Contributia Inotului In Corectarea Atitutidinilor Coloanei Vertebrale la Copii
Lucrare de licență
CONTRIBUȚIA ÎNOTULUI ÎN CORECTAREA ATITUDINILOR COLOANEI VERTEBRALE LA COPII
INTRODUCERE
Apa este deținătoarea unor virtuți și disponibilități terapeutice cunoscute și valorificate încă din antichitate. În decursul istoriei medicale a omenirii, numeroși medici au studiat cu deosebit interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă erau practicate de vechii egipteni, chinezi, indieni, greci. În multe tradiții și mitologii apa reprezintă un simbol dinamic al vieții, acest mediu natural fiind din anumite puncte de vedere un loc al nașterilor, al transformărilor și al renașterilor.
În antichitate, omul trăia în armonie cu natura înconjurătoare și cunoștea intuitiv ce trebuie să facă pentru a nu stârni împotriva să puternicele forțe ale acesteia. Viața în formele ei primare a apărut pe planeta noastră în mediul marin, care reprezintă de fapt matricea originară. Celebru explorator și om de știință francez Ousteau spunea că, în esență, noi, oamenii, suntem „apa de mare organizată”. Așadar, omul ca formă organizată a vieții provine incontestabil din mare, iar faptul că în numeroasele sale activități lucrative și recreative el revine periodic la această matrice originară, este cât se poate de normal și logic în același timp.
Întreaga existență și dezvoltare a ființei umane a fost de-a lungul veacurilor legată de cursurile de apă și de sursele naturale.
Fascinația apei, legătura acesteia cu omul și cu civilizațiile pe care acesta le-a creat nu sunt întâmplătoare, căci apa îi dă omului speranța că, utilizând-o, va deveni mai înțelept și mai rezistent în fața încercărilor vieții.
Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit vestitele terme.
Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în apele sfinte ale Gangelui, sunt convinși că astfel se purifică de energiile negative și se vindecă de bolile care suferă. Tradițiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei tainice puteri purificatoare.
Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieții vegetale, animale și umane, ea fiind un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfășurarea tuturor reacțiilor biochimice din organismele vii.
În secolul al XVIII- lea, dar mai ales în secolul al XIX- lea, hidroterapia era în mare vogă în centrul Europei, în special în Germania.
Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp din Bad Worishofen, landul Bavaria, care prin toate cărțile, conferințele și consultațiile sale a răspândit modul de folosire a acestei terapii.
Prima și principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor și păstrarea sănătății” , în fapt un tratat de hidroterapie, care a apărut în anul 1886. La noi în țară, o inscripție veche găsită la Băile Herculane atestă următoarele : „Ad aquas Herculis sacras” – „La apele sacre ale lui Hercule” , ceea ce demonstreză nu numai vechimea considerabilă a unei stațiuni balneare ( 153 e.n. ), ci și existența unei tradiții vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.
Apei îi revine rolul esențial în ceea ce privește apariția și menținerea vieții pe pământ. Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare însemnătate: din precipitațiile atmosferice, apă ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări și oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitații.
Așa cum spunea marele savant și artist Leonardo da Vinci „ apei i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vie și pe pământ și orice ființă vie este din anumite puncte de vedere creația soarelui și a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea organismului.
Apa transportă substanțele nutritive spre toate organele, alimentează treseele nervoase, asigură capacitatea de funcționare și de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziția sângelui și a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.
Hidroterapia este o metodă terapeutică în care apa se folosește atât în cură internă cât și în cură externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factorimecanici și chimici. În aplicațiile externe, cele mai obișnuite căi prin care apa acționează asupra organismului sunt excitația termică și excitația mecanică. Tocmai din acest punc de vedere hidroterapia se asociază cu kinetoterapia.
1. Motivarea alegerii temei
În urma unui studiu realizat pe teritoriul României reiese că populația țării si- a continuat tendința de scădere din ultimii ani, ajungând în 2009 la 21,4 milioane deci mai scăzută ca în anul precedent(21,5milioane).
Deoarece după 1990 s-au născut generații mai puțin numeroase ,se remarcă o scădere a populației de vârsta școlară – odată cu pătrunderea generațiilor născute după 1989 în unitățile de învățământ.
Grafic reprezentând structura populației pe grupe de vârstă în România după CNEPSS (Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate
Studiind repartiția morbidității copiilor examinați din mediul urban, din colectivități (grădinițe și clase de studii) se poate preciza faptul că procentul morbidității crește odată cu vârsta, cel mai mare procent fiind înregistrat în clasa a XII – a (30.0%).
În mediul rural valoarea morbidității este apropiată în toate clasele, față de media obținută, cu excepția clasei a I-a și anul II profesională unde valoarea este ușor ridicată față de restul claselor (15.2% și 20.0%).
Morbiditatea înregistrată în anul școlar 2009-2010 la subiecții din mediul urban este mai mare comparativ cu cei din mediul rural; aceeași evoluție a fenomenului se regăsește și în anii anteriori (2001/2002 până în present
Probabil această situație explica o parte din diferență valorilor procentuale ale morbidității.
Grafic reprezentând repartiția principalelor afecțiuni cornice
În mediul urban copii din zilele noastre sunt mai atrași de calculaor, tablete, telefoane inteligente decât de a face mișcare, astfel apărând unele afecțiuni în dezvoltarea lor armonioasă.
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate celelalte segmente care alcătuiesc toracele și bazinul și tot pe ea se însera membrele superioare și inferioare, de aceea orice modificare structurală sau dezaliniere a unui segment vertebral va atrage după sine o perturbare a simetriei corpului și direcției de mișcare cu repercusiuni uneori grave și asupra organelor interne: plămâni, inima, etc. .
Astfel, am ales această temă deoarece am observant ca mulți părinți își aduc copii la bazinul de înot“Gheorghe Demeca” Baia Mare unde activez ca și instructor,cu recomandarea medicului specialist pentru a face mișcare în apă și exerciții ajutătoarea pentru recuperarea atitudinilor/deficientelor de care ei suferă. Am căutat ca prin metodele de antrenament folosite să urmăresc simultan perfecționarea tehnicii de înot, dar și recuperarea atitudinilor coloanei.
2. Scopul lucrării.
Lucrarea își propune să evidențieze eficienta înotului practicat de elevii claselor primare care reprezintă atitudini scoliotice.Am ales această vârstă a elevilor deoarece acum este perioada marilor transformări ale sistemului muscular,osos și la nivelul dezvoltării psihice și psihomotorice .În această perioadă pot să apară diferite dereglări care nefiind controlate pot să ducă la o serie de atitudini și deficient în special la nivelul coloanei vertebrale,situații care pot fi “educabile” prin intermediul exercițiului fizic
Scopul acestei lucrări a fost acela de a urmări de-a lungul unei perioade de timp (1an ) evoluția atitudinilor coloanei vertebrale a unor copii cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani,dar și corectarea tehnici de înot, urmând un program de antrenament prin exerciții fizice specifice înotului De asemenea am urmărit și dezvoltarea lor fizică armonioasă,în cadrul programului de antreneament .
3. Ipotezele.
Exercițiile specifice înotului și hidrokinetoterapiei ajuta la corectarea atitudini/deficiențe coloanei vertebrale la copii.
Exercițiile specifice înotului ajută la dezvoltarea armoioasă a copiilor.
Cap I HIDROKINETOTERAPIA
Hidrokinetoterapia este ansamblul exercițiilor fizice atât cu character profilactic, cât și curative desfășurate în apă. Se materializează printr-o abordare completă a exercițiilor desfășurate în apă. Pentru a îmbunătăți și/sau recupera starea pacienților cu afecțiuni de diverse etiologii. Programul zilnic de HKT este structurat, în funcție de obiective, pe părți specific: încălzire, stretching, exerciții de forță și rezistența musculară, relaxare. Fiecare parte a programului zilnic ocupa o perioadă de timp ,în funcție de obiectivele urmărite.
Obiective:
tonifiere generală;
asuplizarea coloanei vertebrale din regiunea dorsală;
formarea unui reflex stabil de atitudine statică și dinamică corectă a
corpului;
tonifierea în condiții de scurtare a grupelor musculare din regiunea dorsală;
tonifierea în condiții de alungire a grupelor musculare anterioare (ale toracelui);
prevenirea instalării unei curburi compensatorii lordotice;
corectarea atitudinilor deficiențe ale umerilor, omoplaților, toracelui, bazinului, membrelor inferioare, cap și gât, care însoțesc cifoza (alinierea corectă a segmentelor);
dezvoltarea funcției respiratorii
1. 1 Hidroterapia în antichitate
Dintre toate mijloacele kinetoterapeutice pe care Antichitatea le-a avut la dispoziție, hidroterapia a fost utilizată în mod excesiv de către lumea romană. Roma anticăeste creatoarea unui model arhitectonic special, numit thermae, gen de edificii care s-au răspândit apoi în întreg Imperiul, cel mai mare imperiu din Antichitate. Astfel de edificii s-au descoperit și pe teritoriul României, în partea care s-a aflat sub cucerirea și influența romană. Italia antică a dat un alt înțeles exercițiilor fizice iradiate din Vechea Eladă și Orientul mediteranean. În timpurile mai vechi, romanii nu obișnuiau să facă băi calde, ci numai reci, scăldându-se în apele Tibrului, îndeosebi după exercițiile efectuate pe Câmpul lui Marte. Ei credeau pe atunci, că băile calde moleșesc și chiar slăbesc organismul. Către secolul al II-lea î. Hr. această concepție avea să se schimbe radical și ca dovadă stau numărul mare de băi publice de care dispuneau romanii, băi care funcționau sub supravegherea permanentă a edililor. Ele au apărut inițial în Campania, iar începând din vremea consulatului lui L. Cornelius Sulla (88-78 î. Hr.) le aflăm și la Pompei. Treptat-treptat, aceste edificii ce derivau din palestra greacă deveneau un model de creație în care se afirma spiritul civic și practic al romanilor. În timpul Imperiului, băile au devenit foarte luxoase și au luat numele grecesc thermae. În anul 33 î. Hr. se spune că existau la Roma 170 de băi particulare care, în pofida concurenței instalațiilor imperiale, au rămas gratuit utilizate (Grimal, P., 1973).
În celebrele terme, construite de împărații din familia Flavilor (Caracalla, Dioclețian etc.), unde confortul varia, ca și clientelă (nobilimea, dar și plebea), baia era gimnaziu, club și for. Romanii au lansat deviza în balneis salus (în băi este sănătatea), deci nu în exercițiile fizice din palestrele grecești, cu toate că numele de thermae (terme) este tot de origine grecească.Kinetoterapia de factură romană poartă pecetea urbanizării masive. Din această cauză, destinul istoric al civilizației române a fost să scrie capitolul cel maiconsistent al idroterapiei universale. Bazinele de apă, care în palestre serveau laspălarea atleților, la înlăturarea nisipului și uleiului ce le acopereau corpul în timpullucrului de pe pistele și arenele de exerciții, au căpătat în Italia antică altedimensiuni și semnificații terapeutice. Băile au devenit elementul principal altermelor romane – instituții amplasate în spații care să permită plimbarea și odihnă,nu numai baia, de la deschiderea lor (în jurul orei 10) și până la apusul soarelui. Orealizare arhitectonică originală, din ce în ce mai fastuoasă, sunt aceste stabilimenteromane, ale căror încăperi și instalații pentru aducerea apei, încălzirea ei și aspațiilor anexe, evacuarea apei reziduale etc. au împânzit întreg Imperiul Roman.Urmele lor mai pot fi văzute azi și în castrele construite în Dacia, dupătransformarea unei părți a ei în provincie romană. Instalațiile și confortul variau înfuncție de clientelă, însă în ceea ce privește succesiunea procedeelor, tehnicilorterapeutice, ea era cam aceeași, atât pentru cei înstăriți, cât și pentru „plebei”:
Apodyterium (vestiarul termei).
Frigidarium (o sală rece prevăzută cu duș pentru a stimula sudația –cella frigidaria).
Tepidarium (sală călduță).
Sudatorium (etuva pentru activarea transpirației; aici se rămânea maimult, apoi urmă ungerea).
Caldarium (baie de aburi, supraîncălzită, pentru a provoca o transpirațieb abundentă).
Aproape fiecare sală era prevăzută cu bazine sau căzi în care se puteascălda sau înota. Unii autori mai enumeră și laconicum sau baia de căldură uscată,de sudoare (assa sudațio), numită astfel deoarece se credea că se utiliza de spartani.Era o sală de formă circulară în care lumina venea din cupola și unde se concentrao mare căldură. Despre aceste băi, romanii credeau că ajută la digestie. După masaj, urmau apoi plimbarea, conversațiile, eventual lectura în sălile bibliotecii sauîn aer liber etc.Masajului i se acordă o atenție deosebită de către ambele sexe. Existauîncăperi speciale, în care un corp de masori profesioniști, profilați fie numai peungerea corpului (alyptes) cu diferite uleiuri, creme și balsamuri rare, aduse dinîntreg Imperiul, fie doar pentru masaj (frictores), făceau din această terapie o artăce se dorea încă un omagiu adus de romani igienei corporale, pe lângă baiapropriu-zisă. De fapt, valoarea igienică a băilor, practicate cu exagerarea șirafinamentul introduse de romani, era îndoielnică și o descriere documentată aacestui aspect ne oferă Palestrica, din care cităm: „ele au transformat îngrijiriletrupului într-un pretext pentru o viață de plăceri și trândăvie” (Kirițescu, C., 1964).
Totuși, nu s-ar putea nega băilor și un rol pozitiv: au răspândit o oarecareobișnuință pentru curățenia corporală, pentru exerciții fizice și pentru desfătărilecititului și ale artelor.Cele mai importante dintre băile clădite de împărații romani în Roma aufost termele lui Caracalla, una din minunile arhitectonice ale lumii vechi, careacopereau o suprafață de 11 hectare, și termele lui Dioclețian, pe o suprafață de 13 hectare. Erau stabilimente nu numai uriașe ca dimensiuni, dar și foarte complicate ca instalații. Termele lui Caracalla erau astfel amenajate, încât 2.300 persoane puteau face baie în același timp, iar în cele ale lui Dioclețian se puteau îmbăia 3.000 de persoane. Aveau piscine de apă rece, călduță și caldă: frigidarium, tepidarium și caldarium. Una din ele, de formă circulară, avea 30 m diametru, alta avea formă de dreptunghi, de 56/24 m. Mai erau săli de sudație uscată și de aburi, băi de cadă, dușuri etc. Cupolele, susținute de stâlpi de granit, se ridicau la 14 m înălțime. Ca anexe ale băilor erau grădini și promenade răcoritoare cu fântâni, xyste și saloane de odihnă, săli de gimnastică, de jocuri și de masaj, exedre, biblioteci, muzee. În părțile exterioare, sub porticuri, se aliniau numeroase prăvălii.
În această împerechere a preocupărilor de mediu fizic și intelectual, într-o atmosferă de viață publică și de satisfacție artistică, sta originalitatea concepției romane. Sub această formă specifică, romanii au acceptat importarea educației fizice grecești, rămânând însă ferm ostili atletismului de formă pur elenă, căruia îi imputau imoralitatea exhibițiilor nudiste, depărtarea de la meseria războiului și preocupările estetice. Nuditatea nu era admisă decât în interiorul stabilimentelor de băi și, acolo unde nu existau stabilimente separate pentru cele două sexe, separația se făcea prin orarul de frecventare diferit. Deși în captivitate sau atrași de glorie și bogății, numeroși medici, gimnaști și kinetoterapeuți greci se stabilesc la Roma, aducând cu ei obiceiul de a practica gimnastică și masajul. Dacă gimnastică nu a putut concura cu exercițiile războinice ale romanilor, în schimb masajul executat de sclavi a devenit în scurt timp o practică nelipsită în regimul de viață al romanilor bogați. Se practică un mesaj igienic de dimineață pentru înviorare și un altul de seară pentru refacere, relaxare și odihnă. Cel mai răspândit era masajul aplicat în terme sau băi publice.Baia patricianului roman era lungă și complicată.De obicei începea cu o ședință de atletism sau de joc cu mingea.Apoi, romanul făcea baie uscată într-o sudatoria unde, într-o atmosferă de etuvă, își activă transpirația. După aceasta trecea în caldarium; aici, temperatura era tot ridicată, dar putea să facă duș cald și să-și curețe pielea, răzând-o cu strigilul. După ce se usca, trecea spre piscina cu apă călduță, tepidarium, pentru transpirație, și la sfârșit de tot făcea o baie rece în frigidarium. După baie se întindea pe bănci ori pe pături, pentru odihnă, și era luat în primire de măsori, apoi de alyptes, care-i ungeau corpul și-l parfumau.În băile populare masajele se executau prin fricțiuni reciproce. Urmau, după preferințe, plimbările igienice pe sub porticurile de marmură ale xystelor, care erau pavate cu mozaicuri artistice și împodobite cu capodopere ale artei statuare ca: Hercule Farnese, Flora, Taurul Farnese, Laocoon; în timpul plimbărilor aveau loc discuții.
În chipul acesta, romanul bogat își petrecea o mare parte a timpului său în baie.Aceasta făcea parte integrantă din viața publică. Cele descrise până acum se referă în principal la Roma din perioada imperială, când romanii ajung în contact cu acel popor care avea menirea să devină după ei poporul universal-istoric.
Fig. 3 Băi romane
Multe dintre aceste practici, mai puțin „kinetoterapeutice”, cum ar fi luxul și desfrâul, au fost aduse la Roma din Asia, iar bogățiile aduse că pradă de război din tot imperiul. Nicăieri nu se poate vedea mai bine modul cum au degenerat exercițiile fizice, gimnastică și atletismul ca la Roma. Opoziția romanilor față de aceste activități, față de motricitate și kinetoterapie avea să coste însăși existența imperiului. Populația acestuia, moleșită în sănătatea și dezvoltarea ei, datorită numărului mare de ore pe zi petrecute în băile publice și în tribune, la spectacolele din circuri, amfiteatre și hipodromuri, a devenit atât de vulnerabilă încât imperiul avea să fie cucerit de neamurile migratoare. Romanii socoteau că exercițiile fizice sunt bune doar pentru sclavi, pentru pregătirea militarilor (majoritatea lor mercenari) și a gladiatorilor.Doar medicii lor au înțeles și mediatizat valoarea adevărată a kinetoterapiei.
Ei au promovat-o și în afara situațiilor cauzate de cele întâmplate în arene, hipodromuri sau în antrenamentele pentru spectacolele din aceste locuri, locuri despre care celebrul arhitect Vitruvius (sec. I î. Hr.) scria: „Îmi pare nimerit să vorbesc acum și despre clădirile palestrelor, cu toate că azi nu mai sunt în obiceiurile italice; voi explica pe acelea care ne-au rămas și cum se fac ele la greci”. În palestre se fac curți cu peristiluri pătrate sau dreptunghiulare, așa fel că perimetrul lor să măsoare o lungime de două stadii, ceea ce grecii numesc diaulos. Porticurile din jurul curților trebuie să fie pe trei dintre laturi simple, iar pe a patra, cea orientată spre miazăzi, duble, pentru ca, atunci când se iscă furtuni însoțite de vânt, ploaia să nu pătrundă până în părțile lor din fund. În cele trei porticuri simple se vor construi exedre încăpătoare cu scaune, pentru ca filosofii, retorii și ceilalți care se complac în studii să poată discuta șezând. În porticul cel dublu se vor așeza următoarele anexe: la mijloc, sala efebilor, care e o exedră foarte încăpătoare cu scaune, având lățimea egală cu 2/3 din lungime. La dreapta acesteia se va găsi coriceul; alături, conisteriul, iar după conisteriu, în dreptul aripii cu portic, baia rece denumită de greci lutrón. La stânga sălii efebilor se va așeza așa-numitul elaeothesium, iar alături de elaeothesium baia călduță, din care se merge spre sala focurilor, într-o aripă a porticului. Alături de baia rece și sala focurilor, se va instala baia de sudație, de două ori mai lungă decât lată, care va avea într-o parte baia de aburi, proporționat cum s-a scris mai sus, iar în partea opusă băii de aburi, baia caldă. Băile de soare, băile în bazinele termelor sau piscinelor particulare, la care s-a referit și Phylostratos, rămân într-adevăr un specific al kinetoterapiei Romei antice, cu toate că nici grecii nu le-au ignorat. Încă Pausanias (perieget grec din sec. ÎI d. Hr.), în călătoria sa prin Grecia nota, de pildă, că în multe puncte ale cetății Corint există băi, unele construite din banii tezaurului public, iar altele construite cu cheltuiala împăratului Hadrianus. Cele mai vestite sunt băile din preajma templului lui Poseidon; ele au fost zidite de bărbatul spartan Eurycles și împodobite cu marmură de diferite feluri. Prin urmare, nu mai miră pe nimeni faptul că Roma dispunea către sfârșitul secolului IV d. Hr. de un număr de 854 de terme.
Așa după cum nu constituie ocuriozitate că mari „jocuri”, procesiuni și competiții de care poporul era foarte dornic, încep să fie inserate în calendarul religios (Istoria Universală, 2006). Rolul Romei în kinetoterapia antică universală este în primul rând acela de a fi intermediat realizările civilizației grecești pe acest tărâm pentru a fi cunoscute și de apusul modern, respectiv de populațiile Franței, Marii Britanii, Germaniei etc. După împărțirea Imperiului Roman și căderea Imperiului Roman de Apus (476), tradiția îngrijirii și tratării corpului prin intermediul masajului, exercițiilor fizice, hidroterapiei a fost continuată o vreme de Imperiul Roman de Răsărit (Bizanț), dar fără a mai atinge succesul de până atunci cunoscut la Roma.
1.2 Înotul terapeutic
Ce este înotul?
Înotul este o mișcare de deplasare a oamenilor sau a animalelor prin apă, o modalitate de deplasare prin apa realizată prin mișcări ciclice, alternative sau simultan-simetrice, ale segmentelor.Aceste mișcări asigura înaintarea, prin “găsirea sprijnului pe apa”, și menținerea corpului la suparafata.de obicei fără nici un fel de asistență artificială. Tipurile sau stilurile de înot sunt craul, bras, fluture sau spate,dar și anumite derivate ex. bras lung, spate dublu, etc.
Ce este înotul terapeutic?
Înotul terapeutic poate fi definit că arta de a armoniza funcțiile aparatuluirespirator cu mișcările coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei umane-apa, pentru a asigura propulsia corpului și echilibrul pe o suprafață instabilă.Importanta terapeutică, igienică și recreativa a înotului, efectele favorabile pe carele exercită asupra organismului sunt asigurate în principal prin asocierea cu factoriinaturali de mediu – aer, apa, soare – contribuind la inbunatatirea stării generale desanatate.Datorită influentelor pe care le exercită asupra organismului, înotul esteconsiderat unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a obiectivelor educatieifizice și sportului, dar și ale kinetoterapiei.
Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecțiuni nervoase, cardio-vasculare, respiratorii, etc., folosirea lui fiind făcută la recomandarea medicilor. De asemenea, se mai poate utiliza înotul și formele de hidroterapie ca mijloace esențiale în relaxarea și refacerea potențialului psiho-fizic în urma eforturilor prestate de sportivii de performanță.
Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special construite cu apă încălzită, dar se poate practica și în aer liber sau în ape deschise.
Fig 4 Înotul terapeutic
Efectele benefice ale hidrostaticii și hidrodinamicii asupra exercițiilor utilizate în recuperarea medicală
Mișcarea în apă beneficiază de efectele hidromecanicii care ușurează deplasarea segmentelor (mișcare care, uneori, este imposibil de executat pe uscat).
Forța ascensională (forța lui Arhimede) are rolul de a reduce parțial efectul gravitației. Studii
efec-tuate de Harrison s.c. 1987 (citați de Pratt, 2002) arata ca greutatea unui corp scufundat în apă se reduce proporțional cu nivelul la care respectivul corp este scufundat. Astfel reducerea este de:
95% până la nivelul gambelor
80% până la jumătatea coapsei
66% până la linia trohanteriana
50% până la zona ombilicală
33% până la linia mameloanelor
7% până în zona cervicală
În hidrokinetoterapie aceasta parțială neutralizare a gravitației este utilizată pentru a descărca greutateaavuta de diferite segmente, prin plasarea subiectilorla diferite adâncimi, ceea ce permite mobilizarea unorsegmente imposibil de mișcat pe uscat.
Tot cu ajutorul forței ascensionale exercițiile utilizateîncorectareadeficientelorpotfidozatedinpunctdevedere al dificultății, efectele fiind următoarele:
facilitare a mișcării – cu cât membrul se apropie de orizontală (se ridică), cu atât forța lui Arhimede crește, facilitând mișcarea. În acest caz segmental trebuie să fie complet scufundat în apă;
sprijin – membrul aflat în poziție orizontală este susținut de forța lui Arhimede, care atinge, la orizontală, valoare maximă;
element de rezistență – rezistența opusă mișcării este maxima atunci când membrul se afla în poziție orizontală; rezistenta va scădea pe măsură ce membrul coboară și devine apoi nulă când acesta ajunge la verticală.
Alte efecte benefice ale forței lui Arhimede sunt următoarele:
scăderea forțelor de compresie articulara;
dozarea cantitativă a exercițiului de la 0% la greutatea maximă de pe uscat;
pierderea parțială a gravitației determina reduce- rea durerii ceea ce favorizează creșterea posibilității de mișcare;
reducerea rolului de susținere a mușchilor, determinând relaxarea și întinderea acestora;
permite subiectului să-și mobilizeze segmentele din poziții funcționale normale pentru respective mișcare și nu numai din poziții antalgice ca pe uscat.
Conform legii lui Pascal asupra corpului scufundat în apă acționează presiunea hidrostatică care este aplicată egal pe toate suprafețele acestuia. Această presiune este direct proporțională cu adâncimea la care se găsește corpul.
În corectarea deficientelor, presiunea hidrostatică are următoarele influențe:
favorizează reîntoarcerea venoasă prevenind stagnarea sângelui la nivelul extremităților inferioare;
opune rezistență mușchilor în inspirație și ajuta la expirație;
permite o mai bună percepție a membrelor (stimulare senzorială);
ajuta musculatura să se relaxeze datorită creșterii cantității de sânge circulant;
ajuta la descreșterea edemelor datorită presiunii create constant în jurul membrelor.
Apa este de 12 ori mai vâscoasa decât aerul și de aceea produce o rezistență mai mare la mișcare comparative cu mișcarea pe uscat.
Vâscozitatea permite:
crearea unor programe de exerciții cu rezistenta progresivă;
percepția mai bună a poziției membrelor;
îmbunătățirea echilibrului.
Rezistenta hidrodinamică (care este de 900 ori mai ridicată decât a aerului) asigură:
decontracția musculară mai bună;
inhibarea reflexelor de încordare a musculaturii antagoniste;
dozarea exercițiilor, acestea putând fi executate atât lent, cât și rapid;
opoziția la un curent de apă permite un lucru mecanic de tip izometric fără mobilizare articulara.
Cap II EXERCIȚIUL FIZIC –FACTOR IMPORTANT ÎN AMELIORAREA DURERILOR DE SPATE
Condiția fizică a tuturor persoanelor reprezintă unul dintre cele mai eficiente moduri de prevenire a apariției durerilor de spate sau de ameliorare a acestora, în cazul în care acestea sunt deja instalate. Exercițiul fizic, executat corect și regulat, contribuie la întărirea musculaturii spatelui și la dezvoltarea flexibilității articulațiilor, prevenindu-se astfel diferitele afecțiuni ale coloanei vertebrale, a durerilor de spate, în general. Sunt prezentate sporturile care sunt recomandate sau interzise în durerile de spate. Cuvinte-cheie: exercițiu fizic, condiție fizică, dureri de spate, exerciții kinetice. Durerile de spate, în cele mai frecvente cazuri, apar din cauza unei ținute incorecte în viața cotidiană, atât în poziția așezat, cât și în ortostatism, stresul cauzat de poziție, conducând la contractarea musculaturii spatelui. Durerile pot fi cauzate și de ridicarea și transportul unor greutăți, care nu sunt schimbate regulat de pe un umăr pe celălalt, pentru a egaliza tensiunea asupra coloanei.
De asemenea, încălțămintea poate produce durerile de spate, dacă aceasta are tocuri foarte mari, întrucât curbează partea inferioară a spatelui, schimbând poziția întregului corp.
Durerile de spate pot fi declanșate și de o activitate fizică intensă, prin suprasolicitarea unor structuri paravertebrale (mușchi, tendoane, ligamente), fără interesarea discului intervertebral. Intensitatea durerii este variabilă, iradiază intermitent la nivelul regiunii fesiere și se accentuează la mișcările de extensie și de răsucire, precum și după menținerea prelungită a unor poziții. În cazul persoanelor suferinde de dureri de spate, practicarea anumitor exerciții fizice sau sporturi, contribuie la ameliorarea, până la dispariția acestora, altele sunt interzise, existând riscul accentuării lor.
Mersul pe jos
Mersul pe jos reprezintă probabil, cel mai bun exercițiu multilateral pentru persoanele care suferă de dureri de spate. Mersul energic timp de circa 30 minute, de 4-5 ori pe săptămână, pune în mișcare întregul corp, îmbunătățește tonusul muscular și activitatea cardiovasculară, fără riscul instalării leziunilor articulare, ligamentare sau musculare. Se recomandă creșterea treptată a intensității efortului și a distanței.
Joggingul
Deși joggingul este un sport extrem de popular, orice persoană care suferă de dureri de spate trebuie să îl abordeze cu grijă. Joggingul realizează un stres considerabil asupra genunchilor, șoldurilor și coloanei vertebrale. În mod normal, coloana vertebrală are abilitatea de a atenua șocurile și poate face față presiunilor mai eficient, în cazul persoanelor care nu sunt supraponderale. De asemenea, pentru evitarea accidentărilor, se recomandă o încălzire adecvată, echipament corespunzător și alergarea să se realizeze pe pistă de atletism. Joggingul nu este recomandat persoanelor cu afecțiuni sau deficiențe la nivelul coloanei vertebrale (ex.: discopatie lombară, hernie de disc).
Înotul
Pentru persoanele cu dureri de spate, înotul este un sport excelent. Este un bun exercițiu cardiovascular, fără să plaseze o mare greutate asupra articulațiilor, majoritatea greutății corporale fiind suportată de apă. Stilurile craul și spate sunt preferate brasului, dacă durerile de spate sunt localizate în zona cervicală sau lombară. Experții recomandă terapia în apă. Aceasta include gimnastică aerobică și plimbări prin apă înainte și înapoi, nivelul optim al imersiei fiind cel puțin în dreptul zonei lombare. Mersul împotriva presiunii apei este un exercițiu cu rezultate deosebite, reducând presiunea exercitată asupra coloanei vertebrale. Forța ascensională a corpului este o mare valoare pentru suferinzii de dureri de spate, făcând din exercițiile în apă o terapie excelentă.
Tenisul
Sporturile cu racheta, cum sunt tenisul, badmintonul, squash-ul, pot pune probleme suferinzilor de dureri de spate, întrucât aceste sporturi implică alergări scurte cu schimbări de ritm, opriri bruște, întoarceri, răsuciri, fandări, extensii ale trunchiului în momentul lovirii mângâi, toate acestea putând exercita o presiune considerabilă asupra coloanei vertebrale, articulațiilor, ligamentelor și a musculaturii. Acest sport nu este recomandat persoanelor fără o condiție fizică bună. Pentru aceasta, se recomandă ca înainte de a începe practicarea tenisului, să se obțină o condiție fizică adecvată prin alte forme de mișcare, mai ușoare, cum ar fi: mersul energic, joggingul, înotul. De asemenea, folosirea echipamentului corespunzător este esențială.
Fotbalul
Fotbalul și sporturile cu mingea, în general nu sunt recomandate persoanelor cu dureri de spate, decât dacă au o condiție fizică foarte bună și dacă evită contactul fizic cu adversarul.
Ciclismul
Ciclismul este recomandat persoanelor cu dureri de spate, fiind un mod excelent de a obține o bună condiție fizică, fără a exercita un stres prea mare asupra articulațiilor, întrucât greutatea corporală este suportată de bicicletă. Activitatea cardiovasculară se îmbunătățește substanțial, iar musculatura se tonifică vizibil, în special la nivelul membrelor inferioare, a spatelui și a centurii abdominale. Se recomandă folosirea unei biciclete potrivite și nu una pentru curse, care tinde să curbeze spatele.
Gimnastică aerobică
Gimnastică aerobică nu este recomandată pentru suferinzii de dureri de spate, din cauza impactului puternic cu solul în timpul săriturilor specifice, dar și a presiunii create la nivelul coloanei vertebrale, în momentul executării mișcărilor de extensie, răsucire, îndoire etc. Se are în vedere executarea mișcărilor de tonifiere a musculaturii spatelui și de ameliorare a posibilelor afecțiuni ale coloanei vertebrale, evitându-se exercițiile executate brusc, cu amplitudine și intensitate crescute.
Cap III CARACTERIZARE EFORTULUI LA ÎNOT
3.1 Modificări ale caracteristicilor efortului la înot
În unanimitate, specialiștii sunt astăzi de acord că efortul depus de înotători, atât în antrenament, cât și în concursuri, este un efort de rezistență în regim de forță. Ponderea acestor calități diferă în funcție de exercițiile din lecție, sau de distanțele din competiții, dar procentul cel mai mare revine permanent rezistenței.
Alături de aceste două calități, un rol important revine mobilității articulare, cu localizări diferite în funcție de un procedeu sau altul, favorizând în cel mai mare grad eficiența tehnicii. Adăugăm îndemânarea atât pentru tehnica procedeelor, cât în special pentru întoarceri.
Asupra rolului jucat de viteză, întâlnim formele ei de manifestare. Viteza de reacție se manifestă la start. Viteza de execuție se întâlnește la întoarceri, în special în procedeul craul și spate. Viteza de repetiție ca rezultat al însumării vitezei exercițiilor, este evident că depinde de rezistența și forța înotătorului.
În lucrarea “Teoria antrenamentului”, a Dr. Harre (1973), se susține că înotul în totalitatea lui este un sport de rezistență, amintindu-se că rezistența este cheia performanței.
Rezistența aerobă organică este rezultatul hipertrofiei cordului, care permite un volum sistolic mai mare, a creșterii tonusului cardiac cu efect în deschiderea capilarelor, a creșterii numărului de alveole funcționale care absorb O2, a îmbunătățiri schimburilor gazoase la nivelul alveolelor și a modificării sangvine ce permite un transport mai abundent de O2 spre țesuturi.
Rezistența anaerobă organică – capacitatea organismului de a prelua produșii de uzură, de a lucra în condiții toxice cu o mare datorie de O2. Se întâlnește cu precădere în eforturile de scurtă durată și de durată medie.
Efortul specific în funcție de durata probelor se împarte în:
efort de viteză (V-R) (anaerob); probele de 50-100m liber;
probele de 200m fluture (dominant efort anaerob);
probele de 400m (rezistență în regim de viteză);
eforturile de rezistență, 800-1500m liber (eforturi aerobe).
Dar, în zilele noastre, se poate vorbi de rezistență în regim de viteză și în cazul probelor de 800-1500m, datorită performanțelor la care s-a ajuns (se înoată 100m – în cadrul probelor de 800-1500m – sub un minut).
Astfel, HARRE arată că în sporturile cu caracter ciclic, deosebim cinci forme de manifestare a rezistenței:
Rezistență de scurtă durată – necesară parcurgerii unor distanțe mari, în care sportivul depășește 8’ fără să micșoreze viteza. Efortul este aerob, solicitând sistemul cardio-respirator.
Rezistență de durată medie – parcurgerea unei distanțe între 2’-8’ (mixtă); încep să apară procesele anaerobe, proba desfășurându-se în condițiile unui deficit de O2. Această rezistență depinde de dezvoltarea forței și vitezei în regim de rezistență.
Rezistență de scurtă durată – parcurgerea unei distanțe între 45”-2’. Procesele anaerobe se manifestă mai intens;
Rezistență în regim de forță – se caracterizează printr-o capacitate de forță medie, îmbinată cu o rezistență mare (înot, canotaj);
Rezistență în regim de viteză – reflectă rezistența organismului la oboseală în efortul de intensitate submaximală și maximală. Referindu-se la unul din criteriile de clasificare a eforturilor în funcție de suportul de energie – Saltin, B. și Lundi, A. în lucrarea “Oxigen demans of swimming” – precizează următorul raport aerob-anaerob:
Tabelul nr.1 Raport aerob/anaerob
Această caracterizare este orientativă, deoarece procentele variază în funcție de sportivi, vârstă, sex, grad de pregătire, procedeu. În lucrarea “Antrenamentul înotătorilor de categorie superioară”, a lui Imasevschi, K. A. se întâlnesc alți parametri și eforturi.
Tabelul nr.2 Parametrii Capacitate aeroba/anaerobă
Tabelul nr.3 Tabel consum O2
Studiind cele prezentate mai sus, se pot caracteriza probele astfel (din punct de vedere al furnizorului de energie):
Proba de 100m se desfășoară în condițiile acumulării unei datorii mai mari de O2 (63% din totalul consumului de O2), care, la rândul ei, este structurată specific, având 25% componente creatinfosforice a datoriei de O2, adică energia este dispersată pe baza acțiunii elementelor macroenergetice din mușchi și 35% componentă lactacidă.
Proba de 200m este, după unii autori, la jumătatea tabloului raporturilor
dintre aerobioză și anaerobioză (50% aerob, 50% anaerob). Alți autori indică faptul că raportul în formarea proceselor de aerobioză se prezintă astfel: 65% aerob – 35% anaerob.
În această situație, vom găsi diferențe față de probă de 100m și în ceea ce privește structura furnizorului anaerobic (10% datorie de O2 alactacidă și 25% lactacidă).
Deci, procesele din mușchi se bazează în cea mai mare parte pe fază lactacidă de producere a energiei.
Atenție, datoria de O2, în probă de 200m este cea mai mare din toate probele – 0,7ml/kg (după unii autori) Platonov, V.N., sau 8,11 litri, care ar fi egală cu 100m (după alți autori) Lundin, A. și Saltin, D.
În ceea ce privește proba de 400m, care se caracterizează printr-un proces ridicat de aerobioză, 70% (Saltin) și 75% (Imasevschi), dar având totuși prezent încă la un nivel ridicat anaerobioza, datoria de O2 nu trebuie neglijată (30-25% anaerobioză).
Deși datoria de O2 este mai redusă decât la probele de viteză (7,10l sau 0,49ml/kg) este o probă dură, de rezistență, cu lucru în datorie de O2.
Pe plan circulator, circulația este favorizată de poziția orientativă pe apă (este ușurată circulația de întoarcere și de presiunea hidrostatică; precum și de concentrațiile ritmice ale mușchilor, brațelor, a picioarelor).
Temperatura scăzută a apei creează condiții defavorabile circulațieiperiferice. Frecvența cardiacă este proporționată cu intensitatea efortului și eficiența diferitelor metode de antrenament.
Tensiunea arterială crește ca urmare a eforturilor intense la înot.
Volumul sistolic și debitul cardiac cresc, datorită poziției orizontale pe apă (30l/min. în efort).Volumul și greutatea inimii cresc datorită fenomenului de hipertrofie, de adaptare. Sângele prezintă modificări importante datorită adaptării la forța organismului. Numărul hematiilor crește, cantitatea de hemoglobină crește de la 15,5 la 18,5. PH sanguin nu are modificări prea mari, exceptând probele lungi.
Respirația are un rol dublu la înot: fiziologic, de aprovizionare cu O2, eliminare CO2 și fizic, de asigurare a plutirii.
Funcția de respirație este îngreunată de doi factori:
Presiunea hidrostatică
Coordonarea mișcărilor de brațe cu picioarele
Primul factor solicită în mod deosebit mușchii inspiratori pentru a învinge presiunea hidrostatică, cât și contracția mușchilor expiratori.
Cel de-al doilea factor limitează posibilitatea schimburilor gazoase. Astfel, inspirația este scurtă pe apă, ca durată, deci amplitudinea este mică. Expirația este de lungă durată.
O probă importantă o reprezintă rezistența individuală la apnee, capacitate implicată direct în suportarea efortului hipoxic, frecvent la înot. Apneea favorizează lucrul brațelor, dar îngreunează circulația. Frecvența respiratorie este legată de tehnică de înot și poate crea valori de 30-40 resp/min.
Înotul favorizează creșterea perimetrului toracic, a capacității vitale, debitul respirator maxim și a consumului de O2.
Metabolic, efortul la înot permite următoarele constatări: primele 20-30” se desfășoară pe suportul biochimic al compușilor macroenergetici (ATP și ADP-CP) din a căror scindare rezultă energia necesară refacerii ATP. Peste acest timp necesarul de energie provine din glicogen.
În lipsa O2 glicogenul poate furniza energie până la limita celor 60”, produsul fiind acidul lactic. Creșterea acidității atinge nivelul maxim între 60-120”, depășirea acestui prag începe după al doilea minut de efort, O2 începe să crească, neutralizând treptat acidul lactic.
Faza de echilibrare a sistemelor de producere a energiei este denumită „efort mixt” și începe în jurul minutului doi și se termină în jurul minutului patru, când predominantă de producere a energiei este calea aerului. Subliniez faptul că, pentru evaluarea efortului la înot, trebuie să se țină seamă de următorii factori:
putere aerobă și anaerobă;
forța musculară și rezistența la repetare și de factorii posibili (atenție) puterii de concentrare;
rezistența la stres;
combatitivitate.
Înotul favorizează creșterea în înălțime și o ținută corectă și armonioasă.
3.2 Calitățile motrice caracteristice înotului.
Calitățile motrice de bază obținerii performanțelor superioare sunt strâns legate de efortul la înot, lipsă sau surplusul lor condiționează tehnica și perfecționarea acesteia.
În metodica antrenamentului sportiv, sunt prezentate raportul principalelor calități motrice ale înotătorului:
rezistență 50%;
forță 25-30%;
mobilitate 15-20%;
viteză, îndemânare 5-10%.
Această prezentare schematică ne poate introduce în problemă, dar este insuficientă.
Calitățile motrice de bază necesare unui înotător nu pot fi reduse la cele de mai sus și nu se prezintă în forma lor pură de manifestare.
Din cercetările mai recente reiese că principala calitate necesară înotătorului este rezistența, care se manifestă specific în funcție de probă.
Nu mai puțin importante sunt: forța, mobilitatea, îndemânarea, care, la rândul lor, dobândesc un caracter și o pondere fiecărei probe.
În ceea ce privește viteza părerile sunt împărțite.
Dacă asupra necesității vitezei de reacție și a celei de execuție nu se ridică probleme, toată lumea fiind de acord că sunt necesare la start, la întoarceri, la executarea unor fragmente de mișcare (biciuirea la bătaia picioarelor etc.), asupra valorii pentru înot a vitezei de recepție, care să influențeze tempoul de înot sunt păreri împărțite.
Majoritatea antrenorilor sunt de părere că această calitate nu este esențială și determinantă în obținerea performanței la înot, aducând în sprijinul lor exemple de așa-ziși lenți ( au o frecvență a vâslirilor mai redusă) care obțin viteze superioare înotătorilor de tip rapid. Aceștia susțin, și nu fără să aibă dreptate, că mișcările în aer întâmpină o rezistență mai mică decât în apă și, de aceea, ținând seama de legile ce guvernează mediul acvatic, viteza de repetiție sub forma care se prezintă la alergări sau alte exerciții, efectuate pe uscat, nu are o pondere cât de cât semnificativă pentru înot.
Pentru înot, semnificativă este viteza de deplasare și aceasta este rezultanta dintre forță și îndemânarea specifică (tehnică) a sportivului.
Alți antrenori sunt de părere că viteza de repetiție este importantă la înot, aducând argument faptul că performanța la înot este determinată de doi factori, și anume: lungimea „pasului vâslirii” (distanța la care se propulsează înotătorul) ca
rezultat al unei faze active, care la rândul ei, depinde de forță (îndemânare) și de (timpul) tempoul de înot.
Ținând seamă de aceste opinii, putem aprecia că acest gen de manifestare are o importanță, însă nu determinantă.
Sintetizând cele spuse mai sus, calitățile motrice de bază care determină obținerea performanțelor la înot nu se manifestă sub forma lor pură, ci sub formă combinată, rezistență în regim de forță sau rezistență în regim de viteză, etc.
Rezistența.
Se observă o rezistență musculară anaerobă în care intensitatea contracției este atât de mare, încât jenează circulația la nivelul mușchilor și, deci, aportul de O2 și eliminarea toxinelor. Acest tip de rezistență depinde de nivelul forței musculare, în sensul în care se poate efectua un efort dat, în condiții mai mari sau mai mici de anaerobioză ca și capacitatea de a rezista un timp îndelungat la efectele negative ale efortului.
Pentru aceasta se recomanda două metode de lucru :
dinamic – cu o intensitate a efortului reprezentând 2/3 din posibilitățile totale, cu 15-20 repetări ;
static – menținând contracția cu aceași intensitate, cu 100%, cât mai mult timp posibil (izometrie).
Cealaltă rezistență de tip aerob ( 400-800-1500m) depinde de cantitatea de oxigen și de substanțele energetice din mușchi, de circulația fibrică și de nivelul de hemoglobine .
Pentru dezvoltarea rezistenței aerobe avem exerciții dinamice cu intensitate de 2/4 din posibilitățile totale ale musculaturii, cu repetări multiple, continue fără pauze.
Sarcina antrenamentului de rezistență se rezolvă cu metodele clasice cunoscute.
Astfel avem metode bazate pe variație :
volumul continuu uniform (2000m înot continuu) eforturi repetabile în
condiții standard 20x100m cu plecare la 1’30” ;
variația intensității :
– metoda eforturilor variabile(2000m înot continuu 2/4) cu șprinturi în 4/4 ;
– metoda eforturilor progresive (4x200m în timpi din ce în ce mai buni);
variația volumui:
– intensității antrenamentelor 20x100m; 45x30m cu plecare la 45” și cu intervalle de 200m la 3’; 200m, 2’50” ; 200m 2’45” ; 200m 2’30” ; 200m 2’25” .
O altă clasificare a metodelor ar fi :
eforturi de lungă durată în tempo uniform;
eforturi de lungă durată în tempo variabil
eforturi pe intervale ;
eforturi repetate cu pauze mici.
Capacitatea de anduranță a copiilor și adolescenților merită o atenție cu totul deosebită. Atunci când este raportată în valoare relativă capacitatea de anduranță a copiilor și adolescenților este asemănătoare cu cea a adulților; în schimb în valoare absolută ea este diferită (Buhl,Gurtler și Hakker, 1983 citați de Weineck, J. 1994). În ciuda celor câteva particularități specifice vârstei lor, copiii și adolescenții prezintă, în principiu aceleași facultăți de adaptare ca și adulții, în cazul unui antrenament de rezistență (Ilg și Kahler 1977, Lennartz, J. 1994). Încă din copilărie apar procesele de adaptare structurale inorganele și sistemele organice responsabile cu menținerea performanței sau a limitării acesteia ( Weineck, J., 1994).
Forța
Sunt solicitate toate grupările musculare, efortul principal revine musculaturii brațelor pentru procedeele: craul, spate, bras și picioarelor pentru procedeul bras; musculaturii spatelui și abdomenului pentru procedeul fluture.
Forța acestor mușchi determină mișcările active și în ultimă instanță, viteza de deplasare în apă
Cea mai scurtă probă de înot și cel mai bun timp care poate fi realizat este proba de 50 m liber . Ritmul de lucru al brațelor este mai mare decât la orice probă de înot. Eficiența cu care vâslește un braț în această probă (lungimea vâslirii și forța de împingere) va duce la îmbunătățirea timpului înotătorului. Se impune un lucru deosebit pentru dezvoltarea musculaturii specifice, astfel încât fiecare detaliu al tehnicii procedeului în care se înoată, să se păstreze. Nu este necesară dezvoltarea forței generale, ci a forței specifice pentru mișcările active.
Pregătirea acestei calități se face prin lucru pe uscat și în apă, prin mijloace ce vor îngreuna vâslirea, prin folosirea aparatelor.
Pe uscat, se vor folosi benzi elastice, gantere, haltere, cărucioare pe banca înclinată, mingi medicinale sau cu nisip, helcometre etc.
Se lucrează la extensoare, important este ca frecvența să păstreze ritmul numărului de repetări, ca și în apă.
În apă se folosesc centuri cu plump, bureți mari, palmare, lucrându-se cu un braț, cu două brațe, numai cu picioarele, sau procedeul complet.
Metode specifice pe uscat de dezvoltare a forței :
Circuitul cu intervale cu repetări :
ex: 30” lucrează, 30” pauză, atelierele să alterneze picioare, abdomen, spate.
Metoda halterofilului :
creșterea continuă a încărcăturii ; 25-30-35-40 ;
creșterea în trepte : 50-50, 60-60, 70-70 ;
creșterea descreșterea continuă: 30-40, 50-40-30;
creșterea în val : 30-40,35-45,40-50,45-55.
Se lucrează 3-4-5 exerciții clasice de înot, după aceste metode, 15-20 repetări, 3 serii cu pauze de 4’ între serii.
Metoda power-training este echivalentă cu detenta pentru start.
Se stabilește greutatea și se execută astfel :
20kg-6 repetări – crește viteza 12 repetări ;
25kg-6 repetări – crește viteza 12 repetări ;
40kg-6 repetări – crește viteza 12 repetări .
Contracția izometrică : încercări de a ridica greutăți mai mari decât posibiliatea executantului; împingeri aplicate asupra unui obiect îndoit prin opunerea rezistenței propri.
Indicații metodice: -să nu se lucreze cu copiii de vârstă mică deoarece produce o slabă irigare a creierului, intensitățile de lucru sunt maximale, dozarea efortului se face prin creșterea sau reducerea numărului de repetări și/sau a greutății, și nu intensității, durata unei contracții este de 6-12”, timpul total de contracție 60-90”. Contracțiile izometrice să se îmbine cu contracțiile dinamice.
Metoda are avantajul de a putea localiza stric efortul la grupe de mușchi care interesează, dezvoltă rapid forța și nu necesită materiale speciale.
Contrar celor afirmate de cele mai dese ori în literatură, antrenamentul forței se poate face în toate etapele dezvoltării. Copilul de 5 ani poate obține deja o hipertrofie musculară printr-un antrenament adaptat posibilităților sale. (Weineck, J. 1994).
Weineck, J., citat de Marinescu, Gh. (1999), face o serie de recomandări privind antrenamentul de forță în timpul copilăriei și adolescenței:
Se va acorda timp suficient pentru refacere după un antrenament greu de forța
Nu se vor modifica brusc încărcăturile la un copil al cărui organism nu este pregătit.
Trebuie evitat antrenamentul cu greutăți (haltere, în deosebi deasupra copilului înainte și în timpul puseelor de perioadă pubertară datorită consecințelor negative pe care le poate avea la nivelul vertebrelor (Hollman și Hettinger 1980 și Martin 1980). Propria greutate corporală este un sistem suficient de ameliorare pentru această vârstă.
Eforturile unilaterale trebuie evitate: suma eforturilor unilaterale poate deteriora sistemul aparatului locomotor și repune în chestiune întreaga funcționare a ansamblului sistemelor organismului.
Nu trebuie efectuat nici un efort static de lungă durată :variațiile de efort sunt favorabile cartilajelor hialine ale articulațiilor și cartilajelor fibroase ale ligamentelor discurilor intervertebrale. Eforturile statice obstrucționează circulația sanguină a structurilor implicate în vreme ce efortul dinamic o ameliorează. Din această cauză, executarea unor exerciții de forță dinamică trebuie să aibă prioritate.
Viteza
Este strâns legată de forță și nu o întâlnim în stare pură. Forme de manifestare :
viteza de reacție: la start ;
viteza de execuție
vâslirea,
întoarcerea ;
viteza de repetiți
depinde de rezistență și forță, iar dezvoltarea vitezei de reacție se face pe seama forței, supleței, și coordonării musculare. Are o determinare genetică și trebuie să lucreze tot timpul.
Viteza se dezvoltă astfel :
creșterea tempoului execuției până se ajunge la tempouri maximale: de ex, starturi cu tempouri 2/4, ¾, 4/4.
repetările: intensitate maximală, număr mic de repetări cu pauze mari 3x100m, plecare la 5’.
alternativă: alternăm intensitatea efortului ¾-4/4, 2/4-4/4.
metoda handicapului.
metoda concursului.
folosirea reglatorilor metodici pentru spargerea barierei de viteză. Se tractează un obiect și sportivul încearcă să-l ajungă prin înot. Bariera de viteză se mai poate sparge astfel: sportivul înoată cu labe, sau în cursul unei ape (curent puternic) în sensul ei de curgere.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție:
metoda repetărilor pe distanțe scurte;
fracțională (se desface startul/țntoarcerea și se repetă fiecare secvență);
senzorială.
Viteza de execuție:
metoda repetărilor:
fracțională: 100m se împart în 4x25m sau 2x50m sau 25+50+25m etc.;
integrală – în condiții de concurs.
Viteza de repetiție :
alternativă;
a repetărilor.
De asemenea, pentru dezvoltarea vitezei se recomandă antrenamentul hipoxic.
Viteza, este indicat să se lucreze la începutul orei de antrenament, imediat după încălzirea în apă.
Apsealeamov,T. A. (1982) și Feifer, H. (1982) stabilesc un model al eficacității componentelor unei probe de concurs pe 100m, cu diferențieri între fete și băieți, găsind 10 indicatori de bază:
eficacitatea startului (timpul parcurgerii primilor 7,5 m)
viteza (m/s) la trecerea de la start la înotul lansat pe distanță
viteza (m/s) pe porțiunea de înot de deplasare (distanță);
viteza (m/s) pe porțiunea de la înot de distanță la întoarcere (pregătirea ei);
eficacitatea întoarcerii ( în timpul înotului pe porțiunea de 15m, 7,5m până la perete și 7.5m după perete)
viteza (m/s) pe porțiunea de înot pe distanță;
viteza (m/s) la trecerea de la înotul de întorcere la înotul pe distanță;
viteza în (m/s) la trecerea din înotul pe distanță, la finish;
eficacitatea finishului în timpul înotului pe ultima distanță între 7,5m până la sosire.
Mobilitatea.
Mobilitatea este printre calitățile importante ale înotătorului. Specificul activității în apă solicită dezvoltarea la maximum în articulațiile cheie, pentru a permite orientarea mai corectă a suprafețelor de lucru față de direcția de înaintare și să exploatăm la maximum tehnica de înot obținând un randament superior.
Pe procedee, vom grupa astfel articulațiile care necesită o prelucrare suplimentară:
craul, spate, delfin: articulațiile scapulo-humerale și talo-crurale, delfin în plus coloana vertebrală.
bras: articulația coxo-femurală, genunchi și talo-crurală.
Factorii limitativi ai mobilității: elasticitatea ligamentelor, tendoanelor și
mușchilor.
Un rol important în limitarea mișcărilor revine sistemului nervos central, care poate influența modificarea elasticității mușchilor. Elasticitatea fibrelor musculare se poate mări prin exersare, fără a impieta asupra capacității fibrelor de a reveni în poziția de plecare. Din acest motiv, se recomandă îmbinarea exercițiilor de mobilitate cu cele de forță.
Unii sportivi pot realiza o amplitudine mare a mișcărilor din cauza lipsei forței mușchilor corespunzători.
Exercițiile de mobilitate se execută cu amplitudine maximă și pe direcția de efectuare a mișcării de bază din înot.
Pentru articulația scapulo-humerală:
balansări de brațe în plan antero-posterior ;
rotări ample de brațe;
mișcări cu amplitudine mare în direcții diferite;
exerciții în direcții diferite;
exerciții cu ajutorul unui baston sau a prosopului.
Pentru articulația talo-crurală:
flexi dorsale și plantare a labei piciorului;
rotații ale labei piciorului.
Mijloace specifice: înot pe segmente sau procedeu complet cu amplitudine maximă. Pentru craul, spate și fluture se pot folosi " labele" de înot, care amplifică mișcarea.
Cerințe:
se va efectua o încălzire prealabilă bună;
se va dezvolta sistematic;
în pauză dintre serii se vor face exerciții de relaxare;
se va lucra progresiv;
se lucrează de obicei la încălzire pe uscat sau, uneori, la sfârșitul părții fundamentale;
în complexul de exerciții vor predomina cele de mobilitate activă;
exercițiile pasive se vor folosi cu multă atenție și gradarea lor va fi progresivă;
nu se lucrează mobilitate când organismul este obosit, după eforturi de forță sau rezistență.
Metoda folosită: repetările, 10-15 exerciții în mai multe serii.
Mobilitatea este o calitate ce se dobândește greu și se pierde relativ repede.de asemenea, exercițiile de mobilitate vor fi incluse în înviorare, precum și la încălzire pe parcursul întregului an de antrenament. În anumite etape se va lucra special pentru mobilitate, incluzând exerciții în circuite de forță.
Îndemânarea.
În înot, îndemânarea constă în aptitudinea sportivului de a-și însuși elementele tehnice complexe, de a învăța și executa întoarcerile în viteză, de a executa starturi rapide, de a înota în procedeul mixt. La înot pentru a realiza cu îndemânare o mișcare, aceasta trebuie modelată în timp și spațiu, cu cea mai mică rezistență din partea apei și maximum de eficiență. În același timp, ea mai depinde și de volumul de mișcări însușite, scurtând timpul de învățare.
Trecerea rapidă de la un element complex la altul reprezintă o condiție necesară însușirii și perfecționării cât mai devreme a celor patru procedee de înot, a tuturor variantelor de întoarceri, a răsturnărilor, ondulații combinative între diferite procedee, ajută la dezvoltarea îndemânării.
Îndemânarea sportivă este o condiție, încă de la începuturile învățării, sarcinile nivelului doi în ceea ce privește această calitate motrică se caracterizează în condiții de concurs. Are o puternică precizie, determinare genetică și se lucrează permanent pentru dezvoltarea ei, pe fond de odihnă.
Condițiile particulare de mediu (plutirea, rezistența apei, poziția orizontală a corpului, etc.), impun o manifestare particulară și la nivel superior a îndemânării.
Mijloace:
nespecifice:
– exerciții acrobatice;
– exerciții din gimnastică la aparate;
– exerciții din gimnastică de bază;
– jocurile sportive;
– exerciții de echilibru.
specifice:
– jocul de polo;
– scufundări;
– elemente din înotul artistic;
– sărituri în apă;
– exerciții pregătitoare și speciale pentru perfecționarea tehnicii de înot;
– înot în procedeu sau fragmente, la viteze și amplitudini variate.
Mijloacele nespecifice se vor folosi cu precădere în perioada de tranziție și la începutul perioadei de pregătire.
Exercițiile specifice, în special cele de perfecționare a tehnicii vor avea loc, pe tot parcursul anului, în încălzire, precum și în partea fundamentală și de încheiere. În fond întregul proces de pregătire specifică și multilaterală contribuie la formarea unui bagaj motric vast, care contribuie la perfecționarea îndemânării specifice.
Înotul cu intensități variate, în condiții de concurs cu adversari diferiți, va permite perfecționarea tehnicii, crearea unui stil care să fie economic și de înalt randament.
O deficiență în capacitatea de coordonare nu este rezultatul unor predispoziții insuficiente, ci mai degrabă al unei lipsă de stimulare în primii ani de viață (Winter, 1976, citat de Weineck, J.,1994).
Calitățile motrice combinate
Acestea se regăsesc astfel :
viteză în regim de forță, încărcătură mică (30%), viteză maximă, distanțe scurte(25m);
forță în regim de viteză, încărcătura medie (65%), număr mare de repetări până la refuz pentru unitatea de timp redusă; în apă repetări de 100m, 200m cu intensitate mare;
rezistență în regim de forță: încărcătura medie (50-60%), număr mare de repetări pe unitatea de timp prelungită; în apă, repetări de 200m , 400m cu intensitate mare.
Cap. IV FUNDAMENTAREA TEORETIC A STUDIULUI
Literatura de specialitate tratează pe larg aspectele teoretice în domeniul cercetat, atât în ceea ce privește particularitățile de dezvoltare a copiilor din ciclul primar, caracteristica scoliozei și altor deficiențe ale coloanei vertebrale, cât și cauzele apariției și măsurile kinetoprofilactice de influență asupra dezvoltării acestora. Izvoarele cercetate, abordează diferite probleme privind creșterea și dezvoltarea normală a organismului copiilor din ciclul primar, caracterizează atitudinea corectă și abaterile de la aceasta.În același timp, un domeniu puțin cercetat îl reprezintă implementarea unei programe-model de recuperare a deficiențelor de coloană la nivelul instituțiilor de învățământ, domeniu care necesită o atenție deosebită anume în cazul copiilor de vârstă școlară, și de care depinde în mare măsură recuperarea acestora. În scopul determinării aspectelor constitutive ale obiectului și subiectului cercetării, s-a studiat literatura de specialitate referitoare la următoarele domenii științifice:
fiziologice, în cadrul cărora sunt abordate aspecte generale și particulare ale dezvoltăriiorganismului copilului de vârstă școlară, factorii care influențează dezvoltarea acestora,rezultatele cercetărilor și experimentelor efectuate, precum și metodologia utilizată;
de specialitate, unde sunt abordate problemele teoretice, metodologice și practice în domeniul activităților kinetoterapeutice, modalitățile de depistare și tratare complexă a scoliozei,recuperarea și profilaxia acesteia;
de profil, în cadrul cărora sunt tratatee aspecte privind specificulprocesului instructive educativ în cadrul disciplinei educația fizică.
4.1 Dezvoltarea fizică a copiilor
La 6-7 ani
În etapa școlară, începând cu vârsta de 6 ani, copilul crește, în medie, aproximativ 5-6 cm anual.La această vârstă, dezvoltarea fizică a copilului este destul de complexă. Alergatul, săritul pe loc sau peste obstacole încep să se contureze și să se integreze ușor printre mișcările lui uzuale.Și coordonarea mana-ochi începe să fie din ce în ce mai bine conturată. Copilul este capabil să lovească mingea cu piciorul având o țintă precisă – poarta de fotbal, de exemplu. Tot în această perioadă, îl poți înscrie la un sport competițional complex, deoarece este apt să urmeze instrucțiuni și să respecte regulile unui joc.Un alt eveniment important în dezvoltarea lui fizică este trecerea de la tricicleta la bicicleta. Pe la 7 anișori, prichindelul tău este pregătit să facă trecerea de la plimbarea pe trei roți la cea pe două.Mișcările copilului încep să fie din ce în ce mai complexe. Dacă la vârsta preșcolara, mersul cu spatele era un pas important în dezvoltarea lui fizică, acum, copilul poate face mișcări complexe, de tipul învârtitului pe loc, răsucitului, ocolirii obstacolelor etc.Copilul școlar este apt să facă și câteva activități domestice nu foarte complicate: să își facă singur patul, să facă o curățenie superficială în camera etc.
La 8-9 ani
Etapa copilăriei cuprinsă între 8 și 9 ani are un impact puternic asupra dezvoltării fizice a multor copii.Pe lângă faptul că începe să combine mișcări complexe între ele (de exemplu, mișcări de baschet, în care bate mingea în podea, dar în același timp și merge sau se răsucește), copilul poate intra deja la pubertate și da piept cu toate schimbările care apar în această perioadă.Exista copii, atât băietei, cât și fetițe, care intra la pubertate încă de la vârsta de 9 ani. Se pot constata primele semne prin apariția primelor fire de păr pubian sau la axila, o creștere ușoară a sânilor etc.Tot în jurul vârstei de 9 ani, are loc un puseu de creștere ceva mai pronunțat decât în alte perioade ale copilăriei. Într-o perioadă destul de scurtă, ai putea constata că școlarul crește în înălțime sau greutate mai mult decât de obicei. Este normal pentru această vârstă!
La 10-11 ani
Începând cu vârsta de 10 ani, copilul se apropie din ce în ce mai mult de pubertate și, treptat, încep să apară din ce în ce mai multe semne ale acestei etape – transpirație în exces, ten gras, apariția firelor de păr în zona genitală și la axile. Un alt semn important este schimbarea ușoară a vocii, în special la băieței. Exista o tendință de îngroșare a vocii în perioada pubertății.Băiețeii cunosc o dezvoltare musculară și motrica mai rapidă decât fetițele. Încep să capete din ce în ce mai multă forță.Tot în această perioadă, copilul începe să aibă un apetit alimentar din ce în ce mai crescut, însă da dovadă de mai puțină energie decât la vârste mai mici. Acest lucru înseamnă că există un aport caloric mare, iar metabolismul este mai lent. Este important să monitorizezi atent alimentația prichindelului, deoarece exista riscul să se îngrașe fără să îți dai seama.Copilul de 11 ani se poate aventura în activități casnice mult mai complexe. Are dezvoltate abilitați motorii fine și este apt să gătească o rețetă simplă sau chiar să spele rufe.
Pentru a stimula cât mai mult dezvoltarea lui fizică și pentru a te asigura că va crește puternic și sănătos, este important să îi cultivi de mic pasiunea pentru sport și activități fizice distractive (plimbat cu role, bicicletă, badmington, jocuri cu mingea etc.).Perioada școlară este vârsta la care copilul cunoaște o mulțime de transformări corporale și în care se confrunta cu pubertatea, care-și pune amprenta asupra lui nu doar din punct de vedere fizic, ci și emoțional.
Fig x Evoluția staturii și a greutății între 11 și 18 ani (după Bringmann, 1980, citat de Weineck, J., 1994)
4.2 Afectiuniile coloanei vertebrale
Coloana vertebrala este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate celelalte segmente care alcatuiesc toracele si bazinul si tot pe ea se insera membrele superioare si inferioare, de aceea orice modificare structurala sau dezaliniere a unui segment vertebral va atrage dupa sine o perturbare a simetriei corpului si directiei de miscare cu repercusiuni uneori grave si asupra organelor interne: plamani, inima, etc. .
Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari complexe, in care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul celorlalte articulatii. Aceste miscari sunt limitate de rezistenta ligamentelor, forma articulatiilor intervertebrale si de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
Goniometria normala. Coloana vertebrala prezinta miscari compexe rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor articulatiilor intervertebrale: flexie-extensie, inclinarea laterala, rotatia, si ca o rezultanta a acestora – circumductia.
Tabel: Amplitudinile medii normale, pe segmente si in totalitate,
Fig. 5 Afecțiunile coloanei
Cifoza reprezintă o deformare a coloanei vertebrale care presupune accentuarea curburii dorsale sau cocoașă. De cele mai multe ori, această deformație a coloanei vertebrale nu necesită intervenție chirurgicală (mai ales în cifozele posturale), ea putând fi abordată prin kinetoterapie – terapia prin mișcare.
Lordoza este o deviație a coloanei vertebrale, în plan sagital cu convexitatea anterioară, prin accentuarea curburilor fiziologice a coloanei vertebrale. Programul de kinetoterapie se efectuează individual, deoarece necesită o evaluare clară a posibilităților fizice, musculare și articulare.
Scolioza, este definită ca fiind o deviație a coloanei vertebrale în plan frontal, care poate fi situată în una sau mai multe regiuni ale acesteia. Kinetoterapia este obligatorie în toate programele terapeutice ale scoliozei, acestea,reprezentând, în majoritatea cazurilor, succese pentru pacienți.
A. SCOLIOZA
Scolioza – factor cu o influență negativă asupra dezvoltării fizice și morfologice a aparatului locomotor la elevii din ciclul primar
Scolioza în “S” este o deficiență a coloanei vertebrale ce presupune două sau maimulte deviații în plan frontal, cu convexitatiile îndreptate în lateral. Cea mai frecventintalnita forma este cea cu două curburi, una localizata la nivelul segmentului dorsal sialta la nivelul lombar. Ca în cauza oricărei deficiente fizice și aici se poate vorbi de odeficienta structurală sau nestructurala, evolutiva sau neevolutiva.Amintim că există și scolioze idiopatice, cu cauza necunoscută, apărute înainte de vârsta pubertății. O altă grupă a scoliozelor o formează cele statice, prin deformări ale bazinuluisau inegalități ale membrelor inferioare. Scoliozele patologice pot fi determinate și deafectiuni ca: rahitism, traumatisme ale corpurilor vertebrale, poliomielita și reumatism.
Fig.6 Scolioza cu o singură curba
Fig 7 Scolioza cu 2 și 3 curbe
Atitudinea normală a coloanei nu este aceeași în diferite etape de vârstă. Abia spre vârsta de 7 ani coloana vertebrală a copilului se aseamănă cu coloana adultului în ceea ce rivește curburile ei fiziologice. Numai începând de la această vârstă se poate vorbi de un ax al coloanei vertebrale – axul vertical care trece prin mijlocul tâmplei, unghiul maxilarului inferior, linia ce unește ambele articulații coxofemurale și mijlocul piciorului. Totuși, atitudinea coloanei vertebrale nu este aceeași la toți indivizii și numai plecând de la tipurile de ținută descrise de Staffel, vor putea fi luate în considerare accentuările patologice ale curburilor coloanei vertebrale.
Deficiența fizică reprezintă orice abatere de la normal în formă și funcțiunile fiziologice ale organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile fizice și chiar intelectuale, precum și capacitatea de muncă. Aceste abateri de la normal pot modifica forma corpului și funcțiile sale fizice în totalitate sau numai la nivelul unor segmente și regiuni.
În literatura de specialitate se disting trei faze de dezvoltare a deformațiilor coloanei: prima fază se caracterizează prin insuficiența funcțională a aparatului neuro-muscular; cea de a doua se caracterizează prin stabilizarea deformației, la început într-o măsură mai mică, iar mai apoi într-o măsură mai esențială. Această fază poate fi numită faza fixării deformărilor. Cea de-a treia fază de modificare a aparatului locomotor este în strânsă legătură cu modificarea însăși a scheletului.
Ea poate fie să progreseze în continuare, fie să se fixeze în dependență de modificările posterioare ale aparatului neuro-muscular la copil. Scoliozele se definesc ca deformări ale coloanei vertebrale, formate din una sau mai multe curburi, ce apar inițial în plan frontal, apoi asociază și rotația vertebrelor. Convexitatea (respectiv, gibozitatea) este cea care conferă denumirea direcției scoliozei. Rotația vertebrală se face spre concavitatea coloanei.
Fig. 7 Scolioza stânga/dreapta (Notă. Linia întreruptă indică localizarea curburii patologice a coloanei vertebrale)
În evoluția scoliozei aceasta capătă un caracter grav și este însoțită de formarea unor modificări anatomice stabile ale coloanei vertebrale și cutiei toracice. Se încalcă funcția statică și dinamică a coloanei vertebrale și cutiei toracice, fapt care atrage după sine destabilizarea funcțiilor aparatului cardio-vascular și celui respirator, iar deformație este numită boală scoliotică. Unii autori accentuează faptul că temeiul apariției scoliozei este creșterea asimetrică a vertebrelor.
Scolioza se dezvoltă în special în perioadele de creștere a scheletului. Cu cât apare la o vârstă mai tânără, cu atât evoluția scoliozei este mai gravă. În perioada menționată eforturile asimetrice și statice pot contribui la dezvoltarea scoliozei adevărate (idiopatice), însoțită de modificări structurale ale vertebrelor Dezvoltarea scoliozei, însă, nu este generată numai de destabilizări statico-dinamice.
Pentru aceasta este necesară existența a trei factori de bază :
factorul primar patologic (modificări displastice în măduva spinării sau vertebre);
dereglarea schimbului de substanțe;
schimbarea atitudinii (schimbări statico-dinamice).
Boala scoliotică, la finele ciclului primar, este pe prima poziție între alte deformații ale coloanei vertebrale, preponderent fiind întâlnită la fete (de 4 -5 ori mai des decât la băieți).
Factori de risc. Pot apare dureri ale coloanei în cazul unor activități prelungite ce implică statul așezat sau în picioare. Odată cu curbarea laterală a coloanei (de forma literei C), poate apare o curbă compensatorie (de forma literei S) pentru menținerea echilibrului.Scoliozele severe pot provoca și probleme respiratorii.Un important factor de risc este mărimea curburii; cucât aceasta este mai mare, cu atât crește riscul. La o curbură de 20 grade, numai 20% din cazuri progresează. La 30 grade, factorul de risc ajunge la 60%, iar la o curbură de 50%, riscul este de 90%. Scolioza este diagnosticată prin: a) examinare fizică în școala primară sau secundară. Academia americană de Ortopedie pediatrică recomandă că această examinare să se efectueze de 2 ori la fete (la vârsta de 10 și 12 ani) și o dată la băieți (la vârsta de 13 sau 14 ani).
Indicații metodice:
Atitudinile scoliotice sunt provocate de poziții defectuoase menținute timpindelungat. Acestea apar ca urmare a oboselii. Scoliozele prin deprindere sunt atitudiniscoliotice durabile caracterizate prin mobilitate redusă a coloanei, corectarea facandu-sedoar parțial.Corectarea scoliozei în “S” impune fixarea unei curburi în poziție corectă sauhipercorecta și mobilizarea redusă a celeilalte. Dintre mijloacele recomandate amintesc:
Exerciții dinamice efectuate în sens corectiv și hipercorectiv:-pentru trunchi – îndoiri laterale pe segmentul dorsal sau lombar în parteaconvexitatii; răsuciri laterale și extensii pe segmentul lombar sau dorsal în parteaconcavitatii; extensii globale ale coloanei vertebrale; întinderi în axullongitudinal;-pentru membrele superioare – structuri asimetrice: brațul din partea convexitatiise coboară, iar cel din partea concavității se ridica peste nivelul umerilor;-pentru membrele inferioare – structuri asimetrice, care amplifică miscariletrunchiului, piciorul din partea convexității se ridica înainte sau lateral, iar cel din partea concavității se ridica înapoi sau în exterior.Scoliozele se constată prin examinarea clinică a subiectului, din stând, complet gol.
Se marchează apofizele spinoase ale vertebrelor, ceea ce edifica asupra tipului scoliozei.Se urmărește echilibrul bazinului și aspectul picioarelor. Examinarea cu firul cu plumb,indica direcția în care s-a produs curbura, stânga, dreapta sau alternativa. Radiografiacompleteaza și precizează rezultatul.
Indicații.Contraindicații.
Indicațiile kinetobalneoterapiei în patologia aparatului locomotor sunt foarte largi,tehnicile specifice fiind puse în aplicare abia după explorarea clinică, radiological și demulte ori chiar biologică a pacientului.În general, efectele urmărite sunt:
dobândirea parțială și progresivă a independenței;
creșterea mobilității articulare;
facilitarea mișcărilor și a gesturilor la persoanele cu handicap sever;
relaxarea musculară;
calmarea durerilor;
vasodilatația secundară în urma unor bai calde;
reeducarea funcțională motorie a unui segment;
reantrenarea segmentara sau globală la efort.
Contraindicațiile sunt puțin numeroase și destul de simplu de stabilitit. Astfel, putemretine:-orice boala în faza ei acută;-hipertemia;-inconstientele sfincteriene;-cardiopatiile decompensate;-hipertensiunile arteriale;-insuficientele respiratorii, în condițiile unei capacități vitale foarte reduse;-bolile active (tuberculoză);-plagile infectate sau necicatrizante, ulcerele, orice boală de piele contagioasă;-hidrofobia.Apropierea afectivă, vocea calmă, palcuta, atenția kinetoterapeutului îndreptată permanent spre subiect sunt condiții esențiale în derularea programelor de mișcare în apă.Integrarea copiilor și tinerilor cu cerințe educaționale speciale este mult mai eficientacand terapia acvatică este inițiată timpuriu. Această formă de tratament trebuie să vină inintampinarea cerințelor diferitelor grupuri de tratament sau persoanelor cu astfel de nevoispeciale. Ea va completa terapia a sec și va avea ca obiectiv prioritar induziunea sireabilitarea socială. Ele trebuie să își poată valorifica întregul potențial, având aceleasidrepturi ca și ceilalți membrii ai comunității.
Cauze ale apariției scoliozei
În 80% din cazuri, cauza apariției scoliozei nu este cunoscută. Aceasta este numită scolioza idiopatică. Scolioza apare de obicei în copilărie sau adolescenta și este asociata factorilor genetici, adesea fiind o afecțiune familială.
Sunt două tipuri de scolioza: structurata și nestructurată.
Scolioza nestructurata implica curburi ale coloanei, fără rotație și este reversibilă, pentru că este cauzată de condiții precum :
durere sau spasm muscular
o cauză inflamatorie precum apendicita acută
inegalitatea membrelor inferioare.
Scolioza structurata implica curburi ale coloanei cu rotație și este ireversibilă fiind de obicei cauzată de factori necunoscuți (idiopatici) ori boli sau alte condiții precum :
anomalii prezente la naștere (congenitale), cum ar fi spina bifidă, situație în care canalul spinal nu se închide normal sau situații care afectează formarea normală a osului. Între 5-7% dintre cazurile de scolioza sunt determinate de anomalii congenitale ale coloanei, care determină curburi ale coloanei, curburi care sunt mult mai rigide decât cele determinate de scolioza idiopatică. Aceste curburi se agravează pe măsură ce copilul crește, în special în perioada adolescentei
afecțiuni musculare sau nervoase, precum paralizia cerebrală, sindromul Marfan sau distrofia musculară
traumatisme
infecții
tumori.
La adulți scolioza poate apare ca urmare a modificărilor coloanei determinate de îmbătrânire (procese degenerative). Aceste procese degenerative pot fi cauzate de către osteoartrite sau osteoporoza.
În copilărie și adolescența scolioza, în general, nu cauzează simptome și nu este evidentă până când deformarea coloanei vertebrale nu devine severă. Ea poate fi prima dată percepută de către părinți care observă că îmbrăcămintea copilului nu sta drept sau tivurile sunt inegale. Coloana copilului poate arăta cocoșata iar coastele pot fi proeminente în afară.
Copilul cu scolioză:
un umăr poate părea mai înalt decât celălalt
un șold poate părea mai înalt decât celălalt
capul copilului nu este centrat pe corpul sau
un omoplat poate fi mai proeminent decât celălalt
coastele sunt mai ridicate pe o parte când copilul se apleacă în fata din talie
linia taliei poate fi mai plată pe o parte.
De cele mai multe ori scolioza nu cauzează dureri în copilărie sau adolescenta. Durerea în adolescență la cei care au scolioza este dată de alte cauze, precum tumori ale oaselor sau tumori ale măduvei. Dacă copilul are dureri asociate scoliozei este foarte important ca el să fie examinat de către doctor puntru a stabili cauza durerii.
Adulții care au scolioza pot sau nu să aibă dureri de spate. În majoritatea cazurilor, unde sunt prezente durerile de spate, este greu de stabilit dacă ele sunt cauzate de către scolioza. Oricum, dacă scolioza la adulți se agravează și devine severă ea poate determină apariția durerilor de spate și a dificultăților la respirație. Alte afecțiuni, cum ar fi cifoza, cauzează simptome similare scoliozei.
Mecanism fiziopatogenetic al scoliozei
Scolioza idiopatică, cea mai frecventă formă nu are o cauză cunoscută. La copii care au acest tip de scolioza, în mod obișnuit primele simptome apar la vârsta de 8-10 ani. Majoritatea cazurilor de scolioza au grade de severitate medie, determinând curburi mici ale coloanei care nu se agravează în timp.Curburile mici, în general, nu cauzează dureri sau alte probleme. În mod normal medicul reexaminează copilul la 4-6 luni pentru a urmări orice schimbare în evoluție.În cazurile de scolioză medie sau severă, curburile coloanei continua să se accentueze în timp. În perioada de creștere, cum ar fi creșterea rapidă din timpul adolescentei, curburile se pot agrava. Curburile mai mici de 30 de grade adesea se opresc din evoluție odată cu stoparea creșterii scheletului, în timp ce curburile mai mari se pot agrava pe toată perioada adolescentei iar evoluția poate continua și la maturitate, dacă nu sunt tratate. Doar aproximativ 10% dintre copii diagnosticați cu scolioză necesita tratament (fie corset sau intervenție chirurgicală).
Factorii ce pot sugera un potențial de creștere al curburii coloanei includ:
vârsta copilului și stadiul de dezvoltare sau maturitate al scheletului când a fost diagnosticată scolioza. Cu cât este mai puțin maturizat scheletul în momentul diagnosticării, cu atât mai mare este șansa ca scolioza să se agraveze în timp. Vârsta scheletului, determinată prin testul Risser, este utilizată pentru a determina riscul agravării curburii
mărimea curburii. Cu cât este mai mare curbura cu atât mai mare este și riscul de a se agrava în timp
localizarea și forma curburii. Curburile situate în partea superioară a coloanei vertebrale se agravează adesea mai mult decât cele situate în partea inferioară a coloanei.
Fetele au mai mare probabilitatea de a face scolioza cu curburi mai mari și mai severe decât băieții. Pe măsură ce scolioza se agravează, vertebrele se rotesc spre interiorul inelului de curbura. Dacă este afectată partea superioară a coloanei vertebrale, coastele se aglomerează pe o parte a corpului și se depărtează pe partea opusă. Curbura poate determina îngustarea spațiului dintre vertebre. Vertebrele pot să se subțieze pe partea externă a curburii. În cazul curburilor severe, defomarea coastelor (gibozitatea) poate reduce cantitatea de aer din plămân determinând inima să facă un efort suplimentar pentru a pompa sânge în țesutul pulmonar comprimat. În timp, aceasta poate duce la apariția insuficientei cardiace. Deși este neobișnuit, copii se pot naște cu scolioză (scolioza congenitală) sau aceasta poate să apară în primele luni de viață (scolioza infantilă). Scolioza prezenta de la naștere sau cea care apare imediat după naștere se poate agrava mai mult în timp decât scolioza apărută mai târziu în viață.Oricum, în unele cazuri, curburile congenitale nu se agravează în timp, iar unele curburi ce apar după naștere au o evoluție mai bună și fără tratament.
Factori de risc
Factorii care cresc riscul unei persoane de a dezvolta scolioza, includ:
istoria familială. Se cunoaște faptul că scolioza este o afecțiune cu caracter familial. Copii, în special fetele ale căror mame au avut scolioza, prezintă un risc crescut de a dezvolta scolioza
sexul feminin. Fetele cu vârsta cuprinsă între 10 și 16 ani sunt de 7 ori mai predispuse decât băieții să facă scolioza cu curbura severă care să necesite tratament.
Scolioza este mai frecvență la persoanele care au:
vertebre împinse spre înainte (deplasare anterioară), mai obișnuită în partea inferioară a coloanei vertebrale (spondilolistezis)
lipsă sau scurtarea membrelor superioare sau inferioare
alte tulburări legate de dezvoltarea tisulară în viața intrauterină.
Prevenire
Scolioza nu poate fi prevenită. Scopul tratamentului este de a preveni accentuarea curburii.
B. CIFOZA
Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale în plan sagital (în planul vertical de simetrie), prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale.
Cifoza se manifesta prin curbarea excesivă a coloanei în regiunea toracică, , compensata fiind, printr-o hiperlordoza cervicala și lombara pentru echilibrarea coloanei.
Prin exerciții corrective se urmărește:
-tonifierea în condiții de scurtare a grupelor musculare ale spatelui:
-tonifierea în condiții de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui și abdomenului.
Fig. 8 Cifoza dorsală
Cauzele apariției cifozelor:
poziția incorectă a copilului pe scaun încă din primii ani de viață, la masă, acasă și apoi la grădiniță, la scoală, la birou sau în bancă, purtarea incorectă a ghiozdanului pot genera în timp o parte dintre aceste deformări nedorite.
creșterea bruscă în înălțime
lipsa practicării regulate a sportului care întărește musculature spatelui sau neglijarea kinetoterapiei în cazul în care boala s-a instalat, contribuie la accentuarea deformărilor coloanei
rahitismul, miopia, modificări ale auzului, care obligacopilul să ia atitudini asimetrice sau incorecte
Aceste boli trebuie identificate la timp, printr-un control medical de specialitate.
Boala nediagnosticată și netratată la timp va duce la modificări ireversibile ale coloanei, care pot fi soluționate doar prin intervenție chirurgicală. Modificările coloanei conduc, în timp, la alterarea activității întregului aparat locomotor, a mișcărilor respiratorii, care la rândul lor vor conduce la modificări ale metabolismului, ale echilibrului glandelor endocrine sau ale sistemului nervos. Activitatea și dezvoltarea organelor interne sun deasemeni modificate.
Copilul cifotic are poziția capului și jumătatea superioară a trunchiului mult aplecate în față, manifestând și o proeminentă a bazinului.
Simptomele cifozei:
durere ușoară sau severă la nivelul coloanei vertebrale toracice
senzația de oboseală
rigiditatea și tensiunea musculară în zona dorsală
deplasarea spre înainte a capului
durere toracică și dificultăți ale respirației în cazurile severe
modificări ale poziției umerilor
Existadouă tipuri de cifoză, care se pot întâlni atât la copii, cât și adulții și adolescenți:
cifoza posturala, determinată de postura inadecvată și se poate corectă prin modificarea modului de viața a pacientului.
cifoza structurală, determinată de o modificare a anatomiei, și aceasta nu poate fi influențată doar de către pacient, necesitând un tratament orthopedic sau chirurgical.
Anumiți pacienți se nasc cu al doilea tip de cifoza, cifoza congenitală. Aceasta este cauzată de lipsă sau formarea incompletă a unor porțiuni ale coloanei. În timpul perioadei de creștere, pacientul poate să dezvolte o cifoză progresivă. Dacă cifoza devine severă poate să apese pe structurile nervoase și sacauzeze dureri
Cifoza la copii și adolescenți
Boala Scheuermaneste un tip de cifoza care apare la copii și adolescenți. Aceasta se dezvolta în regiunea mijlocie a coloanei.Astfel în boală Scheuerman, cifoza apare deoarece porțiunea anterioară a coloanei vertebrale nu crește la fel de repede ca și cea posterioară.
În funcție de rezultatele investigațiilor, ortopedul varecomanda fie purtarea unui corset pentru oprirea accentuării curburii, fie,kinetoterapie, fie intervenția chirurgicală.
În alcătuirea planului terapeutic este luat în considerare și gradul curburii vertebrale.
Gradul curburii vertebrale este un criteriu important pentru indicația terapeutică, astfel :
Cifozele toracale sub 40-50 de grade se tratează de obicei prin mijloace kineto-terapeutice.
Cifozele toracale intre 40-50 și 70-80 de grade se tratează prin mijloace ortopedice (redresări cu ajutorul aparatelor gipsate și menținerea corecțieicu ajutorul corsetelor ortopedice).
Cifozele grave,peste 80 de grade, nu pot fi corectate și stabilizate decât printr-un tratament chirurgical.
Kinetoterapia este deosebit de importantă în corectarea deviațiilor vertebrale, eafiind prezentă în toate programele terapeutice, fie singură, fie asociata cu tratamentul orthopedic sau cu cel chirurgical.
Tratamentul ortopedic își propune corectarea sau menținerea deviației vertebrale în scopul neutralizării riscului de agravare a acesteia, folosindu-se de aparate gipsate, corsete ortopedice.
Tratament chirurgical –se aplica cifozelor grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu și după încetarea creșteri. Atât tratamentul ortopedic,cât și cel chirurgical sunt însoțite de kinetoterapie,care urmărește asuplizare acoloanei vertebrale, pentru a ușura obținerea redresării, precum și menținerea unei troficități și a unui tonus muscular corespunzător.
Tratamentul
Tratamentul cifozei depinde de vârsta pacientului și, desigur, de gradul de deformare.
La bolnavii cu cifoză flexibilă și boala Scheuermann care se datorează poziției corpului, se recomanda fizioterapia și kinetoterapia
La aceasta din urmă, atunci când cifoza este mai mică de 40 de grade, medical recomandă supravegherea copilului precum și kinetoterapie pentru întărirea flexorilor abdominali, dorsali , lateral își a mușchilor care rotesc segmentul toracic al coloanei vertebrale
Atunci când curbura este mai mare de 40 de grade, se recurge la corset. La curburi mai mari de 80 de grade sau în unele cazuri de cifoză neflexibilăpoate fi necesară o intervenție chirurgicală. Și în aceste cazuri sunt recomandate exerciții.
tonifierea în condiții de scurtare a grupelor musculare ale spatelui;
tonifierea în condiții de lungire amusculaturii abdominale și toracice;
corectarea sau prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau ale celorlalte segmente;
inlaturarea deprinderilor greșite și formarea unei atitudini corecte a corpului;
C. LORDOZA
Lordoza este curbura normală a coloanei vertebrale în regiunea cervicală și dorsolombara, dar devine anormala atunci când afectează o altă parte a coloanei vertebrale sau atunci când devine foarte accentuată.
Cauzele apariției lordozei:
Poziția incorectă a copilului încă din primii ani de viață:
Poziție inadecvată la masă, la grădiniță, la scoală, la birou sau în banca sau purtarea incorectă a ghiozdanului.
Creșterea bruscă în înălțime
Prin evitarea practicării regulate a sportului care întărește musculatura spatelui
Un deficit crescut de vitamina D (rahitismul)
Prevenirea apariției lordozei se poate face prin:
Atitudinea corectă a corpului este un semn al echilibrului fizic și psihic.
Educarea copilului pentru a avea o poziție corectă pe scaun, în bancă, la masă sau în fața calculatorului.
Adaptarea designului mobilei trebuie corelata și cu o înălțime adecvată a scaunului, a biroului și cu asigurarea corespunzătoare a sursei de lumină, astfel încât copilul să nu se aplece asupra mesei.
Ghiozdanul său rucsacul va fi purtat alternativ în mâini sau pe spate.
Pentru întărirea musculaturii coloanei este bine ca fiecare copil să practice un sport (înotul, atletismul)
Gimnastică medicală, corectarea eventualelor sechele de rahitism sau a altor boli
Alimentația să fie bazată pe cereale, fructe și legume proaspete la care se adaugă un aport corect de proteine, lipide și glucide.
Capitolul V
EXECIȚII CORECTIVE PENTRU AMELIORAREA ATITUDINILOR/DEFICIENȚELOR COLOANEI VERTEBRALE
5.1 Exerciții corective pentru atitudinile scoliotice
Scopul exercițiilor corective:
Formarea reflexului corect și stabil de atitudine a coloanei vertebrale și a corpuluiin întregime;
Tonifierea în condiții de scurtare a grupelor musculare din partea convexităților;
Tonifierea în condiții de lungire a grupelor musculare din partea concavităților;
Integrarea elementelor centurii scapulare și ale centurii pelviene în atitudineanormala generală a corpului;
Dezvoltarea normală a toracelui prin corectarea asimetriilor sale.
Exerciții pe marginea bazinului.
Din așezat, cu un baston sau cu o plută diagonal la spate, apucat cu stangasus și dreapta jos, extensii și arcuiri ale trunchiului, coordonat curespiratia;
Din aceeași poziție inițială, răsuciri și arcuiri ale trunchiului spre stânga sispre dreapta;
Din stând în genunchi cu un baston sau cu o plută diagonal la spate,apucat cu mâna stângă sus și cu dreapta jos, extensia și arcuirea amplă atrunchiului concomitent cu ducerea piciorului drept întins pe spate sprijin pe vârf;
Pe genunchi cu sprijin pe palme înainte, ridicarea brațului stâng sussimultan cu extensia piciorului drept și arcuire;
Din aceeași poziție, ridicarea brațului stâng sus odată cu ducereagenunchiului stâng la piept cu arcuire.
Alcelasi exercițiu cu ridicarea piciorului stâng extins lateral
Exerciții în bazin cu apă mică:
Din stânga cu piciorul stâng pe o treaptă a scării bazinului, cu o plută laspate, apucata diagonal cu mâna dreaptă jos și stânga sus, extensia amplă atrunghiului cu inspirație, revenire cu expirație;
Din aceeași poziție, îndoiri și arcuiri ale trunchiului spre stânga.
Aceeași poziție inițială, răsucirea triunchiului spre dreapta și extensia cuarcuire;
Aceleași exerciții ca cele trei amintite anterior, dar cu sprijinul picioruluistang cu o treaptă mai sus;
Exercițiile de îndoire și arcuiriale trunchiului trebuie executate cu ambelearcuiri;
Din stânga cu fața la scară, cu brațele extinse, stânga sus și dreapta jos, cumainile apucate, ridicarea genunchiului stâng spre suprafața apei;
Din aceeași poziție inițială, extensia și arcuirea trunchiului și a capului.
Mers pe vârful piciorului stâng, dreptul pășește normal pe talpă, cu manastanga susținând un plutitor pe cap și cu cea dreaptă pe șold;
Mers cu ridicarea piciorului stâng spre suprafața apei și cu mâinile ca inexercitiul anterior menționat;
Același mijloc cu ridicarea genunchiului stâng;
Mers cu pas adăugat spre stânga, fandând doar piciorul stâng, cu o plută laspate, apucata asimetric cu mâna de partea cimvexitatiii jos, iar ceea de partea concavității sus.
Fig. 9 Exerciții în apă la marginea bazinului
Exerctii în bazin cu apa mare:
Din atârnat inegal la scara bazinului, cu mâna stângă, sus și dreapta jos, balansări laterale ale întregului corp; se poate executa cu fata sau cuspatele la scară;
Alcelasi exercițiu din atârnat doar cu brațul stâng sus, dreptul fiind în apalanga picior;
Tot din atârnat inegal, cu spatle la scara ridicarea piciorului sau doar agenunchiului stâng spre suprafața apei
Din atârnat cu fața la scară, cu brațul stâng sus și drept jos, extensia siarcuirea trunchiului –inspiratie revenire-expiratie;
Din aceeași poziție inițială extensia și arcuirea piciorului drept;
Din împingere de la perete, plutire pe piept cu capul în extensie lasuprafata apei, cu brațul stâng sus și dreptul jos lângă coapsă;
Din împingere, plutire pe spate cu brațul stâng sus, celălalt jos, cugenunchiul piciorului stâng îndoit peste nivelul apei;
Plutire pe spate, cu o plută ținută în regiunea dorsală, ridicări repetate aletrunchiului și bazinului;
Picioarele procedeu craul, extensia trunchiului și a piciorului drept dupafiecare 6 bătăi de picioare;
Picioare craul, cu fața în apă și cu brațul stâng sus, dreptul jos, inspirandinainte prin ridicarea fetei din apă;
Picioare spate cu pluta la spate în regiunea dorsală îndoirea genunchiuluistang la fiecare 6 bătăi de picioare;
Picior craul cu un braț sus -stangul- și celălalt jos;
Alunecare craul sau spate cu pluta ținută sus, vâslind numai cu bratuldrept;
Alunecare craul sau spate, fără pluta, vâslind doar cu brațul drept, bratulstang întins sus; la craul se va inspira lateral dreapta (pe prima parte aldrumului aerian al brațului)
Alunecare craul, vâslind doar cu brațul stâng, brațul drept întins jos; se vainspira prin ridicarea brațului, lucru realizabil prin intensificarea bătăilor de picioare;
Alunecare în procedeul spate, vâslind doar cu brațul stâng, brațul dreptfiind jos lângă picior, sau îndoit la spate;
Înot în tandem (câte doi unul lângă celălalt, cu mâinile din interiorulcuplului prinse) în procedeele spate și craul; se lucrează bilateral
Fig.10 Exerciții corective folosind mijloacele înotului
5.2 Exerciții corective pentru atitudinile cifotice
Pe genunchi, așezat pe călcâie, cu spatele la spalier, mâinile prind sipca de deasupra capului; pacientul executa întinderea (extensia) trunchiului, privirea înaint
Pe genunchi, cu un baston apucat de capete pe umeri; pacientul ridica bastonul deasupra capului cu inspir, apoi îl coboară pe umeri cu expirație
Culcat cu fața în jos, se apuca gleznele cu mâinile, pacientul executa (întinderi) extensii maxime ale trunchiului și picioarelor și se fac câteva mișcări de legănare.
Culcat cu fața în jos, cu picioarele prinse de prima șipcă a spalierului, brațele pe lângă corp; pacientul executa întinderi (extensii) ale trunchiului concomitent cu întinderea (extensia) brațelor.
Cu spatele la spalier, călcâiele sunt lipite de spalier, mâinile prind o șipcă de deasupra capului; pacientul executa ducerea bazinului înainte concomitant cu întinderea (extensia) trunchiului.
Din picioare, cu un baston în mâini plasat la nivelul coapselor; pacientul executa ridicări pe vârfuri concomitent cu ducerea bastonului și a coloanei în extensie.
Exerciții corective pe marginea bazinului pentru cifoza:
din poziția pe genunchi,cu genunchii depărtați și de glezne apucat ,extensia capului și trunchiului cu inspirație ,revenire cu expirație.
Din poziția pe genunchi, genunchii depărtați și de glezne apucat ,ducerea alternatica a picioarelor lateral și rămânerea în sprijin pe vârf ,silultan cu ducerea brațelor lateral șiș pre înapoi în extensie.
Din stând cumpănă pe un picior cu extensie și arcuiri ale capului extensii și trunchiului
Din stând depărtat cu o minge medicinală ținuta deasupra capului extensii pe ritm respirator.
Exerciții corective în apa de adâncime medie pentru cifoza totală
Din stând cu sprijin pe scara fixa ,ducerea unui picior întins spre înapoi în extensie, simultan cu extensii și arcuiri de trunchi și cap
Din stând cu o minge în mâini ,ridicarea brațelor sus cu extensia trunchiului pe actul inspiratory și revenire pe actul expirator
Din stând depărtat cu spatele la scara fixa ,cu brațele întinse deasupra capului de o șipcă apucat.ducerea alternative a unui picior spre înapoi în extensie cu arcuire și revenire
Exerciții corrective în apă de adâncime mare pentru cifoza totală
Din atârnat de marginea bazinului sau de spalier ,balansări laterale ale corpului pe actele respiratorii
Din atârnat de scara fixa cu spatele la perete și tălpile sprijinite pe o șipcă,extensie a întregului corp pe actul inspirator și revenire pe actul expirator
Din atârnat de scara fixa cu spatele la perete ridicarea picioarelor îndoite sau întinse la suprafața apei și revenire ,cu menținerea spatelui în poziție dreaptă .
5.3 Exerciții corective pentru atitudinile lordotice
Stând depărtat, se apleacă trunchiul înainte și se aduc brațele întinse lateral odată cu aducerea alternativă a genunchiilor la piept.Se repeta de 10-15 ori.
Stând depărtat, se apleacă trunchiul înainte cu arcuire și se aduc brațele întinse înainte.
Se repeta de 10-15 ori.
Șezând pe genunchi, brațele întinse sus, se apleacă trunchiul înainte cu arcuire.
Se repeta de 10-15 ori.
Pe genunchi depărtat, se aduc genunchii la piept și se rostogolește trunchiul pe spate înapoi, cu genunchii strânși.Se repeta de 10 ori.
Culcat pe spate cu mâinile pe șolduri, se ridica trunchiul la verticală și se răsucește ușor spre stânga și dreaptă și se revine.Se repeta de 10 ori.
Exerciții corective pe marginea bazinului pentru lordoza lombară
Din așezat pe marginea bazinului flexia trunchiului pe coapse și ducerea mâinilor la vârfurile picioarelor ,simultan cu întinderea picioarelor la orizontal
Din așezat pe marginea bazinului flexia trunchiului pe coapse și ducerea mâinilor spre vârfurile picioarelor pe actul insirator,simultan cu tragerea genunchilor la piept și revenirea pe actul exirator
Din așezat depărtat cu mâinile la ceafa ,semirotiri de trunchi numai în plan anterior
Exerciții corrective în apă de adâncime medie pentru lordoza lombară
din stând tragerea alternative a unui genunchi la piept (de circa 10 ori)
din stând ridicarea alternative a unui genunchi la orizontală și întinderea piciorului
din stând cu spatele la scara fixa cu mâinile întinse de o bară apucat ,ducerea bazinului spre stânga și spre dreapta
Exerciții corrective în apă de adâncime mare pentru lordoza lombară
din atârnat cu spatele la scara fixa mișcări de foarfecare a picioarelor pe vertical
din atârnat cu fața la scara fixă și sprijin al tălpilor pe o șipcă ,ridicarea progresivă a genunchilor îndoiți spre suprafața apei cu imitarea mișcărilor de pășire
din atârnat cu spatele la scara fixa ridicarea simultană a genunchilor la piept
Capitolul VI
CONTRIBUȚIA ÎNOTULUI ÎN CORECTAREA ATITUDINILOR COLOANEI VERTEBRALE LA COPII
Material și metodă
Metoda observației somatoscopică și antropometrică.
Ca metodă de cercetare observația constă în urmărirea atentă intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și a contextului situațional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esențiale ale vieții. Cuvântul „observație” semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace-de-investigație și apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un „fotograf” al faptului, iar observația trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului. Aplicarea metodei obserației pe parcursul lucrării a stat la baza investigațiilor funcționale, pentru a stabili parametrii dezvoltării fizice și eventualele abateri de la normal în dezvoltarea elevilor din ciclul gimnazial. De asemenea, a fost utilizată și pentru a stabili cauzele ce au produs modificări față de parametrii cunoscuți.
Examenul somatoscopic presupune aprecierea dezvoltării somatice a elevilor și constă în inspecția și controlul vizual, în caz de necesitate, examinarea prin palpare și percuție. Scopul acestei examinări este depistarea deficiențelor fizice ale copilului. Examinarea somatoscopică afost realizată prin două modalități succesive de bază: inspecția globală și inspecția parțială pe segment. Inspecția globală are ca drept scop de a descoperi deficiențele fizice sau de atitudine ale corpului. În cadrul acestui examen se apreciază caracteristicile generale ale corpului:
Creșterea și dezvoltarea corpului, eventualele regrese și excese în dezvoltare.Se urmărește de asemenea proporțiile dintre segmentele și regiunile corpului; )
Atitudinea corpului;
Comportamentul motric, static și dinamic;
Tipul constituțional, care cuprinde totalitatea caracteristicilor morfologice și funcționale ale corpului;
Inspecția globală este completată cu o minuțioasă inspecție vizuală asupra fiecărui segment al corpului.Corpul a fost examinat în plan frontal, în plan dorsal și din profil. În cazul examinării somatoscopice din plan frontal a elevului s-au urmărit cu o atenție deosebită elementele de asimetrie a corpului. La examinarea în plan dorsal s-au observat atent poziția asimetrică a capului, poziția umerilor, unghiurile omoplaților, triunghiului taliei, poziția bazinului, și în special a apofizei spinoase. Pentru o evidențiere mai bună a conturului general al deformației, unghiurile omoplaților și vârfurile apofizelor spinoase se marchează cu puncte. De obicei, în cadrul examinării profesionale a elevului în plan dorsal poate fi apreciată deja localizarea și gravitatea deformației scoliotice, cifotice, lordotice. Examinarea din profil a avut scopul de a depista deficiențele de atitudine ale corpului și a le confirma pe cele constatate. Examinarea somatoscopică a aliniamentului corpului se realizează cu ajutorul firului de plumb, care permite cercetarea doar pe verticală și cu ajutorul cadrului antropometric de simetrie care se efectuează pe verticală și pe orizontală. În cazul în care la examinarea somatoscopică nu a fost posibilă aprecierea localizării sau gradului de complexitate a acesteia, în acest sens poate fi utilizată radiografia coloanei vertebrale. Examinarea antropometrică în afara pozițiilor obișnuite poate include și măsurarea exactă a curburilor scoliozei cu ajutorul diferitor aparate de măsură, cel mai simplu fiind reprezentat de un sistem de linii reciproc perpendiculare, care permit stabilirea în centimetri a nivelului vârfului curburii scoliotice (sau curburilor) și mărimii acesteia, caracterizată prin curbura laterală în centimetri de la baza curburii până la vârful acesteia.
6.2 Organizarea studiului
Sarcinile cercetării și metodologia de lucru
În vederea realizării lucrării principale, sarcinile care au stat în atenția cercetării au fost:
Informarea asupra pregătirii copiilor din clasele gimnaziale în diferite țări;
Studierea liniei metodice a F.R.N.,a programei de pregătire a cluburilor sportive,a programelor școlare, a modului de organizare și planificare a antrenamentului copiilor din clasele gimnaziale, precum și studierea documentelor de specialitate scrise de antrenorii romani și străini cu referire la tema;
Studierea dezvoltării morfo-functionale și psihologice a posibilitățiilor de efort la această vârstă;
Studierea și selecționarea mijloacelor și metodelor cu eficiența recunoscută;
Elaborarea unui model de antrenament ,metode și mijloace;
Studierea documentelor de specialitate scrise de kinetoterapeuți și medici de specialitate romani și străini cu referire la tema.
Metodologia de lucru:
Consultarea și studierea materialului bibliographic general și de specialitate;
Metoda observării active și dirijate a antrenamentelor și întocmirea unor protocoale;
Metoda observației somatoscopică și antropometrică
Metoda convorbirii cu profesori, antrenori,terapeuți,medici specialisit;
Analiza și studierea performanțelor;
Metoda prelucrării și sistematizării materialelor și datelor recoltate;
Metoda experimentală.
Pentru elaborarea lucrării a fost efectuat un studiu de cerecetare la bazinul Olimpic ”Gheorghe Demeca” din Baia Mare pe baza unui program de antrenament adresat copiilor cu atitudini/deficiențe ale coloanei vertebrale care au fost îndrumați de către medicul specialist să practice înotul cu scop terapeutic.
Cercetarea s-a desfășurat pe durata unui an de zile din luna Aprilie 2013 până la sfârșitul lunii Martie 2014 și a cumulat un număr de două ședințe pe săptămână a câte o oră de lucru efectiv, excluzând perioada vacanțelor școlare.
Subiecții experimentului au fost în număr de zece la începutul programului, el scăzând până la final la șase subiecți, restul abandonând pregătirea din motive personale. Ca și nivel de dezvoltare fizică, subiecții sunt copii fără probleme medico-patologice acute, normal ponderali dar care prezintă ușoare atitudini ale coloanei. Ca si segment de vârstă ei se încadrează între 7 și 12 ani și eterogeni din punct de vedere al genului: patru băieți și două fete.
Obiective:
Conștientizarea atitudinii corecte a corpului și rolul activităților fizice pentru o atitudine corectă;
Reducerea respiratorie prin dezvoltarea musculaturii respiratorii,mărirea excursiei cutiei toracice
Tonifierea musculară prin antrenarea mușchilor centurii scapulare ,ai gâtului ,ai spatelui și ai abdomenului
Programul de înot a fost realizat pe baza programelor de hidrokinetoterapie care a avut ca obiective:
Reconstrucția curburilor normale ale coloanei vertebrale
Creșterea mobilității coloanei prin exerciții de întindere în lungime ,înclinare laterală
Creșterea forței musculare (abdominale și paravertebrale) ,prin exerciții care vizează musculature paravertebrala pentru restabilirea echilibrului muscular de o parte și de alta a coloanei
Ameliorarea respirației prin gimnastică respiratorie adecvată
În vederea observării nivelului de dezoltare fizică și al progresului obținut la finalul perioadei de antrenament, subiecții au fost supuși unei baterii de măsurători antropometrice în care au au fost utilizați următori indicatori:
Lungime membru superior
Perimetru braț
Lungime membru inferior (trohanterul mare-maleola)
Perimetru coapsa
Perimetru toracic
Talie
Perimetru abdominal
Perimetru fesei
Perimetru cranian
Diametru biacromial
Diametru anteroposterior
Diametru bitrohanterian
Înălțime
Anvergură
Masă
Mijloace de pregătire.
Menționez că mijloacele au fost sistematizate pe mijloace de folosință generală în cele patru procedee, mijloace care servesc atât în partea pregătitoare pentru tehnică, rezistență generală, cât și perioada de bază a pregătirii, pentru realizarea rezistenței specifice și mijloacele selecționate pe specific în diferite etape în diferite momente ale lecției,cât și mijloace și exerciții împrumutate din hidrokinetoterapie.
Craul.
Picioare craul cu mâinile pe plută.
Alunecare craul cu ajutorul picioarelor cu mâinile înainte.
Alunecare craul cu respirație la un braț.
Alunecare craul cu respirație la două brațe.
Alunecare craul cu respirație la trei brațe.
Alunecare craul asimetrică cu respirație pe brațul care este pe coapsă.
Alunecare craul asimetrică cu respirație pe brațul care vâslește.
Alunecare sau înot în procedeu vâslind cu un singur braț, cu respirație la 1, 2, 3 brațe.
Înot în procedeu fără respirație.
Înot numai cu brațele.
Picioarele craul cu mâinile la spate.
Alunecare sau înot în procedeu vâslind de două ori cu același braț – se respiră la a doua vâslire.
Înot în procedeu cu respirație la 2-3-5-7 brațe.
Perfecționare – îndemânare.
Înot bras – picioare craul.
Picioare bras – brațe craul.
Brațe fluture – picioare craul.
Picioare fluture – brațe craul.
Semifluture sub apă – picioare craul.
Bras.
Picioare bras cu mâinile pe plută sau în prelungirea corpului.
Picioare bras cu mâinile la spate.
Brațe bras cu picioarele fixate.
Înot procedeu.
Perfecționare – îndemânare.
Alunecare cu ajutorul picioarelor pe spate.
Picioare bras – brațe craul.
Brațe bras – picioare craul.
Spate simultan – picioare bras.
Picioare bras – brațe fluture.
Brațe bras – picioare fluture.
Spate.
Alunecare cu ajutorul picioarelor, mâinile în prelungirea corpului.
Alunecare – mâinile în prelungirea corpului, o tracțiune și revenire; se continuă cu celălat braț.
Alunecare spate asimetrică.
Spate simultan.
Alunecare sau înot în procedeu vâslind cu un singur braț.
Perfecționare – îndemânare.
Spate simultan – picioare bras.
Brațe spate, alunecare – picioare fluture.
Înot numai cu brațele.
Spate simultan – picoare fluture.
După parcurgerea programului de înot au fost evaluate final ajungându-se la următoarele rezultate:
În urma examenului somatoscopic s-au înregistrat progrese în ceea ce privește dezvoltarea armonioasă a subiecților, lucru normal de altfel ținând cont de faptul că subiecții se află într-o perioadă de creștere și acumulare fizică.
În urma examinării anamnezice, s-a constat o ameliorarea a deficiențelor acuzate și o creștere a stării de confort general
Concluzii
Din valorile evaluării finale care sunt superioare celei inițiale se poate trage concluzia că programul de înot aplicat și –a pus amprenta pe evoluția pozitivă a stării de sănătate a elevilor și a atitudinii prezente. Rezultatele fiind seminificative, propun continuarea aplicării pentru copii cu atitudinii a programului de înot și extinderea acestora și la alte loturi de copii cu atitudini și deficient.
Din valorile evaluării finale care sunt superioare celei inițiale se poate trage concluzia că programul de înot aplicat și –a pus amprenta pe evoluția pozitivă a stării de sănătate a elevilor și a atitudinii prezente. Rezultatele fiind seminificative, propun continuarea aplicării pentru copii cu atitudinii a programului de înot și extinderea acestora și la alte loturi de copii cu atitudini și deficient.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Inotului In Corectarea Atitutidinilor Coloanei Vertebrale la Copii (ID: 156397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.