Contributia Limbii Si Literaturii Romane la Formarea Personalitatii Noastre

Limba și literatura română contribuie la dezvoltarea personalității umane prin dobândirea de cunoștințe de bază (scriere, ortografie, vocabular, opere literare, scriitori), formarea concepției despre lume și viață.

Contribuția și originalitatea marilor noștri scriitori în peisajul literaturii române a condus la formarea profilului moral al elevilor, apreciind activitatea de artist, devenind un exemplu de dăruire și pasiune, manifestând dragoste și atașament față de țară, admirație pentru eroii națiunii.

Limba și literatura română sunt un subiect de o importanță majoră pentru formarea valorilor intelectuale, etice și estetice ale elevilor contribuind la cunoașterea, înțelegerea și aprecierea frumuseții literaturii .

Cuvinte cheie: limba și literatura română, personalitatea, scriitor.

Limba și literatura română în școală are menirea să contribuie la formarea personalității omului cu un larg orizont de cultură și cunoaștere.

Studiul gramaticii și al celorlalte compartimente ale limbii în interdependența cu studiul literaturii are ca scop dezvoltarea dragostei și respectului față de limba și literatura română precum și deprinderea unor modele de exprimare îngrijită și variată, exprimare aleasă, frumoasă, elegantă, bogat nuanțată sub toate aspectele.

În sprijinul acestei idei, a legăturii dintre gramatică și literatură, Eminescu afirma: ,,Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze să scrie poezii și novele.’’

Nenumărați și iscusiți au fost scriitorii care au exprimat, în versuri, sau în proză, meritele limbii române.

George Coșbuc considera că ,,limba este cea mai puternică legătură a unui neam. Ea este sufletul neamului, e firea și ființa lui’’.

Mihai Eminescu înveșmânta într-o aură poetică aceeași constatare: ,,Limba este însăși floarea sufletului etnic al romanismului’’.

În procesul de educație și autoeducație lingvistică permanentă, lecturile bune, bogate și variate sunt cel mai eficient și plăcut mijloc de cunoaștere a normelor de funcționare a limbii în toate subtilitățile ei. Școala ne ajută să ne creăm acel simț al limbii care să ne facă să tresărim atât la frumusețile unor enunțuri, cât și la greșelile din altele și ne dă discernământul necesar în alegerea unor modele.

Receptarea operei literare înseamnă și un proces de însușire a experienței stilistice a scriitorilor și de apreciere a muncii titanice cu cuvintele.

Scriitorul este un bijutier, un făuritor de cuvinte potrivite, el lucrează cu pasiune asupra fiecărui cuvânt și numai astfel devine o individualitate creatoare. Rezultatul acesta îl atinge poetul dând o întrebuințare personală instrumentului obștesc al limbii materne.

Ceea ce conferă originalitatea scriitorului este extraordinara sa intuiție și imaginație în modelarea faptelor de limbă. Titu Maiorescu spunea că: ,,Poetul nu este și nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou trebuie să fie veșmântul sensibil cu care o învelește și pe care le reproduce în imaginația noastră. Subiectul poeziilor, impresiile lirice, pasiunile omenești, frumusețile naturii sunt aceleași de când lumea, nouă însă și totdeauna variată este încorporarea lor în artă.”

Lucian Blaga, în poezia ,,POEȚII” își prezenta viziunea artistică asupra procesului creației artistice:

„Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor.

Ca apele ei trec, ce umblă sub ogor

Și apoi sub cântecul privighetorilor

Izvor se fac în rariște; izvor sonor”.

Finalitatea actului poetic presupune transfigurarea realității, exprimarea unei viziuni noi asupra ei, așa cum reiese din „Testament” de Tudor Arghezi:

„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Și leagăne urmașilor stăpâni.

Și, frământate mii de săptămâni,

Le-au prefăcut în versuri și-n icoane

Făcui din zdrențe muguri și coroane.”

Orele de limba și literatura română au trezit interesul pentru cunoașterea graiului și a sufletului poporului nostru și contopirea cu acestea.

Literatura contribuie la formarea trăsăturilor de caracter, a atitudinii față de muncă și viață, la cultivarea corectă a limbii naționale.

Forța literaturii provine de acolo că ea este un rezultat al unei activități spirituale, al cunoașterii profunde de către artist a anumitor laturi ale realității, rezultat al gândurilor și sentimentelor lui. Reflectând realitatea cu mijloace specifice, prin imagini artistice, îi face pe oameni să înțeleagă semnificațiile profunde ale realității, să cunoască viața socială, istoria și complexitatea epocii contemporane.

Studiul literaturii române ne ajută să aplicăm principiile eticii care se desprind din operele literare studiate în aprecierea unor persoane, fapte sau întâmplări din viața reală, să revenim în anumite situații concrete din viață, la anumite opere literare, personaje.

Lupta poporului nostru, în cursul lungii și zbuciumatei sale istorii, pentru menținerea ființei naționale, pentru libertate, independență, dreptate socială nu a lăsat indiferent pe nici unul din marii noștri scriitori.

Ideea unității spirituale și a continuității noastre pe aceste meleaguri este o veche și durabilă concluzie a gândirii populare. Aceleași colinde, descântece, superstiții, bocete, orații,doine, balade, legende, basme pot fi întâlnite în variante ce nu diferă mult de la o provincie la alta.

Nicăieri în lume nu sună mai frumos ca pe plaiurile românești cântecul trist al „Mioriței”, nicăieri în lume nu este mai îndrăgit chipul lui Făt-Frumos și al Ilenei Cosânzene, a căror frumusețe fizică și morală o găsim la poporul român.

O altă constantă a creației folclorice românești este sentimentul legăturii stabile a poporului cu locul în care s-a născut, din acest sentiment izvorând respectul pentru neam și pentru istorie, pentru faptele glorioase ale eroilor:

„Auzit-ați de-un Mihai

Ce sare pe șapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e domnul cel vestit

Care-n lume au venit

Pe luptat și biruit.”

Literatura populară este bogată în eroi profilând imaginea demnității ce nu se umilește, folclorul nostru este expresia dragostei față de om, a iubirii de viață și de țară, a spiritualității românești.

Pătrunderea literaturii române în universalitate se datorează folclorului , căci specificul lui social și național întrunea estetic atributul universalității.

În epoca interbelică, romanele lui Liviu Rebreanu sunt o voce distinctă a psihologiei noastre țărănești în peisajul european, Tudor Arghezi revoluționează limbajul poetic în forme și structuri foarte moderne și specific românești, iar Ion Barbu reprezintă sinteza modernismului românesc.

Încă de la începuturile ei, literatura română scrisă a devenit ecoul idealurilor, frământărilor și sentimentelor maselor populare.

Cronicarii demonstrau că noi venim din vechime, că avem drepturi istorice asupra acestui pământ, că suntem adevărați stăpâni ai țării și de aceea trebuie să trăim liberi și independenți.

Reluând și accentuând ideile cronicarilor, referitoare la originea română a limbii și a poporului român, la unitatea neamului și continuitatea elementului roman în Dacia, reprezentanții Școlii Ardelene s-au străduit, în plus, să distingă ce trăsături sunt caracteristice neamului românesc, făcând din operele lor o pârghie în efortul de a demonstra drepturile politice și sociale ale poporului român din Transilvania.

În epoca pașoptistă literatura română inaugurează una din coordonatele ei fundamentale și anume inspirația istorică, ia naștere un puternic curent de interes pentru istoria națională, înțeleasă ca izvorul fortificării luptei pentru unitate și independență. La 1848, Andrei Mureșanu se adresa tuturor românilor în celebra lui poezie „Un răsunet”:

„Priviți mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine

Viață-n libertate ori moarte! Strigă toți”.

George Coșbuc vedea istoria neamului nostru ca un lung șir de lupte pentru independență națională și dreptate socială. Cel ce a scris zguduitoarele versuri din „Noi vrem pământ!”, dând glas suferințelor și năzuințelor țărănimi asuprite, a reluat în imagini la fel de impresionante, ideea că aspirațiile de dreptate și libertate socială vin din vremuri îndepărtate:

„Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Tot una e dac-ai murit

Flăcău ori moș îngârbovit;

Dar nu-i tot una leu să mori

Ori câne-nlănțuit.”

(„Decebal către popor”)

Prin figura lui Ștefan cel Mare, reflectată complex în folclor și în literatura cultă, se proiectează idealul de libertate și independență națională a poporului român. Măreția faptelor sale a stârnit, printre mulți alții, și admirația lui Mihail Sadoveanu evocându-l în trilogia „Frații Jderi” și în „Viața lui Ștefan cel Mare”.

Scriitorii români s-au considerat a fi angajați în slujba progresului.

Eminescu, Slavici, Caragiale și alți scriitori, în dialogul cu epoca, au acționat în sensul afirmării unor idealuri de renaștere spirituală,în sens superior etic. Din toate timpurile, trăsătura caracteristică a literaturii române a fost ancorarea în actualitate, reflectând problemele ei majore, aceasta presupunând angajarea, confruntarea, tocmai ceea ce a făcut Eminescu în „Scrisori”, Caragiale în comediile și schițele sale ori M . Preda în proza sa.

O trăsătură esențială a literaturii române este umanismul, o atitudine deopotrivă generoasă , fermă, care sprijină idealurile nobile și promovează sentimentul omeniei.

Literatura caută răspuns la marile probleme ale omenirii: viață, moarte, timp, relații între generații, bătrânețe, fericire, rostul omului în lume, relația om-istorie, relația om – natură.

Arta are capacitatea de a emoționa pe cititor, de a-i forma convingeri, literatura română dispunând de resurse uriașe în realizarea educației cititorului.

Studiind profund limba și literatura română, cei aflați pe băncile școlii câștigă capacități intelectuale, afective și morale pe care, indubitabil, nici o altă disciplină de învățământ nu le poate furniza. Învățând această limbă până la un înalt nivel de competență lingvistică, fiecare școlar învață, de fapt, să iubească și să cultive una dintre cele mai mari bogății ale acestor pământuri pe care românul le cultivă și le apără de milenii.

Limba română, cizelată cu migală de-a lungul a nenumărate secole, a fost astfel edificată, încât să permită sufletului românesc să exprime o simfonie aparte de sentimente, trăiri și atitudini, să edifice valori spirituale inestimabile, să favorizeze comunicarea interumană.

În sfera conceptului de cultură generală, limba și literatura română aduc semnificative contribuții, depășind cu mult aria lor de specificitate. Un singur exemplu poate fi doveditor: capacitatea și abilitatea de „a ști să citești” se instituie la nivel de personalitate drept componentă fundamentală prezentă în sfera tuturor activităților intelectuale.

Limba și literatura română, disciplină de referință în formarea pentru muncă și viață a elevului, trebuie să fie însușită temeinic printr-o educație lingvistică, dezvoltând la acesta interesul pentru valorile eterne ale neamului nostru, făcându-l să trăiască emoțiile folosirii corecte a limbii române, în toate împrejurările precum și dorința de a cunoaște cât mai mult din literatura și cultura poporului nostru, din cultura universală, fapt ce va contribui la frumusețea sufletească, la vigurozitatea intelectuală, estetică, etică.

Bibliografie:

C. Bărboi, Cultivarea limbii române în liceu, București, EDP, 1994

I. Neacșu, Metode și tehnici moderne de învățare, București, Ed. Minerva, 1992

P.Petroman, Locul și rolul lecturii în educația elevilor, Ed. Univers 1987

J. Piaget, Psihologie și pedagogie, București, EDP, 1972