Contributia Lui Joseph Stiglitz In Dezvoltarea Stiintei Economice

Laureatul Premiului Nobel in 2001pentru economie , Joseph E. Stiglitz , nu se bucura de atata recunoastere stiintifica in tara sa in comparatie cu succesul pe care il au teoriile sale in restul lumii. In cercurile economice din Washington de fapt el este văzut ca doar un alt critic economic și nu întotdeauna unul binevenit. Insa Stiglitz este tratat ca un adevarat oracol in multe tari, apreciere pusa pe seama veridicitatii previziunilor si conceptelor sale.

In această lucrare propun, prin intermediul teoriilor lui Joseph E. Stiglitz, o explicatie a puterii de opoziție fata de liberalizarea pieței de capital si consecintele care decurg- sporirea riscurilor economico-financiare a unei tari în timp ce aceasta nu promoveaza creșterea economică.

Lucrarea de fata este structurata pe patru capitole care trateaza gradual importanta teoriilor pietelor libere in special , asa cum le-a enuntat celebrul economist Stiglitz. In acest scop, in primul capitol vor fi dezbatute conceptele de sistem financiar, globalizare si efectele ei asupra tarilor in lume, precum si introducerea principiilor pietelor libere ca o solutie oferita de Stiglitz la corectarea situatiei economice de criza in care ne aflam.

In al doilea capitol vom comenta perspectiva lui Stiglitz asupra rolului pe care ar fi trebuit sa il aiba statul in prevenirea si chiar depasirea crizei economice. Tot aici vom aduce in discutie exemplul catorva tari din lume care s-au aflat si se afla inca in deriva in urma unor dezechilibre economice puternice pentru care din nou, Stiglitz ne va da „ antidotul” sau sustinut intotdeauna de argumente plauzibile.

Al treilea capitol este rezervat analizei unui interviu cu Joseph E. Stiglitz in care vom sublinia aspecte importante si definitorii ale „crezului” sau economic cu referiri precise la previziunile asupra situatiei Romaniei.

In ultimul capitol vom creiona personalitatea economistului Joseph E. Stiglitz si vom cuantifica contributia sa la dezvoltarea stiintei economice.

CAP.1.JOSEPH STIGLITZ SI ECONOMIA GLOBALA

1.1.Directii in sistemul financiar global in viziunea lui Stiglitz

În ultimii cinci ani, economia mondială s-a confruntat cu crize de instabilitate financiară care au avut un impact devastator asupra țărilor aflate în pragul crizei, precum Mexic (în care creșterea PIB a scăzut de la peste 4 % în 1994, înainte de criză la minus 6 % în 1995) și în Thailanda, Malaezia, Coreea de Sud și Indonezia (în care creșterea PIB-ului a scăzut de la peste 5 % în 1996, înainte de criză, la sub 5-% în 1998). Aceste fluctuatii de PIB de peste 10 la sută au fost de amploarea a ceea ce a avut loc în Statele Unite în timpul Marii Depresiuni.

Criza financiară globală a provocat multe din presupunerile noastre despre
sistemul financiar global:

1)in ultimul deceniu am asistat la reorganizarea și transformarea sectorului serviciilor financiare

2) și aparitia asa-numitilor conducatori financiari ai lumii

3) care au orchestrat recompense enorme pentru expunerea altor state la un mare risc

4) cu totii presupunand că, în ciuda fluctuatiilor pietei, afacerile puteau fi tinute in frau de sistemul lor de management, regulile de impunere a autoritatii erau clare si in consecinta urmate fiind convinsi de existenta unor sisteme solide de gestionare a riscului și verificarea neregulilor prin controale interne ce aveau sa ne tina sub umbrela protectiei in fata oricaror nenorociri economice. Actuala criză globala insa a demonstrat contrariul.

Conform teoriilor avansate de Stiglitz, unul din rezultatele globalizării ar fi ca țările din lume sunt mai strâns integrate. Bunurile și serviciile circula liber de la o țară la alta. Acest lucru este datorat scăderii costurilor de transport și a costurilor de comunicare prin intermediul schimbărilor tehnologice și de eliminare sau reducere a mai multor bariere, cum ar fi tarifele. Țările care au reusit cu succes atât in creșterea veniturilor și in reducerea sărăciei au fost țările din Asia de Est- acestea, putem spune ca au crescut în mare măsură din cauza globalizării.

Ei au profitat de piețele globale pentru bunurile lor, aceștia recunoscand că
ceea ce separă tarile dezvoltate de cele mai puțin dezvoltate este o ruptura nu numai intre resurse, dar și în ceea ce priveste cunostintele; ei si-au exploatat cunoștințele la nivel mondial pentru a închide acest decalaj. Dar în țările care au avut o dezvoltare mai lenta, globalizarea este adesea percepută cu suspiciune. Insa aceste suspiciuni si nemultumiri sunt destul de indreptatite .
În cea mai mare parte a lumii, in ultimul timp s-a observat o incetinire a cresterii economice, o crestere a saraciei, o degradare a mediului inconjurator si o deteriorare a culturii nationale si a identitatii nationale.

In acceptia lui Stiglitz , globalizarea demonstreaza ca schimbarea nu produce in mod invariabil progresul societatii. Deschiderea și liberalizarea,susține Stiglitz, prea adesea au fost considerate ca panacee de către cei interesați de dezvoltarea economică. Deschiderea comertului international, liberalizarea piețelor financiare, și, privatizarea brusca a intreprinderilor mai degrabă decât treptat au produs mai multa perturbare economică și socială decât stimulent pentru creșterea economică. Investițiile straine directe au distrus întreprinderile potențial viabile pe piața internă. Liberalizarea tranzacțiilor financiare internaționale a sporit vulnerabilitatea economiilor emergente si a condus la decizii pripite ale investitorilor, fără ca acestea sa confere beneficii vizibile. Stiglitz ridică de asemenea întrebări cu privire la obligațiile morale și profesionale ale economiștilor în cadrul organizațiilor guvernamentale și internaționale.

Stiglitz s-a remarcat inca dinaintea primirii premiului Nobel, cu contributia sa la economia informatiilor asimetrice. Informațiile asimetrice, asa cum presupune termenul, există atunci când unul din cel care ia parte la o tranzacție stie mai multe informatii despre caracteristicile tranzactiei decât cei de pe cealaltă parte a
pietei. Stiglitz , privit ca un inovator si deschizator de drumuri noi in economie, a arătat că poate furniza cheia catre intelegerea multor fenomene ale pietei. Deși aplicatiile lui Stiglitz sunt numeroase, printre ele mentionam cateva perspective importante în funcționarea piețelor financiare. Acestea au arătat, printre altele, că nu ne putem baza intotdeauna ca ratele dobânzilor sa echilibreze cererea și oferta de bani și de credite, ca stresul financiar poate avea costuri macroeconomice majore, și că nu este nevoie ca liberalizarea financiara sa conduca la o alocare eficienta a resurselor.

Stiglitz vorbeste despre trei aspecte centrale in legatura cu globalizarea si directia sistemului financiar global , cu starea economica a lumii intregi si anume: despre conceperea contractelor de datorie incheiate intre tarile dezvoltate si mai putin dezvoltate si alte aspecte ale comportamentului de creditare, in al doilea rand confruntarea cu problemele datoriilor externe excesive precum si despre sistemul global de rezerva. Aceste subiecte le vom comenta si noi in cele ce urmeaza.

In cele mai multe religii a existat foarte mult timp practica indrumarilor etice cu privire la comportamentul de creditare, dupa parerea mea, avandu-se in vedere probabil dezechilibrul puterii economice dintre creditori si debitori. S-a demonstrat ca dezechilibrul de putere poate da nastere la abuzuri, creditorul profitand de nevoile debitorului. Exista astfel interdictii asupra camatariei. Ca urmare, ideologia religioasa s-a axat mai mult pe importanta iertarii datoriilor, oferind celor care erau datori sansa unui nou inceput. Economia de piata insa a intervenit si a ignorat ca perimate aceste preocupari.Ratele dobanzilor sunt determinate de legea cererii si a ofertei la fel cum legea cererii si a ofertei determina preturile la mere si portocale spre exemplu. Dar Stiglitz nu este singurul care crede ca perspectiva pietei concurentiale este gresit gandita.

Pentru a ne lamuri asupra pietelor financiare si rolului lor vom stabili care sunt functiile lor in cadrul economic. Dupa cum sugereaza si Stiglitz, rolurile pietelor financiare sunt: transferul de capital de la cei care economisesc la debitori, aglomerarea de capital, selectarea proiectelor, monitorizarea, aplicarea contractelor, transferul, partajarea, punerea in comun a riscurilor, inregistrarea tranzactiilor sau la modul general, conducerea mediului de schimb. In aceste conditii, pietele de capital nu se ocupa numai de comert, dar sunt reresponsabile si cu riscul si informatiile. Cele trei se afla in stransa legatura , si de vreme ce comertul intertemporal presupune imprumutul de bani in prezent in schimbul promisiunii obtinerii de bani in viitor, exista intotdeauna riscuri , astfel incat informatiile despre posibilitatea de rambursare a datoriei de catre debitor sunt de o importanta majora. Astfel, Stiglitz ne sugereaza ca nu putem separa nicicum rolurile pietelor financiare de schimb, risc si informatie pentru ca acestea sunt inevitabile. De exemplu bancile asociaza functiile de tranzactie cu functiile de selectie si monitorizare. Prin intermediul tehnologiilor moderne , functiile de tranzactionare pot fi separate. In conturile managementului de numerar oferite de mai multe firme de brokeraj din lume, banii pot fi transferati in si din banci in acelasi timp. Agentia de brokeraj se ocupa de tranzactie dar soldurile bancare nu sunt pastrate si in consecinta nici o functie de imprumut nu este realizata.

Piețele financiare implică, în esență, alocarea de resurse. Acestea pot fi gandite ca si "creier" al întregului sistem economic, locul central de luare a deciziilor: In cazul în care nu reușesc, nu numai ca profiturile sectorului vor fi mai mici decât ar fi fost altfel, dar performanțele intregului sistem economic ar putea fi afectat.Teoriile standard ale eficienței piețelor competitive se bazează pe premisa că există informație perfecta sau, mai precis, că informațiile deținute de persoane fizice sau firme nu sunt afectate de ceea ce ei observa pe piata și nu pot fi modificate de orice acțiune pe care poate întreprinde, inclusiv dobândirea mai multor informații. Astfel, teoremele fundamentale ale economiei bunastarii, care afirmă că fiecare echilibru concurențial este eficient, nu furnizeaza nici o îndrumare cu privire la faptul ca piețele financiare, care vizează, în principal, producția, prelucrarea, difuzarea și utilizarea de informații, sunt eficiente. Dimpotrivă, economiile cu informații imperfecte sau piețe incomplete, în general, nu sunt constrânse sa fie Pareto eficiente (Greenwald și Stiglitz 1986). Exista intervenții guvernamentale fezabile care protejeaza indivizii mai bine. Astfel, nu numai că nu există prezumția că piețele concurențiale sunt eficiente, dar există o prezumție, conform lui Stiglitz, că acestea sunt ineficiente.

Mai mult decât atât, chiar fara nici o bariera la intrarea pe o astfel de piata, detinand informatii costisitoare există o prezumție că piețele nu vor fi, în general, pe deplin competitive. Acest lucru întărește parerea că piețele financiare, în lipsa unei intervenții guvernamentale, nu sunt constrânse sa fie Pareto eficiente. Determinarea modului în care intervențiile guvernamentale pot îmbunătăți situatia este o problema cu implicatii mai subtile.

Pietele de credit sunt extrem de imperfecte, de obicei imprumuturile au acces la un numar limitat(unul sau doua) de surse de credit, in timp ce creditorii se confrunta cu un numar mare de cereri de imprumut. Cei care imprumuta sunt in mod obisnuit, mai saraci decat cei care ofera imprumuturi si deseori se adreseaza creditorilor pe timp de criza, cand nevoile sunt in crestere. Creditorii sunt astfel iremediabil tentati sa profite de aceasta asimetrie pentru a castiga de pe urma acestui avantaj al puterii . Rezultatul in timp scurt va fi ca structura pietelor internationale de capital va pune tarile sarace si in curs de dezvoltar guvernamentale pot îmbunătăți situatia este o problema cu implicatii mai subtile.

Pietele de credit sunt extrem de imperfecte, de obicei imprumuturile au acces la un numar limitat(unul sau doua) de surse de credit, in timp ce creditorii se confrunta cu un numar mare de cereri de imprumut. Cei care imprumuta sunt in mod obisnuit, mai saraci decat cei care ofera imprumuturi si deseori se adreseaza creditorilor pe timp de criza, cand nevoile sunt in crestere. Creditorii sunt astfel iremediabil tentati sa profite de aceasta asimetrie pentru a castiga de pe urma acestui avantaj al puterii . Rezultatul in timp scurt va fi ca structura pietelor internationale de capital va pune tarile sarace si in curs de dezvoltare intr-o pozitie neta dezavantajata.

Tarile mai bogate sunt mai bine in masura sa suporte riscurile asociate cu dobanzile si cu volatilitatea cursului de schimb valutar, in conditiile in care aceasta volatilitate a atins cote uriase in ultimii ani. Dar de fapt, contractele de datorie, chiar si atunci cand creditarea se face nu de catre creditorii privati ci de guverne si institutii multilaterale, plaseaza aceasta povara a riscului asupra tarilor cu o dezvoltare economica slaba.

Consecintele au fost dezastruoase, este de parere Stiglitz. Cand Statele Unite ale Americii a crescut ratele dobanzii spre sfarsitul anilor ‚70 si inceputul anilor ‚80 , nu a tinut cont in mod deliberat de consecintele acestei actiuni asupra altor state, inclusiv asupra Americii Latine, care fusese convinsa sa imprumute sume enorme de bani (cu o rata a dobanzii negativa). Aceasta a condus pe rand la criza datoriilor externe din intreaga America Latina si cei zece ani pierduti pentru economia nationala, anii ‚80. In anul 2002 , Moldova al carei produs intern brut scazuse cu 70% de la sfarsitul erei comuniste , a trebuit sa isi cheltuie trei sferturi din bugetul public pentru a-si acoperi datoria externa iar aceasta povara a acrescut si mai mult atunci cand rubla ruseasca , de al carei curs era legata moneda moldoveneasca, s-a devalorizat enorm in 1998.

Stiglitz isi continua argumentarea propunand solutii la aceste situatii de criza, solutii care pot sau nu sa fie prea tarzii. El considera ca in aceste cazuri, tarile dezvoltate si in mod special institutiile multilaterale ar trebui sa ia o pozitie mai hotarata si sa ofere consiliere celorlalte tari asupra a ceea ce inseamna un nivel de datorie prudent si cum sa isi managerieze riscurile. Si mult mai important este sa faca acest lucru intr-un mod constient fata de consecintele care pot decurge pentru tarile sarace. Dar creditorii nu au procedat astfel si in mod absolut deliberat au oferit consiliere in asa fel incat au agravat pericolul si riscurile la care erau deja expuse tarile debitoare. Cel mai bun exemplu este faptul ca acestia au sfatuit in mod repetat tarile in curs de dezvoltare sa isi liberalizeze pietele de capital, expunandu-le destabilizarii fluxurilor speculative de capital.

Acesta este doar un exemplu dintre multe altele in care aceste puteri si-au lasat la o parte responsabilitatea fiduciara si au permis ca numeroase conflicte de interese inerente sa le influenteze comportamentul. Este foarte posibil ca speculatorii de pe Wall-Street sa se fi imbogatit de pe urma deschiderii pietelor de capital in tarile in curs de dezvoltare , dar chiar si atunci nu exista absolut nici o dovada sau teorie conform careia liberalizarea pietelor de capital ar fi condus la o dezvoltare economica a tarilor mai rapida. In schimb era evident si existau teorii precum ca acest fapt ar fi condus in timp la o instabilitate si mai mare si cei care suportau aceasta instabilitate cel mai mult erau chiar tarile sarace.

Stiglitz ne lumineaza aceasta perspectiva , demontand ratiunile din spatele acestor practici neortodoxe si determinandu-ne sa vedem situatia economica a lumii asa cum este cu adevarat. El ne aminteste ca recent, chiar Fondul Monetar International a sfatuit Rusia sa isi converteasca in dolari datoria sa exprimata in rubla. FMI stia sau ar fi trebuit sa stie ca impunand Rusiei o astfel de schimbare , expunea tara la un risc enorm, inhibandu-i astfel capacitatea de a se adapta noii situatii. Era evident ca rata de schimb fusese supraevaluata. Insa cu datoria sa exprimata in dolari, cand rubla ruseasca s-a depreciat, beneficiul pe care l-a obtinut din exporturi si importuri ar fi fost compensate de costurile din bilanturi.

Stiglitz discuta absurditatea masurilor luate de FMI care in loc sa reduca esecul pietei de capital sau sa atenueze consecintele, (ajutand, de exemplu, pietele sa dezvolte contracte de stimulare compatibile in care tarile bogate sa suporte mai multe riscuri decat tarile sarace in privinta ratelor de schimb si fluctuatiilor ratei dobanzilor), au facut tot posibilul ca cei care au luat imprumuturi sa duca la capat aceste contracte dezavantajoase, indiferent de costurile care se revarsau asupra acestor tari datoare. S-ar fi crezut ca , in acest context, companiile multinationale erau mai bine informate si ar fi putut evalua mai bine situatia, suportand riscurile comerciale asociate cu investitiile lor decat tarile sarace.Insa institutiile economice internationale si guvernele tarilor dezvoltate au incurajat astfel de contracte. Stiglitz expune cel mai rasunator exemplu, cel in care guvernul Statelor Unite a incurajat India sa semneze un astfel de contract cu Enron care , daca ar fi fost dus la capat, ar fi generat un profit de peste 20%, chiar daca compania ar fi suportat un risc minim, si chiar daca la acel profit, pretul electricitatii ar fi crescut atat de mult incat sa afecteze competitivitatea Indiei care ar fi fost fortata sa ofere subventii uriase , cheltuind sume mari pentru educatie si sanatate. Stiglitz denunta faptul ca atunci cand aceasta situatie compromitatoare a fost expusa public, cu dovezi clare de mita si coruptie( in cazul SUA si Indonezia), Statele Unite a insistat asupra „sanctitatii” contractelor, punand interesele sale economice deasupra bunastarii tarilor in curs de dezvoltare.

De asemenea Stiglitz a sustinut cu tarie, in scopul reglarii situatiei critice a economiei, si reforma institutiilor publice si schimbarea drepturilor de vot pentru a le face mai democratice si mai responsabile fata de oamenii in slujba carora sunt puse. El mai crede ca indicatiile FMI nu reprezinta doar principii economice incorecte dar acestea pot conduce la revolte sociale si politice si nu sunt sustinute de majoritatea oamenilor din tarile in curs de dezvoltare. Astfel, Stiglitz recomanda stergerea datoriilor in crestere, transparenta sistemului economic, recunoasterea esecurilor pietelor, interventia guvernului si a institutiilor de reglementare a pietei precum si masuri de securitate crescute. El subliniaza nevoia tarilor in curs de dezvoltare de a fi lasate sa isi conduca singure tacticile in loc sa fie manuite de institutii de creditare si banci care folosesc fara scrupule numeroase conditii ca si instrumente de politica.

In vremuri in care nemultumirea fata de globalizare a crescut, Stiglitz ofera o perspectiva incisiva dar usor de inteles asupra a ceea ce a mers prost si ne avertizeaza asupra pericolelor inca existente care poate afecta grav economia mondiala. Chiar si in aceste conditii, totusi, el este de parere ca fenomenul de globalizare este inevitabil iar motivul pentru care s-a raspandit o lipsa de popularitate a globalizarii este o eroare a managementului intregului proces. Marimea, constitutia si ritmul evolutiei reformelor pietelor financiare va determina in ce masura beneficiile globalizarii vor putea fi mobilizate si cum se vor bucura de aceste beneficii tarile cuprinse in acest proces.

Deși restrictiile si limitarile pe piețele financiare sunt mai mari în țările în curs de dezvoltare, la fel, mulți ar spune, sunt si restrictiile aplicate asupra guvernului. Este important sa fie elaborate politici guvernamentale care sa aiba in vedere aceste limitări.

Măsura în care succesul economiilor cu creștere rapidă din Asia de Est poate fi atribuită intervenției extinse a guvernului asupra piețele financiare, importanța relativă a anumitor intervenții, și dacă alte țări pot imita cu succes aceste intervenții rămân subiecte pentru cercetare și dezbatere. Ceea ce este clar este faptul că un simplu angajament ideologic la liberalizarea piețelor financiare nu poate rezulta nici din teoria economică nici dintr-o examinare a unei largi experiențe și nu poate oferi baza pentru o discuție relevanta a unui set de aspecte politice cu care se confruntă tarile in curs de dezvoltare in prezent.

In opinia lui Stiglitz, pietele financiare ar trebui sa fie supuse unor noi taxe, care sa descurajeze tranzactiile "disfunctionale" si sa ajute la acoperirea pagubelor pe care criza financiara le-a provocat in tarile mai sarace. El declara pentru revista « Newsweek » : "Sectorul financiar a poluat economia mondiala cu active toxice si acum trebuie sa faca curat". El a mai spus ca o astfel de taxa este "mult mai fezabila in momentul de fata" decat in trecut.

In replica, FMI va analiza modurile in care ar putea taxa industria financiara, la cererea liderilor din cadrul G20, dupa cum a declarat directorul general al Fondului, Dominique Strauss-Kahn. Acesta a exclus ideea "foarte simplista" a asa-numitei taxe Tobin, o taxa mondiala asupra tranzactiilor financiare, care, sustine seful FMI, ar fi dificil de implementat.

Stiglitz considera, insa, ca orice noua taxa ar trebui sa acopere toate clasele de active si ca va fi mai usor de implementat, cu cat tranzactiile finanicare la nivel mondial sunt aduse sub controlul autoritatilor de reglementare. Taxele pentru contracte precum cele la termen (derivate) ar trebui sa fie calculate in functie de valoarea bruta a activelor, "pentru a descuraja valorile ascunse, ce au dus la aparitia crizei", si pentru a controla "inovatiile distructive" ale bancherilor, afirma Stiglitz.Banii obtinuti din aceste taxe ar putea fi folositi pentru acordarea de ajutoare tarilor sarace, care nu au fost responsabile pentru criza financiara si care sufera, totusi, consecintele, sustine laureatul premiului Nobel.

1.2.Consecintele globalizarii si reinventarea economiei pietelor libere

Globalizarea, ca termen presupune creșterea marcată a activității economice în perimetrele extranaționale. Astfel, aceasta se manifestă in diferite forme:

a) comerțul internațional – un procent din ce în ce mai mare al bunurilor și serviciilor care satisfac nevoile unor piețe locale sunt procurate din importuri.

b) investițiile străine directe – a căror dinamică ascendentă a fost asigurată de : liberalizarea politicilor guvernamentale în domeniul investițiilor ; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achizițiile și fuziunile de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenței comerciale; proiectarea, implementarea și facilitarea achizițiilor noilor tehnologii, care facilitează transporturile și telecomunicațiile, precum și organizarea managementului firmelor situate la mari distanțe- prin operațiuni juridic acceptate și codificate- contractul de licențiere, factoring, know-how etc.

c)piețele financiare – globalizarea activităților financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicațiilor și informaticii. Odată cu piețele financiare globale au apărut și crizele financiare globale care au relansat discuțiile cu privire la avantajele și dezavantajele procesului de globalizare. “Societatea de astăzi înregistrează o dinamică economică, socială și financiară esențială pentru viitor. Prin efectul de contagiune această dinamică determină o nouă creștere a criminalității.”

Stiglitz nu ofera niciodata o definitie exacta a termenului de "globalizare".

Privind din perspectiva unei piete libere, globalizarea se refera la libertatea de a alege dintre toate oportunitatile disponibile la scara globala. Cumparatorii sunt liberi in a-si maximiza puterea de cumparare iar vanzatorii sunt liberi in competitia pentru satisfacerea nevoilor consumatorului. Cu alte cuvinte, globalizarea reprezinta o lume de oportunitati pentru cumparatori iar pentru vanzatori, sfarsitul oricarui privilegiu. Prin urmare, globalizarea aduce avantaje celor ce pot alege si celor ce pot satisface cu succes nevoile consumatorului. Insa, pentru cei ce nu au posibilitatea de a alege, globalizarea nu are nici o importanta.

Cu toate acestea, nicio definitie de mai sus nu descrie exact opiniile lui Stiglitz. Unii sunt de parere ca globalizarea este putin mai mult decat o promisiune generata de fundamentalistii pietei libere. Atunci cand o tara a esuat in dezvoltarea sa , dupa ce conducatorii ei au fost consiliati de catre experti neoclasici, se intelege ca fenomenul de globalizare a fost prost inteles si respins ca incompatibil.

Stiglitz este autorul unor lucrari in care expune o noua viziune asupra globalizarii si crizei economice mondiale si in care explica greselile din stiinta neoclasica aducand, intr-un fel, o motivatie a comportamentului criminal la scara mondiala. Explicatia sa cu privire la criza din Rusia este un exemplu bun. Insa teza intampina probleme cand autorul sugereaza ca solutia pentru elaborarea de politici neoclasice este un fel de « centrism manageriat de politicieni altruisti » ce sunt concentrati pe ocuparea totala a fortei de munca. In particular el ignora posibilitatea de a fi gresit cand a echivalat globalizarea cu gandirea neoclasica.

Aceste neajunsuri caracterizeaza atat interpretarea autorului in ceea ce priveste criza economica cat si parerea lui despre ce s-ar fi putut face in loc. Recunoscand in acelasi timp ca liberul schimb a sporit nivelul de trai in zone vaste ale lumii, Stiglitz remarca faptul ca in epoca globalizarii, profunzimea saraciei nu a fost totusi redusa. El omite sa spuna cititorilor ca majoritatea tarilor mai putin dezvoltate, unde standardul de viata stagneaza si unde oamenii mor din cauza saraciei si razboaielor civile, au fost foarte putin atinse de globalizare si de libertate economica.

Invinovatirea globalizarii pe motiv ca a stopat evolutia economiei din Africa de la sfarsitul colonialismului incoace este, in acceptia lui Stiglitz, un fapt absolut ridicol.

In ceea ce priveste destabilizarea, Stiglitz pare a fi victima propriilor teorii in ceea ce priveste libertatea pietei. Este cunoscut faptul ca economia pietei libere se rezuma in a preveni interventiile creatorilor de politici in activitatile pasnice asumate in mod voluntar de catre persoane fizice. Daca puterea pietei este lasata libera , elaboratorii de politici nu se retrag si privilegiile nu dispar, dar mai devreme sau mai tarziu sistemul va fi in colaps. Totusi convingerile lui Stiglitz ignora aceste informatii fundamentale, si elimina intreaga chestiune presupunand cu o oarecare nepasare ca exista mai multe forme de libertati ale pietei.

In opinia lui Stiglitz, globalizarea statelor din vest au fortat statele mai putin dezvoltate sa-si reduca barierele comerciale si de fapt sa creeze un imens deficit comercial si distrugere structurii fragile de productie.

Liberul-schimb (si globalizarea ) este un joc in care aparent nu exista invinsi, cum ar fi in industria importurilor, fara sa existe si castigatori cum este exemplul industriei exporturilor. Altfel spus, nu se pot face importuri fara sa ai exporturi ca sa poti plati pentru ele. Poate ca ratele de schimb valutar nu s-au depreciat suficient pentru ca ele au fost fixe, iar moneda locala nu era convertibila, sau poate pentru ca ajutorul extern a dat asigurari ca importurile ieftine vor fi de ajutor. Oricare ar fi raspunsul corect, Stiglitz sustine ca globalizarea nu are nimic de a face cu un curs de schimb fix si nici cu ratele de schimb inconvertibile. Si daca Vestul ar fi de condamnat pentru acordarea unui ajutor excesiv tarilor sarace, Stiglitz ar trebui sa mentioneze asta. Dar nu o face. Intr-adevar, cand vorbeste despre partile rele ale unui curs de schimb fix, el le atribuie unei inconsistente a globalizarii.

Dupa cum am mai spus, protectionismul tarilor vestice nu a facut viata usoara tarilor din lumea a 3-a insa protectionismul este opusul globalizarii. Este gresit sa spunem ca cea mai buna politica impotriva protectionismului este centralizarea.

In anii ‚90, globalizarea a fost privita cu un optimism exuberant. Aceasta masura luata la scara mondiala era de așteptat să aducă o prosperitate fara precedent pentru toate țările din lume. Fluxurile internaționale de capital au crescut de șase ori. Noi acorduri comerciale pecetluiau inceputul unei noi ere. Inainte se deschidea mirajul unei lumi perfecte cu locuri de muncă pentru toata lumea și prosperitate in lumea intreaga.

Până la sfârșitul deceniului, deodata globalizarea nu mai era atat de atractiva. Organizatia Mondiala a Comertului intrunita Seattle trebuia să deschidă un nou set de negocieri comerciale dar, în loc de o noua runda, au existat revolte fara precedent in SUA . Motivele erau întemeiate pentru producerea unor astfel de revolte. Un studiu realizat de Banca Mondială a subliniat faptul că, de exemplu, cea mai săracă regiune din lume-Africa sub-sahariană, ajunsese mai rău cu circa 2-3 procente fata de un deceniu in urma.

Stiglitz conchide ca nu numai ca Statele Unite avut cel mai mult de castigat de pe urma instaurarii globalizarii, dar unele din câștigurile sale au fost obtinute in detrimentul altor țări. Până la sfârșitul anilor ‚90, numeroase probleme deveneau evidente: in mod special criza din Asia de Est din 1997, urmată de criza financiară globală din1998. In Mexic a fost un eveniment minor în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Asia, America Latină, Rusia în următorii ani. Dupa constatarile lui Stiglitz , Trezoreria SUA și Fondul Monetar Internațional au încercat atunci să arunce vina pentru criza, departe de politicile pe care le-au urmărit și susținut, precum și a conditiilor pe care ei le stabilisera,subliniind lipsa de transparență și sisteme bancare slabe ale țărilor afectate. Acestea au fost probleme reale, dar nu au constituit motivul principal al caderii, asa cum vom explica in continuare.

Globalizarea a avut unele succese, în special în Asia de Est, unde veniturile populatiei au crescut în1960, 1970, și 1980. Țări precum Coreea au reusit sa isi mareasca veniturile lor de opt ori pe cap de locuitor, sărăcie a fost aproape eliminata, a realizat alfabetizarea intregii populatii, si-a imbunatatit standardele de și si-au ridicat astfel speranța de viață. Aceste țări, si-au bazat cresterea economica pe exporturi și pe absorbția de cunoștințe tehnice din cele mai avansate țări industriale. Astfel, aceste tari au mizat in câștigurile lor pe globalizare, dar pe o globalizare pe care au condus-o si au definit-o în termeni proprii.

China, de exemplu, a avut un succes enorm în ultimii 25 de ani, dar încă nu isi liberalizase pe deplin pietele de capital, prin derogare de la sfatul trambitat de
instituțiile financiare internaționale. China a primit investiții străine directe, dar nu
tipuri de fluxuri de capital destabilizatoare care a lovit acele părți din Asia si care au deschis piețele catre capitalul speculativ.

Prin contrast, Stiglitz aduce in discutie cazul Americii Latine care s-a confruntat cu dificultăți reale, ca urmare a globalizării. La începutul anilor 1990, America Latină a reflectat același tip de optimism pe care Statele Unite si intreaga lume l-a simțit in privinta globalizarii. Creșterea economica rapida a primilor ani a mascat insa probleme ascunse pentru ca la final, intr-un întreg deceniu, creșterea sa fi fost puțin mai mult de jumătate ceea ce a fost în 1950, 1960, sau 1970. Și din această creștere, parti inegale au mers la patura superioara a populatiei superioară sau chiar la zece la sută din populație. Țările din regiune s-au angajat reformelor care aveau sa le creasca deschiderea lor față de restul lumii și care ar fi trebuit să conducă la mai multe piețe eficiente. În schimb, șomajul a crescut cu 3% în fiecare an și din ce în ce mai multi muncitori sau reorientat profesional dar fara o indrumare corecta.

Ceva a functionat prost, și în urma acestor eșecuri rasunatoare, succesele din trecut au fost aproape uitate. Dupa ce reforma nu a reușit, oamenii din America Latină au întrebat de ce, și de ce globalizarea le-a eșuat.

Una din lectiile importante pe care ne-a explicat-o Stiglitz cu simplitate si care reiese din experiența acelor ani este că, atunci când globalizarea este gestionată corespunzător, poate oferi beneficii enorme, beneficii care nu numai ca vor aduce creștere economică, dar va conduce la o crestere economica larg raspandita. Dar când globalizarea nu este bine gestionată, aceasta poate avea efecte foarte adverse.

In primul capitol al cartii sale – "Globalizarea și neajunsurile sale" („Globalization and its discontents”), Joseph E. Stiglitz descrie rolul organizațiilor internaționale în economia globalizată de astăzi, concentrându-se pe Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI). Ambele instituții au fost fondate la sfârșitul celui de-al doilea război mondial la Conferința de la Bretton Woods din 1944 cu scopul de a asigura stabilitatea economică globală și prevenirea depresiunii economice viitoare (FMI), reconstrucția Europei postbelice și mai târziu, de stimulare a dezvoltării în țările în curs de dezvoltare, precum și de a facilita tranziția URSS și țărilor din fostul bloc comunist în economia globală. Deși ambele instituții au obiective diferite (FMI concentrându-se pe macroeconomie, Banca Mondială pe probleme interne structurale), ele au devenit treptat mult mai interconectate.

Cu toate acestea, scopul original al acestor instituții s-a schimbat dramatic în timpul anilor 1980, odata cu schimbarea conducerii. FMI, infiintata cu convingerea că a existat o nevoie de o "acțiune colectivă la nivel global pentru stabilitatea economică", a favorizat brusc politicile de pe piața liberă și reducerea intervenției guvernamentale. Stiglitz susține că aceste instituții, întemeiate pe idealurile de îmbunătățire a comerțului internațional și reducere a sărăciei au eșuat in misiunea lor iar programele lor (precum programele de ajustare structurală) s-au încheiat prin creșterea nivelului de sărăcie și de inegalitate în lumea in curs de dezvoltare.

Stiglitz analizează una dintre problemele majore ale FMI în reușita misiunii sale. În primul rând, pentru ca un program economic să aibă succes, este nevoie să se facă în ordinea corectă (așa numită secvențiere), precum și în sistemul momentului potrivit („pacing”), un factor care a fost adesea subestimat și a provocat probleme sociale și economice majore în tarile în curs de dezvoltare.

De asemenea, atât Banca Mondială și FMI sunt practic guvernate de cele mai bogate țări și nu reprezinta in mod adecvat țările în curs de dezvoltare (șeful Băncii Mondiale este întotdeauna american, șeful European al FMI și SUA este singura națiune care are drept de veto). Nu numai ca instituțiile sunt guvernate de țările cele mai puternice – dar politicile și programele sunt adesea decise de către un grup special a celor care reprezintă fiecare țară. Acești reprezentanți care sunt in cea mai mare parte comunitățile financiare și de afaceri ai tarilor respective, reflecta perspectivele și interesele lor în toate politicile.

Stiglitz compară, de asemenea, fenomenele de globalizare, cu o formare a economiilor naționale, folosind exemplul secolui XIX in Statele Unite ale Americii, atunci când guvernul federal a protejat anumite industrii și a reglementat sistemul financiar înainte de a se deschide spre piața mondială. Pentru a fi în măsură să comercializeze într-o lume globalizată, in primul rand o țară trebuie să își consolideze economia la un nivel in care nu este extrem de vulnerabila la fluctuatiile pietei. Din păcate, Stiglitz subliniază, nu există nici un guvern mondial care sa asigure procesul de globalizare – cu exceptia a catorva instituții internaționale (Banca Mondială, FMI și OMC).

De asemenea, Stiglitz discută motivele pentru care globalizarea a devenit in zilele noastre un subiect atât de controversat. În timp ce protestele împotriva FMI și politicile Băncii Mondiale nu sunt un fenomen nou, răspunsurile recente la aceste politici ale societăților din țările dezvoltate este un semn clar al unei mișcări „anti-globalizare” în creștere. Acest fenomen este extrem de important, deoarece dă oportunitatea celor ale căror destine nu au fost pe deplin luate în considerare, sa fie ascultati.

Stiglitz concluzionează că globalizarea economiei are potențialul de a face bine in lume. Cu toate acestea, de prea multe ori a provocat mai mult rău decât beneficii, în special pentru cele mai sarace segmente ale societății. Banca Mondială și FMI au esuat în eliminarea sau cel putin reducerea sărăciei si asigurarea stabilității economice.

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

O viziune interesanta asupra globalizarii si crizei mondiale exprima Stiglitz in cartea sa „In Cadere Libera” („Freefall: America, Free Markets, and the Sinking of the World Economy”) care este o critică ideologică a capitalului financiar și enuntarea teoriei piețelor economice libere. Stiglitz susține că capitalul financiar și Wall Street controleaza butonul de comanda al economiei americane. El subliniază legătura Washington-Wall Street, unde primeaza interesele de clasă de pe Wall Street. Stiglitz descrie și felul în care administrația Obama a continuat politica de salvare și filozofia "prea mari ca să cadă", moștenită de la G.W.Bush.

Direct si pe intelesul tuturor, Stiglitz prezice ca oamenii din întreaga lume sunt pe calea pierzarii pe altarul ideologiei fundamentalismul pietei.Acest brand al fundamentalismul de piață, care pune accentul pe piețele libere, sau liberalizarea pieței, și intervenția minimă a guvernului în economie, este rezultatul direct al obsesiei pentru eficienta care domină justitia și economia nu numai a Statelor Unite, ci a lumii intregi. Potrivit teoriei economice, piața liberă asigură alocarea eficientă a resurselor. Este, în fond, admite Stiglitz, vechea credință a lui Adam Smith în „mâna invizibilă”, care face astfel încât acțiunile individuale interesate să conducă în cele din urmă la bunăstarea generală a societății. În realitate, însă, piețele nu sunt atât de eficiente; de aceea, este oricând posibilă și legitimă intervenția guvernamentală pentru a aduce anumite reforme sau „îmbunătățiri Pareto” (Pareto improvements), care să ofere tuturor membrilor societății o „situație mai bună”.

Inca o data, cauza declansarii marii prabusiri economice din 2008 rezida in principal in pietele si institutiile financiare care au aparut pe baza teoriilor economice, teorii care s-au dovedit a fi gresite, sustine Stiglitz. Aici Stiglitz se desparte de ideologia prevalenta asupra rolului pietelor libere. Inainte de prabusirea dura din 2008, era larg acceptat conceptul – si inca este pentru oamenii de finante din Wall Street – ca pietele libere sunt eficiente, iar daca ceva merge gresit, se va "auto-corecta".

"Pietele lasate singure in mod evident pica – si pica destul de frecvent", argumenteaza Stiglitz in cartea sa-„Freefall”.

Lui Stiglitz ii place sa il foloseasca pe Alan Greenspan, fost presedinte al FED, ca exemplu de cineva care nu aproba reglementarea economiei, nici macar pentru a proteja interesele publice impotriva fraudei. In acest punct de vedere, rolul bancilor centrale este in principal pentru a mentine dobanzile scazute. Stiglitz remarca rapid ca nu arunca vina asupra personalitatilor, cum ar fi Greenspan, ci pe "defectele fundamentale ale sistemului". El spune ca daca Greenspan nu ar fi fost numit presedinte al FED de catre presedintele Ronald Reagan atunci "ar fi gasit pe cineva caruia nu ii place reglementarea".

Stiglitz propune astfel axioma ca daca pietele sunt lasate singure, bazandu-se pe interesul propriu al participantilor la piata, ele nu aduc nici eficienta optima si nici nu garanteaza prosperitatea. "Economiile au nevoie de un echilibru intre rolul pietelor si rolul guvernului… In ultimii 25 de ani America a pierdut acest echilibru si a impins perspectiva sa neechilibrata asupra tarilor din lumea intreaga", spune Stiglitz. Lui ii place sa ne reaminteasca faptul ca guvernul a salvat in mod repetat pietele de greselile lor si enumera un numar aproape fara sfarsit de tari unde s-au folosit banii publici pentru a restaura sanatatea economiei dupa practici indoielnice de creditare.

Logica conventionala intre oamenii de finante si economisti, care se subscrie ideologiei pietelor descatusate este ca prabusirea curenta a fost "un cutremur" care s-a intamplat in pietele financiare, iar cu unele reparatii prosperitatea va reveni. Stiglitz contrazice aceste notiuni si afirma ca "a fost creata de om" si "ar fi putut fi evitata".

„Freefall” descrie in detaliu particularitatile care au dus la prabusire si recesiune profunda. Produse financiare noi cu merit dubios, cum ar fi creditele subprime, au creat o bula suportata prin imprumuturi proaste. Bula a fost umflata de noi inovatii – "collateralized debt instruments" si "credit default swaps" – ascunzand adevarata valoare a proprietatilor. Stiglitz propune cateva sugestii despre cum ar trebui aplicate controalele, cum ar fi cresterea platilor cu banii jos la cumpararea unei case. Multi oameni cu puterea de a lucra cu asemenea chestiuni nu puteau fi de acord ca este o bula si gandeau ca va fi o crestere economica nesfarsita. Dar apoi bula s-a spart, iar asta a dus la prabusirea pietei.

El mai spune ca pietele financiare efectueaza patru functii: aloca capital, gestioneaza riscul si mobilizeaza economiile in timp ce pastreaza scazute costurile tranzactiilor. Stiglitz afirma ca institutiile financiare americane nu si-au indeplinit datoriile sociale in cele patru functii. In particular, ele au calculat gresit riscul de faliment al creditelor subprime. Ele au alocat gresit capital si au incurajat indatorarea excesiva. Ca dovada ca ceva era in dezechilibru, Stiglitz a observat ca sectorul financiar a contribuit cu 40% la profiturile corporatiilor inainte de prabusirea pietei. Ceea ce trebuia sa fie un mijloc de a ajunge la capat a devenit ea insasi un sfarsit, ne clarifica Stiglitz.

In teorie, disciplina pietei ar fi pedepsit bancile pentru ca s-au implicat in practici de prada, "imprumutarea dincolo de capacitatea oamenilor de a plati, cu credite care combinau riscuri inalte si costuri inalte de tranzactionare". Caderea AIG si nevoia platii din banii publici a 200 miliarde $ a fost cauzata de derivate – "bancile jucand cu alte banci". Stiglitz spune ca au existat (si inca mai exista) stimulente rele in economie care au hranit "cultura de asumare de risc", care a "capturat intreg sistemul". Mai mult, cunoscand ca exista companii "prea mari ca sa cada", a adus un stimulent imens pentru luarea de riscuri excesive. Reglementatorii si procesul de reglementare ar fi trebuit sa constranga aceste excese, dar nici ei nu si-au facut treaba, spune Stiglitz, cu toate ca prabusirea are cauza in principal in "comportamentul nesabuit al bancilor".

Se intrevad insa doua cai de a creste profitul, spune Stiglitz. Una este de a asuma un risc mai mare, iar alta este de a deveni mai eficient. Prima care este in general iresponsabila, pentru ca supune institutia la risc, in timp ce a doua construieste o fundatie solida pentru prosperitate. Bancherii au ales-o pe prima, "calea usoara" in anii 2003 – 2007. Dar in final au pierdut mai mult in 2008 decat au adunat in anii precedenti de comportament riscant. Marile banci s-au concentrat pe produse netransparente, complexe, facute pe sub tejghea, unde fortele competitiei nu functioneaza prea bine, iar profiturile sunt facute la limita, spune Stiglitz. Cand bancile pierd bani, cei responsabili sunt rasplatiti cu bonusuri. In mod clar, sistemul avea "o structura nefunctionala de stimulente".

In mod repetat, Stiglitz a facut referire la "costurile sociale ridicate" pe care aceste comportamente le-au produs poporului american si lumii. Aproape unul din cinci este ori somer, ori angajat part-time, ori a renuntat sa mai caute. Pentru populatia de culoare, somajul "oficial" este de 48%, care nu include si cautatorii descurajati de joburi. Unul din patru credite este sub nivelul 0, adica ceea ce se datoreaza depaseste valoarea casei. Aceste credite nu vor mai putea fi rambursate. De asemenea din pacate, din cauza greselilor facute, economia se comporta acum mult sub capacitatea sa – la o distanta de cateva trilioane.

Stiglitz susține că o justitie și o economie mai cuprinzatoare, care sa se concentreze pe organizarea intervenției guvernului in susținerea creșterii macroeconomice, precum și eficiența pieței este ceea ce este necesar pentru a corecta globalizarea si a indrepta situatia economica. Intelegem cum Stiglitz ii provoaca pe cei din justitie sa creeze un cadru legal și instituțional pentru a facilita o globalizare cu rezultate mult mai bune decât cea care a apărut sub fundamentalismul de piață. Practic, apelul este de a restructura fundamentul juridic și de reglementare a globalizarii pentru a reflecta mai bine învățăturile științei economice spre deosebire de ideologia pieței libere.

Astfel, Stiglitz invoca faptul ca instituțiile trebuie să fie restructurate pentru a fi mai democratice și mai rezistente la influențele intereselor speciale. Statele care sunt expuse la globalizare completa trebuie să aibă o infrastructură adecvată social, fizic și de reglementare pentru a putea permite piețelor să prospere, la cel mai inalt nivel posibil.

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

Traduceți orice site web

Guardian.co.uk-Marea Britanie

The White House-Statele Unite ale Americii

Louvre-Franța

Yomuiri Online-Japonia

L'Express-Franța

NouvelObs-Franța

Bild.de-Germania

BBC News-Marea Britanie

El Confidencial-Spania

Onet.pl-Poloneză

盆栽-Japonia

La Información-Spania

Utilizați Google Traducere în mai multe feluri

Lingviști, roboți sau extratereștri? Aflați despre tehnologia pe care se bazează serviciul Google Traducere și despre modurile în care ne puteți ajuta să o îmbunătățim.

Doriți să utilizați traduceri? Traduceți text direct din pagina dvs. de pornire iGoogle.

V-ați dori ca fanii dvs. norvegieni să vă poată citi blogul?Instalați Elementul Google Traducere pentru a oferi cu ușurință o traducere.

Extindeți-vă la nivel mondial. Faceți publicitate în mai multe limbi utilizând Google Global Market Finder.

În final remarcam constatarea directa a lui Stiglitz: „Căderea de pe Wall Street inseamna pentru fundamentalismul de piață ceea ce a insemnat căderea Zidului Berlinului pentru comunism” si anume prabusirea transmite tuturor că acest mod de organizare economică s-a dovedit a nu fi viabil. Cu totii ne dam seama, poate prea tarziu, că modelul nu a functionat si nu ar fi functionat niciodata. Acest moment marcheaza realitatea ca pretentiile de liberalizare a pieței financiare au fost false.

CAP. 2. PERSPECTIVE ASUPRA CRIZEI ECONOMICE

2.1. Esecul statului in prevenirea crizei financiare in acceptia lui Stiglitz

Guvernul a avut un rol important in pietele financiare dar este stiut faptul ca succesul interventiilor guvernului nu a fost deplin. Printre teoriile sale, Stiglitz sustine ca rolul statului in sistemele financiare este extrem de important dar numai in cazul in care intervențiile sale sunt bine concepute. El stabilește astfel principiile de intervenții guvernamentale examinand alte trei domenii de intervenție – credit direcționat, regresie financiara și politica în domeniul concurenței și identifică împrejurările în care o anumită cantitate de represiune financiare poate fi intr-adevar benefica.

Rolul statului în piețele financiare este un rol motivat de disfuncționalitățile unei piețe omniprezente. Spre exemplu, in majoritatea economiilor cu creștere rapidă din Asia de Est guvernul a avut un rol activ în crearea instituțiilor financiare, în reglementarea lor, și în directionarea de credit, care să sporească atat stabilitatea economiei și care sa asigure solvabilitatea instituțiilor financiare în moduri care îmbunătățesc perspectivele de crestere.

Țările trebuie să profite de contextul actual sa isi diversifice economiile și sa isi diminueze dependența excesivă de exportul de materii prime, sa investeasca mai mult în agricultură, sa identifice noi surse de finanțare și sa urmareasca relatile comerciale mai mult cu Asia.
Astfel, constatam ca guvernele au un rol crucial de jucat pentru ca tarile lor sa reuseasca sa castige aceste oportunități. Sectorul financiar poate fi un instrument-cheie, de exemplu prin înființarea de bănci naționale de dezvoltare, rentabilitatea mai puțin orientată pe termen scurt decât in cazul sectorului privat.

Statele ar trebui să creeze, de asemenea, condiții favorabile pentru dezvoltarea sectorului privat, care implică consolidarea guvernării. Guvernare mai puternică ar forța guvernele să se pregătească mai bine pentru crize viitoare, de exemplu prin consolidarea sistemelor de protecție socială. Stiglitz ne aduce aminte inca o data ca inainte, guvernele se axau pe stabilitate, si erau insuficient concentrate asupra creșterii economice, și de multe ori nici una, nici alta nu reuseau. Creșterea durabilă reală poate fi atinsa doar prin stabilitate și prosperitate comună.

In continuarea acestei lucrari vom arata cum Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2001, examinează rolul jucat de stat in criza financiara pornind de la câteva concluzii teoretice generale extrase din experiența sa nemijlocită a „eșecurilor guvernului” în Administrația Clinton, ca președinte al Council of Economic Advisers între anii 1995-1997. De ce nu reușesc („eșuează”) guvernele să realizeze adevarate reforme prin politicile lor în domenii precum cel industrial, comercial, agricol, social, sanitar sau al mediului înconjurător? Propriu-zis, aceste politici, dacă ar fi realizate, ar reprezenta cel puțin „îmbunătățiri cvasi-Pareto”, adică ar aduce beneficii difuze unor grupuri largi de cetățeni și costuri concentrate unui grup restrâns. Răspunsul clasic la această chestiune a fost oferit încă de Mancur Olson, care a argumentat că organizarea grupurilor mari pentru a lupta împotriva grupurilor mici, cu interese concentrate, întâmpină problema greu surmontabilă a „beneficiarilor clandestini” (free-riders). Această teorie este incompletă, însă, pentru că nu explică de ce politici care nu prejudiciază pe nimeni nu sunt adoptate.

Pornind de la înțelegerea sa a puterilor și limitelor guvernamentale, Stiglitz avansează patru ipoteze în stare să explice de ce astfel de îmbunătățiri Pareto posibile eșuează în mod sistematic:

Incapacitatea guvernului de a-și asuma „angajamente” (commitments) pe termen lung. Procesul politic se află într-o dinamică neîntreruptă, astfel încât deciziile adoptate la un moment dat prefigurează decizii și chiar coaliții politice pro și contra viitoare. De aceea, îmbunătățirile posibile trebuie văzute și ele în această perspectivă dinamică. O reformă este parte a unui flux neîntrerupt de politici publice; ea poate fi favorabilă tuturor grupurilor relevante în stadiul inițierii ei, dar poate amenința să submineze interesele unui sau unor grupuri în stadiile sale ulterioare. Aceste grupuri, anticipând că, pe termen lung, reforma în cauză îi va pune într-o „situație mai proastă” (worse off), acționează în sensul zădărnicirii ei.

După cum relatează Stiglitz, la începutul Administrației Clinton a elaborat un Plan Național de Acțiune împotriva încălzirii globale. Între numeroasele acțiuni preconizate se afla una care reprezenta în mod clar o îmbunătățire Pareto: dezvoltarea hidrocentralelor naționale. Acestea vindeau curentul electric sub prețul pieței, dar, inclusiv din această cauză, nu aveau mijloacele financiare necesare pentru a face investiții suplimentare și a se dezvolta. De aceea, Planul propunea ca firmele private să liciteze dreptul de a realiza aceste investiții, vânzând apoi curentul electric suplimentar obținut la prețul pieței.

Această propunere avea toate caracteristicile unei îmbunătățiri Pareto autentice: beneficiarii existenți la acea dată urmau să primească în continuare curentul electric subvenționat, nimeni nefiind prejudiciat (worse off). Propunerea era bună pentru buget (obținând venituri suplimentare substanțiale din vânzarea drepturilor); era bună pentru economie (se producea curent electric ieftin); era bună pentru mediu (se reduceau emisiile de carbon). Beneficiarii „subvenționați” s-au împotrivit însă propunerii, dorind bineînțeles ca upgrad-area hidrocentralelor să se realizeze în continuare cu fonduri publice, iar nu cu fonduri private, care ar fi amenințat ca, pe viitor, să elimine subvenția. Apoi, propunerea în sine făcea subvenția existentă transparentă, subminându-i astfel „viabilitatea politică”. Iar guvernul nu putea, dată fiind durata limitată a mandatului său, să facă un angajament credibil că subvenția va continua să fie acordată și în viitor. Guvernul existent nu putea angaja guvernele viitoare. Teoreticienii alegerii publice, precum James M. Buchanan, argumentează cum apelul la Constituție poate fi, în cele din urmă, singura formă cuprinzătoare și credibilă de angajament politic, căci nu numai aplicarea, ba chiar și abandonarea unor politici publice poate impune costuri sociale deosebit de mari. Stiglitz dezvoltă această argumentare arătând că există o întreagă gamă de acțiuni politice care măresc „costurile tranzacțiilor”, făcând astfel dificile schimbările, inclusiv îmbunătățirile Pareto.

Formarea coalițiilor. A doua ipoteză care explică eșecul guvernului de a realiza îmbunătățiri autentice sau măcar îmbunătățiri cvasi-Pareto este extrasă din teoria formării și negocierii coalițiilor. Obiecția principală care a fost adusă ideii că negocierea parvine la rezultate eficiente este „informația imperfectă”, care produce rezultate suboptime. Negocierile la scară mare nu se consumă decât rareori într-un episod sau o rundă unică, ci în mai multe, fiecare rundă afectând-o într-un fel sau în altul pe următoarea. O dispută sindicală, de exemplu, înfruntă, poate fără să-și dea seama, problema complexă a dinamicii incertitudinii și a informației imperfecte. „Grevele sunt o manifestare a ineficienței negocierii în sectorul privat; eșecul de a legifera îmbunătățiri Pareto este o manifestare a sa în sectorul public”. Caracterul dinamic al negocierilor are și alte consecințe. O lege poate consolida puterea unor grupuri, dar o poate slăbi pe a altora. Ea influențează formarea coalițiilor și, astfel, rezultatul global al procesului politic. „Jucătorii” politici știu foarte bine că unele măsuri pot părea, pe termen scurt, îmbunătățiri Pareto, pentru ca pe termen lung să se dovedească a fi în dezavantajul unora dintre ei, ceea ce îi determină să acționeze în consecință.

Competiția distructivă. Susținătorii economiei de piață exaltă virtuțile competiției. Dar, în absența „competiției perfecte”, un caz-limită al teoriei economice, competiția reală poate uneori fi distructivă. Aceasta ia forma jocului cu suma nulă, unde câștigurile unora sunt obținute pe cheltuiala celorlalți. La rândul său, competiția politică, departe de a fi perfectă, are adesea această structură, cu învingători puțini și perdanți numeroși.

Incertitudinea cu privire la consecințele schimbării. „Informația imperfectă”, de asemenea, împiedică, negocierile politice reciproc benefice. La bursă, „asimetriile informației” întrerup adesea tranzacțiile. Tot astfel în politică, există un scepticism general care face astfel încât toate reformele propuse să fie privite ca și cum ar aduce în mod exclusiv beneficii unora în dauna celorlalți. „Dar politica publică (policy), spre deosebire de politică (politics), nu este un joc cu suma zero”, afirmă Stiglitz. Într-adevăr, este posibil ca unele politici publice să fie îmbunătățiri autentice. De aceea, este sarcina specialiștilor să releve această posibilitate oricând și oriunde este posibil – o sarcină cu atât mai dificilă cu cât retorica politică în democrațiile contemporane este adesea pe cât de simplistă, pe atât de abundentă. Apoi, caracterul netransparent, dacă nu de-a dreptul secretul care caracterizează adoptarea unor decizii politice induce și mai mult îndoiala că ele pot fi îmbunătățiri autentice. Secretul agravează eșecurile guvernului, îi decredibilizează angajamentele, stimulează competiția distructivă și obstrucționează consensul publicului cu privire la reformele preconizate. Dacă politica se face în secret, oricine poate presupune că anumite grupuri de interese vor obține avantaje diferențiate nemeritate, dacă nu în mod direct pe socoteala sa, atunci în dauna publicului în ansamblul său.

Stiglitz ne face sa constientizam faptul ca există însă „stimultente” puternice pentru a păstra și chiar a cultiva secretul în politică. Secretul creează „rente” substanțiale pentru cei care au acces la el, căci în societatea actuală, complexă și dinamică, informația este o marfă valoroasă, rară. Și, oriunde și oricând există o marfă rară, apare o piață, în care părțile – vânzătorii și cumpărătorii – încearcă să prezerve raritatea creată chiar și în mod artificial. În societățile actuale, conținutul acestor informații secrete se referă în general la oportunitățile de „afaceri cu statul”, fie la nivel central, fie la nivel local. Mai precis, ele oferă „inițiaților” accesul la fluxurile uriașe de fonduri financiare destinate producerii unor bunuri și servicii publice. De aceea, transparentizarea deciziei politice ar putea reduce toate aceste activități creatoare și căutătoare de „rente” birocratice, guvernamentale. Există și o altă „arenă” în care procesul politic și luarea deciziei raționale intră în conflict. Elaborarea politilor publice actuale reclamă adesea expertiza specialiștilor. Este și cazul „politicilor” întreprinderilor private mari și complexe, care sunt conduse de experți. Prin contrast, este izbitor caracterul neștiințific al discursului politic actual, cultivat cu obstinație de politicienii care sunt convinși că, dacă ignoră cu totul argumentele experților, se vor face mai bine înțeleși de către alegătorii lor.

În concluzie, apreciază Stiglitz, cu cât procesele politice, guvernamentale sunt mai transparente, mai democratice, mai participative și mai consensuale cu atât este mai probabil ca deciziile să fie mai corecte și cu rezultate finale care să fie îmbunătățiri Pareto autentice.

Recent, Joseph Stiglitz a revenit asupra conceptualizării eșecurilor guvernamentale, acordând o atenție specială cauzelor crizei economice globale actuale. În condițiile ideale descrise de teoria economică, argumentează el, indivizii, acționând pe cont propriu, obțin rezultate „eficiente Pareto”, adică niciunul nu poate fi făcut better off fără a face pe altul worse off. Ei sunt raționali, bine informați și operează pe piețe competitive, inclusiv pe piețele creditului și ale asigurărilor. Cum aceste condiții ideale nu se întâlnesc în nicio societate, sunt necesare „intervențiile guvernamentale care pot să sporească eficiența societală și/sau echitatea”. Unele intervenții au fost deja larg acceptate în societățile dezvoltate: legile antitrust, menite să împiedice formarea monopolurilor și abuzurile lor; legile de protecție a consumatorilor; reglementările de menținere a siguranței și solidității sistemului financiar destinate limitării „externalităților sistemice”, adică a „efectelor de revărsare” (spillover effects) asupra celor care nu sunt părți ale tranzacțiilor etc.

Criza economică actuală a făcut necesară intervenția guvernamentală post factum. Dar Stiglitz este de parere ca politicile publice ale guvernelor trebuie gândite astfel încât să împiedice sau cel puțin să limiteze acțiunile care au astfel de efecte perverse, economice și sociale, devastatoare. Acestea nu sunt însă singurele rațiuni care reclamă intervenția guvernamentală. Piețele sunt ineficiente și pentru alte rațiuni, studiate de economiști precum Stiglitz de mai bine de două decenii: existența stimulentelor puternice pentru participanți de a exploata „asimetriile informației”, ignorând adesea „managementul riscului”. Apoi, chiar atunci când piețele sunt eficiente, ele pot produce rezultate socialmente indezirabile. „Cei bogați și puternici”, scrie Stiglitz, „pot «exploata» pe ceilalți într-un mod «eficient»: câștigurile unora sunt compensate de pierderile celorlalți și, în limbajul economic tradițional, atâta vreme cât este așa, piețele sunt eficiente. Nimeni nu poate fi făcut better off fără a face pe altcineva worse off. Dar astfel de rezultate sunt socialmente injuste și inacceptabile”.

De aceea, guvernele ar trebui să intervină cu politici mai mult sau mai puțin intruzive. În ultimul timp, politica publică a oferit „pachete” cuprinzătoare de intervenție, pornind de la ideea larg acceptată potrivit căreia costurile intervenției sunt mai mici decât costurile, realmente uriașe, ale neintervenției. Pe piețele financiare, acestea vizează: accesul la informații; restricții asupra „schemelor de stimulente” (inclusiv conflictele de interese); restricții asupra proprietății; restricții asupra unor comportamente „dăunătoare” și chiar subvenții menite să încurajeze comportamente „constructive”, „adecvate”. În plus, există intervenții menite să asigure competitivitatea piețelor.

După cum apreciază Stiglitz, „unul dintre marile eșecuri pe care criza financiară globală recentă l-a demascat este acela că am permis instituțiilor financiare să crească «too big to fail»”. Ele exploatează puterea pieței, expun întreaga economie unor riscuri sistemice, dezvoltând chiar „stimulente perverse” care încurajează și perpetuează acest comportament. De exemplu, conducătorii acestor instituții „prea mari pentru a da faliment” sunt conștienți că, dacă se aventurează în activități financiare de mare risc, dar și deosebit de profitabile, și dau greș, guvernul va interveni pentru salvarea lor; dar, dacă au succes, obțin profituri uriașe pe termen scurt.

Apoi, unele intervenții ar trebui să aibă în vedere limitarea eșecurilor pieței din rațiuni de echitate. Această criză a dezvăluit un alt eșec de proporții al reglementării guvernamentale, nereușind să împiedice exploatarea persoanelor sărace și mai puțin educate de către instituțiile financiare care le-au oferit împrumuturi. „Acești oameni nu au fost capabili să evalueze bine riscurile asociate cu diferitele oferte de împrumut, precum ipotecile cu dobândă variabilă și amortizare negativă, într-o perioadă în care nivelul dobânzilor era la un nivel istoric scăzut. … Rezultatul este un dezastru social și economic masiv: oamenii și-au pierdut locuințele și economiile de-o viață, iar economia noastră înfruntă volatilizarea”.

În principiu, orice reglementare impune limite acțiunilor unor indivizi sau firme, care pot protesta arătând că pierd profituri sau că reglementarea are efecte adverse asupra inovării economice și sociale. Dar obiectivul reglementării este acela de a limita sau preveni consecințele sociale indezirabile în situațiile în care profitul privat nu este un standard adecvat de evaluare a bunăstării sociale. Apoi, unele reglementări pot fi gândite astfel încât să încurajeze inovații care sporesc bunăstarea socială. Prin urmare, reglementarea este necesară atunci când costurile și beneficiile sociale, pe de parte, și cele private, pe de altă parte, se află în dezacord. „Sistemul financiar american a fost foarte inovativ, dar în ultimul timp inovația s-a îndreptat în mare măsură către escamotarea legilor și reglementărilor destinate să asigure eficiența, echitatea și stabilitatea sectorului financiar”.

După cum apreciază Stiglitz, nicio idee teoretică nu a avut o influență mai mare asupra politicilor publice în societățile moderne și contemporane decât ideea lui Adam Smith că firmele maximizatoare de profit, în interacțiunea lor cu consumatorii raționali, maximizatori de utilitate pe piețele competitive, sunt conduși ca de o „mână invizibilă” să realizeze bunăstarea generală a societății. Desigur, Smith era, de asemenea, conștient și de limitele pieței, nu doar de virtuțile ei, mai mult decât unii dintre urmașii săi actuali. Prin contrast, sunt deosebit de vizibile astăzi numeroase eșecuri ale pieței, aceasta producând prea mult din unele lucruri (precum poluarea) și prea puțin din altele (inovarea). În realitate, piețele nu sunt aproape niciodată pe deplin eficiente. Iar recunoașterea acestui fapt poate conduce la schimbarea presupozițiilor generale ale teoriei economice.

Mult timp, prezumția că piețele sunt eficiente a fost larg împărtășită de economiști, cu mentiunea că numai situațiile excepționale (precum monopolurile sau poluarea excesivă) justifică intervenția guvenamentală. „Astăzi, printre economiștii mainstream, nu mai există prezumția că piețele sunt eficiente”. Ei argumentează că intervențiile guvernamentale sunt necesare în acele domenii în care eșecurile pieței sunt cele mai evidente, precum cel financiar, de exemplu, care este totodată și subiectul crucial al controverselor actuale asupra politicii publice.

Eșecul cel mai evident al sectorului financiar este reprezentat, după Stiglitz, de „externalitățile sistemice”: cei din afara sistemului financiar suportă consecințele greșelilor celor din interiorul său. Aceștia din urmă au dezvoltat practici de creditare, de exemplu, care au consecințe grave asupra întregii economii și societăți. „Stimulentele” celor care iau deciziile de împrumut au devenit incompatibile chiar cu interesele acționarilor băncilor. Sistemul actual de bonus-uri permite managerilor bancari de la toate nivelurile să ia decizii de creditare extrem de riscante pentru a obține recompense mari, evitând în schimb consecințele evoluțiilor financiare negative. Acesta este, în termenii lui Stiglitz, „socialismul în stil american”, care privatizează câștigurile și socializează pierderile. De aceea, reglementarea pieței financiare ar trebui să vizeze reforma acestor „stimulente perverse”, care au consecințe sistemice dramatice, cu mari costuri pentru contribuabili și pentru întreaga economie.

Supozitia că indivizii iau în mod necesar decizii economice raționale nu a fost atacată în mod serios până de curând. Cercetări recente au arătat însă că indivizii acționează adesea sistematic într-un mod diferit de cel indicat de modelul tradițional al raționalității. Daniel Kahnemann, de exemplu, a primit premiul Nobel pentru economie în anul 2002 pentru analiza acestor „iraționalități”, care s-a dezvoltat deja într-un subdomeniu important numit economie comportamentală. „Eșecul oamenilor de a acționa rațional este important mai cu seamă în evaluarea riscului – care este, desigur, centrală pentru piețele financiare”. La rândul său, Alan Greenspan atrăgea atenția asupra a ceea ce el a numit „exuberanța irațională” încă din 1996, continuând însă să creadă că, în cele din urmă, piața se autoreglează. Criza economică actuală a slăbit această credință.

Apoi, chiar dacă indivizii și firmele s-ar comporta în mod rațional, „stabilitatea sistemică” nu ar fi asigurată: căci există externalități. Acesta este argumentul ultim în favoarea unor noi reglementări ale piețelor financiare. Vechile structuri de reglementare au eșuat în mod evident, astfel încât eșecurilor pieței li s-au adăugat eșecurile guvernului.

Cum poate fi preîntâmpinat eșecul noilor reglementări? Răspunsul nu este ușor, ne spune Stiglitz, dar abordarea adoptată acum de guverne pare corectă: „supraveghere multiplă, un sistem extins de verificări și echilibrări (checks and balances). Costurile duplicării sunt de departe mai mici decât costurile greșelilor”.

Piețele libere rămân, desigur, în centrul oricărei economii și societăți moderne, dinamice și prospere. Dar piețele nereglementate nu servesc întotdeauna interesul public. „De peste două sute de ani, teoria economică și experiența istorică au arătat că piețele financiare eșuează adesea să îndeplinească funcțiile lor esențiale de a manageria riscul și de a aloca banii în mod eficient, cu consecințe sociale și economice dezastruoase”. Necesitatea unor intervenții adecvate și eficiente ale guvernelor, oriunde și oricând este cazul, se impune de la sine.

2.2. Dezechilibrele economice in lume si « terapii de soc »

Criza financiară a pus fata in fata economiile de piață emergente cu două șocuri:
O oprire bruscă a intrărilor de capital determinate de răscumpărarea datoriilor la nivel mondial,
Un colaps a cererii de export asociate cu criza la nivel mondial.

Deși perspectiva de ansamblu s-a îmbunătățit oarecum, recuperarea este caracterizată prin un anumit grad de incertitudine. Majoritatea marilor economii de piață emergente, inclusiv China, India, Brazilia, și Turcia, au trecut prin criza financiară relativ neatinse. Statele din Asia au inceput început anul într-o formă mai bună punct de vedere economic decât cele mai multe state din restul lumii. Această regiune va avea cea mai rapidă creștere din lume, care reflectand fundamentele sale puternice, China indeplinind rolul de motor independent in creșterea regionala. Cele mai multe țări din Africa Subsahariană si-au revenit rapid din criza financiară, dar ritmul de recuperare a variat în cadrul regiunii. Țările în curs de dezvoltare, în special statele-insula, au fost lovite de progresul din țările industrializate, inclusiv de consecințele negative ale schimbărilor climatice. Aceste tari sunt foarte vulnerabile la șocurile economice dincolo de controlul intern,asa incat au fost profund afectate de dependența lor la exporturile în Regatul Unit, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Beneficiile pe care statele-insula așteapta să le culeagă de la globalizare, adica de la cresterea comerțul la cooperări mai numeroase pentru o dezvoltare mai mare, au fost în general mult mai dificil de valorificat decat s-a crezut inițial.

Marea Recesiune din 2008 a atins cele mai îndepărtate colțuri ale pământului.

Joseph Stiglitz, laureat Nobel pentru economie, analizeaza cele 5 motive fundamentale care, in opinia lui, au adus SUA dar si restul lumii in situatia de criza in care suntem. Inlocuirea, in 1987 a lui Paul Volker din functia de presedinte al Fed cu Alan Greenspan care, la solicitarea presedintelui Ronald Reagan, a deschis robinetul politicii monetare fara a respecta cea de-a doua misiune a bancii centrale: cea de regulator. Greenspan a 'prezidat' doua bule financiare – cea din IT si cea imobiliara.

Distrugerea barierelor. Costurile filozofiei dereglementarii se vor face simtite si in anii urmatori. Abrogarea in 1999 a 'Glass-Steagall-Act', care era in vigoare inca din 1933 (sub Roosevelt) si care impartea cu strictete bancile de afaceri de cele comerciale, a fost sarita de diferite institutii financiare.

Administratia Bush a operat celebra reducere a impozitelor pentru cei bogati. Coroborata cu deschiderea robinetului cu bani al Fed a condus America pe drumul traiului pe credit.

Comedia cifrelor. Diversele scandaluri financiare (Enron si altele), unele cu complicitatea activa a organelor de control ori a celor de rating si care au ingreunat 'nota de plata' atat a companiilor cat si a bancilor.

Lovitura de gratie. In opinia lui Stiglitz, administratia Bush si Banca Centrala au dat in 3 oct 2008 lovitura de gratie sistemului financiar autorizand planul de salvare al sistemului financiar (The Emergency Economic Stabilization Act of 2008) al lui Paulson.

In cartea lui Globalizarea și neajunsurile sale, Joseph Stiglitz are un capitol intitulat "Cine a pierdut Rusia?". Răspunsul lui Stiglitz la aceasta intrebare este FMI și Departamentul Trezoreriei SUA, care a încurajat Rusia să adopte politici speciale prin "Consensul de la Washington", si care a implicat liberalizarea comerțului, asa-numita stabilizare financiară și privatizarea. El sustine ca "acel tip de promovare de către Rusia a capitalismului erzatz (imitatie) nu a oferit stimulente pentru crearea de prosperitate și creștere economică, ci mai degrabă pentru desfiintarea de active".

Stiglitz se plânge de faptul că FMI a obligat Rusia să întreprindă reforme radicale de piață, dar măsurători obiective realizate de BERD arată că Rusia a efectuat reformele sale mult mai lent decât restul tarilor din Europa Centrală și statele baltice. Comuniștii și aliații lor în cadrul reformelor au împiedicat Duma. Numai după ce reformele Rusiei au avansat suficient de mult s-a reusit creșterea economică, și in august 1998 tara a trecut de pragul critic.
În timp ce Stiglitz acuză FMI de lipsa ajutorului real acordat tarilor în criză financiară, acțiunea FMI apare ca un succes remarcabil in retrospectiva. Problema Rusiei a fost un deficit bugetar excesiv de circa 8% din PIB. Pentru a finanța, guvernul a luat prea multe credite interne și externe si aceasta a fost cauza principală a prăbușirii financiare in august 2008. Stiglitz susține că rata de schimb a fost extrem de supraevaluata, dar în realitate, nu Rusia a avut un deficit de cont curent. O altă problemă s-a pretins a fi colectarea impozitelor, dar guvernul a colectat o treime din PIB în impozite, exact la fel ca la nivelul Statelor Unite. În schimb, problema reală de buget au fost subvențiile enorme, acordate in mod corupt si preferential întreprinderilor, iar principala problemă de reglementare a fost de colectare arbitrară și ilegala a impozitelor.Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

In celalat colt al lumii, in Australia, Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

Kevin Rudd, care a fost prim-ministru cand criza a lovit, a pus în aplicare unul dintre pachetele cele mai bine proiectate de orice țară din lume. El si- a dat seama că a fost important să se acționeze din timp, folosind banii pe care i-ar fi cheltuit repede, dar in acelasi timp, dupa toate aceste masuri, exista un risc ca Australia sa nu fi trecut cu totul peste aceasta criza. Deci, prima parte a stimulentelor a constat in acordarea de subvenții în numerar, urmate de investiții, care ar fi luat mai mult timp pentru a fi aplicate.
„Stimulul Rudd” a functionat: Australia a avut cea mai scurta și cea mai superficiala recesiune din țările avansate industriale. Dar, subliniaza Stiglitz, în mod ironic, atenția s-a concentrat asupra faptului că o parte din banii pentru investiții nu au fost cheltuiți, precum ar fi trebuit, și asupra deficitului fiscal creat de recesiune pentru care guvernul australian va trebui sa raspunda.

Ca o solutie recomandata de Stiglitz pentru revenirea din colaps a economiilor internationale sunt „terapiile de șoc”. Acestea reprezinta schimbările rapide efectuate in societate pentru a le revitaliza. „Terapiile de soc” au fost sprijinite de majoritatea economistilor pentru ca presupuneau aducerea jos a hiperinflației la niveluri rezonabile.

In Rusia a fost o alt fel de terapie de șoc, care a insemnat o dramatica
schimbare în societate, si anume trecerea de la o economie socialistă, la o economie comunistă, catre o economie de piata brusca si care a adus privatizarea, liberalizarea, schimbarea regulilor de joc peste noapte. Stiglitz este de parere ca metoda corecta de a aplica „terapiile de soc” este
o abordare graduală, de a schimba un lucru după altul, astfel încât să se poate dezvolta
premise de implementare. Politica treptată este cu adevărat o politică care a fost urmărit, de exemplu, în China care a trecut de la comunism la o economie de piață. Într-un fel ceea ce s-a întâmplat este o cursă între broască țestoasă și iepurele. În multe cazuri, abordarea gradualista a fost realizata mai rapid decât terapia de șoc, pentru că terapia de șoc a încercat să împingă schimbările din societăți înainte ca acestea sa fie pregatite pentru o schimbare majora, înainte de existenta unor condiții favorabile.

Polonia, ne arata Stiglitz, este unul din cazurile cele mai interesante, deoarece a folosit terapia de șoc pentru cobori nivelul inflației. Având o inflatie la niveluri rezonabile de 15,
20 % pe an, Polonia nu a urmărit scaderea inflației intr-un singur sens, cum a fost cazul în unele din celelalte țări. Polonia a intreprins o politica graduala de restructurare a economiei. Și rezultatul a fost ca au avut cea mai bună performanță în raport cu care cu care au intrat la începutul tranziției. Astfel, ne lamureste Stiglitz, cei care au ales alternativele au avut mai mult succes decât cei care au ales terapia de șoc.

In Rusia a avut loc o privatizare ilegitima. Statele Unite au fost un boom;. Rusia,
din cauza politicilor, a fost într-o depresiune. Strategia FMI a fost de a oferi Rusiei stimulente care au condus la implozia economiei mai degrabă decât la creșterea sa economică.

Stiglitz concluzioneaza ca este important pentru țările în curs de dezvoltare sa traga in jos nivelul de hiperinflație, altfel este foarte greu pentru economie să crească,asa cum se cere uneori, intr-un ritm rapid. Insa nu se poate confunda o politică de stabilizare cu o politică de
de creștere economică. Stabilizarea aduce inflația la un nivel moderat; este necesar, dar este
nu este si suficient.

Bolivia trece printr-un alt tip de recesiune, cum este cazul în multe
domenii în America Latină. Reformele care au fost comandate, care au condus la creșterea economică la începutul anilor '90 au fost de scurtă durată. In '97, creșterea s-a oprit. Bolivia inregistreaza aproape o jumatate de deceniu de stagnare, în unele cazuri situatie de recesiune, în unele cazuri, de depresie . Stiglitz crede pe de alta parte că reformele de piață au fost, în multe cazuri, necesare. Ele sunt părți importante ale succesului in economie dar acestea nu sunt de ajuns.De exemplu, unul din experimentele de privatizare a fost in Chile care a privatizat asigurarile sociale.. In cazul privatizarii asigurarilor sociale, avem un set de pasive contingente nefinanțate de oameni. Salvarea statului Chile au fost minele de cupru pe care a putut să le privatizeze și sa foloseasca veniturile la fondul pensiilor sociale sau pentru un nou program al sistemului public de pensii.

Stiglitz nu ignora si nu neaga faptul ca piețele libere au eficienta, dar în Statele Unite și în Europa, guvernul joaca un rol foarte important, chiar decisiv in economie . Piețele sunt
motor al economiei, dar suntem conștienți că piețele prin ele însele nu produc vreo schimbare miraculoasa in bine.

Unele tari europene iau masuri de austeritate mai dure decat ar fi nevoie si risca sa revina pe un trend economic descendent, crede Joseph Stiglitz. „Exista o politica dezastruoasa chiar si in tarile care nu au nevoie de austeritate", a declarat Stiglitz, citat de Bloomberg. Potrivit lui Stiglitz, Marea Britanie e cea care a luat masuri de austeritate mult mai dure decat ar fi avut nevoie, iar rezultatul a inceput deja sa se vada, dupa ce, in trimestrul al patrulea din 2010 a inregistrat scadere economica. "Deja se observa in toata Europa consecintele acestei autoritati. Efectul clar este ca va exista o incetinire a cresterii economice", a subliniat economistul.

„Spania ar putea intra un fel de spirala a mortii care a afectat Argentina cu doar un deceniu în urmă ", a spus Stiglitz. " În prezent, Spania nu a fost atacata de speculatori, dar poate fi doar o chestiune de timp ". Spania este o victimă a "regulilor jocului", care impune reducerea cheltuielilor și "cel mai sigur duce la o creștere a șomajului". In acest context, economia spaniolă va încetini iar poziția fiscală se va îmbunătăți ușor.

Atacurile asupra Greciei pe piețele financiare au arătat că deficitele nu pot fi ignorate și pot duce la creșterea ratelor dobânzii, care pe termen lung pot agrava situația fiscală a celorlalte țări. Rădăcina problemei în țări precum Spania și Grecia, este că ele nu pot folosi monedele lor pentru a regla economia, deoarece euro are o rată de schimb fixă. " Grecia și Spania si-au devalorizat monedele lor, insa economiile lor ar putea fi consolidate datorită exporturilor", subliniază Stiglitz amintind că " atunci când Argentina s-a desprins de paritatea fixă față de dolarul SUA, economia a început să crească și să se reducă deficitul" .

Multe tari europene au luat masuri de austeritate excesive, riscand sa inregistreze scadere economica, este de parere economistul Joseph Stiglitz, castigator al Premiului Nobel.
"Exista o politica dezastruoasa chiar si in tarile care nu au nevoie de austeritate", a declarat Stiglitz, citat de Bloomberg. El a dat exemplul Marii Britanii, care a luat masuri de austeritate mult mai dure decat ar fi avut nevoie. "Deja se observa in toata Europa consecintele acestei autoritati. Efectul clar este ca va exista o incetinire a cresterii economice", a adaugat economistul. In incercarea de a diminua deficitele bugetare, majoritatea guvernelor europene au aplicat masuri de austeritate.

De asemenea, liderii europeni iau in considerare majorarea fondului de salvare de 750 de miliarde de euro si sa adopte reguli mai stricte privind deficitul bugetar, dupa problemele din Grecia si Irlanda. Potrivit lui Stiglitz, desi aceste doua tari trebuiau sa ia masuri dure, Marea Britanie nu are nici un motiv, iar rezultatul a inceput deja sa se vada, dupa ce, in trimestrul al patrulea din 2010 a inregistrat scadere economica. El mai sustine ca economiile europene vor suferi din cauza reducerii cheltuielilor guvernamentale si a majorarii ratelor dobanzii cheie de catre bancile centrale. "In Europa lucrurile vor fi mai grave, deoarece problemele bugetare sunt mai mari si Banca Centrala Europeana este determinata sa reduca inflatia. In Statele Unite exista un echilibru al politicilor monetare, iar banca centrala tolereaza mai bine inflatia ridicata", a spus Stiglitz.

Revenind la moneda euro, domnul Stiglitz a declarat că nevoile diferite ale țărilor cu surplusuri comerciale mari, în special Germania, și cele deficite de funcționare, cum ar fi Irlanda, Portugalia și Grecia, a însemnat că moneda unică a fost sub o presiune intensă și nu poate supraviețui. El sugerează că o modalitate de a salva euro ar fi pentru Germania să părăsească zona euro, permițând astfel să devalorizeze moneda luptă și de a ajuta țările cu exporturile:
Criza financiară cu eticheta "made in USA" afectează acum țările în curs de dezvoltare din întreaga lume, inclusiv pe cele care au aplicat regulamente bune ale pieței financiare, precum și politici monetare macroeconomice, a declarat laureatul premiului Nobel Prof. Joseph Stiglitz.
"De fapt, in multe dintre țările în curs de dezvoltare, băncile centrale au politici care sunt mult mai prudente și au un regulament mult mai bun decât unele dintre țările avansate industriale care se confruntă în prezent o problemă".

Reforme in masa trebuie duse la capat. Rezerva globală si sistemul bazat pe dolar este deja perimat – dolarul nu s-a dovedit a fi o moneda de valoare. Dar trecerea la un dolar-euro, sau un sistem de dolar-euro-yen ar putea fi chiar mai instabil. Avem nevoie de un sistem global de rezervă, pentru un sistem financiar global. Keynes a scris despre acest lucru la momentul ultimei mare crize, dar nevoia de astăzi este chiar mai mare. Speranta sa era ca FMI sa creeze o nouă monedă de rezervă la nivel mondial.

Este de neconceput ca America ar fi prosperat daca ar fi lasat gestionarea sistemului său financiar celor 50 de state separate. Ele au un rol, dar rolul guvernului național este esențial. SUA are un sistem financiar global, dar este aproape de situatia țărilor individuale. Acest sistem pur și simplu nu mai poate funcționa. Concluzia la care a ajuns Stiglitz cu un fel de resemnare este ca niciodată nu se va realiza o stabilitate perfectă a piețelor financiare, sau a economiei. Motivul care nu mai poate fi combatut este ca piețele nu se autocorecteaza.

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

substantiv

ordonată

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

substantiv

ordonată

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

CAP.3. ECONOMIA LA ZI- ADEVARUL LUI STIGLITZ

3.1. Analiza asupra interviului cu Joseph Stiglitz (“Noul motor al economiei globale”)

Cel mai important principiu pe care l-a avansat si sustinut Joseph Stiglitz, castigator al premiului Nobel pentru economie, in 2001, ori de cate ori a avut ocazia, in conferintele si interviurile sale, a fost acela ca institutiile financiare au nevoie de regulamente mai dure si trebuie sa suporte, alaturi de oamenii bogati, cea mai mare parte a costurilor salvarii bancilor din intreaga lume. El nu se fereste sa spuna ca economia globala a ajuns "cu un picior in groapa" din cauza pierderilor provocate de maniera de acordare a creditelor, impusa de "depravarea morala" a bancherilor : "Cineva va trebui sa plateasca pentru salvarea bancilor. Cea mai mare parte din acesti bani trebuie sa vina de la cei de sus, care in ultimele trei decenii au strans averi impresionante, dar si din sectorul financiar, care a indatorat atat de mult intreaga societate", sustine Joseph Stiglitz.

In mod particular, recesiunea financiara a desfiintat peste sapte milioane de locuri de munca in Statele Unite, in ultimii doi ani, iar Rezerva Federala a cheltuit peste 10.000 de miliarde de dolari incercand sa salveze economia tarii. Guvernele Marii Britanii si Frantei au anuntat un plan de taxare cu 50% a bonusurilor mai mari de 40.000 de dolari din banci, in incercarea de a recupera o parte din banii pierduti chiar de la bancheri.

Desi Stiglitz nu a dat niciun exemplu concret de masuri si reglementari in articolele si interviurile sale, castigatorul premiului Nobel sustine ca marile firme din sectorul financiar cheltuiesc "sume mari de bani" pentru a mentine legile slabe ce ii protejeaza doar pe ei, nu si pe consumatori : "Scenariul ideal ( al bancherilor) se pare ca este acela de a avea reguli care care sa-i lase sa faca orice isi doresc, dar in acelasi timp sa le permita sa se ascunda dupa litera legii, daca lucrurile nu merg bine", scrie Stiglitz intr-un articol citat de Bloomberg.

Economistul Joseph Stiglitz preda in prezent la Universitatea Columbia din New York, a fost consilier al Casei Albe in timpul administratiei Clinton si dupa cum am mentionat, a castigat, in 2001, premiul Nobel pentru economie, studiind problemele ce pot interveni in pietele in care partile implicate nu au egal acces la informatie.

In cele ce urmeaza vom comenta pe marginea unui interviu acordat in 20 mai 2010 de catre Joseph Stiglitz (J.S.) in exclusivitate pentru The Money Channel (TMC) Romania cu tema de interes general « Trebuie sa gasim un nou motor al economiei globale » :

J.S – Am stiut mereu ca va veni sfârsitul crizei, dar când ai senzatia ca esti în cadere libera, nu stii cât de mult vei cadea. Dar adevaratul aspect este ca rata somajului în SUA va continua sa creasca, si nu se întrevede eliminarea discrepantei dintre capacitatea economiei de a produce si productia ei reala, probabil cel putin pana în 2012. Asadar va fi o scadere foarte serioasa.

TMC – Ce credeti, ce este mai rau a trecut, sau urmeaza sa se întâmple ?

J.S – Din punctul de vedere al americanilor, al oamenilor din întreaga lume, ce este mai rau abia urmeaza sa vina. Numarul somerilor creste, oamenii îsi vor pierde locurile de munca în America, ceea ce înseamna ca ar putea sa îsi piarda asigurarea de sanatate sau chiar casa. Doar luna trecuta peste 300 de mii de americani si-au pierdut locuintele. Vorbim despre milioane de americani care îsi pierd locuintele .

(Stiglitz anticipeaza inrautatirea ratei somajului in SUA, pierderea asigurarilor de sanatate si a imobilelor ipotecate ale americanilor precum si o revenire greoaie a economiei facand referire la o «  cadere libera » fatala, idee sugerata si in cartea sa cu acelasi nume- « Freefall ».)

TMC – Asadar pentru majoritatea americanilor, lucrurile se înrautatesc.

J.S –  În timpul Marii Crize, John Keynes spunea ca avem o problema la alternator. Si spera ca guvernul va repara alternatorul. Acum avem o problema la alternator sau la motor ? Este clar ca avem o problema la motor. Este motorul economiei globale, care era consumatorul american. El se baza pe un balon imobiliar, care s-a spart, se baza pe faptul ca oamenii împrumutau mai mult decât puteau rambursa, ceea ce nu va mai fi posibil, chiar si dupa ce rezolvam problema bancilor. Bancile sunt departe de a fi repuse pe picioare dar si dupa ce se va întâmpla acest lucru, capacitatea si dorinta persoanelor fizice de a lua cu împrumut la fel cum faceau înainte a disparut. Asa ca trebuie sa gasim un nou motor al cresterii economice.

(Stiglitz scoate in evidenta crudul adevar si anume acela ca asa-zisul motor al economiei globale, “lubrifiantul” si ratiunea de a functiona la parametri optimi ai economiei, consumatorul american, a fost pus la pamant, in urma abuzului irealist fata de creditele imobiliare. De aici, din America , ne sugereaza Stiglitz, a pornit intregul valatuc de crize financiare din intreaga lume.)

TMC – Care este oferta, care va fi motorul ?

J.S – Este marea întrebare. Este clar ca lumea are nevoi enorme si aceasta incongruenta intre o lume cu capacitate în exces si o lume cu nevoi nesatisfacute este o critica la adresa economiei de piata asa cum a fost ea administrata pana acum. Cele doua nevoi, atât de evidente, sunt problema saraciei în toata lumea si provocarea adaptarii la încalzirea globala. Pentru a avea o infrastructura adecvata unei lumi în care exista amenintarea încalzirii globale, va fi nevoie de investitii enorme. Dar tarile lumii înca nu s-au angajat sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera, sa mareasca pretul dioxidului de carbon, si pana când nu se va întâmpla asta, nu vor exista stimulente pentru ca sectorul privat sa faca investitiile necesare. Ceea ce sper ca nu se va întâmpla este un balon verde care sa îl înlocuiasca pe cel imobiliar sau pe cel tehnologic. Dar ceea ce ne trebuie este nu o crestere nejustificata ci investitii.

(Economistul traseaza nevoile majore ale populatiei pentru satisfacerea carora tarile lumii trebuie sa ia fiecare masuri pentru imbunatatirea calitatii mediului inconjurator, acesta reprezentand si motorul necesar punerii in miscare a intregii economii)).

TMC – Credeti ca guvernele fac ceea ce trebuie ? Am vazut în SUA primul stimul fiscal care a transformat americanii în economi, au început sa economiseasca, am vazut si al doilea stimul fiscal.Fac ceea ce trebuie, este modalitatea de a rezolva criza globala ?

J.S – Merg în directia potrivita. Stimulul din SUA nu a fost suficient de mare, nu a fost bine proiectat, a avut prea multe reduceri fiscale. Reducerile erau menite sa incurajeze consumul, dar problema Americii nu este ca noi consumam prea putin, ci prea mult. Ar fi trebuit sa ne concentram pe investitii, trebuia sa oferim reduceri fiscale afacerilor care au facut investitii. Asa ca idea stimularii economiei, o idée keynesiana, este larg acceptata, dar nu a fost aplicata cum trebuie. Adevarata problema în SUA si în multe alte tari este cum sa rezolvam problema bancilor? Si ce facem noi acolo nu functioneaza si creaza o noua datorie, în sectorul public. Înainte ca SUA sa aiba un sector privat prea îndatorat, noi cream acum prea multa datorie în sectorul public. Si acesta este un risc real nu doar pentru America ci pentru întreaga economie globala.

(In continuare, Stiglitz ne lamureste in privinta asupra rolului pe care ar fi trebuit sa il joace Guvernul SUA in rezolvarea crizei nationale si globale , sugerand un efect inevitabil de domino).

TMC – Vedeti o alternativa mai buna ?

J.S – Sunt multe alternative mult mai bune. Ar fi trebuit sa folosim o contabilitate adecvata, sa le fi spus bancilor ca daca nu au capital adecvat, sa faca rost. Si o modalitate este de a transforma datoria în capital, si astfel nu ar fi trebuit sa faca plati regulate, functionau pe baze sanatoase. Ar fi fost o modalitate de a schimba organizatiile financiare si de a avea banci mai viabile. În loc sa le dam sute de miliarde de dolari pentru a rezolva problemele vechi, trebuia sa folosim acei bani pentru a crea noi sisteme financiare, trebuia sa privim înainte în loc sa privim înapoi. Ma tem ca ceea ce am facut va încetini recuperarea. În cele din urma ea va avea loc, ei vor spune ca “v-am spus noi, medicamentul a avut efect”. Sigur, toate economiile îsi revin din criza, dar întrebarea este când ne vom reveni ? Cât de repede, care vor fi pagubele, si care va fi dimensiunea datoriei, cine trebuie sa plateasca ?

(Alternativele trasate de Stiglitz sunt transante, punand in evidenta nevoia de restructurare a sistemelor bancare si institutiilor financiare in lipsa careia economiile vor aluneca pe panta esecului, intr-un «  freefall », fara nici un «  safety-net »).

TMC – Vreau sa va întreb despre Europa. Cum suporta criza declansata în Statele Unite, “Made în America” ?

J.S –În mare masura filozofia noastra bazata pe dereglementare a provocat problema. FMI si SUA au insistat pentru liberalizarea pietei de capital si pietei financiare, ceea ce a facilitat contagiunea crizei în toata lumea, am exportat ipoteci toxice. Jumatate din acestea au ajuns în Europa. Imaginati-va cât de grava ar fi criza în SUA daca nu am fi exportat atât de multe ipoteci cu probleme. Acum trebuie sa va confruntati cu consecintele . Si, din pacate, politicile voastre îngreuneaza reactia. Nu aveti un singur guvern ci mai multe guverne, iar fiecare se concentreaza asupra propriilor echilibre interne. Rezultatul este ca, din pacate, raspunsul ar putea fi inadecvat si, de aceea, scaderea din Europa pare mai grava decât cea din Statele Unite.

( Stiglitz invinovateste filosofia americana pro-liberalizare a pietelor pentru raspandirea crizei in lume si este de parere ca existent mai multor guverne in Europa va ingreuna revenirea din criza).

TMC –  Credeti ca SUA îsi va reveni mai repede decât Europa ?

J.S –Nu cred ca ne vom reveni în sensul de a avea o angajare totala a fortei de munca timp de câtiva ani. Din punct de vedere al recuperarii economiei americane, asta nu se va întâmpla prea curând.

(El nu crede ca SUA isi va reveni prea curand din criza datorita ratei foarte ridicate a somajului).

TMC –  As vrea sa vorbim despre Europa de Est. România, ca si alte tari, are un acord cu FMI. Care este opinia dvs. despre FMI, pentru ca exista pareri diferite. Jim Rogers spune “Aboliti FMI !” altii spun ca FMI este diferit de aceasta data. Este Fondul diferit acum ?

J.S – FMI este diferit de aceasta data. S-a pronuntat deja ca nu se va implica în multe tari, prin conditionalitatile stricte care au marcat interventii anterioare. Nu vor fi pentru acele tari pro-ciclici asa cum au facut în perioada crizei din Asia de Est sau în America Latina, unde au transformat scaderile în recesiuni si recesiunile în crize. Cred ca este pacat pentru ca este o ocazie de a întari sistemul multilateral, traim într-o lume a globalizarii, trebuie sa învatam sa administram globalizarea. Iar felul în care a facut asta FMI în trecut a fost contraproductiv. Trebuie sa învatam sa facem asta, sa întarim institutiile bilaterale dar pentru ca au fost atât de lente în reforme, nu sunt în stare sa joace rolul pe care ar trebui sa îl îndeplineasca acum. sa speram ca o parte din reformele care încep vor fi accelerate si apoi la urmatoarea criza vor putea juca un rol mai constructiv decât de aceasta data.

TMC –  Ce credeti despre tarile mici emergente, precum România ? Cum le va lovi criza în viitor ? Ce putem face pentru a evita, pentru a limita efectele crizei ?

J.S – În primul rând, multe tari, piete emergente, tari în curs de dezvoltare, economii în tranzitie care au facut totul bine sunt grav afectate. Din cauza protectionismului pe pietele financiare, din cauza ca bancile îsi retrag banii catre institutia mama, din cauza reducerii fluxului de finantare, din cauza prabusirii exporturilor, din cauza scaderii remiterilor de la muncitorii care lucreaza în strainatate…. sunt lovite în toate modurile. Iar tarile cele mai integrate în economiile globale sunt cele mai lovite, pentru ca sunt mai dependente de ceea ce se întâmpla afara. Este clar ca multe din ele vor fi foarte afectate. Cele care au evitat cresterile economice nejustificate, cele care au avut pozitii fiscale mai bune, care au avut mai putine datorii externe, cele care au sisteme bancare mai puternice, vor putea sa treaca mai usor de criza. Si cred ca lectia pentru urmatoarea criza este: sa te pregatesti întotdeauna pentru o criza. Economia de piata este un sistem foarte instabil. Greenspan a facut o gresala fundamentala, pe care a recunoscut-o: a crezut ca economia de piata se corecteaza singura. Nu este asa. Deci este nevoie de un rol mai puternic al guvernului, de o administrare a unor piete, de stabilirea reguli ale jocului, reglementarea sistemului financiar, nu trebuie sa aveti politici pro-ciclice, sa va asigurati ca nu apar noi baloane de crestere nejustificata si nici consecintele cele mai periculoase ale acestora.

(Fiind intrebat de situatia in care se afla Romania in conditiile imprumutului FMI, Stiglitz raspunde in mod diplomat si nu este direct, insa din vorbele sale intelegem usor ca nu priveste tara noastra ca pe o castigatoare in batalia cu criza financiara, ne sugereaza cai de aparare si de atac dintre care cele mai importante sunt reglementarea sistemului financiar si prevenirea unor cresteri economice bruste si nejustificate).

TMC –  Si întrebarea finala: care este mesajul dumneavoastra catre lume, în legatura cu criza?

J.S – Cred ca cea mai importanta lectie este ca e o criza globala. Si are nevoie de un raspuns global. Si e un raspuns nu doar urgent, unele tari mai sarace nu au resursele pentru pachetele de stimuli necesare, FMI da împrumuturi unor tari ca România, suficient de bogate pentru a împrumuta si a rambursa apoi creditul. Tarile africane, daca se împrumuta, vor intra într-o noua criza a datoriilor. Deci nu am facut ce trebuia pentru tarile cele mai sarace. Este primul mesaj. Al doilea este ca trebuie sa reparam sistemul. El s-a dovedit a fi nu doar instabil ci si inechitabil. Americani obisnuiti, contribuabilii trebuie sa plateasca sute de miliarde de dolari în avans. Nu asa ar trebui sa functioneze economia de piata, nu este economie de piata. Este un capitalism în care socializam pierderile si privatizam câstigurile. Avem nevoie de un sistem de piata bazat pe regulile corecte. Nu am facut asta si pentru ca avem o problema cu sistemul politic. Trebuie sa recunoastem legatura dintre politica si economie. Politica a dus la crearea unor reguli care le permit bancilor sa faca greseli uriase si le permit sa îsi foloseasca influenta pentru a finanta bancile care au creat problema în primul rând. Si asta va însemna costuri uriase pentru întreaga lume, pentru americani. Si lipsa de încredere, nu doar în banci ci si în institutiile politice, va fi una din mostenirile acestei crize.

(Stiglitz ofera un set de recomandari si mesaje pentru a face fata acestei crize care a cuprins intreaga lume. Printre acestea aminteste : constientizarea problemei la nivel global, repararea sistemului si reformularea valorilor, recunoasterea legaturii imuabile dintre politica si economie si invatarea acestei lectii pentru a evita pe viitor o suferinta similara de aceleasi proportii).

3.2. Referiri la cazul Romaniei fata in fata cu criza economica mondiala

Reputatul economist Joseph Stiglitz avertizase ca economiile europene, chiar si cea a Romaniei, riscă să cadă înapoi în recesiune din cauza reducerilor de cheltuieli aplicate de guverne pentru tăierea deficitelor bugetare. El afirma : „Reducerea cu una, cu două, a investițiilor cu return ridicat doar ca să arate mai bine deficitul este complet nesăbuită", citat de Bloomberg. Măsurile de austeritate bugetară adoptate de mai multe state europene, printre care si Romania, amenință creșterea economică pe termen scurt și ratingurile acestor țări, potrivit unui studiu al agenției de evaluare financiară Moody's. „Moody's apreciază că temerile legate de creșterea economică, în contextul necesității de a menține măsuri stricte timp de mai mulți ani, reprezintă un risc pentru ratingurile statelor. Situația caracterizează în special Europa, unde creșterea va fi mai slabă decât în restul lumii. Moody's a avertizat că Romania riscă să-și piardă ratingul din cauza dificultăților bugetare. Într-un raport separat agenția apreciază că tara noastra „nu a găsit calea spre o creștere sustenabilă, iar incertitudinile economice umbresc perspectivele economice pentru viitorul apropiat". Moody's se așteaptă ca revenirea economică a Romaniei să se oprească până la sfârșitul acestui an, din cauza exporturilor mai reduse și a înăspririi fiscalității.

În intervenția sa pe diverse canale media, Joseph Stiglitz a mai arătat că nu se așteaptă la consolidarea creșterii economice prea curând, din moment ce companiile romanesti continuă concedierile. „Problema este că nu ieșim rapid din această criză. Ceea ce facem, de fapt, este să ne pregătim singuri o criză mai îndelungată, în stil japonez, cu creștere economică slabă pentru o perioadă lungă de timp. Este îngrijorător că se vorbește despre o nouă situație normală (în privința șomajului la nivelul de 10% )".

De asemenea, Stiglitz considera ca Romania ar trebui sa adopte politici financiare anti-ciclice, prin care sa evite decalaje mari in economie si efectele acestora, ca sa se fereasca de o viitoare criza. In interviurile acordate publicatiilor economice romanesti Stiglitz afirma ca in fata crizei economice generalizate , Romania are un avantaj fata de celelalte state. Unele țări s-au descurcat mai bine decât altele în timpul crizei actuale, iar Stiglitz este de parere ca România se numara printre tarile din prima categorie. A afirmat acestea în timp ce se afla la București la Forumul Financiar Central si Sud-Est European organizat de Forum Invest, pentru o conferinta unde s-a dezbatut impactul crizei economice asupra țărilor din Sud-Estul Europei.  În opinia laureatului Premiului Nobel în economie, România a avut posibilitatea să recurgă la reglementările privind reducerea rezervelor, a avut o cerere puternică înainte de criză și un set de reglementări bancare sănătoase. Profesorul Stiglitz consideră că însuși faptul că este un stat mic (în comparație cu SUA ), integrat într-o astfel de piață mare cum este cea a Europei (care se confruntă totuși cu destule probleme), este inca un element de care beneficiază țara noastră.

Un alt atu care a ajutat criza sa devieze din România într-o anumită măsură este flexibilitatea cursului de schimb și dependența mai mica de băncile străine decât alte țări care nu mai au banci care sa le gestioneze capitalul intern .

În ceea ce privește cerințele FMI, profesorul Stiglitz nu ne menajeaza spunand că acestea nu au fost, în nici un caz, mai dure decât măsurile pe care România ar trebui să si le autoimpuna pentru a ieși din criză. Ca urmare, sfatul câștigătorul Premiului Nobel pentru autoritățile române este ca ele să încerce să atenueze efectele crizei prin utilizarea de bani disponibili in vederea crearii de noi instituții financiare cu capital românesc, care ar trebui să ofere , de preferință, împrumuturi IMM-urilor pentru crearea de locuri de muncă și stimularea economiei.
La rândul său, guvernatorul Băncii Naționale din România (BNR), Mugur Isarescu, participant de asemenea, la acest forum economic, a declarat că băncile străine din România sunt practic bănci românești cu capital străin, pentru că ele sunt supravegheate, functioneaza si se supun Regulamentului BNR. În opinia sa, în cazul în care o bancă-mamă ar avea probleme, "contaminarea în România nu ar fi de natura financiara, ci ar afecta mai degrabă numele instituției și ar crea panică." Isărescu a mai spus in cadrul acestui forum că, deși stabilitatea prețurilor este prioritatea BNR, stabilitatea financiară nu a fost lăsată deoparte, fiind o condiție prealabilă pentru stabilitatea prețurilor pe termen lung.

In timp ce guvernatorul Băncii Naționale din România a spus cel mai jos punct al recesiunii în formă de V a fost atins în primul trimestru al acestui an, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel în economie în 2001, a declarat că rata șomajului va continua să crească și ce este mai rău din recesiune urmeaza să vină .

Precum a declarat Stiglitz, România va continua să obtina o creștere economică pozitivă in 2011, în ciuda contracției din primul trimestru al Produsului Intern Brut cu 6,4%,, dar aceasta crestere nu va avea acelasi ritm ca in 2010. Institutul Național de Statistică a declarat la mijlocul lunii mai că PIB-ul României s-a contractat în trimestrul al patrulea din 2010 cu 3,4%, acest fapt insemnand o cadere si mai adanca în recesiune în primul trimestru al acestui an.

În plus, Isarescu se asteapta ca băncile să aibă o performanță bună în urma reducerii rezervelor minime obligatorii pentru pasivele FX. Suma eliberată din rezervele minime obligatorii, după excluderea din metodologia de calcul, valoarea pasivelor cu scadență de doi ani FX este de aproximativ 800 milioane euro.

Cu toate acestea, Stiglitz are o viziune mai puțin optimista. Din punctul de vedere al americanilor și al oamenilor din întreaga lume, ce este mai rău din recesiune inca nu a venit si in tara noastra, prin urmare un lucru intelept ar fi ca România să rămână mereu în gardă împotriva crizei.

Stiglitz crede, de altfel, că România ar trebui să adopte politici anti-ciclice financiare pentru a evita diferențele mari economice și efectele ulterioare, pentru a proteja tara de la o criză viitoare. In acest sens economistul sustine inca o data ca guvernul ar trebui să aibă un rol principal în gestionarea piețelelor și stabilirea regulilor jocului financiar ."Avem nevoie sa vedem legătura între politică și economie. Politică a condus la crearea de reguli care au permis băncilor să comită greșeli uriașe și sa isi foloseasca această influență pentru a finanța băncile care au creat de fapt problema. Lipsa de încredere, nu numai în bănci, dar în instituțiile politice, este ceea ce vom moșteni cu totii după această criză”. Cu acest adevar ne confrunta in aceste momente de criza Joseph Stiglitz, fost economist senior al Băncii Mondiale.

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

CAP.4. PERSONALITATEA SI CONTRIBUTIA LUI JOSEPH STIGLITZ LA DEZVOLTAREA STIINTEI ECONOMICE

Joseph Eugene "Joe" Stiglitz este un reputat economist american și un membru al Universitatii Columbia. Printre distinctiile sale profesionale, cele mai importante sunt Medalia John Bates Clark (1979) și Premiul Nobel în Economie (2001). Fost Vice Presedinte Senior și economist-șef al Băncii Mondiale, el a devenit popular pentru viziunea sa critica asupra globalizarii, economiștilor pieței libere (pe care el ii numește "fundamentaliștii pieței libere") și punerea sub semnul intrebarii a unor instituții internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În anul 2000 Stiglitz a fondat Inițiativa pentru dialogul politic (IPD), o organizatie care trateaza dezvoltarea internațională cu sediul in Universitatea Columbia. Din 2001 el este membru al facultății Columbia, și detine titlul de profesor universitar din anul 2003. El este , de asemenea , membru al Academiei Pontificale de Științe Sociale.

Stiglitz este în general considerat a fi un economist de influenta nou-keynesiana. Pe langa contribuțiile sale numeroase in microeconomie, Stiglitz a indeplinit o serie de functii si in politică. El a servit în administrația Clinton ca președinte al Consiliului Economic al presedintelui (1995-1997). La Banca Mondială, el a fost Vice Presedinte Senior și Economist Sef(1997 – 2000), în timpul protestelor fără precedent împotriva organizațiilor economice internaționale, in special in timpul reuniunii de la Seattle din 1999 a Organizatiei Mondiale a Comertului.

Cel mai renumit act de cercetare al lui Stiglitz a fost „screening-ul”, o tehnică folosită de către un agent economic pentru a extrage informatii private de la un alt agent economic. Pentru contribuția sa la punerea bazelor pentru teoria pietelor cu informatii asimetrice a impartit premiul Nobel în economie în 2001 cu George A. Akerlof și A. Michael Spence. Literatura economică traditionala neoclasica presupune că piețele sunt întotdeauna eficiente, cu excepția unor eșecuri limitate și bine definite pe piață; Stiglitz intreprinde mai multe studii prin care răstoarnă această prezumție afirmand ca numai în circumstanțe excepționale piețele sunt eficiente. Astfel, Stiglitz (și Greenwald) arată că "ori de câte ori piețele sunt incomplete și / sau informațiile sunt imperfecte (lucru adevarat în aproape toate economiile), chiar și alocarea de piete concurențiale nu este eficientă Pareto". Deși aceste concluzii, și realitatea unor deficiențe ale pieței, nu garanteaza interventia statului in totalitate, în orice economie, Stiglitz arata ca masurile de interventie „optime” recomandabile sunt cu siguranta mult mai multe decat vor sa recunoasca teoriile traditionale care sustin „ esecul pietei”. Pentru Stiglitz notiunea de „mana invizibila” care naruie economia, nu exista!

Pe langa publicațiile sale tehnico-economice ( a publicat peste 300 de articole tehnice), Stiglitz este autorul mai multor cărți în care el isi foloseste cu maiestrie logica economica pe care o stapaneste in mod inteligent, oferind dezbateri si solutii clare la zeci de probleme complexe, de la dreptul de brevet la abuzuri în comerțul internațional. Cartile sale de referinta sunt: Whither Socialism(1996); Globalization and Its Discontents(2002); The Roaring Nineties(2003); Stability with Growth: Macroeconomics, Liberalization and Development(2006); Making Globalization Work(2006), Freefall: Free Markets and the Sinking of the Global Economy (2010). In prefata ultimei carti el vorbeste direct: "Eu critic – și denigrez, s-ar putea să spună unii – băncile, pe bancheri și pe alții din piața financiară. Am mulți, mulți prieteni în acest sector: oameni inteligenți și devotați, buni cetățeni, preocupați de felul în care se cuvine să contribuie și ei la binele societății care i-a răsplătit cu atâta generozitate. Nu doar că dăruiesc din ceea ce au, dar muncesc cu abnegație pentru promovarea cauzelor în care ei cred. Ei nu s-ar recunoaște deloc în caricaturile pe care le descriu aici , așa cum nici eu nu recunosc în ei aceste caricaturi. Realitatea este că mulți din cei care lucrează în acest sector se simt niște victime la fel de mult ca și cei din afară. Și-au pierdut mare parte din economiile de-o viață", adaugand ca "noi, economiștii, ne pricepem foarte bine să identificăm forțele de la baza unor fenomene; nu ne pricepem deloc să prevedem niște date precise. În cea mai mare parte a lor, economiștii nu s-au dovedit cu nimic mai utili. Mulți dintre ei au furnizat de fapt blindajul intelectual pe care decidenții politici l-au invocat, în deplasarea lor către dereglementare."  

În discursul cu ocazia acceptarii premiului "Aula Magna" , Stiglitz a declarat: "Sper să demonstrez că economia informației reprezintă o schimbare fundamentală in paradigma predominanta din economie. Problemele de informație sunt esențiale pentru înțelegerea nu numai a economiei de piață, ci de asemenea, a economiei politice, iar în ultima secțiune a acestui curs, am explorat unele dintre implicațiile imperfecțiunilor informațiilor in procesele politice. " (Stiglitz, Aula Magna)

Joseph Stiglitz este un economist laureat al Premiului Nobel, și in opinia noastra, merită aceasta recunoastere pe deplin. De-a lungul unei cariere impresionante, el a realizat contributii extrem de directe, incisive și respectabile oferind explicatii amanuntite, prin orice mijloace posibile, a unei game extraordinar de variate de fenomene economice, inclusiv impozitele, ratele dobânzilor, comportamentul consumatorului, finantele firmei, și multe altele. De aceea nu este de mirare faptul ca in randul economistilor inca activi in domeniu, Joseph E. Stiglitz iese in evidenta ca un titan al economiei internationale.

Ascultați

Citiți fonetic

Dicționar

substantiv

ecranizare

ocrotire

adjectiv

ocrotitor

CONCLUZII

Contributia lui Joseph Stiglitz la dezvoltarea stiintei economice este certa , demonstrata de un premiu Nobel pentru economie in anul 2001, iar noi ii intampinam teoriile economice pe care le apreciem ca juste in contextul economiei actuale.

De-a lungul prezentei lucrari am incercat sa patrundem in mentalitatea lui Stiglitz si sa cream alte intrebari menite sa ne faca sa luam o pozitie, sa reactionam, daca nu sa avem o parere pertinenta asupra a ceea ce se intampla de fapt la nivel global, starea economica mondiala interesandu-ne pe noi toti, fara sprijinul autoritatilor si a deschizatorilor de drumuri precum Joseph Stiglitz , neavand putere sa ne aparam singuri.

Concluziile lui Stiglitz sunt molipsitoare pentru ca adera strâns la faptele si la situatia economica pe care le vedem intamplandu-se zilnic in viata noastra, desi la o scara mai mica. In urma analizei teoriilor sale , putem concluziona ca cea mai mare calitate a lui Stiglitz este ca nu se ascunde după cuvinte si nu scapa nici o ocazie sa ofere abordari lucide și explicații clare asupra crizei.

Realizam ca Stiglitz este un reformist si un progresist deoarece a deslusit multe dintre fenomenele economice din timpul actualei crize economice, care a afectat dureros mai ales oamenii din tarile Lumii a Treia.

Dicționar

substantiv

ecranizare

ocrotire

adjectiv

ocrotitor

„ În cădere liberă” de Joseph Stiglitz se evidentiaza intre lucrarile sale de actualitate, prin critica adusă sectorului financiar și Rezervei Federale. Stiglitz descrie aici in special felul în care administrația Obama a continuat politica de salvare a SUA și filozofia "prea mari ca să cadă", moștenită de la G.W.Bush.  Economistul a constatat că autoritățile publice si oficialii de la Trezorerie utilizeaza o dogmă simplificată a pieței libere, sugerandu-ne o teorie a conspiratiei dar si incompetenta guvernelor de a actiona spre binele populatiei, teorii care explica de ce anumite interese au favorizat prăbușirea monedei thailandeze și a economiei în 1997.

Deși Stiglitz a câștigat reputația unui instigator la momentul demisiei sale de la Banca Mondială, orice interviu de-al sau il arată modest, amuzant, grijuliu, profund preocupat de justiție socială – și, în final optimist.

Astfel el ne indeamna sa luam pozitie impotriva sistemului in convingerea ca numai prin concentrare de mase si aceeasi ideologie salvatoare vom putea invinge si iesi la liman: "marșurile (din Seattle și Praga) au avut un efect", a spus el. "Amintiți-vă că si marșurile de mișcare pentru drepturile civile și revoluțiile (europene) de la 1848 au avut un efect."

Criticat de multi pentru ca teoriile sale par prea populiste si superficiale si pure speculatii fara a fi pe deplin responsabil si onest in afirmatiile sale, Stiglitz se mentine cu argumente puternice si verificabile in fruntea economistilor care au reformat gandirea asupra mecanismelor economiei contemporane. Si poate ca in aceasta problema a crizei financiare globale vizionarul Stiglitz se va dovedi a fi nici un insider, nici un outsider, ci o punte de legătură între cele două.

BIBLIOGRAFIE

AscultațiCitiți fonetiDicționar

substantiv

ecranizare

ocrotire

adjectiv

ocrotitor

BACESCU-CARBUNARU, Angelica, Dictionar de macroeconomie, Editura CH Beck, 2008

GIDDENS, Anthony, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives , Routledge, New York :, 2009

ISAAK, Robert, A., The Globalization Gap: How the Rich Get Richer and the Poor Get Left Further Behind, FT Press, 2009

MANCUR, Olson, The Logic of Collective Action , Harvard University Press, 1971

PARTHA, Dasgupta, and STIGLITZ. Joseph E., Learning by Doing, Market Structure, and Industrial and Trade Policies, Oxford Economic Papers, 1988.

RITHOLTZ , Barry, TASK , Aaron, Bailout nation: How Greed and Easy-Money Corrupted Wall-Street and shook the World Economy, John Wiley & Sons, 2010

Stiglitz, Joseph E.,Mecanismele globalizarii, Editura Polirom, 2008

Stiglitz, Joseph E., Razboiul de 3 trilioane de dolari. Adevaratul cost al conflictului din Irak , Editura Tehnica, 2010

Stiglitz, Joseph E., In cadere libera – America, piata libera si prabusirea economiei mondiale, Editura Publica, 2010

Stiglitz, Joseph E , The Stiglitz Report: Reforming the International Monetary and Financial Systems in the Wake of the Global Crisis, New Press, 2010

http://www.josephstiglitz.com/

http://www.stiglitzfilm.com/

http://www.bloomberg.com/

http://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Stiglitz

http://www2.gsb.columbia.edu/faculty/jstiglitz/download/Stiglitz_CV.pdf

http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/criza/stiglitz-europa-risca-sa-cada-inapoi-in-recesiune-197424.html

INTERVIU : JOSEPH STIGLITZ

http://elsa.berkeley.edu/~yqian/econ260b/Sappington%20Privatization.pdf

http://www.pbs.org/wgbh/commandingheights/shared/pdf/int_josephstiglitz.pdf

http://www.viet-studies.info/kinhte/Stiglitz_renmiinbi_FT.pdf-

http://www.arts.cornell.edu/poverty/kanbur/StiglitzIntro.pdf

http://www.ony.unu.edu/media/StiglitzEventReport.pdf

http://instruct.uwo.ca/geog/9322/StiglitzPMCR.pdf

http://web.econ.unito.it/colombatto/Stiglitz.pdf

http://www.sharedprosperity.org/av/070412/20070412-transcript-stiglitz.pdf

http://www.articlesbase.com/videos/5min/481550184

http://wn.com/Prof_Joseph_E_Stiglitz

http://www.doingbusiness.ro/ro/stiri-afaceri/11801/joseph-stiglitz-romania-has-an-edge-over-other-states

http://iveta2002.intnet.mu/portal/goc/pm/file/PM_Conference_Stiglitz.pdf

http://africanamericanfutures.com/2010/08/11/joseph-stiglitz%E2%80%99-analysis-of-the-current-crisis-and-the-way-out/

http://www.reuters.com/article/2008/04/27/us-stiglitz-idUSL2719096320080427

http://www.spiegel.de/international/business/0,1518,590028,00.html

http://store.ectap.ro/articole/254.pdf

http://www.nybooks.com/articles/archives/2002/aug/15/globalization-stiglitzs-case/

http://www.commondreams.org/views/101100-101.htm

http://www.bookrags.com/quotes/Joseph_E._Stiglitz

http://rfrost.people.si.umich.edu/courses/SI110/readings/InfoEcon/Stiglitz.pdf

http://www.prisoncensorship.info/archive/etext/bookstore/books/capital/stiglitz.html