Contributia Lui Sigmund Freud In Dezvoltarea Gandirii Criminologice
CUPRINS
Contribuția lui Sigmund Freud în dezvoltarea gândirii criminologice
Introducere
Capitolul I
Teoriile psihomorale
I.1. Teoriile psihomorale de factură psihanalitică
I.1.1.Teoria criminalului nevrotic
I.1.2. Teoria personalității antisociale
I.2. Teoriile psihomorale autonome
I.2.1. Teoria instinctelor
I.2.2. Teoria personalității criminale
I.3. Psihiatria, o trambulină a teoriei psihanalitice
I.4. Influența Psianalizei asupra criminologiei
Capitolul II
Contribuția lui Sigmund Freud în dezvoltarea gândirii criminologice
II.1. Teoria psihanalizei în viziunea lui Freud
II.2. Psihanaliza lui Freud
II.2.1. Viața și opera
II.2.2. Raportul lui Freud cu tradiția
II.2.3. Elaborarea psihanalizei
II.2.3.1. Abordarea conceptului de comportament
II.2.3.2. Abordarea conceptului de personalitate
II.2.3.3. Abordarea tulburărilor psihice
II.2.3.4. Abordarea curei psihanalitice
II.2.4. Aprecieri și cirtici a teoriilor lui Freud
II.3. Neofreudianismul
Capitolul III
Practica psihanalitică a lui Freud
III.1. Excepțiile
III.2. Cei care eșuează din cauza succesului
III.3. Răufăcătorii din sentimentul de vinovăție
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Psihanaliza reprezintă metoda de tratament medical a tulburărilor mentale, metodă care are la bază investigația psihologică a inconștientului individului. Prin tratamentul psihanalitic se urmărește înlăturarea efectelor nocive ale copilăriei asupra comportamentului individului privind stările nevrotice, tulburările sexuale și afecțiunile psihosomatice. Principala formă de aplicare a psihanalizei este reprezentată de terapia prin vorbire a individului care este determinat să-și amintească și să-și analizeze întâmplările și faptele comise, precum și reflecțiile asupra acestora, astfel încât nimic din ceea ce a afectat psihicul să nu mai rămână ascuns în conștientul și inconștientul său, înlăturându-se confuziile și gravele contradicții privind persoana sa. Teoria psihanalizei a fost fondată pe principiile elaborate de Sigmund Freud în ultima decadă a secolului al XLX-lea. Conceptul de psihanaliză, folosit pentru prima dată de Freud în 1896, are trei accepțiuni: mijloc de investigare a semnificațiilor și mecanismelor inconștientului; metodă terapeutică bazată pe principiul asocierii libere și a transferului; teorie a psihicului uman bazată pe practica terapeutică.
Înainte de apariția psihanalizei au existat fapte, întâmplări și acte umane, precum și încercările medicilor de a înțelege și a proceda la măsuri specifice pentru vindecarea „bolilor de nervi" (bolilor mentale). Au urmat apoi încercări pentru explicarea delictelor și a actelor criminale, încercări pentru regăsirea în literatură, artă și istorie a elementelor care să explice gândirea și viața creatorilor acestora. Totul pornea de la necesitatea descoperirii a ceea ce există în om, având o existență virtuală dar rămasă ascunsă privirii umane. Freud i-a dat numele de „inconștient”.
În perioada 1880-1890, medicina psihologică urmărea să descopere metodele și tratamentul cel mai adecvat pentru vindecarea nevrozelor și în special a isteriei, folosind terapia hipnozei, sugestiei și catharsisului în relevarea evenimentelor traumatice și a efectelor înfricoșătoare rămase în incoștientul individului.
J.M. Charcot, profesor la clinica de boli ale sistemului nervos și la Școala de la Salpetriere, în anul 1892 a prezentat comunicarea despre stările de letargie, catalepsie și somnambulism provocate de hipnoză la persoanele isterice. Acesta a afirmat că paraliziile isterice sunt determinate de traumele emoționale pe care bolnavul le resimte ca fiind traume fizice.
Mediul francez Bernheim a afirmat în anul 1888 că hipnoza este determinată de credulitatea naturală a indivizilor și că un rol deosebit în tratarea unor boli revine sugestiei, deoarece întâmplările înfricoșătoare, tulburătoare nu sunt uitate de conștiința individului.
Psihologul francez Pierre Janet în studiile efectuate asupra bolilor sistemului nervos, în perioada 1886-1889, a stabilit că emoțiile violente care au trecut se află depozitate în amintirea individului revenind doar când acesta se află în starea de somnambulism. în perioada apariției tulburărilor se urmărea readucerea în actualitate a amintirilor traumatizante prin hipnoză, prin scris, prin sugestii. De aceea, P. Janet a apreciat că aducerea în realitate a traumelor emoționale ascunse în amintiri reprezintă un proces psihic mecanic, și nu un proces dinamic, constând în refularea acestora.
Medicul vienez Joseph Breuer a efectuat cercetări pe bolnavii mintal studiind particularitățile isteriei raportată la starea de hipnoză. La încercările acestuia din perioada 1880-1882 participă și Sigmund Freud, publicând împreună lucrarea „Studii despre isterie” (1895). în cadrul supravegherii pacienților hipnotizați, cei doi medici pun întrebări despre modul cum s-a declanșat boala concluzionând că isteria este provocată de intervenția în perioada anterioară a unor întâmplări nefericite, care au lăsat urme adânci, tulburătoare în simțirea individului și care sunt refuzate permanent de conștiința acestuia fiind relevate doar sub hipnoză. Breuer inițiază tratamentul „catharetic” (gr. caf/iarsis-purificare) constând în chestionarea pacientului despre sine și boală în timp ce se afla sub hipnoză.
Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei, această a treia mare înfrângere a orgoliului uman, după cum o numea el însuși.
Contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast și evolutiv al operei marelui savant.
Intr-o manieră schematică, se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuții:
– explicațiile privind structura și funcționarea „aparatului” psihic;
– explicațiile privind etiologia și tratamentul nevrozelor;
– referirile la fenomenul criminal.
Aceste elemente structurante ale psihicului, precum și corelațiile dintre ele, au fost utilizate ulterior și în cercetarea criminologică.
Capitolul I
Teoriile psihomorale
În cadrul mai larg al teoriilor etiologice modeme, o ultimă categorie analizată o reprezintă cea a explicațiilor de natură psiho-morală.
Teoriile care fac parte din această categorie își propun, în primul rând, explicarea mentalității criminalului, respectiv mecanismele de formare ale acestei mentalități și trăsăturile care o diferențiază de cea a noncriminalului.
Teoriile psiho-morale, în general, consideră că biologicul ori socialul nu prezintă interes decât în măsura în care permit o mai bună înțelegere a modului în care se structurează mentalitatea criminală.
Diversitatea explicațiilor de natură psiho-morală face dificilă o clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puțin, amprenta directă a psihanalizei freudiene; altele, încearcă să ofere unele explicații originale, și le vom numi „autonome”. Este vorba despre o autonomie relativă deoarece și la aceste teorii se poate observa, dacă nu o influență freudiană, o valorificare a gândirii altor psihanaliști (Adler, Jung), sau, oricum, o raportare la aceștia.
Având în vedere precizările de mai sus, vom grupa teoriile psiho-morale în două subcategorii ce vor fi tratate în subsecțiuni distincte:
– Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.
– Teoriile psiho-morale autonome.
I.1. Teoriile psihomorale de factură psihanalitică
I.1.1.Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparține criminologilor Fr. Alexander și H. Staub și este expusă în lucrarea acestora „Criminalul și judecătorii săi” publicată în anul 1929 la Vicna.
In viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi clasificată în următoarele trei categorii:
– Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
– Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor și situațiilor în care Supraeul suspendă instanța sa morală, în urma unei vătămări sau a unei amenințări iminente pentru eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui șantaj, unei amenințări ori unei stări apropiate de legitima apărare etc.);
– Criminalitatea obișnuită – această categorie cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:
– criminalii, organici, a căror personalitate ține de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacității de discernământ ori lipsa acestuia);
– criminalii normali, caracterizați prin aceea că sunt sănătoși din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali', aceștia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală și se comportă conform moralei acesteia; nu prezintă conflict între Eu și Șupraew,
– criminalii nevrotici, respectiv cei care acționează în funcție de mobi- luri inconștiente; Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supra- eului; în aceste cazuri, se constată existența unui sentiment de vinovăție, însoțit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar „gândul” criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate și nevoia de pedeapsă.
I.1.2. Teoria personalității antisociale
Această teorie are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la „evenimentele din prima copilărie”, la care se adaugă o serie de rezultate obținute prin cercetările altor specialiști.
O variantă a acestei teorii a fost expusă de Kate Friedlander într-o lucrare dedicată delincvenței juvenile".
Se consideră, în esență, că la origine, copilul este o ființă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze principiului realității, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.
Procesul de adaptare parcurge trei etape:
– faza primelor relații dintre copil și părinți;
– faza formării Supraeului;
– faza formării relațiilor de grup în cadrul familiei.
Prima fază este și cea mai importantă, ea cuprinzând, așa cum am văzut în explicațiile freudiene, atât fixațiile libidoului, cât și complexul oedipian; de rezolvarea acestuia din urmă va depinde în cea mai mare măsură dezvoltarea ulterioară a personalității.
În cea de-a doua fază, copilul încearcă să se identifice cu părinții și are loc un proces imitativ. Desigur că, dacă mediul familial este criminal, copilul va avea toate șansele să urmeze același comportament.
În sfârșit, cea de-a treia și ultima fază are rolul de a asigura adaptarea socială a copilului. Relațiile care se dezvoltă în cadrul grupului familial în această perioadă reprezintă o copie „micro” a relațiilor sociale de mai târziu; orice element negativ care poate vicia aceste prime relații, gelozie, sentiment de injustiție etc., va avea un rol negativ asupra adaptării sociale a individului. Rezultă că în adaptarea socială, respectiv în formarea personalității individului, factorii primordiali sunt cei familiali. „Toți ceilalți factori sociali sunt secundari”.
Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilîirie în formarea unei personalități antisociale a fost subliniat și de alle cercetări de psihologie criminală.
S-a pus accentul uneori pe carențele aleelive materne, care generează o lipsă de afectivitate copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal. în general însă, mediul infantil precoce, „când părinții reprezintă polul semnificativ al unei structuri impersonale”, poate deveni un factor criminogen pentru viitorul tinerei ființe”.
I.2. Teoriile psihomorale autonome
Pot fi incluse în această categorie diverse explicații criminologice de factură psiho-morală, unele eliberate total, altele doar parțial, de influența psihanalitică.
Reținem aici doar două astfel de teorii, elaborate de către două dintre personalitățile cele mai marcante ale criminologiei: E. de Grceff și J. Pinatel.
I.2.1. Teoria instinctelor
Această teorie aparține criminologului belgian Etienne de Greeff, considerat pe bună dreptate fondatorul criminologiei clinice, dar și unul din pionierii criminologiei dinamice, prin formularea unei teorii a trecerii la act. întreaga doctrină a criminologului belgian se fondează însă pe o anumită concepție asupra personalității delincventului, ceea ce ține de etiologia psiho-morală.
Pentru E. de Greeff, personalitatea delincventului, ca și personalitatea umană în general, este determinată de instincte.
Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun inteligenței și nu pot fi separate de aceasta. Pe de altă parte, nu se poate identifica la om o manifestaie instinctuală pură, în sensul că, de fapt, mai multe instincte, mai multe leu dințe acționează și își produc efectele asupra conduitei umane în același timp: „acest ansamblu de tendințe instinctive organizate între ele ținând cont de viitor adică organizate potrivit preocupărilor inteligenței, forme,r/a structura afectivă’.
In cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale dc instincte: instinctele de apărare și instinctele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcționează sub semnul sentimentului de justiție și de responsabilitate a „celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a „celuilalt”, au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt.
Niciuna din cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziție permanentă între instinctele de apărare și cele de simpatie; viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective.
Tendința de a alege securitatea în dauna afectivității dă naștere unui sentiment de vinovăție a cărui lichidare se încearcă prin „reîntoarcerea către celălalt”.
în tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiții tulburările de caracter și insuficiențele inteligenței vor favoriza trecerea la actul criminal.
Este de reținut că explicațiile complexe pe care le formulează crimino- logul belgian în legătură cu structurile afective, reprezintă doar „terenul pregătitor” pentru dezvoltarea unei teorii a trecerii la act, care depășește sfera preocupărilor de natură etiologică.
I.2.2. Teoria personalității criminale
Această ultimă teorie de care ne ocupăm aparține celebrului crimi- nolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri atât în ce privește geneza (etiologia), cât și dinamica actului criminal.
Noțiunea dc personalitate criminală nu trebuie înțeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane. Ea este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional”.
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni și răi; nu există o diferență de natură între oameni cu privire la actul criminal: „Psihanaliza ne-a învățat în acest sens unele lucr uri pc care le știam încă de la Decalog. Orice om, în circumstanțe excepționale, poate deveni delincvent”.
Inexistența unei diferențe de natură între oameni nu exclude însă existența unor diferențe graduale în privința „pragului lor delincvențial”.
Unii indivizi au nevoie de „instigări” exterioare grave, iar alții de „instigări” lejere, pentru a’ prezenta reacții delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice care, în concepția lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalității criminale”.
Componentele nucleului personalității criminale care comandă condițiile trecerii la act sunt: egocentrism; labilitate; agresivitate; indiferență afectivă.
Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși.
Labilitatea (de la labilis, care înseamnă a aluneca, a cădea, a atârna) reprezintă o lipsă de prevedere, o „deficiență de organizare în timp”, o instabilitate.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate; ea se manifestă printr-un „dinamism combativ”, care are ca funcție „învingerea și eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane”.
Indiferența afectivă (sau insensibilitatea morală) reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este împiedicat de a „încerca emoții și înclinații altruiste și simpatice”; el este dominat de egoism și răceală față de aproapele lui.
Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual; reunirea tuturor componentelor, precum și legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalității în ansamblul ei. „Nucleul personalității criminale este o structură dinamică. încă o dată, reunirea și asocierea acestor componente, dintre care nici una nu este anormală în sine, acțiunea și interacțiunea lor trebuie luate în considerație. Nucleul personalității criminale este o rezultantă, și nu un dat”.
Inițial, teoria personalității criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.
Perfecționată în cursul anilor ’ 80 de către autorul ei, această teorie a fost validată printr-o serie de studii criminologice.
Teoria personalității criminale reprezintă astfel una dintre ultimele explicații etiologice importante. Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoriile „trecerii la act”, care aparțin criminologiei dinamice, „succesoarea” etiologiei criminale.
I.3. Psihiatria, o trambulină a teoriei psihanalitice
Cred că este o necesitate ca, înainte de a face referiri la teoria psihanalitică a cauzelor comportamentului criminal, să evaluăm diferențele care există între psihiatrie în general și gândirea psihanalitică.
Psihiatria, ca știință, a îmbunătățit metodele medicale în tratarea problemelor de bază ale bolilor mintale.
Controlul comportamentului periculos al mentalului și emoționalului a constituit o preocupare încă din cele mai vechi timpuri.
In societățile timpurii, când demonologia reprezenta un sistem de gândire, aceasta a dat o explicație adecvată atât pentru crima făcută, cât și pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o: influența spiritelor rele sau a Diavolului. Aceasta era chiar un obiectiv al școlii naturaliste de gândire medicală din Grecia antică a anului 600 î.e.n.
Gândirea respectivă se baza pe teoriile lui Pythagoras (580-510 î.e.n.), Alcmaeon (550-500 î.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î.e.n.) și Hippocrates, părintele
medicinei, al cărui Jurământ este solemn asumat de toți cei care practică această frumoasă și veche meserie.
Pythagoras și elevul său Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul minții, și, plecând de aici, au precizat că bolile mintale sunt disfuncțiuni ale acestui organ.
Empedodes a introdus anumite principii explicative ale personalității, care au fost folosite sute de ani și care, de exemplu, explicau că delirul și alte boli mentale sunt niște aspecte, ale funcțiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia și melancolia erau descrise științific și lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice altă afecțiune umană.
Am făcut aceste precizări și pentru a sublinia că psihiatria a constituit o diviziune importantă a științelor medicale încă de la începutul acesteia, însă, odată cu dezvoltarea științei medicina a făcut pași enormi, inclusiv în domeniul identificării și tratării bolilor mentale.
Sigmund Freud (1856-1939) dezvoltă conceptele științei psihologiei în legătură cu persoanele bolnave.
Subconștientul, ca un concept central al psihanalizei, și-a făcut apariția ca subiect de interes științific înainte de Freud, fiindcă mereu au existat oameni care auzeau voci când nimeni nu vorbea, sau care vedeau ceea ce nimeni nu putea să vadă.
Conceptul de subconștient a fost dezvoltat de Von Hartman (1824-1906) și a fost detaliat de Morton Prince (1854-1929) în câteva studii non-freudiene ale fenomenului de disociere sau împărțire a personalității (indivizi cu multiplă personalitate).
Pionierii psihologiei criminale
In America este unanim recunoscut că Isaac Ray (1807-1881) nu numai că a fost un judiciarist psihiatru de o mare ținută profesională și morală, dar, de-a lungul vieții sale, a fost preocupat în permanență de aplicarea cercetărilor științifice din domeniul psihiatriei în practica judiciară.
Autor al mai multor cărți, „Jurisprudența medicală a alienației mintale11 constituie o lucrare valoroasă, de pionierat în acest sensibil domeniu. Aici, pentru prima dată întâlnim conceptul de „demență morală", o disfuncție descrisă în premieră de psihiatrul francez Philippe Pine! (1745-1926).
„Demența morală1' era un termen care descria acele persoane, care deși normale din majoritatea punctelor de vedere, prezentau o anumită neregularitate în ceea ce privește un anumit loc al creierului care reglează reacțiile afective.
Isaac Ray și-a pus întrebarea dacă persoanele cu o asemenea disfuncție sunt și responsabile de faptele lor, din punctul de vedere al dreptului penal, deoarece aceste persoane comit crime în mod neintenționat.
De asemenea, Henry Mandsley (1835-1918), un englez cunoscut ca profesor de medicină, a fost preocupat, ca și Ray, de responsabilitatea criminală. Acesta susținea că unii oameni pot fl considerați demenți ori criminali în funcție de punctul de vedere din care sunt priviți. Henry Mandsley aprecia că pentru mulți indivizi, crima este o ușurare prin care tendințele lor iraționale sunt eliberate. în opinia sa, aceștia, dacă nu ar fi criminali, ar înebuni.
La începutul secolului al XX-lea, psihologii au folosit noile lor tehnici de măsurare pentru a studia cauzele care declanșează comportamente criminale. Atunci, au început să devină familiare aplicarea testelor de inteligență deținuților din temnițe și penitenciare, relația dintre deficiențele psihico-mintale și comportamentul criminal fiind apreciată ca una directă. Asupra acestei relații ne-am oprit într-un alt capitol, unde am încercat o analiză mai detaliată.
Sigmund Freud și Psihanaliza
Dacă psihiatria este o știință care își are începuturile în aceleași izvoare ca și medicina, psihanaliza este o știință recentă, asociată cu viața și munca lui Sigmund Freud și a unor elevi ai săi, îndeosebi Alfred Adîer (1870-1937), Cari Yung (1875- 1961) și WiShelm Stekel (1868-1940).
Psihanaliza este un set de idei extrem de complicate, deseori neunificate, fiindcă Freud însuși și-a revizuit de câteva ori ideile cele mai fundamentale, iar urmașii săi au continuat să propună revizuiri și extinderi ale acestora și după moartea sa.
Cu toate acestea, psihanaliza a avut un impact profund în tot ce înseamnă gândirea modernă, incluzând aici atât literatura și filosofla, cât și concepțiile despre comportamentul uman și, deci, implicit despre comportamentul criminal.
Sigmund Freud a trăit la Viena o mare parte din viața sa și cele mai importante idei le-a publicat în primii 40 de ani ai secolului XX. Era de profesie medic și s-a ocupat de tratarea unor boli funcționale care nu păreau să aibă vreo cauzalitate organică.
La întrebarea „Ce trebuie să presupunem despre personalitatea umană în scopul de a-i explica faptele sale?“, Freud a găsit răspunsuri care au surprins pe toți oamenii de știință .
Mai întâi, și-a însușit ideea de subconștient, așa cum a fost folosită și de psihiatri dinaintea lui, argumentând că experiențele traumatice din copilărie, care și-au lăsat amprentele asupra individului, pot să justifice comportamentul, chiar și atunci când acesta nu a conștientizat acele fapte.
Pentru a trata aceste probleme, Freud a inventat tehnica psihanalizei. în acest sens, pacientul se relaxa complet și vorbea despre orice îi venea în minte. Altfel spus, ideea era aceea a liberei asocieri. în cazul de față, prin exploatarea acestor asocieri, individul era capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu mai mult timp în urmă și să le aducă în conștient.
Teoria susținea că dacă pacientul devenea conștient de aceste evenimente, ele își pierdeau din puterea lor subconștientă, iar pacientul câștiga un grad mai mare de control al conștientului și al libertății.
Joseph Murphy, reia această problemă în lucrarea „Puterea extraordinară a subconștientului tău“, publicată prima dată în S.U.A. în anul 1963, susținând: „In subconștient veți găsi soluția tuturor problemelor cu care vă confruntați și cauzele tuturor problemelor pe care le aveți.“.
Freud își va revizui ideile sale despre conceptul de subconștient. El redefinește conștientul ca EU (ego) și împarte subconștientul în SENE (id) și SUPER Eu (superego).
„Sine” a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mișcări biologice și psihologice, adică acei stimuli și impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libido-ul, întreaga forță a energiei sexuale a individului, ca o „dorință de viață", difuză, tenace și regăsită la toate animalele.
Sinele este în permanență inconștient și răspunde numai la ceea ce Freud a numit „principiul plăcerii” — dacă te simți bine, fă-o.
Supereul, prin contrast, este acea forță conștientă și autocritică, care evidențiază cerințele ce te opresc să faci ceea ce-ți place, din motive care țin de experiența socială a fiecărui individ. Supereul poate conține elemente conștiente sub forma codurilor etice și morale, dar este inconștient în operarea sa.
Supereul apare odată cu primele mari experiențe ale copilului, de dragoste și atașament față de părinții săi. Copilul le experimentează ca judecăți și, în final, din suma valorilor lor, ia naștere acel ego-ideal, ceea ce înseamnă o concepție ideală a ceea ce copilul ar trebui să fie.
Ceea ce Freud numea EUL (ego) este personalitatea conștientă care este orientată către lumea reală în care persoana trăiește (Freud o definește ca „principiul realității") și încearcă să medieze între cererile SINEULUI și prohibițiile SUPEREULUI.
Personalitatea fiind organizată în acest fel, Freud a explicat cum manipulează Eul conflictul dintre Supereu și Sine. Problema de bază este una a vinovăției: individul experimentează toate tipurile de impulsuri și instincte venind dinspre sine și se simte vinovat de ele, datorită prohibițiilor supereului. în acest caz, există o mulțime de situații despre cum poate individul să se comporte într-o asemenea împrejurare.
În cazul unei sublinieri a situației date mai sus, instinctele binelui sunt abătute către activitățile aprobate de supereu. De exemplu, imboldurile agresive și distructive pot fi abătute către o activitate atletică, aceasta fiind o cale normală și sănătoasă în care Eul manipulează conflictele dintre instinctele Sinelui și prohibițiile Supereului.
În cazul unei represiuni, prin contrast, aceste instincte sunt reprimate în subconștient și individul neagă că ele există. Aceasta poate rezulta dintr-o varietate de efecte ciudate de comportament.
Un rezultat posibil este o „formare de reacție11, ca atunci când o persoană cu instincte sexuale represate devine foarte prudent în toate domeniile sexuale. Un alt rezultat ar putea fi „protecția” în care, de exemplu, o persoană cu imbolduri homosexuale reprimate vede frecvent în alții, tendințe homosexuale.
Freud considera că aceste conflicte de bază aveau loc în diferite moduri, la momente diferite ale ciclului vieții.
El a argumentat că fiecare copil trece printr-o serie de faze în care instinctele de bază, prima dată, sunt orientate către instinctele orale, apoi către instinctele anale și, în final, către instinctele genitale. în timpul stadiului genital (la vârsta de 3-4 ani), copilul este sexual atras de părintele de sex opus și vede în părintele de același sex un posibil concurent. Acesta este faimosul complex „Oedip“ la băieți și este comparabil cu complexul „Electra“ la fete. în aceste situații, dacă Eul nu manipulează adecvat imboldurile, personalitatea va fi marcată și ea ar putea afecta comportamentul ulterior.
Freud, pentru a trata aceste probleme, a folosit „transferarea", adică relația trecută semnificativă va fi reactualizată ca relație semnificativă curentă. De exemplu, dacă pacientul are probleme datorate unei relații mai vechi cu tatăl său, pacientul va fi tentat să creeze o situație similară și față de analist. Tratamentul constă în îndreptarea fară ezitare a relației dintre pacient și analist, care are efectul unei îndreptări similare a relației pe care, cândva, pacientul a avut-o cu tatăl său.
În concluzie, apreciem că în momentul în care tentativele de sublimare sau compensare eșuează, conflictele interioare ale individului pot genera o inadaptare a acestuia și, ulterior, determină trecerea la comportamente infracționale. Apare, în acest caz, complexul de vinovăție. La unii infractori acest complex atinge o intensitate insuportabilă determinând săvârșirea actului infracțional. în aceeași ordine de idei actul infracțional va fi perceput ca o supapă iar pedeapsa ca o eliberare.
Punctul de vedere clasic al lui Freud privind relația dintre crimă și pedeapsă a fost amplu prezentat și dezvoltat de către Franz Alexander și Hugo Staub în lucrarea lor „Criminalul, judecătorul și publicul11. Abordarea lor poate fi sintetizată astfel: 1. Din punct de vedere psihodinamic, toți oamenii sunt criminali înnăscuți. Ființa umană apare în lume ca un criminal, adică neadaptat social. în primii ani de viață copilul își rezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii și de evitarea durerii. în perioada de 4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferențieze de cea a persoanei normale. în această perioadă (perioada latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reușește parțial în reprimarea tendințelor instinctive criminale și stopează exprimarea lor actuală. Persoana convertește sau transformă aceste tendințe libidinale criminale în forme acceptabile social. Viitorul criminal eșuează însă în realizarea acestei adaptări.
Criminalitatea reprimată, deci, inconștiență, a persoanei normale găsește câteva căi și supape sociale nepericuloase, cum ar fi: visul, fantezia, simptomeie neurotice, precum și câteva forme de comportament tranziționale care sunt mai puțin lipsite de pericol, cum ar fi duelul, boxul, corida și ocazional, exprimarea liberă a criminalității în război.
Complexul Oedip este un fapt psihodinamic fundamental care produce criminalitate dacă nu este rezolvat în mod reușit. Conform doctrinei freudiene, toți băieții manifestă o ostilitate față de tată și iubire față de mamă, care cuprinde dorința sexuală. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate, pentru ca tânărul să devină un om sănătos din punct de vedere psihologic. Cel care-și reprimă ostilitatea față de tată își va redirecțidna agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Atunci când acest complex este rezolvat cu ajutorai psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa, devenind conștient de obiectul real al agresiunii.
Descoperirea motivelor inconștiente este sarcina fundamentală a criminologiei. Pentru cei care împărtășesc punctul de vedere psihanalitic extrem, anumite pâttem-uri criminale sunt reflectarea simbolică a unei motivații inconștiente. De exemplu, utilizarea unui pistol de către tâlhar reprezintă formarea unei reacții în sensul impotenței masculine, pistolul fiind considerat simbolul potenței.
Primul act rebel (sau crima) este comis în copilăria timpurie și este un factor determinat important pentru formarea simțului justițiar al unei persoane. Prima crimă (în sensul încălcării unei norme) este violarea interdicției de a nu face murdărie și de a păstra curățenia.
Așa cum am mai subliniat, metoda aplicată în tratamentul psihanalitic constă în testele proiective și interviul psihanalitic, având ca bază noțiunea de transfer clinic.
Reprezentanții școlii psihanalitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate și inferioritate. Pentru ei, comportamentul criminal și delicvența sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale.
I.4. Influența Psianalizei asupra criminologiei
Concepția lui Freud a influențat considerabil cercetarea criminologică. Ne oprim în cele ce urmează asupra principalelor interpretări cauzale ce își au sursa în psihanaliză.
O primă interpretare avansează ipoteze diferite, funcție de tipurile de criminali, propuse de psihanaliză (avem în vedere tipurile normale).
Analizând diferite tipuri de criminal prin prisma celor trei instanțe ale personalității anterior înfățișate, Alexander și Staub consideră că așa-numita criminalitate imaginară relevată în visuri, în stările de reverie, sălășluiește în fiecare dintre noi; în majoritatea cazurilor, individul nu trece la comiterea infracțiunii. Se poate ajunge însă și la trecerea la act, Alexander și Staub explicând astfel infracțiunile comise prin imprudență.
În cazul criminalului ocazional, Supraeul își suspendă funcția morală, iar Eultste incapabil să mai realizeze echilibrul individului.
Referitor la criminalii de obicei, aceștia nu ar prezenta un conflict înre Eu și Supraeu. în marea majoritate a cazurilor, ei aparțin unui mediu antisocial, conduita lor fiind în armonie cu normele morale ale mediului.
Cât privește sentimentul de vinovăție ca explicație a crimei,*.. Alexander și Healy, referindu-se la societatea nord-americană, consideră că nu este suficient prin el însuși să constituie cauza infracțiunii. Acesta se întrepătrunde cu o serie de factori psihologici și sociali, cu anumite trăsături ale stilului de viață american în care exibarea exagerată a faptelor criminale, cultul pentru violență duce la reacții de supracompensare din partea unor indivizi.ratați.
Ulterior, ipoteza absenței Supraeului (drept criteriu de diferențiere între infractor și noninfractor) a fost înlocuită cu ipoteza Supraeului regresiv, potrivit căreia Supraeul legat de sine în primii ani ai copilăriei, nu reușește să se desprindă de acesta, odată cu trecerea la vârsta adultă. în cazul infractorului, legătura dintre Sine și Supraeu durează până la vârsta adultă, personalitatea acestuia fiind caracterizată de un Supraeu arhaic.
O altă ipoteză avansată de A. Aichhom, Healy și Bronner opune personalității de tip nevrotic (personalitate în conflict cu ea însăși, în care Supraeul, deși structurat la timp, a rămas foarte primitiv, în așa fel încât relațiile interpersonale și intrapersonale sunt trăite în maniera sadomasochistă a agresiunii), o personalitate în conflict cu societatea. în această variantă, infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu și regulile de conduită impuse de viața socială.
În aceeași ordine de idei, se cuvine a fi amintită și interpretarea dată de Kate Friedlander, potrivit căreia delincventul obișnuit, ce constituie 80% din deținuți, posedă un „caracter antisocial", ca și cea a lui M.D. Lagache, care dezvoltă ipoteza Supraeului primitiv, concentrând în jurul noțiunilor de egocentrism și /maturitate trăsăturile psihologice ale „tipului ideal“ de criminal.
O altă interpretare, influențată de tipologia lui Jung (extravertit – introvertit) aparține lui H. Eysenck. încercând să demonstreze existența unei personalități specifice a infractorului, Eysenck consideră că principala cauză a criminalității trebuie văzută în eșecul unei anumite componente a personalității de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral și social. Eysenck ajunge la concluzia că tipul extravertit manifestă o mai redusă condiționare și apare mai frecvent printre infractori.
Sunt de amintit aici, deși nu în legătură directă cu freudismul, cercetările criminologice bazate pe tipologia psiho-fiziologică a lui Le Senne, Heymans și Wiersma efectuate în Franța de Resten, ale căror rezultate le reproducem în sinteză în cele ce urmează.
Cele opt tipuri de temperament rezultate din combinarea a trei trăsături considerate fundamentale, și anume emotivitate, rezonanță și activismul, s-ar exprima în diferite forme de conduită delincventă, dintre care amintim:
Tipul amorf (nonemotiv – nonactiv – primar, ce se manifestă prin nevoie de a-și satisface rapid trebuințele fundamentale, prin lipsa capacității de a rezista unor astfel de tendințe, prin imaturitate intelectuală, lene, predispoziție spre consumul de băuturi alcoolice) se întâlnește în 20% din infracțiunile de furt, într-o proporție foarte ridicată în cazurile de prostituție și în rândul bandelor de tineri delincvenți;
– Tipul apatic (nonemotiv – nonactiv – secundar, caracterizat prin dificultățile pe care le are de a-și rezolva problemele fundamentale de viață) reprezintă 35% din infracțiunile sexuale și tipul de recidivist prin definiție;
– Tipul nervos (emotiv – nonactiv – primar) reprezintă 1/3 din infracțiunile contra bunurilor și contra persoanelor;
– Tipul sentimental (emotiv – nonactiv – secundar) se întâlnește mai puțin printre infractori;
– Tipul coleric (emotiv – activ – primar) reprezintă 30% din infracțiunile de violență și constituie, în general, 16% din populația penitenciară.
– Tipul pasional (emotiv – activ – secundar) are incidență criminologică mai redusă și se întâlnește în 10% din infracțiunile contra persoanei.
Capitolul II
Contribuția lui Sigmund Freud în dezvoltarea gândirii criminologice
II.1. Teoria psihanalizei în viziunea lui Freud
Sigmund Freud (1856-1939), părintele psihanalizei, a vorbit despre rolul instinctelor, structura minții, teoria proceselor conștiente și inconștiente, stadiile secvențiale ale dezvoltării personalității, relațiile părinte-copil. Aceasta este prima teorie care acordă importanță relației părinte-copil în dezvoltarea personalității sănătoase, dar și a devianțelor. El a creat concepte de bază în teoria dezvoltării umane, cum ar fi: sine. ego, superego, refulare, complex de castrare, transfer, acte ratate etc. El incearcă să își dea seama de ceea ce se petrece în mintea pacienților săi cu diferite tuburări nevrotice, din spusele acestora. Astfel, Freud a creat psihanaliza ca tehnică terapeutică.
El a considerat natura umană ca fiind emoțională și a descris pulsiunile (energiile) vitale. „Pulsiunile sunt elanuri primare, surse fiziologice care au un scop; ele cer o descărcare.”. Plăcerea (libidoul) este rațiunea de a fi a umane. Șinele este și sediul Thanatosului, al pulsiunii morții, care se evidențiază prin distrugere, agresivitate, violență. După modul în care individul reușește să își controleze trăirile emoționale, el va avea o dezvoltare mentală sănătoasă ori va dezvolta o formă de nevroză. În teoria lui Freud, dezvoltarea nevrozei își află geneza în relația părintelui cu copilul. Modul în care copilul își află locul între părintele de sex opus și părintele de același sex este izvorul unor complexe și șansa rezolvării lor sau a continuării în nevrozele de mai târziu.
Complexul de castrare este generat de legătura dintre o pulsiune și o interdicție, de ordin cultural, care se opune realizării pulsiunii. Castrarea înseamnă „frustrarea posibilităților hedonice”, a posibilităților de a căuta plăcerea. Complexele pot fixa individul într-o anumită vârstă sau îl pot face chiar să regreseze. Activitatea psihică nu este în totalitate conștientă și aceea cu substrat inconștient se manifestă în vis, greșeli de exprimare, acte ratate, înlănțuiri verbale libere. Ele scapă de sub controlul individului, dar cei din jurul său le pot observa.
La început, individul nu are decât un sine locuit de pulsiuni. Pulsiunile încearcă să găsească în afară un obiect pe care să îl investească. Pulsiunea libidinală se va sprijini pe funcția nutritivă, se va servi de ea: mama care satisface nevoia de hrană va fi asociată de copil plăcerii. Mama devine obiectul investiției pulsionale a copilului, în cursul primului său an de viață, când va ajunge să o vadă nu doar în legătură cu plăcerea de a se hrăni, ci și ca o sursă de plăcere dincolo de hrană. Astfel, el a construit o relație obiectuală cu mama, aceasta devenind un obiect investit libidinal.
Fiecare stadiu al dezvoltării umane descris în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud are la bază un conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex care-l va fixa psihic în stadiul respectiv.
Maturizarea individului, în viziunea lui Freud și a psihanalizei, înseamnă dezvoltarea abilităților de a munci și de a iubi.
Conform teoriei freudiene, individul uman funcționează la confluența a trei instanțe:
– id (sine), sediu motivațional al pulsiunilor libidinale, căutând plăcerea, precum și al energiilor agresive care țin de Thanatos (moarte), prezent de la naștere;
– ego (eu), care se dezvoltă și funcționează conform principiului realității, teritoriu al luptelor dintre energiile sinelui și regulile îngrăditoare ale super- ego-ului;
– superego (ego ideal), având ca rol principal frânarea exprimării libere a pulsiunilor sinelui. Superego-ul, reprezentând forța grupului social, cristalizată în imaginea tatălui, devine activ în perioada preșcolară, iar la pubertate este forța majoră care orientează personalitatea copilului. Superego-ul va obliga cui să refuleze anumite tendințe innaceptabile din punct de vedere social ale sinelui. Refulate, acestea vor menține o stare de tensiune a cărei manifestare va apărea în vise și actele ratate. „Habar n-am cum am putut face așa ceva, parcă mi-a luat Dumnezeu mințile ! ” are la bază astfel de mecanisme.
Aceste trei instanțe psihice sunt foarte rar în echilibru. Fie id-ul, fie superego-ul se impune în anumite situații. Această continuă confruntare reprezintă motorul dezvoltării eului.
Freud concepe trei spații de manifestare psihică a individului: inconștient, ,subconștient și conștient.
Vorbind despre libido și sexualitate, teoria lui Freud a provocat spiritele începutului de secol XX. Sexualitatea era o temă considerată secretă, tabu, chiar 91 pentru adult. Freud a îndrăznit încă și mai mult, plasând-o la nivelul copilăriei. Teoria lui rămâne actuală, cu atât mai mult cu cât, prin noile teorii ale atașamentului și ale interacțiunii primare dintre copil și îngrijitor (mama), tema rolului emoțiilor în dezvoltarea umană revine în prim-planul interesului profesioniștilor preocupați de dezvoltarea sănătoasă/patologică a ființei umane. Psihanaliza freudiană reprezintă un curent puternic în rândul psihoterapeuților din întreaga lume.
Freud a lucrat cu adulți suferind de diferite perturbări, în special de tip nevrotic. Teoria psihanalitică a fost dezvoltată pentru a fundamenta o practică de intervenție cu aceste persoane, a căror înțelegere terapeutică pleca de la complexele aduse din zona copilăriei, din cadrul relațiilor cu părintele de același sex și cu cel de sex opus.
Deși criticat atât sub aspect metodologic, cât și al fundamentelor teoretice, Freud rămâne una dintre marile forțe care influențează cercetări și teorii contemporane în domeniul psihologiei dezvoltării și al culturii.
Freud consideră comportamentul adultului ca fiind bazat pe experiențele timpurii ale copilăriei, în special pe modul cum învață copilul regulile și așteptările pe care familia și cultura căreia îi aparține le formulează față de el. Totuși, preocuparea lui nu este domeniul copilăriei. Ulterior, Ana Freud și Melanie Klein au fost cele care au dezvoltat psihanaliza ca teorie și mai ales practică în domeniul copilăriei.
Psihanaliza este tehnica inventată de Freud pentru a înțelege modul în care individul și-a structurat aceste experiențe timpurii, o metodă de a analiza felul cum și-a organizat individul sufletul, psihe. în tehnica psihanalitică se lucrează cu cuvintele, cu visele. Freud considera că visele sau actele ratate (lapsusurile) sunt calea regală conducând spre inconștientul individului. Ele se structurează pe două nivele de comunicare, conținând, în același timp, opinia intimă, ascunsă, necunoscută, precum și cea care se dezvăluie. Visele creează expresia metaforică a tensiunilor emoționale ale individului. Ca și inconștientul, visele „sunt suspendate în timp ca și miturile sau fabulele”, iar psihanalistul care le folosește în terapie se aseamănă cu artistul în demersurile sale. în practica psihanalitică freudiană, utilizarea divanului pe care se întinde cel psihanalizat este obligatorie. Divanul nu are însă doar rolul de a relaxa subiectul, ci și de a-i ascunde acestuia posibilele reacții emoționale ale psihoterapeutului, care trebuie să păstreze mereu un ton neutru.
Freud consideră că baza naturii umane o constituie emoțiile. Felul în care individul își va gira emoțiile în diferitele momente ale dezvoltării va constitui cheia unei dezvoltări sănătoase sau a dezvoltării nevrozei. Ideea este preluată și valorizată astăzi în domeniul teoriei atașamentului.
După Freud, sănătatea mentală este dată de capacitatea individului de a munci, de a rezolva probleme și de a stabili și a menține relații de dragoste.
Freud a extins ideile evoluționiste ale lui Darwin la sfera personalității umane. De aici vine fixarea lui pe sexualitate și reproducere. O contribuție importantă a lui o constituie dezvăluirea faptului că activitățile individului nu sunt în întregime controlate conștient. Observarea comportamentelor ce scapă controlului individului (acte ratate, vise, asociații libere) poate oferi cheia pentru descifrarea problemelor, a complexelor pe care acesta le aduce cu sine din copilărie. în relația de schimb emoțional (transfer, contratransfer) cu terapeutul, individul recreează problemele apărute în copilărie, în relația cu părinții, putând, astfel, să le identifice și să le conștientizeze. Conștientizarea și integrarea lor vor duce la „vindecare”, ceea ce nu înseamnă ștergerea lor, ci asumarea lor conștientă ca parte a persoanei.
Freud impresionează prin construcția logică, progresivă, precum și prin crearea actîstui instrument permanent valabil în abordarea ființei umane suferind de anumite tulburări în funcționarea ei: psihanaliza.
Celebrele stadii ale dezvoltării ființei umane, așa cum au fost descrise de Freud, sunt:
– oral (0-2 ani); are două subperioade: oral pasiv și oral sadic. Energia libidinală în această perioadă este direcționată la nivelul gurii și al tractului digestiv superior. Mama e răsplata care dă hrana; încercările de înțărcare generează conflictul. Dacă aceste încercări se fac cu prea multă brutalitate sau într-un mod inadecvat pentru sensibilitatea copilului, el va dezvolta complexe care îl vor fixa la acest nivel de funcționare. în perioada adultă a vieții sale, el va manifesta tulburări de personalitate de tip :
– caracter oral pasiv : dependent, cere de la alții, așteaptă ca alții să hotărască, lipsit de inițiativă;
– caracter oral sadic: sarcastic, abuziv, independent, agresiv, ostil.
Copilul care nu reușește să-și rezolve conflictul acestui stadiu, într-o relație inadecvată cu părinții, nu va reuși să rupă relația cu mama și, ca adult, va fi dependent de ea de-a lungul întregii vieți. De asemenea, el va avea probleme cu conduita alimentară și cu achiziția și posesia de bunuri, care pot deveni comportamente dominante, obsesive;
– anal (2-3 ani); satisfacția o dă defecația. Vorbind în fața unui important auditoriu despre acest stadiu și despre reminiscențele lui în viața adulților, Freud spune: „Simt că faceți un efort pentru a nu rna întrerupe și a striga: «gata cu aceste orori! Să pretinzi că defecația e o sursă de satisfacție sexuală și încă utilizată de sugar! Că excrementele sunt o substanță prețioasă, anusul un fel de organ sexual! Nu vom crede niciodată așa ceva!» […]”.
Este perioada achiziției autocontrolului sfincterian. Antrenarea autocontrolului generează conflictul de bază. Ieșirea cu bine din conflict îi va dezvolta copilului capacitatea de a se controla și a se stăpâni. Părinții prea severi în antrenarea copilului pot stârni la acesta un refuz puternic. Tehnicile tradiționale la noi, de așezare pe oliță a copilului prea repede, pot conduce la un refuz al copilului. Adesea, părinții care l-au grăbit astfel pe copil remarcă faptul că acesta stă atât timp cât îl lasă ei pe oliță, nu face nimic și, imediat ce e luat, face în scutec. Este modul copilului de a se opune, de a protesta. Copiii care reușesc să se adapteze bine noilor reguli devin curați, stăpâni pe ei și își dobândesc autocontrolul.
Dacă lucrurile nu decurg însă bine pentru copii, fixarea în acest stadiu poate conduce la două tipuri de personalități:
– tipul celui care nu a reușit să își achiziționeze singur controlul, ci i-a fost impus cu forța de părinți: caracter anal retentiv (caracterizat prin: ordine, suspiciune, rigiditate, comportament obsesiv-compulsiv);
– tipul celui care s-a opus antrenamentului, manifestând rezistență și opoziționism: caracter anal agresiv (caracterizat prin: indiferența la rutină, dezordine, absenteism, nepăsare față de propria persoană);
– falic (3-5 ani); energia libidinală trece de la regiunea anală la cea genitală. Copiii se masturbează și au jocuri și interese sexuale. Iată explicațiile date de către Frangoise Dolto (1971, pp. 73-74) cu privire la aceste jocuri ale copilului: „Momentele când se va masturba vor fi cele în care fie că «se plictisește» sau că nu are nimic atrăgător de făcut (când e în pat, nu doarme și trebuie să rămână «cuminte»), așadar momente în care imaginația lui merge în gol, dacă putem spune așa, fără a găsi un suport ludic destinderii fiziologice sexuale (în sensul larg) pe care pulsiunea libidinală o cere”; Dacă familia dorește să controleze aceste jocuri, o poate face, în măsura în care copiii se simt iubiți de familie. Copiii se vor controla din loialitate față de părinți, dacă aceștia le-o cer. Tot Frangoise Dolto (1971, p. 74) subliniază: „la un copil normal, snătos, masturbarea nu se va petrece publc, nici foarte frecvent, dar oricum ar fi adultul trebuie să manifeste un dezinteres total". Conflictul constă în identificarea cu adultul de același sex și atracția pentru părintele de sex opus (complexul Oedip la băieți, Electra la fete). Băieții dezvoltă anxietatea de castrare în relație cu sentimentele de gelozie și dorințele inacceptabile față de mamă. Angoasa de castrare, spre deosebire de complexul de castrare, se dezvoltă în Eul conștient. „Angoasa de castrare are ca punct de plecare o interpretare falsă a realității; este însă o interpretare de care nici un copil nu poate scăpa deoarece pericolul pe care îl inventează este motivat de forța magică pe care o atribuie adulților și de inferioritatea reală în care se află față de adulți.” (Dolto, 1971, p. 78). Rezolvarea pozitivă are loc prin trecerea în inconștient a pulsiunilor sexuale față de mamă și a rivalității cu tatăl. în finalul stadiului, băiatul se va identifica cu tatăl și-și va internaliza atitudini, comportamente, valori acceptate social. Rezolvarea conflictelor din stadiul falie completează procesul de identificare cu părintele de același sex și apariția superego-ului, conștiința ego-ului ideal. Superego-ul are funcția de a restrânge exprimarea liberă a impulsurilor. Incapacitatea de a realiza cu bine această tranziție conduce:
– fie la un tip de personalitate cu puține valori și control internalizate (personalitate psihopată);
– fie, la celălalt pol, la o personalitate cu tendință autopunitivă, de auto- agresionare, un sentiment de autoculpabilizare;
– perioada de latență (peste vârsta de 6 ani), incluzând pubertatea, semnifică o ștergere a preocupărilor pentru sexualitate, concomitent cu precizarea superego-ului, care va domina această vârstă. Copilul își dezvoltă capacitatea de a lua inițiativa, de a stăpâni mediul, precum și abilitățile academice în relație cu sarcinile școlare. Freud s-a preocupat prea puțin de această perioadă ;
– sexualitatea matură apare în ultimul stadiu, cel genital, care se instalează în adolescentă. De la plăcerea de a stăpâni singur lucrurile, individul trece la plăcerea de a dezvolta relații și a-și găsi satisfacții pentru nevoile lui sociale și sexuale într-un mod acceptabil din punct de vedere social. Indivizii sănătoși vor fi capabili să își analizeze și să își flexibilizeze comportamentele pentru a fi acceptați de parteneri și, în general, de cei din jurul lor.
II.2. Psihanaliza lui Freud
II.2.1. Viața și opera
Născut la Freiburg, în Moravia, a studiat medicina la Viena. Cercetează sistemul nervos, proprietățile anestezice ale cocainei, encefalopatiile infantile, electroterapia, iar după aplicarea metodei cathartică a lui Breuer publică în anul 1893 lucrarea „Mecanismul psihic al fenomenelor isterice”. Deoarece starea catharctică nu determina efecte durabile iar Freud nu avea capacitatea unui mare hipnotizator, acesta a recurs la metoda sugestiei constând în punerea palmei pe fruntea pacientului și provocarea unei discuții despre trecutul acestuia și despre evoluția bolii. întrucât pacientul manifesta unele rezerve față de momentele dramatice sau mai delicate din viața sa, Freud a inventat metoda „asocierii libere” constând în lăsarea pacientului să exprime cu voce tare tot ceea ce-i trece prin minte privind o temă determinată. Prin acest procedeu pacientul își aduce în conștiință „materialul ascuns”, astfel că în situația când refuză să comenteze sau manifestă rezervă sau rețineri își trădează cenzura, după cum prin asocierea liberă a ideilor, acesta determina eliberarea stărilor dezvăluite în mod involuntar (refulate). Acestei metode de tratament medical Freud i-a dat denumirea de psihanaliză.
II.2.2. Raportul lui Freud cu tradiția
Colaborarea lui Freud cu Breuer, în perioada 1878-1894, pentru rezolvarea unor cazuri clinice a determinat și elaborarea unor studii având diverse tematici, dar care se refereau la „sistemul Eului”, la psihismul uman. Până la apariția acestor studii existau preocupări privind raportarea psihopatologiei la psihiatria neurologică și la fiziologia umană. Sugestia și hipnoza reprezentau singurele modalități de identificare și de tratare a unor boli ale psihicului uman, fără a se putea depăși limitele aparente ale înzestrării psihice. Analiza cazului de isterie „Dora"a impus concluzia că isteria are la bază întâmplări traumatizante care se preced unele pe altele și care se reduc prin eliminări succesive. în perioada de transfer a retrăirilor pacientul își redobândește trăirea anterioară, astfel încât este posibil să fie aflat trecutul real al acestuia și emoțiile care l-au stăpânit, însă pe care le-a exclus din propria sa conștiință.
II.2.3. Elaborarea psihanalizei
În explicarea psihicului uman Freud a revenit la întâmplările și experiențele petrecute în copilăria pacientului, stăpânită de instinct, care au fost oprimate, păstrate pentru a nu fi cunoscute sau au fost refulate, mărturisite. Această modalitate de identificare a structurii umane presupune abandonarea rolului conștiinței și relația acesteia cu realitatea din perioada maturității. Individul apare astfel ca un simplu obiect de analiză, deoarece i se poate stabili adevărata identitate psihică prin descifrarea mesajelor transmise către vise, prin identificarea modalității de participare a individului la sexualitate (frustrarea și refularea) și prin înțelegerea sensului adevărat al cuvintelor ținute ascuns și a legăturii acestora în cadrul „terapiei prin cuvânt” (talkina cure), așa-zisul hornărit (a curăța hornul casei) prin cuvânt. Intervine necesitatea explicării pulsiunilor individului orientate către propria persoană (narcisismul). Freud constată că o parte dintre explicațiile pline sau lipsite de semnificație au fost născocite de pacient, astfel încât să explice unele consecințe ale traumatismelor (fantasmele bolnavilor) mai mult sau mai puțin distorsionat. Freud a întreprins cercetarea decisivă a „vieții mentale" apreciind că pulsiu- nile sexuale determină conservarea speciei umane, iar pulsiunile individului asigură conservarea comportamentului individual și este asigurată de intervenția instinctivă a „refulării” ca formă de descărcare a tensiunii psihice, atât în perioada sexualității infantile cât și prin vise sau prin nevroze în perioada maturității. în anul 1896, Freud folosește pentru prima dată termenul de psihanaliză căruia îi atribuie trei accepțiuni: mijloc de investigare a inconștientului; metodă terapeutică bazată pe asocierea liberă în exprimare și teorie a psihicului uman în scopuri terapeutice, de investigare a artei, literaturii prin încercarea de a readuce în conștient împrejurările ascunse, fapt care duce la „elucidarea" evenimentului dar și la „vindecarea” pacientului.
II.2.3.1. Abordarea conceptului de comportament
Freud accentuează permanent asupra necesității înțelegerii conceptului de comportament uman ca ansamblul actelor, acțiunilor, faptelor exprimate fiziologic, mintal și verbal prin care individul urmărește să-și realizeze propriile interese. Aceasta înseamnă, totodată, că individul se implică atât conștient, cât și inconștient în realizarea comportamentului, scopul oricărei acțiunii fiind de a dobândi o semnificație și de a realiza corelații cu alte acțiuni ale aceluiași individ, astfel încât acesta să dobândească rolul de simbol, ca reprezentare convențională, analogică, sau ca substituire a acesteia.
Orice comportament individual deși pare nesistematic și deficitar are totuși la bază o motivație care determină tensiunea necesară producerii acțiunii pentru îndeplinirea nevoilor și emoțiilor proprii pentru ca după realizarea acestora comportamentul să-și recapete constanța. Complexitatea nevoilor (fiziologice) și exercitarea liberă a motivației acestora prin pulsiuni este stabilizată prin experiență și prin remodelarea socială.
Pulsiunile se manifestă printr-o presiune internă (energia și motricitatea) care împinge organismul spre realizarea unui scop concret, efectele pulsiunilor fiind diferite de cele impuse de tendințele individului sau de cele produse de instinct (instinct- tul este reprezentat de comportamentul fixat prin ereditate pentru fiecare specie). Există un dualism al pulsiunilor: pulsiuni ale vieții („Eros”) și pulsiuni ale morții (,,Thanatos”). In grupa pulsiunilor vieții există pulsiuni sexuale și pulsiuni nesexuale.
Pulsiunile sexuale reprezentate prin dragoste, au scopul realizării satisfacției sexuale. Aceste pulsiuni nu se confundă cu instinctul, deoarece pulsiunile nu sunt fixate definitiv în organism, putând să varieze în funcție de obiectul care le provoacă, de scopul folosirii (uneori intervine sublimarea ca investire a pulsiunilor pentru un scop de natură culturală, religioasă), cât și de zona excitată. Pofta și dorința care se manifestă în pulsiunile sexuale, în viața psihică, în învestirile narcisiste și în energia mentală sunt redate de libidou, care există sub forma: libido al eului (narcisic), când individul își ia propria persoană drept obiect de iubire, realizând „narcisismul” și libido obiectai când energia este învestită într-un obiect.
In cadrul pulsiunilor sexuale există și pulsiuni parțiale. Acestea constau în ajungerea pulsiunilor la organele ultime ale corpului uman, ele fiind definite de sursa la care ajung (pulsiunea orală, pulsiunea anală) sau scopul acestora (pulsiunea de a vedea).
Pulsiunile nonsexuale au scopul de a îndeplini funcțiile esențiale ale organismului. în cadrul pulsiunilor nonsexuale există: pulsiuni de autoconservare, pulsiunile Eului și pulsiunile dominației.
Pulsiunile de autoconservare sunt reprezentate pin ,forme” și constau într-un ansamblu al nevoilor necesare exercitării funcțiilor corporale pentru conservarea vieții individului.
Pulsiunile Eului înseamnă pulsiunile de importanță vitală pentru organism asigurându-i acestuia conservarea pentru a-și servi sieși cât și pentru a fi folositor în lanțul uman creat.
Pulsiunea de dominație înseamnă a supune și a domina prin violență obiectul exterior care interesează pe individ (pulsiunea de dominație explică originea cruzimii infantile; în cazul când se unește cu pulsiunea sexuală generează sadismul).
În grupa pulsiunilor de moarte există pulsiunea agresivă și pulsiunea de distrugere. Pulsiunile de moarte se opun pulsiunilor de viață și tind spre reducerea completă a tensiunilor organismului, determinând, în interiorul ființei, stingerea acesteia și ajungerea la starea anorganică; când aceste pulsiuni sunt îndreptate spre exteriorul ființei se determină stări agresive, de distrugere.
Pulsiunea agresivă înseamnă orientarea individului spre acte și acțiuni agresive, comportamentul acestuia fiind stăpânit în mod frecvent de stări agresive.
Pulsiunea de distrugere înseamnă dirijarea actelor individuale îndreptate în exterior spre distrugerea lumii și a altor ființe umane. în situația când aceste impulsuri sunt îndreptate în interior se ajunge la autodistrugerea individului.
Motivația comportamentului se manifestă sub forma nevoilor și a emoțiilor. Nevoile individuale sunt variate (nevoi fiziologice, nevoia de a ști), iar atunci când urmăresc un scop devin dorințe, corolarul acestora fiind aversiunea (nevoia de securitate are ca aversiuni angoasa și anxietatea). Forța nevoilor individuale poate să fie atenuată iar când depășește puterea de apărare Eul intră în panică. Când autoritatea morală reprezentată de Supraeu nu înlătură angoasa, aceasta se transformă în culpabilitate, situație în care individul urmărește să se apere pentru a ieși din această stare.
Elaborarea comportamentului presupune activitatea de identificare a nevoilor și scopurilor urmărite de individ, precum și a stabilirii metodelor și mijloacelor care vor fi utilizate de acesta. Activitatea Eului este influențată de forța pulsiunilor și de posibilitatea de adaptare la realitate având drept efect asigurarea relativei libertăți a acestuia față de Șinele și Supraeul individului.
Sarcina individului este de a aborda o căutare metodică și realistă prin tatonare, obișnuință și inteligență a mijloacelor necesare realizării activității urmărite, astfel încât să poată să scape de constrângerile impuse de anturaj, de emoții sau de dorințe.
Alegerea obiectelor trădează intensitatea unei nevoi urmărite și determină o anumită fixație pentru a se descărca o anumită pulsație. Când obiectul este însăși persoana sa, conduita este autoplastică,individul manifestând o iubire exclusivistă față de persoana sa, contemplându-se pe sine (narcisism).în faza sexualității infantile, individul are reprezentarea corpului său, ca obiect al iubirii; când obiectul este exterior, conduita este aloplastică.
Scopul oricărui comportament constă în descărcarea de pulsiuni și integrarea în limitele unei realități interioare cât și exterioare. Trăsăturile esențiale oricărui scop comportamental constau în eliberarea sau apărarea Eului împotriva tensiunii negative și a dorințelor nesatisfăcute, încercările sale de adaptare realizându-se prin travaliu de detașare (perioada doliului), prin sublimare până la stingerea pulsiunilor regulate. Astfel, faptele accesibile oricărui individ au ca efecte secundare încercarea de formare a personalității prin adăugarea reacțiilor comportamentale complementare conștiente (ca urmare a menținerii percepțiilor interne și externe în structura fenomenului psihic) sau inconștiente. Conștientul apare astfel ca fiind procesul rezultat în contactul direct al psihicului cu lumea exterioară, fiind format de procesele de gândire care fac apel la reflecție și la amintirea experienței. Conștientul se află între preconștient și inconștient. Preconștientul este reprezentat de procesul secundar în care sunt percepute unele reprezentări de către conștiință, fiind format din reprezentări de cuvinte. Inconștientul constă într-un ansamblu de reprezentări de lucruri, în imagini care nu sunt percepute de conștiință, în mod permanent sau în mod episodic. Inconștientul este tezaurul ascuns al personalității care face legătura dintre somatic și psihic, caracterizând șinele ca fiind total inconștient, în timp ce la prototipul „eului” și al „supraeului” inconștientul intervine doar parțial. Orice comportament uman dobândește sensul unei comunicări individuale scopului și a semnificației sociale folosindu-se de ipotezele și de mijloacele adecvate de comunicare. Interpretarea reprezentărilor mentale în activitatea cotidiană indică gradul de implicare voluntară (acting out) a individului, sensul evenimentelor (nevroza destinului – când individul este înșelat de amantă), limitele în care acesta ajunge din agresor o victimă inocentă, ajungându-se de la persecuție la autopedepsire. Unele procese care stau la baza comportamentului oferă observații false și determină ratarea actului din cauza intervenției unor stări de oboseală, excitație, neatenție sau a existenței unor condiții obiective potrivnice individului. Freud a numit acte ratate, erorile involuntare de limbaj sau de scriere ca fiind lapsusuri care constau în perturbarea activității „eului” de o motivație parazită, conștientă sau preconștientă și este recunoscută de „eu” ca fiind efectele unor dorințe sau conflicte inconștiente. Există lapsus în legătură cu vorbirea „lapsus linquae” și lapsus în legătură cu scrisul „lapsus calami”. După mișcările corpului pentru realizarea actelor comportamentale, organismul intră în nevoia biologică de a se odihni prin somn, perioadă în care slăbesc alte dorințe ale individului. Intervenția unor tensiuni perturbatoare duce la tulburarea somnului având cauze multiple (dorințe refulate, frica de pedeapsă, teama de a fi ucis, tensiuni neplăcute). Freud susține că somnul reprezintă o „stare reparatorie” prin care se evită tensiunile chiar dacă scade și puterea de apărare a psihicului și permite izbucnirea dorințelor inconștiente. în cadrul somnului visul are rolul de a proteja psihicul prin satisfacerea unei dorințe și prin fondarea unei legături cu inconștientul. Pentru că intervine cenzura formată din operația psihică de împiedicare a datelor existente în inconștient de a ajunge la preconștient și apoi la conștient în forma lor brută, visul se fragmentează și ajunge să fie reținut fără un înțeles logic. Cenzura determină uitarea cu rapiditate a travaliului oniric, astfel încât visul apare ca fiind absurd, infantil, bizar. Când visul realizează actul de apărare a „eului” poate deveni normal, iar când nu reușește acest lucru se transformă în coșmaruri.
II.2.3.2. Abordarea conceptului de personalitate
Personalitatea în concepția psihanalizei desemnează organizarea sistemelor psihofiziologice care determină adaptarea individului la mediul ambiental. Cerința de bază, potrivit căreia se poate identifica personalitatea trebuie să fie întemeiată pe stabilirea comportamentală, în sensul elaborării aceleiași judecăți și a prestării aceluiași comportament pentru cazuri identice sau asemănătoare. Aparatul psihic” care reglează tensiunile și comportamentul individului este format din două sisteme: inconștientul și preconștientul, acestea fiind separate de cenzură.
Inconștientul este reprezentat de locul în care se păstrează pulsiunile interioare și dorințele neacceptate care răspund doar la chemarea principiului plăcerii urmând să fie descărcate prin trăire reaiă sau se concentrează asupra unor ființe sau a unor obiecte departe de puterea de judecată, de rațiunea individului, fiind refulate, din când în când, fără o pregătire prealabilă, prin vis („Visul este calea regală a inconștientului"). Informațiile stocate de psihic în inconștient sunt ținute pentru a nu fi descoperite, pentru a nu putea pătrunde în preconștient și în conștient. Deși sunt înzestrate cu energie pulsională acestea stau în păstrare, la dispoziția procesului psihic primar fixând informații în special din perioada copilăriei. Prin depășirea pragurilor de rezistență conținutul din inconștiență (care califică „șinele”) iese parțial în preconștient (care califică „eul") și în conștient (care califică „supraeul”). De aceea, reprezentările inconștientului constau în fantasme, indicii sumare, amestecate, deformate, libere, primitive, infantile care ies la suprafață, în realitate doar pe calea visului. Trecerea de la sistemul inconștient la cel preconștient și apoi la cel conștient se face prin învestirea reprezentărilor cu energie, reglarea acestora efectuându-se prin represiune, derivații și cenzură.
Preconștientul este reprezentat de depozitarea unor operațiuni mentale acumulate de psihic prin învățare sau experiență care rămân la dispoziția conștientului, apte să intervină în realitate dacă va fi neapărată nevoie de acestea. Reprezentările pre- conștientului sunt o rezervă permanentă rămasă la dispoziția relativă a conștientului, aflându-se în repaus atunci când intervine inhibiția în sensul că nu ajung la deplina satisfacere sau la scopul urmărit ca urmare a împiedicării de către obstacolele interne sau externe (idei, amintiri vechi, nefolosite). Cenzura, ca mecanism care interzice dorințelor inconștiente sau informațiilor care rezultă din acestea să pătrundă în preconștient, cât și acelora eliberate de preconștient de a pătrunde în conștient, are rolul apărării sistemului psihic individual care are și un caracter unitar. Cenzura are rolul de a refula tendințele, dorințele neacceptate, adică de a le împinge în inconștient (regularea primară, primitivă, originară) atunci când sunt atrase formațiunile inconștiente sau de a le împinge în preconștient pe cele aflate la dispoziția conștientului, astfel încât să rămână la păstrare, adică în uitare. Refularea va reprezenta astfel o rezistență internă care ajută la stabilirea echilibrului psihic al individului, deoarece se opune ieșirii unei reprezentări jenante, prejudiciabile în conștient. Când refularea privește reprezentări care nu vor ajunge niciodată la conștiință se determină o fixație, o oprire a satisfacerii libidoului la una dintre fazele sale (oral, anal, falie, complexe, pubertate, latența) sau reîntoarcerea în timp la una dintre acestea. Fixația păstrează pulsiunea și o leagă de o anumită reprezentare pe care o înscrie în inconștient.
Procesul mental urmează un parcurs concret în sensul că el poate să rămână refulat, împins, ascuns în inconștient sau poate să evolueze sub forma unor afecte, idei, imagini, cuvinte, gesturi, acțiuni și să treacă pragul cenzurii pentru a pătrunde în sistemul preconștientului și de aici după eliberarea de cenzură în sistemul conștientului. Aceste stadii procesuale fac necesară conceperea celor trei „instanțe” ale aparatului psihic: Șinele, Eul și Supraeul. Șinele este format din pulsiunile moștenite (înnăscute) care rămân refulate, iar altele sunt dobândite; în structura sinelui se găsește depozitată energia psihică fapt care determină permanentizarea conflictului cu „eul” și „supraeul”. Eul mediază revendicările sinelui și imperativele impuse de Supraeu, ajutând individul să-și echilibreze comportamentul în cadrul raporturilor concrete cu realitatea, invocând mecanismele de apărare pentru a evita efectele neplăcute (angoasa), devenind o instanță defensivă. în acest mod, prin „eu”, individul este ajutat să nu-și confunde procesele interne cu realitatea, astfel încât să revină permanent la realitate, aceasta impunându-și din exterior exigențele și prescripțiile pe care aparatul psihic încearcă permanent să și le însușească. „Eul” nu cuprinde visul dar se regăsește parțial în „cenzură". Eul cuprinde o mare parte din inconștient în sensul că ignoră motivele apărării. „Supraeul” cenzurează activitatea „eului”, formând idealurile individuale și conștiința morală, modelul, instanța critică, opozantă a „eului”.
Conștientul (conștiența, conștiința) reprezintă calitatea psihicului de a caracteriza percepțiile externe și interne și a le integra în ansamblul fenomenelor psihice. Dispunând de o energie care se mișcă liber, conștientul nu se lasă prea mult excitat asigurându-și prin dinamica atenției reglarea principiului plăcerii, evitând dezagreabilul și conflictul. Conștiința provine din experiența imediată fără să aibă puterea de a stăpâni procesele psihice. Totuși conștiința oferă organismului calitatea senzațiilor preluate din mediul înconjurător, percepând pulsiunile și descărcările de excitație prin raportul plăcere-neplăccre, bucurie-durere iar nu prin cantitate-destindere. Conștientul primind percepțiile din exterior găzduiește procesele de gândire formate din starea reflexivă și contextul amintirilor. Conștientul este opusul inconștientului, având însă legătură directă cu preconștientul care îi păstrează și îi oferă reprezentările.
II.2.3.3. Abordarea tulburărilor psihice
Corpul uman este stăpânit de procese mentale și psihice. Comportamentul reprezintă întotdeauna încercarea organismului de adaptare la o situație, la o stare impuse de mediul ambiant. Orice stare de comportament va fi înțeleasă doar ca stare mentală, starea comportamentală fiind o copie a stărilor mentale. în acest context, boala mintală reprezintă o încercare de adaptare a atitudinilor față de noile situații și un mod de tratare a conflictului cu medicul, al dezechilibrului provocat de cauze independente de capacitatea de înțelegere, de conștientizare a bolnavului.
– Dacă intervenția unor stări antagonice legate de dinamica rezolvării unor dorințe, pulsiuni sau aprecieri este specifică apariției conflictului psihic, modul de rezolvare al acestuia de către structura psihică va clasifica și individul în persoană cu un comportament normal (sănătoasă mintal – pentru că a domolit conflictul între dorință și apărare) sau persoană bolnavă mintal (deoarece individul nu a avut capacitatea de a răspunde intensității tulburării psihice). Excesul afluxului de excitații va genera o traumă (un traumatism psihic), deoarece capacitatea individului de. toleranță, de înțelegere și de control a fost înfrântă. Trauma psihică provocată de o violență externă induce în psihic un șoc violent, care determină tulburări durabile. Când organismul nu rezolvă conflictul, tensiunea incipientă se amplifică, iar dacă mecanismele de apărare nu reacționează se va permanentiza iar organismul va adopta soluții bizare, penibile, obscene. La această stare se ajunge în funcție și de momentul la care a apărut evenimentul (vârsta), de starea fiziologică a acestuia (boala fizică), de factorii familiali și sociali.
– în evoluția dezvoltării individului apar și unele conflicte interpsihice (nevrozele) determinate de modul de rezolvare a conflictului între acțiunea dorinței și apărarea de aceasta, al conflictului dintre „eu” și „sine” , iar în cazul când eul se retrage rămânând în refulare apare nevroza (neurastenia, nevroza de angoasă), nevroza narcisiacă (psihozele), nevrozele de transfer (isteria, nevroza folică). Freud a precizat că nevrozele au întotdeauna o natură sexuală provenind din refularea (ascunderea) pulsiunii care, dacă ar fi fost satisfăcută ar fi determinat o neplăcere individului. Principalele cauze ale psihonevrozelor constau în instalarea nevrozei infantile, deoarece s-a ajuns la producerea fixației care se manifestă ca o frustrare severă sau ca o satisfacție excesivă; frustrarea provenită de la anturaj (moartea ființei iubite; o frustrare prelungită). Faptul că individul este rezistent psihic determină suportarea frustrărilor, iar dacă este stăpânit de o predispoziție nevrotică își retrage interesul față de mediul înconjurător dând importanță activității halucinatorii Conflictul apare între „eu” și „realitate". Când percepția individuală se alterează, intervin psihozele care înlătură posibilitatea de autocontrol și permit instalarea nebuniei. Conflictul apare între „eu” și „sine”. Principalele psihoze sunt: psihoza maniaco-depresivă care cuprinde stadii de depresie melancolică și excitație maniacală; mania – determină bolnavul să „judece” realitatea; schizofrenia – provine din combinarea unor dispoziții somatice, traumatisme „precoce”, obstacole, care îl determină pe bolnav să exprime amenințări privind distrugerea lumii, să aibă halucinații, deliruri, deoarece libidoul este orientat asupra „euluiSchizofrenia există sub două forme: delirantă și deficitară, fiind caracterizate de incoerența gândirii și afectivității, a acțiunii, realitatea fiind ignorată.
Paranoia – reprezintă o formă a delirului organizat, privind persecuția, ereto- mania și grandoarea care nu afectează gândirea, voința și acțiunea individului. Paranoicul transformă iubirea în ură iar libidoul se fixează și amplifică „eul”.
Există nevroze actuale care au originea în conflictele actuale; nevroza de angoasă caracterizată prin acumulări de excitații sexuale care vor predomina în orice altă intervenție psihică; nevroza de caracter este prescrisă de trăsăturile de caracter ale individului; nevroza de destin este caracterizată de revenirea periodică a acelorași evenimente nefericite (bărbatul înșelat de soție și apoi de amantă); nevroza de eșec înseamnă căderea psihică a individului care nu a reușit ceea ce-și dorea intens; nevroza de transfer determină deplasarea libidoului asupra unor obiecte reale sau imaginare și apare în cadrul legăturilor dintre pacient și medicul său; nevroza familială este rezultatul influenței patogene exercitate de cuplul parental sau de familie; nevroza narcisistă indică retragerea libidoului la nivelul eului din cauza intervenției unor boli mentale (apare la melancolici); nevroza obsesională constă în exprimarea unor idei obsedante, lupta între acestea și modul de gândire inhibat și stăpânit de îndoială; nevroza traumatică exprimată de șocul emoțional intervenit după un eveniment în care individul a avut credința că i-a fost amenințată viața.
De regulă nevrozele își au originea în complexele individului care sunt de o deosebită intensitate afectivă de natură inconștientă (parțial sau total), bazată pe raporturile interpersonale ale individului, pornind de la perioada infantilă pe toată durata evoluției sale, încorporând emoțiile, atitudinile, stările conflictuale provenite din evenimentele externe sau din „înlănțuirea gândurilor” sale, reprimarea sexualității feminine. Complexele indică o anumită direcție a comportamentului, astfel: complexul de castrare instituie temerea copilului privind castrarea determinată de constatarea „diferenței anatomice dintre sexe”, în sensul că băiatul se teme de tăierea penisului, iar fata resimte absența și va încerca să o substituie; complexul de inferioritate în care reprezentările și comportamentul individului se reduce la sentimentul de inferioritate, determinând reacții de insatisfacție; complexul Electrei înseamnă iubirea excesivă a fetei față de tată și ura față de mamă; complexul lui Oedip constă în „ansamblul de dorințe amoroase” pe care băiatul le resimte față de mamă și ura față de tată. Freud a extins semnificația acestui complex prin acordarea unui rol deosebit în formarea personalității, cât și în orientarea dorinței umane, în general. în situația când relația față de tată are un caracter ambivalent, complexul este denumit patern.
Perversiunile sunt definite de Freud ca reprezentând tulburări ale comportamentului sexual determinate de anomalii privind obiectul sau scopul (homosexualitatea, fetișismul, sadismul), precum și de practicarea obiceiurilor irezistibile (dipso- maniile, toxicomaniile). Perversiunile sunt explicate ca fiind orice fel de abatere de la întreținerea raportului sexual genital (normal, natural) între persoane de sex opus, de la obiect (homosexualitate, pedofilie, fetișism, zoofilie) sau de la „circumstanțe” (exhibiționism, sadomasochism, voyeurism). Freud a afirmat că perversiunea este opusul nevrozelor, deoarece provine din refuzul castrării și din clivajul eului (sciziunea gândirii față de realitatea în două atitudini: „bun” și „rău”).
Comportamentele criminale. Studiile privind comportamentul copiilor, adolescenților și adulților care au comis crime au relevat împrejurarea că un procent ridicat dintre aceștia sunt bolnavi (crima nevrotică – este motivată de necesitatea reducerii tensiunii interioare), restul crimelor fiind rezultatul anomaliilor de socializare (absența dragostei parentale, inconstanța în educație, implicarea psihică în decepții, culpabilități, agresivități).
II.2.3.4. Abordarea curei psihanalitice
Freud a indicat modul în care trebuie aplicate regulile psihanalizei. Deoarece bolile psihice fac obiectul metodelor clinice, prin psihanaliză se urmărește investigarea bolii, a biografiei și a formării personalității bolnavului (dobândind astfel un caracter „ultraclinic”), un rol deosebit revenind menținerii raportului dintre pacient și psihanalist. Regula de bază utilizată în psihanaliză constă în „libera asociație” în sensul determinării pacientului să comunice „tot ceea ce-i trece prin cap” la provocările psihanalistului, astfel încât să se elimine selectarea datelor. Freud a recomandat să se ajungă la implicarea intelectuală totală în identificarea naturii conflictelor, precum și în conceperea activității psihanalitice, astfel încât să determine descărcarea de emoții a pacientului. Pentru a se rezolva acest lucru trebuie să se acționeze în mod diferențiat cu un copil, cu un bolnav sau cu un criminal. Personalitatea criminalului este dependentă de starea în care se află (este urmărit sau este condamnat), precum și de stările „eului” (imatur, egocentrist), ale „Supraeului” (violent, sadic, mincinos, instabil). Psihanaliza s-a apreciat că este o psihoterapie, deoarece are la bază relația dintre pacient și psihanalist. Freud arată că psihanaliza a provenit din metodele clinice ale catharsisului și ale sugestiei. în practica hipnozei se procedează la inducerea unei sugestii bazată pe legătura erotică (excluzându-se satisfacția sexuală) în care realitatea este înlocuită cu un vis acceptat de hipnotizat în sensul ascultării de cerințele hipnotizatorului, între aceștia stabi- lindu-se un ,,raport de transfer".
Intervenția psihanalizei în artă. Procedând la aplicarea principiilor psihanalizei în artă, mitologie, folclor și sociologie, Freud și-a supralicitat farmecul personal considerând că deține soluția în stabilirea evoluției societății pornind de la explicarea complexului lui Oedip. în artă Freud a apreciat că prin descifrarea relației dintre personalitatea autorului și opera concepută se lămuresc și simbolurile acesteia. Au fost studiate miturile care sunt considerate vise ale omenirii, fiind interpretate ca vise ale individului, și ale civilizațiilor primitivilor. Freud a elaborat modele de biografii psihanalitice (Da Vinci, Moise).
Psihanaliza și reformarea morală. Soluțiile propuse de psihanaliză au un caracter moralizator deoarece se pretinde pacientului să adopte regula sincerității, orice intervenție dobândind caracterul de „experiență morală”.
II.2.4. Aprecieri și cirtici a teoriilor lui Freud
Teoriile psihanalizei au fost aplicate în diferite domenii ale practicii psihologiei și ale științelor umaniste.
Aprecieri. Ca urmare a utilizării curei psihanalitice s-a apreciat că, în procente ridicate s-a ajuns la vindecarea pacienților, atât sub aspectul înlăturării simpto- melor bolii cât și a modificării personalității bolnavului (eliberarea de angoasă, suprimarea inhibițiilor, abandonarea atitudinilor exagerate). Freud a inventat un limbaj psihologic și a redimensionat înțelesul multor termeni, rolul său în istoria civilizației umane fiind relevat de butada „totul trece prin sex", închizând alături de ceilalți trei mari gânditori evrei ai omenirii periplul omului spre existență (Kant: totul trece prin rațiune; Cristos: totul trece prin suflet; Marx: totul trece prin stomac).
Dorințele individuale, chiar dacă sunt modificate de realitate, pot să fie trăite în imaginar, atât sub forma structurilor lapsusului și visului, cât și a alienării. Instinctele refulate rămân în inconștient așteptând satisfacerea concretă prin posedarea obiectului, ceea ce interesează colectivitatea fiind îndeplinirea coerentă a actului.
Critici. Teama lui Freud de a nu rămâne ceva neexplicat l-a determinat să renunțe la înțelesul sau la întinderea sferei unor termeni, astfel încât s-a ajuns la autocontraziceri, cât și la crearea mai multor psihanalize. Abandonarea principiilor freudiene de către foștii săi colaboratori și discipoli, evoluția științei a dus la relevarea unor inadvertențe în explicațiile și practica psihanalitică. Ambiția lui Freud de a trece existența umană sub toate aspectele (biologic, psihologic, cultural) pe sub furcile freudiene a creat și unele confuzii grave unele fantezii care deși nu pot fi explicate în limbajul logicii au devenit legende în limbajul popular. Revizuirea distincțiilor dintre exprimările inițiale și cele ulterioare a reprezentat o scădere a coerenței terminologiei freudiene indicând pentru unele stări o anumită falsitate. O explicație a acestei situații este dată și de fluctuația limbajului ale cărui funcții și tipuri s-au mărit cu timpul. Inventând limbajul și teoretizările corespunzătoare, Freud va reveni asupra acestora făcând încercări disperate de a fi înțeles și acceptat, precum și de nu fi contrazis. Psihanaliza lui Freud exclude prezența viitorului, deoarece starea trăită și fapta comisă este raportată la experiențele dobândite în copilărie, fiind rezultatul refulării, astfel că factorul conștient, cât și cel social nu au un sens formativ. Rolul individului de subiect absolut îl izolează de colectivitate și îi creează starea de a se folosi de ceilalți indivizi pentru a-și realiza libidoul sau pentru a ajunge la frustrare, corelația individului cu societatea fiind fără semnificație.
II.3. Neofreudianismul
În ultimele decenii s-a produs o importantă schimbare în abordarea personalității. Un număr important de psihiatri resping teoria lui Freud, iar pe un plan mai general, conceptul de om biologic sau acela 'de om psihologic (omul mașină). Erikson, Alfred Adler, Harry Stack Sullivan, Karen Homey, Erich Fromm subliniază rolul culturii și al socializării în formarea personalității. Noua viziune asupra individului consideră că acesta își controlează comportamentul, este liber și are responsabilitatea acțiunilor lui. Ființa umană este un actor și nu un reactor, este un creator și nu un robot, arată Jeffery comentând noua viziune umanistă. în cartea sa The Idea of Man, Matson (1975) apără modelul omului umanist împotriva omului biologic și psihologic. El neagă ideea determinismului comportamentului uman, idee reluată și de Mortimer Adler în 1985. Acesta din urmă susține că intelectul și voința sunt imateriale și urmează în consecință legile umaniste și nu legile științifice. în această optică responsabilitatea morală este compatibilă cu determinismul imaterial și nu cu cei material.
Referindu-se la domeniul criminologiei apare evident că în timp ce teoriile anterioare descriau individul ca fiind expus la crima datorită unor impulsuri lăuntrice (omul pasiv), noile tendințe tind să-l considere pe criminal ca pe o ființă care „se străduiește, realizează, dorește, așteaptă, se zbate, eșuează“20.
Capitolul III
Practica psihanalitică a lui Freud
III.1. Excepțiile
Una din sarcinile practicii psihanalitice este de a-l determina pe bolnav să renunțe la o plăcere imediată și ușor de obținut. Pacientul nu trebuie să renunțe la orice plăcere, căci nici unui om nu i se poate cere așa ceva și chiar religia, când pretinde renunțarea la plăcerea pământească, trebuie să promită în schimb o plăcere mult mai mare și mai de preț. In lumea de dincolo nu, bolnavul trebuie să renunțe doar la acele satisfacții care-i dăunează; privațiunile vor fi doar temporare, el urmînd a învăța să înlocuiască o plăcere imediată cu o plăcere meditată, dar mai bine asigurată. Cu alte cuvinte, trebuie să treacă, sub supraveghere medicală de la principiul plăcerii la principiul realității. Spre deosebire de copil, maturul se călăuzește după principiul realității. În această acțiune educativă, înțelegerea superioară a medicului nu joacă rolul decisiv, căci de obicei el nu-i poate spune bolnavului nimic altceva decât îi spune propriul său intelect. Dar nu este același lucru să știi ceva tu însuți sau să ți se spună de altcineva, medicul preia rolul eficient al acestui altcineva; el face uz de influența pe care un om o exerctă asupra altuia sau, dacă ne amintim că psihanaliza înlocuiește ceea ce este derivat și atenuat prin ceea ce este originar și radical, atunci vom spune că medicul apelează în această operă de educare la anumite componente ale iubirii. Fără îndoială că reeducând, medicul repeta procesul care a făcut cu putință prima educație. Alături de necesitate, dragostea este o mare educatoare: omul imatur., poate fi determinat de iubirea pentru aproapele său să țină seama de imperativele necesității, evitînd consecințele neplăcute ce ar rezulta din încălcarea lor.
Când i se cere bolnavului un sacrificiu, renunțarea temporară la o satisfacție, acceptarea unor suferințe de moment cu scopul ameliorării stării sale, sau fie și numai hotărârea de a se supune necesității valabile pentru toți, se întâmplă ca anumite persoane să respingă o astfel de cerință invocând motive de un tip particular. Ei spun că au suferit destul și că și-au asumat suficiente privațiuni pentru a avea dreptul de a fi scutiți de noi exigențe; ca citare, ei nu mai doresc să se supună nici unei necesități neplăcute, căci ei sunt și vor rămâne excepții. La unul din acești bolnavi apăruse chiar convingerea că asupra sa veghează o providență specială, care-l scutește de astfel de sacrificii dureroase. Argumentele medicului sunt neputincioase în fața certitudinii interioare care exprimă cu atâta forță, iar intervenția sa este mai întâi sortită eșecului, el fiind silit să cerceteze rădăcinile unor asemenea prejudecăți dăunătoare. Este neîndoielnic că fiecare ar dori să se considere „excepție” și să pretindă privilegii față de alții. Dar tocmai de aceea trebuie căutată o explicație specială, și nu una general-valabilă, când cineva se pretinde realmente o excepție și se comportă ca atare. Desigur, pot exista mai multe explicații de acest tip, dar în cazurile studiate s-a constatat o particularitate comună referitoare la primii ani de viață. Nevroza acestor pacienți trimite la o trăire neplăcută sau la o suferință din prima copilărie, când, știindu-se inocenți, au considerat-o ca pe o frustare nedreaptă. Privilegiile pe care le-au derivat din această nedreptate și nesupunerea care rezultă de aici au contribuit și ele în bună măsură la ascuțirea conflictelor care au dus mai târziu la declanșarea nevrozei. O astfel de atitudine în fața vieții s-a cristalizat la una din paciente în momentul când a aflat că deficiența organică dureroasă, ce o împiedicase să se realizeze, este congenitală. Ea suportase cu răbdare această deficiență atâta timp cât considerase că se datorează unui accident ulterior, dar s-a revoltat când a descoperit că face parte din zestra ei nativă. Un alt caz: tânărul, care se credea vegheat de o providență specială, fusese, ca sugar, victima unei infecții provocată de neglijența doicii sale. Întreaga sa viață ulterioară a trăit din pretențiile de despăgubire ca dintr-o asigurare de accident, fără să știe care este originea acestor pretenții. În cazul său analiza, care a ajuns la acest rezultat pe baza unor amintiri fragmentare obscure și a interpretării simptomelor, a fost confirmată de date obiective comunicate de familie.
Din motive ușor de înțeles, nu pot relata mai mult despre istoria acestor boli și a altora asemănătoare. De asemenea, nu vreau să abordez analogia, foarte la îndemână, între deformarea caracterului datorată unor lungi și grele boli infantile și comportamentul popoarelor al căror trecut a fost dominat de suferințe. În schimb, nu voi ezita să mă refer la acel personaj, creat de cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, în al cărui caracter se împletesc aitât de strâns pretențiile de a fi o excepție cu infirmități congenitale, care le motivează.
În monologul introductiv la Richard al III-lea de Shakespeare, Gloster, viitorul rege, spune:
„Dar eu, ce nu-s croit nici pentru tumbe,
Nici să desfăt oglinda-ndrăgostită ;
Eu, ce port grea pecete și n-am harul
De-a mă roti în jurul unei nimfe
Cu pași ușor și repezi; eu ce-am fost
In strâmbă-alcătuire zămislit
Și jefuit la chip de firea hoață,
Pocit, șluțit și prea de timpuriu
Zvârlit în lume, un neisprăvit,
Șchiop și certat de tot cu moda zilei, încât și câinii latră când mă văd,
Cum na-mi să pot să fiu iubit vreodată,
Nici să țin pas cu vremea-n vorbe dulci,
Ei bine, iată, vreau tâlhar să fiu
Și să urăsc răsfățul ăstor vremuri.“
La prima vedere, acest discurs programatic nu are nici o legătură cu tema noastră. Richard nu pare să spună decât: mă plictisesc în aceste vremuri trândave și vreau să mă amuz. Diformitățile mele mă împiedică să mă distrez ca amant și de aceea voi juca rolul nelegiutului, țesând intrigi, ucigând, făcând tot ce-mi va plăcea. O astfel de motivare frivolă ar trebui să anuleze la spectator orice urmă de compasiune, dacă în spatele ei nu s-ar ascunde ceva mai serios. În același timp, piesa ar deveni imposibilă din punct de vedere psihologic, căci dramaturgul trebuie să trezească în noi o simpatie secretă pentru eroul său, dacă dorește ca admirația noastră pentru curajul și abilitatea acestuia să nu fie blocată de reproșuri interioare, iar o astfel, de simpatie poate proveni doar din înțelegere, din sentimentul că putem avea ceva comun cu el.
Iată de ce consider că monologul lui Richard nu spune totul; el conține doar un indiciu și ne lasă pe noi să-l dezvoltăm. Și dacă ne asumăm această operă de explicitate, atunci va dispare, impresia de frivolitate; în schimb își găsește îndreptățire; amărăciunea și elocvența cu care Richard și-a descris diformitatea; de asemenea, devine clar ce este comun între noi și Richard, ceea ce ne trezește simpatia chiar și pentru acest nelegiuit. Dimensiunea adâncă a spuselor sale pare a fi următoarea: natura m-a nedreptățit grav, refuzându-mi acea conformație care câștigă iubirea oamenilor. Viața îmi este datoare o despăgubire pe care vreau să mi-o iau. Am pretenția de a fi o excepție, de a mă ridica deasupra scrupulelor care-i opresc pe ceilalți. Eu pot comite nedreptăți, căci și mie mi s-a făcut o nedreptate; în acest moment, simțim că și noi am fi putut deveni asemeni lui Richard, ba chiar că, la scară mică, și suntem astfel. Richard este o augmentare gigantică a acestei laturi pe care o găsim și la noi. Cu toții ne simțim îndreptățiți să purtăm ranchiună naturii și destinului pentru infirmități congenitale și infantile și să cerem compensații pentru rănirile timpurii ale narcisismului nostru, ale amorului propriu. De ce natura nu ne-a înzestrat cu buclele de aur ale lui Balder, cu forța lui Siegfiried, cu fruntea, înaltă a geniilor sau cu trăsăturile nobile ale aristocraților. De ce ne-am născut într-o casă burgheză și nu în palatul regal ? Atunci am fi fost la fel de frumoși și distinși ca toți cei pe care îi invidiem pentru atari calități.
Rațiuni ce țin de o subtilă economie a artei îl împiedică pe scriitor să-l lase pe erou să dezvăluie toate tainele care constituie motivele, acțiunilor sale. Astfel, ei ne determină, să le descoperim noi înșine, mobilizează intelectul nostru, blochează gândirea critică și menține identificarea noastră cu eroul. Un nepriceput, în locul său, ar fi dat o expresie conștientă la tot ceea ce vrea să comunice și s-ar fi aflat atunci față în față cu inteligența noastră critică, ceea ce ar fi făcut imposibilă orice iluzie.
Nu vrem să ne despărțim de „excepții” fără să remarcăm că pretenția femeilor la drepturi și libertate provine din aceleași surse. Practica psihanalitică ne-a arătat că femeile consideră că în prima copilărie au fost, pe nedrept, mutilate și dezavantajate, iar ostilitatea multor fete față de mama lor are ca ultim temei reproșul de a le fi născut femei și nu bărbați.
III.2. Cei care eșuează din cauza succesului
Din practica psihanalitică s-a desprins următorul principiu: oamenii fac nevroză datorită frustrării. Este vorba de o frustrare ce privește dorințele libidinale. Dar pentru a înțelege acest principiu este nevoie de lămuriri suplimentare. Căci nevroza apare doar când există un conflict între dorințele libidinale și acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia instinctelor autoconservare ale individului, eu care este totodată și sediul idealurilor pe care acesta și le-a propus. Un astfel de conflict patogen ia naștere, doar când libidoul tinde să se angajeze pe căi și să se orienteze spre scopuri pe care eul le-a depășit și repudiat de multă vreme și care sunt deci interzise pentru viitor; libido-ul manifestă asemenea tendințe dacă îi este refuzată o satisfacere conformă cu idealurile eului. În acest mod frustrația, privațiunea de o satisfacere reală devine condiția principală, deși nu singura, pentru declanșarea nevrozei.
Cu atât mai suprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, constatând că uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai când li se împlinește o dorință puternică, pe care o nutresc de multă vreme. S-ar părea că aceste persoane nu-și pot suporta fericirea, căci în privința legăturii cauzale dintre succes și îmbolnăvire nu există nici o îndoială. S-a avut odată prilejul să se trateze o femeie al cărei destin îl considerăm exemplar pentru astfel de cotituri tragice.
Născută într-o familie onorabilă, bine crescută, ea nu a putut să-și înfâneze, foarte tânără fiind, plăcerea de a trăi și a părăsit casa părintească; a rătăcit prin lume ducând o viață aventuroasă, până când a întâlnit un artist care a știut să aprecieze farmecul ei feminin, dar și să înțeleagă firea delicată a acestei ființe desconsiderate. A primit-o în casa lui, iar ea i-a devenit o credincioasă tovarășă de viață, pentru a cărei deplină fericire nu mai ora nevoie în aparență decât de ligitimarea legăturii lor. După mulți ani de conviețuire el și-a convins familia s-o accepte și era dispus s-o ia de soție. Din acest moment ea s-a schimbat radical: a început să neglijeze casa a cărei stăpână de drept urma să devină, se considera persecutată de rudele în a căror familie trebuia să intre, i-a interzis iubitului ei, printr-o gelozie absurdă, orice relații, l-a împiedicat să-și desfășoare activtatea artistică și în cele dn urmă a căzut pradă unei maladii sufletești incurabile.
Cu altă ocazie a fost cunoscut un bărbat foarte respectabil care, el însuși profesor universitar, nutrise timp de mulți ani dorința legitimă de a deveni succesorul maestrului sau, care-l inițiase în știință. Când, după pensionarea bătrânului, colegii i-au comunicat că a fost ales pentru a-i urma la catedră, el a început să șovăie, să-și diminueze singur meritele, s-a declarat nedemn de postul încredințat și a devenit atât de melancolic, încât mai mulți ani a fost incapabil de orice activitate.
Aceste două cazuri atât de diferite au totuși un element comun: îmbolnăvirea urmează realizării dorinței .și anulează plăcerea care trebuia să însoțească o astfel de realizare.
Contradicția dintre astfel de observații și principiul conform căruia omul se îmbolnăvește datorită, frustării nu este insolubilă. Distincția între frustarea exterioară și frustarea interioară o rezolvă. Când lipsește obiectul real prin care se poate satisface libidoul este vorba de o frustrare exterioară. Prin sine însăși ea nu are consecințe, nu este patogenă atâta timp cât nu i se asociază o frustare internă. Aceasta din urmă trebuie să-și aibă originea în eu și să interzică libiidoului accesul la obiectele spre care acesta vrea să se reorienteze. Doar atunci se naște conflictul și odată cu el posibilitatea unei îmbolnăvri nevrotice, adică, a unei satisfacții substitutive obținută pe calea ocolită a inconștientului refulat. Prin urmare, frustrarea internă este prezentă în toate cazurile, dar nu intră în acțiune până când frustarea exterioară reală nu a pregătit terenul pentru ea. In cazurile excepționale în oare oamenii se îmbolnăvesc din cauza succesului, frustarea internă a acționai singură; ea s-a, putut manifesta doar după ce frustarea exterioară a fost înlocuită de realizarea dorinței. La prima vedere, acest fenomen este surprinzător, dar dacă ne gândim mai bine constatăm că adesea eul tolerează o dorință atâta timp cât există în planul fanteziei și pare irealizabilă, combătând-o energic de îndată ce se aproprie de împlinire și amenință să se transforme în realitate. Deosebirea față de situațiile bine cunoscute care generează nevroza constă în aceea că în primul caz o augmentare de ordin intern a investirii libidinale transformă fantasma inofensivă și intolerată într-un adversar de temut, în timp ce în cazul pe care-l discutăm, semnalul declanșării conflictului este dat de o schimbare exterioară reală.
Investigațiile psihanalitice ne-au arătat clar că interdicții provenind din conștiința morală împiedică individul să fructifice fericita modificare externă. Dar este o sarcină mult mai dificilă să aflăm care este natura și orignea acestor tendințe justițiare și punitive care se manifestă, spre surpriza noastră, acolo unde ne-am aștepta mai puțin. Din motive bine cunoscute, nu vreau să discut cunoștințele sau presupunerile noastre despre astfel de tendințe pe baza unor cazuri de observație medicală, ci în legătură cu personaje plăsmuite de marii, scriitori, excelenți cunoscători ai sufletului uman.
Lady. Macbeth, din piesa lui Shakespeare, este unul din personajele care eșuează după ce a atins scopul urmărit cu o energie inepuizabilă. La început, ea nu șovăie și nu trădează prin nimic un coflict interior, ci are o singură năzuință: să învingă scrupulele ambițiosului, dar mai umanului ei soț. Ea este dispusă să se sacrifice planului criminal chiar și propria sa feminitate, fără să se gândească la importantul rol ce va reveni acestei feminități când va trebui să consolideze ceea ce ambiția ei obținuse prin crimă.
„Voi duhuri, ce dați gânduri ucigașe,
Stârpiți femeia-n mine…
…Voi, ai crimei sfetnici,
Luați la sănu-mi fiere-n loc de lapte.“
(Act I, scena 5)
„Am alăptat și știu cât de duios
Iubești pe pruncul căruia-i dai sânul,
Dar i-l smulgeam din știrbele-i gingii
În clipa chiar când, îmi zămbea-n obraz
Și creierii-i zdrobeam, de-aș fi jurat Cum te-ai jurat!“
(Act I, scena 7)
In fața faptei, ea nu are decât o slabă reținere :
„…Eu însămi ucideam
De n-ar fi semănat în somn cu tata.“
(Act II, scena 2)
Devenită regină prin uciderea lui Duncan, lady Macbeth resimte ceva asemănător dezamăgirii, dezgustului. De unde provine acest sentiment, nu știm încă.
„Nimic nu ai, și totid e risipă,
Când izbutind, n-ai liniște o clipă ;
Mai bine lângă cel ucis de tine,
Decât prin sânge vrem de teamă pline.“
(Act III, scena 2)
Totuși, deocamdată ea rezistă. în scena banchetului de care urmează acestei replici ea este singura care-și păstrează calmul, mascând tulburarea soțului ei și găsind un pretext pentru a-i îndepărta pe oaspeți. Apoi lady Macbeth nu mai apare. O revedem (în prima scenă a celui de al cincilea act ca somnambulă, obsedată de impresiile din noaptea crimei. Acum, ca și atunci, ea își încurajează soțul :
„Rușine, stăpâne, rușine ! Soldat să-i fie frică ?
De ce să ne temem că află cineva ? Suntem puternici, nimeni nu ne poate cere socoteală.
Ea aude bătăile în ușă care îl înspăimântaseră pe soțul ei după crimă. în același timp, se străduiește să „desfacă, ceea ce odată făcut nu mai poate fi desfăcut“ și își spală mâinile pătate de sânge și care miros a sânge, dându-și seama de zădărnicia acestei acțiuni. La prima vedere, remușcarea a doborât-o pe cea care părea inaccesibilă pentru astfel de simțăminte. În momentul morții ei, Macbeth, devenit între timp tot atât de neîndurător pe cât era ea la început, găsește pentru ea doar câteva cuvinte disprețuitoare :
„Ea trebuia să moară mai târziu,
Aveavi răgaz s-ascult astfel de veste.“
(Act -V, scena 5)
Se pune acum întrebarea: ce a distrus acest caracter, în aparență turnat din metalul cel mai dur? Să fie pur și simplu dezamăgirea, cealaltă față pe care o arată fapta odată împlinită? Sau trebuie să conchidem, că și la lady Macbeth sufletul feminin, originar blând și tandru, s-a ridicat până la o concentrație și tensiune care nu se puteau menține? Sau poate ar fi mai nimerit să căutăm indiciile unei motivații mai profunde, care să explice această prăbușire dintr-o perspectivă umană mai largă?
Opțiunea pentru una sau alta din aceste posibilități mi se pare aici imposiblă. Macbeth a lui Shakespeare este o piesă ocazională, compusă cu prilejul urcării pe tron a lui James, până în acel moment regele Scoției. Subiectul nu era original și fusese tratat simultan de mai mulți autori, Shakespeare utilizând probabil, conform obiceiului, munca lor. Acest subiect conținea aluzii surprinzătoare la situația prezentată. Elisabeta, „regina- fecioară“, despre care gura lumii spunea că nu ar fi fost niciodată în stare să aducă pe lume un copil, și care odinioară, aflând vestea nașterii lui James, se denumise singură, printr-o exclamație plină de durere, „un trunchi uscat“ , fusese silită tocmai de faptul că nu avea copii să-l desemneze ca succesor al ei pe regele Scoției. Dar el era chiar fiul acelei Maria, a cărei execuție fusese ordonată de Elisabeta, deși fără tragere de inimă, și pe care, în ciuda perturbării, din motive politice, a relațiilor dintre ele, aceasta o considerase întotdeauna rudă de sânge și oaspetele ei.
Urcarea pe tron a lur Jaoob I părea să fie o confirmare a blestemului care apasă asupra sterilității și a binecuvântării care .însoțește perpetuarea neîntreruptă. In piesa lui Shakespeare, evoluția se bazează tocmai pe această opoziție. Ursitoarele îi prorociseră lui Macbeth că va deveni rege, iar lui Banquo că fiii săi, vor prelua coroana. Macbeth se revoltă împotriva acestei hotărâri a destinului; pe el nu-l mulțumește doar satisfacerea propriei ambiții, el dorește să întemeieze o dinastie, nu să fi ucis spre profitul străinilor. Interpretarea care vede în piesa lui Shakespeare doar o tragedie a ambiției neglijează acest aspect. Este evident că Macbeth, care nu poate trăi veșnic, nu are decât o singură cale de a evita acea parte a profeției care nu-i convine, și anume de a avea el însuși copii care să-i urmeze la tron. Dealtfel, se pare că-i și așteaptă de la viguroasa sa soție:
„Să faci numai feciori !
Că firea ta. vitează e menită Bărbați a plămădi!“…
(Act I, scena 7)
Și tot atât de evident este că dacă așteptarea sa va fi înșelată, atunci Mactheth fie că se va supune destinului, fie că acțiunea sa va pierde orice sens și scop și se va transforma în furia oarbă a omului condamnat la pieire, care mai întâi vrea să distrugă totul în jur. Îl vedem pe Macbeth angajat în această din urmă evoluție și, în momentul culminant al tragediei, auzim acel strigăt zguduitor, atât de des citat ca având mai multe sensuri, strigătul'lui Macduff :
„El nu are copii !“
(Act IV, scena 3)
Este sigur că unul din sensurile aceste replici este: doar fiindcă nu are copii, a putut el să-mi ucidă copiii; dar ea poate însemna mai mult, și anume poate dezvălui motivul adânc care, pe de o parte, îl poartă pe Macbeth dincolo de firea sa, iar pe de altă parte dezvăluie singurul punct slab al caracterului durdi sale soții. Dacă însă folosim acest moment culminant, care este replica lui Macduff, .pentru a considera piesa în ansamblul ei, atunci constatăm că ea conține numeroase referiri la raportul dintre tată și copiii, săi. Uciderea bunului Duncan este aproape un paricid; În cazul lui Ban-quo, Macbeth a ucis tatăl, în timp ce fiul i-a scăpat; în ce-l privește pe Macduff, el îi ucide fiii, întrucât tatăl reușise să fugă. în scena invocării, ursitoarele fac să apară în fața lui Macbeth un copil însângerat și încoronat, iar capul acoperit de coif care-i precede este Macbeth însuși. În planul secund se profilează figura înfricoșătoare a răzbunătorului Macduff, el însuși o excepție față de legile procreației, întrucât nu a fost născut de mama sa, ci smuls din trupul ei.
Prin urmare, faptul că Madbeth nu are copii, iar soția sa este sterilă ar corespunde perfect justiției poetice, bazată pe legea talionului, în sensul că ar fi o pedeapsă pentru crima lor împotriva sacrei perpetuări a speciei. Macbeth nu ar putea deveni tată, întrucât el a răpit tatălui copiii, și copiii tatălui, iar lady Macbeth ar fi privată de rodnicia pântecului întrucât a cerut aceasta de la spiritele crimei. Ne este permis, cred, să considerăm boala ce o afectează pe lady Macbeth și transformarea curajului ei criminal în remușcare ca reacții față de infecunditatea ei, care o convinge de imposibilitatea de a se sustrage legilor naturii și o face să simtă că prin propria vină a pierdut partea cea mai de preț din foloasele crimei.
In cronica lui Holinshed (1577), de unde Shakespeare a luat subiectul piesei sale, lady Macbeth este menționată, doar o singură dată ca fiind o ambițioasă care își îndeamnă bărbatul la crimă pentru a deveni ea însăși regină. Despre soarta și dezvoltarea ei ulterioară nu se spune însă nici un cuvânt. In schimb, transformarea lui Maidbeth ântr-un monstru sângeros pare a fi motivată într-un mod asemănător cu cel propus de noi. Căci în relatările lui Holinshed se scurg zece ani între uciderea lui Duncan, prin care Macbeth devine rege, și celelalte fărădelegi ale sale, perioadă în care el s-a dovedit un conducător sever, dar drept. De abia după acest interval de timp se produce transformarea caracterului său sub influența temerii chinuitoare că prorocirea făcută lui Banquo se va realiza, asemeni celei referitoare la destinul său. Doar acum decide omorârea lui Banquo și se lasă antrenat, ca la Shakespeare, din crimă în crimă. Holinshed nu spune direct că lipsa copiilor îl împinge pe această cale, dar contextul cronicii sale autorizează această motivație firească.
Ou totul altfel se prezintă lucrurile la Shakespeare, în tragedia sa, evenimentele se succed cu o rapiditate sufocantă, așa încât, după indicațiile oferite de personaje, se poate evalua la o săptămână intervalul de timp în care ele se petrec. Această accelerare lipsește de temei toate ipotezele noastre asupra modificării caracterului lui Macbeth și al soției sale. O decepție progresivă în legătură cu speranțele de fecunditate nu are timp să se producă, distrugând sănătatea sufletească a femeii și determinându-l pe bărbat să adopte o atitudine de sfidare furioasă. De asemenea, se menține contradicția: numeroase legături subtile din piesă și dintre aceasta și prilejul real de la care a pornit crearea ei converg întru tema absenței descendenților, în timp ce economia temporală a tragediei nu permite decât o schimbare a caracterelor determinată de motive interioare.
Care ar putea fi aceste motive ce transformă într-un timp atât de scurt pe ambițiosul temător într-un tiran fără frâu și pe dura instigatoare la crimă într-o bolnavă chinuită de remușcări, iată, după opinia mea, o problemă insolubilă. Cred că trebuie să renunțăm la încercarea de a risipi tripla obscuritate provenită aici din proasta conservare a textului, din intenția autorului-, necunoscută nouă, și din sensul ascuns al legendei. Nu pot fi însă de acord nici cu părerea că efectul extrem de puternic pe care-l are tragedia asupra spectatorului face inutilă cercetarea ei. Intr-adevăr, dramaturgul ne poate subjuga prin arta sa în timpul reprezentării, paralizându-ne gândirea, dar acest fapt nu ne poate împiedica să încercăm ulterior să înțelegem mecanismul psihologic al impresiei produse de piesă. De asemenea, în cazul de față este neconvingător argumentul că scriitorul este liber să scurteze după plac durata de desfășurare a evenimentelor prezentate de el, dacă prin sacrificarea verosimilității obișnuite abține o augmentare a efectului dramatic. Căci o astfel de sacrificare este justificată când afectează doar verosimilitatea, dar nu când suprimă legătura cauzală; efectul dramatic nu ar fi fost diminuat dacă intervalul de timp în care se desfășura acțiunea era nedeterminat, în loc de a fi limitat la câteva zile prin declarații exprese.
Îmi este atât de greu să abandonez o problemă cum este cea a piesei Macbeth ca fiind insolubilă, încât îndrăznesc să mai adaug o remarcă ce ar putea, deschide o cale nouă pentru cercetările noastre. Ludwig Jekel, într-un studiu recent despre Shakespeare, susține că a descoperit un aspect necunoscut al tehnicii dramaturgului, aspect care, poate, a fost utilizat și în compunerea tragediei Macbeth. El afirmă că adesea Shakespeare întrupează un caracter în două personaje; fiecare dintre ele nu poate fi înțeles deplin până când nu este pus în legătură cu celălalt, pentru a recompune unitatea. Macbeth și soția sa ar putea fi părțile unuia și aceluiași caracter; ca atare, încercarea de a-i înțelege ca personaje independente nu ar duce la nici un rezultat; de asemenea, căutarea motivelor care explică schimbarea radicală suferită de lady Macbeth nu ar fi încununată de succes decât dacă s-ar ține seama de soțul ei, care o completează. Fără să merg mai departe pe această pistă, vreau doar să menționez un element care vine în sprijinul acestei interpretări : germenii spaimei care apar în noaptea crimei la Macbeth se dezvoltă în continuare la soția sa. și nu la el . Înainte de crimă, el este cel care a avut halucinația pumnalului, dar mai târziu, lady Macbeth este cea care se îmbolnăvește. După crimă, el aude strigânau-se in casă :„Nu mai dormiți ! Macbeth ucide somnul…", „Macbeth de aceea nu va mai dormi”, dar nu aflăm că regele Macbeth nu poate dormi, ci vedem că regina, este cea care se trezește din somn și, rătăcind prin noapte, își trădează vina; când el se plângea, privindu-și mâinile însângerate, că nici toată apa mării, lui Neptun nu i-ar putea spăla sângele de pe mână, ea l-a îmbărbătat spunându-i: „…cu-un strop de apă ne spălăm de faptă“, dar apoi, ea este cea care își spală mâinile un sfert de oră, fără să reușească să îndepărteze pata de sânge. „Toate balsamurile Arabiei nu vor putea să curețe mâna asta mică“ (Act V, scena 1). Astfel, la lady Macbeth se realizează temerea insuflată soțului ei de conștiința morală; ea întrupează remușcările după crimă, el sfidarea și amândoi împreună epuizează posibilitățile de reacție la crimă, așa cum s-ar întâmpla cu două părți incongruente ale uneia și aceleiași individualități psihice și poate copii ale unui singur model.
Dacă în ce privește personajul lady Maebeth nu am reușit să explicăm de ce după succes ea eșuează în boală, totuși s-ar părea că opera altui dramaturg ne oferă perspective mai promițătare, dramaturg care obișnuiește să urmărească cu o deosebită rigoare motivația psihologică a eroilor creați de el.
Rebekka Gamvic, fiica unei moaște, este educată de tatăl ei adoptiv, doctorul West, în spiritul gândirii libere și al disprețului pentru acele îngrădirii pe care o morală religioasă vrea să le impună dorințelor vitale. După moartea doctorului, ea reușește să fie admisă la Rosmersholm, reședința unei vechi familii, ai cărei membrii nu cunosc râsul și care au sacrificat orice bucurie pe altarul îndeplinirii neabătute a datoriei. La Rosemersholm locuiesc pastorul Johannes Rosmer și bolnăvicioasa sa soție, Beate, care nu au copii. Cuprinsă de „patima aceea sălbatică, de nestăpânit pentru nobilul bărbat, Rebekka se hotărăște să o îndepărteze pe femeia care-i stătea în drum și se slujește în acest scop de voința ei „semeață și liberă“, care nu este paralizată de scrupule. Ea face în așa fel încât Beate să .citească o carte medicală în care procreația este prezentată ca singurul țel al căsătoriei ; în urma lecturii, sărmana femeie ajunge să se îndoiască de justificarea căsătoriei sale; mai mult, Rebekka îi sugerază că Rosmer, ale cărui lecturi și gânduri ea le cunoaște, este pe cale să renunțe la vechea credință și să adere la partida luministă; apoi, după ce a zdruncinat încrederea soției în consecvența morală a soțului ei, ea îi dă, de înțeles că ea însăși, Rebekka, va părăsi în curând casa pentru a ascunde urmările unor relații vinovate cu Rosmer. Planul criminal reușește. Sărmana femeie, care trecea deja drept melancolică și iresponsabilă, se aruncă în apă de pe podețul morii, împinsă de un sentiment de inferioritate și pentru a nu sta în drumul fericirii bărbatului pe care îl iubește.
De mai mulți ani Rebekka și Rosmer trăiesc singuri la Rosmersholm; el vrea să considere relația lor ca o prietenie pur spirituală și ideală. Dar când, din exterior, bârfa începe să-și arunce umbrele asupra acestei relații și totodată Rosmer începe să fie chinuit de îndoieli privitor la motivele reale care au determinat-o pe soția sa să se sinucidă, el o roagă pe Rebokka să-i devină soție, pentru a putea, opune trecutului trist o realitate nouă și vie (Act 2). In prima clipă, cererea în căsătorie o face să jubileze, dar în momentul următor ea spune că este ceva imposibil și amenință că dacă va insista ea „va pleca pe drumul pe care a plecat Beate. Derutat, Rosmer nu poate înțelege refuzul, dar și mai de neînțeles este acest refuz pentru noi, care știm mai multe despre intențiile și faptele ' Rebekkăi. Nu trebuie să ne îndoim nici o clipă că al său „nu“ este serios.
Cum se poate ca aventuriera cu voință semeață și liberă, pe care nici un scrupul nu a oprit-o să-și deschidă drumul realizării dorințelor, să nu vrea să culeagă fructul succesului care i se oferă ? Ea însăși ne dă răspunsul în. actul IV : „Da, dragul meu… ăsta e lucrul cel mai groaznic : că acum, când toate bucuriile vieții mi se oferă din plin, propriul meu trecut îmi stă în cale“,. Prin urmare, ea a devenit între timp o altă persoană, conștiința ei morală s-a trezit, făcând-o să se simtă vinovată, ceea ce o împiedică să se bucure de succes.
Dar ce a determinat această trezire a cugetului ei? Să o lăsăm chiar pe ea să vorbească și să ne întrebăm dacă trebuie să-i acordăm întreaga noastră încredere: ,,E duhul Rosmerilor, în orice caz duhul tău — oare mi-a contaminat voința… Și care mi-a îmbolnăvit-o. O lege străină de ființa mea mi-a înrobit-o. Dar viața alături de tine mi-a înnobilat sufletul.“ Este de presupus că această influență a început să se facă simțită de abia în momentul în care ea a putut să trăiască singură cu Rosmer„…în liniște și înțelegere, când tu îmi împărtășeai pe de-a-ntregul toate gândurile tale și tot ceea ce simțeai, oricât do fină și gingașă ți-ar fi fost simțirea… atunci s-a înfăptuit schimbarea cea mare. Cu puțin timp înainte ea se plânsese de un alt aspect al acestei schimbări. „Pentru că Rosemersholmul mi-a răpit puterile. Mi-a măcinat voința și cutezanța. M-a zdrobit. A trecut timpul acela când puteam îndrăzni orice. Am pierdut harul faptei, Rosmer.“ Rebekka dă această explicație după ce de bună voie îi mărturisise crima lui Rosmer și directorului de liceu Kroll, fratele femeii înlăturate de ea. Ibsen ne face să înțelegem, prin indicii extrem de fine, că Rebekka nu minte, dar nici nu este sinceră până la capăt. Deși liberă de orice prejudecată, ea vrea să treacă drept mai tânără cu un an și tot astfel mărturisirea făcută celor doi bărbați este incompletă și doar sub presiunea lui Kroll va fi întregită în câteva puncte esențiale. Prin urmare, putem și noi presupune că explicația . pe care o dă renunțării sale trădează un secret doar pentru a ascunde un altul.
Desigur, nu avem nici un motiv să o suspectăm de nesinceritate când spune că aerul de la Rosmersholm, relația ei cu nobilul Rosmer au acționat asupra ei înnobilând-o, dar și paralizând-o. Astfel ea declară ceea ce știe și ceea ce a simțit. Totuși este posibil ca explicația ei să nu dea seama de tot ce s-a petrecut în ea și nu este deloc necesar ca ea să fi fost conștientă de toată viața ei sufletească. Influența lui Rosmer putea fi doar. un paravan în spatele căruia se ascundea un alt factor, spre care ne orientează un aspect frapant.
După confesiunea ei, în ultima convorbire care încheie piesa, Rosmer îi mai cere încă o dată mâna, iertând-o pentru ceea ce făptuit din dragoste pentru el. In loc să răspundă că nici o iertare nu poate elibera de sentimentul de vinovăție provocat de modul perfid în care o înșelase pe Beate, Rebekka își aduce altă învinuire, care nu se potrivește de loc cu o persoană fără prejudecăți și care nu are în nici un caz importanța pe care i-c acordă ea : „O, dragul meu, nu-mi mai. pomeni de asta ! E cu neputință! Pentru că, trebuie să știi, Rosmer, am în spatele meu un… trecut.“ Evident, ea lasă să se înțeleagă că a avut mai înainte relații sexuale cu alt bărbat. Constatăm că pentru ea aceste relații dintr-o perioadă când era liberă și nu avea obligații față de cineva reprezintă un obstacol mai serios în calea unirii ei cu Rosmer, decât comportarea ei realmente criminală față de soția acestuia.
Rosmer refuză să țină seama de trecut. Deși în piesă acest trecut rămâne tot timpul subteran, el poate fi ghicit pe baza aluziilor care sunt introduse cu atâta artă, încât înțelegerea lor eronată este imposibilă.
Intre primul refuz al Rebekkăi și mărturisirea ei se întâmplă un lucru de o importanță decisivă pentru destinul ei ulterior. Directorul Kroll o vizitează pentru a o umili, spunându-i că știe că este un copil ilegitim, fiica acelui doctor West care a adoptat-o după moartea mamei ei. Ura i-a ascuțit .mintea, dar el nu crede că i-a spus ceva nou. „Credeam că ești pe deplin lămurită. Altminteri ar fi destul de ciudat că ai acceptat să fii adoptată de doctorul West“. „Și te-a luat la el ,imediat ce a murit mama dumitale. Te-a tratat cu asprime. Și totuși ai rămas la el. Știai că n-avea de gând să-ți lase nici măcar un ban. Tot ce ai moștenit: o ladă cu cărți. Și totuși, ai rămas la el, ai răbdat totul și l-ai îngrijit până la capăt.“ „Presupun că ceea ce ai făcut pentru el, ai făcut-o dintr-un oarecare instinct filial ! Ba chiar că întreaga dumitale comportare își are explicația în originea dumitale. “
Dar Kroll greșește. Rebekka nu știa că ar putea fi fiica dr. West. Când Kroll a început să facă aluzii vagi la trecutul ei, ea a avut impresia că se referă la altceva. După ce a înțeles despre ce este vorba, ea își mai păstrează calmul o clipă, căci crede că dușmanul ei i-a apreciat vârsta pe baza datelor pe care ea însăși i le-a dat cu prilejul unei alte vizite. Dar Kroll respinge victorios această obiecție: „Fie și-așa. Socoteala totuși ar putea rămâne în picioare: pentru că doctorul West a vizitat meleagurile acelea în treacăt, cu un an înainte de a fi numit acolo.“ Acum ea își pierde cumpătul. „Nu-i adevărat!“ Se plimbă încoace și încolo, frângându-și mâinile. „Imposibil. Asta vrei: să mă faci să cred, cu tot dinadinsul. Dar nu-i adevărat. Nu este, nu se poate. Nici pomeneală de așa ceva.“ Agitația ei este atât de puternică, încât Kroll nu o mai poate readuce la obiectul discuției.
„KROLL: Dar, draga mea, pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu dumneata ? Mă sperii de-a binelea. Nu mai știu ce să cred și ce să gândesc !…
REBEKKA : Nimic. N-ai ce crede și nici la ce te gândi.
KROLL : Lămurește-mă atunci cât mai bine cu putință de ce te frământă atât lucrul ăsta ? REBEKKA. (revenindu-și) : E foarte simplu, directore Kroll: N-am, nici un chef să trec drept un copil nelegitim.“
Enigma comportării Rebekkăi poate fi dezlegată într-un singur fel. Vestea că doctorul West îi poate fi tată este lovitura cea mai grea pe care o putea primi, căci ea nu fusese doar fiica adoptivă a acestui bărbat, ci și iubita lui. Când Kroll a început să vorbească, ea credea că el vrea să facă aluzie la aceste relații, pe care, probabil le-ar fi recunoscut, invocând libertatea ei. Dar directorul nu avea o asemenea intenție; el nu, știa nimic despre legătură cu doctorul West, așa cum Rebekka nu știa nimic despre relația sa filială cu acesta. Ea nu s-a putut gândi la .nimic altceva decât la legătura menționată, când și-a justificat cel de al doilea refuz prin aceea că ar vrea un trecut care o face nedemnă de a deveni soția lui Rosmer. Dacă nobilul bărbat ar fi dorit să-i cunoască trecutul, ea i-ar fi dezvăluit, desigur, doar pe jumătate taina ei, trecând sub tăcere partea cea mai compromițătoare.
Acum înțelegem de ce Rebekka consideră acest trecut ca pe un obstacol de nedepășit în calea căsătoriei sale, ca pe crima cea mai mare.
După ce a aflat că a fost iubita propriului ei tată, ea se lasă în voia sentimentului de vinovăție, care atinge acum apogeul. Ea mărturisește lui Rosmer și Kroll fapta prin care se stigmatizează singură drept ucigașă, renunță definitiv la fericirea către care își croise drum prin crimă și se pregătește să plece spre alte meleaguri. Dar adevăratul motiv al conștiinței sale vinovate, care o face să eșueze în plin succes, rămâne ascuns: este în joc, cum am văzut, altceva decât aerul de la Rosmersholm și influența moralizantă a lui Rosmer.
Dacă l-am înțeles bine pe dramaturg, primul refuz prin care Rebekka, răspunde la cererea lui Rosmer are loc înaintea celei de a doua vizite a lui Kroll, deci înainte de a descoperi nașterea ei nelegitimă și într-un moment când nu-și cunoaște incestul. Totuși acest refuz este energic și sincer. Așadar, conștiința vinovăției, care o determină să renunțe la roadele faptelor ei, este activă înainte ca ea să ia cunoștință de crima sa capitală ; dar dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să abandonăm ideea că incestul este sursa sentimentului de culpabilitate care o tulbură.
Până acum am tratat-o pe Rebekka ca și cum ar fi o pesoană vie și nu un pesonaj creat de imaginația lui Ibsen, dramaturg care de altfel își pune fantezia sub controlul cel mai critic al intelectului. Vom discuta obiecția de mai sus menționând acest punct de vedere. Obiecția este îndreptățită, căci la Rebekka o parte a conștiinței morale se trezește înainte de a afla de incest. Nimic nu ne împiedică să explicăm această schimbare prin influența pe care însăși Rebekka o recunoaște și acuză. Dar astfel nu excludem intervenția celui de al doilea motiv. Modul în care se comportă Rebekka când Kroll îi spune că este fiica doctorului West, reacția ce urmează imediat concretizată în mărturisirea ei, ne dovedesc fără putință de tăgadă că de abia acum intră în acțiune motivul decisiv și cel mai puternic al renunțării. Este vorba de un caz de motivație multiplă, unde în spatele motivului superficial se manifestă un altul, mai profund. Cerințe ale construcției literare impun ca acest motiv mai adânc să nu fie expus explicit; el trebuie să rămână ascuns percepției directe a spectatorului sau cititorului; altfel aceștia ar manifesta puternice rezistențe, bazate pe sentimentele cele mai penibile, care ar putea periclita efectul piesei.
Suntem însă în drept să pretindem ca motivul de suprafață să nu fie lipsit de orice legătură cu cel pe care-l acoperă, ci să să dovedească a fi derivat din acesta din urmă, sau o formă diminuată a lui. Și dacă admitem că opera literară conștientă a dramaturgului își are sursele în inconștientul său, atunci putem încerca să arătăm că el a îndeplinit cerința amintită. La Rebekka, sentimentul de vinovăție are la bază reproșul incestului, încă înainte ca directorul Kroll, cu aplicație analitică, să i-l fi conștientizat. Dacă reconstruim în amănunt trecutul ei sugerat de autor, completându-1, atunci vom spune că Rebekka nu putea fi total neștiutoare privitor la relația dintre mama ei și doctorul West. Faptul că a devenit succesoarea mamei sale pe lângă acest bărbat trebuie că a impresionat-o profund, ea stând sub semnul complexului Oedip și atunci când nu știa că această fantasmă universală devenise în cazul ei realitate. Stabilindu-se la Rosmersholm, forța internă a acelei trăiri primitive a determinat-o pe Rebekka să creeze, printr-o acțiune energică, aceeași situație, stabilită inițial fără intervenția ei, să îndepărteze soția și mama pentru a-i lua locul pe lângă soț și tată. Ea descrie foarte convingător modul în care a fost constrânsă, împotriva voinței sale, să facă pas după pas cu scopul de a o îndepărta pe Beate.
„Voi credeți că acționam premeditat, rece și chibzuit ? Dar pe atunci nu eram ce sunt acum, când stau și vă povestesc. Ba, îmi vine a crede că în orice ființă există două voințe. Voiam s-o îndepărtez pe Beate. Intr-un fel sau altul. Insă niciodată nu mi-am închipuit că lucrurile vor ajunge- aici. La fiecare pas pe care îndrăzneam să-l fac înainte mi se părea că ceva strigă în mine : «Oprește-te! Nici un pas mai departe !» Și totuși, nu puteam să renunț. Trebuia să mai merg puțin. Doar un pas. Și așa, încetul cu încetul, am ajuns aici! Iată, cam așa s-au petrecut lucrurile. “
Ea nu încearcă să înfrumusețeze faptele, ci relatează cu sinceritate ce a simțit. Tot ceea ce s-a întâmplat la Rosmersholm — iubirea ei pentru Rosmer și dușmănia față de soția acestuia — era un efect al complexului Oedip, o reproducere involuntară a raporturilor ei cu mama sa și cu doctorul West.
Iată de ce sentimentul de vinovăție care-i motivează primul refuz la cererea în căsătorie a lui Rosmer nu este, în fond, deosebit de acela, mai puternic, care o constrânge să mărturisească, după ce Kroll îi dezvăluie taina nașterii ei. Dar așa cum sub influența doctorului West ajunsese să se elibereze de prejudecăți și să disprețuiască morala religioasă, tot astfel dragostea pentru Rosmer o transformă într-o persoană morală și nobilă. Atât înțelege ea din ceea ce se petrece în sine și de aceea consideră, pe bună dreptate, influență lui Rosmer ca motivul, accesibil pentru ea, al metamorfozei sale.
Orice psihanalist știe cât de des, constituind chiar o regulă, tânăra fată care intră într-o casă ca femeie de serviciu, damă de companie sau educatoare se abandonează conștient sau inconștient următoarei reverii: stăpâna casei dispare dintr-un motiv sau altul, ea luându-i locul, ca soție; pe lângă stăpânul casei. Conținutul reveriei își are originea în complexul Oedip. Rosmersholm este capodopera geniului care tratează această reverie a tinerei fete. Piesa devine o tragedie prin faptul suplimentar că reveria eroinei este precedată, în trecutul ei, de o realitate care-i corespunde perfect.
După ce ne-am ocupat îndelung cu literatura, să revenim la experiența medicală, însă doar pentru a constata, în puține cuvinte, deplina lor concordanță. Practica psihanalistică arată că forțele conștiinței morale care determină îmbolnăvirea în caz de succes, îmbolnăvire care de obicei este provocată de frustrare, sunt strâns legate de complexul Oedip, de raportul cu tatăl și mama, așa cum se întâmplă poate cu sentimentul nostru de vinovăție în genere.
III.3. Răufăcătorii din sentimentul de vinovăție
In relatările despre tinerețea lor, în special despre anii care preced pubertatea, persoane extrem de serioase mi-au vorbit despre acțiuni nepermise, despre furturi, înșelătorii și chiar incendieri. Obișnuiam să expediez aceste fapte spunându-mi că se cunoaște slăbiciunea inhibițiilor morale din acastă perioadă de latență, neîncercând să le încadrez într-un context semnificativ. In cele din urmă, studiul unor astfel de incidente mi-a fost impus de cazuri foarte clare și mai favorabile, în care pacienți aflați în tratamentul meu comiteau astfel de acte, pacienți care depășiseră de mult anii tineri! Travaliul analitic a condus la rezultatul surprinzător că asemenea fapte se explică prin aceea că sunt interzise și că realizarea lor aduce pentru făptaș o ușurare sufletească. Acesta este apăsat de un puternic sentiment de vinovăție de origină necunoscută și, după ce a comis un anume act, se simte, ușurat. Vinovăția a fost într-un fel justificată.
Oricât de paradoxal ar suna, trebuie să afirm că vinovăția a precedat actul, că ea nu provine din act, ci invers, actul din vinovăție. Aceste persoane pot fi numite, pe bună dreptate, răufăcători din sentiment de vinovăție. Preexistența sentimentului de vinovăție a putut fi demonstrată și prin alte manifestări și efecte.
Însă pentru munca .științifică, simpla constatare a unei curiozități nu constituie un scop în sine. Trebuie răspuns la alte două întrebări: de unde provine sentimentul obscur de vinovăție care precede actul și dacă o asemenea cauzalitate participă în bună măsură ia producerea actelor nelegiuite.
Răspunsul la prima întrebare promite și lămurirea sursei sentimetului de vinovăție în genere. Rezultatul travaliului analitic este că acest obscur sentiment de vinovăție își are originea în complexul Oedip, fiind o reacție la cele două intenții criminale: de a-1 ucide pe tată și de a avea relații sexuale cu mama. În comparație cu acestea două, actul nepermis care servește la fixarea sentimentului de vinovăție constituie o ușurare pentru cel chinuit. Trebuie să ne amintim că uciderea tatălui și incestul cu mama constituie cele două mari crime ale oamenilor, singurele care în societatea primitivă sunt pedepsite și ca atare, evitate. De asemenea, mai trebuie să ne amintim că și prin alte cercetări ne-am apropiat de ideea că oamenii au dobândit sentimentul moral care apare ca o forță psihică moștenită din complexul Oedip.
Răspunsul la o doua întrebare depășește domeniul psihanalizei. S-a constatat că copiii se comportă rău pentru a provoca pedeapsa, după care sunt liniștiți și mulțumiți. O cercetare analitică ulterioară poate descoperi sentimentul de vinovăție care duce la căutarea pedepsei. Dintre răufăcătorii adulți, trebuie să-i excludem pe acei care comit.crime fără să se simtă vinovați la ei, fie că nu s-au dezvoltat inhibițiile morale, fie ca, în lupta cu societatea, se simt justificați în fapta lor. Pentru majoritatea răufăcătorilor, pentru care de fapt sunt formulate pedepsele juridice, o astfel de motivare a faptei poate fi luată în .considerare pentru a lumina multe puncte întunecate ale psihologiei lor și pentru a da o nouă fundamentare psihologică pedepsei.
Concluzii
Curt Bartol a făcut următorul comentariu despre cercetătorii care au analizat și studiat cauzele comportamentului criminal: „Sociologii au căutat deseori soluții la situații strict sociale, presupunând că factorii sociali exercită o influență covârșitoare asupra individului. De multe ori, criminologii sociologi au tratat individul ca pe un el sau ea care aveau „capul gol” și erau zvârliți într-o parte sau alta de persoane sau evenimente. Pe de altă parte, psihologii au căutat în general variabile evazive ale personalității, pentru a ignora variabilele situaționale… Ce este mai important în activitatea de cercetare criminologică — persoana sau situația? Răspunsul nu ne preocupă în mod crucial aici. De ce? Pentru că depinde de persoană și de situație. In anumite cazuri, personalitatea este detrimentul major care face ca o persoană să se implice sau nu într- o activitate criminală, în timp ce în alte cazuri situația ar putea exercita o influență mai puternică. Ar trebui să ne mutăm focalizarea de la examinarea unei persoane independentă de situație sau mărginită de aceasta și să analizăm în loc interacțiunile specifice dintre situație, cunoștințele persoanei și modelele de comportament”.
Pe lângă afirmația lui Bartol, țin să mai adaug că cercetările s-au împotmolit în stabilirea unui rol mai mare pentru personalitate, ca o cauză a comportamentului criminal.
În ceea ce ne privește, credem că pentru a înțelege comportamentul criminalilor, este mai bine să se înceapă analizarea situației vieții lor decât a caracteristicilor de personalitate.
Pe de altă parte, recent, experimentul realizat de Universitatea din Oregon a relevat faptul că oamenii pot elimina din minte amintirile neplăcute, ceea ce contrazice teoriile lui Freud. Studiul a fost realizat pe un grup de studenți cărora li s-a cerut să memoreze perechi de cuvinte. Ulterior li se arăta câte un cuvânt cerându-le fie să găsească perechea, fie să se străduiască să o uite. Rezultatele au relevat că studenților cărora li s-a cerut să uite cuvintele nu reușeau să și le amintească ulterior. Cercetătorii admit faptul că memorizarea de perechi de cuvinte se petrece în mod diferit decât în cazul evenimentelor dureroase sau a abuzurilor comise asupra copiilor. Totuși, acest studiu este considerat un important pas înainte, deoarece s-a descoperit că în procesele de memorizare sunt implicați neuroni noi și că producerea acestora poate fi controlată.
Sigmund Freud a publicat și a reeditat peste 70 de lucrări, dintre care indicăm: „Despre mecanismele psihice ale fenomenelor isterice” (1893), în colaborare cu Breuer; „Proiect și psihologie” (1895); „Interpretarea visului (1900); „Despre vis” (1901); „Psihopatologia vieții cotidiene” (1901); „Despre psihoterapie” (1904); „Fragment al unei analize de isterie” (1905); „Trei eseuri asupra teoriei sexualității” (1905); „Despre dinamica transferului” (1912); „Totem și tabu” (1912); „Doliu și melancolie” (1917); „Psihologia mulțimilor și analiza eului” (1921); „Eul și sinele” (1923); „Autobiografie” (1925); „Inhibiție, simptom și angoasă” (1926).
Bibliografie
1. Alexander F. H. Staub, The Criminal, the Judge and the Public , Macmillan. 1931;
2. Amza Tudor, Amza Petronel Cosmin, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2008;
3. Benoit, Gregory Bateson et la crise des ecosystemes humains, Georg, , 2004;
4. Cioclei Valerian, Manual de Criminologie, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2007;
5. Cioclei Valerian, Criminologie, Editura Actami, București, 1996;
6. Dineu Aurel, Bazele Criminologiei, Editura Proareadia, București, 1993;
7. Dolto F., Psychanalyse et pediatrie, Seuil, Paris, 1971;
8. Eysenck H.J., Crime and personality, , Routlcdge and Kegan Paul, 1964;
9. Freud Sigmund, Psihologia colectivă și analiza eului, Editura Mediarex, București, 1995;
10. Freud Sigmund, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, București, 1994;
11. Freud Sigmund, Lecții de psihanaliză, Editura Mediarex, București, 1995;
12. Hesnard A., Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963;
13. Lewis N.D.C., O scurtă istorie a realizărilor psihiatriei, Norton, New York, 1941;
14. Muntean Ana, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, București, 2009;
15. Murphy Joseph, Puterea extraordinară a subconștientului tău, Editura Deceneu, București, 1997;
16. Pinatel J., La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971;
17. Pinatel J., Agressivite et personalite criminelle, R.S.C./D.P.C. nr. 1/1960;
18. Prince Morton, Subconștientul, , 1914;
19. Răscanu Ruxandra, Neuropsihofizioiogia devianței la adolescenți și tineri, Editura Actami, 1999;
20. Reld Fritz și Toch Hans, Explicarea psihanalitică a crimei, în Hans Toch, ed. Psihologia crimei și justiția penală, Hoit Rinehart și Wirston, New York, 1979;
21. Stănoiu Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2003;
22. Tănăsescu I., Florescu B., Tănăsescu C., Studii victimologice, Ed. Ins, București, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Lui Sigmund Freud In Dezvoltarea Gandirii Criminologice (ID: 127145)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.