul care se opune acestei stări de lucruri nu e pus în mișcare de un «ideal de dreptate», ci de instinctul de a-și apăra propria viață, instinct comun și cu animalele și care n-are nimic de-a face cu «idealul de dreptate». Să presupunem apoi o altă colectivitate foarte numeroasă și unde este mic numărul de omucideri. Probabilitatea ca un individ dat să fie victima uneia dintre aceste crime este foarte mică, egală sau mai mică decât probabilitatea unor atâtea alte pericole (să întâlnească un câine turbat, accidente feroviare etc), cărora individul le acordă o mică atenție. Sentimentul apărării directe a propriei vieți acționează în acest caz foarte slab; un alt sentiment, în schimb, ia naștere și acționează cu vivacitate, și este acela de repulsie pentru ceea ce perturbă echilibrul social care există și este acceptat de individ.

Dacă un asemenea sentiment nu ar exista, orice alterare a echilibrului social care ar fi incipientă și delicată, nici un obstacol n-ar întâlni și ar putea deci să crească mult, până când ar vătăma un număr de indivizi destul de mare pentru a da naștere la rezistența celui care, în mod direct, vrea să alunge pericolul. Acest lucru chiar se întâmplă în anumite proporții în orice societate, chiar și în cele mai civilizate. Dar asemenea proporții sunt reduse de faptul intervenției sentimentului de repulsie față de alterarea echilibrului, oricare ar fi numărul de indivizi care suferă această repulsie; și, în consecință, echilibrul social devine mult mai stabil; o acțiune mult mai energică se produce imediat ce el începe să fie alterat".

(V-p) Sentimentele de egalitate cu cei inferiori. Asemenea sentiment este o apărare a integrității individului care aparține unei clase inferioare și un mod de a-1 face să acceadă într-o clasă superioară. „Din natura acestui sentiment se nasc

78 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

112

tendințe clare și care sunt, la prima vedere, contradictorii. Pe de-o parte, există tendința de a beneficia un număr cât mai mare posibil de persoane de avantaje pe care individul le cere pentru sine însuși. Pe de altă parte, există tendința de a restrânge, pe cât posibil, acest număr. Contradicția dispare acolo unde se consideră că tendința e aceea de a ajunge să primească anumite avantaje toți cei a căror acțiune poate fi eficientă pentru a obține asemenea avantaje, la modul ca intervenția lor să producă mai mult decât costă, și să se excludă toți cei a căror acțiune nu este eficientă, sau este mai puțin eficientă, la modul că produc mai puțin decât costă. La fel, în război, e util să ai cel mai mare număr posibil de soldați pentru bătălie și cel mai mic număr pentru repartizarea porțiilor. în spatele cererilor de egalitate, există aproape totdeauna cereri de privilegii. Altă contradicție aparentă este următoarea. Cei inferiori doresc să fie egali cu cei superiori și nu admit ca superiorii să le fie egali lor. Sub aspectul logic, două propoziții contradictorii nu pot fi adevărate împreună; și dacă A este egal cu B, înseamnă neapărat că B este egal cu A. Dar contradicția dispare când se consideră că cererea de egalitate nu este altceva decât o modalitate de a cere un privilegiu. Cine aparține unei clase și cere egalitate cu alta, intenționează în realitate să aibă un privilegiu al celeilalte. Dacă a pune A egal cu B înseamnă în realitate că A este mai mare decât B, și nu este deloc contradictoriu, dimpotrivă e perfect logică afirmația că B este mai mic decât A. Se discută de egalitate pentru a o obține în general, se fac apoi infinite discuții pentru a o nega în particular. Trebuie să fie pentru toți, dar se acordă doar unora." – consideră autorul Tratatului. Reziduul este următorul: integritatea fiind cumva alterată, se urmărește să se restabilească, dacă este posibil, sau să se obțină compensări pentru ea.

(V-y) Restabilirea integrității prin operațiuni referitoare la subiectele care au suferit alterarea. Din acest gen fac parte purificările, foarte obișnuite la

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

113

popoarele barbare. „Materia este destul de complexă; din această cauză trebuie să facem diverse distincții. Mai întâi avem de luat în considerare fenomenele: (a) sub aspectul indivizilor sau al lucrurilor, reale sau imaginare care apar, ceea ce este un studiu obiectiv al materiei; (b) sub aspectul sentimentelor persoanelor care intervin în operații de purificare sau de restabilire a integrității, iar acesta este un studiu subiectiv, (a) Aspect obiectiv. Trebuie să facem cele trei distincții: 1° Subiectele care suferă alterarea. Și aici sunt diverse aspecte.

Natura subiectelor. Pot fi reale sau imaginare, ceea ce duce la împărțirea în genurile (V-yl) și (V-y2). Ar fi încă de luat în considerare subiectele care sunt abstracții de subiecte reale, cum ar fi, de exemplu, familia, națiunea etc. Pentru a nu multiplica fără a fi necesar numărul genurilor, le includem în genul (V-y2). Cine ar dori să ia în considerare acțiunile sub aspectul logic, ar putea să se gândească la faptul că ideea alterării integrității a fost originară la om și apoi a fost extinsă, prin similitudine sau prin persistența agregatelor, la lucruri, la abstracții, la entități imaginare; dar nu avem nici o probă a unui asemenea fapt, care uneori poate fi urmărit, alteori nu se poate întâmpla chiar ca trecerea să fi avut loc, în anumite dați, pe cale inversă, adică de la lucruri la oameni. Dar, lăsând la o parte originile și fiind atenți doar la interdependența faptelor, apare clar că similitudinea și permanența agregatelor au valoare pentru a menține într-o masă omogenă alterările integrității oamenilor, lucrurilor, entităților abstracte sau imaginare; și adesea se poate spune că, din anumite motive, ideea alterărilor trece de la unul la altul dintre acele subiecte. întrucât omul este subiectul principal pentru noi se înțelege ca asemenea trecere să aibă loc de la om la alte subiecte. Subiectele reale pot fi oameni, animale, plante, lucruri, edificii, orașe, teritorii, colectivități, ca de exemplu o armată, familii, națiuni etc. Ele sunt numeroase și diverse.

Extinderea în spațiu. Și aici, fără a dori să facem vreo aserțiune referitoare la origini, putem observa că, în concepte, apare adesea ca nucleu ființa umană, de la

114

care alterarea se extinde la diverse grupuri din care se presupune că face parte omul. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: familia, rudele mai mult sau mai puțin apropiate, grupurile etnice, ca triburile, orașele, națiunea, specia umană în ansamblu. Permanența agregatelor face astfel încât să nu se ia în considerare doar indivizi care compun aceste grupuri, dar ca grupurile înseși să câștige o existență independentă. Alterarea integrității urmează, și nu de puține ori, o cale inversă, adică de la grupurile amintite acum, se extinde la individ. La multe popoare, acțiunile non-logice fac dintr-o familie o unitate, care este considerată apoi astfel și de derivațiile logice sau pseudo-logice. Această caracteristică, ce era generală la înaintașii noștri greco-latini, este încă destul de nesemnificativă în societatea chineză. Un asemenea fapt este în strânsă dependență cu altul, al responsabilității familiei și cu fenomene singulare ca cel al leviratului sau epicleratului, prin care se restabilește, în limitele posibilului, integritatea unui om care nu are copii și se menține integritatea descendenței sale sau a agregatului numit familie.

Extinderea la animale, la ființe neanimate, la ființe abstracte sau imaginare. Obișnuită este calea directă, de la om la aceste entități, dar nu lipsește și calea inversă. Toate aceste entități pot fi considerate drept persoane și suferi alterări ale integrității.

Extinderea în timp. Aceasta nu poate lipsi când alterarea nu subzistă, din punct de vedere material, momentului restabilirii. Cele două operațiuni, fiind succesive, se presupune implicit că subiectul este unic. Dacă un om face penitență pentru un păcat comis de el, se presupune unitatea celui care a păcătuit și a celui care face penitență. Dar extinderea în timp are loc în multe alte cazuri. Alterarea și restabilirea se extind de la partea strămoșilor la cea a descendenților. E cunoscut că prima modalitate este preferată de chinezi, iar a doua de europeni. împinsă la limita extremă, extinderea la descendență dă naștere ideii de păcat originar. O altă

115

extindere în timp iese din granițele vieții pământești; și apar diverse fenomene de metempsihoză, de nirvana, de animale premiate sau pedepsite, de eliberare etc.

2° Alterarea. Aceasta poate fi reală sau imaginară. Poate fi o alterare materială sau de idei și pentru ea au valoare considerațiile făcute despre diferitele feluri de extinderi.

Modalitatea prin care se transmite alterarea. Poate fi un contact, efectul anumitor relații între subiecte ca, de exemplu, descendența; pot fi acte cu efecte reale sau imaginare etc. De obicei, prin intermediul persistenței agregatelor, ideea de modalități reale este extinsă la modalități imaginare.

3° Mijloacele prin care are loc alterarea și prin care are loc restabilirea. Și acestea pot fi reale sau imaginare. Intervin reziduurile combinațiilor și dau o imensă varietate de practici reținute ca eficiente pentru a altera și, încă în mai mare număr, pentru a stabili integritatea. Practicile de magie, religioase, sunt de reținut printre aceste mijloace. Cine consideră toate acțiunile drept logice, dă de obicei primul loc mijloacelor și crede că purificările au loc în virtutea anumitor raționamente. Cine cunoaște cea mai mare parte a acțiunilor non-logice atribuie primul loc sentimentelor, consideră drept subordonate mijloacele și știe că raționamentele sunt doar hainele sentimentelor care dau naștere la purificări. E necesar să reținem că alegerea mijloacelor poate fi importantă pentru unitatea socială. In cazurile de epidemie, anticii se purificau prin ample spălări, în timp ce oamenii Evului Mediu se purificau cu procesiuni și penitențe, rămânând ca și mai înainte, într-o mare mizerie. Erau diferite straie ale aceluiași sentiment, dar prima era utilă oamenilor, cea de-a doua inutilă, chiar dăunătoare, prin contactul persoanelor sănătoase cu cele bolnave în timpul procesiunilor și prin lipsa de igienă provocată de penitențe".80

80 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

116

„(b) Sub aspectul sentimentelor persoanelor care recurg la restabilirea integrității, distingem: 1° sentimentul pe care-1 are individul pentru propria integritate și pentru cea a mijloacelor de care depinde cu diferitele extinderi deja amintite; 2° sentimentul că această integritate, dacă a fost alterată, se poate restabili; 3° sentimentele care-1 împing să folosească anumite mijloace pentru a atinge acest scop. Variabilitatea acestor lucruri crește de la 1° la 3°, în timp ce scade importanța pentru echilibrul social". Cum se repartizează?81

1 ° Sentimentul alterării integrității e de la început indistinct, cum sunt toate sentimentele simulate. Nu se disting sau se disting prost de diferitele genuri de integritate, cum ar fi integritatea materială, morală, politică etc. Nici nu se distinge bine integritatea omului, a animalului, a lucrurilor. Apoi, câte puțin, diferitele feluri de integritate se disjung și duc la teorii diverse. Aceeași confuzie există pentru cauzele alterării integrității. Mai întâi, suntem puțin atenți dacă asemenea cauză își are originea dintr-o acțiune a individului a cărui integritate este alterată sau nu de acțiunea altuia. Dar imediat se disjung două lucruri. Mai târziu și în mod mai dificil se disjunge cauza voluntară de cauza involuntară. In această considerație a voinței apare puțină metafizică. Se fac alte distincții și se separă alte moduri de alterare a integrității. O distincție importantă e cea a alterărilor permanente sau temporare. Tipul primeia este impuritatea ucigașului, în Grecia, în timpul în care el trebuia să se purifice; sau starea de păcat a catolicului. Tipul celei de-a doua e starea unui individ lovit de o vrajă sau a catolicului tentat de diavol. 2° Pentru restabilirea integrității au loc aceleași confuzii și apoi aceleași distincții reținute acum. De exemplu, într-un caz extrem, restabilirea integrității se face exclusiv prin acte externe, mecanice, care pot fi făcute și fără știrea individului a cărui integritate trebuie să fie restabilită; într-un alt caz extrem, restabilirea integrității se face exclusiv prin intermediul actelor interne, voluntare ale individului. Cazurile

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,,Vol. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

117

intermediare, care se întâlnesc la popoarele civilizate, mai mult decât în alte părți, sunt cele în care restabilirea integrității are loc prin intermediul actelor externe, mecanice, la care se adaugă acte interne, voluntare, cu importanță diferită de la acestea la acelea. 3° Sentimentul care împinge la alegerea mijloacelor corespunzătoare reziduurilor combinațiilor (clasa I), care duc la foarte numeroase mijloace, al căror număr crește, încă, pe calea derivațiilor. Uneori subzistă sentimentul că un mijloc ne trebuie, fără a se putea determina cu precizie care dintre ele, iar purificarea se încredințează și la ceva nedeterminat; sau se folosesc multe și variate mijloace, sperând că printre ele se va găsi și acela adaptat.

Nu sunt importante obiceiurile de purificare, ci sentimentul că este alterată integritatea celui care încalcă o normă sau un tabu și că această integritate poate fi restabilită.

(V-yl) Subiectele reale. La oameni, sentimentul integrității este printre cele mai puternice, are rădăcini în instinctul de conservare și individul simte instinctiv când este alterat acesta. Cel care încalcă anumite norme despre care se crede că i-ar altera integritatea este cuprins de remușcări și vrea să se purifice, dar fiecare societate privește diferit normele celeilalte. Musulmanul va râde de catolicul care are remușcări că a mâncat vinerea, așa cum catolicul va râde de musulmanul care se căiește că a atins cu haina un animal considerat impur, ca porcul. Remușcarea nu este efectul raționamentului, ci este instinctivă. Integritatea poate fi profund sau ușor alterată de către un subiect real, printr-o acțiune concretă. Biserica împarte în două păcatele: capitale și ușor de iertat. Restabilirea integrității are scopul ca individul să se întoarcă la starea de dinainte, când nu era pătat de anumite acte. Restabilirea integrității se face prin mijloace materiale, cum s-ar scoate o pată materială, sau prin mijloace morale. Un individ care a încălcat un tabu încearcă sentimente de umilință, de teamă și se reabilitează prin anumite acte. Sunt date câteva exemple de restabilire a integrității, în conformitate cu normele încălcate.

118

mai grave crime. Un fapt asemănător a urmat ulterior când banda Bonnot și Garnier semăna teroare printre bunii burghezi. In ei s-a redeșteptat instinctul conservării. In proporții mai mici avem un fapt asemănător în Elveția. După verdictul celor mai buni jurați din Interlaken, care au condamnat-o la o pedeapsă minimă pe «eroina» Tatiana Leotieff, teroriștii ruși, raționând logic, au tras concluzia că Elveția devenea o țară favorabilă pentru faptele lor; așadar puțin mai târziu au încercat o «expropriere» a unei bănci din Montreaux, procedând la o «execuție», vulgar numită asasinat, a celor care li se opuneau. Dar bunul simț al poporului s-a redeșteptat și a prevalat instinctul de conservare față de prostiile umanitarilor. Fapte asemănătoare pot fi citate din orice țară, în orice epocă".

(V-5) Restabilirea integrității prin operațiuni privitoare la cel care a atacat-o. Există un sentiment care apare atât la oameni, cât și la animale și care-i determină să-1 atace pe cel care le-a făcut rău. Până când nu se întâmplă asta, omul are un sentiment de neplăcere, integritatea i-a fost alterată și nu se întoarce la starea dinainte dacă nu au început anumite operațiuni pentru a plăti cu aceeași monedă. Asemenea sentimente duc la răzbunare personală sau la duel.

(V-81) Atacatorul real. Acesta este cel mai important gen. Atacul este resimțit adesea de colectivități întregi chiar dacă a fost afectat doar un membru, care pot avea sentimentul că le-a fost afectată lor integritatea și nevoia de a o restabili îi împinge la reacții față de atacator. De asemenea, cel care este exclus dintr-o colectivitate consideră, doar din acest motiv, că i-a fost afectată integritatea și pedeapsa devine cea mai grea. Chiar și fără să se ajungă la excludere, simpla declarație că nu i se mai garantează integritatea devine o pedeapsă.

(V-82) Atacatorul imaginar sau abstract. Reziduul apare și atunci când oamenii greșesc față de fetișul lor, de sfânt, de ființe spirituale, de Dumnezeu.

82 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vol. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

120

„1° Oamenii tratează ființa imaginară ca și cum ar fi o ființă reală; o laudă, o dojenesc, o ridică în slăvi și o înjură, fac înțelegeri cu ea, îi promit ofrande dacă li se îndeplinesc dorințe, o amenință dacă au pagube, o adoră dacă îi mulțumește, o neglijează și o tratează cu dispreț, chiar o lovesc dacă îi nemulțumește.

2° Aceste simple asocieri de idei și acțiunile non-logice care le urmează sunt apoi explicate și justificate prin derivații. Ființa imaginară poate fi considerată ca fiind mereu bună; înțelegerea duce la forma unei simple promisiuni de manifestare prin ofrande de recunoștință. De exemplu, înțelegerea făcută de romani cu Zeus ca să le dea lor victoria; sau promisiunea catolicilor moderni, de ofrandă, dacă Sfântul Antonio da Padova îi ajută să găsească un lucru pierdut. Ființa imaginară poate fi considerată acum bună, acum rea și se încearcă să se trateze ca și cum ar fi bună. Poate fi considerată ca în principal sau exclusiv rea și se încearcă să fie blocată prin bune tratamente sau să fie pedepsită prin rele tratamente. In sfârșit, poate fi considerată ca esențial rea, cum este diavolul creștinilor, iar tratamentele rele sunt singurele pe care le merită. Astfel, de la simple asocieri de idei se trece gradual la o teologie ingenioasă și subtilă; dar, în esență, reziduurile acoperite de derivații sunt aceleași". – afirmă Pareto.

CLASA a Vi-a. Reziduul sexual. Acesta este ultimul dintre reziduurile identificate de Pareto. Sociologul nu este interesat de natura apetitului sexual, ci își fixează atenția pe modul în care sexualitatea este tratată de religie, de lege, de diverse persoane și consideră că din acest reziduu și din sentimentele din care-și trage originea apar foarte multe fenomene, adesea disimulate, la popoarele moderne. Mai întâi face o scurtă trecere în revistă a modului în care a fost privit sexul de-a lungul vremii. In antichitatea greco-romană era privit ca satisfacerea unei nevoi, egală cu a bea și a mânca, fără prejudecăți. Excepție făceau vestalele

83 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia gemrale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

121

care trebuiau să își respecte jurământul de castitate, în caz contrar fiind torturate și omorâte. Nu reziduurile sexuale îi ghidau pe romani, de exemplu, ci considerațiile despre utilitatea statului. El crede că trei tabu-uri de abstinență au rezistat de-a lungul veacurilor și acestea sunt: abstinența de la carne, de la vin, de la relațiile sexuale. Despre abstinența de la carne au vorbit Pitagora și Plutarch, creștinii au impus-o în diverse feluri, iar azi aveam vegetarieni moderni. în antichitate se discuta mult despre băutul vinului, dar nu era interzis, creștinii au sfătuit să se bea cu măsură sau deloc, astăzi avem anti-alcoolici constituiți în societăți precum fanaticii religioși. In antichitate sexul era văzut drept ceva normal, creștinii au recomandat abstinența măcar în teorie, acum avem de-a face cu un fanatism patologic de pudoare. „Reziduurile acestor fenomene sunt complexe; se pot distinge cel puțin două părți:

1° Partea cea mai puțin importantă e cea a unui reziduu de combinații, pentru care o sectă e constrânsă să aibă un semn oarecare pentru a se distinge de ceilalți oameni din popor, de străini, de alte secte. De exemplu, prohibiția la anumite alimente se observa la foarte multe popoare. Când biblia interzice folosirea cărnii de iepure e imposibil să găsești vreun motiv de ascetism sau de ceva similar; e un simplu reziduu de combinații. Acest reziduu este adesea amestecat cu altul de integritate personală, cu orgoliul adică, iar combinația are și scopul de a se slăbi. E probabil că reziduuri de acest gen au existat la creștinii care voiau să se distingă de gentili.

2° Partea cea mai importantă pentru primele două tabu-uri e chiar destul de importantă pentru al treilea, e un reziduu de ascetism. El se manifestă prin faptul că asemenea tabu-uri sunt însoțite de abstinențe și de penitențe care aparțin cu siguranță ascetismului. (…).

122

3° Sentimentele accesorii ale ascetismului, cum ar fi vanitatea, invidia față de cel care se bucură de ceva ce nu poți avea, dorința de stimă și de admirație din partea colectivității etc.

4° Nevoia de a manifesta, prin acte externe, propria credință ascetică; cărei nevoi îi corespund reziduurile clasei a III-a".84- mai scrie autorul Tratatului.

Prostituția a existat din cele mai vechi timpuri și a fost folosită în ritualuri sacre. Deși ea este înfierată în aproape toate țările civilizate, faptul că există legi împotriva ei, dovedește că fenomenul există și a existat dintotdeauna, mărturie fiind și documentele care ne-au parvenit. Pareto îi acuză pe cei care înfierează adulterul, dar care recurg la el, așa cum clerici din Evul Mediu îl combăteau în biserică, dar îl practicau adesea. El dorește să demonstreze cât de puternice au fost armele folosite împotriva reziduului sexual, atât cele spirituale, cât și cele materiale, de către biserică și cât de lipsite de importanță au fost efectele acestora, pentru a se vedea cât de mare este forța reziduului și „cât de ridicoli sunt acei pigmei proști care încearcă, zilnic, să-1 reprime." Diferitele clase de reziduuri prezentate în Tratat corespund ansamblurilor de sentimente care au acționat, de-a lungul istoriei, în toate societățile. Cu alte cuvinte, omul nu s-a schimbat fundamental, aceleași instincte și sentimente acționând mereu asupra sa, iar transformarea naturii umane este imposibilă.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale,Vo\. II Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

123

Capitolul V

Derivațiile

Definiție

Cele patru clase de derivații și subclasele lor

După introducerea unui termen nou în sociologie (reziduu), Pareto continuă să-i surprindă pe inițiați, adăugând și conceptele de derivații și derivate. Așadar, tendințele fundamentale instinctuale ale gândirii, care reprezintă elementul constant al acțiunilor non-logice, sunt numite de Pareto „reziduuri", iar elementele explicării teoretice, care susțin reziduurile și care dau naștere la „explicații", sunt denumite „derivații", în timp ce fenomenul compozit, care se referă la „acțiune + sentiment + teorie specifică" este denumit „derivat". Cercetătorii paretieni au observat că numai „derivatele", faptele sociale compozite, secvențele concrete ale acțiunii și gândirii umane, sunt observate în societate, iar „reziduurile" și „derivațiile" sunt componentele prin care pot fi analizate totalitățile și regularitățile acțiunii umane.

1. Derivațiile sunt, în limbajul lui Pareto, echivalentul ideologiei on a teoriei justificative. Prin intermediul derivațiilor, indivizii și grupurile dau o logică aparentă la ceva ce în realitate n-are aproape nici o logică și le aflăm „de câte ori ne gândim la modalitățile prin care oamenii caută să disimuleze, să transforme, să explice caracteristicile pe care le au anumite modalități de acțiune a lor"86 – afirmă

85 Examinarea temei din opera lui Pareto este asumată în detaliu de Ilie Bădescu, în "Istoria sociologiei. Perioada
marilor sisteme", voi. I, Editura Economică, București, 2002, cap. 25, p. 463-482

86 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

124

sociologul, adăugând că prin ele „se urmărește să pară logice acțiunile non-logice", deoarece oamenii se lasă convinși, în principal de sentimente, de reziduuri, după care simt nevoia să explice de ce au făcut așa și nu altfel, dând naștere la derivații. El studiază, mai ales, derivațiile „sub aspectul subiectiv al forței persuasive pe care o pot avea", lăsând pentru final aspectul utilității sociale, și afirmă că acolo „unde nu există explicații, lipsesc chiar derivațiile, dar îndată ce se ajunge la acestea, sau se încearcă asta, se nasc derivațiile". Omul simte nevoia de a raționa, de a ridica vălul de pe instinctele și sentimentele sale și deci îi lipsește rar măcar un germen de derivații, așa cum nu-i lipsesc nici reziduurile, în timp ce animalul, care acționează doar din instinct, nu are derivații.

Pareto găsește patru clase de derivații, așa cum a găsit șase de reziduuri. Prima este cea a „simplelor afirmații", care reprezintă cel mai simplu tip de derivație, fără motiv și fără demonstrație, folosit de copil sau de ignorant prin tautologia: „Se face așa, pentru că se face așa". Prin ea se exprimă doar reziduurile de sociabilitate, deoarece în esență înseamnă: „Se face așa, sau alții fac așa, pentru că în colectivitatea noastră se obișnuiește să se facă astfel". Urmează o derivație mai complexă, care pare a da dreptate obișnuinței, și care se exprimă prin fraza: „Se face așa, pentru că așa trebuie să se facă." Este primul semn al unui mod general prin care se extind derivațiile. Apare apoi argumentul autorității, caracteristic clasei a Ii-a. Dacă nici aceasta nu este suficientă, va apărea o a treia clasă de derivații, în care raționamentul se dezvoltă, se subtilizează, se abstractizează, intervin noi sentimente, entități abstracte, voința ființelor supranaturale. Ultima clasă, a IV-a, este compusă din probele verbale. „Derivațiile verbale sunt obținute datorită folosirii termenilor cu sens indeterminat, îndoielnic, echivoc, și care nu sunt în acord cu realitatea."88

87 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica- Editrice Torinese, 1988

88 Idem

125

Pentru a explica mai clar modul în care Pareto a gândit clasele de derivații putem lua exemplul mamei care îi pretinde copilului să acționeze într-un anume mod. La început, ea face o simplă afirmație: „este așa, pentru că este așa" -derivație de prima clasă. Apoi, derivația devine eficientă dacă expresia „trebuie, pentru că așa trebuie" e rostită pe un ton potrivit. în cazul în care copilul nu acționează convenabil, se aduce argumentul autorității: „Dacă nu faci așa, îl chem pe tata." – clasa a Ii-a de derivații. Când nici acest argument nu e suficient, se face apel la Moș Crăciun, sau la Bau-Bau, adică la ființe supranaturale, abstracte – clasa a IlI-a. Ultima clasă, a IV-a, e cea a discursului mamei, bazat pe argumente forte.

Reziduurile sunt manifestări ale sentimentelor, iar derivațiile cuprind raționamente logice, sofisme, manifestări ale nevoii de a raționa pe care o încearcă omul. „Dacă această nevoie s-ar mulțumi doar cu raționamente logico-experimentale, nu ar exista derivații, în locul lor ar fi teorii logico-experimentale. Dar nevoia de raționament a omului se satisface în alte moduri, adică: prin raționamente pseudo-experimentale, cu vorbe care pun în mișcare sentimentele, cu discursuri goale de conținut, neconcludente; și astfel se nasc derivațiile".89

Toți oamenii folosesc derivații, dar unii le acordă o valoare intrinsecă și le consideră ca acționând direct pentru a determina echilibrul social, iar alții le atribuie doar valoarea de manifestări și de indicii ale altor forțe, pentru a determina echilibrul social. „Până acum, științele sociale au fost, foarte adesea, teorii constituite din reziduuri și derivații, care aveau, în afară de asta, și un scop practic, urmând să-i convingă pe alții să acționeze într-un anumit mod, considerat util societății; prezenta operă e o tentativă de a duce, în schimb, aceste științe exclusiv în domeniul logico-experimental, fără vreun scop de utilitate practică imediată, doar cu unica intenție de a cunoaște uniformitățile faptelor sociale. Cine scrie o carte cu scopul de a-i determina pe oameni să acționeze într-un mod oarecare,

89 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

126

trebuie neapărat să ajungă la derivații, deoarece acestea constituie limbajul prin intermediul căruia se ajunge le sentimentele oamenilor și se poate modifica astfel activitatea lor. Cine urmărește, în schimb, să se refere exclusiv la un studiu logico-experimental, trebuie să se abțină, cu cea mai mare grijă, să folosească derivațiile, care sunt obiect de studiu pentru el, dar nu și mijloc de convingere".90 Teologii, metafizicienii, filosofii, teoreticienii politicii, ai dreptului, ai moralei, sunt dispuși să atribuie primul loc derivațiilor. Reziduurile sunt, pentru ei, axiome sau dogme, iar scopul este pur și simplu concluzia unui raționament logic. Oamenii simpli atribuie primul loc reziduurilor, deci sentimentelor, instinctelor.

2. CLASA I – Afirmația cuprinde simplele povestiri, afirmații ale unui fapt, afirmații în acord cu sentimentele, exprimate în mod absolut, axiomatic, doctrinar. Aserțiunile pot fi simple povestiri sau indicații de uniformități experimentale. Clasa I cuprinde faptele experimentale sau imaginare (Ia), sentimentele (1(3), amestecul de fapte și de sentimente (I y).

(Ia) Faptele experimentale sau imaginare. Afirmația poate fi subordonată experienței și în acel caz este o afirmație a științei logico-experimentale și nu are loc în derivații. Dar afirmația poate subzista prin virtute proprie, printr-o oarecare forță demonstrativă, mică sau nulă, iar uneori având o mare forță persuasivă. Aserțiunea simplă este rară, iar la popoarele civilizate este foarte rară. Aproape totdeauna e urmată de o adăugire, de vreo derivație. Era, în schimb, frecventă în trecut și este în prezent aserțiunea de întărire care, la modul exclamativ, se adaugă derivațiilor. „în Biblie, Dumnezeu dă, prin intermediul lui Moise, anumite ordine poporului său și apoi adaugă, de fiecare dată, pentru a-și întări spusele: « Eu sunt eternul, Dumnezeul vostru »" – afirmă Pareto, adăugând că în zilele noastre cele mai frecvente aserțiuni se referă la „progres", „democrație", „umanitate".

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

127

(1(3) Sentimentele. Afirmația poate fi o modalitate indirectă de a exprima anumite sentimente și este receptată ca o „explicație" de cei care au aceste sentimente. Ea este manifestarea reziduurilor accesorii care constituie derivația. „Când dintr-un sentiment individual se extrage o uniformitate sau un precept, reziduul care se adaugă și care servește derivației este sentimentul care transformă faptele subiective în fapte obiective (reziduuri II-Q; se adaugă apoi reziduuri de sociabilitate (clasa a IV-a). Un om îi vede fugind pe alții și fuge și el; e o mișcare instinctivă, o acțiune reflex, cum se observă și la animale. Aude strigând : „Fugiți!" și fuge. Suntem încă în cazul precedent. Se întreabă: „De ce ați fugit?"; și el răspunde: „Deoarece am auzit strigătul fugiți! și am crezut că trebuia să fug". Apare astfel derivația care se va putea dezvolta dacă se explică motivul acelui trebuia. Iată unul care citește o poezie și exclamă: „E frumoasă!". Dacă ar spune: „Mie mi se pare frumoasă", ar fi simpla afirmare a unui fapt subiectiv, dar spunând: „E frumoasă!" o transformă într-un fapt obiectiv. în afară de asta, pentru cine aude, există concepția că ceea ce se spune că e frumos trebuie să-i facă lui impresia că e frumos și aici intervine reziduul sociabilității. Tocmai de aceea oamenii au, în general, gusturile colectivității în care trăiesc.

O aserțiune este acceptată, obține credit, pentru sentimentele de gen diferit suscitate de ea celui care le ascultă și care astfel câștigă aparența unei „explicații". Ea are valoare dacă este exprimată în mod doctrinar, sentențios, cu mare siguranță, cu formă literar aleasă, în versuri, mai mult decât în proză, dacă este tipărită, mai mult decât în manuscris, dacă este într-o carte, în prefața unui jurnal, într-un jurnal, mai mult decât exprimată pe cale orală ș.a.m.d."91

Pareto identifică trei categorii de cauze ale valorii afirmației. In primul rând, consideră că există un sentiment indistinct că cel care se exprimă în aceste moduri trebuie să aibă dreptate. Derivația este redusă chiar la minimum și aparține

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

128

genului sentimentelor. în al doilea rând, există ideea că aceste moduri alese au autoritate, iar derivația este mai puțin dezvoltată. în al treilea rând, există conceptul, mai mult sau mai puțin indeterminat, că o asemenea autoritate este justificată, iar derivația se poate dezvolta ducând până la un raționament logic. De exemplu, un om este mai convins de autoritatea unei idei tipărite într-un ziar sau într-o carte mai mult decât de a uneia care îi parvine pe cale orală. De asemenea, o aserțiune e mai convingătoare și de mai mare autoritate dacă e exprimată în latină, de exemplu. Se presupune că autorul ei are anumite studii, ceea ce poate fi un semn de autoritate legitimă.

Genurile (I a) și (I P), separate în abstract; se găsesc aproape totdeauna combinate în concret și dau genul (I y), adică al amestecului de fapte și sentimente. Cine dă o explicație poate să nu fie în asentimentul celui căruia i se adresează.

CLASA a Ii-a – Autoritatea se referă la modalitatea de a demonstra și la cea de a convinge. Reziduurile care servesc la derivare, în această clasă, sunt cele ale persistenței agregatelor, în majoritate. Aceasta cuprinde:

(II a) – Autoritatea unuia sau a mai multor oameni;

(II-P) Autoritatea tradiției, a obiceiurilor, a moravurilor;

(Il-y) Autoritatea unei ființe divine sau a unei personificări.

(II a) – Autoritatea unuia sau a mai multor oameni. Un caz extrem este cel al derivațiilor exclusiv logice. „E clar că, despre lucruri date, părerea unei persoane care cunoaște din practică aceste lucruri este mult mai probabil să fie verificată prin experiență decât părerea unei persoane ignorante, care are puțină practică" -afirmă Pareto, completând că există și cazuri când un individ face deducții după indicii înșelătoare sau pe deplin imaginare. „Roosevelt, pentru că este un politician

2 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

129

însemnat, crede că știe și istorie; și se apucă să țină o conferință la Berlin, în care face o frumoasă demonstrație despre necunoașterea istoriei grecești și romane. Universitatea onorată de lecțiile lui Mommsen îi dă titlul de doctor honoris causa. El face descoperirea, într-adevăr admirabilă că zicătoarea si vis pacem para bellum aparține Washingtonului; și este numit membru străin al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris. Sigur, el cunoaște arta de a manipula alegerile politice, știe și să facă bani și nu ignoră modul de a vâna un rinocer alb; dar cum îl fac toate astea competent ca să dea sfaturi englezilor cum să guverneze Egiptul sau francezilor asupra numărului de copii pe care trebuie să-i aibă? Există, fără îndoială, motive politice și de adulare josnică pentru a explica onorurile primite de la Academia de Științe Morale și Politice din Paris și de la universitățile din Berlin și Cambridge, mai ales că, în scurta sa vizită prin Europa, a primit lingușeli de la puternici oameni politici; dar și unde lipsesc asemenea motive găsim admirație pentru flecărerile lui Roosevelt. Există deci sentimentul că omul care a reușit să ajungă președintele Statelor Unite ale Americii și să facă mare zgomot fiind în această funcție, trebuie să fie competent în orice materie care are vreo legătură cu științele sociale și istorice. Există și sentimentul că cine este bun într-o materie este în toate. Și mai există sentimentul de admirație generală care împiedică separarea părților în care un om este competent, de cele în care nu este.

în alte timpuri, autoritatea poetului era mare. în multe cazuri există și un mic fundament logico-experimental, deoarece poetul era și un om cult. Acum un asemenea motiv nu mai are valoare pentru poetul și scriitorul contemporan; deși în multe cazuri sunt considerați competenți în materii perfect străine lor. Iată-1 pe domnul Brieux care, în orice producție dramatică a sa, îți «rezolvă» vreo «chestiune socială». Nu știe nimic, dar decide în toate. Descoperă o teză cunoscută încă din timpurile antice și, după Plutarch și Rousseau, le învață pe mame că trebuie să-și alăpteze copiii, obținând admirația multor domnițe și domni.

130

Anatole France este un romancier de prim rang, foarte competent în stilul și forma literară. Intr-o limbă minunată el a scris romane în care se găsește o psihologie înțeleptă și o ironie fină. In toate astea autoritatea sa este de necontestat; dar iată că într-o zi îi vine în minte să o extindă la materii pe care le cunoaște mult mai puțin. Vrea să rezolve probleme politice, economice, religioase, istorice. Devine dreyfusard, socialist, teolog, istoric și nu-i lipsesc admiratorii în toate aceste transformări ale sale. Sentimentul autorității – ajutat de persuasiunea politică – e atât de puternic, în acest caz, că rezistă la probe opuse celor evidente. Istoria Jeannei d' Arc, scrisă de France, a avut în continuare admiratori și după ce Lang a publicat câte și ce erori conținea. Erau multe grosolane, involuntare și alte asemenea, din nefericire, dar în ciuda acestora cartea se bucură de o autoritate destul de mare".93

In prezentul gen de derivații se pot pune aserțiunile pseudo-experimentale care se regăsesc în orice perioadă și pe care fiecare le repetă pentru a da o aparență de probă.

(II-P) Autoritatea tradiției, a obiceiurilor, a moravurilor. Această autoritate poate fi scrisă, orală, anonimă, transmisă de o persoană reală ori legendară. Un loc important în asemenea derivații îl au tot reziduurile persistenței agregatelor, „înțelepciunea strămoșilor" fiind considerată utilă în prezent. Derivațiile despre autoritatea tradiției sunt foarte numeroase pentru că nu există națiune care să nu aibă tradiții, iar prin legende, de exemplu, se poate ajunge la faptul care se dorește explicat.

Tradițiile pot constitui reziduuri independente, iar unde acestea sunt destul de puternice societatea devine rigidă, prea conservatoare și respinge orice inovație.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

131

„Deoarece tradiția nu servește decât la derivare, dacă o critici, efectul asupra echilibrului social este mic; nu se poate spune că asemenea efect ar fi zero dar, în afară de cazurile excepționale, nu este mare.

începând din secolul al XVIII-lea, s-a combătut Biblia cu o formidabilă artilerie a științei, a erudiției, a criticii istorice; s-a demonstrat în mod foarte evident că foarte numeroase pasaje ale acestei cărți nu pot fi înțelese ad litteram; a fost distrusă unitatea cărții și în locul edificiului magnific, atâta și atâta admirat, rămân doar mormane de materiale. Și totuși nici nu scade admirația, nici nu vin mai puțini credincioși care sunt milioane și milioane; și există chiar cel care, în timp ce pe de o parte critică partea istorică a Bibliei, pe de altă parte cade în genunchi în fața Bibliei și o adoră. Derivațiile se transformă, rămân reziduurile.

In vremea noastră există oameni curajoși care își închipuie că pot distruge creștinismul, încercând să demonstreze lipsa de realitate istorică a lui Hristos și fac gaură-n cer. Nu își dau seama că discuțiile lor nu trec dincolo de un cerc foarte restrâns de cercetători și că nu ajung la popor, la numărul mare de credincioși. Ei îi conving, de obicei, pe cei care sunt deja convinși.

La fel, există oameni care își închipuie că în Franța ar fi fost distrus patriotismul catolic și astfel s-ar fi contribuit la asigurarea dominației «blocului» radical-socialist, dacă s-ar fi putut demonstra că Ioana d'Arc era isterică sau alienată. Ei s-au făcut ascultați doar de cei care erau deja de părerea lor; și în loc să scadă admirația adversarilor Ioanei d'Arc, au crescut-o.

Cărțile venerate termină adesea prin a câștiga o putere misterioasă și pot servi la divinație, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Bibliei, al lui Vergilius și al altora."9 – consideră Pareto.

(II-y) Autoritatea unei ființe divine sau a unei personificări. Pareto crede că derivațiile de acest gen trebuiau să stea lângă cele precedente, deoarece voința unei

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

132

ființe divine nu poate fi cunoscută decât prin intermediul oamenilor și tradițiilor dar, privitor la formă, genul e prea important pentru a nu deveni unul separat. Omul se poate supune din respect unei divinități, de teama pedepsei care-1 amenință pe cel ce se sustrage comandamentelor divine sau poate să încerce să-și pună acțiunile în acord cu voința divină din dragoste pentru divinitate.

Adesea oamenii își închipuie că acționează conform voinței ființelor supranaturale, în timp ce inventează această voință pentru a acționa într-un anume fel. Cruciații porneau războaie sub pretextul că așa vrea Dumnezeu, în timp ce ei erau împinși de spiritul de aventură și de lăcomie. Acum s-a înlocuit ființa divină cu sintagma de „interese vitale", care apare când un popor declară război altui popor.

CLASA a IH-a – Acordul cu sentimentele sau cu principiile. Al treilea tip de „explicație" este cel al pretinderii (și presupusei demonstrări) faptului că „reziduul se află în acord cu sentimentele sau cu principiile altora. în același mod, denunțarea sentimentelor unora poate fi săvârșită prin pretinderea că se află în afara sentimentelor și principiilor celor mulți. Această clasă se referă la:

(III a) Sentimente;

(III ^Interesul individual;

(IIly)Interesul colectiv;

(III5) Entitățile juridice;

(III s) Entitățile metafizice;

133

(III – Q Entitățile supranaturale

(III a) Sentimentele. Genul privește acordul cu sentimentele unui număr mai mic sau mai mare de persoane și se poate manifesta prin trei modalități: omul poate pune în acord acțiunile sale cu sentimente adevărate sau presupuse a fi umane, sau ale unei minți abstracte, prin simpla reverență față de părerea celor mulți sau a docților care sunt posesori ai unei minți abstracte; poate acționa într-un fel de teama consecințelor ce i-ar putea produce daune; poate fi mișcat de o forță misterioasă care-1 determină să acționeze într-un fel.

„De obicei, prin derivație se încearcă să se găsească ce este pro și ce este contra; și n-au lipsit cei care s-au prevalat de lipsa consensului universal pentru a impune existența zeilor și a moralei. Platon îi acuză de asta pe sofiști; care se pare, în esență, că au spus că zeii nu existau prin natură ci prin artă, fiind diferiți la diferite popoare; că frumosul este diferit în natură și altfel după lege, că dreptul nu există prin natură întrucât oamenii, totdeauna în dezacord cu ea, fac în fiecare zi legi noi.

Consensul celor mulți se subînțelege adesea; adică asta ni se pare atât de evident încât reținem, fără a avea nevoie de a ne exprima apropo de asta, că trebuie să aibă aceeași părere toți sau cei mai mulți (…)

In aproape toate derivațiile concrete, se află derivația consensului universal al celor mulți, al celor onești, al celor înțelepți, al spiritului uman, al dreptei rațiuni, al omului ponderat, priceput etc. Foarte adesea este implicită, adesea se ascunde sub diverse forme, de exemplu prin exprimarea într-un mod impersonal: se crede, se înțelege, se consideră etc., sau prin numirea: un asemenea lucru se numește astfel, care înseamnă pur și simplu că autorul derivației dă acestui lucru o denumire care se apropie de anumite sentimente ale sale. Chiar și proverbele, vorbele de duh,

134

zicătorile universale, aduse ca probă, ascund în general consensul, adevărat sau presupus, al celor mulți".95

(III P) Interesul individual. Există diverse mijloace prin care un individ poate fi convins să facă ceva ce n-ar face în mod spontan.

„ Nu aparțin derivațiilor următoarele:

1° Individul nu știe că este util să facă A; el este învățat să facă asta. Asta este sarcina experienței, a artei, a științei. De exemplu, experiența te învață să nu faci risipă pentru a nu sărăci, arta te învață cum să-ți procuri fierul din care faci plugul de arat, știința cum să ajungi la un text determinat;

2° A face A este impus individului de o putere externă și reală, printr-o sancțiune reală. Dacă puterea sau sancțiunea, sau ambele, sunt imaginare, non-reale, avem un mijloc care aparține derivațiilor. Legile civile și personale au chiar scopul de a stabili sancțiuni reale. Simplele obiceiuri, moravurile au o sancțiune care constă în blamarea la care este supus cel care le încalcă, în ostilitatea cu care-1 privește colectivitatea;

3° A face A este impus de însăși natura individului; astfel că, dacă el nu face acest lucru, este cuprins de remușcări, este pedepsit.

Aparțin derivațiilor mijloacele următoare:

4° Se afirmă pur și simplu – chiar dacă nu este așa și în realitate – că a face A va fi util individului considerat, iar a nu face A îi va fi nociv. Acest mijloc corespunde lui 1° când deducțiile nu sunt logico-experimentale. El ne dă tabu-ul cu sancțiune spontană, intrinsecă tabu-ului. Printre reziduurile folosite în asemenea derivații au loc, în principal, aceleași care servesc pentru clasa la (afirmația) și clasa 2a (autoritatea) derivațiilor;

Vilfredo Pareto, Trattato dl sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

135

5° A face – sau a nu face – A este impus individului de o putere externă, printr-o sancțiune, când puterea sau sancțiunea, sau ambele, nu sunt reale. Acest mijloc corespunde la 2° unde puterea și sancțiunea sunt reale;

6° Se confirmă, dar nu se poate demonstra, că individul considerat va încerca remușcare, neplăcere, pentru a fi făcut sau nu lucrul A. Acest mijloc corespunde lui 3°. Toate aceste derivații sunt foarte importante în societățile omenești, cunoscându-se că în ele se caută, mai ales, să se scoată contrastul care ar putea exista între interesul individual și interesul colectivității, și unul dintre modurile folosite, în principal, pentru a se urmări acest scop constă în a confunda, prin derivații, aceste două interese, în a afirma că sunt identice și că individul, prevăzând binele colectivității, își prevede și propriul bine. Printre multele derivații care se folosesc pentru acest fapt, există și cele pe care le examinăm acum. Identitatea indicată a celor două interese se obține în mod spontan cu mijloacele 4° și 6° sau prin intermediul intervenției unei puteri non-verbale, cu mijlocul 50".96

(III y) La interesul colectiv, dacă este un interes real și dacă individul acționează în mod logic pentru a-1 înfăptui, avem pur și simplu acțiuni logice pentru a urmări un scop voit de individ. Există reziduuri care-1 îndeamnă să îndeplinească un interes colectiv, iar prezentul gen de derivații e foarte folosit de cel care dorește să obțină un lucru pentru sine și pretinde că o face în folosul colectivității. Este cazul politicienilor care afirmă că doresc binele țării și își urmăresc binele lor și al partidelor, al muncitorilor care cer ceva pentru proletari, dar acest ceva îi privește direct, al industriașilor care vor favorurile guvernului pentru afacerile lor, dar le cer pentru însănătoșirea economiei.

(III 8) Entitățile juridice. In societățile civilizate oamenii au relații morale sau juridice. De-a lungul vremii, s-au deschis procese împotriva unor animale sau obiecte, care au durat până în secolul al XV-lea în unele țări sau chiar până în

96 Vilfiredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica- Editrice Torinese, 1988

136

secolul al XVIII-lea în altele. Berriat Saint Paix a copiat o listă de procese care au avut loc în tribunale laice sau ecleziastice. Procedura din tribunalele civile era aceeași care ar fi fost folosită dacă acuzatul ar fi fost om sau animal.

Unii consideră chiar că societatea umană a avut la origine vreo convenție, vreun pact sau vreun contract.

(III e) Entitățile metafizice. în aceste derivații se caută acordul cu anumite unități străine de domeniul experimental. In esență, acționează un acord al sentimentelor, o combinație de reziduuri, dar forma e dată de intervenția acestor entități. Sub aspectul logico-experimental, diferența între aceste derivații și cele ce pun în acțiune divinități personificate e foarte mică.

„Derivațiile metafizice sunt mai ales pentru oameni culți și sunt folosite de ei. Vulgul, cel puțin în țările noastre, e înclinat să se întoarcă de la aceste abstracții la personificări. Sigur, ar fi absurd să se creadă că printre contemporanii noștri sunt și dintre cei care își închipuie solidaritatea sub forma unei femei frumoase, cum și-o închipuiau vechii atenieni pe zeița Atena; dar chiar și pentru poporul nostru, solidaritatea, progresul, umanitatea, democrația, nu stau în aceeași clasă cu abstracții simple cum ar fi o suprafață geometrică, reacție chimică, văzduh luminos; dar stau în categorii elevate entități puternice care se străduiesc să aducă binele speciei umane. în acest domeniu, evoluția lui Auguste Comte e foarte cunoscută. El e atras de o forță puternică pentru a dărui abstracțiilor sale caracteristici concrete, și astfel se ajunge până la personificarea umanității sub forma unei mari ființe și să se discute despre pământ ca și cum ar fi o persoană și să se recomande adorarea spațiului sub forma infinitului. (…) Aceste sentimente constituie un agregat confuz în mintea multora care nu se îngrijesc măcar să îl separe în părți și să se știe unde se termină abstracția și începe personificarea."

97 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

137

Această derivație are loc în toate raționamentele în care se invocă rațiunea, dreapta rațiune, natura, scopul omului sau alte scopuri asemănătoare, binele, marele bine, dreptatea, adevărul, bunul și mai ales știința, democrația, solidaritatea, umanitatea etc. Toate sunt denumiri care indică doar sentimente nedefinite și incoerente.

(III – 0 Entitățile supranaturale. Teoria constă în concluziile care sunt trase din premise reale sau imaginare. Ea este sau nu logico-experimentală, dar problema se pune cu privire la sentimente și putem cerceta dacă anumite teorii par să se depărteze mai mult sau mai puțin de realitatea experimentală, în funcție de sentiment. Pentru unele persoane există doar teorii logico-experimentale și non logico-experimentale, iar pentru altele, mai puțin culte, care trăiesc în preajma lor, maxima depărtare de domeniul experimental pare cea a personificărilor și minima depărtare – cea a abstracțiilor. După Pareto, conținutul experimental pare să descrească în următoarea ordine: (1) fapte experimentale; (2) principii pseudo-experimentale; (3) abstracții sentimentale sau metafizice; (4) personificări, divinități.

Unii transferă asupra altor ființe gândurile și voința care se observă la om. Pentru ei, Minerva se concepe mai ușor decât inteligența abstractă, iar ordinea conținutului experimental devine: (1) fapte experimentale; (2) principii pseudo-experimentale; (3) personificări, divinități; (4) abstracții sentimentale sau metafizice. Se produc aici excrescențe, cum ar fi ale misticilor, ale teologilor.

In sfârșit, pentru cei care nu sunt capabili să se ocupe de speculații teologice, metafizice, științifice, rămân doar: (1) fapte experimentale și (2) principii pseudo-experimentale. Și aici apar excrescențe precum fetișismul.

CLASA a IV-a. Probele verbale. E o clasă formată din derivații verbale obținute prin folosirea termenilor cu sens nedeterminat, de îndoială, echivoc și care nu

138

corespund realității. Ea ar putea fi valabilă pentru toate derivațiile care nu corespund realității. Aici au loc sofismele logice care, de obicei, îl înșeală doar pe cel care e dispus deja să se lase înșelat și apar următoarele subclase:

(IV-a) Termenul nedeterminat pentru un lucru real și lucrul nedeterminat corespunzător unui termen;

(IV-P) Termenul ce indică un lucru și care dă naștere la sentimente accesorii sau sentimentele accesorii care determină alegerea unui termen;

(IV-y) Termenii cu mai multe sensuri și diverse lucruri denumite cu un singur termen;

(IV-8) Metafore, alegorii, analogii;

(IV-e) Termenii îndoielnici, nedeterminați, care nu au corespondență în concret.

In genurile clasei a IV-a, derivațiile au două forme; în prima se pleacă de la lucru la termen, în a doua se merge de la termen la lucru, real sau imaginar. Teoriile potrivit cărora din etimologie se poate deduce natura lucrului căruia i se cunoaște denumirea sunt chiar derivații verbale în care se pleacă de la denumire către lucru.

(IV-a) Termenul nedeterminat pentru un lucru real și lucrul nedeterminat corespunzător unui termen, E un gen frecvent de derivații. Adesea se greșește când se folosesc termeni care duc mai curând la apariția sentimentelor nedeterminate, dar care nu corespund la nimic real. Termeni precum: mult, puțin, mare, mic, sunt nedeterminați, dar corespund unor lucruri reale.

139

(IV-P) Termenul ce indică un lucru și care dă naștere la sentimente accesorii sau sentimentele accesorii care determină alegerea unui termen. Acest gen de derivații e foarte important în retorica avocățească și în politică și e foarte eficient în a convinge. „Aristotel, în Retorica, dă sfaturi bune, referitor la asta: «Dacă se dorește favorizarea unui lucru, trebuie să se ia metafora de la ceea ce există mai bun; dacă se dorește vătămarea lui, să se ia ceea ce e mai rău.» Și mai departe: «Epitetele pot fi alese de la ceea ce este mai rău sau de la ceea ce este mai mârșav, precum matricidul lui Oreste; sau de la ceea ce este mai bun, precum răzbunarea tatălui.» Din motive asemănătoare, dacă se rămâne fidel propriei credințe, se cheamă perseverență, dacă e vorba de credința ortodoxă, și obstinație, dacă e eretică. In 1908, prietenii guvernului rus numeau execuție actul guvernului care omora un revoluționar; și asasinat actul revoluționarilor care omorau un membru al guvernului. Adversarii guvernului schimbau termenii: asasinat era primul, execuție era cel de-al doilea. O permutare asemănătoare se face între termenii expropriere și furt.

Contele Bismarck spunea, în 1864, la Landtag, în Prusia, răspunzând unui deputat: «Domnul deputat ne-a reproșat … că nu dorim să avem nimic de-a face cu Germania. Trebuie să fie o putere unică în acest termen germanic, deoarece fiecare încearcă să facă propriu acest termen; fiecare numește germanic, nemțesc, ceea ce îi este util, ceea ce poate folosi interesului său partinic și se modifică după nevoile sale semnificația acestui termen. De la asta vine că într-un timp oarecare se numește germanică opoziția la Dieta și în altă vreme se spunea că este germanic să fii favorabil Dietei, devenită progresistă». Astăzi, cel care vrea să favorizeze un lucru trebuie să-1 numească modern, democratic, uman sau mai bine zis deplin uman, ultraprogresist. La un asemenea foc de artilerie rezistă puțini. Dacă ne luăm după semnificația proprie a vocabulelor, s-ar părea că un liber cugetător ar trebui să fie un om care dorește puține legături de gândire sau nu le dorește deloc, sau mai

140

bine zis de manifestare a gândirii, întrucât gândul intern e liber, foarte liber și nu se pot distruge legături care nu există. în schimb, în fapt, liber cugetătorul este un om care vrea să impună religia sa și să alunge gândul celui care nu gândește ca el".

(IV-y) Termenii cu mai multe sensuri și diverse lucruri denumite cu un singur termen. In acest gen se află numeroase sofisme în care termenul are două înțelesuri, se dublează, sau sofisme în care un termen are două semnificații pentru care raționamentul se face în cerc.

Un mijloc des folosit pentru a dubla termenii constă în adăugirea anumitor epitete ca drept, adevărat, cinstit, bun etc. De exemplu: adevărata libertate și simpla libertate care uneori se află în contradicție.

„Un notabil exemplu al derivațiilor prezentului gen (IV-y), prin care se parcurg cele două căi: de la lucru la cuvânt și de la cuvânt la lucru, ne este dat de explicațiile termenului demoni.

1° De la lucru la cuvânt. Grecii indicau prin termenul 8aiuo,us<; lucruri imaginare, variabile după vremuri și autori. La Homer Saijicou se confundă adesea cu conceptul Geoq sau mai bine cu conceptul acțiunilor acestuia. S-a spus, dar nu e sigur, că adesea este greșită acțiunea care este indicată astfel. în Hesiod, Saiuousț sunt de o natură intermediară, acceptă să distingă demonii buni de cei răi. Filosofii au dorit să facă ordine și deoarece simțul lor etic era ofensat să vadă religia populară atribuind zeilor acțiuni bune și rele, s-au gândit mai bine și le-am făcut cadou, pe ultimele, demonilor. Este o derivație asemănătoare aceleia care distinge dreapta rațiune, care face totul bine, de simpla rațiune, care uneori păcătuiește. Această temă a acțiunilor rele a fost dezvoltată de unii autori care au creat demoni perverși, mai mult decât se poate spune.

2° De la cuvânt la lucru. Creștinii au găsit în uz acest termen Saiuousq și au fost de acord să pornească de la cuvânt către lucru. Grecii, care mai înainte

98 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

[41

puseseră împreună zeii și demonii, după o vreme i-au despărțit pentru a putea să-i încarce doar pe demoni cu păcatele care nu puteau fi atribuite zeilor. Creștinii nu au înțeles și confundând anticul și noul sens al termenului demon, au tras concluzia că, prin confesiunea acelorași păgâni, zeii acestora erau malefici. Astfel derivația ajungea la intenția dorită de creștini care au găsit mărturii și probe ale propriei teologii, în același domeniu adversar. Platon având-o pe cea mai bună, în Convito, povestește câteva povești prostești despre demoni, iar Minucius Felix are mare grijă să nu neglijeze această comoară și se prevalează de autoritatea lui Platon pentru a demonstra că demonii animau statuile zeilor. Lactantius chiar consideră că zeii gentililor sunt demoni și le spune gentililor: «dacă nu vor să ne creadă pe noi, să-1 creadă pe Homer, care-i asocia pe demoni cu mărețul Zeus, ca și alți poeți și filosofi care, în același fel, foloseau numele zeilor, nume dintre care unul e adevărat și altul e fals. Și Tatianus face din Zeus șeful demonilor. Poate avea dreptate, întrucât și unul și ceilalți erau la fel de ascunși și din această cauză lipsește total verificarea prin știința experimentală, pentru a ști dacă Tatianus spune bine sau rău."99

(IV-8) Metafore, alegorii, analogii. Metaforele și analogiile pot fi folosite științific pentru a se trece de la cunoscut la necunoscut. Derivațiile prin metafore, alegorii și analogii sunt foarte folosite de metafizicieni și teologi. Alegoriile și metaforele pot fi opuse altor alegorii și metafore, așa cum raționamente non-științifice pot fi opuse altor raționamente non-științifice.

(IV-e) Termenii îndoielnici, nedeterminați, care nu au corespondență în concret. Sociologul consideră că aceasta este limita extremă a derivațiilor verbale, care sfârșește prin a apărea ca o simplă muzică de cuvinte. Poporul rămâne prostit când le ascultă, nu le înțelege, presupune că ascund mistere. Sunt folosite mai ales de filosofi care sfârșesc și ei prin a crede că au o corespondență în concret. Orice

99 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. III, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

142

secol își are termenii la modă, iar Pareto ne arată că în Italia vremii sale era la modă termenul „progres", cu toate derivatele sale.

143

Capitolul VI

Elitele și forma generală a societății

Clasificarea elitelor

Circulația elitelor

Forma generală a societății

Proprietățile sistemului social

Tipuri de regim politic, de guvernare și de partide

Echilibrul social în istorie

1. Fără îndoială, partea cea mai de substanță și care a rezistat de-a lungul vremii din Tratatul de sociologie generală este cea care se referă la teoria elitelor, la calitățile și defectele elitei, la modul în care se formează și degenerează aceasta și la inegalitatea dintre oameni. Pe parcursul a peste 500 de pagini, Pareto demonstrează că elita făurește istoria, iar mulțimea, care nu are calitățile necesare pentru a intra în „clasa aleasă", suportă actul guvernării și eșecul acestuia, manipularea, pasiunile și chiar forța care se exercită asupra ei.

însuși termenul de „elită" își datorează cariera științifică lui Pareto, iar ideile sale despre „circulația elitelor" aveau să influențeze toată sociologia elitelor care va fi continuată de Gaetano Mosca, Robert Michels etc. Sociologul român Ilie Bădescu evidenția faptul că: „Vilfredo Pareto rămâne, incontestabil, marele clasic al teoriilor despre elite. Toți autorii ce abordează o asemenea tematică se raportează la opera sa, orice dicționar sau enciclopedie ce convoacă termenul îl invocă cu

144

necesitate".100 Problema existenței unei clase alese apare, pentru prima dată la Pareto, în lucrarea Les systemes socialistes, în 1901. El a observat că indivizii care ocupă un loc privilegiat pe curba ce descrie distribuția bogăției într-o societate, vor ocupa aproape sigur același loc și pe o curbă care descrie influența și puterea socială. Acest lucru duce la concluzia că oamenii nu sunt egali între ei, ceea ce ar justifica ideile socialiste, ci inegali, lucru de care știința politică trebuie să țină cont când evoluează elitele și circulația lor.

In 1916, odată cu apariția Tratatului, Pareto își va continua ideea: „Vom forma, așadar, o clasă care să-i cuprindă pe cei mai buni din ramura lor de activitate și acestora le dăm numele de elite. In vederea cercetării noastre, care privește echilibrul social, e nevoie să facem o distincție. îi punem de-o parte pe cei care, direct sau indirect, fac parte din guvern și constituie elita guvernantă și de cealaltă parte rămâne elita guvernată."101 Pentru a exemplifica, Pareto se referă la un jucător de șah, care poate avea merite și este, deci, elită, dar care nu are alte calități care să-i permită să facă parte din clasa care guvernează. La fel, amantele conducătorilor fac parte din elită, fie prin frumusețe, fie pentru zestrea lor intelectuală, dar numai o parte dintre ele, care au avut calitățile necesare pentru politică, au făcut parte și din elita guvernantă.

Pentru ca un individ să-și câștige locul între elite nu este nevoie să dea vreun examen, ci poate dispune de diferite mijloace pentru a ajunge sus, unul dintre acestea fiind folosirea „legitimației", care nu se obține neapărat pe merit: „[…] legitimația unui avocat indică un om care ar trebui să cunoască legea, și de cele mai multe ori o cunoaște cu adevărat, dar alteori nu știe nimic despre ea. La fel, în clasa guvernantă sunt câțiva care prezintă legitimații de oameni de prim rang, cum ar fi:

100 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei -teorii contemporane, Editura Eminescu,
București, 1996. A se vedea și Ilie Bădescu, "Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme" voi. I, Editura
Economică, București, 2002, cap. 27, p. 497-512

101 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

145

miniștri, președinte de Curte de Apel, generali, colonei etc. Printre aceștia au reușit însă să se strecoare și indivizi care n-au calitățile necesare."102 Aceste excepții sunt mai multe decât la avocați, medici, ingineri sau la cei cu talent în artă, muzică și literatură, care trebuie să facă dovada harurilor lor, iar legitimarea le vine în mod direct, pe când cei care fac parte din elita guvernantă moștenesc cartea de vizită a părinților, așa cum moștenesc bogăția. „Ereditatea indirectă", adică influența, e foarte puternică, crede Pareto. Ideea lui poate fi întâlnită și la sociologul Robert Michels, în lucrarea „Sociologia partidelor în democrația modernă. Cercetări asupra tendințelor oligarhice ale grupurilor sociale" unde se afirmă că „nepotismul" e un aspect caracteristic politicii, ceea ce dovedește că fenomenul avea implicații puternice în epocă. Alegerea candidaților pentru diferite posturi și funcții politice și administrative nu se face după criteriul valoric. Posturile sunt considerate o proprietate de grup sau de familie și nu li se recunoaște maselor decât rolul de a se închina în fața deciziilor și acțiunilor oamenilor politici.

„Cei ce moștenesc o mare avere – explică Pareto – sunt numiți în alte țări senatori sau deputați, plătind și ademenind electoratul prin metode antidemocratice, socialiste, anarhiste. Bogăția, rudele, relațiile, ajută în majoritatea cazurilor și procură legitimația elitei, în general, și a celei guvernante, în particular, pentru unii care nu o merită."

Acolo unde unitatea socială este familia contează „blazonul" care le servește tuturor membrilor acesteia.

2. Cel care trece dintr-un grup în altul trebuie să aibă anumite înclinații, sentimente și aptitudini, pe care le-a dobândit din grupul din care provine și pe care le transferă altuia. „Un asemenea fenomen, în cazul special în care există doar două grupuri, elită și non-elită, poartă numele de circulația elitelor. In concluzie, trebuie

102 Vilfredo Pareto, Tratiato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

103 Idem

146

să fim atenți, în principal: l)în același grup, la proporția totalului și la numărul celor care fac parte din acesta nominal, fără a avea caracteristicile necesare pentru a-i aparține realmente; 2) între diferitele grupuri, la modul în care au loc trecerile dintr-o parte în alta și la intensitatea acestei mișcări, adică la viteza de circulație." Elitele pot exista și persistă cu condiția să se înnoiască mereu, să elimine elementele degenerate din rândul lor, să primească, după anumite proporții, elemente noi, iar în cadrul circulației între stratul de jos și cel de sus, mobilitatea trebuie să fie mai mult în plan vertical. E absolută nevoie, însă, de circulația socială. Elita capabilă e cea care face proba abilității și inventivității pentru a reînnoi și reîntineri clasa din care face parte. De asemenea, este imperios necesar ca viteza de circulație să fie în relație cu cererea și oferta. Astfel, o țară care se află mai mereu în bune relații cu ceilalți și preferă pacea va avea nevoie de mai puțini războinici în elita guvernantă, iar numărul acestora e totdeauna mai mare decât necesarul. In schimb, când se produce un conflict care durează, sunt necesari mulți războinici, iar cererea este mai mare decât oferta, fapt care-1 îndreptățește pe Pareto să considere că este una dintre cauzele distrugerii multor aristocrații. în aceeași ordine de idei, un stat cu o industrie mică și puțin comerț nu are nevoie de foarte mulți indivizi pregătiți în domeniul afacerilor, dar dacă și industria și comerțul devin înfloritoare, producția de specialiști, chiar rămânând aceeași, nu mai e egală cu nevoia. Pareto crede că o societate poate fi divizată în două straturi: unul în care stau de regulă guvernanții și altul inferior, unde stau cei guvernați. între aceste două grupuri se va produce o circulație a indivizilor, fie doar și din nevoia de „parvenire", la care se referea Platon. în stratul superior al societății, în clasa elitelor, se află anumite agregate, nu prea bine definite, care-și spun aristocrație. Uneori însă, anumiți membri nu mai au reziduurile necesare care să-i îndreptățească să mai facă parte din această clasă și vor fi excluși, iar locul lor va fi

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

147

luat de cei care vor reuși să se îmbogățească și să-și cumpere titlurile de la războinici victorioși sau de la alții care, prin inteligența lor, devin superiori vulgului. Din aceste motive „aristocrațiile nu durează", iar „istoria devine un cimitir al aristocrațiilor, fapt care-1 face pe sociolog să remarce: „Poporul atenian era o aristocrație față de restul populației de meșteri și de sclavi și a dispărut fără a lăsa descendență. Au dispărut diferite aristocrații romane. Au dispărut aristocrațiile barbare. Unde sunt, în Franța, descendenții cuceritorilor franci? Cauzele dispariției pot fi: distrugerea biologică, schimbarea atitudinilor psihologice, decadența. Distrugerea biologică lovește aristocrațiile militare, decimate pe câmpul de bătălie. Schimbarea atitudinilor psihologice e datorată stabilirii modelelor culturale. Uneori aceste elite cad pradă disperării, recurg la violență, sunt incapabile să realizeze proiecte de viitor. Decadența derivă și din faptul că rolurile și statusul indivizilor depind mai ales de originea socială și, din păcate, nu totdeauna fiii se ridică la nivelul taților, sunt la fel de capabili. Dar, aristocrațiile barbare decad și dispar în totalitate și pentru că scade energia lor și se modifică proporțiile reziduurilor pe care le folosesc pentru a pune mâna pe putere și a o păstra. Contează și calitatea familiilor care vin din clasele inferioare și dacă acestea au proporția de reziduuri necesară. Cea mai importantă cauză a decăderii este dezechilibrul produs de acumularea de elemente superioare în clasele inferioare și invers. „Dacă aristocrațiile ar fi ca rasele de animale, care se reproduc continuu și au aceleași caracteristici, istoria umană ar fi fost diferită de cea pe care o cunoaștem."105 Revoluțiile au loc pentru că fie încetinește circulația indivizilor cu indici superiori din clasa guvernată către cea guvernantă, fie se acumulează în straturile superioare elemente decadente care nu mai au reziduurile apte să-i mențină la putere, care ocolesc folosirea forței, în timp ce în straturile inferioare se adună elemente de

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

148

calitate superioară, care au reziduurile necesare să exercite guvernarea și sunt dispuse să folosească forța.

După cum se poate lesne observa, Pareto este unul dintre cei care detestă slăbiciunea guvernelor, iar indivizii bogați în reziduul persistenței, care-și impun autoritatea morală prin mijloace radicale, care urmăresc instaurarea și păstrarea ordinii, a bunelor moravuri, sunt numiți „elite lei". Acestora le sunt străine corupția, anarhia, specula vicleșugurile, și tot ceea ce face parte din clasa combinațiilor, prin care ajung în vârf „elitele vulpi". Prin șiretenie, autorul înțelege cunoașterea, diplomația, strategia, iar prin forță nu neapărat violența, ci și forța sufletului, devotamentul față de comunitate, spiritul de sacrificiu.

La Pareto mai apare un element interesant care n-a mai fost folosit până la începutul secolului XX. Pentru el, ca să faci parte din elită nu trebuie nu trebuie să fii străbătut de sentimente religioase, profund morale, înalte. Sociologul e moștenitor al ideologiei romantice care cultivă eroul care-și construiește singur drumul în viață și își urmărește scopul cu tenacitate și își câștigă locul lui în clasa guvernantă. Astfel, el propune ca fiecărui om să i se atribuie o notă pentru capacitățile sale, așa cum se dă și la examene. De exemplu, celui mai bun profesionist să i se dea 10 puncte, individului care nu reușește să aibă nici o performanță să i se dea 1, pentru a putea da 0 celui cu adevărat cretin. „Comerciantului care a știut să câștige milioane, bun sau rău, cum o fi, îi vom da 10, celui care a câștigat mii de lire îi dăm 6, celui care a câștigat cât să nu moară de foame îi dăm 0. Femeii politice care, asemenea Aspasiei lui Pericle, Maintenonei lui Ludovic al XIV-lea, d-nei Pampadour a lui Ludovic al V-lea, a știut să captiveze un om puternic ce face parte din guvern și care a avut o viață publică, îi vom da 8 sau 9. Ușuraticei, care satisface doar anumite simțuri ale unor oameni neimportanți și care nu are activitate publică, îi vom da 0. Unui escroc care nu se teme să fure de la alții și știe să fugă de Codul Penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după numărul de fraieri

149

care i-au căzut în plasă. Sărmanului hoț care fură o pâine îi dăm 1. Unui poet precum Carducci îi vom da 8 sau 9, după gust. Unui poetaș care pune lumea pe fugă când citește sonete, îi dăm 0." Pareto îl dă ca exemplu și pe Napoleon, un geniu adulat de unii și detestat ca și cum ar fi fost „ultimul dintre infractori" de alții. „Cine are dreptate? Nu dorim să rezolvăm această chestiune în funcție de argumente diferite. Bun sau rău, cum o fi fost Napoleon, e cert că nu era un cretin sau unul care să nu conteze, ca atâtea milioane."106

3. Elementele determină forma societății iar aceasta, la rândul ei, reacționează asupra elementelor. Dintre elemente se pot distinge următoarele categorii: 1° solul, clima, flora, fauna, vecinătățile geologice, mineralogice etc.; 2° alte elemente externe ale unei societăți, adică acțiunile altor societăți asupra ei; 3° elementele interne cum ar fi: rasa, reziduurile, adică sentimentele, înclinațiile, interesele, setea de cunoaștere, atitudinea componenților ei și chiar derivațiile. Pentru a determina pe deplin forma socială trebuie să se cunoască toate elementele, să se afle cum acționează, efectele și dependența acestora. Se presupune că un număr de elemente constituie un sistem, numit sistem social, care își schimbă forma și caracterul cu timpul.

Starea de echilibru. Starea reală, statică sau dinamică a sistemului social este determinată de condițiile sale. Ea se transformă în orice secundă, și nu poate fi luată în considerare decât la un moment dat. De exemplu, pentru a observa fertilitatea unui câmp nu trebuie urmărit cum crește grâul în fiecare secundă, minut, oră, zi sau lună, ci să observăm produsul anual. La fel, pentru a identifica patriotismul unei nații nu trebuie să ne raportăm la fiecare soldat și să-i urmărim mișcările din ziua înrolării până când e ucis, ci să reținem statistica morților.

1 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

150

Organizarea sistemului social. Sistemul social trebuie considerat ca fiind un compus format din molecule în care se află reziduuri, derivații, interese, înclinații ce duc la acțiuni logice și non-logice.

4. Proprietățile sistemului social. Un sistem de atomi și de molecule materiale are anumite proprietăți termice, electrice etc. Și tot astfel, un sistem constituit din molecule sociale are proprietăți care ne obligă să le luăm în considerare. Una dintre acestea, care a fost intuită în fiecare epocă, e utilitatea, o alta ar fi prosperitatea. Pareto consideră că pentru a raționa, în mod științific, despre prosperitatea economică, morală, intelectuală, puterea militară, politică etc. e necesar să fie definite în mod riguros, iar pentru a le introduce în determinarea echilibrului social trebuie să corespundă cantității. Asta s-a putut face în economia pură și este cauza progresului acestei științe dar nu se poate și în sociologie. Dificultatea poate fi depășită prin aproximări mari, cum ar fi urmărirea unui tabel cu mortalitatea, unde se va vedea că începe în primii ani ai copilăriei, apoi scade, apoi crește din nou în anii de bătrânețe. Și mai puțin precisă este determinarea prosperității sau forței unei țări, de aceea trebuie să utilizăm norme. Economia pură a putut face acest lucru, alegând o normă unică, satisfacerea nevoilor individului, definindu-se astfel utilitatea economică sau ofelimitatea.

Utilitatea. Oricare ar fi judecătorul sau normele alese, lucrurile care se determină a fi utile au anumite proprietăți comune. Când se știe sau se crede că se știe ce lucru îi este „necesar" unui individ, se consideră a fi util. Dar sociologul ne atenționează că denumirea fiind dedusă printr-o simplă analogie, utilitatea poate avea sensuri diferite de la o persoană la alta. De exemplu, utilitatea unui lucru e diferită pentru un om practic față de un ascet. De aceea, termenul fie se înlocuiește cu un neologism, fie se păstrează aceeași denumire, dar cu avertizarea că el indică doar ceva general. Precum numele unei clase de obiecte, denumirea mamiferului în zoologie etc.

151

Utilitatea poate fi a individului sau a unei colectivități.

a) Utilitatea individului se împarte în:

(a-1) Utilitatea directă;

(a-2) Utilitatea indirectă, obținută deoarece individul face parte dintr-o

colectivitate;

(a-3) Utilitatea unui individ, în relație cu utilitățile altora;

(b) Utilitatea unei colectivități date se împarte în:

(b-1) Utilitatea directă pentru colectivități, considerată separată de altele;

(b-2) Utilitatea indirectă, obținută prin reflectarea altor colectivități;

(b-3) Utilitatea unei colectivități, în relație cu utilitățile altora.

Aceste utilități, departe de a fi în acord, se află în opoziție directă. La teologi și la filosofi din dragoste de absolut, care e unică, la moraliști pentru ca individul să aibă grijă de binele altora, la oamenii de stat pentru că se confundă utilitatea proprie cu cea a patriei. Acolo unde un individ ține cont de toate cele trei genuri indicate la (a), avem utilitatea complexă. De exemplu, poate avea o pagubă directă și o utilitate indirectă, iar utilitatea să fie mai mare decât paguba și astfel să compenseze. De asemenea, trebuie reținut că fiecare individ, atât timp cât acționează în mod logic, caută să obțină un maximum de utilitate individuală, iar autoritatea publică intervine pentru a impune poziții de echilibru și pentru a exclude condiții de maximum de utilitate individuală. De exemplu, când este închis la pușcărie un hoț se compară suferințele pe care le impune acest act cu utilitatea pe care o câștigă oamenii cinstiți și se presupune că încarcerarea ar trebui compenseze suferințele păgubașilor, astfel l-ar lăsa liber. Autoritatea publică trebuie însă să se oprească atunci când acțiunile ei nu mai aduc un „avantaj" la toată colectivitatea, pentru a nu provoca suferințe inutile colectivității sau unei părți a ei, să atingă scopul pe care-1 are în vedere pentru binele public, să nu impună sacrificii mari care aduc o utilitate mică.

152

Aproape toate raționamentele care se folosesc în materiile sociale sunt derivații.

Istoria judecă separat elitele, în funcție de cei care o scriu și de reziduuri sau derivații, iar Pareto consideră că s-a folosit mai mult o istorie a derivațiilor în ultima perioadă, decât a reziduurilor. La început, s-au luat în considerare conceptele, scopurile ideale, miturile, în mod exclusiv și intrinsec, și aveam de-a face, mai degrabă, cu etici, metafizici și teologii, pentru ca, spre contemporaneitate, studiile să devină de știință experimentală și să ne raportăm la istorii științifice. Proporțiile reziduurilor variază diferit de la o epocă la alta, de la o țară la alta, și de la un individ la altul.

Acum istoriile teologice au căzut în desuetudine, dar cele metafizice și etice continuă să aibă mare credibilitate și nu pare că ar urma să dispară.

Istoricii nu încearcă să demonstreze soluția pe care o găsesc publicului care oricum se mulțumește cu concluziile sale, ci doar aplică normele morale ale epocii, crezând că astfel, din scrierile lor, rezultă utilitatea socială. Ei se abțin și să judece din punct de vedere etic și legal acțiunile elitelor și nu încearcă, de exemplu, să cerceteze dacă Cesar avea sau nu „dreptul" de a trece Rubiconul, dacă puterea regală franceză era sau nu „legitimă", iar ceea ce au făcut revoluționarii din 1789 era un „delict" sau dacă ar fi fost mai util pentru Rusia ca în locul Ecaterinei a Ii-a să fi guvernat soțul ei. Și asta pentru că, adesea, nu judecata acționează asupra evenimentelor, ci evenimentele asupra judecății, în funcție de sentimentele celor care se transformă în judecători. Cazul Măriei Antoaneta și al „Afacerii colierul" este relevant în acest sens. Fapte reale și de-a dreptul reprobabile nu i-au dăunat în nici un fel până atunci, dar a fost de ajuns o intrigă de budoar pentru a sfârși ghilotinată, deși era nevinovată. Sociologul arată astfel că, mai ales în politică, scandalul dăunează celui care dă semne de slăbiciune și folosește celor puternici.

155

Pareto se întreabă dacă pentru un istoric ar trebui să aibă vreo importanță ce sentimente împing elitele vremii să reacționeze într-un fel sau altul. Mai contează să știm dacă Cesar, Augustus sau Cromwell erau morali sau imorali? Dacă a fost sau nu justificată revoluția franceză? Sau ne este de ajuns prezentarea faptelor, din care noi să tragem concluzii? El crede că cel care se oprește doar la derivații nu poate cunoaște nimic despre forțele care acționează în realitate, deoarece prin derivații identice se acoperă reziduuri diferite, iar în unele cazuri contradicția este atât de evidentă încât n-a putut trece neobservată. De pildă, Augustus a fondat imperiul spunând că restaurează republica, iar Robespierre, care se declara mare adversar al pedepsei cu moartea, și-a trimis toți dușmanii pe eșafod, ba chiar și câțiva prieteni buni. Astfel, se nasc două probleme: prima, de a ști sau nu dacă Augustus și Robespierre erau de bună credință și a doua, să se cerceteze cum și de ce sentimentele și interesele acoperite de asemenea derivații au avut succes. Autorul Tratatului se îndoiește că romanii sau francezii s-au lăsat înșelați precum un naiv în fața bijutierului care-i vinde sticlă pretinzând că e diamant și crede că sentimentele și interesele reprezentate de părți au prelevat asupra sentimentelor și intereselor reprezentate de alții.

Folosirea forței în societate. Societățile trăiesc datorită reziduurilor sociabiltății (clasa a IV-a), dar există și indivizi la care această componentă slăbește sau poate chiar să și dispară. De aici apar două efecte cunoscute și în aparență opuse, unul care amenință cu disoluția societății și celălalt care duce la progres. Pareto crede că dacă nevoia de uniformitate ar fi în fiecare individ atât de puternică încât nici măcar unul dintre ei nu s-ar delimita în vreun fel de uniformitățile existente, societatea n-ar mai avea cauze de disoluție, dar nici nu s-ar transforma, fie în sensul progresului, fie în sensul unei diminuări a utilității indivizilor și societății. Dacă, dimpotrivă, ar lipsi nevoia de uniformitate, societatea n-ar mai

156

exista și fiecare ar fi pe cont propriu, precum marile feline, păsările de pradă etc. Așadar, societățile progresiste sunt o stare intermediară între cele două extreme.

La unii indivizi nevoia de uniformitate este foarte mare, la alții discretă, la alții foarte mică, iar la unii poate lipsi total. Media se găsește în colectivitatea tuturor indivizilor.

Din cauza faptului că nu toți indivizii acceptă la fel uniformitățile apare violența. Fie din partea celor care le conservă, fie din partea celor care vor să le distrugă. Iar violența unora se opune violenței celorlalți. „într-adevăr, cel care este favorabil clasei guvernante, dacă spune că dezaprobă folosirea forței, în realitate dezaprobă folosirea forței de către dizidenții care vor să se sustragă regulilor uniformității; dacă spune că aprobă folosirea forței, în realitate aprobă folosirea ei de către autorități pentru a-i constrânge pe dizidenți la uniformitate. Viceversa, cel care este favorabil clasei guvernate, dacă spune că dezaprobă folosirea forței în societate, în realitate dezaprobă folosirea forței de către autoritățile sociale pentru a-i constrânge pe dizidenți la uniformitate; iar dacă, în schimb, laudă folosirea forței, în realitate înțelege folosirea forței de către cei care vor să se sustragă anumitor uniformități sociale."108

Nu are importanță problema dacă e necesar ca uniformitățile să se impună cu forța sau să se distrugă prin forță, dar trebuie să se distingă care sunt utile și care dăunătoare societății. In plus, trebuie să se examineze dacă utilitatea uniformității e de ajuns încât să compenseze folosirea dăunătoare a forței pentru a o impune sau dacă paguba uniformității e destul de mare încât să depășească pagubele folosirii forței pentru a o distruge. Nu trebuie neglijată nici paguba anarhiei care ar fi consecința folosirii frecvente a forței de către cei care vor să dispară uniformitățile existente, așa cum dintre utilitățile menținerii chiar și a uniformităților nocive trebuie amintită stabilitatea orânduirii sociale.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 198 8

157

în aparență și încercând să ocolească obstacolul pe care nu-1 pot depăși astfel. „Cel care cunoaște mai bine arta de a slăbi adversarii prin corupție, de a răspunde cu fraudă și înșelăciune când părea că a cedat în fața forței, este cel mai bun dintre guvernanți; cel care nu are resorturi să se aplece de spate vreme îndelungată este cel mai prost dintre guvernanți și poate rămâne printre ei doar dacă compensează acest defect cu alte calități eminente", scrie Pareto avertizând că un asemenea mod de a acționa afectează puternic elita, din care sunt chemați să facă parte, nu doar vulpile, ci și leii;

Prin asemenea tip de acțiuni, în clasa guvernantă cresc reziduurile clasei I (a combinațiilor) și scad cele ale clasei a Ii-a (a agregatelor), deoarece primii (vulpile) se apleacă pentru a avea timp să descopere combinații ingenioase care să înlocuiască rezistența deschisă, în timp ce ceilalți (leii) ar riposta din cauza reziduurilor persistenței agregatelor care nu le permit să se înconvoaie;

Intențiile clasei guvernante nu se împing prea departe în timp. Prudența instinctelor combinațiilor, slăbirea persistenței agregatelor face astfel încât clasa guvernantă să fie mulțumită de prezent și să nu prea se gândească la viitor. Individul e mai important decât familia, cetățeanul decât colectivitatea sau națiunea. Interesele prezentului și ale viitorului apropiat și avantajele materiale predomină asupra intereselor unui viitor îndepărtat și asupra idealurilor colectivității și patriei.

O parte din asemenea fenomene se observă și în relațiile internaționale, când războaiele devin neapărat economice, dar se evită cele cu națiunile puternice care ar putea reacționa violent și se caută cele cu națiunile slabe, incapabile să opună rezistență. „Filosofia istoriei cu care operează Pareto răzbate cu claritate"109 crede Ilie Bădescu, ilustrând ideea cu următorul citat

109 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, Editura Eminescu, București, 1996

159

din Tratat. „Nu există, poate, pe tot globul, un singur picior de pământ care să nu fi fost cucerit prin spadă sau unde popoarele care l-au ocupat să nu se fi menținut prin forță. Dacă negrii ar fi fost mai puternici decât europenii, negrii ar fi împărțit Europa, și nu aceștia Africa.« Dreptul » pe care îl pretind a-1 avea poparele ce își acordă titlul de «civilizate» de a cuceri alte popoare, pe care le place să le numească « ne-civilizate », este de-a dreptul ridicol, sau, mai bine zis, acest drept nu este altceva decât forță. Atâta vreme cât europenii vor fi mai puternici decât chinezii, le vor impune voința lor; dar dacă chinezii ar deveni mai puternici decât europenii, rolurile s-ar inversa. Prin forță se stabilesc instituțiile sociale, prin forță ele se mențin. Toate elitele care sunt gata să intre în luptă pentru a-și prezerva pozițiile, sunt în plin proces de decadență, fără a-i rămâne altceva de făcut decât să lase locul ei unei alte elite ce are capacitățile virile care îi lipsesc."11 De asemenea, autorul identifică, referitor la guvernanți, următoarele relații:

1) Acolo unde există un număr oarecare de indivizi capabili să folosească forța, în clasa guvernată, și unde există șefi capabili să-i conducă, se observă adesea cum clasa guvernantă este deposeda de putere și înlocuită. Acest lucru se întâmplă, cu ușurință, când clasa care guverna era marcată de sentimente umanitare și n-a știut să asimileze elitele care se aflau în clasa guvernată. Autorul consideră că o aristocrație umanitară care și-a închis porțile sau le-a lăsat puțin întredeschise și astfel nu pot circula în voie elitele, va fi rapid înlocuită.

2) Este mult mai dificil, în schimb, să iei puterea unei clase guvernante care știe să se folosească de șiretenie, fraudă, corupție și foarte dificil dacă reușește să asimileze un număr mare de elite provenind din clasa guvernată, elite care s-ar putea transforma în conducători ai celor dispuși să folosească

110 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

160

violența. Astfel, rămasă fără lideri, incompletă și incapabilă de a opune rezistență, clasa guvernată va rămâne supusă.

Prin recuperarea elitelor în clasa guvernantă, în cea guvernată scad puțin reziduurile combinațiilor. în același timp, fenomenul invers, al creșterii acestor reziduuri în clasa puterii, nu se produce deoarece elitele venite sunt într-un număr mult prea mic pentru a influența procentul de reziduuri. în schimb, clasa guvernată va recupera rapid reziduurile pierdute dacă circulația elitelor nu este continuă iar indivizii care au instinctul combinațiilor nu sunt folosiți în politică sau domenii asemănătoare, ci doar în meseriile care le conferă independență. în timp, crește diferența între clase, iar când ea devine suficient de mare se produc revoluțiile.

Adesea revoluțiile impun o nouă clasă guvernantă în care trebuie să înceapă să crească reziduul persistenței agregatelor și care adaugă idealuri de câștigat în viitor.

Extinzând aceste considerații la relațiile internaționale, trebuie remarcat faptul că dacă instinctele combinațiilor cresc dincolo de o limită oarecare proporțional cu instinctele de persistentă a agregatelor la un anumit popor, el poate fi ușor învins într-un război de un alt popor unde nu s-a produs asemenea fenomen. Cel care pierde obișnuința de a folosi forța și e deprins să judece în mod comercial o operațiune, va fi dispus să cumpere pacea și poate că uneori o pace plătită costă mai puțin decât un război, iar afacerea poate fi bună. Dar, arată autorul, experiența demonstrează că un asemenea lucru poate duce un popor spre propria ruină. Fenomenul predominării instinctului combinațiilor la întreaga populație e foarte puțin întâlnit. De regulă el se observă la straturile superioare. Când se începe un război, se poate observa energia de care e capabil un popor, energie care poate să nu fie de ajuns, cum s-a întâmplat în cazul Cartaginei unde elitele țării au condus

161

prost războiul și l-au pierdut, sau poate să fie suficientă, așa cum s-a

întâmplat în cazul revoluției franceze.

Acolo unde clasa guvernantă nu știe, nu vrea, nu poate folosi forța pentru a reprima transgresiunile asupra uniformităților, suferă acțiunea anarhică a celor guvernați, iar acolo unde este slabă acțiunea puterii publice se constituie state în interiorul unui stat mai mare, mici societăți în cadrul uneia mai mari. La fel, acolo unde acționează mai puțin justiția publică e înlocuită cu o alta particulară, bazată pe forța pumnului etc. în relațiile internaționale, sub masca declamațiilor etice și umanitare, rămâne doar forța. Chinezii, deși superiori ca civilizație japonezilor, au văzut pe propria piele ce înseamnă să nu știi să utilizezi forța. După ce au fost atacați de europeni și au suferit pierderi omenești, tâlhării și răpiri, au mai trebuit să plătească și despăgubiri de război. In schimb, japonezii care i-au bătut pe ruși și-au câștigat respectul tuturor. De asemenea, Constantinopolul condus de fini diplomați a căzut sub puterea și fanatismul turcilor, iar în 1913, turcii, decăzuți din fanatism, erau învinși de vechii lor supuși din Imperiul Otoman.

Unii politicieni cred că pot suplini prin legi forța armată, ceea ce este fals. Constituția lui Sulla a căzut nefiind apărată de armată, cea a lui Augustus a rezistat ajutată de legiuni. Thiers și-a închipuit că guvernul trebuie să se sprijine pe legi, legi care au fost distruse de plutocrația democratică. „Nu mai amintim exemplul lui Ludovic al IV-lea al Franței care credea că poate opri revoluția cu al său drept de veto, deoarece este iluzia unui prost și imbecil" scrie autorul Tratatului.

Toate aceste fapte sunt acoperite de derivații și există teorii care condamnă violența folosită de cei guvernați și teorii care o dezaprobă dacă e folosită de guvernanți. „Primele teorii, că nu se simte prea mult nevoia de a folosi logica, se întorc pur și simplu la sensurile de venerație pentru oamenii care ar putea, pentru abstracții de genul celei a Statului și la modalități de dezaprobare pentru cei care încearcă să strice sau să înlocuiască ordinea existentă. Când se consideră apoi util

162

să se satisfacă nevoia de logică pe care o încearcă omul, se încearcă să se stabilească o confuzie între actul celui care, exclusiv pe cont propriu, contravine unei uniformități fixate în societate și al celui care face o contravenție dintr-un interes colectiv și pentru a înlocui uniformitatea cu o alta; se caută, așadar, să se extindă la actul al doilea dezaprobarea care-1 țintește în general pe primul. In vremea noastră se urmăresc raționamente care privesc teologia progresului. Câteva guverne ale noastre au origine revoluționară; și atunci cum se procedează, fără a o renega, ca să se condamne revoluțiile care ar putea avea loc împotriva lor? Se încearcă să li se atribuie acestora un nou drept divin: insurecția împotriva fostelor guverne era legitimă, deoarece ele aveau ca fundament puterea forței, nu ca cele moderne care au ca fundament „dreptatea". Sau: insurecția era legitimă împotriva regilor și oligarhiilor, nu este, niciodată, împotriva poporului. Sau, mai mult: ea poate fi folosită acolo unde nu există votul universal, nu și acolo unde există un astfel de panaceu. Și de la capăt: este inutilă și deci de învinuit în toate acele țări în care „poporul" îți poate exprima „voința". In sfârșit, pentru a nu uita să se dea vreo satisfacție domnilor metafizicieni: insurecția nu poate fi tolerată acolo unde există un „stat de drept". Cititorul mă va scuza dacă nu definesc această frumoasă entitate, dar, oricâte cercetări aș fi făcut, ea mi-a rămas perfect necunoscută și aș prefera să descriu himera."111

„Tot de obicei, aceste derivații nu au vreun sens precis. Toate guvernele utilizează forța și toate spun că au ca fundament dreptatea. în fapt, cu sau fără vot universal, totdeauna este o oligarhie care conduce, și care știe să dea «voinței poporului» expresia pe care o dorește, de la legea regală care dădea imperium împăraților romani, de la voturile majorității unei adunări alese prin diferite modalități, de la plebiscitul care i-a dat imperiul lui Napoleon al III-lea, ș.a.m.d., până la votul universal condus cu inteligență, cumpărat, manipulat de

1'l Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

163

«speculanții» noștri. Cine este acest nou zeu care are numele de «vot universal»? Nu este mai bine definit, mai puțin misterios, mai puțin în afara realității atâtor alte divinități; nici nu lipsesc din teologia sa, ca din altele, contradicțiile. Adepții «votului universal» nu se lasă conduși de zeul lor ci ei îl conduc, îi impun forme în care trebuie să se manifeste; adesea, în timp ce proclamă sfințenia majorității, se impun majorității prin «obstrucție», chiar dacă sunt o mică minoritate; și în timp ce ard pe rug zeița dreptate, nici nu disprețuiesc măcar în anumite cazuri, ajutorul dat de șiretenie, de fraudă, de corupție.

In esență, asemenea derivații exprimă mai ales sentimentul celor care, cățărați la putere, doresc să o conserve, iar sentimentul mai general este al utilității stabilității sociale. Dacă, o colectivitate, mică sau mare, nu ar fi satisfăcută de anumite norme fixate din societatea din care face parte și s-ar ajunge mai degrabă la arme pentru a le distruge, societatea însăși s-ar distruge. Stabilitatea socială este atât de utilă încât pentru a o menține se recurge la ajutorul scopurilor imaginare, al diverselor teologii, printre care se poate afla și cea a sufragiului universal și se acceptă cu resemnare să se sufere anumite daune reale. Ca să fie util să fie tulburări, trebuie ca aceste daune să fie foarte grave; și întrucât nu cu un sceptic raționament științific, ci cu sentimente vii exprimate prin idealuri, sunt conduși cu eficiență, se pot folosi între anumite limite, și s-au folosit efectiv, deși sunt absurde din punct de vedere științific, teoriile «dreptului divin» al regilor, al oligarhiilor, al «poporului», «al majorității», al adunărilor politice, ș.a.m.d.

Teoriile care aprobă folosirea forței de către guvernați se conjugă aproape mereu cu cele care o reproșează când vine din partea guvernanților. Puțini visători reproșează, în general, folosirea forței, de orice parte; dar aceste teorii fie n-au nici o eficiență, fie o au doar pe aceea de a slăbi acțiunea de rezistență a conducătorilor,

164

de unde ne putem limita la a lua în considerare, în general, fenomenul sub această formă".112

Derivațiile servesc doar pentru a-i convinge pe cei care ar fi neutri într-un conflict, să fie de partea guvernaților sau a guvernanților. Cu câteva secole în urmă se foloseau derivațiile religioase, iar creștinii luptau în virtutea unui drept divin. Acum apar derivațiile umanitare, care ascund însă interese de diferite tipuri.

Cicluri de interacțiune socială. La Pareto, circulația elitelor e corelația cu o distribuție schimbătoare a reziduurilor în societate, iar semnificația determinantă o are relativa distribuție a două dintre tipurile de reziduu: instinctul combinațiilor și persistența agregatelor. In același timp, echilibrul concret care există într-o societate este determinat de produsul a patru componente: reziduurile, interesele, derivațiile și eterogenitatea socială (elitele și circulația lor). Unul dintre cele mai clare cicluri relevate de Pareto este cel „militaro-industrial" – în „societățile militare", elita guvernantă conține o concentrare dominantă a reziduurilor de conservare, de persistența agregatelor. Urmările războiului, împreună cu stabilirea condițiilor păcii și activitățile pe timp de pace influențează o schimbare spre mărirea importanței reziduurilor combativ-speculative. Indivizii care posedă o predominantă a reziduurilor „speculative" se vor infiltra sau vor fi recrutați de către putere, iar compoziția și calitățile elitei guvernante se vor modifica. Aceasta va slăbi capacitățile de conservare de a susține stabilitatea puterii și, după un timp, se va produce un echilibru instabil, poate chiar o revoluție, și elita „speculativă" va fi înlocuită printr-o nouă elită „conservativă" care va readuce bazele stabilității și ordinii, iar un nou echilibru se va stabili. Al doilea tip de „ciclu" se situează pe tărâmul acțiunii economice. Cei mai influenți în domeniul proprietății și al activității economice intră în categoria „capitaliștilor". S-a confundat însă și continuă să se confunde sub numele de capitalist cei care culeg roadele averilor și

: Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

165

economiilor lor și întreprinzătorii; fapt ce dăunează atât fenomenului economic, cât și celui social. In realitate, aceste categorii au interese diferite, chiar opuse, întreprinzătorul poate să-și acopere cheltuielile cauzate de impozitele împovărătoare de la consumator, simplul posesor de economii niciodată. Intră în categoria întreprinzătorilor cei care au bine dezvoltat instinctul combinațiilor, indispensabil pentru a prospera în această profesie, și rămân simpli posesori de economii cei la care predomină reziduurile clasei a Ii-a. întreprinzătorii sunt aventurierii, cărora le plac schimbările din care pot obține avantaje, iar simplii posesori de economii sunt persoane temătoare, liniștite, economicoase. Primii mai sunt numiți speculanți, ceilalți rentieri. Speculanții sunt principala cauză a transformărilor și a progresului economic și social, rentierii sunt un element puternic de stabilitate. O societate unde predomină exclusiv rentierii rămâne imobilă, nu progresează deloc, iar o societate unde predomină speculanții e lipsită de stabilitate, poate fi distrusă din interior sau exterior dintr-un banal accident. Dar rentierii nu trebuie confundați cu conservatorii și nici speculanții cu revoluționarii, progresiștii sau novatorii. în țările democratice moderne, crede Pareto, protecția industrială crește proporția speculanților în clasa guvernantă.

5. Regimul politic e un fenomen complex, legat de cel al naturii clasei guvernante, studiat mai ales din punct de vedere al formei și mai puțin al esenței. La întrebarea „care este cea mai bună formă de regim politic?", Pareto răspunde că trebuie să se cunoască societatea în care trebuie să se adapteze și că adjectivul „cea mai bună" are un sens nedeterminat. Luarea în considerare a formelor de regim politic a dat naștere la derivații fără final, care pun capăt diferitelor mituri și care, împreună cu acestea, au valoare zero sub aspectul logico-experimental. „Dreptul divin" al vreunui rege, al unei aristocrații, al poporului, al plebei, al majorității, nu au nici cea mai mică valoare experimentală.

166

Studiul formelor de regim politic aparține sociologiei speciale. Principala problemă care rămâne de rezolvat, însă, este terminologia deoarece e nevoie de una obiectivă pentru cercetările obiective. De exemplu, nu se cunoaște semnificația precisă a termenului „democrație", deși „democrația" tinde să devină regimul politic al tuturor popoarelor civilizate. De aceea, atenția trebuie îndreptată spre studierea faptelor și se reține tendința clară a popoarelor moderne civilizate de a avea o formă de guvernare în care puterea de a face legi revine unei adunări alese măcar în parte de cetățeni. O altă tendință este de a crește numărul participanților la alegeri care este generală. S-a acordat dreptul de vot bărbaților adulți, femeilor, s-a scăzut vârsta. „Excluzând excepțiile – scrie Pareto – avem peste tot o clasă guvernantă puțin numeroasă, care se menține la putere, pe de o parte prin forță și pe de altă parte prin consensul clasei guvernate, care e mult mai numeroasă. Diferențele constau, în principal: în esență, în proporțiile forței și consensului; în formă, în modurile cu care se folosește forța ți se obține consensul."113 Dacă ar fi fost unanim consensul n-ar mai fi fost necesară folosirea forței, lucru care nu s-a întâlnit vreodată. O altă extremă are unele cazuri concrete și este cea a unui despot care se menține la putere prin soldații săi, împotriva unei populații ostile sau cea a unui guvern străin care ține supus un popor îndărătnic și care are altă limbă și alte reziduuri, ceea ce duce la ruperea echilibrului. Adesea popoarele cotropitoare greșesc atunci când vor să transforme, în mod violent, reziduurile în loc să le valorifice pe cele existente. Acțiunea guvernelor e cu atât mai eficientă cu cât știu mai bine să valorifice reziduurile existente și cu atât mai ineficientă cu cât folosesc violența pentru a le transforma.

Pareto crede că o clasă guvernantă se găsește în orice regim politic, inclusiv acolo unde există doar un despot. In guvernele absolute, doar suveranul stă pe scenă, iar în guvernele așa-zis democratice, parlamentul. Dar, în culise, stau cei

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

167

care fac parte din guvernul propriu-zis. „Cu siguranță, ei trebuie să plece capul în fața capriciilor suveranului sau parlamentarilor, ignoranți și puternici, dar imediat îți reiau acțiunile tenace, răbdătoare, constante, ale căror efecte sunt foarte mari",114 scrie Pareto care mai consideră că cele mai bune constituții au fost făcute în vremea celor mai răi împărați așa cum în vremea sa parlamentele aprobau coduri discrete, împărații nici nu știau de ele deoarece le făceau juriștii, iar parlamentarii cu atât mai puțin. Insă cel care știe mai puțin decât oricine este suveranul demos și uneori s-a întâmplat să obțină, contrar prejudecăților sale, îmbunătățiri ale traiului social. Poporul crede că i se urmează dorința dar, de fapt, se urmează a guvernanților.

Clasa guvernantă nu este omogenă. Ea însăși are un guvern și o clasă mai restrânsă sau un șef, un comitet care domină practic și efectiv. Uneori faptul e evident precum la eforii din Sparta, la miniștrii favoriți ai unui suveran, la „convențiile" Statelor Unite. înclinația spre abstractizare face ca mulți să-și închipuie clasa guvernantă aproape ca pe o persoană sau unitate concretă și să presupună că are o voință unică. Clasele guvernante, precum alte colectivități îndeplinesc acțiuni logice și non-logice, iar partea principală a fenomenului este orânduirea, nu doar voința conștientă a indivizilor care, poate, i-ar duce în altă orânduire.

„Dacă dorim să avem cazuri concrete despre folosirea mijloacelor de guvernare indicate, putem să ne gândim la Italia din vremea guvernului lui Depretis. Cum a fost posibil ca acest politician să figureze atâția ani ca șef de Cameră și de țară? Nu era șeful unei armate victorioase, nu avea elocvența care atrage oamenii, nu avea autoritatea care-și are originea din fapte mari, nu era impus de suveran; atunci de unde venea forța sa? Un singur răspuns e posibil, adică: el a știut în stil magistral să se folosească de sentimentele și interesele care existau în țară, mai ales de acestea din urmă, devenind chiar șeful de sindicat al

Vilfredo Pareto, Tratlato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

168

„speculanților" care domină în țară și care, în mare parte, avea esența puterii de a cărei aparență se bucura. A găsit bogăția multor „speculanți", în protecția vamală, în convențiile feroviare, în întreprinderile în care Statul era furat la două mâini, în dezordinea bancară, care s-au descoperit mai târziu; niciodată șeful bandei n-a fost atât de apropiat de trupele sale, la jafuri și la prăzi. Crispi vine cu un guvern intermediar care vrea să modifice reziduurile și care se preocupă puțin de interesele „speculanților". El dorea să dea naștere sentimentului de naționalism la un popor la care încă nu exista și, în mare, acțiunea sa a fost nefolositoare; în loc să folosească socialiștii, i-a combătut și a avut astfel drept dușmani cei mai inteligenți și activi capi; i-a avut ca dușmani sau indiferenți chiar și pe „speculanți", pe care nimic sau prea puțin îi făcea să roșească; în sfârșit, a avut adversare condițiile perioadei economice în care guverna. A căzut întâmplător, din cauza unei lupte în Abisinia, dar oricum guvernul n-ar fi putut să dureze. Să se observe contrastul cu succesorul său Giolitti. Acesta a fost într-adevăr maestru în a folosi interesele și sentimentele. El, nu mai puțin ca Depretis, a devenit șeful sindicatului „speculanților", pretor al trusturilor și întrucât, pentru a-i ajuta pe aceștia, erau necesari banii pe care băncile îi investiseră în împrumuturi guvernamentale, a prevăzut, prin monopolul asigurărilor să găsească bani pentru guvern și deci, dând libertate băncilor, să ajute trusturile. De sentimente a știut să se folosească într-un mod într-adevăr admirabil, fără a neglija niciunul. Crispi dorise să creeze sentimente naționaliste și făcuse muncă în zadar, Giolitti le-a găsit existente în țară și s-a folosit de ele pe larg cu mare succes. Nu a urmărit deloc să combată socialismul căruia i-a măgulit și mângâiat capii într-atât încât unii l-ar fi adus cadou – cum spunea el – pe Marx la mansardă, pe alții i-a domesticit într-atât încât să-i facă să merite titlul de regi. A ajutat mult cooperativele socialiste, lucru posibil deoarece a avut favorabile împrejurările economice care i-au fost potrivnice lui Crispi, și acestea chiar i-au permis să ducă la bun sfârșit acțiunea libică și să transmită în alte perioade plata

169

datoriilor făcute din cauza politicii sale. Prieten al socialiștilor, cel puțin al celor nu prea sălbatici și hoți, nu a fost dușmanul clericilor; dimpotrivă, a știut să-i apropie și pe ei și, chiar dacă nu i-a domesticit, cel puțin i-a făcut să fie mai cuminți, încât să câștige cu detașare alegerile. Printr-un viu acord cu sentimentele naționaliștilor a dezagregat masa republicană și a redus-o la un mic nucleu de persoane care își mențineau orbește credința în principiile lor. A lărgit sufragiul electoral, pentru a speria burghezia și a se protectorul ei, în timp ce căuta să apară partidele populare. In sfârșit, nu există sentimente și interese în Italia de care să nu fi știut să se folosească pentru a-și atinge scopul; și din cauza asta a obținut un mare succes și a putut finaliza expediția libică, de altfel, mai costisitoare și periculoasă decât expediția din Abissinia, care i-a fost fatală lui Crispi. Se spune că el n-a dorit războiul libic și că 1-a făcut doar pentru a satisface anumite sentimente, în perioada de mijloc de mandat. Ca toți oamenii în care predomină mult reziduurile de clasa I, se folosea de sentimente dar nu le înțelegea, nu înțelegea cum duraseră în masele populare, în timp ce se dovedeau slăbite la șefii lingușiți și înșelați de el; așadar nu avea un concept just despre valoarea socială. Asta nu dăuna deloc sau prea puțin conducerii sale înțelepte din prezent, dar îl împiedica să aibă o vedere clară asupra viitorului pregătit astfel; dar, în sfârșit, prea puțin se preocupă de asta și era atent doar la prezent. In timp ce cu războiul libic dădea o puternică lovitură imperiului otoman, pregătea războiul balcanic și deci altera profund echilibrul european, nu se îngrijea să pregătească puterea militară a țării sale, în vederea conflictelor viitoare. Nu creștea în mod convenient cheltuielile pentru armată și înarmare deoarece nu dorea să înăsprească impozitele și mai ales deoarece avea nevoie de voturile socialiștilor. Dimpotrivă, conducea cu mare mândrie că, în ciuda războiului, menținuse sau crescuse cheltuielile pentru afacerile publice și pentru subvențiile de diferite feluri ale electorilor. Cheltuielile cu războiul le ascundea în bilanț, rămânând ca să fie plătite în viitor. Datoria publică creștea ascunsă, prin emiterea

170

de bonuri de tezaur cu scadență lungă, care, devenea un grav pericol în viitor, pentru seifurile băncilor și ale caselor de economii. Astfel el se pregătea de activitatea de a face război și de a ascunde datoriile acestuia; asta îi folosea pe moment, deoarece astfel mulțumea pe cei care doreau războiul și pe cei care nu mai doreau să suporte consecințele indispensabile ale acestuia, dar trimitea datoriile în viitor și făcea mai grave problemele pe care nu le rezolva. In acest caz particular se vede, ușor exagerat, modul spre care sunt înclinați să acționeze „speculanții". La Giolitti și la adepții săi predomină mai ales reziduurile clasei I și aproape dispar reziduurile clasei a Il-a; mai întâi au folosit și apoi au dăunat puterii lor, când au fost scoși din acțiune de 50 de deputați socialiști care au intrat în parlament după alegerile din 1913, și la care, în schimb, predominau reziduurile clasei a Il-a. înainte de aceste alegeri, partidul socialist trebuia să aleagă între „transformism" și intransigență, adică între a continua o cale unde erau în număr mai mare reziduurile clasei I și o alta în care predominau reziduurile clasei a Il-a. Cum se întâmplă de obicei, atât pentru națiuni cât și pentru partide, șefii înclinau să continue prima cale, dar din popor a apărut o maree care a pus în lumină noi șefi și i-a împins, cu o parte dintre cei vechi, pe a doua cale, unde domină sentimentele. A fost soarta partidului socialist, deoarece astfel au apărut condițiile favorabile pentru a lupta cu un guvern fără convingeri sau credință.

Interimatul guvernului lui Luzzatti confirmă deducțiile paragrafului precedent. Luzzatti le-a fost de mare folos celor care se bucurau de protecția vamală, dar aceștia nu mai aveau nevoie de ajutorul lui, când el a devenit președinte al consiliului, deoarece atunci protecția nu era în pericol și se știe că apa trecută nu mai macină. Pe de altă parte, Luzzatti era departe de reprezenta mai bine decât Giolitti sindicatul «speculanților», nici nu știa să valorifice ca el sentimentele existente, menținându-se departe de ele. Din această cauză, Giolitti, rămas conducător efectiv pe când guverna Luzzatti, a preluat puterea fără prea mari

171

bătăi de cap, atunci când a considerat oportun. La fel, Sonnino, net superior prin cultură și concepte politice altor bărbați de stat, nu a putut rămâne mult la putere, deoarece n-a știut cum și n-a vrut să reprezinte cu fidelitate sindicatul «speculanților». în Franța, Ronvier a fost adesea conducătorul parlamentului, tocmai pentru meritele sale de șef al unui sindicat asemănător iar ultimul său mandat s-a terminat nu din cauza problemelor interne ci din cauza politicii externe. Forța lui Caillaux constă toată în «speculanții» care îl înconjurau. Dar trebuie să nu ne oprim la aceste nume sau altele sau să credem că sunt fapte particulare la anumiți oameni, la anumite regimuri politice, la anumite țări, cele care sunt, în schimb, fapte în strânsă dependență cu orânduirea socială în care «speculanții» constituie elita de guvernare. In Anglia, campaniile electorale pentru Camera Lorzilor au fost ajustate financiar de «speculanți» ai căror șefi erau miniștri numiți „liberali". In Germania, marile trusturi industriale și financiare ajung până la picioarele tronului, dar în ele se bucură de un loc și casta militară. în Statele Unite ale Americii, Wilson și Bryan, veniți la putere ca aparenți și probabil sinceri advresari ai trusturilor și ai finanțiștilor, au acționat pentru a le favoriza; menținând anarhia în Mexic cu scopul de a avea un președinte supus puterii financiare a Statelor Unite. Acești pacifiști au mers până la a invita Guvernul Mexicului la congresul de pace de la Haga, chiar în momentul în care armata Statelor Unite ataca Vera Cruz, ucigând bărbați, femei, copii. Trecutul apropiat seamănă cu prezentul. In Franța, Ludovic Napoleon Bonaparte a putut deveni Napoleon al IlI-lea pentru că era șeful «speculaților»; în timp ce, în Italia, cădeau guvernele trecute pentru că i-au ignorat, neglijat și nu le-au apărat interesele; se merge, poate, dincolo de adevăr, dar nu prea mult, când se spune că dacă guvernul regelui Napoleon și al altor vecini ar fi primit acordul «Căilor ferate meridionale» și ajutorul altor întreprinderi, nu ar fi fost răsturnate. Mulți ani, «liberalii», în Franța și în Anglia, n-au mai prididit cu laudele la adresa guvernului parlamentar englez,

172

dându-1 drept model lumii. Parte dintre ei au ignorat, poate, enorma corupție a unui asemenea regim, descrisă atât de bine de Ostrogorski, dar o parte o cunoșteau cu siguranță și o treceau sub tăcere, și asta deoarece corb la corb nu-și scoate ochii."115 Pentru a se menține la putere, clasa guvernantă folosește indivizi din clasa guvernată, iar aceștia se împart în două categorii: 1) soldații, agenții de poliție, eroii din secolele trecute, adică forța armată și 2) categoria care folosește talentele, de la clientela politicienilor romani până la cea a politicienilor contemporani, speculanții. Pentru a asigura concursul armatei și clientelei sunt necesare cheltuieli din banul public, și de multe ori armata costă mai puțin decât clientela. Pareto va rămâne preocupat de această temă și în afara Tratatului. El îi va scrie unui prieten din Italia: „Adevărata problemă pe care trebuie să o rezolve umanitatea pentru a avea o bună guvernare ar fi: cui să încredințeze puterea: celor puternici, adică celor care într-un cuvânt sunt ei mai buni; sau populației rutinate și ignorante? Răspunsul este clar; dar este la fel de adevărat că, de fiecare dată când minoritatea câștigă puterea, ea are în vedere, înainte de orice, binele propriu, fără să se ocupe de altceva".

Partidele politice sunt cele cărora, în democrația modernă, le revine rolul de a guverna și în toate se întrevede urmărirea intereselor clientelei proprii. Caracteristica partidelor de opoziție este că pentru a face rău le lipsește, dacă nu dorința, cel puțin puterea. Reproșurile care se aduc democrației moderne nu diferă prea mult față de cele care se făceau democrației antice ateniene sau monarhiilor, în privința corupției. Sociologul crede că, la partide, aspectul etic e pentru a face o mai bună impresie asupra poporului nu pentru că ar conta pentru politicieni și deci adversarii vor fi totdeauna catalogați ca imorali și corupți, pe drept sau pe nedrept. Adesea se are în vedere morala sexuală care atinge multe persoane și acest gen de

115 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988 1 ls Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, Editura Eminescu, București, 1996

173

acuze a fost folosit și în secolele trecute, fiind foarte gustat de public. Așa a fost distrusă în Anglia cariera lui sir Charles Dilke și a multor altora. „ în istorie nu se găsește vreo relație între greșelile asemănătoare și chiar mai mari ale unui om și valoarea sa politică. Ea pare mai mare probabil atunci când erorile se referă la corupție și la însușirea bunurilor altuia, dar chiar și în acest domeniu oamenii care ocupă un loc important în istorie sunt, în general, foarte departe de a fi curățiți de asemenea defecte, iar diferențele, dacă dorim să rămânem în domeniul etic, constau mai mult în modalități decât în esențe" apreciază autorul Tratatului care consideră că Sulla, Augustus și Cesar distribuiau, cu brutalitate, către veteranii lor averile cetățenilor, așa cum și politicienii moderni o fac pentru acoliții lor.

îmbogățiții dm politică se împart, de asemenea, în două categorii. Cei aflați în prima cheltuiesc foarte puțin, tocmai pentru a putea spune că înșelătoriile lor financiare nu le-au adus nici un fel de beneficii, fiindcă nu s-au îmbogățit. Ceilalți au luat din câștiguri nu doar cât le trebuia pentru a face cheltuieli de lux ci și pentru a-și constitui o avere personală. Aceste două categorii guvernează în democrațiile moderne, în timp ce dispar din clasa guvernantă cei care au dobândit o avere din bătrâni. Rareori înșelătoriile politicienilor sunt descoperite și puțini sunt cei care primesc vreo pedeapsă

„In Italia, se poate observa că aproape toate averile mari făcute recent își au originea din regii, din construcții feroviare, din întreprinderi subvenționate de stat, din protecția vamală și că astfel nu puțini au putut primi onorurile regatului. Cu toate astea, toată această orânduire apare politicienilor pricepuți ca aceea a unei mari loterii, unde se află premii atractive, altele de mai mică importanță dar în care, din păcate, există riscul profesional să te afli printre cei pedepsiți; dar, în sfârșit, un

174

asemenea risc nu este mai mare decât în majoritatea profesiilor de a suferi pagube și nenorociri ".117

„Uneori se întâmplă ca să fie mai cinstit comerciantul care dă faliment decât cel care se îmbogățește; la fel se întâmplă adesea că politicienii afectați sunt printre cei mai puțini vinovați; lor se poate să le fi fost mai adversă soarta sau le-a lipsit abilitatea, energia, puterea de a face răul necesar pentru a se salva. Oamenii, spune Machiavelli, «știu de foarte puține ori să fie pe de-a-ntregul răi sau pe de-a-ntregul buni» și în aceste bătălii ale politicienilor, adesea cei mai răi se salvează. E comic apoi să-i vezi judecând și condamnându-i pe cei mai puțini răi, în numele virtuții și al moralei. Asta ne aduce aminte de ce spunea Diogene care «văzând când niște magistrați trimiteau la pușcărie unul dintre trezorierii care furase un flacon, a spus: Marii hoți îi trimit pe hoții mai mici la pușcărie.». Sigur, dacă dreptatea constă în «a face pe fiecare să plătească faptele sale», multe dintre aceste condamnări nu sunt «drepte», deoarece condamnații au primit mai mult decât li se cuvenea.

Țări mici, precum Elveția, cu o populație foarte cinstită, pot rămâne în afara acestui curent, care cuprinde toate țările civilizate democratice și care se scurge tulbure din trecut în prezent. Adesea s-a observat că regimul absolutist din Rusia nu era mai puțin corupt și coruptibil decât regimul ultra-democratic al Statelor Unite ale Americii. Liberaliștii spuneau că era aceeași cauză, adică în cele două țări exista protecția vamală; și e întrucâtva e adevărat acest lucru deoarece este incontestabil că protecția vamală oferă un câmp larg corupției. Dar mai există și alte cauze deoarece corupția politică e notabilă în Anglia liber-schimbistă. Partea de adevăr ar deveni mai mare acolo unde, în loc de protecția vamală, s-ar discuta de protecția economică; dar chiar și în acest caz ar rămâne mereu alte domenii în care s-ar putea produce corupția, adică în cele militare, în construcția de forturi și de nave, în

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

175

afacerile interne, în diversele concesiuni ale Statului, în administrarea justiției, în care au atâta putere deputații și alți politicieni, în favorurile și onorurile de care dispune Statul, în repartizarea impozitelor, în așa-zisele legi sociale etc. (…)

Referitor la diferite țări și la varietatea regimurilor politice: în primul semestru al lui 1913 avem în Rusia obișnuitele acuzații de corupție în administrarea marinei și războiului; în Ungaria scandalul băncilor care au vărsat milioane în pușculița electorală a partidului aflat la guvernare și al societății care înființa un cazino pe insula Margherita, care a plătit 500 000 de coroane intermediarilor politici și a vărsat 1 500 000 de coroane în contul electoral al partidului; în Anglia, scandalul telegrafierii fără fir; în Franța, cel al jocurilor; în Italia, scandalul palatului de justiție, chiar trecându-1 sub tăcere pe cel al proviziilor pentru Libia; în Germania, acuzațiile de corupție aduse puternicelor case care înzestrau armata cu armament. De reținut că, în toate cazurile, mai puțin în acesta din urmă, erau compromiși mai ales parlamentari, tocmai fiindcă în toate acele țări, mai puțin ultima, ei sunt cei care au puterea și cu intrigile lor au influență asupra guvernului, chiar dacă nu fac parte din el. Acolo unde deputații pot face și desface ministere, există, în general, corupția parlamentară. Referitor la perioadă și la diferitele partide, se poate observa că, în Franța, sub domnia lui Napoleon al IlI-lea, republicanii făceau mare zgomot pentru corupția guvernului dar apoi, ajunși la putere, au demonstrat prin afacerea Panama și multe alte fapte de corupție, că, sub acest aspect, nu se lăsau mai prejos de predecesorii lor. In Italia, când guverna dreapta, diversele partide de stânga țipau despre corupția adversarilor și apoi, ajunse pe rând la putere, au făcut la fel, ba chiar mai rău. Acum pare că trebuie să se aștepte vârsta de aur când „corupția burgheză va face loc „onestității socialiste"; dar nu e chiar atât de sigur că această promisiune va fi ținută mai mult decât altele asemănătoare din trecut."

118 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

176

Oricare ar fi forma regimului, cei care guvernează au o anumită înclinație de a se folosi de propria putere pentru a se menține în scaun și de a abuza de aceasta pentru obținerea de câștiguri personale. De aici rezultă că nu există o diferență prea mare între diferitele tipuri de regimuri și că obiceiurile și abuzurile vor fi cu atât mai puternice cu cât mai mare va fi intervenția guvernului în afacerile private, deoarece crește materia de exploatat. In cadrul partidelor există mai multe tipuri de oameni: (A) care țintesc în mod hotărât spre scopuri ideale, cu reguli rigide de conduită; (B) care au drept scop să le fie bine lor și clienților lor și care, la rândul lor, se împart în două categorii: (Ba) oameni care se bucură de plăcerea puterii și de onoruri și care lasă clientelei lor bunurile materiale; (B-B) oameni care caută pentru sine și clientela lor bunuri materiale, în general bani. Cei care sunt adepții unui partid îi numesc pe (A) „cinstiți", iar adversarii lor îi numesc „fanatici", „sectanți" și îi urăsc. (Ba) sunt considerați, în general, onești de binevoitori și priviți cu indiferență de adversari. (B-B) sunt numiți „necinstiți" de toți, fie prieteni, fie dușmani, dar prietenii îi acoperă și încearcă să nu se afle de existența lor în partid. Cei aflați în clasa (Ba) costă țara cel mai mult deoarece, prin fațada lor de onestitate, fac posibile orice fel de operațiuni directe pentru a-i îmbogăți pe alții, mai ales familia. In (A) predomină reziduurile persistenței agregatelor, iar în (B) cele combinative.

In orânduirile moderne, partidele se împart în două categorii:

1) partide care alternează la guvernare, adică sunt fie la guvernare, fie în
opoziție, alternativ;

2) partide intransigente, care nu ajung la guvernare decât în cazuri
excepționale, care nu fac compromisuri, care sunt alcătuite din persoane de tip (A)
și care sunt, în general, intolerante cu corupția.

177

Cu câteva excepții, parlamentarii partidelor din prima categorie sunt de tipul (B) și ajung în posturi plătind, admițând și promițând favoruri guvernamentale. Ei formează o rețea care lasă să pătrundă prea puțini (A).

O alegere și mai riguroasă se face în cazul miniștrilor, ale căror promisiuni și fapte de corupție sunt și mai mari. Ei trebuie să găsească, în mod subtil, niște combinații economice, niște favoruri pentru trusturile care-i susțin, niște monopoluri, niște reforme fiscale.

Toate partidele se acuză unul pe celălalt de necinste și fiecare are indivizi de tip (B-P). Cine dorește să facă proporția între indivizi de tip (A) și (B), va numi „cinstite" partidele unde predomină (A).

In clasele inferioare sunt majoritare reziduurile persistenței agregatelor, iar politicienii trebuie să se prefacă măcar că sunt atenți la idealuri. „Când unul dintre ei e prins cu mâna în sac, partidul advers face zgomot mare, încercând să se folosească de acest fapt ca de o armă pentru scopul său; partidul căruia îi aparține presupusul vinovat încearcă la început să-1 apere, iar apoi, dacă acest lucru pare prea dificil sau imposibil, îl aruncă afară, așa cum nava își aruncă balastul pe timp de furtună. Populația urmărește cum se întâmplă faptul așa cum ar urmări dezvoltarea acțiunii unei opere teatrale; iar dacă poate fi un pic de sentiment sau de dragoste se distrează jumătate din mapamond de acest spectacol gratuit. Incidentele nesemnificative devin faptul principal, iar principalul, adică orânduirea care are drept consecință asemenea fapte, trece total nebăgat în seamă. Dacă un ministru este surprins făcând presiune asupra unui magistrat, toți țipă tare, dar nimeni nu întreabă de ce magistrații, într-adevăr independenți, se supun acțiunilor miniștrilor. Asta se întâmplă deoarece partidele de opoziție vor mai curând să se prevaleze de acest fapt pentru a alunga de la putere rivalii, dar apoi, când vor ajunge ele acolo, vor face același lucru; și deoarece populația nu înțelege decât faptele concrete, particulare și nu știe să se ridice până la considerarea normelor abstracte, generale.

178

Așadar «scandalurile» se succed «scandalurilor», după ce trece timpul necesar; în timp ce unul explodează, altul se umflă și e gata să explodeze, iar oamenii se emoționează în fața fiecărui nou caz, considerând neobișnuit ceea ce este perfect obișnuit și consecința orânduirilor dorite sau acceptate de aceiași oameni. Eticii cred că faptul se petrece din cauza accidentului că a ajuns la putere un om «necinstit», că acest fapt e asemănător cu cel al casierului care fură de la patronul său. Nu e deloc așa; nu e un caz întâmplător că s-a dat putere unui om de asemenea speță, este o alegere, consecința orânduirilor; și dacă se dorește să se facă o comparație cu casierul, trebuie să adăugăm că acesta nu a fost ales cum se face în mod obișnuit, dar că patronul a plecat să-1 caute printre persoanele cele mai mult înclinate să fure din seif și cele mai capabile să facă avere din înșelăciune".119

Guverne care folosesc mai ales partea materială și puterea sentimentelor religioase sau alte lucruri asemănătoare. Asemenea tip de guverne au existat în perioada «tiranilor» Spartei, în Roma lui Augustus și Tiberius, în ultimele secole ale republicii Veneției și multor state europene din secolul al XVIII-lea le corespunde o clasă guvernantă în care predomină reziduurile clasei a Ii-a, iar circulația elitelor este, în general, lentă. Sunt guverne formate din elite lei, puțin costisitoare dar care nu stimulează producția economică, pentru că fug de noutate și pentru că nu-i lasă să pătrundă în clasa lor pe cei care au instinctul combinațiilor. Dacă totuși populația beneficiază de instinctul clasei I, există o oarecare prosperitate economică, dar cu condiția ca guvernul să nu pună obstacole. Aceste Guverne se pot îmbogăți prin cuceriri (Sparta, Roma) dar e nevoie să o mențină, astfel ajung în ruină.

Guverne care folosesc în special priceperea și șiretenia.

' Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

179

(II-a) Dacă acționează în special asupra sentimentelor avem guverne teocratice, care nu mai există în zilele noastre, dar au existat în Grecia și Italia din vechime.

(II-P) Dacă se neglijează sentimentele și se preocupă mai ales de interese, avem guverne precum ale demagogilor din Atena, ale aristocrației romane în diferite epoci ale republicii, și guverne de „speculanți" din zilele noastre.

In aceste guverne predomină indivizi combinativi, cu reziduuri ale clasei I, fără scrupule. Circulația elitelor pare a fi lentă, dar este, de fapt, rapidă, chiar maximă în cazul „speculanților".

Guvernele (Ila) sunt puteri costisitoare dar și puțin productive, lipsesc populația de stimulente pentru producția internă, nu știu să folosească forța și cad ușor pradă cuceritorilor externi. Dispar fie prin cuceriri, fie prin decadență. Guvernele (lip) sunt costisitoare sau foarte costisitoare dar și produc mult sau foarte mult deci poate exista un exces de producție pentru prosperitatea țării. Prost gestionată situația, câștigul se poate transforma în deficit. Aceste guverne formate din persoane abile, așa-zisele elite vulpi, pot fi doborâte prin forță, din interior sau exterior. Dacă între membri lor există și indivizi cu reziduuri de clasa a II-a pot dura mult, pot prospera și pot avea siguranța forței.

Oscilațiile de derivații în relație cu oscilațiile sociale. Un asemenea fenomen este de mare importanță ca manifestare de idei și de doctrine, el apare în contrast între diverse derivații sentimentale, teologice, metafizice și între raționamentele științelor logico-experimentale. A face istoria lor, crede Pareto, este egal cu a face istoria gândirii umane. „Ca manifestare a forțelor care acționează în societate, fenomenul apare în contrast printre sentimentele corespunzătoare diferitelor reziduuri și mai ales printre cele care corespund reziduurilor clasei I și altele care corespund reziduurilor clasa a II-a, și în contrastul dintre acțiunile logice și non-

180

logice; din această cauză e foarte general și, sub diferite forme, domină toată istoria

• • • 190

societății umane".

Micile oscilații nu par de obicei dependente, sunt manifestări trecătoare din care e aproape imposibil de descoperit uniformitatea, iar marile oscilații apar mai ușor dependente, sunt manifestări durabile din care se reușește să se cunoască uniformitatea. Când se reține corespondența dintre bogăția unei țări și obiceiurile sale se reține o uniformitate de interdependență a oscilațiilor.

6. In ultimul capitol al Tratatului de sociologie generală, Pareto trece la noi verificări experimentale ale teoriei deja expuse și astfel o finalizează adăugând fapte și relații ale faptelor. „De foarte multe ori am fost făcuți să recunoaștem că unul dintre factorii principali pentru determinarea echilibrului social era proporția, în indivizi, dintre reziduurile clasei I și reziduurile clasei a Ii-a. Această proporție poate, printr-o primă aproximare, să se considere sub trei aspecte adică, instituind numita comparație: (1) între populații, de obicei, ale diferitelor țări sau între populații, de obicei, ale aceleiași țări, dar în epoci diferite; (2) între clase sociale și mai ales între clasa guvernantă și clasa guvernată; (3) în relație cu circulația elitelor unei populații."121

Totuși, sociologul avertizează că trebuie evitate erorile de a considera proporția reziduurilor drept cauză și fenomenele sociale drept efect și de a se considera, în relațiile de interdependență, drept unică condiție o oarecare proporție de reziduuri.

Potrivit lui Pareto cei care susțin că umanitarismul este un produs al democrației se înșeală deoarece acesta poate exista atât într-un stat monarhic sau aristocratic, cât și în unul republican. „Nu trebuie să se confunde democrația de fapt

120 Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

121 Idem

181

cu democrația ideală a umanitarilor, așa cum nu trebuie să se confunde știința de fapt cu știința fantastică a anticlericarilor".122

După echilibrul națiunilor, autorul pune în discuție echilibrul diferitelor straturi sociale și dă exemple de circulație a elitelor. Pentru asta ar fi necesar un studiu al transformărilor virtuale care să cerceteze cum se poate apăra clasa guvernantă de indivizi capabili să-i pună în pericol guvernarea și cum îi poate elimina. El crede că mijloacele de eliminare sunt prin moarte, prin persecuții, prin exil sau prin racolări.

Moartea este mijlocul cel mai sigur, dar cel mai dăunător pentru elită și nici o rasă de oameni sau de animale nu poate domina mult timp dacă alege să distrugă cei mai buni indivizi care fac parte din ea. Acest mijloc a fost folosit în feudalism, în familiile regale (mai ales în cele din Orient), în aristocrația venețiană. Cel care ajungea pe tron își distrugea până și membri familiei care ar fi putut să-i ia locul, iar aristocrații utilizau crima împotriva celor care doreau schimbarea orânduirii sau care puteau deveni lideri ai răscoalelor.

Persecuțiile constau în închisoare, ruinare financiară, îndepărtarea din funcții publice și s-au întâlnit în toate epocile istorice. Autorul Tratatului crede că și acest mijloc este foarte puțin eficient deoarece au existat martiri care au devenit mult mai periculoși decât dacă ar fi fost lăsați în pace și a crescut dorința de schimbare a clasei guvernante a elitelor din clasa supusă. Dacă elita guvernantă nu folosește forța dusă la extreme, acțiunile sale sunt ineficiente și chiar pot folosi adversarilor. „Cel mai bun exemplu este cel al revoluției franceze din 1789 în care rezistența puterii regale a durat atât cât a trebuit să crească forța adversarilor și a încetat chiar în momentul în care ar fi putut să-i învingă" consideră Pareto, adăugând și alte exemple din istoria unor țări precum Franța, Italia, Anglia, pentru a demonstra că

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Voi. IV, Unione Tipografica – Editrice Torinese, 1988

182

„speculanții" care fac jocurile de culise au nevoie de liniște pentru a se preocupa de afaceri profitabile, liniște pe care sunt dispuși să o cumpere indiferent de preț, uneori chiar cu acela de a vedea cum se prăbușesc guvernele a căror clientelă sunt.

Exilul sau obstracizarea sunt eficiente dacă se fac în mod discret, iar în vremurile moderne exilul e, poate, unica pedeapsă pentru delictele politice care aduce mai multe foloase decât rău. Obstracizarea ateniană nu a adus nici mari foloase dar nici daune.

Racolarea elitelor este cel mai eficient mod de a „elimina" acele elemente care pot pune în pericol clasa guvernantă și scriitorul consideră că dacă elitele din clasa supusă consimt să o servească, trebuie să fie primite. Dar numai cu condiția să consimtă să o servească. Acest lucru înseamnă, de fapt, circulația elitelor, care vin din clasa de jos pentru a îmbunătăți, prin caracteristicile, virtuțile și moravurile lor, calitatea clasei guvernante. Dar elitele care devin aliați totali sau pur și simplu servitori schimbându-și personalitatea nu mai sunt utile și suprimă elementele circulație. Astfel, ele trebuie să-și păstreze caracterul chiar dacă au consimțit să servească clasa guvernantă. Acest mijloc e folosit în vremurile moderne și s-a dovedit a fi cel mai bun dintre cele cunoscute.

O clasă guvernantă ai cărei componenți au reziduuri de clasa a Ii-a nu trebuie să se deschidă spre indivizi care au același tip de reziduuri, ci trebuie să caute elitele bogate în reziduuri de clasa I, de care duce lipsă și invers. De asemenea, dacă se deschide doar celor care trădează încrederea celorlalți și celor lipsiți de conștiință, care își urmăresc doar interesele, nu câștigă nimic care să o ajute să se restabilească și să capete forță. In orice țară în care clasele, care dintr-un motiv sau altul rămăseseră separate, se unesc, se observă o creștere considerabilă a prosperității intelectuale, economice și politice. Exemple sunt: Atena din perioada lui Pericle, Roma republicană, Franța după revoluția din 1789, Anglia lui

183

Cromwell, Germania din vremea reformei, Italia de după 1859, Germania după războiul din 1870.

In circulația elitelor la Roma trebuie să fim atenți al normele trecerii dintr-o clasă în alta și la calitățile caracterului noii elite. Există norme legale de trecere dintr-o clasă în alta cum ar fi dispariția cetățenilor, toți devenind egali în fața legii și mișcări efective ale trecerii dintr-o clasă în alta care depind, în principal, de ușurința de a se îmbogăți în diferite moduri. Calitățile caracterului noii elite sunt privite sub aspectul etnic, sub aspectul reziduurilor claselor I și a Ii-a și sub aspectul relațiilor cu atitudinea de a adopta forța. La începutul imperiului elementele sunt romani, latini, italieni, iar elita se înnoiește fără a transforma caracterul etnic. Mai târziu se schimbă elita. De asemenea, la începutul imperiului pătura dominantă era bogată în reziduuri de clasa I și săracă în cele de clasa a Ii-a, iar apoi începe o mișcare în sens contrar. Sub aspectul atitudinii față de folosirea forței, nu se distinge la început cetățeanul de soldat. Elita e omogenă și știe să folosească forța. Apoi, pe măsură ce trece timpul, calitatea cetățeanului se separă de cea a soldatului iar elita se împarte în cei care știu să folosească forța – conducătorii și cei care nu știu să se folosească de ea – pătura supusă.

184

Capitolul Vn Stilul și posteritatea lui Pareto

Principii paretiene cu care se operează și în prezent

Actualitatea lui Pareto

Locul lui Pareto în sociologie

1. Pareto a avut șansa de a se afirma ca intelectual prin intermediul a trei culturi, cărora le-a aparținut, am putea spune, în mod direct. Prima este cea franceză datorită faptului că s-a născut la Paris și primul contact pe care 1-a luat cu științele a fost în limba franceză. O mare parte din viață și-a petrecut-o însă în Italia, unde, la început, a studiat științele exacte (matematica, fizica mecanică) pentru a deveni inginer. A trecut apoi printr-o perioadă în care și-a completat cultura filologică, studiind antichitatea greco-romană și limbile greacă și latină, fapt care 1-a ajutat mult la redactarea Tratatului de sociologie generală, unde a folosit nenumărate exemple, pentru a-și convinge cititorii, din istoria Imperiului Roman și a Greciei. La vârsta maturității a descoperit sociologia și economia, devenind unul dintre economiștii de renume mondial ai momentului și inventatorul câtorva principii economice care se aplică, cu succes, și în zilele noastre. In ultima parte a vieții, s-a retras în Elveția, la Lausanne, preluând catedra de sociologie de la unul dintre foștii săi colaboratori, Leon Walras. In ciuda influenței pe care a avut-o ca profesor și a unor lucrări de referință în domeniul economiei și sociologiei, din păcate, Pareto nu a reușit să dea numele său unei școli sau unui curent, îa mare parte și din cauza faptului că nu s-a preocupat, în perioada vieții, să formeze vreun

185

multe critici, la rândul său, Pareto se autoexila pe zi ce trece de comunitatea academică. Intre cei cu care a polemizat s-a aflat și Benedetto Croce care 1-a ironizat pe economist. „Ideea despre controversa mea cu Pareto era animată de o speranță pe care am recunoscut apoi că e iluzorie: să-i fac pe economiști să filosofeze." Și mai neiertător a fost însă cu sociologul: „Tratatul de sociologie generală al lui Pareto e un caz de teratologic științifică". La rândul său, Einaudi 1-a acuzat pe Pareto că, în sociologie, pune pe același plan cu Platon, Aristotel, Machiavelli o tăietură dintr-o gazetă oarecare pentru a prezenta un fapt care-i este lui la îndemână pentru a-și susține vreo teză.

Pe măsură ce îmbătrânea, însă, devenea și mai neiertător cu dușmanii și chiar cu prietenii. într-o scrisoare pe care i-o trimite lui Pantaleoni, aflată în arhiva Băncii Populare din Sondrio, se destăinuia, scriind următoarele despre Walras: „Acum trăiește printre nori cu metafizica lui și va păți ca astronautul care cade într-un puț. Scrie lucruri incredibile (…). Tu ești mai tânăr ca mine. Când eu voi scrie asemenea lucruri, te rog să mă previi să termin. Eu îmi voi vedea de Raton și Picco (pisoii lui – n.r.) și voi înceta să mai scriu sau să mai tipăresc ceva." Evident, însă, că n-ar fi ascultat de sfaturile lui Pantaleoni, așa cum nu asculta de sfaturile nimănui. Despre Cognetti de Martiis, un economist celebru în epocă și șef de catedră de economie, care a oprit în Universitatea din Torino profesori ce nu-i ajungeau nici la degetul mic lui Pareto, dar care evitau criticile, spunea că nu s-ar resemna să fie judecat într-o dezbatere de-a sa, nici dacă ar fi crăpat de foame.

Practic, V. Pareto s-a mutat în Lausanne să predea deoarece mediul academic italian 1-a respins fără drept de apel, deși, alături de Mosca, era cel mai bun produs al școlii italiene la vremea respectivă. „Eu n-am nevoie de nimic – scrie el într-o scrisoare aflată în arhiva Băncii Populare din Sondrio – nici de guvernul italian, nici de la corpurile științifice italiene. Nu vreau nimic de la ei și nu le cer nimic. Sunt bine așa și n-aș vrea să se schimbe situația (…) Publicul care îmi citește cărțile

187

se preocupă, oare, dacă am vreun titlu academic? Uite că pe cărțile mele îmi pun doar numele, fără să adaug măcar titlul de profesor la Universitatea din Lausanne și e singurul titlu care se ia în considerare." în această scrisoare se simte, totuși, regretul că nu e acceptat de compatrioții săi, iar faptul că simțea nevoia să se laude cu onorurile primite, ne face să înțelegem cât de mult îl chinuia acest lucru. în 20 mai 1917 îi scrie lui Robert Michels: „Știi că sunt cavaler al Coroanei Italiei? Chiar așa. Dacă nu mă crezi, când vii pe la mine îți voi arăta diploma, care sper că nu va fi mâncată de șoareci." Și fiindcă nici lui nu-i venea să creadă că primește o astfel de distincție, îi scrie pe 1 iulie 1918 lui Andrea Naccari, Președintele Academiei de Științe din Torino că a fost numit cavaler „în glumă" sau fiindcă „știau că aș fi refuzat sau pentru a fi în ilustra companie a persoanelor pe care le primește cu multă ospitalitate Regina Coeli."

Așadar, acestea au fost motivele principale pentru care Pareto a fost evitat atât în perioada vieții cât și mai târziu, fapt ce a lipsit sociologia, o bună perioadă, de contribuția sa destul de importantă.

Primul cercetător de origine italiană care 1-a redescoperit pe Pareto și 1-a readus pe locul meritat printre sociologii importanți a fost Giovanni Busino care, în 1963, a scris mai multe studii despre acesta într-o revistă editată de Societatea de studii paretiene, la Lausanne, și care s-a îngrijit de editarea operelor sale complete. în Franța interbelică, în afara lui G. H. Bousquet și a câtorva biografi care nu l-au receptat la justa valoare, Pareto a trecut aproape neobservat, mai ales că nu a putut învinge influența lui E. Durkheim și abia după analiza făcută de Raymond Aron, în perioada postbelică, a început să crească interesul pentru opera sa. Nu același lucru s-a petrecut în Germania unde argumentările lui sociologice sunt tot mai frecvent folosite pentru susținerea unor teze, deși în perioada nazismului a trecut aproape neobservat. Cei mai importanți cercetători germanii sunt Otto Weinberger care, în 1948, 1-a salutat ca pe „una dintre cele mai mari personalități ale istoriei gândirii

umanității" și Gottfried Eisermann, profesor la Universitatea din Bonn. în Marea Britanie, „cinicul de la Celigny" a fost puternic criticat de sociologii englezi, dar în Statele Unite ale Americii tezele lui Pareto au fost relansate de Talcott Parsons, L. Hendelson și de cercetătorii de la Universitatea Harvard, la un deceniu după moartea sa. Interesul americanilor pentru sociologul italian poate fi receptat și ca o reacție la extinderea influenței ideilor marxist-leniniste în rândurile intelectualității de peste ocean, idei combătute prin ideologia lui de dreapta. Foarte importantă a fost traducerea Tratatului de sociologie generală, sub titlul Mind and society, care a avut rolul de a-1 menține pe Pareto în atenția sociologilor americani.

In perioada contemporană, în Italia, un grup de cercetători din toată lumea, susținut de Banca Populară din Sondrio (care a și achiziționat câteva zeci de mii de documente originale și le-a pus la dispoziția studioșilor), încearcă să-1 așeze pe Vilfredo Pareto alături de ceilalți gânditori importanți ai epocii, cum ar fi Max Weber, Gaetano Mosca, Robert Michels, pe prima treaptă a sociologiei și să-1 prezinte din perspectiva unui fondator de școală, mai ales că termenul de „elită" își datorează cariera științifică lui. Aproape toți cercetătorii contemporani sunt de acord cu faptul că Pareto a fost prezentat mai ales ca teoretician al economiei pure și că lecturarea care se face azi în ceea ce privește opera sa e dezbrăcată de o parte esențială și urmărește să arate doar latura fragilă și inconstantă a teoriilor sale.

Locul lui Vilfredo Pareto între clasicii sociologiei a fost mereu contestat, iar opera sa a fost întâmpinată timp de un secol cu rezerve, fapt care 1-a făcut pe Raymond Boudon să spună că purgatoriul sociologiei paretiene e destinat să se mai prelungească puțin. Cu toate astea, analizele sale despre societatea europeană dintre anii 1870-1920 sunt fecvent folosite de istorici din diferite țări. De asemenea, unele dintre aprecierile și părerile sale despre teme specifice sociologiei politice și despre legăturile dintre sociologie și economie sunt dezbătute și acceptate de cercetătorii

123 Raccolta di studi: Vilfredo Pareto (1848-1923). L 'uomo e Io scienziato, BPS, 2002, Scheiwiller.

189

contemporani. Conceptele și schemele sale de analiză sunt și azi utilizate, teoria elitelor, așa cum a prezentat-o el, este preluată în diferite tratate, iar teoriile sale economice (teoria curbelor de indiferență, teoria maximizării paretiene, legea distribuției veniturilor, teoria echilibrului economic general) sunt unanim recunoscute.

Sunt mai puțin importante stilul prin care un autor își prezintă ideile decât ideile în sine sau polemicile duse în epocă și sfidarea comunității științifice, dacă scrierile sale sunt ermetice și amestecă genuri științifice sau fapte istorice și articole din jurnalele vremii și nu ar trebui să intereseze cinismul cu care își tratează cineva adversarii. Dimpotrivă, spun apărătorii lui, trebuie să se rețină că a fost singurul în istoria disciplinelor istorico-sociale care a refuzat în vremea lui, și fără jumătăți de măsură, patrimoniul comun de valori creștine, pozitivismul aruncat într-o morală umanistă a progresului sau aplicarea utilitarismului pentru explicarea tuturor științelor sociale. El ajunge la o conceptualizare esoterică formulată într-un limbaj voit criptat, așa cum s-a întâmplat când a folosit cuvintele precum ofelimitate, reziduu, derivații etc., și este evident că între principalele curente ale începutului de secol XX și gândirea sa era o prăpastie adâncă pe care mulți n-au vrut să o sară. Cert este că, de-a lungul vremii, Pareto ori a fost criticat în cei mai duri termeni, ori a fost elogiat la modul superlativ, mai ales de unii cercetători americani care au texte aproape hagiografice despre el, dar care au scos din context anumite paragrafe pentru a-și consolida tezele lor de apreciere sau discreditare a unei teorii sau doctrine.124

Important este că actualmente, beneficiem de exegeze de specialitate și intepretări corecte făcute despre Pareto, cum ar fi cele publicate de Raymond Aron, Julien Freund, Raymond Boudon, Bernard Valade, Alban Bouvier, Jean Claude Passeron, Marc Barbut etc., care-1 privesc pe sociolog dintr-o altă

G. Busino – Gli studi su V. Pareto oggi: dalV agiografia alia critica, 1923-1973, Roma, Bulzoni, 1974

190

perspectivă decât Maurice Halbwachs sau George Gurvich. Dar, nu numai în sociologie Pareto începe să fie recunoscut, ci și în economie, datorită economistului Edmond Malinvaud, care 1-a readus în atenția mondială.

Un seminar care a avut loc în anul 1997 la Sorbona a demonstrat cât de lungă este lista de studii economice, sociologice, istorice, statistice sau lingvistice care puteau apărea datorită originalității paretiene, audiinde-se discursuri despre raționalitate și logica naturală sau științifică, despre raporturile între natură și cultură, despre formarea și transmiterea de idei.

Tot în 1997, Universitatea din Torino și Fundația Luigi Einaudi, au organizat un seminar, iar studiile prezentate au fost publicate, în anul 2000, într-o culegere cu titlul Economia, sociologia și politica în opera lui Vilfredo Pareto. Banca Populară din Sondrio și-a asumat, în 2002, publicarea unei culegereri intitulată L 'uomo e Io scienziato. Vilfredo Pareto (1848-19234), îngrijită de Gavino Manca.125

In același timp, nu se poate să nu remarcăm multitudinea de exemple oferite de V. Pareto pentru a-și susține și argumenta tezele. Uneori prezintă și câte 20 de fapte petrecute în epoci diferite sau recurge la date concrete din științe precum matematică, biologie, istorie, fizică, mecanică, economie, pentru a convinge cititorul că are dreptate, ca și cum toate științele ar fi fost inventate pentru a-i produce lui dovezi. Benedetto Croce chiar remarca, referindu-se la Pareto, că este greu de înțeles cum „un scriitor atât de neliniștit și iritabil punea mai presus de orice idealul cercetătorului calm și lipsit de pasiune." Recunoaște și el, autorul Tratatului, că un cercetător, cât ar fi el de bun, nu poate să prezinte doar fapte fără a le filtra prin prisma sentimentelor sale și că nici o concluzie nu poate fi valabilă pentru eternitate. Rămâne totuși de admirat vasta sa cultură, rodul unei educații de

125 Prefața cărții este scrisă de guvernatorul Băncii Italiei, Antonio Fazio, iar autorii studiilor despre Pareto sunt: Gavino Manca, Giovanni Busino, Giuseppe Pontiggia, Giorgio Rumi, Marzio A. Romani, Marco Vitale, Aldo Montesano, Salvatore Veca, Gianfranco Ravasi.

191

excepție. Nu este puțin lucru să cunoști aproape toate lucrările scrise despre antichitatea greco-romană, să fii la curent cu cele mai noi cuceriri din fizică și chimie, să ai cunoștințe foarte avansate de matematică, mecanică sau biologie, să știi date din istoria celor mai diferite țări și să poți face comparații între epoci și să pui bazele unor științe precum economia, formulând principii cu care se operează și în ziua de azi.

2. Foarte importantă pentru economie este o formulă matematică descoperită de Pareto pentru a descrie inegalitatea distribuirii bogăției din țara sa, observând că 20% din populație deține 80% din bogăția totală. După ce Pareto a creat formula empiric, pe baza unor observații, multe persoane au descoperit fenomenul în ariile lor de expertiză. Dr. Joseph Juran a formulat un principiu universal pe care 1-a numit puținul esențial și multitudinea fără valoare sau Legea a, b, c sau Principiul lui Pareto sau Regula 80/20 sau Legea universală a priorității.

Pentru un manager, valoarea Principiului lui Pareto este reprezentată de faptul că îi amintește acestuia să se concentreze asupra celor 20 de procente care contează, fiindcă dintre 80% lucruri realizate într-o zi, doar 20% contează într-adevăr și acele 20% produc 80% din rezultate. Interesant este că principiul a fost gândit să aibă aplicabilitate și în sociologie, lucru care s-a și întâmplat. In 2006, de exemplu, conform unui sondaj realizat la cererea Blocului Național Sindical din România, cifrele indicau că, în privința veniturilor încasate din salarii, 20% dintre persoane au avut venituri mai mari decât ceilalți 80% la un loc.

V. Pareto a fost un gânditor profund, care a valorificat datele prezente pentru înțelegerea evoluției viitoare a ideilor și faptelor sociale. Evidențiem, în special, previziunile referitoare la falimentul doctrinei socialiste și chiar la al celei fasciste. In vâltoarea epocii în care trăia, Pareto a avut de ales dintre cele două doctrine: una

126 Sursa: ziarul „Gândul", rubrica: Social, 14 decembrie 2006, articolul semnat de Alina Bădălan, cu titlul: „20% dintre români câștigă mai mult decât restul de 80% la un loc"

192

care să se potrivească mai bine orientării și concepțiilor sale. Cea socialistă a fost respinsă încă de la început, pe considerentul că oamenii nu pot și nu trebuie să fie egali între ei. Promotorul teoriei elitelor nu avea cum să accepte o asemenea idee, lucru perfect de înțeles pentru sociolog. Dar nici economistul nu putea fi convins că un sistem socialist ar însemna ceva bun pentru Italia, mai ales că se plasase deja în tabăra celor care condamnau protecționismul, nu acceptau un stat slab care să fie permanent pus la colț de sindicate și avea principii liberale, considerând că statul nu trebuie transformat într-un „tătuc" pentru un popor de asistați social și că fiecare om trebuie să-și găsească o cale în viață, potrivit aptitudinilor și calităților sale. Poate și pentru faptul că provenea dintr-o familie aristocratică, iar în Europa aristocrația se plasa în dreapta eșichierului politic, sociologul și-a îndreptat speranțele către această tabără, speranțe care aveau să-i fie înșelate amarnic. De altfel, din majoritatea articolelor sale pe teme politice, Pareto atrage atenția că fascismul nu trebuie să se limiteze doar la a face o permanentă revoluție, ci că trebuie să vină și cu soluții pentru problemele economice ale Italiei. Astfel, s-a întrebat retoric dacă Mussolini este în stare să le găsească sau se va putea limita și el la vorbe mari, care atrag populația, dar care nu țin de foame. Reforma morală și economică așteptată nu s-a petrecut însă, iar anarhia de care se temea a pus stăpânire pe Italia. N-a înțeles nici de ce o țară ca Italia, cu mari probleme economice, trebuie să intre într-un război de expansiune. Economistul știa că țara sa nu-și permite sumele de bani necesare pentru a întreprinde expediții în afara granițelor, iar sociologul afirmase mereu că nu există războaie de civilizare sau de democratizare a unor țări mai mici, că în spatele unor asemenea principii frumoase nu se ascunde decât preocuparea unor state mai mari de a subjuga popoare care nu se pot apăra. Din Tratat reiese clar că se poziționează de partea popoarelor asuprite, care cad sub armele vrăjmașilor setoși de înavuțire, care proclamă că le vor de fapt binele atunci când le înăbușe în sânge revoltele.

193

Pareto a mai demonstrat în opera sa un lucru care nu mai este tăgăduit de nimeni astăzi: elita făurește istoria, iar clasa guvernată a suportat, dintotdeauna, actul guvernării și eșecul acestuia, presiunile, manipulările sau, uneori, chiar forța exercitată de clasa guvernantă. Clasă guvernantă care, în toate epocile, indiferent de regimul politic, a vegheat la interesele ei și ale acoliților ei. Chiar dacă unele reforme au adus beneficii populației, acestea au fost făcute tot pentru că serveau anumitor interese ale conducătorilor zilei. La fel ca și Robert Michels, consideră că totdeauna alături de clasa guvernantă se află o oligarhie, iar nepotismul a fost un fenomen care nu avea să se inventeze mai târziu, ci vine din cele mai îndepărtate vremuri. Numai că în fiecare epocă s-a numit altfel. Cartea de vizită, sau legitimația, sau blazonul, moștenite de la părinți sau cumpărate pe bani, au asigurat intrarea în clasa elitelor a unor indivizi care nu aveau capacitatea și calitățile necesare pentru a accede acolo în mod firesc. Alături de rude însă, pe lângă clasa guvernantă s-a mai aflat o altă categorie, cea a speculanților care și-au făcut loc printre conducători mereu, pentru a-și proteja interesele. Speculanții există și astăzi, iar modul în care îi prezintă Pareto te face să crezi că a cunoscut cazuri de indivizi care se manifestă în epoca noastră. El descrie persoane care sponsorizează partide politice, indiferent de doctrină, și care au drept unic scop acela de a-și vedea în liniște de faceri ca să se îmbogățească, indiferent de cine se află la putere.

Acești speculanți nu vor ezita niciodată să se debaraseze de un politician sau un partid pe care l-au susținut, dacă observă că nu mai pot beneficia de avantaje și de ajutor. De asemenea, viziunea lui Pareto și clasificarea făcută de el partidelor politice și-au demonstrat valabilitatea și la zeci de ani după ce acesta își prezentase teoriile despre forma generală a societății. El observa că în Italia toate averile mari făcute în acea perioadă aveau la bază afaceri cu starul, păguboase pentru stat și, deci, pentru a contribuabil, dar foarte bănoase pentru speculanții sau unii dintre politicienii epocii, lucru care se poate observa și în România postrevoluționară. Și

194

clasificarea făcută de el politicienilor se poate aplica, fără nici o corecție, în perioada pe care o traversează România astăzi, de unde se poate reține ideea că indiferent de epocă, de regim politic, de partide sau de țară, omul se manifestă la fel. De fapt, asta și încearcă să demonstreze pe parcursul Tratatului sociologul. Că, din antichitate și până la data când el a scris această operă monumentală, reziduurile au rămas neschimbate. Revenind la clasificarea partidelor politice, putem spune că, într-adevăr, există și acum partide care alternează la guvernare și partide intransigente, care nu ajung să conducă țara decât în cazuri excepționale, deoarece politicienii care le alcătuiesc refuză compromisurile și sunt intoleranți cu corupția. Inclusiv „calitățile" miniștrilor prezentați de Pareto pot fi descoperite la unii dintre la miniștrii zilelor noastre.

V. Pareto crede că oamenii acționează mișcați mai mult de pasiune decât de rațiune pentru că se supun propriilor instincte, înainte de orice. De aceea, reacțiile lor, atât ale celor din clasa guvernată, cât și ale celor din clasa guvernantă, nu sunt totdeauna cele la care ar trebui să oblige morala. Așadar, în istorie orice transformare este superficială, deoarece nimic nu se transformă în profunzime și aceleași pasiuni revin mereu. Istoria demonstrează că omul nu se schimbă și că, în ultimă instanță, o transformare în profunzime nu există. Franco Monteforte afirma: „Dacă ideologiile nu au aproape niciodată vreo validitate logică, din momentul în care sunt acceptate de oameni pe baza sentimentelor și pe baza raționamentului, au, în schimb, o importantă funcție practică, aceea de a constitui o justificare mai mult sau mai puțin eficientă a pasiunilor și instinctelor unui grup, ale unei clase, ale unei elite."127

Pentru Pareto, istoria nu este decât o luptă între elitele care aspiră la putere ca să-și satisfacă propriile pasiuni și interese, iar echilibrul este menținut doar datorită circulației. Sarcina de a scrie istoria va reveni apoi elitelor care câștigă din această

Franco Monteforte, în „Vilfredo Pareto (1848-1923). L'uomo e Io scienzio", BPS, 2002, Scheiwiller

195

înfruntare, adică învingătorilor. O parte esențială din Tratat privește însă religia, de care s-a folosit pentru a-și prezenta tezele referitoare la unele motivații care stau la baza acțiunilor umane, dar față de care Pareto a menținut o oarecare distanță, pentru a demonstra că este adeptul metodei logico-experimentale. „Sunt un ateu al tuturor religiilor … și al tuturor metafizicilor; dar un ateu care recunoaște marea valoare pe care o au pentru societate religiile și metafizicile"128 s-a autodefinit Pareto, care a punctat și în Tratat că disprețuiește teoriile care se autodefinesc „umanitare", „metafizice" sau „creștine" și „marxiste" și că refuză „propaganda ideologiilor". Atitudinea sa critică față de religii a fost constantă și sistematică, mergând până într-acolo încât să ceară să fie înmormântat fără ceremonii religioase. „Noi oamenii de știință -spunea Pareto – trebuie să ne preocupăm de ceea ce există și nu de ceea ce ar trebui să existe." Nu va ezita însă să recunoască utilitatea religiei pentru efectele sociale, singurele experimentale și, deci, demne de atenția unui cercetător, ele reprezentând „cimentul indispensabil pentru orice fel de societate umană".

3. La Pareto este important nu numai ce susține, ci și cum formulează ideile și explicațiile sale. Unii exegeți l-au acuzat pe gânditor că folosește un limbaj criptic, dificil de înțeles chiar și de către inițiați, alții că nu a folosit o structură bine definită, iar alții spun că are limbaj mai mult de romancier decât de sociolog. Giuseppe Pontiggia considera că Pareto are o „precizie chirurgicală în tăietura aforistică" și că taie realitatea socială pentru a-i arăta părțile cele mai ascunse și inaccesibile. „Pentru a fi mare scriitor – spunea Pontiggia – nu e necesar, cum cred mulți, să fii romancier, ci să ai un limbaj de scriitor. Iar Pareto e mare scriitor acolo unde e lucid, implacabil și fiindcă pune în limbajul său o agresivitate, o forță, o

128 Scrisoare trimisă lui Roberto Marvasi, 23 aprilie 1917, aflată în volumul „Vilfredo Pareto (1848-1923) L 'uomo e Io scienziato", BPS, 2002, Scheiwiller

196

energie, un pathos care comunică emoții și care se găsește doar la scriitorii mari."129

Chiar dacă astăzi nu este recunoscut la adevărata sa valoare, Pareto rămâne unul dintre reprezentanții generației de aur în sociologie, contribuțiile sale științifice așezându-1 alături de Emil Durcheim, Herbert Spencer, Max Weber, Gabriel Tarde ș.a. Sociologul italian are meritul de a fi dezbătut și dezvoltat problematica teoriei elitelor și circulației lor între diferitele straturi sociale, de la care s-au inspirat toți sociologii importanți care au urmat, indiferent dacă i-au adus critici sau elogii. Fără ochiul său de observator atent și cercetător riguros, nu întotdeauna însă cu rezultate notabile, am înțelege mult mai puține lucruri despre istoria și viața socială a Italiei și Europei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX -lea, despre socialism, despre fascism, despre naționalism și despre războaiele mondiale.

129 Giuseppe Pontiggia, în „Vilfredo Pareto (1848-1923) L 'uomo e Io scienziato", BPS, 2002, Scheiwiller

197

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alessandro Melazzini, La giovinezza e gli studi di Vilfredo Pareto, BPS -Fondo Pareto.

Article de Vilfredo Pareto sur la courbe de la repartition de la richesse, în J. Seailles, La repartition des fortunes d'apres Ies statistiques successorales en France, Paris, Alean, 1909.

Borghesia, elites, fascismo, îngrijită de Marcello Veneziani, Roma, Volpe, 1981. («L'architrave», n.s., voi. 3).

Cătălin Bordeianu — Introducere în sociologia clasică, Editura Economică, 2003.

Cours d'Economie politique professe a l'Universite de Lausanne. Volumul I, Lausanne, Rouge, 1896.

Dumitru Otovescu – Probleme fundamentale ale sociologiei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997.

Dove andiamo?, în «Rivista popolare di politica, lettere e scieze sociale», 15 decembrie 1897.

Emilio Gentile – II mito dello Stato nuovo, Editori Laterza, iulie 1999

Elfenomeno del fascismo, în «Cahiers Vilfredo Pareto», I, 1963.

E. Gentile, Papini, Prezzolini, Pareto e le origini del nazionalismo italiano, în «Clio», ianuarie-martie 1969, în II mito dello stato nuovo dall'antigiolittismo al fascismo, Roma, Laterza, 1982.

Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" aflat la Banca Populară din Sandrio.

Franco Gianola, Da Weber a Pareto – BPS, 2002

Franco Gianola, II gioco delpotere – BPS, 2002

Franco Monteforte, V. Pareto dall'economia alia sociologia -BPS – Fondo Pareto.

198

15. Finanza epartitipolitici. (Monarchia… e Monarchia), în «Rivista popolare
di politica, lettere e scienze sociali», 30 mai 1897.

G. Busino – Introduction ă une histoire de la sociologie de Pareto, Geneva, Droz, 1966.

G.G. Granger, „Le tre forme della razionalită economica", în II Modello e l'indagine: gli usi del principio di razionalită nelle scienze sociali (sub îndrumarea lui L. A. Gerard – Varet și J.C. Passeron), Parigi, Ed. EHESS. <*<

18.Giard &Briere, Les systemes socialistes. Cours professe a l'Universite de

Lausanne, Paris, 1901, vol. I. ^^*^* ,' 19.G. Papini e G. Prezzolini, Vecchio e nuovo nazionalismo, Milano, Studio

editoriali lombardo, 1914.

G. Busino – Gli studi su V. Pareto: dall'agio grafia alia critica (1923-1973), Roma, Bilzoni, 1974

G.H. Bousquet, Bibliografia rettificatrice e complementare degli scritti di V'P', 1924-1957, în «Giornale degli Economiști e Annali d'Economia», iulie -august 1957.

G. Busino, Nota bibliografica, în V. Pareto, Scritti sociologici. #^ i *+Uh>+

G. Busino, Cinque anni di studi sulla vita e sull'opera di Vilfredo Pareto (1960-1965), în «Nuova Rivista storica», septembrie-decembrie 1967.

G. H. Bousquet, Pareto (1848-1923), le savant et I'homme, Lausanne, Payot, 1900 (Etudes et documents pour servir a l'histoire de l'Universite de Lausanne, fasc.7).

G Perrin, Sociologie de Pareto, Paris, Puf, 1966 [trad. It., Milano, II Saggiatore, 1971].

Hobbes, Leviatano, Cap. VIII. **£« /*-**• •

Introduction â K. Marx, Le capital. Extraits fait par M. Paul Lafargue, Paris, Guillaumin, 1893.

199

Iproblemi della sociologia, în «Rivista italiana di sociologia», martie 1899.

Introduzione ad un 'opera sui sistemi socialiști, în «La Riforma sociale», IX, 1902.

// metodo della sociologia, în «La libertâ economica», IV, n.53, 16 martie 1906.

31.// nazionalismo giudicato da letterati, artiști, scienzati, uomini politici e

giornalisti, cu prefață de A. Salucci, Genova, 1913. *■** • • 32./ sistemi socialiști, Milano, Istituto editoriale italiano, 1917, voi. I.

(«Raccolta di breviari intellettuali» n.29). 33./ sistemi socialiști, Milano, Istituto editoriale italiano, 1920, vol. V-VI.

(«Raccolta di breviari intelletuali», nn. 80-81). 34. Intervista di A. Ponzone, Pareto e il fascismo. «La Tribuna», 24 aprilie

1923. 35./ rapporti Pareto-Walras secondo un carteggio inedito (1891-1902), în

«Rivista internazionale di scienze economiche e commerciali», februarie

1959; iunie 1959; august 1959; septembrie 1959. 36.1. Ungureanu, Logic și non-logic în determinarea acțiunii sociale.

Contribuția lui Vilfredo Pareto, în «Analele Universității București,

filozofie» 28, 1979.

Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane -, Editura Eminescu, București, 1996.

Lettere ai Peruzzi, ediție îngrijită de Tommaso Giacolene – Monaco, ESL, 1968

Leonardo, L'ideale imperialista, 4 ian 1903. -<-**• > ***^ ~^* •

Le condizioni del socialismo in Italia. Socialismo legitario e socialismo rivoluzionario, în «II Divenire sociale», aprilie 1905.

Le azioni non logiche, în «Revista italiana di sociologia», mai-august 1910.

200

Lettera a T. Giacalone-Monaco, in T. Giacalone-Monaco, Lineamenti di un ordinamento sindacale e corporativo italiano, con un facsimile di una lettera autografa di V'P', Venezia, Bellini, 1931.

L 'era mussoliniana vaticinata dai Pareto, în «La vita italiana», 15 mai 1936.

Lettera a Pio Rajna, în T. GIACALONE-MONACO, V'P' dai carteggio con Carlo Placci, Padova, Cedam, 1957, pp. 109-110.

Le lettere di Pareto a Leon Walras, în «Rivista internazionale di scienze economiche e commerciali», V, 1958.

Lettere di Pareto all'awocato Or sini, în T. GIACALONE-MONACO, Pareto e Sorel. Riflessioni e ricerche, Padova, Cedam, 1960,1.

Lettera a B. Mussolini, e a E. Drummond, in G. BUSINO, Vilfredo Pareto e la Societă delle Nazioni, în «Giornale degli Economiști e Annali di Economia», septembrie-octombrie 1962.

M. Allais, L 'homme rationnel devant le risque: critique des postulates et axiome del'Ecole americaine, în „Econometrica", 21 (4), Paris, 1953, pp. 502-549.

Manuale di Economia politica con una introduzione alia scienza sociale, Milano, Societâ Editrice Librăria, 1906.

Manuel d'Economie politique. Traduit sur l'edition italienne par Alfredo Bonnet (revue par l'auteur), Paris, Giard & Briere, 1909.

M. Quaglia, La circolazione delle elite in Roma in eta repubblicana secondo Pareto, Milano, Laboratorio delle Arti, 1976.

N. Matteuci, Pareto e la crisi della democrazia, Replica, în «Sociologia», 9, 1985.

53. Pier Carlo Della Ferrera, Le lettere familiari di Vilfredo Pareto -BPS –
Fondo Pareto.

201

Pier Carlo Delia Ferrera,Vilfredo Pareto 100 anni dal „Cows d'Economie politique" -BPS – Fondo Pareto.

Pier Carlo Delia Ferrera,^ uomo e le sue lettere -BPS – Fondo Pareto.

Principi fondamentali della teoria della elasticită dei corpi solidi e ricerce sulla integrazioni delle equazioni differenziali che ne definiscomo I 'equilibrio, Firenze, Stabilimento di G. Pellas, 1869.

Pratica e teoria, în «L'Economista», 15 februarie 1891.

Pareto, Pagine scelte, îngrijite de P.M. Arcari, Firenze, L'Arco, 1948. («Biblioteca politica», n. 3)

Perche?, în La cultura italiana del "900 prin revistele: I. «Leonardo», «Hermes», «II Regno», îngrijită de D. Frigessi, Torino, Einaudi, 1960.

P.M. Arcari, Socialismo e democrazia nel pensiero di Vilfredo Pareto, Roma, Volpe, 1966.

P. Zannoni, II concerto di elite, în «Revista italiana di scienza politica», 7 (3), 1977.

Quaderni di studi e ricerche, La controversa questione dei rapporti tra Vilfredo Pareto e ilfascismo, în «Quaderni di studi e ricerche», 4, 1981.

Socialismo e libertă, în «II pensiero italiano», februarie 1891, pp.227-237.

Socialismo e libertă, în «II pensiero italiano», aprilie 1891.

Sul principio economico. Letter a a Benedetto Croce, în «Giornale degli Economiști», februarie 1901.

T. Parsons, The Structure of Social Action, New York, Mc Graw – Hill, 1937: trad. It., Bologna, II Mulino, 1962.

Traduzione dai francese di G. Martinelli, Studio critico della teoria marxista, în «LTdea liberale», 25 giugno 1893.

68. Trăite de sociologie generale. Edition francaise par Perre Boven, revue par
l'auteur, Lausanne, Payot, 1917, voi. I, LXII- pag. 784.

202

Transformazione della democrazia. II. Sgretolamento della sovranitâ centrale, în «Rivista di Milano», 20 mai 1920.

Trattato di sociologia generale, Firenze, Barbera, 1916, vol I, LXXVIII-758 pp.; vol. II.

Trattato di sociologia generale, introducere de N. Babbio, Milano, Comunitâ, 1964, voi. I, XXVIII; voi. II, X.

Transformazioni della democrazia, prefațată de M. Missiroli, Bologna, Cappelli, 1966.

Transformazione della democrazia, Roma, G.Volpe, 1975.

Tra Marx e Pareto, Napoli, Editura De Simone, 1980.

T. Parsons, La struttura dell'azione sociale, Bologna, II Mulino, 1962.

Vilfredo Pareto, l'uomo e Io scientiato, interventi sull'opera paretiana. BPS, Sondrio 22 iunie 2002.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Unione Tipografico -Editrice Torinese, 1988, ediție îngrijită și cu o introducere de Giovanni Busino.

Ultima riposta al prof Edgeworth, în «Giornale degli Economiști», martie 1897.

Weber's, Mosca's and Pareto's stratification theories. A comparative analysis, în «Revue europeenne des sciences sociales», XXII, 1984, n.67.

203

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alessandro Melazzini, La giovinezza e gli studi di Vilfredo Pareto, BPS -Fondo Pareto.

Article de Vilfredo Pareto sur la courbe de la repartition de la richesse, în J. Seailles, La repartition des fortunes d'apres Ies statistiques successorales en France, Paris, Alean, 1909.

Borghesia, elites, fascismo, îngrijită de Marcello Veneziani, Roma, Volpe, 1981. («L'architrave», n.s., voi. 3).

Cătălin Bordeianu — Introducere în sociologia clasică, Editura Economică, 2003.

Cours d'Economie politique professe a l'Universite de Lausanne. Volumul I, Lausanne, Rouge, 1896.

Dumitru Otovescu – Probleme fundamentale ale sociologiei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997.

Dove andiamo?, în «Rivista popolare di politica, lettere e scieze sociale», 15 decembrie 1897.

Emilio Gentile – II mito dello Stato nuovo, Editori Laterza, iulie 1999

Elfenomeno del fascismo, în «Cahiers Vilfredo Pareto», I, 1963.

E. Gentile, Papini, Prezzolini, Pareto e le origini del nazionalismo italiano, în «Clio», ianuarie-martie 1969, în II mito dello stato nuovo dall'antigiolittismo al fascismo, Roma, Laterza, 1982.

Fondul de scrisori „Vilfredo Pareto" aflat la Banca Populară din Sandrio.

Franco Gianola, Da Weber a Pareto – BPS, 2002

Franco Gianola, II gioco delpotere – BPS, 2002

Franco Monteforte, V. Pareto dall'economia alia sociologia -BPS – Fondo Pareto.

198

15. Finanza epartitipolitici. (Monarchia… e Monarchia), în «Rivista popolare
di politica, lettere e scienze sociali», 30 mai 1897.

G. Busino – Introduction ă une histoire de la sociologie de Pareto, Geneva, Droz, 1966.

G.G. Granger, „Le tre forme della razionalită economica", în II Modello e l'indagine: gli usi del principio di razionalită nelle scienze sociali (sub îndrumarea lui L. A. Gerard – Varet și J.C. Passeron), Parigi, Ed. EHESS. <*<

18.Giard &Briere, Les systemes socialistes. Cours professe a l'Universite de

Lausanne, Paris, 1901, vol. I. ^^*^* ,' 19.G. Papini e G. Prezzolini, Vecchio e nuovo nazionalismo, Milano, Studio

editoriali lombardo, 1914.

G. Busino – Gli studi su V. Pareto: dall'agio grafia alia critica (1923-1973), Roma, Bilzoni, 1974

G.H. Bousquet, Bibliografia rettificatrice e complementare degli scritti di V'P', 1924-1957, în «Giornale degli Economiști e Annali d'Economia», iulie -august 1957.

G. Busino, Nota bibliografica, în V. Pareto, Scritti sociologici. #^ i *+Uh>+

G. Busino, Cinque anni di studi sulla vita e sull'opera di Vilfredo Pareto (1960-1965), în «Nuova Rivista storica», septembrie-decembrie 1967.

G. H. Bousquet, Pareto (1848-1923), le savant et I'homme, Lausanne, Payot, 1900 (Etudes et documents pour servir a l'histoire de l'Universite de Lausanne, fasc.7).

G Perrin, Sociologie de Pareto, Paris, Puf, 1966 [trad. It., Milano, II Saggiatore, 1971].

Hobbes, Leviatano, Cap. VIII. **£« /*-**• •

Introduction â K. Marx, Le capital. Extraits fait par M. Paul Lafargue, Paris, Guillaumin, 1893.

199

Iproblemi della sociologia, în «Rivista italiana di sociologia», martie 1899.

Introduzione ad un 'opera sui sistemi socialiști, în «La Riforma sociale», IX, 1902.

// metodo della sociologia, în «La libertâ economica», IV, n.53, 16 martie 1906.

31.// nazionalismo giudicato da letterati, artiști, scienzati, uomini politici e

giornalisti, cu prefață de A. Salucci, Genova, 1913. *■** • • 32./ sistemi socialiști, Milano, Istituto editoriale italiano, 1917, voi. I.

(«Raccolta di breviari intellettuali» n.29). 33./ sistemi socialiști, Milano, Istituto editoriale italiano, 1920, vol. V-VI.

(«Raccolta di breviari intelletuali», nn. 80-81). 34. Intervista di A. Ponzone, Pareto e il fascismo. «La Tribuna», 24 aprilie

1923. 35./ rapporti Pareto-Walras secondo un carteggio inedito (1891-1902), în

«Rivista internazionale di scienze economiche e commerciali», februarie

1959; iunie 1959; august 1959; septembrie 1959. 36.1. Ungureanu, Logic și non-logic în determinarea acțiunii sociale.

Contribuția lui Vilfredo Pareto, în «Analele Universității București,

filozofie» 28, 1979.

Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane -, Editura Eminescu, București, 1996.

Lettere ai Peruzzi, ediție îngrijită de Tommaso Giacolene – Monaco, ESL, 1968

Leonardo, L'ideale imperialista, 4 ian 1903. -<-**• > ***^ ~^* •

Le condizioni del socialismo in Italia. Socialismo legitario e socialismo rivoluzionario, în «II Divenire sociale», aprilie 1905.

Le azioni non logiche, în «Revista italiana di sociologia», mai-august 1910.

200

Lettera a T. Giacalone-Monaco, in T. Giacalone-Monaco, Lineamenti di un ordinamento sindacale e corporativo italiano, con un facsimile di una lettera autografa di V'P', Venezia, Bellini, 1931.

L 'era mussoliniana vaticinata dai Pareto, în «La vita italiana», 15 mai 1936.

Lettera a Pio Rajna, în T. GIACALONE-MONACO, V'P' dai carteggio con Carlo Placci, Padova, Cedam, 1957, pp. 109-110.

Le lettere di Pareto a Leon Walras, în «Rivista internazionale di scienze economiche e commerciali», V, 1958.

Lettere di Pareto all'awocato Or sini, în T. GIACALONE-MONACO, Pareto e Sorel. Riflessioni e ricerche, Padova, Cedam, 1960,1.

Lettera a B. Mussolini, e a E. Drummond, in G. BUSINO, Vilfredo Pareto e la Societă delle Nazioni, în «Giornale degli Economiști e Annali di Economia», septembrie-octombrie 1962.

M. Allais, L 'homme rationnel devant le risque: critique des postulates et axiome del'Ecole americaine, în „Econometrica", 21 (4), Paris, 1953, pp. 502-549.

Manuale di Economia politica con una introduzione alia scienza sociale, Milano, Societâ Editrice Librăria, 1906.

Manuel d'Economie politique. Traduit sur l'edition italienne par Alfredo Bonnet (revue par l'auteur), Paris, Giard & Briere, 1909.

M. Quaglia, La circolazione delle elite in Roma in eta repubblicana secondo Pareto, Milano, Laboratorio delle Arti, 1976.

N. Matteuci, Pareto e la crisi della democrazia, Replica, în «Sociologia», 9, 1985.

53. Pier Carlo Della Ferrera, Le lettere familiari di Vilfredo Pareto -BPS –
Fondo Pareto.

201

Pier Carlo Delia Ferrera,Vilfredo Pareto 100 anni dal „Cows d'Economie politique" -BPS – Fondo Pareto.

Pier Carlo Delia Ferrera,^ uomo e le sue lettere -BPS – Fondo Pareto.

Principi fondamentali della teoria della elasticită dei corpi solidi e ricerce sulla integrazioni delle equazioni differenziali che ne definiscomo I 'equilibrio, Firenze, Stabilimento di G. Pellas, 1869.

Pratica e teoria, în «L'Economista», 15 februarie 1891.

Pareto, Pagine scelte, îngrijite de P.M. Arcari, Firenze, L'Arco, 1948. («Biblioteca politica», n. 3)

Perche?, în La cultura italiana del "900 prin revistele: I. «Leonardo», «Hermes», «II Regno», îngrijită de D. Frigessi, Torino, Einaudi, 1960.

P.M. Arcari, Socialismo e democrazia nel pensiero di Vilfredo Pareto, Roma, Volpe, 1966.

P. Zannoni, II concerto di elite, în «Revista italiana di scienza politica», 7 (3), 1977.

Quaderni di studi e ricerche, La controversa questione dei rapporti tra Vilfredo Pareto e ilfascismo, în «Quaderni di studi e ricerche», 4, 1981.

Socialismo e libertă, în «II pensiero italiano», februarie 1891, pp.227-237.

Socialismo e libertă, în «II pensiero italiano», aprilie 1891.

Sul principio economico. Letter a a Benedetto Croce, în «Giornale degli Economiști», februarie 1901.

T. Parsons, The Structure of Social Action, New York, Mc Graw – Hill, 1937: trad. It., Bologna, II Mulino, 1962.

Traduzione dai francese di G. Martinelli, Studio critico della teoria marxista, în «LTdea liberale», 25 giugno 1893.

68. Trăite de sociologie generale. Edition francaise par Perre Boven, revue par
l'auteur, Lausanne, Payot, 1917, voi. I, LXII- pag. 784.

202

Transformazione della democrazia. II. Sgretolamento della sovranitâ centrale, în «Rivista di Milano», 20 mai 1920.

Trattato di sociologia generale, Firenze, Barbera, 1916, vol I, LXXVIII-758 pp.; vol. II.

Trattato di sociologia generale, introducere de N. Babbio, Milano, Comunitâ, 1964, voi. I, XXVIII; voi. II, X.

Transformazioni della democrazia, prefațată de M. Missiroli, Bologna, Cappelli, 1966.

Transformazione della democrazia, Roma, G.Volpe, 1975.

Tra Marx e Pareto, Napoli, Editura De Simone, 1980.

T. Parsons, La struttura dell'azione sociale, Bologna, II Mulino, 1962.

Vilfredo Pareto, l'uomo e Io scientiato, interventi sull'opera paretiana. BPS, Sondrio 22 iunie 2002.

Vilfredo Pareto, Trattato di sociologia generale, Unione Tipografico -Editrice Torinese, 1988, ediție îngrijită și cu o introducere de Giovanni Busino.

Ultima riposta al prof Edgeworth, în «Giornale degli Economiști», martie 1897.

Weber's, Mosca's and Pareto's stratification theories. A comparative analysis, în «Revue europeenne des sciences sociales», XXII, 1984, n.67.