Contribuția Creștin Democrației la Edificarea Proiectelor Comunitare 1947 1992

Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Studii Europene

Catedra de Studii Europene și Antropologie Culturală

Teză de doctorat

Contribuția creștin-democrației la edificarea proiectelor comunitare

1947 – 1992

Cluj-Napoca

2010

Cuprins

Mulțumiri

Inițial, obiectivul tezei de doctorat a fost de a realiza o analiză comparativă între curentele creștin-democrat și cel socialist la nivelul Uniunii Europene. Cum paralela dintre cele două curente, deși vastă la prima vedere, permitea suficiente omisiuni, profesorii Păun și Gyemant mi-au sugerat să ma focalizez asupra unei singure familii politice și să cercetez în profunzime relația dintre aceasta și procesul de integrare europeană.

Ulterior, tema și liniile de cercetare au fost șlefuite în nenumărate discuții cu coodonatorul acestei teze, care are principalul merit în identificarea multor necunoscute, care, odată cercetate, au întregit demersul analitic.

Dar un astfel de demers nu s-ar fi putut finalize, indiferent de munca depusă sau profunzimea analizelor, fără o serioasă documentare, care datorită specificului acestui curent politic, a trebuit desfășurată în arhive sau biblioteci din vestul Europei.

Imi exprim astfel recunoștința față de susținerea acordată de Philippa Sherington, de la University of Warwick, care mi-a facilitat accesul la această universitate, în acdrul unui program finanțat de guvernul României.

Cele mai multe resurse au fost obținute cu ocazia unei unui stagiu de cercetare din Belgia. Acest stagiu nu ar fi putut avea loc fără sprijinul financiar al Fundație Konrad Adenauer România, față de care îmi exprim întreaga gratitudine. Am avut acces astfel la arhivele Partidului Popular European, la biblioteca Parlamentului European, la biblioteca Universității din Leuven, precum și la arhivele KADOC, din cadrul aceleiași universități. Nu în ultimul rând, acest stagiu mi-a permis vizitarea și cercetarea arhivelor deținute de Fundația Adenauer din Germania, de la Bonn.

O serie de idei și ipoteze au fost discutate, în cursul aceleiași vizite în Belgia, cu universitarii și specialiștii în creștin-democrație Frank Delmartino și Steven van Hecke.

Lista abrevierilor

Capitolul 1

Introducere

Motto:

"La rôle des formations démocrates chrétiens dans la construction européenne n'a fait encore l'objet d'aucune étude critique."

Jean-Marie Mayeur

Pornim acest excurs bibliografic din necesitatea de a evalua stadiul cercetărilor privind relația dintre creștin-democrație și procesul de formare a Uniunii Europene, de a oferi o imagine cât mai exactă a literaturii istorice și politologice care are ca obiect creștin-democrația, dar și de a determina coordonatele pe care dorim să fundamentăm acest text.

Literatura privind relația dintre un curent politic și construcția europeană se înscrie, într-un sens larg, în categoria studiilor generale privind apariția și dezvoltarea constructului instituțional numit astăzi Uniunea Europeană (a) și într-un sens restrâns, analizelor privind dezvoltarea familiilor/partidelor politice la nivelul Uniunii Europene (b). Studiile din prima categorie tratează fenomenul partidist pan-european subsumându-l acțiunii grupurilor parlamentare din Parlamentul European. Dezvoltarea grupurilor parlamentare a atras după sine creșterea organizațiilor (formulelor) trans-naționale de partide, ceea ce a făcut ca acestea să devină astfel atractive pentru cercetătorii politologi. Într-o a treia categorie, particulară, includem studiile vizând direct legătura dintre un anumit curent politic și Uniunea Europeană, categorie în care încadrăm și textul de față. Considerăm util așadar, ca trecerea în revistă a literaturii sau teoriilor privind relația dintre curentele politice și procesul de construcție europeană să decurgă în același sens, anume de la general la particular, de la literatura ce analizează Uniunea Europeană la modul global la lucrările care se referă la cazuri specifice. Aria acoperită de aceste lucrări aparține domeniului istoriei și politologiei, parțial și sociologiei și teoriei relațiilor internaționale.

Dificultatea unui astfel de demers constă în faptul că stadiul actual de analiză a fenomenului integrării europene iese din cadrul paradigmelor sau al teoriilor de cercetare clasice. Există încă dispute cu privire la domeniul în care să fie încadrată Uniunea Europeană: relații internaționale, științe politice, istorie, etc, de unde și dificultatea de a aborda științific procesul de integrare europeană. De aceea, studiile privind Uniunea Europeană reprezintă în multe cazuri un mix de cercetări istorice, analize politologice, chiar sociologice. În cazul în care acestea vizează domenii particulare, precum partidele sau curentele politice, metodologia de cercetare provine, în cvasi-majoritatea abordărilor, din știința politică.

Literatura privind integrarea europeană

Propunem în continuare două categorii de studii, care prefațează sau ating parțial problematica propusă în textul de față.

În prima categorie includem textele care analizează UE în mod global: de la formarea organismelor comunitare până la politicile unionale sau extinderea din ultimii ani. Avem astfel, studiile clasice din categoria celor propuse de Dinan, George și Bache, Hix sau Nugent, iar în spațiul românesc, dintr-o literatură în dezvoltare încă, aflată sub dominația abordărilor juridice, reținem textele coordonate de profesorul Păun, ale lui Jinga sau Dragoș.

Extrem de utile oricărui demers care vizează studiul Uniunii Europene, cercetările prezentate descriu în capitole separate existența curentelor politice europene, materializate în descrierea federațiilor de partide sau a grupurilor parlamentare omonime. Reținem, în acest context, analiza lui Simon Hix care își fundamentează cercetăriile pe supoziția că UE ar fi un sistem politic clasic, în cadrul căruia instituțiile sau grupurile se comportă sau acționează prin intermediul unor mecanisme sau atitudini, iar alocarea valorilor (resurselor) se face într-o manieră similară cu cea propusă de David Easton.

Un text aparte îl reprezintă analiza coordonată de Corbett privind Parlamentul European. În cadrul acestui studiu vast, un capitol vast este alocat grupurilor parlamentare din PE. Pornind de la aspecte istorice, autorii descriu modalitatea de lucru a acestora, componența și organizarea internă, activitatea delegațiilor naționale sau relația cu federațiile europene omonime.

Literatura privind familiile politice la nivelul Uniunii Europene

Din a doua categorie fac parte textele care examinează relația dintre partide și Uniunea Europeană. Trebuie subliniat că în cvasimajoritatea cazurilor avem de-a face cu studii care privesc partidele ca simple entități politice, fără analize privind relația acestora cu propriul electorat, cu reprezentarea vreunei ideologii sau suportul acordat pentru un set de politici publice.

Primul studiu care a făcut o legătură clară între partidele politice (ca actori la nivel național, în anii 1950 nu se vorbea decât prea puțin de eforturi concertate la nivel european) și integrarea europeană este cel al lui Ernst B. Haas. Acesta privea partidele mai puțin ca actori politici în sens clasic, cât mai degrabă ca și “carriers” (suporteri sau “cărăuși”) ai integrării europene. În mod corect, el a intuit rolul Adunării Comune (Parlamentul European de mai târziu), respectiv al partidelor europene (pe care le-a denumit federații de partide), dar pe care le-a analizat doar ca “ideal-tipuri”, vorbind despre rolul acestora în procesul integrării europene la timpul viitor. Haas vedea dezvoltarea federațiilor de partide (adevărate partide europene) în sens duvergerian, plecând de la premisa originii parlamentare a acestora. Din nou, ipoteza sa s-a dovedit a fi corectă, dar au trecut două decenii până ca aceste structuri să se materializeze. Partidele, în viziunea lui Haas, erau reprezentate de grupurile parlamentare din Adunarea Comună a anilor 1950, chiar lipsite de putere și eficiență cum erau. Deși optimiste, predicțiile lui Haas s-au dovedit a fi corecte, cu toate că instituțiile sau mecanismele descrise de el s-au concretizat abia începând cu anii '70. Pe lângă observația că partidele sunt (sau ar trebui să fie) actori importanți în procesul de integrare europeană, Haas indică pe creștin-democrați ca reprezentând curentul politic cel mai favorabil și cu cea mai mare influență asupra construcției europene. În fine, trebuie subliniat că Haas acordă spații importante relației CECO cu Marea Britanie, făcând puține diferențe între aceasta din urmă și cele șase state fondatoare, întărind ideea că o comunitate europeană fără britanici nu poate exista.

Poate fi un truism afirmația conform căreia cercetarea academică a unui proces sau fenomen produce primele concluzii abia după ce respectivul proces are loc sau după ce de la debutul acestuia trece o anumită perioadă de timp. În contextul acestei afirmații, în condițiile în care integrarea europeană, cel puțin cea influențată de și influențând partidele, a stagnat de-a lungul anilor 1960 și în prima jumătatea a anilor '70, studiile privind legătura dintre partide și integrare au lipsit aproape cu desăvârșire. Cu excepția notabilă a textului co-editat de Henig și Pinder, care dedică un capitol activității (doar) grupurilor parlamentare din PE, primele analize consistente au apărut, poate nu întâmplător, cu ocazia primelor alegeri directe pentru legislativul european.

Primii care depășesc paradigna simplificatoare “partid european egal grup parlamentar” sunt Geoffrey și Pippa Pridham. Aceștia, în două studii succesive, pun bazele cercetării activiății partidiste la nivelul federațiilor de partide europene. Momentul editării studiilor nu este întâmplător, în 1979 având loc primele alegeri directe pentru PE, factor socotit de autori ca esențial pentru perspectivele de viitor ale federațiilor de partide. De asemenea, continua creștere a complexității afacerilor europene de-a lungul întregului deceniu, a făcut necesară o minimă coordonare politică atât la nivelul PE, cât și în alte structuri. La momentul 1981, Comunitatea Europeană avea 9 membri, cu perspectiva de a crește la 12, adică de două ori mai mulți față de momentul 1952.

În ciuda progreselor la nivelul CE, importanța acordată relației partidelor cu construcția europeană a rămas marginală, la fel și studiile dedicate subiectului. Alegerea directă a PE, cele câteva puteri acordate acestuia s-au dovedit insuficiente. Abia după adoptarea Actului Unic European, dar mai ales a Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), puterile PE au crescut semnificativ, la fel și cele ale federațiilor de partide.

De altfel, TUE este primul tratat care conține o referință explicită la partidele europene:

„Partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în Uniune. Acestea contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.”

Susținute explicit de un text comunitar, dar trecând și prin filtrul a câteva alegeri europene, federațiile de partide au înregistrat progrese remarcabile în următorul deceniu. Consecutiv, și literatura dedicată acestui subiect a înregistrat o dilatare notabilă.

O abordare nouă propune Fulvio Attina, în analiza sa asupra coeziunii interne a grupurilor politice și a reliefării principalelor clivaje și a viziunilor diferite în cadrul PE. Attina propune o metodă cantitativă de analiză, prin examinarea opțiunilor exprimate la voturile prin apel nominal, metodă cantitativă ce va fi ulterior preluată și de Hix, Kreppel și Noury.

Unul dintre primele texte despre formele partinice supranaționale, studiul lui Luciano Bardi se focalizează pe apariția și dezvoltarea acestor tipuri de organisme politice. Plecând de la formele clasice de partide, autorul arată ca între cele două tipuri există deosebiri majore. De altfel, partidele la nivel european acționează prin intermediul a două structuri: grupul parlamentar și federația de partide corespunzătoare. Dintre cele două, grupul parlamentar pare a fi mai eficient în activitatea sa, însă insuficient pentru a putea genera partide europene puternice.

Tot Bardi realizează un studiu privind dezvoltarea partidelor la nivel european, concentrându-se asupra formelor îmbrăcate de acestea: federațiile de partide și grupurile parlamentare din Parlamentul European. Folosind o tipologizare propusă de Katz și Mair, Bardi identifică partidele naționale ca fiind partidul în teritoriu, federațiile transnaționale ca partidul la centru, iar grupurile din PE ca fiind partidul în posturile oficiale. Doar că, în vreme ce într-un caz vorbim de unul și același partid, acționând la nivelul unui sistem politic național, în al doilea caz, avem cel puțin două paliere de manifestare, cel național și cel european. Această divizare este unul din factorii care împiedică formare unor europartide puternice. Ce mai semnalează Luciano Bardi este absența unor instrumente teoretice corespunzătoare (s.n.) de analiză a fenomenului partidist la nivel european.

Un text de referință în domeniul studiului partidelor din UE îl reprezintă cel propus de Hix și Lord. Cei doi autori britanici propun un studiu elaborat despre partidele politice în Uniunea Europeană. Unul din primele aspecte studiate se referă la poziția partidelor în problemele legate de UE. Sunt analizate pozițiile programatice ale acestora, atât pe scala clasică stânga-dreapta, cât și pe cea pro-anti UE. Studiul abordează de-a lungul mai multor capitole formarea și dezvoltarea partidelor în Parlamentul European, mai exact a grupurilor parlamentare ca extensii a federațiilor de partide europene. Este analizată alcătuirea tuturor grupurilor parlamentare, modalitățile de lucru în cadrul PE (dintr-o viziune partidistă), modalitatea de vot, coerența sau fragmetarea grupurilor parlamentare. În fine, în ultima parte este descrisă activitatea federațiilor de partide de la nivelul UE.

Relația dintre partide și Uniunea Europeană nu a fost analizată doar unidirecțional, adică vizând doar modalitatea prin care partidele sau curentele politice au influențat construcția comunitară (cum este și cazul prezentei teze). În ultimii ani, o parte dintre cercetători s-au aplecat asupra unui fenomen circumscris conceptului de europenizare, respectiv impactul pe care Uniunea Europeană, respectiv procesul de integrare îl are asupra partidelor. Amintim despre acest nou trend în cercetarea academică pentru a sublinia diversitatea ce există în spațiul teoretic și analitic al relației dintre partide și UE. Deși nu vom atinge decât punctual această abordare, în partea de final a tezei, anticipăm prin a remarca faptul că creștin-democrația a fost curentul politic cel mai afectat de acest proces.

Subliniem astfel, într-un domeniu aflat încă într-o fază de pionerat, două studii. Robert Ladrech propune într-un articol de referință un cadru de lucru privind analiza impactului UE asupra partidelor. El pornește de la observația generală că UE, prin acțiunile sale, influențează în mod semnificativ activitatea partidelor. Astfel, sunt delimitate 5 domenii, în care este sesizabil acest impact: dimensiunea programatică, organizarea, elemente ale competitiei dintre partide (de ex. atitudini pro sau anti-UE), relația partid-guvern (de regulă, fricțiuni între partid și cei aflați în posturi guvernamentale) și relații dincolo de sistemul de partid (crearea/dezvoltarea federațiilor de partid).

Coman oferă o analiză amănunțită a unuia dintre mecanismele create de Uniunea Europeană și prin care aceasta influentează dinamica integrării europene: federațiile de partide unionale. Prin intermediul unui studiu de caz – cel al partidelor românești – textul se focalizează pe câteva domenii-cheie: cel al cooperării partidelor din România cu partidele de la nivel european și impactul integrării europene asupra acelorași formațiuni politice. Sunt prezentate în detaliu patru mecanisme de europenizare: gate-keeping (fixarea condițiilor pe care au trebuit să le îndeplinească partidele românești pentru a accede în federațiile de partide), monitorizarea (urmărirea îndeplinirii acestora), ajutor și asistență tehnică și, în final, avizele (sugerarea de atitudini sau mesaje cu precădere în scopuri identitare).

Încheiem această trecere în revistă cu indicarea altor câteva texte care analizează relația dintre partidele politice și Uniunea Europenă, texte ce nu aduc însă viziuni sau abordări noi. Semnalăm totuși ciclul de analize coordonate de Simon Hix, în care sunt analizate grupurile parlamentare din PE, relațiile din interiorul acestora și dintre grupuri, analize realizate prin metode cantitative. Principalul instrument este cel al cuantificării voturilor exprimate prin apel nominal (roll-call votes) și gruparea acestora în două categorii: axa stânga-dreapta și axa pro-anti integrare. Dintre concluziile elaborate pot fi amintite două: faptul că, de-a lungul celor cinci cicluri parlamentare (1979-2004), coeziunea internă a grupurilor parlamentare a crescut în mod semnificativ, iar în al doilea rând, “marea coaliție” dintre populari și socialiști, dezvoltată în anii 1980, este mai puțin stabilă, voturile dispunându-se mai degrabă pe dimensiunea stânga-dreapta decât pentru a genera soluții de compromis.

Fața de studiile generale privind Uniunea Europeană și factorii care o formează și conturează, aceste cercetări reprezintă a viziune îmbunătățită a fenomenului partidist european. Însă majoritatea acestora platesc tribut unei abordări instituționaliste, propusă de Duverger, care împărțea partidele, din punct de vedere originar, în două categorii: cele de origine parlamentară și cele de origine extraparlamentară. În opinia noastră, repectiva abordare, denumită în literatura anglo-americană the top-bottom approach, neglijează relația dintre partide și societate, respectiv funcția societară a acestora, viziune propusă de Stein Rokkan. Acesta leagă originea partidelor (dar și a curentelor politice, în viziunea noastră) de conflictele generate de revoluțiile ce au caracterizat Europa timp de câteva secole: revoluția națională și cea industrială.

Astfel, apariția partidelor sau a famiilor politice europene se datorează unor conflicte existente în sânul societăților (al statelor în formare), începând cu secolul al XVI-lea. Latente sau dimpotrivă, generatoare de războaie civile, aceste conflicte sau clivaje au divizat societatea în care au apărut în două tabere, miza clivajului fiind reprezentată de problemele fundamentale care dominau respectiva societate la momentul dat: religia, crearea statului național, viziunea asupra economiei. Viziunea lui Rokkan prezintă avantajul de a conecta partidele sau curentele politice cu societatea, ceea ce am putea numi the bottom-top approach sau determinism sociologic.

Rolul relației dintre societate și dinamica partidelor nu trebuie supralicitat, după cum subliniază și Panebianco, care denumește tendința cercetătorilor de a explica activitatea partidelor strict prin relația acestora cu grupurile sociale ca “prejudiciu sociologic”. De exemplu, factori istorici sau instituționali pot contribui în aceași măsură la apariția și dezvoltarea partidelor. Partidele din fostele state comuniste nu se încriu, în multe situații, în ecuația determinată sociologic dintre partide și grupuri sau diviziuni sociale. Deși s-au făcut încercări de a lega formarea partidelor europene de clivajele existente la nivel pan-european, considerăm că este un demers dificil de fundamentat științific. Cu toate acestea, teoriile fundamentate sociologic râmăn importante în analiza partidelor și curentelor politice europene, cum este și cazul creștin-democrației. Am considerat necesare aceste precizări, pentru a putea dubla, la momentul potrivit, argumentele și studiile istorice privind apariția și dezvoltarea creștin-democrației, cu cele de ordin sociologic.

Momentul de apariție și dezvoltare a partidelor politice este deosebit de important, chiar dacă dispar condițiile sociale sau istorice care au produs un anumit partid sau curent politic, acesta va continua să se manifeste similar cu primele sale acțiuni de-a lungul întregii sale existențe.

În acest sens, considerăm studiile istorice ca fiind deosebit de utile, mai ales în cercetarea momentelor inițiale ale creștin-democrației.

Literatura privind creștin-democrația în context european

Studiul creștin-democrației europene, ca și curent politic, s-a bucurat de puțină atenție din partea cercetătorilor. Literatura de specialitate, exceptând scrierile unor promotori ai creștin-democrației, precum Luigi Strurzo, Mounier sau Maritain, în fapt doctrinari sau susținători ai acestui curent, nu a conținut texte semnificative până în anii 1970.

În ceea ce privește relația creștin-democrației cu spațiul comunitar european, cercetările au fost și mai puține. Majoritatea acestora au apărut după 1990 și vizează mai degrabă construcția federațiilor de partide creștin-democrate. Chiar și în aceste condiții, producția de analize și studii dedicate creștin-democrației a ramas restrânsă numeric.

Mai multe elemente pot explica acest deficit de literaratură. În primul rând, creștin-democrația a intrat recent în panoplia curentelor politice semnificative. În afara unor excepții notabile, creștin-democrația a devenit un curent politic important, iar partidele politice aparținând acestui curent au început să obțină succese electorale, abia după al doilea război mondial.

Apoi, arealul de dezvoltare a fost limitat doar la spațiul vest-european preponderent catolic. Cu toate că în Olanda și Germania domină protestantismul, catolicismul este suficient de numeros pentru a susține un curent politic ce se originează din acesta. Cu toate eforturile internaționaliste, exportul de creștin-democrație în America de Sud a eșuat. Catolicismul nu este unicul ingredient ce a generat acest curent politic: acesta trebuie dublat și de o cultură politică de factură democratică, element ce lipsește sau este slab dezvoltat în regiunea respectivă.

Nu în ultimul rând, creștin-democrației i-a lipsit grupul de gânditori sau filosofi politici care să o fundamenteze ideologic, precum a fost cazul liberalismului sau al socialismului. Cu excepția lui Mounier sau a lui Maritain, nu există nume sonore în zona creștin-democrată, cum nu există nici un text socotit “fondator”.

Așadar, afirmația că creștin-democrația a fost puțin studiată nu este deloc hazardată. De altfel, în spațiul academic anglo-american, creștin-democrația a fost privită, până cu un deceniu în urmă, doar ca o ramură moderată a conservatorismului. În acest context, trebuie remarcată una dintre principalele acuze aduse creștin-democrației, anume aceea de ambiguitate doctrinară. Spre deosibire de ideologiile apărute cu un secol mai devreme, creștin-democrația propune principii destul de vagi sau greu de cuantificat politic, precum persoana și demnitatea umană sau chiar economia socială de piața. Apoi, având ca punct de pornire centrul eșichierului politic (anumite partide creștin-democrate din spațiul Benelux se situau chiar pe zona de centru-stânga), partidele creștin-democrate au migrat lent, dar ferm către dreapta, multe dintre acestea fiind fie absorbite de zona conservatoare cu electorat cu tot (Franța, Italia), fie adoptând politici conservatoare (Germania).

Așadar, abordările privind creștin-democrația pot fi clasificate, din punctul de vedere al prezentei teze, în trei mari categorii, cărora le corespund, în linii mari, trei spații temporale.

Avem astfel, în prima categorie, studiile dedicate creștin-democrației ca și curent politic, realizate cu instrumente istorice. În esență, textele respective, a căror editare a început după al doilea război mondial și a durat, cu excepțiile de rigoare, până în anii 1970, vizează cercetarea și explicarea istorică a apariției și dezvoltării creștin-democrației în Europa. Fie că vizează fenomenul politic dintr-un grup restrâns de țări, sau la nivel continental, această abordare se caracterizează prin descrieri clasice, fără pretenții analitice.

O altă abordare este strâns legată de eforturile venite din interiorul cercurilor creștin-democrate europene de a explica și populariza acest sistem de gândire politic. Perioada de efervescență poate fi localizată la nivelul anilor 1970-1980.

În fine, ultimul curent de gândire, declanșat în anii 1990 și aflat în plină desfășurare, se referă la relația dintre creștin-democrație și edificiul comunitar european. Chiar dacă multe dintre studii vizează creștin-democrația contemporană din statele Europei (Uniunii Europene), acestea se circumscriu problematicii europene, fapt atestat și de titluri, care conțin, invariabil, sintagmele “Europa” sau “Uniunea Europeană”.

O trecere în revistă a acestor curente sau cicluri de gândire este necesară din două motive: pentru a stabili stadiul actual al literaturii dedicate creștin-democrației și pentru a schița coordonatele prezentei teze.

Pentru o simplificare a demersului nostru analitic, vom denumi perioadele (abordările) analitice astfel: clasic-istorice, doctrinar-popularizatoare, politic-europeane.

Studiile clasic-istorice

În prima categorie sunt cuprinse analizele de factură istorică, cele vizând dezvoltarea creștin-democrației sau a partidelor creștin-democrate în diferite țări.

Două sinteze sunt socotite importante, atât din punct de vedere al demersului analitic, cât și cel situării temporale, fiind, de fapt primele astfel de studii.

Prima lucrare vizează dezvoltarea creștin-democrației în spațiul catolic latinofon: Franța, Belgia, Italia. Fogarty trateză aceași temă, însă de o manieră diferită. În primul rând, iese parțial din cadrul unei abordări strict istorice, oferind și explicații politice sau electorale pentru descrierea fenomenului creștin-democrat. În al doilea rând, vastul său studiu (461 de pagini) vizează întreg spațiul vest-european în care s-a dezvoltat creștin-democrația: Germania, Austria, Elveția, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța și Italia. În ciuda eforturilor ulterioare ale unor cercetători, de a “exporta” creștin-democrația și în alte zone ale continentului (zona scandinavă, Peninsula Iberică), aderăm la această zonare oferită de Fogarty, în sensul în care, în cazul unor analize pe țări din cuprinsul prezentei teze, ne vom referi cu precădere la statele indicate anterior.

În mod curios, deși creștin democrația a dominat spațiul public (vest) european în anii 1950-1960, prea puține studii esențiale au mai fost publicate. Următoarea lucrare semnificativă a apărut abia în 1979, prefațând, într-un fel, momentul creșterii volumului de literatură dedicată creștin-democrației. Abordând, totuși, subiectul, într-o manieră particulară, Irving explorează apariția și dezvoltarea partidelor creștin democrate din vestul Europei. Dincolo de această manieră partidistă, însă, Irving este unul dintre primii cercetători care investighează și relația dintre creștin-democrație (partide) și integrarea europeană.

Două studii franceze, ambele publicate în același final de deceniu, propun o abordare clasică, istorică. Jean-Marie Mayeur oferă un studiu aprofundat al creștin democrației, insistând asupra originii catolice a acesteia. Sinteza lui Letamendia este destinată mai degrabă publicului larg, acesta fiind scopul primordial al colecției “Que sais-je?”, sub egida căreia aceasta a fost editată.

Un ultim text care se cuvine a fi semnalat prezintă apariția creștin-democrației în Europa dintr-o perspectivă analitic-rațională. Deși folosește concepte precum antreprenori politici, actori politici, preferințe, costuri, calcule, strategii, studiul este util pentru ca oferă o altă interpretare a procesului de cristalizare a creștin-democrației la finalul sec. al XIX-lea.

Tot o abordare istorică oferă și Jean-Dominique Durand, într-un volum prezentat și cititorului român. Cercetarea lui Durand prezintă, într-o manieră istorică, evoluția creștin-democrației europene, de la apariția acesteia până în anii '90. Trebuie subliniat că acest studiu este singurul de factură academică existent până în prezent în România.

Studiile doctrinare-popularizatoare

Acestea reprezintă un set de studii apărute, de regulă, înainte de 1990, studii ce încheie perioada creștin-democrației “pure”. Această perioadă se întinde pe tot parcursul deceniilor 1970 și 1980, iar literatura produsă atunci prezintă trei caracteristici majore:

este strâns legată de UECD, PPE, precum și de alte structuri creștin-democrate.

a avut rolul de a oferi noi idei, de a sistematiza gândirea creștin democrată, aflată în criză începând cu sfărșitul anuilor 1960;

de a populariza ideile creștin-democrate.

Includem aici ciclul de reviste editate, începând cu anii '60, de CIDCID (Centre in ternational d'études et de documentation).

În fine, ultima serie de studii se situează la marginea dintre propagandă și analiză. Se pot incadra aici, cu precădere, cercetările sau textele realizate sub umbrela diferitelor partide creștin-democrate, de către diferiți oficiali sau politicieni creștin-democrați.

Una dintre cele mai citate lucrări aparține lui Thomas Jansen, secretar-general al PPE între 1983 și 1994. Tot aici putem include textele lui Wilfried Martens, Helmult Kohl, Lucker și Kahn.

Thomas Jansen a elaborat un text important care analizează cooperarea europeană a partidelor creștin-democrate. Din poziția sa, a avut posibilitatea de a folosi multe informații altfel inaccesibile cercetătorilor din mediul academic. În mod evident, cartea nu conține foarte multe dezbateri teoretice sau analize conceptuale, însă este un valoros instrument istoric. Structurat pe 18 capitole, studiul urmărește procesul de internaționalizare sau cooperare internațională a partidelor catolice, creștin-democrate sau populare din Europa, începând cu anii ’20. Accentul este pus pe formarea și dezvoltarea Partidului Popular European, ca federație de partide din UE. Autorul relatează circumstanțele alegerii sintagmei de “popular” în locul celei de “creștin-democrat”, o opțiune inspirată, după cum s-a dovedit ulterior. De la detalii privind congresele acestei federații, până la accesul partidelor din statele foste comuniste sau aspectele organizatorice, toate sunt amintite și descrise în acest apreciat studiu.

Aceste studii, chiar aflate sub influența unor anumite tușe subiective, constituie o bază documentară prețioasă. În absența înregistrărilor discuțiilor privind proiectele comunitare, aceste texte oferă punctele de vedere (chiar dacă personale) ale oficialilor creștin-democrați asupra acestei problematici.

Studiile politic-europene

Al treilea grup de cercetări vizează relația dintre creștin-democrație și Europa comunitară. O bună parte dintre acestea nu depășesc însă cadrul unor analize a dezvoltării federațiilor europene de partide (UECD, PPE), sau analizează rezultatele obținute de partidele creștin-democrate la alegerile europene. Semnificativ este că, spre deosebire de studiile inițiale, cele din perioada 1960-1980, realizate în bună măsură de către istorici, cercetările de după 1990 privind creștin-democrația au fost realizate cu precădere de către politologi.

După 1990 începe o perioadă favorabilă cercetării creștin-democrației, în special în zona de analiză pune accentul pe cooperarea europeană din cadrul acestui curent politic.

Subliniem, în primul rând, câteva colocvii importante dedicate dezbaterilor privind acest curent politic. Primul dintre acestea, desfășurat la Paris în 1984, a fost finalizat prin volumul editat de Portelli și Jansen. O altă reuniune științifică a avut loc la Limerick (Scoția), în 1992, în organizarea European Consortium for Political Research, reuniune urmată, de asemenea, de un volum de autori, coordonat de David Hanley. În fine, una dintre cele mai importante reuniuni academice pe tema creștin-democrației a avut loc în 1995 la Universitatea din Leuven (Belgia), în organizarea KADOC. Aceste colocvii au fost importante din cel puțin două puncte de vedere: au fost printre puținele reuniuni de acest gen, dedicate strict problematicii creștin-democrației, dar nu în ultimul rând, au oferit posibilitatea discutării unor teme puțin abordate până în acel moment și a rafinării unor analize care au fost ulterior publicate.

În al doilea rând, au fost editate cateva dintre cele mai consistente analize ale acestui curent politic. Un studiu devenit clasic, realizat de un grup de cercetători, coordonați de David Hanley, abordează fenomenul creștin-democrației din ultimele decenii. Reținem în acest context chiar capitolul semnat de coordonator, în care acesta studiază impactul integrării europene asupra partidelor, respectiv rezultatul cel mai vizibil al acesteia: crearea Partidului Popular European.

Tot Hanley propune un articol în care este analizat impactul integrării europene asupra Partidului Popular European. Autorul identifică două astfel de zone de impact. În primul rând, din punct de vedere ideologic, PPE își menține ideea federalistă, însă pe axa stânga/dreapta are loc o translație către dreapta, adică spre valorile economice liberale, în dauna celor tradițional creștin-democrate. În al doilea rând, are loc o modificare în planul organizatoric, prin încorporarea unor partide necreștin-democrate, aparținând zonei liberal-conservatoare, inclusiv din state candidate. Această manieră flexibilă a permis creșterea PPE, dar a indus și tensiuni, cu precădere între “puriști” și realiști.

Un volum consistent, ce a cuprins concluziile colocviului de la Leuven, își propune să acopere întrega paletă a acțiunii creștin-democrației în Europa: în plan politic, social, al sistemelor politice, iar în final, al cooperării la nivel european.

Un text recent este propus de cercetătorii de peste ocean, este adevărat, cu majoritatea capitolelor furnizate din zona academică europeană. Destinat mai degrabă spațiului academic american, mai puțin familiarizat cu creștin-democrația, volumul poate fi clasificat ca fiind eterogen, preluînd teme clasice din studiile anterioare.

Gehler și Kaiser propun un set vast de studii dedicate creștin-democrației. Deși istorici și specializați pe cooperarea creștin-democrată din anii 1950, i-am inclus în această categorie a abordărilor europene, datorită numeroaselor referințe la perioada contemporană din textele sau volumele editate de cei doi istorici. Deși extrem de documentate, studiile celor doi se limitează doar la impactul cooperării creștin-democraților în cadrul formulelor transnaționale de partid asupra integrării europene. Ulterior, Kaiser a editat un studiu istoric, care explică realizarea proiectului comunitar, prin prisma socializării elitelor creștin-democrate, respectiv nenumăratele întâlniri, începute încă din perioada interbelică, întâlniri la care s-au discutat și pus la cale strategii de cooperare europeană.

În fine, semnalăm un subcurent teoretic, recent apărut în panoplia studiilor despre creștin-democrație tratează problema relației dintre acest curent politic și conservatorism, cu precădere din ultimii ani. Astfel, o lucrare editată de Pascal Delwit accentuează asupra diferențelor, dar și asupra convergențelor existente între creștin-democrație și conservatorism în Europa finalului de secol. Van Hecke și Gerard intenționează o aducere la zi a situației partidelor creștin-democrate. Analiza lor omite în mod deliberat perioada pre-1990, insistând asupra perspectivelor acestui curent politic și sunt printre primii care disecă teza “sfârșitului creștin-democrației”. Relația dintre creștin-democrați și conservatori la nivelul PE este analizată de Johansson, care se focaliuzează cu precădere asupra perioadei de "sudare" a acestei legături, cea cuprinsă între finalul anilor '80 și începutul anilor '90.

În aceași categorie, a analizelor privind relația dintre creștin-democrație și Europa comunitară, dar vizând acest aspect dintr-o perspectivă “internaționalistă”, pot fi incluse cele ale lui Papini, Portelli și Jansen.

Portelli și Jansen trec în revistă diferitele forme de colaborare la nivel internațional a creștin-democraților, de la SPIDIC-ul creat la inpirația lui Luigi Sturzo, până la activitatea PPE din anii 1980.

Studiul clasic al lui Roberto Papini este, considerăm, până în acest moment, cel mai profund în privința analizei colaborării creștin-democraților la nivel internațional. Deși urmează aceleași premise ca și Portelli și Jansen, textul lui Papini, datorită faptului ca fost elaborat de un singur autor, prezintă o coerență internă mai ridicată, cronologia și zonarea geografică fiind mai precise.

Două analize care demonstrează fără echivoc legătură sau impactul creștin-democrației asupra edificării Europei comunitare sunt propuse de Johansson. Primul articol al acestuia analizează rolul elitelor de partid în crearea Actului Unic European. Prin metode calitative, anume studiul arhivelor și interviuri cu foști lideri creștin-democrați, Johansson reușeste să demonstreze că în elaborarea Actului Unic European, un rol important l-a jucat socializarea liderilor de partid și relațiile informale dintre aceștia. Este analizată în principal Conferința Inter-guvernamentălă din 1985, de-a lungul căreia s-a manifestat un puternic activism politic al elitelor din partidele creștin-democrate și al euro-parlamentarilor din grupul PPE. Până la acea conferință, au avut loc o suită de întâlniri informale, seminarii sau alte adunări în scopul creșterii coeziunii interne a grupului și a discutării agendei comune. În aceste condiții, concluzionează autorul, Consilul European din decembrie 1985 a adoptat fără probleme AUE.

A doua analiză urmează același pattern metodologic, însă se referă la eforturile și influența creștin-democraților în procesul de elaborare a Tratatului de la Maastricht.

Nu am inclus în această trecere în revistă memoriile, biografiile diferitelor personalități creștin-democrate, sau studiile monografice dedicate partidelor politice creștin-democrate din diferite țări. Acestea, deși conțin informații utile, conțin o viziune particularistă a fenomenului, în vreme ce analiza de față vizează o abordare grobală, la nivel european a relației dintre creștin-democrație și construcția europeană.

Trecerea în revistă a literaturii de specialitate care analizează relația dintre creștin-democrație și construcția europeană a avut două obiective principale: o inventariere critică a respectivei literaturi, a principalelor puncte de analiză, a dezbaterilor existente în cadrul creștin-democrației, dar și a eventualelor zone pe care literatura le acoperă mai puțin, iar în al doilea rând, pentru a oferi fundamentele principalelor ipoteze de cercetare pe care dorim să le analizăm, pentru a structura teza astfel încât aceasta să completeze și nu să reia anumite teme.

Sesizăm astfel câteva neajunsuri ale literaturii analizate. După cum am mai amintit, aceasta este restransă cantitativ. O serie de autori, amintiți anterior au subliniat, la rândul lor, acest aspect. David Hanley subliniază, în introducerea volumului pe care l-a coordonat, că

"având în vedere importanța acestei mișcări [a creștin-democrației] în politica actualei Europe, este uimitor de cât de puțină atenție s-a bucurat din zona academică…..

Omisiunea este cu atât mai surprinzătoare când observăm importanța mișcării creștin-democrate."

În studiul lor în 2004, Gerard și van Hecke constatând că "a vorbi de 'non-existența' literaturii privind acest subiect [al creștin-democrației], este mai degrabă o exagerare", admit totuși că "creștin-democrația este un subiect care este atât neexplorat, dar și unul căruia îi lipsește fundamentarea teoretică."

Într-o trecere în revistă a literaturii academice privind creștin-democrația, Wolfram Kaiser remarcă aceași stare de fapt, și anume că: "spre deosebire [de social-democrație], cercetarea istorică a catolicismului politic și a creștin-democrației în secolul al XX-lea a fost, pentru mult timp, nedezvoltată."

Una din problemele pe care le ridică aceste studii (cu precădere cele elaborate după 1990) este faptul că analizează fenomenul sectorial și oarecum eterogen. Deși direcția de cercetare indicată în titlu vizează Europa, textele trecute în revistă anterior analizează creștin-democrația la nivelul țărilor din CE/UE, mai degrabă decât ca un fenomen european. Fără excepție, structura acestor analize conține un capitol introductiv, eventuale considerații doctrinare, urmate de prezentarea fenomenului partidist creștin-democrat în principalele state ale UE (Germania, Franța, Italia), capitolul final trecând în revistă situația PPE, ca federație de partide sau grup parlamentar.

De exemplu, cel mai amplu text care analizează această problemă, cea a relației dintre creștin-democrație și UE, anume cel coordonat de Emiel Lamberts, din 33 de capitole conține doar două cu referire strictă la Uniunea Europeană.

Un alt element important se referă la periodizarea vizată de aceste analize: cu puține excepții (Fogarty, Papini), perioada avută în vedere de cercetători nu depășeste unul sau doua decenii. Multe dintre aceste studii par a fi “fotografii de moment”, lipsind caracterul de globalitate necesar analizei unui astfel de fenomen politic.

Nu în ultimul rând, opinăm că o parte a textelor trecute în revistă sunt mai degrabă descriptive, accentuând răspunsul la întrebarea ce s-a întâmplat?, dar cu răspunsuri mai puține la întrebările cum și de ce s-a întâmplat?.

Mai multe elemente pot explica neajusurile descrise anterior. Considerăm că o cauză a absenței studiilor despre creștin-democrație (cel puțin până la nivelul anilor '90) o reprezintă precaritatea surselor documentare. Din acest motiv, una din principalele metode de culegere a datelor folosite de cercetători, cu precădere în ultimele decenii este cea a elite-interview, respectiv aplicarea unor chestionare sau intervievarea diferiților oficiali ai partidelor.

Kaiser identifică, într-o trecere în revistă a stadiului literaturii privind creștin-democrația, patru motive care pot explica stadiul precar al studiilor. Astfel, socialismul beneficiază de de o continuitate ideologică și organizațională, începânde cu sec. XIX și până la începutul sec. XXI, facilitând astfel studiul acestui curent politic. Apoi, partidele stângii beneficiază de dezbateri ideologice și programe scrise mult mai vaste, ceea ce, din nou, face ca analiza ideologică să fie mult mai abordabilă. În al treilea rând, încă de la început, partidele socialiste au dezvoltat și o dimensiune internațională, ceea ce a generat la rândul ei un set de cercetări corespunzător. În fine, atât socialiștii, cât și liberalii înaintea lor, se declară partide ale progresului și schimbărilor sociale, ceea ce face, consideră Kaiser, ca studiul lor să fie "mai atractiv".

Nu trebuie omisă și suspiciunea cu care creștin-democrația a fost privită în primele decenii postbelice, când adversarii acestui curent îi atribuiau legături ascunse cu Vaticanul, precum și intenția de a reface imperiul papal sub o formă modernă. Acest fapt a făcut ca cercetătorii să evite studiul creștin-democrației, pentru a nu prelua și imaginea parțial negativă atașată, din motivele amintite, acestui curent. Nu întâmplător, primele studii au venit sau din partea unor politicieni creștin-democrați, sau din partea unor cercetători apropiați de cercurile creștin-democrate.

Scopul și obiectivele tezei

Lucrarea abordează un fenomen interdisciplinar: (a) dinamica curentului creștin-democrat, respectiv al familiei de partide corepunzător, în contextul formării Europei comunitare și (b) influența pe care aceast curent a avut-o asupra acestui proces. Deși vor fi folosite și instrumente metodologice specifice politologiei sau analizei construcției europene, cercetarea se va face în principal dintr-o perspectivă istorică.

Principalul obiectiv al acestei lucrări este de cerceta legătura dintre curentul creștin-democrat și procesul de construcție europeană. Pentru a surprinde și evalua în toată complexitatea sa contribuția creștin-democrației la edificarea Europei comunitare, considerăm că este nevoie de adâncirea analizei până la momentul apariției primelor forme comunitare și chiar mai devreme. Dacă în momentul actual, la procesul de integrare participă o multitudine de actori, în momentul fondării Europei comunitare, aceștia erau mult mai puțini și relativ ușor de identificat. Practic, fondarea primelor comunități a fost mai degrabă rezultatul eforturilor unor vizionari, la care s-au alăturat guvernele și parlamentele celor șase state fondatoare. În acest context, rolul diferiților actori, nu în ultimul rând al partidelor, poate fi ușor delimitat.

Astfel, putem enunța unul dintre argumentele tezei: creștin-democrația este familia politică cu cel mai mare aport în fondarea comunităților care au dus la Uniunea Europeană de astăzi, atât la nivel politic, cât și la nivel doctrinar.

În continuare, teza va analiza, plecând de la momentele de început, dinamica influenței pe care creștin-democrația a avut-o asupra procesului de integrare, atât în anii căutărilor și ai stabilizării construcției europene, ne referim la anii ’60-’70, cât și în perioada extinderii și ai adâncirii, fenomene începute cu anii ’80. În acest sens, va fi analizată creștin-democrația atât ca și corpus de idei, doctrinar, cât și ca dinamică a familiei politice, din punct de vedere al prestației politice și electorale, dar nu în ultimul rând, va fi studiată dezvoltarea formulelor politice federative creștin-democrate (a diferitelor forme de organizare la nivel european a partidelor). Integrarea europeană este un proces care se desfășoară pe mai multe paliere, iar dinamica acestuia se poate analiza în funcție de o multitudine de elemente. Măsura în care un curent politic contribuie la aceasta se poate analiza prin cercetarea zonelor de contact dintre cele două: guvernarea la nivelul statelor naționale, caz în care este important rezultatul alegerilor parlamentare și componența guvernului; la nivelul consiliului de miniștrii, unde un element important îl constituie componență acestui for în funcție de apartenența politică, dar și raporturile care pot să apară în interiorul acestuia; în cadrul Comisiei europene, pentru aceleași considerente expuse anterior; la nivelul Parlamentului European; și nu în ultimul rand, prin analiza textelor tratatelor. Orice analiză de acest gen trebuie să înceapă cu studierea “creuzetului” în care partidele și liderii creștin-democrați se reuneau, dezbăteau sau se influențau reciproc, de cele mai multe ori în cadre informale și ne referim la activitatea în cadrul organizațiilor europene de partide, respective NEI, UECD sau PPE.

Originalitate

Lucrarea încearcă să aducă unele clarificări necesare într-un context multidimensional, definit de următoarele repere:

– intrarea într-un anume impas al procesului de integrare europeană, impas marcat în primul rând de neadoptarea Constituției Europene;

– lărgirea fără precedent a UE, de la 15 la 27 de state;

– un anumit declin la nivel doctrinar și electoral al creștin-democrației, marcată în primul rând prin “conservatorizarea” Partidului Popular European; în acest context, un subcapitol va dedicat atât studiului acestui declin, și eventuala sa legătură cu procesul de integrare europeană (de exemplu, declinul creștin democrației a început în anii ’70, perioadă în care s-a instaurat și “euroscleroza”), cât și analizei posibilității revigorării creștin-democrației, ca set de soluții politice, precum s-a întâmplat cu liberalismul, conservatorismul sau socialismul.

Deși nu puține au fost abordările analitice partidiste comparativiste sau transnaționale, un studiu exhaustiv privind contribuția creștin-democrației la proiectul de unificare europeană nu există. După cum am arătat, două mari seturi de studii s-au impus în spațiul academic european: analiza creștin-democrației la nivel european, cu precădere perioada ultimelor decenii și activitatea federațiilor europene de partide. În ambele cazuri, analiza relației dintre creștin-democrație și Uniunea Europeană se limitează la două aspecte:

activitatea creștin-democraților în Parlamentul European;

fondarea și dezvoltarea Partidului Popular European.

Contribuția ideatică (doctrinară) sau a politicienilor creștin democrați la edificarea Europei unite a fost abordată marginal. Principala direcție de analiză a fost cea a unor evenimente sau politici punctuale. În acest context, lucrarea propune o abordare pe cât posibil exhaustivă a fenomenului. În acest sens, pe lângă cercetarea istorică, necesară mai ales pentru parcursul creștin-democrației de la apariția acesteia până la perioada interbelică, vor fi utilizate sursele arhivistice, precum și analiza de conținut a principalelor texte comunitare și cele programatice ale creștin-democraților.

Teza nu se va limita la evocarea istorică, la dinamica electorală sau la o colecție de monografii ale diferitelor partide creștin-democrate de la nivel național. Toate aceste chestiuni au fost tratate în diferite lucrări. În schimb, scopul final este realizarea unei sinteze care să cuprindă toate elementele enumerate anterior. Cu alte cuvinte, demersul nostru se va materializa sub forma unei sinteze comparative, care să depășească cadrul unidimensional al cercetărilor creștin-democrației într-o țară, într-o anumită organizație sau într-un anumit context.

De asemenea, textul va încerca să surprindă fenomenul creștin-democrat în globalitatea lui și prin dimensiunea perioadei de studiu. Astfel, este vizată perioada contrucției europene, ce a debutat odată cu planul Marshall, în 1947 și până la adoptarea Tratatului de la Maastricht, în 1992.

Nu în ultimul rând, vom încerca să evităm simpla înșiruire de evenimente, încercând, pe cât posibil să explicăm și cauzele acestora, circumstanțele în care acestea au avut loc.

Totodată, teza va încerca să răspundă la următoarele întrebări:

– A fost aportul creștin-democraților la procesul de integrare europeană o chestiune conjuncturală, datorată coincidenței fericite dintre prezența creștin-democraților la guvernare și începutul procesului de integrare?

– Au existat fundamente ideologice în elaborarea diferitelor tratate comunitare, sau acestea au rezultat doar ca urmare a negocierilor dintre tehnocrați sau diplomați?

– În ce măsură reuniunile, dezbaterile, întâlnirile, mai mult sau mai puțin informale dintre creștin-democrați, au contribuit la formarea unei viziuni comune asupra Europei, și nu mai puțin important, asupra unui set de acțiuni care să aibă ca finalitate dezvoltarea proiectului comunitar?

Metodologie

Data fiind complexitatea temei abordate, este necesară utilizarea mai multor metode de cercetare, iar datorită interdisciplinarității tezei, aceste metode provin atât din zona istoriei, cât și a științelor politice sau analizei electorale.

Una dintre principalele metode folosite și cu ajutorul căreia se poate observa dinamica creștin-democrației în diferite etape ale procesului de integrare europeană este analiza comparativă.

Influența ideologică a curentului creștin-democrat asupra tratatelor comunitare a fost cercetată prin intermediul analizei documentare, precum și a analizei de conținut, în varianta sa cantitativă. Nu în ultimul rând, prin intermediul studiilor de caz (de exemplu, adoptarea AUE) a fost posibilă reliefarea eforturilor politicienilor creștin-democrați în diferitele etape ale integrării europene.

De asemenea, o parte dintre ipoteze și întrebările de cercetare au fost discutate cu specialiști în creștin-democrație de la Universitatea din Antwerp, Leuven sau Fundația Konrad Adenauer.

Cronologia capitolelor

În acest sens, lucrarea va consta din șase capitole, la care se vor adăuga bibliogarfia și anexele. Primul capitol, cel introductiv, va conține o trecere în revistă a literaturii existente, dar și o analiză a domeniilor cercetate, cât și a punctelor rămase în suspensie. Această analiza va fundamenta apoi liniile de cercetare abordate în prezenta lucrare. Următorul capitol, care va analiza o perioadă de timp întinsă pe mai bine de un secol, vizează apariția curentului creștin-democrat, primele rute de acțiune, contextul istoric în care acesta s-a dezvoltat. Tot în acest capitol, dar într-o categorie aparte, va fi analizată dinamica creștin-democrației în perioada interbelică și primele eforturi în direcția proiectelor de construcție europeană. Capitolele 3, 4 și 5 constituie partea principală a lucrării și cuprind o trecere în revistă și o analiză a punctelor de convergeță dintre creștin-democrație și proiectul comunitar. Capitolele au un format identic, deosebirea esențială dintre ele fiind legată de periodizare. Fiecare dintre ele se va axa pe mai multe zone de cercetare: contextul european și comunitar, poziția fiecărui partid național cu privire la proiectele comunitare, dinamica electorală a partidelor creștin-democrate, atât la nivel național, cât și la nivel european (alegerile pentru Parlamentul European), cooperarea pan-europeană a partidelor creștin-democrate, influența acestora, respectiv a liderilor creștin-democrați asupra diferitelor etape ale procesului de integrare europeană. Cele trei capitole corespund unor perioade, cuprinse între 1947 (lansarea planului Marshall) și 1992 (adoptarea Tratatului Uniunii Europene): 1947-1964, 1965-1979, 1980-1992. Această periodizare se fundamentează pe următoarele prezumții sau stadii în evoluția procesului comunitar: acesta s-a dezvoltat nelinear, existând momente cu o integrare dinamică, sau dimpotrivă momente în care procesul stagna.

Astfel, o bună parte a anilor '60, precum și tot deceniul următor sunt considerați a fi caracterizați fie de euroscleroză, fie, în cel mai bun caz, de o încetineală a procesului de integrare europeană. Deși aceste fenomene s-au făcut simțite pe tot parcursul anilor 1960, considerăm 1965 ca momentul cel mai important, ca momentul de cotitură în evoluția proiectului comunitar; avem în vedere, mai exact, criza scaunului gol, declanșată de Franța și care a afectat pentru mai bine de un deceniu dinamica procesului de integrare. Deși pe tot parcursul anilor '70 au existat acțiuni care au contribuit la avansul procesului de integrare, alegerile directe pentru PE din 1979 au constituit, cel puțin la nivel simbolic, momentul-cheie al relansării acestuia.

În al doilea rând, materializarea unui curent politic, cu tot ce implică acesta, se realizează prin acțiuniile partidelor politice ce se originează în acel curent. Din acest punct de vedere, partidele creștin-democrate au parcurs, între 1947 și 1992, trei etape politice: prima dintre ele, a durat aproximativ două decenii și s-a manifestat prin succesele acestora la alegeri, dublate de participarea ca prime forțe politice în actul guvernării. O a doua etapă a debutat în anii '60 și s-a manifestat prin declinul partidelor creștin-democrate, declin manifestat prin facționarea, ieșirea de la guvernare sau chiar dispariția unora dintre ele. Pe tot parcursul deceniului următor, acestea au făcut eforturi să se reorganizeze sau, unde a fost cazul, să depășească stadiul de partid de opoziție. Anii '80 au fost favorabili partidelor creștin-democrate, acestea revenind la guvernare în majoritatea statelor comunitare. Spre deosebire, totuși, de anii '50, când acestea obțineau scoruri electorale de 40%, 30 de ani mai târziu, puterea acestora, respectiv rezultatele în alegeri sau diminuat, astfel că creștin-democrații au trebuit să se asocieze la guvernare cu diferite alte partide. Totuși, spre finalul deceniului, creștin-democrații dețineau majoritatea pozițiilor de prim-ministru în statele comunitare.

În fine, tot pe parcursul a trei etape s-a desfășurat și evoluția organizațiilor europene de partide. NEI a fost înființat în 1948, iar transformarea în UECD s-a realizat în 1965. În 1976, alături de UECD a apărut, că o formă organizatorică mult mai integrată, PPE.

Date fiind aceste etapizări, momentele 1965 și 1979 au fost selectate ca puncte de delimitare a intervalelor de timp asupra cărora ne vom canaliza cercetarea.

Dată fiind suprapunerea perioadelor în care procesul de integrare europeană se realiza în mod substanțial cu cele în care partidele creștin-democrate se aflau la guvernare, avansăm următoarea ipoteză: procesul de integrare europeană, respectiv realizarea proiectului comunitar s-a aflat în legătură directă cu situația politică a partidelor creștin-democrate. Cu alte cuvinte, procesul de integrare a fost cu atât mai intens cu cât partidele creștin-democrate erau într-o situație politică mai favorabilă.

Teza se va încheia cu capitolul dedicat concluzilor, care va va conține însă și anumite explicații privind declinul creștin-democrației în anii '90, declin dublat de "conservatorizarea" acestui curent. Nu în ultimul rând, câteva predicții privind viitorul acestui curent politic, dar și posibile teme de cercetare pentru viitor vor întregi acest ultim capitol.

Capitolul 2.

Apariția și dezvoltarea creștin-democrației

Dintre toate teoriile care au încercat să explice geneza partidelor (și în ultima instanță, a curentelor) politice, ceea a lui Stein Rokkan s-a dovedit a fi cea mai cuprinzătoare. Rokkan a identificat cel două revoluții, națională și industrială, prin care au trecut toate statele moderne, și care au generat cele patru categorii de clivaje. De fapt, propunerea lui Rokkan nu se referă doar la descrierea unor clivaje dintr-o societate, ci explică structurarea socială, precum și transpunerea acestor structurări în arena politică. Astfel, Rokkan presupune că în fiecare societate există anumite conflicte (sau diferențieri) de natură socio-culturale, conflicte care, augmentate de revoluțiile naționale sau industriale din Europa secolelor XVIII-XIX, s-au structurat în patru tipuri de clivaje, clivaje care, mai departe, au modelat sistemele de partide din diferite țări.

Tabel 1. Schema clivajelor lui Stein Rokkan

Conform teoriei lui Rokkan, creștin-democrația este rezultatul clivajului stat-biserica, generat de revoluția națională, respectiv de construirea statului național modern. În cadrul acestui proces, principalul conflict a avut loc între elitele modernizatoare și care încercau să "standardizeze" o serie de mecanisme și instituții ale statului în formare și Biserica catolică, care încerca să-și prezerve avantajele și poziția din societate. Conflictul a avut mai multe mize. În primul rând, elitele modernizatoare au încercat să aducă sub controlul statului o bună parte dintre elementele vieții sociale aflate până în secolul al XIX-lea sub controlul bisericii, în primul rând educația (care era realizată în cea mai mare măsură sub tutela bisericii), apoi sănătatea. Un alt element de dispută era legat de instituirea autorității statului, care se lovea de lipsa de supunere a aparatului clerical, al cărui centru de comandă se afla la Roma.

Pe de altă parte, și revoluția industrială a contribuit la apariția creștin-democrației. Creștin-democrații nu au fost afectați direct de această revoluția, care a generat clivajele proprietari-muncitori și rural-urban. Însă, creștin-democrații blamau efectele industrializării, a economiei capitaliste nu din pricină că unii se îmbogățeau excesiv, iar alții nu, ci din cauza mizeriei și pauperizării inerente. Iar soluția nu era, cum propuneau socialiștii, eliminarea capitalismului, ci corijarea efectelor acestuia.

În fine, în timp de progreșiștii considerau necesară dezvoltarea unei industrii cât mai puternice, ca mijloc de depășire a elementelor feudale, adversarii acestora blamau mizeria produsă de industrializarea fără limite și cătarea cu orice preț a profitului. Taberele care s-au conturat, astfel, au fost liberali sau radicalii (în unele state, aceștia s-au grupat în partide denumite anticlericale) și creștin-democrații.

Demn de remarcat este faptul că, într-o primă instanță, liberalii și radicalii au avut câștig de cauză. Aceasta nu s-a datorat neapărat popularității acestor curente politice, cât mai degrabă pasivității creștin-democraților. Într-un anumit, adversarii cei mai redutabili ai liberalilor au fost conservatorii. Apoi, creștin-democrații se aflau sub interdicția formală de a participa la viața politică, interdicție exprimată prin enclicica Non expedit. Nu în ultimul rând, creștin-democrații au preferat organizarea sub forme nepolitice, respectiv în cadrul unor societăți de întrajutorare, sindicate creștine sau asociații de caritate. Adoptarea partizanatului, respectiv înființarea de partide creștin-democrate a avut loc târziu, spre finalul sec. XIX și începutul secolului următor.

La fel, Einaudi și Goguel explică apariția creștin-democrației prin conflictul dintre stat și biserica, sau dintre sfera politică și cea religioasă, generat în perioada iluministă și cu punctul de maxim în revoluția franceză. Nu în ultimul rând, Irving pune la baza fondării creștin-democrație tot revoluția franceză și cea industrială:

"Creștin-democrația s-a dezvoltat ca un răspuns politic la revoluția franceză, un răspuns social-politic la secularismul militant și ca un răspuns economic la revoluția industrială."

În mod concret, au existat mai multe zone în care revoluționarii sau progresiștii au intrat în conflict cu apărătorii religiei în general, și ai Bisericii ca instituție, în special. Pe de o parte, Revoluția franceză a pus omul în centrul deciziilor privind statul și societatea, element respins de Papalitate pe întreg parcursul sec 19. Pe de altă parte, revoluționarii au respins ideea unei religii obligatorii și atot-cuprinzătoare. Credința religioasă a fiecăruia era considerată o chestiune personală, în care nu se poate amesteca nimeni și care nu poate fi reglementată de vreun organism sau instituție, idee de inspirație liberală. În același context, revoluționarii respingeau sprijinul acordat de stat bisericii. Consecința acestui fapt a fost secularizarea învățământului, până în acel moment apanajul bisericii. Toate acestea au determinat reacția credincioșilor, care, deși unii au acceptat înnoirile aduse de revoluție, au căutat să prezerve o parte dintre atributele bisericii.

Nu atât de profund au cautat să acționeze reprezentanții catolicismului social. Aceștia au sesizat inegalitațiile și mizeria în care trăiau cei afectati de industrializare și urbanizare. Astfel, creștin-democrația a apărut ca “un raspuns politic la revolutia franceza, ca un răspuns social-politic la secularismul militant, ca un raspuns economic la revoluția industrială”. Deși este dificil de originat apariția unui curent politic atât de vast, sunt de reținut aceste idei, mai ales că oferă clarificări consistente privind apariția creștin-democrației. Cu alte cuvinte, în absența factorilor cauzatori ai unui fenomen, este puțin probabil ca acel fenomen să se poate repeta în alte spații. Acest aspect poate explica absența creștin-democrației în spațiul est european sau cel sud-american.

Al doilea moment crucial din istoria Bisericii Catolice, după Reforma din 1517, l-a constituit Revoluția franceză din 1789. Nemulțumirile sociale și economice acumulate de decenii de păturile sărace franceze au răbufnit în urma incapacității regelui și a nobilimii de a adopta reformele necesare. Însă revoluționarii nu au vizat doar câștigarea unor drepturi politice sau economice: măsurile luate au vizat și biserica catolica, vazută ca un aliat a vechiului regim. Biserica, care controla școlile, spitalele, și nenumărate proprietăți, a fost expropriată de bunurile sale, iar învățămăntul deconfesionalizat și trecut în grija statului.

Conflictul a degenerat într-o insurecție a provincilor catolice din vestul Franței care au marcat prima opoziție la Revoluția Franceză. Semnarea concordatului în 1801 nu a adus o îmbunățire a situației, mai ales că biserica continua sa nu accepte noile realitați sociale. Vocile radicale, intruchipate de gânditorii de Maistre și Bonald, cereau renunțarea la toate libertățile aduse de Revoluție și revenirea la instituțiile și structurile vechiului regim.

Pe de alta parte, au existat și grupuri de catolici care au insistat pentru acceptarea noilor realitați și militau pentru adaptarea și modernizarea bisericii. Einaudi și Goguel au identificat doua grupări care vedeau rolul bisericii mai amplu implicată în rândul maselor ce tocmai obținusera unele libertați politice. Lamennais, Lacordaire sau Sangnier, socotiți fondatorii creștin-democrației, cereau alocarea întregii puteri politice poporului. O alta tabără, cu Montalembert și Albert de Mun erau favorabili unei Biserici activă social, cu un rol crescut în apărarea intereselor maselor și muncitorilor, dar în interiorul unei ierarhii monarhice sau aristocratice, ceea ce reprezenta o versiune mai degraba conservatoare a noului curent ce se năștea.

Catolicismul liberal

Lamennais, considerat fondatorul creștin-democrației franceze, a propus inițial o nouă sursă a legitimității Bisericii, mai exact a papei, prin crearea unei legături între libertate și biserica, prin acceptarea de către biserică a suveranității populare. Doctrina sa, l’Avenir, a fost respinsa în cele din urmă de Papă, însă momentul a constituit debutul ideologic al creștin-democrației.

Astfel, deși au existat diverși precursori ai curentului creștin-democrat, Lamennais a fost acela care a structurat principalele idei ale acestui curent care se năștea, cel al catolicismului liberal. Catolicii liberali au fost aceia, care luând seama de noile realități, cereau adaptarea Bisericii la acestea, cu alte cuvinte, anumite reforme sau schimbări în relația dintre Biserică și societate. Revista fondată de Lamennais în 1830, L'Avenir, a fost primul for în care noile idei erau filtrate și cunatificate. Lameniștii cereau, printre altele,

"reconcilierea Bisericii cu societatea rezultată în urma revoluției, recunoașterea inspirației creștine a principiilor de la 1789, inoportunitatea supunerii Bisericii în fața statului și chiar revendicarea unei separări eliberatoare pentru Biserică".

În mod concret, cei grupați în jurul săptămânalului L'Avenir cereau "descentralizare, libertăți locale, grupuri intermediare, votul universal, libertăți individuale (s.n.)". Deși exprimate succint, cerințele arătate anterior reprezință, în esență, summum-ul preceptelor creștin-democrate, după cum arătă acestea și un secol mai târziu. De exemplu, descentralizarea era consecința neîncrederii, chiar și a acestor catolici liberali, în statul modern, centralizator. Este posibil ca federalismul propovăduit de creștin-democrați, la nivelul Europei comunitare, să își aibe rădăcinile ideologice în opoziția față de acest stat-națiune centralizator. Un minus al catolicismului liberal era absența unor prevederi privind probleme sociale cauzate de industrializare, în special.

Însă Biserica a respins lamenismul, prin două enciclice emise de papa Grigore al XVI-lea, Mirari vos și Singulari nos. Deși revista a fost editată doar până în 1834, anul decesului lui Lamennais, ideile acesteia s-au propagat în multe dintre zonel Europei, cu precădere în Germania, Italia și Belgia.

Anul 1848 a reprezentat o nouă etapă în traiectoria creștin-democrației europene. Dacă revoluția din 1789 a fost îndreptată și împotriva bisericii, revoluția de la 1848, cu ale sale idei progresiste – libertate, egalitate, fraternitate – a restabilit parțial rolul bisericii în societate. Constituțiile moderne propuse la acel moment statuau libertatea religioasă, libertatea învățământului religios, precum și dreptul de asociere. Tot în 1848 au reușit să intre în parlamentele Franței și Prusiei, pentru prima dată cu asumarea acestui statut, și o serie de deputați catolici. Succesul acțiunii politice a creștin-democraților a fost relativ, însă au fost primele încercări de a se depăși stadiul dezbaterilor teoretice sau jurnalistice și de a se trece la acțiune.

Anul 1848 a însemnat, pe de altă parte, și continuarea atacurilor împotriva instituției bisericii, tocmai prin reformele aduse de revoluție. Pe plan politic, s-au generalizat regimurile de tip parlamentar, iar votul universal (cel puțin pentru bărbați) a început să ia locul celui cenzitar. Consecința a fost pătrunderea în spațiul politic a tot mai multe partide liberale, progresiste sau chiar radicale. Acestea doreau, printre altele, deconfesionalizarea învățământului, separația bisericii de stat și alte măsuri care aduceau atingere poziției bisericii în societate. Dincolo de diferitele tentative de modernizare a bisericii, aceste atacuri îndreptate împotriva biserici și a catolicilor au reprezentat momentul de naștere a partidelor creștin-democrate. Trebuie avut în vedere faptul că, dincolo de aceste motive generale, care au afectat biserica și pe catolici, la baza apariției partidelor creștin-democrate au stat și motive particulare, ce țineau de condițiile politice și sociale din fiecare țară în parte. De pildă, în Belgia și Olanda, creștin-democrații au apărut ca o reacție la liberalism, pe când în Italia și Germania, reacția a fost împotriva conservatorilor, situație în care creștin-democrația apărea ca având un statut de mișcare progresistă.

Catolicismul social

În fața multiplelor prefaceri prin care trecea Europa, în fața pericolului liberal, și mai nou, a celui socialist, Biserica Catolică a decis să abandoneze calea simplelor răspunsuri date catolicilor liberali sau altor grupuri și să treacă la acțiuni mai vizibile și mai eficiente. Astfel, a apărut un al doilea curent proto-creștin-democrat, cel al catoliscimului intransigent, care s-a originat în două enciclice papale, date de papa Pius al IX-lea, Quanta cura și Syllabus errorum. Din nou, se făcea apel la opoziția față de statul centralizator, grupurile intermediare, ca bază pentru o societate organică, precum și corporatismul.

În corporatism se poate identifica opoziția de tip "nici-nici" propusă de creștin-democrați în perioada interbelică, dar mai ales după al doilea război mondial, opoziție în fața socialislimului și a liberalismului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, creștin-democrații acceptă ideea statului, a unui stat slab, dar necesar pentru un anume intervenționism în viața socială. Acest curent, al catolicismului intransigent, prin propunerile vizând problemele sociale, prin găsirea de soluții de rezolvare a acestora, evident, prin mijlocirea bisericii și a mecanismelor originate în aceasta (asociații de intrajutorare, corporații, cercuri muncitorești creștine) a devenit cunoscut ca și catolicism social, cu alte cuvinte, o a doua variantă a ceea ce va deveni ulterior, creștin-democrația.

Dacă catolicismul liberal privea mai degrabă zona politicului, variata sa socială se adresa cu precădere problemelor din domeniului economicului. Practic, creștin-democrația a însemnat, în aproape fiecare spațiu național, fuziunea celor două curente, în proporții diferite, în funcție de specificul politic sau social al fiecărui astfel de spațiu.

Italia

În Italia, stat care, alături de Franța și Germania, este considerat unul din leagănele creștin-democrației, structurarea politică a avut loc în condiții speciale: crearea statului unitar italian, în cadrul procesului denumit generic ca revoluția națională. Deși beneficia de prezența unei instituții cunoscute pentru unitatea sa, Vaticanul, Italia a parcurs secole de fărămițare statală. Unificarea realizată în secolul al 19-lea, Risorgimento, a avut două coordonate: una politică, de unificare statală și a doua social-culturală, vizând modernizarea societății. În condițiile în care noul stat făcea eforturi pentru instituționalizare și stabilizare, cea care și-a asumat rolul de instanță morală supremă a fost Biserica Catolică, care și-a jucat rolul în mai ales prin opoziția la modernizarea propusă de noua elită politică. Spre deosebire de alte țari unde conflictul cu Biserica Catolică a avut motive culturale (controlul educației și al sănătății), în Italia disputa s-a iscat din motive politice. Mai exact, revoluționarii care urmăreau unificarea Italiei, vizau intregul teritoriu peninsular, inclusiv Roma, sediul cetății papale.

În prima fază, Vaticanul s-a opus mișcării de unificare din cauza faptului că unioniștii italieni, în special Garibaldi, urmareau crearea unui stat unitar cu capitala la Roma, oraș aflat la acea vreme sub controlul Sfântului Scaun. După cucerirea în mai multe faze a regatelor ce compuneau peninsula italică, noul stat se găsea în fața unei dileme politice: Roma. Orașul găzduia Scaunul Papal, centrul catolicilor din Italia și din întreaga lume.

În fața pericolului reprezentat de continua extindere a Regatului Italiei, papalitatea a ales calea pasivismului politic, mai exact neparticiparea la viața politică italiană a credinciosilor catolici. Izolarea a fost formal instituită prin interdicția non expedit (neimplicare) proclamată în 1867 și care viza neparticiparea la alegerile parlamentare din Italia unificată.

În 1870, în contextul izbucnirii războiului prusaco-francez, trupele din Roma ale lui Napoleon al III-lea au fost retrase, lasand Papa fără apărare. Orașul a fost preluat de armatele regale, iar Papei Pius al IX-lea i-a fost oferit spre reședință orașul leonin (Civitas Leoninias), cartier al Romei. Prin refuzul său, Papa viza să lipsescă tânărul stat de legimitatea necesară. De altfel, Papa a ales o cale curioasă de a respinge suveranitatea regatului, declarându-se prizonier în Vatican, cu toate că libertatea sa de mișcare nu era îngrădită. Situația respectivă a durat mai bine de o jumatate de secol, pana în 1929, când independența Vaticanului a fost consfințită prin tratatul de la Lateran. În toată această perioadă, Papalitatea s-a opus pe toate căile noului stat. Întrucât, raportul de forțe din Europa se modificase și ajutorul din afară era puțin probabil, singura cale rămânea pasivitatea politică, în speranța dizolvării statului italian sau al unui ajutor al catolicilor din întreaga lume. În 1895, Papa Leon al XIII-lea a extins cererea de neimplicare (non expedit), de la “recomandare” la “obligatorie” (non expedit prohibitionem importat).

Însă, o bună parte dintre creștinii catolici s-au regăsit în fața unei dileme morale, datoria fața de Biserică și datoria față de comunitatea politică. Urmarea a fost că credincioșii progresiști au simțit nevoia să participe la viața publică și să modifice viziunea Bisericii asupra problemelor sociale și economice. Așadar, spre deosebire de Franța, unde conflictul cu Biserica Catolică a fost de natură socio-cultural, în Italia oponenții Bisericii nu au pus sub semnul întrebării drepturile acesteia, ci doreau doar modernizarea și implicarea publică a bisericii.

Finalul de secol a adus și în Italia, ca în întreaga Europă spectrul socialismului. Confruntată cu liberalismul la dreapta și cu socialismul la stânga, Biserica a simțit că trebuie să reacționeze. Primul text cu rol programatic a fost propus de Giuseppe Toniolo (Programma dei cattolici di fronte al socialismo” – 1894), care însă nu a reușit să accepte noile realitați democratice în paginile sale, propunând în schimb o viziune idealistă a rolului Bisericii în societate. În continuare însă, Scaunul Papal, prin vocea lui Pius al X-lea, se opunea oricărei forme de participare de inspirație creștină în viața politică. Evenimentul care a pus capăt poziției Bisericii vizavi de participarea la viața publică a fost primul război mondial. Era momentul pentru a modifica percepția conform căreia credinioșii catolici stăteau deoparte în momentele cand țara lor trecea prin vremuri istorice. Astfel că solicitarea lui Luigi Sturzo, privind abolirea interdicției politice a catolicilor, a fost acceptată fără rezerve de către Vatican.

Einaudi vede așadar dezvoltarea creștin-democrație italiene din dublă perspectivă. Pe de o parte, creștin-democrația s-a manifestat ca o reacție la anticlericalismul și laicismul elitei politice italiene. Aceasta favoriza pozitivismul utilitarian în locul valorilor morale și utilizare a politicii strict ca pe un instrument pragmatic al satisfacerii intereselor materiale, iar în astfel de condiții, existau premisele apariție unui partid care să îmbine politica cu morala și să aducă în acțiunea politică valorile eticii creștine. Pe de altă parte, creștin-democrația putea oferi o alternativă la tentativele socialiștilor de se impune în rândul muncitorilor și țăranilor. Împotriva unor alternative precum lupta de clasă sau revoluția, creștin-democrații propuneau integrarea claselor, libertate, și compromisul între drepturile individului și datoria sa către comunitate.

Fața de Toniolo, Sturzo propunea un alt tip de mesaj politic. Un partid creștin-democrat nu trebuia să facă apel la elementele trecutului, ci să privească în viitor. Nici socialismul, dar nici liberalismul nu ofereau soluțiile necesare unei societăți. Sturzo a căutat să impună partidul popular ca fiind unul a-confesional:

“… un partid inspirat de idealismul creștin, dar care nu socotește religia ca un element de separare politică. […] Partidul nostru este un partid de integrare națională.”

Cel mai important partid al perioadei interbelice, deși a activat doar câțiva ani, a fost Partidul Popular Italian. Sturzo, principala figură a noului partid, a propus abandonarea denumirilor confesionale și adoptarea "popularismului". Popularismul propus de Sturzo era o formă de politică ce respingea structurarea politică bazată pe clase sau sectarism. PPI, înființat oficial în ianuarie 1919, era un partid a-confesional, dar cu principiile originate în morala creștină. Programul politic propunea descentralizarea și crearea regiunilor, justiția socială, reforma agrară, vot universal și sistem proporțional și dezvoltarea organismelor intermediare (asociații, sindicate, etc). Partidul făcea, cel puțin în intenție, pasul de la un partid confesional, catolic, spre unul creștin-democrat.

PPI a apărut într-o conjunctură favorabilă, în 1919 fiind anulată interdicția catolicilor de a vota, impusă prin enciclica Non expedit, emisă în 1867. De asemenea, partidul beneficia de susținerea Papei Benedict al XV-lea și de susținerea clerului.

În mod evident, PPI avea mai multe aripi, dintre care se detașau trei: una apropiată de Sfântul Scaun, una apropiată de problemele muncitorești, și o linie centristă, cea dominată de adepții lui Luigi Sturzo. Baza sa electorală se afla în mediul rural, cu precădere din zona nordică a Italiei, precum și în rândul burgheziei mici din mediul urban. Zonele unde PPI ear votat într-o măsură mai mică erau regiunile rurale din sud, în care influența moșierilor era considerabilă, precum și zonele industrializate, cu o clasă muncitorească apropiată de stânga.

Popularii au obținut căte 20% la alegerile din 1919 și 1921, ceea ce le-a permis să dețină 100, respectiv 107 mandate parlamentare. Scena politică italiană era structurată, la acel moment, în trei curente: stânga, liberalii și creștin-democrații. Liberalii dominau parlamentul, dar în absența unei majorități, popularii, având de ales între calea opoziției și un un guvern fără majoritate, și cea a participării condiționate la guvernare, au ales ultima variantă. Astfel, PPI a făcut parte din aproape toate guvernele din perioada 1919-1922.

Germania

Germania, reprezintă, alături de Olanda, un caz particular de apariție și dezvoltare a creștin-democrației. În cele două țări, catolicii reprezentau o minoritate religioasă, nu majoritatea populației. Astfel, procesul de realizare a statului național (de standardizare a societății) în cele două cazuri a avut un serios obstacol, reprezentat de acest grup confesional, numeros (în Germania, catolici reprezentau, în secolul al XIX-lea, aproximativ 30% din populația), organizat și care era condus de o elită puternică, reprezentată de aparatul preoțesc. Astfel, spre deosebire de Italia sau Franța, Biserica nu a fost atacată doar de liberali sau de radicali, ci și de adepții unui stat centralizat (în majoritatea lor, protestanți). În fața acestei duble opoziții, catolicii germani au ripostat prin intermediul Zentrum, partidul catolic înființat în 1858. Zentrum nu a fost un partid creștin-democrat propriu-zis, ci unul confesional, al cărui unic obiectiv era acela de a apăra în plan politic drepturile catolicilor.

Perioada 1840-1860 s-a manifestat printr-o anumită relaxare a atitudinii față de catolici, ceea ce s-a transpus printr-o serie de reforme și drepturi în favoarea acestora. Totuși, câteva erori politice le-au adus acestora o publicitate negativă, ceea ce a dus la obținerea unor rezultate electorale modeste în deceniul următor. În perioada războiului cu Austria, catolicii au militat pentru crearea unei confederații, care să includă și Austria, urmărind astfel diminuarea influenței prusacilor. Apoi, în momentul în care Italia se afla în plin proces de unificare, catolicii germani s-au situat de partea Vaticanului, care căuta să blocheze acel proces. Aceste atitudini au dus la iritarea naționaliștilor germani, dar și a liberalilor (cu care catolicii colaboraseră în deceniile anterioare), rezultatul fiind deteriorarea imaginii catolicilor, ceea ce a făcut ca aceștia să poată trimite în parlament, în 1867, doar 15 deputații.

Situația catolicilor germani a continuat să se deterioreze, însă paradoxal, Zentrum, beneficiind de noile circumstanțe, începea să devină unul dintre cele mai importante partide. Începând cu 1870, Bismarck a implementat o serie cu politici menite să consolideze recent formatul stat german. Loiali Vaticanului, catolicii constituiau un potențial pericol la adresa unității statale, cu precădere prin legăturile cu statele catolice Austria și Franța. Soluția găsită de Bismarck a dus la ceea ce a fost denumit Kulturkampf. În doar câțiva ani, majoritatea drepturile catolicilor au fost suprimate: departamentul catolic din guvernul federal a fost desfințat, iezuiții expulzați din Germania, secularizarea învățământului confesional catolic, numirea preoților de către guvern, șamd. Catolicii au ales calea rezistenței pasive, prin ignorarea măsurilor luate. În plan politic însă, s-au unit cu toții în jurul Zentrum, ceea ce a făcut ca acest partid să devină unul important în plan parlamentar, cu peste 90 de deputați aleși în 1873 și 1877. Între timp, și atitudinea intransigentă a Vatican față de noile realități europene s-a modificat, prin accederea în scaunul pontifical a reformistului Leon al XIII-lea, ceea ce a deschis posibilitatea unor negocieri între Bismarck și Vatican. În plan intern, Bismarck, confruntat cu opoziția fermă a catolicilor, a decis să renunțe la măsurile îndreptate împotriva acestora, preferând, într-un final, să-i atragă în tabăra guvernamentală. Astfel, în doar câțiva ani, legislația anti-catolică a fost anulată, iar din 1881, Zentrum a devenit componentă a coaliției guvernamentale. Electoral, partidul a obținut constant, timp de 4 decenii, scoruri de 20%, devenind, în unele momente, cel mai important partid al scenei politice germane. Influența catolicilor nu s-a manisfestat în plan ministerial, aceștia nedeținând, până la război, posturi în guvern, ci în plan legislativ. Zentrum a susținut energic pachetul social al lui Bismarck, în schimb s-a opus oricărei legislații care ducea la încălcarea drepturilor civile. De asemenea, catolicii s-au opus creșterii cheltuielilor bugetare alocate armatei, precum și politicilor coloniale ale Germaniei. Totuși, Zentrum a susținut necondiționat efortul de război german, aprobând, aproape fără vreo opoziție internă, cheltuiele militare. Zentrum a fost unul dintre puținele partide din perioada bismarckiană care a supraviețuit războiului. În continuare, susținut de 20% din electorat, se număra printre partidele importante din Germania, participând la toate coalițiile de guvernare până în 1933. Totuși, partidul a suferit un proces de alenecare spre dreapta, iar perioada prea lungă petrecută la guvernare l-a transformat într-un partid al establisment-ului, susținător al regimului, indiferent de forma acestuia, în dauna principiilor democratice. Uzura guvernării, lipsa unei elite noi, au dus la fragmentarea partidului și la diminuarea puterii electorale a acestuia, la alegerile din anii 1930-1932, Zentrum obținând doar puțin peste 10% din voturi.

Franța

Foștii tovarăși de idei ai lui Lamennais au continuat într-o formă mai moderată propunerile acestuia. Aceștia au sesizat condițiile grele în care trăiau și munceau clasele sărace, în special cele afectate de industrializare. Soluțiile sociale trebuiau să se bazeze pe principiile creștine, însă aceștia nu propuneau nicidecum implementarea unei democrații de tip liberal. În perioada celei de a treia republici, Albert de Mun a propus și realizat înființarea unor sindicate muncitorești, dar de inspirație și activând pe baza unor principii creștine.

Cel care a refăcut mișcarea creștin-democrată, pe bazele propuse de Lamennais a fost Marc Sangnier. El și-a propus asta prin înființarea mișcării Sillon, pe care a fondat-o în 1897. Obiectivul acesteia, era “crearea în cercurile catolice de grupuri conștiente atât de forțele morale și sociale aflate la dispoziția lor, capabile să schimbe prejudecățile”.

În Franța, creștin-democrația a creat o situație paradoxală: deși Franța este considerată leagănul mișcării creștin-democrate, iar gânditorii francezi creștin-democrați au fost cei care au trasat liniile doctrinare ale acestui curent politic, totuși partidele creștin-democrate nu au reușit rezultate spectaculoase, cu câteva excepții situându-se chiar la periferia scenei politice franceze.

Explicația acestui fenomen trebuie căutată tot în Revoluția franceză, care a divizat societatea în catolici (monarhiști) și republicani. Catolicii anti-republicani erau asociați cu conservatorismul, fiind văzuți ca inamici ai revoluției, ai democrației și ai liberalismului. Din acest motiv, acțiunea lor politică s-a desfășurat cu multă precauție, pentru a evita negarea principiilor revoluției prin popularizarea propriilor crezuri. În aceste circumstanțe, creștin-democraților le-a fost dificil să se prezinte ca o mișcare independentă, parțial progresistă, fără legătură cu catolicii conservatori, roialiști și anti-revoluționari. Doar spre finalul secolului, cu precădere după enciclica De rerum… au reușit creștin-democrații să își transpună ideile în acțiunea politică, să-și înființeze partide și să participe la viața parlamentară.

Fogarty a identificat trei curente în cadrul creștin-democrației franceze. Primul era reprezentat de catolicii intransigenți, anti-republicani și loiali Vaticanului. Aceștia au exercitat o puternică influență în politica franceză, fapt dovedit și de afacerea Dreyfus. Un al curent îi cuprindea pe catolicii moderați sau liberali, deschiși unor reforme parțiale, precum și colaborării cu liberalii. Deși nu atât de influenți precum catolicii intransigenți, cel puțin nu în perioada cuprinsă între finalui secolului și primul război mondial, propunerile și principiile acestora au fost preluate de majoritatea creștin-democraților francezi în perioada interbelică. Al treilea curent, cel al creștin-democraților propriu-ziși, s-a cristalizat mai târziu decât primele două. Acesta curent s-a aflat sub influența lui Marc Sagnier, care, prin intermediul revistei Sillon, a încercat să reconcilieze catolicismului cu republica și a militat pentru o serie de reforme sociale. După diferite încercări de structurare politică și eforturi electorale (realizate, cu precădere prin intermediul mișcării Jeune République), creștin-democrații au fondat în 1924 Partidul Popular Democratic, prima formațiune politică cu adevărat creștin-democrată din Franța. Deși declarat aconfesional și popular, PDP nu a fost un partid important al scenei politice franceze din perioada interbelică, fiind privit cu suspicine atât de catolicii intranisgenți, încă influenți, dar și de liberali sau socialiști. Nu în ultimul rând, partidului i-a lipsit un lider charismatic. Deși periferic ca partid, PDP a grupat, cu precădere în cadrul organizațiilor de tineret, o parte dintre cei care, după al doilea război mondial, s-au regăsit în conducerea MRP. Nu în ultimul rând, deși ideea europeană nu era încă internalizată în programele sau discursurile creștin-democraților europeni, PDP prevedea, ca principiu de bază (dintr-un număr de 4), următoarele:

"Implementarea unei politici externe care să țină cont nu doar de interesele naționale franceze, dar și de mijloacele cooperării internaționale (s.n.)".

PDP a avut, pe plan parlamentar, o poziție mai degrabă conservatoare, cu excepția unor propuneri din zona protecției socială și, cu precădere, a susținerii fără echivoc a propunerilor de reconciliere europeană ale lui Briand din anii '30.

Din toată această insursiunea istorică, se detașează următoarea concluzie: creșțin-democrația a apărut în țările cu o puternică populație catolică, în țările în care supremația Bisericii Catolice era pusă sub semnul întrebării. Pe lângă această condiție, a mai fost nevoie de un semnal de pornire: acesta l-a dat procesul de modernizare politică, socială și economică din anumite state. Acesta este motivul pentru care câteva țări cu populație catolică (Spania, Portugalia, Irlanda) nu au cunoscut exepriența creștin-democrată, sau nu în măsura în care acest curent s-a manifestat în Italia sau Germania.

Creștin-democrația în perioada interbelică

Totuși, în ciuda diverselor tentative de organizare politică, creștin-democrații au fost, cu câteva excepți, marginali pe scenele politice europene, până în perioada primului război mondial. Nici acest eveniment major nu fost de natură să contribuie semnificativ la dinamizarea curentului creștin-democrat. Totuși, războiul a lăsat în urmă, o nouă Europă, cu aprope 10 noi state, cu trei imperii europene distruse, cu noi realități politice și sociale.

Cel mai favorizat curent politic a fost cel socialist, cu varianta sa radicală, comunismul. Nu doar că în Europa a apărut un stat comunist, primul din lume, dar în anii '20-'30, socialiștii au venit la putere în câteva state, sau măcar au constituit partide puternice și influente. Un alt curent care s-a dezvoltat în urma consecințelor râzboiului a fot cel de extremă dreapta, cu diferitele sale variante (nazism, fascism, etc.).

Creștin-democrații au rămas marginali, însă extinderea votului universal le-a permis intrarea în multe parlamente naționale, uneori obținând procente importante. Perioada cuprinsă între cele două războaie nu este însă importantă doar prin prisma activității politice a partidelor creștin-democrate. Anii '20 și '30 au constituit și cea mai fecundă perioadă, din punct de vedere a clarificărilor doctrinare, al scrierilor cu caracter ideologic sau programatic. Tot în perioada interbelică și-au început viața politică cvasi-majoritatea celor care, începând cu 1950, au devenit liderii creștin-democrați ce au pus bazele Europei comunitare.

Elemente ale doctrinei creștin-democrate

În viziunea lui Andrei Tăranu, o doctrina politică “se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o concepție politic închegată privind organizarea și conducerea societății pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare.” Doctrinele (și partidele omonime, adăugăm noi) “reflectă interesele și aspirațiile unor grupuri sociale și promovează, în funcție de acestea, anumite valori și norme social-politice și umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de acțiune socială și politică și/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societății.”

Asupra unui corpus ideatic comun al creștin-democrației există multiple dezbateri. Spre deosebire de liberalism sau socialism, creștin-democrației îi lipsesc atât textele fondatoare, cât și gânditorii sau ideologii care să sistematizeze ideile principale ale acesteia într-un tot unitar. Dacă liberalismul sau socialismul se pot aplica unitar, în principiu, în orice societate sau spațiu socio-cultural, creștin-democrația a îmbrăcat diverse forme, în funcție de contextul istoric sau cultural.

Cu toate acestea, eforturile diferiților gânditori, dar nu în ultimul rând, acțiunea politică, au sintetizat un set de idei care poate fi atribuit creștin-democrației, sub denumirea generică de doctrină.

Principiul de bază al creștin-democrației este personalismul. Lamberts îl descrie ca

"[Personalismul], ideologia dominantă a creștin-democrației în perioada post-belică, accentuează rolul dezvoltării personale a individului într-un context social. Obiectivul societății este, potrivit creștin-democraților, acela de permite dezvoltarea personală cetățenilor ca indivizi. Indivizii pot atinge aceste obiective doar în cadrul unor structuri sociale, în special în cadrul unor comunități naturale precum familia și asiciațile profesionale, comunitățile locale și națiunea. […] Rolul statului în domeniile atât socio-economice, cât și culturale, este complementar."

Persoana umană este receptorul în ultimă instanță a acțiunii politice. Spre deosebire de liberalism, care propune individul, sau de socialism, care propune colectivitatea, creștin-democrații propun persoana umană și personalismul. În acest context, persoana umană are ca atribute conștiința, responsabilitatea, libertatea.

Prin personalitatea lor, oamenii (persoane umane și nu indivizi) acționează spre binele comun al existenței lor umane. Astfel, persoana "se formează în mijlocul comunității care acționează ca un corp politic și social. Prin aceasta, democrația creștină își exprimă apetența pentru formarea și întărirea societății civile."

Ce anume permite dezvoltarea persoanei umane și a comunitățiilor naturale? Creștin-democrații au găsit răspunsul la această întrebare: sistemul parlamentar. Parlamentul, ca autoritate politică supremă este acela care poate apără drepturile și libertățile indivizilor. Un sistem de tip prezidențial sau semi-prezidențial poate permite apariția în poziții de egalitate sau chiar superioare parlamentului a unor indivizi cu tendințe dictatoriale. Deși instituția parlamentului este cea care trebuie să primeze, creștin-democarții au favorizat și existența unor executive puternice, capabile în anumite momente dificile, să poată guverna nestingherite de presiunile parlamentare.

Deși nu evidente, aceste principii s-au aplicat și la construcția Europei comunitare. Creștin-democrații au fost, în permanență promotorii unui parlament european puternic și reprezentativ, a unei comisii puternice și puțin dependente de guvernele naționale, suordonată PE dar totuși capabilă de a-și impune agenda și obiectivele.

Din punctul de vedere al sistemului electoral, creștin-democrații s-au declarat în favoarea scrutinului proporțional. Este posibil ca la baza acestei alegeri să stea și eșecul electoral al MRP din Franța, la care a contribuit și sistemul uninominal, adoptat la finalul anilor '50.

Alte soluții propuse de creștin-democrați în domeniul politic au fost votul universal, dar și opoziția față de referendumuri. Creștin-democrații nu se opuneau participării cetățenilor la viața politică, dar considerau ca potrivită varianta participării prin intermediul organismelor intermediare, de genul sindicate sau organizații. Una dintre ideile, de inspirație corporatistă, care a circulat în mediile creștin-democrate în anii '50 a fost aceea a creeri unei camere a parlamentului alcătuită din reprezentanți ai comunităților locale, organizațiilor profesionale sau sindicatelor.

Trebuie remarcat faptul că, dacă ideea nu a fost pusă în aplicare la nivelul nici unui stat european, totuși ea a fost preluată parțial la nivelul comunităților europene. Astfel, Comitetul Regiunilor, Consiliul Economic și Social, precum și nenumăratele grupuri de lobby sau de presiune care acționează mai mult sau mai puțin vizibil la Bruxelles, nu reprezintă altceva decât a aplicare informală a acestor principii corporatiste de inspirație creștin-democrată.

În fine, comunitățile intermediare sau naturale sunt cele care apar ca și canale de legătură între cetățeni și stat. Astfel, orice formă de organizare situață în exteriorul familiei poate juca rolul de reprezentare a indivizilor. Este interesant de remarcat că, la rigoare, aceasta este și definiția dată societății civile, concept pe care însă creștin-democrații l-au evitat. Aceste organisme intermediare se formează aprope natural grupând indivizi care au aceleași interese sau care caracteristici sociale asemănătoare: sindicate, asociații profesionale, asociații familiale, asociații ale fermierilor sau asociații de binefacere, ale tinerilor, femeilor sau pensionarilor. Deși nu în mod evident, aceste organizații erau grupate în multe dintre cazuri în jurul structurilor bisericii catolice sau protestante (în Olanda sau Germania). Dacă,la nivel declarativ, între partidele creștin-democrate și multitudinea de organizații de inspirație creștină nu existau legaturi directe, totuși, acestea din urmă constituiau mecanismul prin care electoratul apropiat de creștin-democrați era capacitat și ale cărui voturi erau cerute.

Tocmai prin existența acestor organisme intermediare s-a dezvoltat și subsidiaritatea: acestor organisme le erau alocate numeroase roluri, economice, sociale sau culturale, statului revenindu-i doar rolul de reglementare și coordonare.

Economia sociala de piață a fost o varianta a economiei propusă de CDU în Germania postbelică, având ca principală figură pe Ludwig Erhard, ministru al economiei în guvernele Adenauer, apoi cancelar al Germaniei.

Economia socială de piață propune o cale de mijloc între socialism și capitalism prin îmbinarea, în cadrul aceluiași sistem, a creșterii economice, a inflației, a șomajului scăzut, a protecției sociale și a serviciilor publice accesibile, toate acestea prin intervenția statului/guvernului. O componentă importantă a economiei sociale de piață este dialogul tripartit între guvern, patronate și sindicate, în care acestea cad de acord cu privire la principalii indicatori economici: prețuri, inflație, deficit bugetar, concedieri, în fapt aplicarea în domeniul politic și economic al corporatismului propus în secolul al XIX-lea de catolicismul social.

Economia socială de piață a fost socotită ca principala cauză a creșterii economice din Germania de vest, însă în ultimele decenii, din cauza costurilor ridicate a unora dintre politicile de protecție socială, modelul a fost atenuat. Modelul economic a fost implementat și în alte tări europene, dar s-a bucurat de succes doar în nordul Europei și Austria, mai puțin în Italia.

Subsidiaritatea este unul dintre cele mai importante principii propuse de creștin-democrație. Importanța acestuia este subliniată și de faptul că a fost preluată de Uniunea Europeană, iar în Constituția Europeană este preevăzută ca unul dintre cele trei principii ce guvernează construcția comunitară europeană.

Pe scurt, subsidiaritatea susține ca o problemă să fie rezolvată la nivelul la care care această problemă apare, de către structura sau comunitatea pe care această problemă privește. În cazul în care, comunitatea sau structura nu poate rezolva problema de una singură, atunci și doar atunci poate interveni nivelul superior (în general guvernul) în rezolvarea acelei chestiuni (vezi și anexa 4).

Subsidiaritatea subliniază ca persoanele umane sunt făpturi sociale, și reliefează importanța comunităților mici și mijlocii, precum familia, Biserica sau asociațiile voluntare ce asiguară interfața între indivizi și între indivizi și societate.

De asemenea, guvernele sau alte niveluri superioare trebuie să asigure toate mecanismele ca nivelurile inferioare să se poată dezvolta nestingherite.

În plan practic, de obicei subsidiaritatea are ca modalitate de manifestare descentralizarea, regionalizarea sau în ultimă instanță federalizarea. Este vorba, mai exact, de crearea instrumentelor politice și economice care să permită nivelurilor inferioare (familii, comunități, localități) să își revolve problemele care le privesc.

Este dificial de a contura doctrinar creștin-democrația, în primul rând din imposibilitatea plasării acesteia pe axa stânga-dreapta. La rigoarea, partidele creștin-democrate nu pot fi clasificate nici de stânga, nici de dreapta, dar nici de centru. Din acest punct de vedere, se dovedește extrem de utilă clasificarea propusă de Rokkan, cu cele patru clivaje, care permit, astfel, clasificarea și analizarea creștin-democrației, pe baza clivajului stat-biserică.

Rezultată din fuziunea creștinismului liberal (lamenaism) și a catolicismului social, creștin-democrația a preluat valori din ambele zone, cu influențe mai mari dintr-o parte sau alta, în funcție de context istoric sau condiții socio-culturale.

Astfel, din punct de vedere doctrinar, creștin-democrația s-a dezvoltat ca un curent politic tip “nici-nici”, adică respingând atât liberalismul, cât și socialismul. Liberalismului i se reproșau efectele economiei de piață complet libere, pe când socialismul era criticat pentru tendința de a impune controlul statului în diferite sfere, precum și tendinței de a atenta la proprietatea privată. Însă de la cele două ideologii concurente erau preluate o parte din valori.

Astfel, la fel ca și liberalismul, creștin-democrația pune accent pe drepturile individului și pe inițiativă. Dar în contrast cu acesta, respinge secularismul și subliniază faptul că individul, deși liber, aparține unei comunități (familie, loc de muncă, vecinătate) și are obligații față de acestea. De asemenea, spre deosebire de liberali, care consideră religia o chestiune privată, creștin-democrații consideră religia o temă ce apaținea socialului și arenei publice.

La fel ca și conservatismul, creștin-democrația prețuiește valorile morale, în domenii precum căsătoria, divorțul, avortul sau căsătoria între persoane de același sex, este de acord cu dezvoltarea liniară, organică a societății, pune accent pe lege și ordine și respinge comunismul. Dar, fată de conservatism, creștin-democrația este favorabila progresului (de ex. în domeniul structurilor sociale).

Vizavi de socialism, creștin-democrația este favorabilă solidarității sociale (dar având un alt fundament decât socialiștii față de această valoare), implementând astfel wellfare state-ul, restrângerea sărăciei și tendința de a atenua efectele economiei de piață. Însă fată de socialism, creștin-democrația acceptă capitalismul și economia de piață și respinge lupta de clasa, respectiv divizarea societatii in clase.

Touși, dacă creștin-democrația a respins atât liberalismul cât și socialismul, relația față de conservatorism este de altă natură. În ciuda unor diferențe semnificative, cele două ideologii sunt destul de apropiate, ceea ce explică în bună măsură reunirea, după 1990, apartidelor creștin-democrate și conservatoare în cadrul PPE. Tot acestă apropiere programatică explică și faptul că, în statele în care exista un partid creștin-democrat puternic, nu exista unul conservator. La fel, acolo unde conservatorismul era reprezentat de un partid puternic, creștin-democrația exista doar sub forma unor partide mici. Mai mult, în statele unde au existat partide creștin-democrate puternice, dar acestea, din anumite motive, au dispărut sau au fost împinse spre periferia sistemului politic, locul acestora a fost luat de partide conservatoare.

Diferența dintre creștin-democrație și popularism

Inițial, primii creștin-democrați s-au autointitulat populari, pentru a arăta că se adresează întregii națiuni (popor), din perspectiva moralei creștine și a iubirii aproapelui. Astfel, se poate spune că partidele democreștine sunt partide de tip popular, adică se adresează și sunt deschise oricărui locuitor al țării respective, indiferent de grupul social, confesional sau etnic din care el face parte, spre deosebire de partidele liberale, socialiste sau conservatoare din finalul sec. XIX, care erau partide de clasă. Această linie a fost trasată de Luigi Sturzo prin ceea ce se numește popularism, tip fondat pe responsabilitatea și participarea cetățenilor.

În ultimele decenii, partidele de tip popular desemnau partidele care se adresau tuturor structurilor sociale, și priveau mai degrabă latura organizatorică și funcțională, partide denumite în limbaj de specialitate de tip catch-all, deosebite de cele de cadre sau de masă.

De pildă, Uniunea Creștin-Democrată, în programul său aprobat în 1994, în vigoare și în prezent, afirmă la articolul 1, “UCD este … un partid popular. El se adresează tuturor oamenilor din toate păturile și grupurile sociale ale țării noastre.”

La articolul 3 se vorbește de tradiția creștin-democrată. Apoi “astfel a luat ființă un nou partid popular în care s-au regăsit creștini de credință catolică și evanghelică, conservatori, liberali și creștin-sociali …”

Astfel, se poate spune că cei doi termeni, creștin-democrat și popular, sunt aproape sinonimi, majoritatea partidelor creștin-democrate numindu-se și populare.

Tentative integraționiste europene înainte de 1945

Eforturile de cooprerare europeană se întind pe parcursul secolelor, încă din perioada Evului mediu. Prima mare unificare europeană este realizată sub Carol cel Mare, care a condus spațiul european în care, peste mai bine de un mileniu, se va fonda Comunitatea Europeană. De altfel, mitul europei carolingiene va domina, cel puțin la nivel ideatic, discursul și intențiile fondatorilor Europei comunitare din anii '50. Acțiunile lui Carol cel mare s-au bucurat de susținerea spirituală și nu numai a papalității. Tot Vaticanul va iniția și următoarea acțiune pan-europeană și anume cruciadele din secolele XIII-XIV. În fine, secolul al XVII a fost martorul unei multitudini de propuneri privind diferite formule de cooperare europeană, toate lipsite de vreo finalitate.

Urmările primul război mondial a determinat, într-un final, statele europene, să caute soluții practice privind problema europeană. Soluția găsită a fost una incompletă însă: Liga Națiunilor, deși având obiective îndrăznețe, nu a reușit să asigure echilibrul și pacea pe bătrânul continent, principala cauză fiind natura interguvernamentală a organizației. În atari condiții, noi soluții și proiecte au fost propuse opiniei publice europene. S-au detașat dintre acestea, mișcarea pan-europeană coordonată de contele Coudenhove-Kalergi, diferitele carteluri ale oțelului sau uniunile vamale din zona vest-europeană, precum marele proiect al perioadei interbelice, cel al francezului Aristide Briand.

Capitolul 3.

Perioada 1947-1964

Context politic european

Al doilea război mondial a produs nu doar pagube materiale și umane incomensurabile, ci a modificat fundamental arena politică europeană, atât la nivel național, cât și la nivel continental. Pe plan internațional, Germania a fost divizată pentru mai bine de patru decenii, Europa centrală și de est a intrat în sfera de dominație sovietică, pe când statele din vestul continentului s-au aliat sub umbrela NATO, iar imperiile coloniale britanice, franceze și olandeze au intrat în disoluție.

Mutațiile produse pe palierele politice interne au fost, de asemenea, de neimaginat cu doar un deceniu în urmă. Au dispărut curente politice, s-au dezvoltat altele, au apărut noi partide politice, ce aveau să domine sistemele politice vest-europene pentru zeci de ani. Mișcările fasciste, populare în perioada interbelică, au dispărut, consecință a conflictelor pe care le-au generat, în multe cazuri fiind chiar scoase în afara legii. De asemenea, datorită rezistenței opuse naziștilor, dar și ca urmare a unui consistent sprijin material venit de la Moscova, mișcările comuniste au devenit extrem de atractive, pentru câteva decenii coalițiile de guvernare făcându-se cu principalul obiectiv de a bloca venirea acestora la guvernare (Italia, Franța).

În acest context se înscrie dezvoltarea, dificil de anticipat, a creștin-democrației europene. Curent politic (totuși) marginal în perioada interbelică (cu excepția Benelux și a Austriei), creștin democrația s-a impus, până în anii ’70, ca principală forță politică în multe dintre statele din vestul Europei, dar și la nivel continental în ansamblu.

Mai multe elemente explică această expansiune politică. În primul rând, creștin-democrația a beneficiat de un culoar politic, situat în zona de centru-dreapta, eliberat temporar de alte curente politice. Pentru cel puțin un deceniu, aproape toate celelalte doctrine politice au devenit neatractive sau impopulare.

Conservatorismul a plătit tribut, dacă nu unei colaborări cu regimurile fasciste interbelice, cel puțin unei neutralități binevoitoare. Liberalismul se afla încă din perioada interbelică într-o derivă atât doctrinară, cât și electorală. Criza economică din 1929-1933, cauzată de aplicarea fără restricții a principiilor liberale în economie, nu a făcut decât să accentueze acest fenomen.

Aflat pe un trend ascendent, socialismul (cu cele trei variante ale sale, social-democrația, socialismul și laburismul) părea să devină curentul politic dominant al perioadei postbelice. Însă evenimentele din partea de continent ocupată de armata sovietică au limitat spațiul de manevră al partidelor socialiste. Deși propuneau metode democratice de transformare a societății, în spiritul celor prescrise de Karl Marx, înrudirea ideologică cu comunismul a fost de natură să le afecteze imaginea. Cu excepția Marii Britanii și a Suediei, partidele socialiste au alunecat treptat în planul secund al sistemelor partidiste vest-europene. Din acest motiv, acestea au fost nevoite să se supună unor reorganizări drastice, spre exemplu, social-democrații germani au renunțat la principiile marxiste din program la congresul de la Bad-Godesberg.

Cum fascismul a fost eliminat, iar partidele comuniste marginalizate, practic arenele politice din diferitele țări se aflau în situația de a recepționa orice curent de centru, moderat, care propunea atât reforme politice și economice, cât și refacerea morală a societății. Într-adevăr, creștin-democrația, spre deosebire de alte curente politice propunea nu doar un set de măsuri politice și economice, ci și refacere morală a societății și reconciliere, atât în plan național, cât și la nivel european. Conflagrația mondială recent încheiată a lăsat urme adânci în rândul europenilor, iar un curent politic care avea astfel de propuneri nu avea decât de câștigat.

Dincolo de aspectele doctrinare sau programatice, creștin-democrații au beneficiat și de reconfigurarea a ceea ce sociologii numesc "bazine electorale". Acestea reprezintă segmente de societate atașate unui curent sau partid politic și care votează constant pentru acel partid politic. Astfel, prin dispariția multora dintre partidele interbelice, dar și prin rearanjarea doctrinară ce a avut loc, bazinele electorale tradiționale s-au relocat. Creștin-democrații au putut beneficia, așadar, de voturi venite din zona conservatoare, liberală sau agrariană. Nu în ultimul rând, în perioada imediat următoare războiului, au avut loc încă două fenomene cu impact asupra alegerilor. În primul rând, este vorba de generalizarea votului universal, element care a permis intrarea femeilor în arena politică. În al doilea rând, întrucât nu au mai avut loc alegeri pentru mai bine de 5 ani, în aceeași arenă politică au intrat tineri aflați în fața primei lor opțiuni electorale. Ambele fenomene au contribuit, la rândul lor, la creșterea electorală a creștin-democraților, femeile prin atașamentul mai ridicat față de religie decât bărbații, iar tinerii, care prin atitudinea specifică vârstei, au tendința de a respinge soluțiile propuse de establishment-ul politic și de a vota cu partide noi sau marginale, ceea ce, la primele alegeri postbelice a fost chiar cazul creștin-democraților.

Alți doi factori au mai contribuit la popularitatea creștin-democrației în anii de imediat după război. În primul rând, o serie de lideri, care au ocupat funcții de conducere în partidele ce aveau să apară, au participat activ la rezistența anti-fascistă, cu precădere în Italia, Franța și Germania. De exemplu, Adenauer a fost obligat la domiciliu forțat, din cauza atitudinii sale anti-naziste, iar Georges Bidault a condus, în calitate de președinte, Consiliul Național al Rezistenței din Franța. În aceste condiții, imediat după eliberare, personalitățile care aparțineau zonei creștin-democrate s-au bucurat de multă simpatie, simpatie care a fost ulterior transferată partidelor înființate de acestea. Apoi, a contat și decizia papalității de a anula restricțiile din Graves de Communi, restricții ce blocau participarea catolicilor la viața politică. În realitate, nu a existat un act formal de anulare a restricțiilor, Graves căzând practic în desuetudine.

Principalii gânditori și politicieni creștin-democrați nu propuneau doar obiective reductibile la spațiul național. Animați de un veritabil spirit internaționalist, originat în învățăturile Bisericii, creștin-democrații s-au numărat printre primii care au sesizat cauza conflictelor europene din ultimele decenii: urmărirea strictă și egoistă a interesului național, indiferent de consecințe. Prin acțiuniile lor, aceștia au urmărit cu consecvență, cel puțin în primele decenii postbelice, impunerea unei poziții comune, armonizarea politicilor la nivel continental, un grad de cooperare cât mai ridicat.

Două obiective principale au avut creștin-democrații la nivel european, în primii ani după conflagrația mondială: o poziție comună, cel puțin în chestiunii esențiale, precum și cooptarea treptată a germanilor în acțiunile privind politicile la nivel continental. Încă înainte de succesele anilor ’50, creștin-democrații au declanșat o serie de întâlniri și politici de cooperare. Două astfel de acțiuni s-au remarcat în perioada 1947-1950: întâlnirile de la Geneva și primele reuniuni ale Nouvelle Equipes Internationales.

Acțiunea creștin-democraților în cadrul organizațiilor transnaționale de partide

Întâlnirile (reuniunile) de la Geneva

O bună parte din ceea ce avea să devină consistenta colaborare a creștin-democraților, poate și a debuturilor construcției europene își are originea în întâlnirile (sau convorbirile) de la Geneva, cum sunt cunoscute în literatura de specialitate.

Atât întâlnirile de la Geneva, cât și întreaga colaborare a creștin democraților, a avut ca efect secundar reinserarea Germaniei în circuitul politic și economic european. Cu precădere, primele astfel de întâlniri, atât cele de la Geneva, cât și cele din cadrul NEI, au constituit interfața refacerii relațiilor diplomatice și nu numai, într-un moment în care germanii aveau o imagine defavorabilă în rândul opiniei publice europene, iar situația politică și economică a Germaniei era dezastruoasă.

Aceste întâlniri au asigurat nu doar impulsul creștin-democrat al viitoarei construcții europene, dar au sugerat, prin modalitatea de desfășurare, ceea ce va fi peste decenii un important mecanism de coordonare al Uniunii Europene – Consiliul European.

Datorită situației existente la nivelul opiniei publice europene, primele întâlniri au avut loc în cvasi-anonimat. Ideea acestor întâlniri secrete și informale a venit din partea unui german și a unui francez, Johann-Jakob Kindt-Kiefer și Victor Kouzine. Sunt neclare circumstanțele în care cei doi au început să colaboreze în zona relațiilor franco-germane, dar se pare că inițiativa a aparținut lui Kouzine, în numele lui Bidault, care dorea realizarea unor contacte cu liderii creștin-democrați germani. Cum opinia publică franceză era, la acel moment, împotriva oricărei forme de discuții cu germanii, a fost necesară identificarea unei formule cvasi-secrete de reunire a liderilor politici. Pe de altă parte, Adenauer dorea, la rândul său, să aibă contacte informale cu oficialii francezi, însă din cauza regimului de ocupație, întâlnirile politice erau greu de realizat. În acest fel, această formulă particulară de reuniuni, precum cele de la Geneva, părea să ofere condițiile necesare dacă nu luării unor decizii, cel puțin pentru discutarea unor chestiuni importante, precum și socializarea liderilor creștin-democrați, atât de necesară după ani de război.

Pe considerentul discuțiilor strict legate de reconcilierea franco-germană și asupra viitorului vestului continentului, nu au fost invitați la discuții participanți din țările central și est-europene. După câteva contacte ale lui Kindt-Kiefer cu lideri ai creștin-democraților germani din zonele de ocupație anglo-americano-franceze, la 16 noiembrie 1947 a avut loc, la Saint-Nikolausen (Lucerna) prima întâlnire din acest ciclu. Deși NEI a fost fondat câteva luni mai devreme, se poate considera că această reuniune a constituit prima piatră din fundamentul viitoarei construcții europene. Dacă în cadrul NEI se discutau chestiuni de colaborare inter-partinică, la aceste dezbateri, desfășurate în anonimat și într-un cadru informal, chestiunile abordate au fost mult mai substanțial disecate:

"Temele de discuție au fost următoarele: situația CDU-CSU; atitudinea CDU-CSU față de statele europene; progresul Germaniei în actualul context. Francezii au fost extrem de interesați să cunoască ponderea și influența creștin-democrației germane. Vroiau să știe, cu precădere, dacă aceasta are posibilitatea de a deveni partid de guvernământ. Răspunsul germanilor a fost unul afirmativ. Ei au insistat asupra necesității de a da o ‘viziune creștină’ (s.n.) Europei."

La reuniune au participat, alături de Koutzine și Kindt-Kiefer, Dörpinghaus și von Moers din partea germanilor, respectiv Pierre Pflimlin, ministru al agriculturii și Jean Morin, director de cabinet al lui Bidault. Deși Adenauer a fost nemulțumit de faptul că Dörpingahus și-a depășit mandatul, totuși discuțiile purtate, cât și congresul NEI din ianuarie 1948 l-au convins pe liderul CDU că această cale informală este necesară pentru dezvoltarea relațiilor franco-germane.

A doua întâlnire de la Geneva, din 21-22 martie 1948, s-a derulat în prezența lui Georges Bidault și a lui Konrad Adenauer. Temele abordate cu acest prilej s-au încris în același ansamblu pan-european: securitatea și integrarea europeană, reunificarea Germaniei și crearea unui consiliu parlamentar european. Deși erau prezenți participanți din mai multe state, totuși rezolvarea problemei franco-germane a fost principalul punct de pe agendă. Astfel, germanii doreau reinserarea țării lor în circuitul european și cooptarea acesteia în diferitele formule de cooperare ce se prefigurau. Pe de altă parte, francezii doreau reglementarea situației din regiunea Saar, dar și unele garanții de securitate, precum și găsirea unor mecanisme care să evite confruntările cu Germania pe viitor.

Tot problema germană a figurat pe agenda reuniunii de la Geneva din 29 iunie 1948. La această reuniune a participat doar Adenauer, nu și Bidault. Începând cu această întâlnire, au fost invitați și reprezentanți ai partidelor creștin-democrate din Olanda, Elveția și Belgia.

La următoarea întâlnire, din 8 martie 1949, discuțiile s-au axat pe problematica războiului rece și a unei posibile confruntări dintre statele occidentale și Uniunea Sovietică. Nu a fost omisă însă și chestiunea cooperării europene, iar Bidault a ridicat problema viitoarei forme de cooperare europeană ce se prefigura: uniune, confederație sau federație?

Încă de la debutul reuniunilor de la Geneva a existat o controversă privind modalitatea de desfășurare a reuniunilor. Francezii (Bidault), susținuți de creștin-democrații olandezi, susțineau varianta curentă a întâlnirilor, în cvasi-anonimat și păstrând caracterul informal al dezbaterilor. Politicienii MRP se temeau de reacția opiniei publice, în cazul în care s-ar fi aflat că aceștia au negocieri cu politicieni germani, dar nu în ultimul rând, considerau că discuțiile secrete erau o cale mai potrivită, dat fiind contextul internațional tulbure de la finalul deceniului. O altă opinie, împărtășită de creștin-democrații austrieci și elvețieni, favoriza o variantă mai formală și publică a reuniunilor, reuniuni la care să participe partide și nu personalități fără mandat clar exprimat, cu alte cuvinte, mutarea accentului spre întâlnirile din cadrul NEI. Motivul principal al celor care doreau formalizarea reuniunilor și desfășurarea acestora sub cupola unor consultări între partide era faptul că agenda întâlnirilor de la Geneva era dominată de discuțiile dintre francezi și germani. În cele din urmă, francezii au renunțat la poziția lor și au acceptat creșterea ponderii reuniunilor din cadrul NEI, întâlnirile de la Geneva continuând sub forma unor "discuții la cel mai înalt nivel între prietenii noștri politici".

Disputa a fost reluată în 1952, de data aceasta germanii fiind aceia care doreau o creștere a cooperării între partide. Dar francezii s-au opus din nou acestei variante, argumentând că "am fi imediat acuzați de a fi un Vaticaninform … aflat sub controlul Romei".

Ultima reuniune la care au participat Adenauer și Bidault a avut loc la 10 iunie 1949, iar tema centrală a discuțiilor a fost, din nou, războiul rece.

Asupra problemei germane s-a revenit la reuniunea din 21 noiembrie 1949, când participanții germani și cei francezi au discutat asupra prezumtivei cereri a Germaniei privind accederea în Consiliul Europei.

Istoricii situează convorbirile de la Geneva, în dispunerea în text în studiile efectuate, după capitolul dedicat Noilor Echipe Internaționale. Opinăm că, în vreme ce reuniunile NEI priveau mai degrabă colaborarea pan-europeană a partidelor creștin-democrate, convorbirile de la Geneva au avut un impact mult mai consistent asupra Europei viitoare (vezi și anexele 9, 10, 11). În primul rând, a permis reunirea, într-un mediu informal, a politicienilor creștin-democrați francezi și germani. După cum aceștia au anticipat, și precum istoria construcției europene a demonstrat, unificarea europeană nu se putea realiza fără reconcilierea franco-germană, pornită și forjată în cadrul acestor reuniuni.

În septembrie 1949, Konrad Adenauer a fost desemnat cancelar al Germaniei, iar din acel moment liderul german nu a mai participat la aceste reuniuni, având la dispoziție mijloace diplomatice pentru contactele cu oficialii francezi. Totuși, aceste reuniuni au continuat, pe lângă problemele abordate, acestea servind și la menținerea încrederii între francezi și germani. Chiar daca Adenauer nu a luat parte la reuniuni, acesta a fost reprezentat de colaboratori de încredere, precum Herbert Blankenhorn, consilier pe probleme de politică externă și Otto Lenz, secretar de stat în ministerul de externe.

După anunțul lui Schuman din 9 mai 1950, accentul din cadrul reuniunilor de la Geneva s-a mutat spre chestiunea reînarmării Germaniei și a inserării acesteia în diferitele formule de securitate, teme care au dominat agenda europeană până în momentul respingerii de către parlamentul francez a CED.

Însă nemulțumirea creștin-democraților belgieni și olandezi privind faptul că reuniunile de la Geneva erau, în realitate convorbiri bilaterale franco-germane, diminuarea constantă a forței politice a MRP în plan intern (materializată prin ieșirea de la guvernare în 1954, precum și eșecul în susținerea planului Pleven), dublate de votul de respingere a CED din august 1954 au dus la desuetudinea acestor reuniuni, care nu au mai fost reluate după 1955.

Noile Echipe Internaționale

Cu toate eforturile lui Don Luigi Sturzo, colaborarea la nivel continental a partidelor creștin-democrate din perioada interbelică a înregistrat puține succese. Era momentul ofensivei extremei-drepte și a comunismului, a regimurilor autoritare sau totalitare. Dar, după 1945, creștin-democrații și-au reluat eforturile, în condiții mai favorabile de data aceasta.

În perioada 1945-1946 au existat diverse contacte între lideri ai partidelor creștin-democrate, nici una însă cu finalitate în plan politic.

Astfel, la mai puțin de doi ani de la încheierea războiului, a avut loc prima reuniune a partidelor creștin-democrate europene. Locația aleasă a fost, nu întâmplător, ca și în cazul convorbirilor de la Geneva, Elveția. Țara cantoanelor, adepta unei neutralități stricte, a scăpat de urgia războiului, iar partidele politice elvețiene au fost printre puținele partide europene ce au supraviețuit în formula lor interbelică; printre acestea, Partidul Conservator Popular Elvețian. Partidul Conservator Popular a fost acela care a avut inițiativa unei prime reuniuni a partidelor de sorginte creștin-democrată, desfășurată între 27 februarie și 2 martie 1947, la Lucerna. La invitația creștin-democraților elvețieni au răspuns colegii din Austria, Belgia, Marea Britanie, Franța, Italia, Olanda și Luxemburg. Germanii nu au fost invitați din motive evidente, iar creștin-democrații din Ungaria și Cehoslovacia nu au putut participa din cauza evenimentelor ce tocmai se derulau în aceste două țări.

Dezbaterile au început cu o precizare a președintelui creștin-democraților elvețieni, Josef Escher. Acesta a explicat sintagma ‘conservator’ din denumirea partidului ca o referință la federalism și la dreptul cantoanelor de a-și stabilii prioritățile (cu precădere în domeniul religios), fără a exista nici un fel de conotație reacționară. În încheierea discursului de introducere, acesta a declarat că "reuniunea de la Geneva se dorește a fi o tentativă de așezare a pietrei de temelie a colaborării europene a partidelor creștine".

În continuare, delegații au prezentat situația politică din propria țară, dar și-au exprimat și opiniile în legătură cu modalitățile de acțiune din viitor. Fiind vorba de o structură partidistă, primele discuții au vizat chestiuni mai degrabă organizatorice: denumirea adoptată de viitoarea structură pan-europeană, atribuțiile și puterile acesteia. Două opinii s-au confruntat asupra acestor aspecte. Pe de o parte, elvețienii, sprijiniți de italieni și austrieci, au cerut ca noua organizație să dețină puteri efective față de partidele membre, să fie o adevărată internațională. Acestei poziții s-au opus creștin-democrații belgieni, olandezi și francezi, a căror rezoluție, invocând contextele naționale și în care acționau fiecare dintre partidele creștin-democrate, au cerut ca structura în curs de formare să constituie mai degrabă un for de reuniuni a personalităților creștin-democrate și nu o structură cu puteri efective. Francezii, cu precădere, se temeau de existența oricărei structuri care să grupeze partide confesionale și care să inducă ideea de "internațională neagră". În final, delegații au căzut de acord asupra unui text comun, care sublinia "necesitatea menținerii acestor prețioase contacte stabile" și i-au însărcinat pe belgieni să pregătească o viitoare reuniune.

Viziuni divergente s-au manisfestat și în alegerea denumirii noii organizații. Două opinii s-au confruntat în acest demers: pe de o parte, francezii, în principal, doreau evitarea oricărei referințe la creștin-democrație, din motive legate de reticiența opiniei publice din Franța la orice denumire oficială cu conotație religioasă. Pe de altă parte, elvețienii, austriecii și italienii doreau un organism mai apropiat de un partid clasic, atât în denumire, cât și ca organizare. Anticipând aceste dispute, creștin-democrații belgieni au înființat, anterior reuniunii de la Lucerna, o organizație denumită Noile Echipe Internaționale (Uniunea internațională a creștin-democraților) – Nouvelle Equipes Internationales (Union internationale des démocrates-chrétiens), pe care au pus-o la dispoziția participanților.

Practic, această denumire neutră încerca să împace toate divergențele, atât cele legate de tipul organizației, cât și problemele legate de opinia publică din diferitele state vest-europene. Astfel, NEI nu era o ”internațională" europeană, în sensul propriu al cuvântului, având ca membrii doar partide. În NEI se puteau înscrie, pe lângă partide, și personalități politice ca membri individuali. De asemenea, conform statutului (vezi anexa 7), chiar dacă într-un stat existau mai multe partide creștin-democrate, acestea puteau deveni membre NEI doar în cadrul unei echipe naționale. Nu în ultimul rând, grupurile de refugiați din țările comuniste est-europene care își asumau identitatea creștin-democrată puteau deveni membre ale NEI.

A două reuniune (în fapt, primul Congres al NEI) a fost organizată de către belgieni, respectiv Partidul Social Creștin. Aceasta s-a desfășurat la Chaudfontaine, lângă Liege, în iunie 1947. Spre deosebire de reuniunea anterioară, la cea din Belgia au fost invitați și reprezentanți ai creștin-democrației din Europa centrală și de est. Și tot ca o noutate, reuniunea de la Chaudfontaine a avut și o temă generală de dezbateri: "Situația socială din Europa". Caracterul partidist s-a remarcat și prin faptul că a fost stabilit un regulament interior și a fost desemnată o conducere a NEI. Denumită Comitet de onoare, aceasta grupa pe Paul Van Zeeland, ca președinte, pe Petrus Josephus Servatius Serrarens și pe Jose Antonio de Aguirre. Această structură era dublată de un Comitet executiv, compus din Robert Bichet (președinte), Aloys Hentgeb, Emmanuel Sassen, Désiré Lamalle (vicepreședinți) și Jules Soyeur (secretar-general). Sediul și secretariatul NEI au fost fixate la Bruxelles, însă în 1950 acestea au fost mutate la Paris. În fine, în 1960, odată cu cvasi-dispariția MRP de pe scena politică franceză, secretariatul a fost găzduit la Roma, de către creștin-democrații italieni.

Obiectivul principal al NEI era, conform statutului, acela de a

"organiza contacte regulate între grupuri politice și personalități din diverse țări, atrase de principiile creștin-democrației; acestea vor monitoriza atât situația internă, cât și cea internațională, în lumina acestor principii, își vor compara experiența dobândită și programele politice și, urmând tratatele internaționale, vor lupta să prezerve pacea socială și politică."

Era însă această nouă organizație diferită de SPIDIC, care a activat, fără multe rezultate, în perioada interbelică? Jansen răspunde pozitiv la această întrebare. În primul rând, spre deosebire de organizația fondată de Sturzo, NEI reunea atât partide catolice, cât și protestante. În al doilea rând, toți cei care compuneau NEI, fie partide, fie personalități, erau animați de ideea unei cooperări consistente la nivel european. Nu în ultimul rând, dacă partidele membre SPIDIC erau neimportante ca pondere electorală și le lipsea contactul cu guvernarea (cu excepția notabilă a celor din Benelux), partidele creștin-democrate care au fondat NEI, au devenit actori majori ai coalițiilor de guvernare în cele mai multe dintre statele vest-europene.

Al doilea Congres al NEI, desfășurat la Luxemburg, între 30 ianuarie și 1 februarie 1948, a avut ca principal punct pe ordinea de zi chestiunea germană. În acest context, la reuniune a participat și o delegație venită din Germania ocupată, formată din Konrad Adenauer, liderul CDU din zona de ocupație britanică, Jacob Kaiser, liderul berlinez al CDU, precum și președintele CSU, Joseph Muller. Trei rapoarte, privind chestiuni culturale, economice și politice din Germania au fost prezentate participanților. În discursul său, Adenauer a subliniat necesitatea unei soluții europene pentru problema germană, bazată, înainte de toate, pe reconcilierea țării sale cu Franța. Adenauer a mai propus "gestiunea comună a industriilor europene producătoare de produse de bază (s.n.)". În fine, ca o sinteză a discursului său, Adenauer a vorbit despre relația țării sale cu Franța:

"Vorbesc în numele unui mare număr de germani atunci când doresc o prietenie între Franța și Germania, ca bază durabilă pentru uniunea europeană. Dacă ea se concretizează, occidentul creștin poate fi salvat."

În același spirit a fost adoptată și moțiunea finală a congresului, care statua chiar în preambul că "soluția pentru problema germană depinde de restaurarea finală a Europei și invers.”

Era însă o perioadă a căutărilor, a incertitudinilor și acest lucru se manifesta și la nivel organizatoric și al cooperării europene a creștin-democraților. De obicei, reuniunile la nivel internațional, în acest caz congresele partidelor, au loc la termene bine delimitate, cu o ordine de zi stabilită în avans și cu obiective concrete. Primele reuniuni ale NEI au ieșit din acest tipar. Deși animați de bune intenții, politicienii creștin-democrați păreau a nu fi depășit mentalitatea interbelică, iar instrumentele de lucru în planul colaborării partidiste la nivel european păreau împrumutate din perioada anterioară războiului, anume acelea care prevalau statul și interesele naționale. Creștin-democrații oscilau între crezul lor european și realitatea imediată, palpabilă, din spațiul național de proveniență, la guvernarea căruia cei mai mulți participau. Această caracteristică și-a pus amprenta și asupra activității NEI. Astfel, dacă primul congres a avut loc în iunie 1947, iar al doilea la finalul lunii ianuarie 1948, cel de-al treilea congres avea să fie programat doar câteva luni mai târziu. Între 16 și 18 septembrie 1948, la Haga, creștin-democrații europeni membri ai NEI s-au reunit pentru a discuta o temă deja existentă, la acel moment, pe agenda guvernelor, parlamentelor sau presei europene: cea a colaborării pan-europene, a fondării unor organisme de natură federalistă. Participanții au solicitat "o uniune economică și politică a Europei libere și democratice".

Rezoluția congresului se mai referea la "o societate fondată pe respectul acordat persoanei umane", iar forma pe care să o urmeze Europa, "federală sau confederală" să fie de maniera de a permite realizarea "unității în diversitate". Între statele mari și mici trebuia să existe egalitate (sau mai degrabă solidaritate, conform principiilor creștin-democrate), iar acest deziderat să se realizeze printr-o soluție à l'américaine, adică prin crearea unei adunări reprezentative, alcătuite din două camere, una în care statele să fie reprezentate în mod egal, și o a doua, alcătuită din reprezentanți proporțional cu mărimea populației din fiecare stat.

Aceeași rezoluție anticipa soluțiile comunitare ce aveau să fie puse în aplicare peste doar câțiva ani: "agricultura trebuie să fie mai dezvoltată; rezervele primare de bază (carbon, oțel) trebuie puse la dispoziția unei adunări a comunității europene".

Începând cu 1949, asistăm la apariția curentelor în interiorul acestei etape a cooperării europene a creștin-democraților. În mod oarecum natural, acestea s-au coagulat în jurul axelor franco-belgiene, respectiv italo-germane. Pe de o parte, germanii și italienii, având teritoriul național sub ocupația armatelor aliate, încercau să revină în circuitul internațional, iar colaborarea sub umbrela creștin-democrată era o bună oportunitate în acest sens. De cealaltă parte, francezii și belgienii (mai ales cei din zona valonă), aflați în vecinătate atât geografică, cât și culturală, doreau să evite evocarea oricărei referințe religioase în denumire sau în programul NEI. De altfel, timp de un deceniu, francezii și belgienii au participat la reuniunile NEI ca simpli membri, nu ca echipe naționale.

Debutul războiului rece (1947-1948) a influențat în mod direct dinamica curentului creștin-democrat din acea perioadă. Dacă până în 1948-1949, temele reconcilerii și ale unor soluții comune dominau agenda reuniunilor liderilor creștin-democrați, ulterior, o bună parte a anilor cincizeci a fost dominată de dezbateri sau acțiuni vizând comunismul sau poziția URSS.

Chestiunea comunistă a devenit principala temă de pe agenda congresului NEI, desfășurat la Sorrento (primul astfel de eveniment creștin-democrat organizat într-o țară învinsă), între 12 și 14 aprilie 1950. Rezoluția finală a reafirmat voința NEI de a "combate bolșevismul”. Lipsa de echivoc a rezoluției s-a datorat, în bună măsură, eforturilor delegaților elvețieni și austrieci, care au reușit să contracareze dominația francezilor, cu ajutorul italienilor și germanilor.

Cu toate că agenda discuțiilor a fost dominată de problema războiului rece, a unui ipotetic nou război în Europa sau a soluțiilor de pace, totuși, s-au exprimat și anumite propuneri vizând proiectul comunitar. Don Sturzo a cerut

"depășirea tuturor naționalismelor și acceptarea unei reduceri onorabile a suveranității fiecăruia în vederea unei federații europene efective pentru a găsi mijloacele morale și politice pentru a deveni o uniune economică eficace".

Pe plan economic, creștin-democrații propuneau libera circulație a persoanelor, mărfurilor și capitalului, renunțarea la barierele vamale (vezi și anexa 8).

Nu este neobișnuit în mediul politic de a propune anumite măsuri care pot părea exagerate sau greu de realizat, iar exemplele oferite sunt nenumărate în acest sens. Ce este totuși interesant este că obiectivele creștin-democraților, exprimate cu diferite ocazii, deși apăreau ca fiind greu de atins, au fost puse în aplicare, începând cu tratatul de la Paris, beneficiind de aportul guvernelor cu o puternică componentă creștin-democrată din cele 6 state fondatoare. Nu mai puțin remarcabil este faptul că acești politicieni vizionari au avut propuneri care au fost puse în aplicare abia peste câteva decenii, fiind acceptate ulterior de majoritatea curentelor politice ca fiind principii europene de bază.

În ciuda bunelor intenții și a declarațiilor inițiale, a numeroaselor întâlniri și acțiuni, impactul creștin-democrației asupra politicilor la nivel european părea să fi intrat parțial în impas. Ocupate cu reconstrucția internă, partidele sau politicienii creștin-democrați au lăsat în plan secund eforturile privind construcția europeană. Evenimentele din plan mondial, cauzate în principal de războiul rece, au produs însă o revigorare a acțiunilor pan-europene. Astfel, războiul din Corea a repus pe tapet chestiunea reînarmării Germaniei. Germanii, conștienți de opoziția pe care ar fi întâmpinat-o, pe plan european, crearea unei armate naționale germane, au propus înființarea unei armate europene, în cadrul căreia să activeze și trupe germane. În acest context, francezii au prezentat în octombrie, planul Pleven.

Prima întâlnire la nivel de șefi de guvern între Adenauer și De Gasperi a avut loc în iunie 1951, la Roma. Pe lângă chestiuniile oficiale, cei doi lideri creștin-democrați au discutat și asupra colaborării la nivel european. Principala măsură, în acest sens, a fost stabilită în direcția reformării NEI și transformarea acesteia într-o internațională creștină, iar prima ocazie pentru aceasta s-a ivit cu ocazia proximului congres NEI. Germanii, secondați de italieni, s-au dovedit a fi mai deciși în privința unei colaborări creștin-democrate la nivel european decât francezii. În pregătirea congresului NEI, aceștia au format un grup de lucru care să proiecteze viitoarea organizație; în același timp, președitenle NEI, August de Schryver, a fost consultat în vederea reformării NEI.

Ca un semn de normalizare și reconciliere, după congresul NEI desfășurat în Italia în 1950, cel de-al cincilea congres s-a ținut la Bad-Ems, în Germania, în perioada 14-16 septembrie 1951. Dacă reuniunile creștin-democraților din perioada 1947-1950 puteau fi încadrate într-o zonă a "romantismului" politic, cele organizate după 1950 au fost caracterizate de pragmatism. O primă explicație a acestui fapt este oferită de noul statut al liderilor creștin-democrați: începând cu 1948-1949, aceștia au început să ocupe posturi guvernamentale, să negocieze astfel, nu neapărat cu tovarăși de idei, ci cu membri unui alt guvern, chiar dacă era vorba de creștin-democrați.

Tema generală de dezbateri a congresului a fost "Europa și pacea". Reuniunea a fost dominată de discursul lui Adenauer. Acesta a propus întărirea colaborării între toate forțele politice care se originează în Cristos, altfel civilizația creștină occidentală nu putea fi salvată. În ciuda intențiilor germanilor, italienilor sau a altor echipe naționale, nu s-a reușit transformarea NEI într-o formulă mai federativă de partide.

Al șaselea congres al NEI a avut loc în Elveția, la Fribourg, între 12 și 14 septembrie 1952, având ca temă "Forța și slăbiciunile creștinilor în democrațiile europene". Unul dintre raportorii congresului a fost românul (aflat în exil) George Cioranescu. Acesta a prezentat raportul cu titlul "Creștinii din spatele Cortinei de Fier", text ce prezenta situația precară a libertăților religioase, încălcările drepturilor omului și atacurile împotriva bisericii din țările comuniste din Europa centrală și est.

Tema congresului NEI (cel de-al optulea), desfășurat la Tours (Franța), în perioada 4-6 septembrie 1953 a fost din nou legată de problematica fondării unei Europe comune: "Autoritatea supranațională și noțiunea de suveranitate" (vezi anexa 13). Din nou, o parte dintre vorbitori au reiterat dorința creștin-democraților de a promova, în viitorul apropiat, o comunitate economică și una politică, și să susțină formarea CECO, proces ce se afla chiar la debut.

Următorul congres al NEI s-a desfășurat sub auspicii nefavorabile. Acesta a avut loc la Bruges, în 10 septembrie 1954, la doar câteva zile după respingerea, de către parlamentul francez a planului Pleven, prin care se urmărea fondarea unei comunități europene de apărare. În aceeași gamă a știrilor negative, se înscria și vestea privind decesul creștin-democratului italian De Gasperi, survenită cu doar câteva săptămâni înainte.

Datorită votului din parlamentul francez, atmosfera de la congres a fost tensionată, dar participanții la reuniune au reușit să treacă peste animozități și să adopte un Manifest al congresului, text socotit ca având o încărcătură simbolică mai mare decât o simplă rezoluție.

Acest manifest solicita guvernelor europene

"alegerea directă a unei adunări europene, înainte de toate a Adunării comune a CECO, după cum s-a prevăzut în tratat, finalizarea liberului schimb și a circulației persoanelor și a ideilor pe orice căi, liberalizarea schimburilor, a liberei circulații a bunurilor și capitalurilor, armonizarea regimurilor fiscale și sociale, atât în interesul consumatorilor, cât și a muncitorilor".

Primul congres NEI ținut într-un stat care nu era membru al CECO s-a desfășurat în Austria, la Salzburg, între 16 și 18 septembrie 1955. Congresul a avut și o semnificație simbolică pentru austrieci, cu doar căteva luni în urmă teritoriul acestei țări fiind eliberat de cele patru armate de ocupație.

Urmările respingerii planului Pleven păreau să fi fost depășite, fapt demonstrat și de tema congresului, integrarea politică și economică a Europei. La Salzburg s-a discutat, printre altele, de acțiunea comună a partidelor creștin-democrate și de eforturile acestora în vederea integrării europene.

Aceeași temă a integrării europene a fost abordată și la congresul NEI de la Luxemburg, care s-a desfășurat în perioada 25-26 mai 1956. Deși textele care analizează activitatea europeană a creștin-democraților din anii '50 (Papini, Chenaux, etc.) nu indică motivele acestei schimbări a perioadei de desfășurare a congreselor NEI, opinăm că la originile acestei decizii stă nevoia unor discuții preliminare între liderii creștin-democrați înaintea deciziilor importante ce urmau să fie luate în privința integrării europene. Astfel, congresul NEI s-a desfășurat cu doar câteva zile înainte de adoptarea raportului Spaak și cu câteva săptămâni înainte de debutul negocierilor care s-au finalizat cu tratatul de la Roma. Nu întâmplător, rezoluția congresului făcea referire la "necesitatea urgentă de realizare a unei piețe comune europene și de semnare a unui tratat constitutiv EURATOM" (vezi și anexa 14).

Cel de-al XI-lea congres al NEI, organizat între 24 și 27 aprilie 1957, la Arezzo (Italia) deși a avut ca temă "fermitatea creștin-democrației în fața comunismului aflat în criză", a dezbătut pe larg situația procesului de integrare. În rezoluția finală se solicita ratificarea de urgență a tratatelor recent semnate la Roma, însă creștin-democrații nu au uitat de anti-comunismul care i-a caracterizat atâtea decenii, și au condamnat, în aceeași rezoluție "represiunea sălbatică din Ungaria", precum și faptul că libertatea popoarelor din est constituie o necesitate pentru a putea fi vorba de un dezgheț real.

Bazele proiectului comunitar erau deja puse, astfel că creștin-democrații au organizat următorul congres NEI (Scheveningen, Olanda, 8-9 mai 1958) cu o temă privind mai degrabă clarificările doctrinare din curentul creștin-democrat: persoana umană în cadrul politicii creștin-democrate. Participanți nu au votat o singură rezoluție, precum la congresele anterioare, ci două, una de factură politică, iar o alta, ideologică. Rezoluția ideologică statua că libertatea persoanei umane nu poate fi pe deplin atinsă decât în cadrul unei societăți comunitare. În plan european, rezoluția declara că "realizarea unei comunități europene prin integrare trebuie realizată în funcție de persoana umană".

Finalul de deceniu i-a găsit pe creștin-democrați într-o situație complet diferită și puțin anticipată cu doar câțiva ani în urmă. Dacă la finalul anilor '40, creștin-democrații abia se regrupau, pregătindu-se să înfrunte rigorile guvernării, fenomen cu care cei mai mulți dintre ei nu avuseseră de-a face, zece ani mai târziu, aceștia aveau deja experiența a mai multor alegeri câștigate, cu ani de guvernare în spate și participaseră substanțial la realizarea proiectelor comunitare europene. Aceste etape s-au reflectat, de altfel, și în manifestările partidiste comune, cu precădere în cadrul NEI. Astfel, dacă primele congrese NEI erau dedicate chestiunii germane sau reconstrucției europene, cele din finalul anilor '50 au avut ca temă principală procesul de integrare europeană.

Cum la nivelul integrării europene se atinsese un maximum posibil, prin crearea celor trei comunități, al cooperării economice între cei șase, la nivel transpartinic, cel puțin, a apărut tentația abordării și a altor aspecte. În aceste circumstanțe, cel de-al XIII-lea congres al NEI, desfășurat la Fribourg-en-Brisgau, între 28 și 30 martie 1959, a avut o anumită latură retrospectivă, fapt confirmat și de tema reuniunii: "Uniune și libertate: bilanț și perspective ale creștin-democrației în lumea de astăzi", iar rezoluția făcea referire la chestiuni mai degrabă generale și nu la teme de integrare europeană.

Aceleași teme "necomunitare" s-au găsit și pe agenda congresului următor, desfășurat la Paris, între 22 și 24 septembrie 1960, sub deviza: "Democrația creștină și lumea a treia": relațiile est-vest, crearea unui fond mondial pentru dezvoltare, independența politică, dublată de una economică (a țărilor din lumea a treia).

Lucerna, orașul ce găzduise prima reuniune NEI, a devenit, în 1961 (12-14 octombrie), gazda congresului cu numărul 14, care avea, din nou, o temă de factură doctrinară: baza doctrinară a acțiunii politice a creștin-democraților. În subsidiar, o altă temă favorită creștin-democraților în ultimii ani: adversitatea față de comunism, tema augmentată și de recenta decizie a autorităților est-germane de a înălța zidul Berlinului, a cărui construcție debutase la 13 august 1961.

Însă anii '60 prezentau o realitate diferită de cea a deceniului anterior, când un organism precum NEI era (totuși) soluția potrivită pentru acțiunile de cooperare transpartinică a creștin-democraților. Creștin-democrații nu mai reprezentau un curent în consolidare, cu partide aflate la primele contacte europene. În atari condiții, formula relativ vagă reprezentată de NEI și-a arătat limitele și devenise evident că era nevoie un nou tip de organizație partidistă europeană.

Astfel, la 15 ani de la primul congres al NEI s-a desfășurat cel de-al XVI-lea și totodată ultimul congres al acestei organizații. Locația aleasă pentru reuniune a fost Viena, iar tema congresului a fost "politica socială a creștin-democraților". Din nou, o parte din discuții s-au referit la războiul rece, respectiv zidul Berlinului. După deceniul anterior, în care creștin-democrații căutaseră să se stabilizeze la nivel european, anii '60 au adus în prim-plan intenția acestora de a dezvolta acest curent și în alte zone ale lumii, cu precădere în America de sud, fapt reflectat și în rezoluția finală, care statua că

"creștin-democrații europeni îi asigură pe creștin-democrații de pe celelalte continente de fidela lor solidaritate și de voința lor de a-i ajuta în cadrul unui efort politic inspirat de un ideal comun".

De unde a provenit, în ultimă instanță, această curioasă manieră de conlucrare la nivel european a partidelor creștin-democrate? De ce a fost nevoie de aceste două seturi de întrevederi, cele organizate în cadrul NEI și cele din cadrul așa-numitelor "întâlniri de la Geneva". Un posibil răspuns se poate identifica prin analizarea componenței delegațiilor de la cele două tipuri de reuniuni, a modului de lucru și a chestiunilor discutate.

Deși reprezentau aceleași partide, delegațiile de la reuniunile NEI difereau substațial de cele care participau la cele de la Geneva, în unele cazuri, participanții venind pe cont propriu, iar în altele în calitate de membri de partid.

De asemenea, metoda de lucru era fundamental diferită în cazul celor două. Dacă în cazul congreselor NEI, acestea se desfășurau ca adevărate internaționale creștin-democrate, începând de la invitațile oficiale și terminând cu comunicatele de presă, întâlnirile de la Geneva se desfășurau în secret, iar discuțiile se desfășurau într-un cadru neoficial, informal.

Se poate pune întrebarea: în ce măsură aceste reuniuni, dezbateri, întâlniri, mai mult sau mai puțin informale au contribuit la formarea unei viziuni comune asupra Europei, și nu mai puțin important, asupra unui set de acțiuni care să aibă ca finalitate dezvoltarea proiectului comunitar?

Johansson acordă un rol important socializării și influențării elitelor politice, care, în urma unor astfel de procese, survenite pe fondul unui șir de reuniuni sau întâlniri, pot să-și redefinească interesele și să-și modifice obiectivele, teorie pe care a validat-o prin analiza întâlnirilor ce au precedat adoptarea Actului Unic European. Opinăm că, printr-un mecanism asemănător, reuniunile politicienilor creștin-democrați, cu precădere în perioada 1947-1950, a fost de natură să ofere soluții și răspunsuri la dilemele privind modalitatea de depășire a efectelor războiului și de realizare a proiectelor comune europene. De exemplu, Adenauer și Bidault s-au întâlnit, în cadrul reuniunilor de la Geneva, de 3 ori în perioada 1948-1949, chiar înainte de a deveni amândoi prim-miniștri ai Franței, respectiv Germaniei. Fără îndoială, relația lor oficială a beneficiat în mod considerabil de faptul că cei doi avuseseră multiple contacte anterior și își cunoșteau opiniile sau părerile asupra chestiunilor în care colaborarea dintre cele două țări era necesară. Dacă, în mod ipotetic, alegerile din Germania ar fi fost câștigate de social-democrați, iar cancelar ar fi devenit Schumacher, un politician favorabil apropierii de Moscova (sau, în orice caz, adversar declarat al proiectului CECO), este greu de crezut că relațiile franco-germane ar fi funcționat în bune condiții, fiind posibilă, în ultimă instanță, chiar amânarea sau desființarea proiectelor care au dus în final la semnarea tratatului CECO.

Este dificil de cuantificat aportul creștin-democraților la edificarea Europei comunitare în anii '50. Însă trecerea în revistă a temelor discutate, a participanților la aceste discuții poate oferi un răspuns și o indicație asupra rolului important jucat de aceștia.

Astfel, congresul NEI din ianuarie 1948 a fost primul eveniment internațional de la încheierea războiului la care participau și germani. Reuniunile de la Geneva au fost forul în care Adenauer, Bidault, precum și creștin-democrați au găsit cadrul necesar pentru a se reconcilia ca politicieni din tabere adverse, înainte de a gestiona reconcilierea țărilor din care proveneau.

Discuțiile din cadrul NEI și cele de la Geneva nu au contribuit în mod direct la discutarea și negocierea tratatelor, acestea negăsindu-se vreodată pe agenda întâlnirilor. Însă unul din marile merite ale acestor reuniuni a fost acela că au creat cadrul în care lideri creștin-democrați s-au putut întâlni, într-un cadru informal și în absența presiunilor generate de discuțiile oficiale. Nu în ultimul rând, socializarea politicienilor care participau la aceste reuniuni era un alt rezultat al acestora. Cu siguranță că de efectele acestei socializări a ținut cont, de exemplu și de Gasperi, când l-a numit pe Taviani, reprezentantul DC la reuniunile NEI și cele de la Geneva ca negociator-șef din partea Italiei la pregătirea tratatelor CECO și CED.

În convorbirile de la Geneva s-au purtat o serie de discuții despre realizarea proiectului comunitar cu sau fără britanici. Francezii, aliați apropiați ai acestora, doreau demararea proiectului împreună cu britanicii, fapt respins de germani, care se temeau că laburiștii, aflați la guvernare, ajutați de social-democrații germani, puteau frâna procesul de integrare. Participanții la convorbirile de la Geneva au fost convinși treptat de germani asupra realizării unei construcții europene fără britanici, iar respingerea de către guvernul laburist a planului Schuman a confirmat scepticismul acestora față de britanici. Kaiser explică aceste poziții și atitudini prin diferențele culturale dintre cele două zone, vestul Europei și Marea Britanie, prima fiind impregnată de creștinism catolic, a doua având puține legături cu acest curent, dar și absenței unui partid creștin-democrat britanic, care să funcționeze ca partener de legătură și factor de încredere.

Acțiunea creștin-democraților la nivelul statelor naționale

Germania

Germania a avut de surmontat multiple handicapuri în procesul de refacere economică, socială sau politică. Aflată sub controlul a patru armate de ocupație, cu teritoriul divizat între cele două mari blocuri, cel comunist și cel vestic, Germania a parcurs o perioadă de non-existență statală. Refacerea sistemului politic a căzut în sarcina elitelor politice de dinainte de război, care nu erau compromise de coloborarea cu naziștii. Două soluții se prefigurau: varianta socialistă și cea a unei drepte moderate. Spre deosebire de perioada interbelică, în care Zentrum acționase ca un partid confesional, Adenauer urmărea realizarea unui partid creștin-democrat non-confesional, popular, adresat deopotrivă protestanților și catolicilor, dar și liberalilor și conservatorilor. Adenauer se bucura de prestigiu în zona ocupată, la care s-a adăugat și susținerea francezilor și a americanilor. Aceștia, îngrijorați de pericolul sovietic și de popularitatea social-democraților, conduși de Kurt Schumacher, au încurajat astfel orice partid capabil să îi înfrângă pe aceștia. Deși considerați a fi învingători în alegerile din 1949, social-democrații nu au putut surmonta câteva dificultăți generate de situația postbelică a Germaniei. Pe de o parte, o parte din fiefurile electorale ale SPD de dinainte de război se aflau în zona ocupată de sovietici, ceea ce a lipsit partidul de multe voturi. Pe de altă parte, comportamentul armatei sovietice în zona ocupată a cauzat o reacție anti-socialistă în Germania de vest. Nu în ultimul rând, liderului SPD, Kurt Schumacher, rănit în primul război mondial și torturat în închisorile naziste, i-au fost amputate un braț și un picior, ceea ce i-a făcut pe mulți germani să pună sub semnul întrebării capacitatea acestuia de a putea duce la bun sfârșit un mandat de cancelar (în ciuda popularității uriașe de care acesta se bucura).

Primele alegeri, deschizătoare de drumuri în ceea ce se va dovedi a fi unul dintre cele mai stabile sisteme politice europene, au avut loc în august 1949. Datorită unui sistem electoral permisiv, dar și ca urmare a unei fragmentări politice specifice unei țări în tranziție, 11 partide au reușit să pătrundă în Bundestag (a fost pentru ultima oară când un număr atât de mare de partide a reușit să intre în parlament). Cum spectrul comunismului plutea asupra întregii Europe occidentale, dar și pentru că exista o configurație parlamentară favorabilă, coaliția de guvernare s-a alcătuit, aproape natural, din partide de dreapta sau centru dreapta.

Ca o curiozitate trebuie remarcat faptul că la alegeri a participat și istoricul Zentrum, partidul creștin-democrat de factură catolică înființat cu un secol în urmă, dar care, după erorile săvârșite în perioada interbelică, devenise lipsit de popularitate.

O guvernare plină de succese, atât interne, cât și externe, au permis binomului CDU-CSU să căștige din nou alegerile, în 1953, la o diferență mult mai mare față de SPD: 45,2% față de 28,8%. Doar 10 mandate au lipsit creștin-democraților pentru a putea guverna singuri; coaliția guvernamentală s-a realizat cu ajutorul unor partide minore din zona dreptei.

Neadaptându-se noilor realități, Zentrum a sfârșit prin a pierde aproape orice suport electoral, și consecutiv și dreptul de a accede în Bundestag. La alegerile din 1953, acest partid istoric a obținut ultimele sale mandate, cu doar 0,8% din voturi.

În 1957, după o campanie electorală desfășurată atât pe coordonatele politicii internaționale, cât și interne, creștin-democrații au obținut cel mai bun scor electoral al lor din perioada postbelică: CDU a fost votat de 39,7% dintre alegători, pe când în dreptul CSU s-a înregistrat un scor de 10,5%. Deși dețineau majoritatea în Bundestag, creștin-democrații i-au cooptat la guvernare pe cei de la Partidul German (DP).

Tabel 2. Rezultatele alegerilor parlamentare din Germania,

1949-1961

Notă:

– rezultatele reprezintă, în acest tabel, precum și în cele care urmează, procentele obținute la alegerile pentru camera inferioară a fiecărei tări analizate, în cazul în care există un parlament bicameral; din tabele cu rezultatele alegerilor przentate lipsesc procentele partidelor mici (cele situate sub 2%) sau a independenților.

– în dreptul fiecărui partid, pe prima linie este trecut procentul obținut la alegeri (%), iar pe randul al doilea, numarul de mandate alocate (M).

– rândurile din tabel subliniate cu gri reprezinta rezultatele obținute de partidele creștin-democrate; în toate tabelele ce vor urma se va regăsi acestă marcare specială;

– CDU – Christlich Demokratische Union, CSU – Christlich-Soziale Union, SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands, FDP – Freie Demoakratische Partei, BP – Bayernpartei, DP – Deutsche Partei, GB/BHE – Gesamtdeutscher Block/Bund der Heimatvertriebenen und Entrechteten, KPD – Kommunistische Partei Deutschlands

Sursă:

Ministerul de interne german (www.bundeswahlleiter.de),

http://www.parties-and-elections.de/germany2.html, calcule proprii.

Dacă la alegerile din 1953 și 1957, creștin-democrații nu au fost afectați de fenomenul uzurii, specific unui partid la guvernare, ba dimpotrivă, au obținut procente în plus față de alegerile anterioare (+11% în 1953, +3% în 1957), scrutinul din 1961 au produs o diminuare a scorului lor electoral. CDU-CSU au pierdut, cumulat, 4,8%, ceea s-a tradus prin diluarea bazei parlamentare cu 26 de mandate. De asemenea, DP nu a reușit să surmonteze creșterea pragului electoral, și cu doar 2,8% a rămas în afara camerei inferioare a legislativului german. Astfel, în Bundestag au rămas doar trei forțe politice, creștin democrații, social democrații și liberalii, format politic care va rămâne neschimbat timp de 22 de ani. Tot acum se configurează și ceea ce s-ar putea numi aportul germanilor la teoria sistemelor de partid, anume structurarea partidelor în cadrul sistemului de două partide și jumătate, după cum a caracterizat Blondel această structurare a sistemului de partid. Cum nici un partid nu a obținut majoritatea voturilor, guvernarea s-a realizat prin varianta coaliției, de regulă în formatul partid major, partid minor, rolul acestuia din urmă fiind preluat de FDP. Cu puține excepții, acest partid s-a aflat la guvernare timp de aproape trei decenii.

Reunificare sau integrare

Poziția creștin-democraților germani față de unificarea europeană a fost lipsită de echivoc: refacerea statutului Germaniei, reinserarea acesteia în circuitul politic și economic european, erau posibile doar prin accederea țării într-una din formulele federaliste care s-au vehiculat în perioada primilor ani de după război. Opțiunile de politică externă ale Germaniei ocupate erau extrem de limitate: o posibilă reunificare cu partea estică a țării, intrarea sub o neutralitate cu influență sovietică, dublată de lipsa unei armate, pe de o parte, sau intrarea în clubul atlantist, acceptarea influenței americane, cu prețul sacrificării (pentru moment) Germaniei de est, pe de altă parte. Adenauer, catolic convins și creștin-democrat, nu a ezitat în a alege cea de a doua cale, cea a conectării Germaniei la circuitul occidental de valori, respectiv la spațiul politic euro-atlantic.

Astfel, opțiunea comunitară a CDU și CSU a fost una lipsită de dubii. Creștin-democrații germani au participat activ la toate reuniunile în care s-au discutat diferitele formule de cooperare europeană. Cu toate acestea, în momentul acceptării planului Schuman, au existat anumite voci care au privit cu suspiciune propunerea francezilor. Însă atât Adenauer, cât și ministrul Hallstein, au respins ferm toate criticile față de planul Schuman, iar cei care aveau îndoieli în privința tratatului, au fost convinși prin prezentarea avantajelor imediate ale aderării la CECO, în primul rând eliminarea controlului de către aliați a producției de oțel și cărbune, precum și a fragmentării industriei grea, impusă tot de aceștia. Creștin-democrații dețineau, în urma alegerilor din 1949, doar aproximativ o treime din locurile din Bundestag, astfel că a fost nevoie să convingă și pe o parte dintre partenerii de coaliție asupra necesității semnării tratatului de la Paris.

Votul pentru aprobarea tratatului CECO a avut loc în 11 ianuarie 1952, și rezultatul a fost de 232 pentru, 143 împotrivă, 3 abțineri. Au votat împotrivă toți deputații socialiști, precum și cei comuniști.

Pe tot parcursul deceniului, creștin-democrații au rămas fideli principiilor lor politice și atașamentului pentru proiectele comunitare. Adenauer a preferat chiar să treacă în plan secund obiectivul unificării Germaniei de vest cu regiunea Saar (unificare solicitată de social-democrați și de liberali), doar pentru a nu periclita eforturile de punere în aplicare ale prevederilor tratatului CECO.

Ulterior, creștin-democrații au votat, în unanimitate pentru adoptarea planului Pleven, la fel ca și pentru tratatul de la Roma. Aceste poziții ale creștin-democraților față de proiectul comunitar le-au adus renumele de "partid european", etichetă atribuită, de altfel, și altor partide creștin-democrate, precum MRP.

Cu toate acestea, la începutul anilor '60, în CDU au început să apară și voci, grupate în jurul lui Erhard, care doreau o revitalizare a relațiilor cu SUA, în paralel cu o temporizare a procesului de integrare europeană, socotit a fi atins maximumul posibil pentru acel moment. Disputa dintre atlantiști și gauliști a durat până în 1966, când Erhard, slabit de atacurile purtate de cei grupați în jurul lui Adenauer, a fost obligat să demisioneze.

Italia

Multă vreme inexistentă în arena politică, din cauza opoziției Vaticanului la implicarea catolicilor în politică, creștin-democrația a acces la guvernare, imediat după primul război mondial, odată cu anularea interdicției de către Papă. Partidul Popular Italian, a treia forță politică a țării în perioada 1919-1923, s-a împotrivit însă tendințelor dictatoriale ale fasciștilor, drept care a fost trecut în afară legii. Don Sturzo, liderul și principala figură a partidului a plecat în exil, dar grupuri informale de creștin-democrați au continuat să activeze, cu precădere în domeniul elaborării de programe și proiecte politice. După înfrângerea regimului musolinian, în 1943, creștin-democrații au înființat DC, un proces care a întâmpinat anumite dificultăți. Una dintre problemele fondatorilor a fost legată de tipul noului partid: urma acesta să fie un partid confesional, al catolicilor, apropiat de Vatican, sau un partid popular, trans-clasic? Apoi, care să fie poziția pe eșichierul stânga-dreapta: centru-stânga, centru sau dreapta moderată? Existența acestei palete de opinii și orientări a făcut ca partidul, realizat sub forma de partid național și popular, să conțină în structura sa, mai multe curente politice (corenti), fapt ce a caracterizat DC de la înființare și până la dispariția sa, în 1994. Deși a activat pentru atâtea decenii în formula aceasta cvasi-federativă, totuși DC a reușit să rămână unit pe întreaga perioadă a existenței sale pe scena politică italiană. Explicațiile acestei aparente solidități a partidului nu trebuie căutată în factorii interni, ci mai degrabă în condițiile din afara partidului. Pe de o parte, DC a fost principalul partid de guvernământ al Italiei din 1948 și până în 1994. Astfel, asperitățile și conflictele interne puteau fi ușor depășite, atâta timp cât toate curentele importante aveau acces la structurile parlamentare și guvernamentale, respectiv la resurse. Pe de altă parte, Italia a avut o situație specială și singulară: pe scena politică italiană a activat, din anii '40 până în anii '90, cel mai puternic partid comunist din Europa occidentală. Teama de comunism, augmentată de izbucnirea războiului rece a structurat definitiv sistemul de partide italian, astfel că toate coalițiile de guvernare s-au alcătuit în așa fel încât să blocheze accesul comuniștilor la guvernare, dar a asigurat și liantul necesar păstrării unității DC. Liderii diferitelor curente și-au dat seama că părăsirea partidului și formarea unuia nou ar fi putut duce la eliminarea creștin-democraților de la guvernare.

De Gasperi o optat pentru o abordare centristă, refuzând soluțiile exclusiv de stânga sau de dreapta, încercând să alterneze între liberalismul economic și protecția socială oferită de stat (spre deosebire de creștin-democrații din alte state vest-europene, DC milita pentru un stat puternic și prezent în multe sfere ale vieții sociale).

Tabel 3. Rezultatele alegerilor parlamentare din Italia,

1948-1963

Notă:

DC – Democrazia Cristiana, SVP – Südtiroler Volkspartei, PCI – Partito Comunista Italiano; MSI – Movimento Sociale Italiano, PSI – Partito Socialista Italiano, US – Unità Socialista, PNM – Partito Nazionale Monarchico, PRI – Partito Repubblicano Italiano, PSDI – Partito Socialista Democratico Italiano

* PLI a candidat sub această siglă doar începând cu 1953, în 1948 candidând sub denumirea de Blocco Nazionale.

** Partidul Comunist Italian a candidat în 1948 în cadrul unei alianțe, Frontul Democrati Popular (FDP), formată din comuniști și a aripă a socialiștilor.

*** Socialiști italieni au candidat în 1948 sub denumirea de Unitatea Socialistă (Unita Socialista), ce a grupat pe acei socialiști care au refuzat alianța cu comuniștii.

Sursă:

http://legislature.camera.it/index.asp; http://www.parties-and-elections.de/italy2.html; calcule proprii.

În planul construcției europene, creștin-democrații italieni susțineau formulele federaliste propuse încă din perioada interbelică. O federație europeană era văzută ca soluția potrivită pentru a elimina răul produs de competiția statelor naționale, dar și pentru problemele de securitate existente pe continentul european. La fel ca și alți creștin-democrați, cei italieni favorizau formulele de cooperare supranațională nu doar din motive doctrinare, ci și din cauze pragmatice. Astfel, un spațiu (economic) comun european ar fi permis libera circulație a lucrătorilor, ceea ce, în cazul Italiei, ar fi reprezentat o soluție pentru șomajul care afecta economia italiană după război. Totuși, dezbateri asupra chestiunii europene între diferitele curente au fost practic inexistente, fapt dovedit și de absența documentelor de partid asupra acestei chestiuni. Dar, la fel ca și în cazul altor partide creștin-democrate, începutul războiului rece, teama de comunizare au dus la inserarea chestiunii europene pe agenda DC. La doar o zi după prezentare planului Schuman, de Gasperi a anunțat guvernul francez ca Italia va lua parte la orice negociere pentru realizarea acestuia (cu toate că Italia nu deținea zăcăminte de cărbune, iar producția de oțel era nesemnificativă).

Creștin-democrații italieni au avut totuși o sarcină dificilă în demersurile pentru adoptarea tratatului de la Paris. Deși controlau majoritatea absolută a locurilor din camera inferioară, în interiorul partidului existau destule voci, cu precădere cele provenind din zona patronatului sau sindicală a industriei grele, care se opuneau adoptării unui tratat care ar fi produs multe dificultăți producătorilor de oțel din Italia. De Gasperi, profund atașat proiectului CECO, a reușit însă să-i convingă pe acei colegi de partid, dar și pe colegii din coaliție care se opuneau adoptării tratatului asupra necesității acestuia. Tratatul nu avea însă, pentru italieni, aceași încărcătură simbolică, ca pentru francezi sau germani, astfel că adoptarea acestuia nu a suscitat un interes deosebit. Din cei 574 ai camerei inferioare a parlamentului italian, doar 265 de deputați au votat pentru adoptarea Tratatului de la Paris, iar 98 au votat împotriva acestuia. Mai bine de o treime dintre deputați (201) au lipsit sau s-au abținut. Cum DC totaliza 305 deputați, calculele arată că o parte dintre acești au votat împotrivă, sau, mai probabil, s-au abținut sau au absentat. Opinăm că diferența de voturi nu se datorează unei poziții anti-comunitarea a deputaților creștin-democrați, ci mai degrabă, după cum susține și Haas, lipsei de interes față de chestiunea CECO, dar și opiniei de la acel moment că tratatul urma să fie adoptat fără probleme.

Singura dispută reală din interiorul partidului a fost cea privind apartenența la diferitele structuri de securitate, în special la NATO. Anumite curente din partid (cu precădere cele de stânga) doreau o Italie cât mai neutră, situată în afara influenței americanilor și care să joace un rol de arbitru între cele două blocuri. Însă în nici un moment opțiunea comunitară nu a fost pusă la îndoială. Continuatorii lui de Gasperi, Fanfani și Moro au continuat linia integraționistă a acestuia, pe care o vedeau ca fiind complementară cu soluția de securitate nord-atlantică.

Unul dintre motivele pentru care creștin-democrații italieni doreau o integrare cât mai substanțială era temerea acestora conform căreia francezi și germanii vor forma o alianță informală în dauna Italiei. În acest context, veto-ul lui de Gaulle, exprimat împotriva accederii Marii Britanii în CE, urmat de semnarea tratatului franco-german din 1963 a produs o neliniște în cadrul partidului, printre soluții găsindu-se și una care sugera eliminarea Franței din proiectele comunitare. Cu toate acestea, a fost una din rarele ocazii în care chestiuni legate de integrarea europeană erau discutate în DC, acestea fiind lăsate, de regulă, în sarcina primului-ministru și a ministrului de externe.

Franța

Creștin-democrația franceză nu s-a bucurat înainte de război de o popularitate ridicată. Ascensiunea semnificativă postbelică s-a datorat, în pricipal, atitudinii anti-vichy-iste a principalelor figuri creștin-democrate din Franța. Georges Bidault a devenit șeful Consiliului Național al Rezistenței, iar numeroși membrii ai sindicatelor muncitorești creștine au luat parte la lupta împotriva naziștilor și a colaboraționiștilor grupați în jurul regimului de la Vichy. Astfel, după eliberare, nou-înființatul MRP s-a alăturat generalului de Gaulle, preluând câteva posturi ministeriale în guvernul provizoriu, în care mai fuseseră cooptați și comuniștii și socialiștii. În absența altor forțe de dreapta la acel moment, MRP a reușit să obțină 28% respectiv 26% la cele 2 alegeri din 1946. Însă între partid și general au apărut în scurt timp neînțelegeri, cauzate de viziunea diferită în privința tipului de sistem politic potrivit pentru Franță: de Gaulle susținea o formulă cu un executiv puternic, autonom față de parlament, pe când creștin-democrații doreau o republică parlamentară. În urma acestei dispute, de Gaulle a demisionat, acuzând atot-puternicia partidelor. MRP a rămas la guvernare și a reușit să influențeze semnificativ comisia care a elaborat constituția celei de a patra republici. După adoptarea Constituției, scena politică s-a modificat, în primul rând prin radicalizarea comuniștilor, apoi prin apariția partidului gaullist Rassemblement du peuple français (RPF). În aceste condiții, MRP s-a alăturat unei coaliții denumite A treia forță, care grupa partide de centru stânga și de centru dreapta, ce doreau să protejeze a patra republică de solicitările comuniștilor și gaulliștilor. În această coaliție, creștin-democrații au deținut funcțiile de prim-ministru sau de ministru de externe, prin Georges Bidault și Robert Schuman.

Spre deosebire de partidele creștin-democrate din alte state vest-europene, MRP a evitat orice referință creștină sau confesională în programul său, iar relația cu clerul francez a fost mai degrabă rezervată, cel puțin la nivel formal.

MRP, ca partid creștin-democrat, nu a avut o viziune clar europeană în primii ani de după război: liderii acestui partid doreau refacerea prestigiului Franței în lume, considerând relațiile trans-atlantice la fel de importante ca cele din zona europeană. În perioada 1944-1947, MRP a avut chiar poziții naționaliste în chestiuniile legate de politica externă, solicitând măsuri precum dezmembrarea Germaniei, internaționalizarea bazinului Ruhr sau controlul Saar-ului de către Franța. Debutul războiului rece, condițiile interne și internaționale au modificat treptat viziunea liderilor partidului în privința proiectelor pan-europene. Opinăm că accederea MRP la guvernare, nevoia de soluții privind refacerea economică, dar și stabilizarea situației politice în Europa au constituit motive pentru schimbarea de optică a liderilor partidului. Începând cu 1948-1949, creștin-democrații francezi au fost tot mai atrași de diferitele viziuni federaliste sau unioniste europene. Cu toate că poziția lor devenea tot mai europeană, liderii MRP, la fel ca și alți creștin-democrați din Europa nu aveau și planurile concrete de realizare a proiectelor integraționiste. Robert Schuman a fost acela care a îndreptat partidul spre o poziție europeană fără nici un fel rezerve și a identificat soluția de cooperare efectivă la nivel european. Proiectul lui Monnet, prezentat lui Bidault, prim-ministru în acel moment, precum și altor lideri ai partidului, a fost privit, în primele momente, cu o anumită indiferență, chiar și critic. Robert Schuman a fost acela care a realizat oportunitatea oferită de proiectul lui Monnet și care a decis să îl facă public, la 9 mai 1950. Ulterior, valențele creștin-democrate din proiect, precum și solidaritatea partidului au înlaturat orice reticențe și MRP a devenit principalul suporter al planului Monnet.

Schuman a fost susținut în implementarea planului său în special de membrii de partid care proveneau din sindicatele creștine, sindicate care, înainte de război avuseseră numeroase contacte cu sindicatele creștine din Belgia și Germania.

Schuman ceruse, înainte de prezentarea planului său în parlamentul francez și acordul lui Adenauer.

Tabel 4. Rezultatele alegerilor parlamentare din Franța,

1945-1962

Notă:

– MRP – Mouvement républicain populaire, UNR – Union pour la nouvelle République, SFIO – Section française de l'Internationale ouvrière, PCF – Parti communiste français, PR – Parti radical, UDCA – L'Union de défense des commerçants et artisans, Parti Républicain de la Liberté

– Rezultatele depind de la sursă la sursă, in funcție de însumarea procentelor doar în metropolă sau incluzând și teritoriile de peste mări.

Sursă:

http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/leg5rep.asp#1leg;

http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/leg4rep.asp#liste1; calcule proprii.

În continuare, MRP a devenit partidul francez cel mai atașat proiectelor comunitare din anii '50. Se poate spune, de fapt, că acestui partid i se datorează o bună parte din succesul tratatului CECO, din următoarele considerente: în timp ce în celelalte cinci state semnatare ale acestui document exista un consens în privința necesității acestuia, în Franța o serie de partide se opuneau proiectelor comunitare sau le-au acceptat cu multiple obiecții. Cum un astfel de proiect nu putea reuși dacă nu îngloba și Franța, opinăm că acesta nu ar fi reușit dacă MRP și un grup de lideri cu viziuni comunitare, de diferite culori politice, nu își alăturau eforturile în scopul realizării proiectelor europene comune. Dintre toate forțele politice prezente pe scena Adunării naționale, doar deputații creștin-democrați au susținut fără obiecții proiectul CECO. La votul dat pentru adoptarea Tratatului de la Paris, din cele 376 voturi pentru, 87 au provenit de la MRP, acesta fiind singurul partid care nu a avut nici un vot contra sau abținere.

Deși tratatul comunității de apărare sau planul Pleven nu era un proiect inițiat din zona creștin-democrată, totuși MRP a fost principalul susținător și al acestui al doilea proiect comunitar. Cu toate că acesta nu a beneficiat de votul unanim al creștin-democraților francezi (80 de voturi pentru, 2 împotrivă, 4 abțineri), MRP a fost singurul partid care, cu excepția celor șase voturi, a susținut fără rezerve planul Pleven. Dacă la votul exprimat pentru Tratatul de la Paris, alături de deputații MRP au votat cu rezerve și majoritatea socialiștilor, centriștilor și agrarienilor, la votul din august 1954, creștin-democrații au reprezentat singurele voci ferme favorabile noului proiect: peste jumătate dintre deputații socialiști au votat împotrivă, la fel ca și centriștii. Doar în cazul independenților și agrarienilor numărul voturilor pozitive l-a depășit pe cel al voturilor negative. MRP a fost atât de vehement în poziția sa pro-europeană încât în rândul opiniei publice principala etichetă atribuită acestui partid era aceea de "european".

Poziția net pro-europeană a MRP nu a rămas fără urmări: la alegerile din 1956, partidul, care a avut ca principala temă de campanie tema euroropeană, a fost sancționat de electorat, partidul pierzând aproape două procente și 12 deputați față de alegerile din 1951.

MRP a rămas însă fidel proiectelor comunitare, astfel că deputații acestui partid au votat în unanimitate rezoluția care autoriza guvernul francez să negocieze proiectul de tratat Euratom, precum și la votul privind adoptarea Tratatului de la Roma, deși în guvernul acelui moment nu se găsea nici un creștin-democrat, MRP fiind în opoziție.

Trebuie subliniat că ceea ce avea să devină Politica Agricolă Comună fusese schițat în tratatul CEE preluându-se proiectul propus de Pierre Pflimin în 1951, la acel moment ministru creștin-democrat al agriculturii.

Însă MRP își pierduse o bună parte din electorat, iar reintrarea lui De Gaulle în prim-planul scenei politice franceze nu a făcut decât să accentueze acest declin. Într-o primă fază, MRP s-a alăturat coaliție care îl susținea pe general, însă la alegerile din 1958, deși partidul a obținut același scor ca și în 1956 (11%), nu a reușit să trimită în Adunarea națională decât 57 de deputați, față de 87 doi ani mai devreme, scădere explicabilă prin modificarea sistemului electoral, transformat din unul de tip proporțional într-unul majoritar. Adversitatea dintre MRP și de Gaulle era cu atât mai curioasă cu cât generalul avea viziuni apropiate de catolicismul social, singurul punct important în care poziția partidului și a generalului difereau fiind cea privind chestiunea europeană.

La votul de investitură acordat de MRP lui De Gaulle, una dintre condițiile puse de creștin-democrați generalului a fost aceea de respectare și de punere în aplicare a tratatelor comunitare recent intrate în vigoare, condiție acceptată de viitorul prim-ministru. În urma venirii în fruntea guvernului a generalului, o serie de politicieni creștin-democrați au fost cooptați în guvern.

În 1962, MRP a fost invitat să participe în coaliția de guvernare condusă de Georges Pompidou, astfel că 5 lideri ai partidului au ocupat posturi ministeriale. Obiectivul acestora era de a susține și a imprima mai multă consistență eforturilor de integrare europeană a Franței. De Gaulle vorbea la rândul său de Europa, dar nu în sens comunitar, ci ca despre o entitate capabilă să devină autonamă militar de SUA. Nu în ultimul rând, viziunea comunitară a generalului se reducea doar la o relație privilegiată cu Germania.

Aceste proiecții au fost de altfel expuse public, în cadrul unei conferințe de presă a președintelui Franței, din 15 mai 1962. Acesta a ironizat instituțiile și mecanismele comunitare, numind limbajul folosit în demersurile integraționiste ca fiind un “volapük”, adică un limbaj inexistent, inventat și folosit de câțiva inițiati. Ca urmare a conferinței de presă, considerând că principiile fundamentale pentru care milita MRP au fost atacate, cei cinci miniștri creștin-democrați și-au înaintat demisiile.

Belgia

Belgia a fost țara în care creștin-democrația a avut fost unul din principalele curente politice, încă de la fondarea statului, partidul creștin-democrat apărând încă de la cucerirea independenței, în 1831. Sub denumirea de Partid Catolic, creștin-democrația a obținut constant, timp de decenii, scoruri electorale impresionante, de peste 40%. Aceste rezutate i-au permis PC să dețină poziția de prim-ministru neîntrerupt, din 1884 până în 1937. Mutațiile produse de al doilea război mondial i-au obligat însă pe creștin-democrații belgieni să opereze câteva reforme în partid. Astfel, în primul rând s-a renunțat la denumirea de Partid Catolic, care făcea trimitere spre o pozționare mult prea confesională. Apoi, luând seama de diferențele lingvistice și regionale existente, noul partid a primit două denumiri: Christelijke Volkspartij/ Parti Social Chrétien (CVP/PSC), iar partidul a devenit unul popular, cu apel către toate grupurile din societatea belgiană. Nu în ultimul rând, în 1945 partidul a propus un nou program politic, așa numitul "Program de Crăciun". Ajutat de aceste reforme, partidul a revenit în prim-planulo scenei politice belgiene, reușind să obțină, până în anii '70, o medie de 40% la alegeri.

Tabel 5. Rezultatele alegerilor parlamentare din Belgia,

1946-1961

Notă:

– CVP/PSC – Christelijke Volkspartij/ Parti Social Chrétien; BSP/PSB – Parti Socialiste belge/ Belgische Socialistische Partij; PVV/PLP – Partij voor Vrijheid en Vooruitgang/ Parti de la Liberté et du Progrès; VU – Volksunie; KPB/PCB – Kommunistische Partij van België/ Parti Communiste de Belgique.

Sursă:

http://www.parties-and-elections.de/belgium2.html, calcule proprii.

Creștin-democrații belgieni au fost susținuți în acțiunile lor politice atât de clerul catolic (deși după reorganizarea partidului după război, legăturile formale cu biserica au fost atenuate), cât și de nenumăratele organizații de bătrâni, femei, tineri, asociații de întrajutorare, societăți ale fermierilor, dar cu precădere de sindicatele muncitorești catolice, mai puternice și mai numeroase chiar decât cele socialiste. De altfel, sistemul de protecție socială a fost, spre deosebire de alte state, administrat de această rețea de sindicate și asociații și nu de guvern. Cu precădere în zona flamandă asociațiile muncitorești creștine erau puternice și cu un cuvânt important în viața partidului; în zona valonă, partidul avea o componentă importantă din zona clasei de mijloc, a burgheziei mici și mijlocii. Această structurare a bazei partidului a făcut ca, pe lângă diferențiele etnice, să se adauge și cele clasice. Creștin-democrații flamanzi, fiind legați de sindicatele muncitorești, se situau pe poziții de centru-stânga, pe când valonii aveau opinii politice situate în zona dreptei. Nu în ultimul rând, Valonia fusese, pentru o bună perioadă, mai industrializată față de Flandra, căreia îi era caracteristică o economie mai degrabă agrară.

Consecvenți principiilor creștind-deomocrate, dezvoltate în Programul de Crăciun, creștin-democrații belgieni acționau la nivelul a două paliere politice: cel local/regional și cel supranaținal. Statul era privit cu suspiciune, dar nu din motivele care îi făcea pe liberali adversari ai statului, ce pentru că statul nu era o comunitate organică, tradițională. Nu în ultimul rând, aplicarea principiului separației bisericii de stat i-a făcut pe mulți creștin-democrați să își întărească crezul că statul nu este altceva decât un adversar al bisericii și al credinței.

Prima instituție internațională pe care creștin-democrații au văzut-o ca soluția finală pentru pacea mondială a fost ONU (fapt menționat și în programul de Crăciun). Dar introducerea dreptului de veto în Consiliul de Securitate i-a convins pe aceștia că ONU nu reprezintă soluția așteptată. Asteptările acestora în domeniul politici externe s-au îndreptat, așadar, către Europa occidentală. Belgienii au fost, poate, cei mai fervenți susținători ai proiectelor care au fost propuse în finalul anilor '40 și deceniul următor. Guvernul belgian (fie că a fost condus de socialiștii, prin Paul Henri Spaak, fie de creștin-democrați) a aderat la toate tratatele sau înțelegerile propuse în zona euro-atlantică. Creștin-democrații belgieni au susținut aderarea la Tratatul de la Bruxelles (precursorul NATO), la fondarea Organizației Europene de Cooperare Economică, care urma să coordoneze Planul Marshall și la NATO.

Totuși, creștin-democrații erau, inițial, în favoarea unor tratate care să cuprindă și SUA, văzute ca singurele capabile să apere Europa occidentală împotriva unei posibile invazii sovietice. Însă după înființarea CECO, care părea că reprezintă o formulă de cooperare viabilă și care nu contravenea alianțelor euro-atlantice, creștin-democrații belgieni au devenit favorabili formelor europene de integrare, și în multe cazuri, suporterii cei mai fervenți ai acestora. Cu precădere creștin-democrații flamanzi militau pentru proiectele care aveau ca finalitate federalizarea Europei. Atașamentul creștin-democraților belgieni pentru diferitele proiecte comunitarea a permis acestora să dețină poziții de vârf în organismele transnaționale de partide. Astfel, Jules Soyeur a fost secretarul-general al nou înființatei NEI (1947-1949), iar poziția de președinte a NEI a revenit unor belgieni pentru aproape 2 decenii, prin August de Schryver (1949-1959) și Théo Lefèvre (1960-1965). Nu în ultimul rând, Robert Houben a avut un aport doctrinar consistent în cadrul NEI, fiind, cu ocazia a mai multor congrese, raportor.

Creștin-democrații belgieni au fost consecvenți cu poziția favorabilă unității europene, comună tuturor partidelor creștin-democrate europene. Prin urmare, au aderat imediat la proiectul care urma să ducă la CECO. Totuși au existat câteva voci în interiorul partidului și al grupurilor parlamentare din cele două camere, care, fără să se opună aprioric proiectului, au exprimat anumite temeri legate de efectele CECO asupra pieței și forței de muncă din Belgia, ridicând și obiecții de ordin constituțional.

Cu toate acestea, votul în camera inferioară a fost net favorabil adoptării Tratatului de la Paris, doar cațiva deputați socialiști, precum și cei comuniști votând împotrivă sau abținându-se.

Trebuie remarcată atitudinea din timpul votării a lui Spaak și a socialiștilor grupați în jurul său, aceștia votând fără ezitare în favoarea adoptării tratatului, în plus Spaak depunând eforturi serioase pentru a-i convinge pe socialiștii anti-tratat de utilitatea acestuia și de perspectivele pe care acesta avea să le ofere.

Creștin-democrații belgieni au avut o poziție specială în setul de eforturi și acțiuni care au dus la diferitele tratate și politici comunitare. Astfel, aceștin nu s-au mulțumit doar să participe la îmbunătățirea proiectelor propuse de francezi sau germani, ci au fost chiar inițiatorii multora dintre proiectele comunitare.

După intrarea în vigoare a tratatului CECO, creștin-democrații belgieni au fost constant în favoarea unui avans în domeniul integrării mult mai semnificativ. Un gest al acestora a fost acela de critica atitudinea prea puțin combativă a Înaltei autorități, cerând totodată, sporirea puterilor acestora. În continuare, începând cu 1954, liderii creștin-democrați au propus crearea unei uniuni vamale, pe modelul celei existente în Benelux, prin extinderea CECO.

O parte dintre acești creștin-democrați au solicitat chiar politici de protecție socială pentru cei afectați de CECO. Cu toate acestea, în partid exista un mic grup de opozanți la proiectele comunitare, care, deși a votat în favoarea CECO, a respins planul Pleven, precum și rezoluția privind tratatul Euratom.

Olanda

Societatea olandeză a fost structurată în urma a două clivaje: cel religios și cel de clasă. Clivajul religios, respectiv divizarea societății în funcție de convingerile religioase a fost cel ce a dominat Olanda în a doua jumătate a sec. XIX-lea și a influențat semnificativ polarizarea din Olanda dintre 1917 și 1967.

Principalele curente care au dominat parlamentul olandez, la mijlocul secolului al XIX-lea erau cel conservator și cel liberal. În cadrul grupului conservator s-au augmentat, treptat, diferitele curente creștin-democrate. Astfel, primul partid creștin-democrat înființat în Olanda, ARP, a fost fondat de foști conservatori, în 1879. Denumirea partidul vine de la opoziția fondatorilor la ideile propagate în urma revoluției franceze (ni Dieu, ni maître). Anumite fricțiuni interne au cauzat plecarea unui grup de lideri din partid, iar aceștia, împreună cu câteva partide minore de factură religioasă au fondat, în 1908, CHU (Christelijk-Historische Unie). Societal, cele două partide s-au structurat în jurul clivajului existent în cadrul protestantismului olandez: CHU era susținut de olandezii reformați, pe când ARP de cei calviniști.

Tabel 6. Rezultatele alegerilor parlamentare din Olanda,

1948-1963

Notă:

KVP – Katholieke Volkspartij, ARP – Anti-Revolutionaire Partij, CHU – Christelijke-Historische Unie; PvdA – Partij van de Arbeid; VVD – Volkspartij voor Vrijheid en Democratie; CPN – Communistische Partij Nederland.

Sursă:

– http://www.parties-and-elections.de/netherlands2.html; calcule proprii.

Politic, catolicii au fost atașați de liberali o bună parte din secolul al XIX-lea. Explicația acestui fapt rezidă în trecutul istoric, mai precis în perioada republicii olandeze, când protestanții, deși în minoritate, dețineau poziții importante în domeniul politic și economic. Astfel, catolicii au sperat ca alături de liberali să poată obține suficiente drepturi și libertăți. Unul din succesele acestora a fost completa libertate religioasă, ceea ce a dus la repunerea în drepturi a clerului catolic și oficializarea de jure a acestui cult. Ulterior însă, catolicii s-au distanțat de liberali, în principal din cauza opoziției acestora privind înființarea de școli confesionale catolice. Deși spre finalul secolului catolicii erau autonomi din punct de vedere politic, totuși aceștia au ezitat să se organizeze într-un partid propriu.

Cu toate că aveau un trecut presărat de adversități, catolicii au început să colaboreze cu protestanții în plan politic și parlamentar, principala temă fiind, inițial, cea privind școlile confesionale. În fine, în 1926 catolicii și-au înființat propriul partid, RKSP, care a participat fără întrerupere la guvernare până în 1939, când alianța dintre catolici și protestanți a luat sfărșit, pentru mai bine de un deceniu. În 1918, pentru prima dată în istoria Olandei, șeful guvernului a devenit un catolic, Charles Ruijs de Beerenbrouck.

Și după al doilea război mondial, partidele olandeze au funcționat în cadrul acelorași linii de demarcație extrem de rigide, în interiorul acelui sistem de polarizare (pilarisation), care în esență însemna organizarea societății în funcție de confesiuni și ideologii politice. Astfel, fiecare grup confesional important sau grup socio-profesional își avea propriul partid (sau era reprezentat de un partid), ceea ce explică volatilitatea electorală scăzută timp de decenii. Patru au fost, astfel, polii, fiecare reprezentând câte o sub-cultură: protestanții, catolicii, socialiștii și liberalii. Această polazare explică și existența a 3 partide creștin-democrate, KVP, ARP și CHU. KVP (Katholieke Volkspartij) reprezenta electoratul catolic, iar faptul că acest partid recepționa aproximativ 30% din voturi se datora tocmai acestei polarizări, 30% dintre olandezi fiind de confesiune catolică.

În planul politicilor europene, creștin-democrații olandezi, chiar grupați în 3 partide, au susținut, la fel că și tovarășii lor de idei din celelalte 5 state fondatoare, proiectul CECO. Dar spre deosebire de alte parlamente, în cel olandez susținerea proiectului comunitar a fost aproape totală, singuri care au votat împotrivă fiind comuniștii. Printre puținele temeri exprimate de olandezi cu privire la noua construcție era cea privind puterea prea mare deținută de Consiliul de Miniștri, ceea ce ar fi putut afecta interesele Olandei; totuși, acești sperau că interesele statelor mai mici vor putea fi protejate pe cale legală, prin intermediul Curții de justiție, de la care se aștepta să devină o copie europeană a Curții supreme a SUA.

Creștin-democrații olandezi au sprijinit pe mai departe eforturile integraționiste, însă doar cei grupați în KVP (partidul catolic) le-au susținut fără rezerve. Aceștia au solicitat extinderea CECO și în alte domenii, iar după conferința de la Messina au solicitat ca viitoarele acțiuni comunitare să fie desfășurate exclusiv sub coordonarea unor instituții supranaționale.

În ciuda viziunilor politice parțial diferite, cele trei partide confesionale au încercat să colaboreze în plan politic și guvernamental, dar aceste încercări nu s-a bucurat mereu de succes. Marginalizat în perioda interbelică, perioadă dominată de partidele protestante, KVP a devenit partidul principal olandez până în anii '70. Din mai multe motive însă acesta a preferat să colaboreze în primii ani postbelici cu socialiștii. Carl Romme, liderul KVP după război, nu agreea colaborarea cu partidele protestante, din motive de adversitate confesională. O altă sursă de neînțelegeri o reprezenta politica externă, mai exact decolonizarea Indoneziei. Cele două partide protestante s-au opus decolonizării, spre deosebire de catolici, ceea ce le-a marginalizat pe scena politică pentru câțiva ani.

Pe de altă parte, teama de comunism (mai ales în contextul războiului rece) și de alunecare a electoratului spre stânga a constituit unul din principalele motive pentru care catolicii au preferat o coaliție cu socialiștii, considerând că fiind la guvernare, aceștia vor rămâne în zona unei stângi moderate. Nu în ultimul rând, anumite similitudini doctrinare i-au apropiat pe catolici de socialiști. KVP propunea, printre altele un set de politici sociale și o intervenție limitată a statului, necesară pentru corijarea unor situații de criză economică, iar din acest punct de vedere, apropierea de PvDA părea mai ușoară decăt de partidele protestante sau liberale, favorabile unui stat neintervenționist. În aceste condiții, socialistul Willem Drees a deținut funcția de prim-ministru al Olandei pentru un deceniu (1948-1958).

Luxemburg

Tabel 7. Rezultatele alegerilor parlamentare din Luxemburg,

1945-1964

Notă:

CSV – Chrëschtlech Sozial Vollekspartei; LSAP – Lëtzebuerger Sozialistesch Arbechterpartei; DP – Demokratesch Partei; KPL – Kommunistesch Partei Lëtzebuerg.

Sursă:

http://www.elections.public.lu; calcule proprii.

Nici în Luxemburg poziția creștin-democraților față de plănuitul tratat CECO nu era diferită: atât poziția ideologică, cât și calcule pragmatice îi făceau pe aceștia profund atașați ideilor integraționiste. Socialiștii și liberalii au aderat, doar din considerente economice (dar nu și ideologice) la planul Schuman, astfel că votul din parlamentul luxemburghez a întrunit cea mai netă majoritate în favoarea acestuia din toate cele 6 state fondatoare: 47 de voturi pentru, 4 împotrivă (comuniștii) și o abținere. La fel au votat creștin-democrații și planul Pleven, precum și rezoluția privind Euratom-ul. Mai mult, spre deosebire de alte partide creștin-democrate, care au acceptat aceste tratate solicitând și diferite amendamente, CSV nu a avut decât puține solicitări de această natură.

Creștin-democrații la nivelul instituțiilor europene

Parlamentul European

Nu se poate vorbi despre curente politice la nivelul Uniunii Europene fără a sublinia importanța Parlamentului European în această dezbatere. Primul obiectiv al celor care au proiectat comunitățile a fost, evident, realizarea unei osaturi instituționale viabile. Diferite proiecte anterioare, printre care care cea mai cunoscută a fost puțin eficienta Ligă a Națiunilor, nu puteau oferi un exemplu de urmat. Sistemul instituțional care putea totuși servi drept cel mai bun model posibil a fost cel național, cu varianta clasică a unui parlament, a unui guvern și a unei administrații centrale profesioniste. Dar din vari motive, acesta nu putea fi preluat identic. Astfel, daca modelul era democrația reprezentativă, acționând pe baza principiului separației puterilor în stat, în cazul unei construcții suprastatale mecanismele trebuiau modificate.

Deoarece în planul relațiilor internaționale guvernele sunt principalii actori (cel puțin la nivelul anilor '50), tot guvernul național a fost luat în calcul la începuturile construcției europene. Astfel, s-a creat o melanj între modelul politic național, cu parlament, guvern și aparat judiciar și modelul relațiilor internaționale, cu guvernele în plan central, toate dublate de un organism cu totul nou, cu rol de execuție și control. Primele instituții au fost, așadar, Înalta Autoritate, Consilul de Miniștri și Adunarea Comună, completate de o Curte de justiție.

Adunarea Comună fost prevăzută încă de la început în tratatele comunitare. Una din particularitățile construcției comunitare a fost aceea că instituțiile au fost concepute pentru coordonarea unui “domeniu îngust, în ciuda importanței sale – producția cărbunelui și a oțelului”. De aceea, deși se vorbește despre sistemul politic al Uniunii Europene, iar unii cercetători îl tratează identic cu sistemul politic al unui stat, acesta nu are aceași formă cu a unui sistem politic în sens clasic. În acest ultim caz, indiferent de varianta prezidențială sau parlamentară, policy making-ul se desfășoară pe aceleași coordonate: alegerile în care principalii actori sunt partidele au ca rezultat un parlament (uni- sau bi-cameral), acesta, structurat în două mari grupuri, majoritatea și opoziția, desemnează un guvern (cu excepția sistemelor prezidențiale), care apoi, singur sau în colaborare cu un șef de stat, asigură realizarea treburilor publice. Evident, nu acesta a fost mecanismul imaginat în anii '50. Deși funcția acestui for ar fi fost aceea de a asigura o legitimitate democratică noii organizații, în realitatea acest obiectiv a fost subminat din două motive: în primul rând, Adunarea Comună (cum s-a numit timp de un deceniu) era formată din delegați ai parlamentelor naționale, nu din reprezentanți aleși direct; în al doilea rând, puterile conferite acestui for erau mai degrabă simbolice, singurele instituții cu rol decizional fiind Comisia și Consiliul de Miniștri.

Adunarea Comună era alcătuită din membrii proveniți din parlamentele naționale a celor șase state fondatoare, deciziile sale având un rol consultativ. De aceea, s-ar putea spune că istoria Parlamentului European este de fapt istoria eforturilor acestuia pentru a obține puteri mărite și egalitate instituțională cu Comisia și Consiliul.

Unica putere reală, demiterea Înaltei Autorități, ulterior Comisia Europeană, nu a fost pusă în aplicare niciodată. Explicație pentru putere politică scăzută a Adunării Comune, în raport cu Consiliul și Comisia, în afara explicațiilor oferite de tratate, constă în mecanismele politice la nivel național. Astfel, Înalta Autoritate (Comisia) era alcătuită din membri nominalizați de guvernele naționale. La rândul său, Consiliul de Miniștri era alcătuit din membrii guvernelor naționale, pe domenii. Cum, în mod evident, guvernele erau alcătuite din liderii partidelor aflate la guvernare, iar în parlamentele națioale activau membri de partid din linia a doua, exista o clară preeminență a guvernelor asupra delegaților din Adunarea Comună.

Însă Tratatul de la Roma conținea și o prevedere de viitor: după aranjamentele necesare, Parlamentul European urma să fie ales prin vot universal direct în toate statele. În 1976 a fost semnat Actul privind alegerea reprezentanților prin sufragiu direct și universal. Ratificat până în 1978 de toate cele 9 state membre, a dus la primele alegeri directe ale Parlamentului European. Un aspect aparent minor, dar este prima oară când cetățenii Europei sunt legați în mod direct de instituțiile europene. Deși săvârșită cu mijloace politice, construcția europeană a vizat inițial obiective eminamente economice. Odată cu alegerea directă a Parlamentului și cu acordarea de noi puteri acestuia începând cu anii ’80, Comunitatea Europeană capătă și trasături politice evidente. Se pare că aceste considerente au fost avute în vedere și de către creatorii tratatelor fondatoare când au stabilit desemnarea direct de către cetățeni a parlamentarilor europeni. Au trecut însă peste două decenii de la fondarea Comunităților europene până ca aceste alegeri să poată fi organizate.

Deși Tratatul CEE stabilea pricipiul alegerilor directe, diferite rațiuni au amânat momentul acestora. Nugent a identificat două dintre acestea. Pe de o parte, a fost poziția unor guverne (Franța, ulterior Danemarca și Marea Britanie) care considerau că alegerile directe au un caracter supranațional și că vor fi urmate probabil de noi reforme în favoarea Parlamentului. Pe de altă parte, chiar și după acceptul de principiu al tuturor statelor, au existat amânări cauzate de absența uniformității sistemelor electorale naționale, aspect nereglementat încă de atunci. Într-un final, primele alegeri directe ale PE au avut loc în 1979.

Din cauza modului original de construcție instituțională, Adunarea Comună a avut, de asemenea, o evoluție particulară. Deși nu avea același rol ca al unui parlament clasic, cu principală sarcină desemnarea și controlul executivului, precum și elaborarea legislație, Adunarea Comună a preluat organizarea parlamentelor naționale. Astfel, existau un Birou, comisii de specialitate și grupuri parlamentare. Cu toate că membri parlamentului erau desemnați de parlamentele naționale, aceștia nu s-au grupat pe criterii naționale, ci pe criterii doctrinare.

Primul parlament comunitar s-a reunit în 1952, de îndată ce Tratatul pentru instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a intrat în vigoare. În loc să se grupeze pe delegații naționale, delegații au format grupuri în funcție de apartenența doctrinară, respectând regula din parlamentele naționale. Aceste grupuri au constituit germenii a ceea ce va constitui peste două decenii primele forme partidice supranaționale. Unii autori identifică trei niveluri a activității politice de partid la nivelul PE: cel transnațional, grupurile politice și cel național. Hix reduce la două dimensiunile activității partidelor în Uniunea Europeană – grupurile parlamentare și federațiile de partide (este adevărat, Hix se referă la capacitatea EU de a dezvolta activitatea europeană a partidelor doar prin instrumente comunitare sau europenizare).

Primele grupuri politic formate în Adunarea comună reproduceau practic principalele curente care dominau dominau Europa anilor ’50 ideologic și electoral: creștin-democrații, socialiștii și liberalii.

Deși structurate politic încă de la primele ședințe, aceste grupuri parlamentare nu au reușit în rolul pe care teoria politică îl alocă grupurilor parlamnetare: formularea și susținerea unor politici de partid la nivel european.

Stagnarea se poate explica prin lipsa de puteri politice a PE, fluctuația parlamentarilor (aceștia, membri ai parlamentelor naționale, erau delegați sau revocați în funcție de alegerile naționale; or chiar și în Europa celor șase, în fiecare an aveau loc alegeri în cel puțin o țară), delegarea de parlamentari din linia a doua a partidelor și mandatul dual al acestora, național și european, ceea ce presupunea un volum de muncă și timp alocat călătoriilor greu de surmontat.

De altfel, din punct de vedere simbolic, Adunarea Comună/Parlamentul European nu reprezenta foarte mult nici la nivelul elitelor politice sau guvernamentale ale aniilor '50-'60. În primii ani de după marea conflagrație mondială, Europa a fost martora unei val de organisme internaționale. Pe lângă ONU, statele din vestul și nordul Europei s-au asociat în diferite organizații pan-europene, toate cuprinzând și forme de adunări parlamentare în aranjamentul lor instituțional. Astfel, Consiliul Europei, înființat în 1949, se baza pe deciziile adoptate de Adunarea Parlamentară, un for cu o anumită greutate la acel moment. Consiliul Nordic (format în 1953) se compunea din parlamentari din cele 5 state scandinave. Adunarea Uniunii Europei Occidentale, înființată în 1954, reunea parlamentari din cele 6 state membre CECO și din Marea Britanie. Conferința parlamentară a NATO (organizație înființată în 1955), reunea aproximativ 180 de delegați din statele membre. Tot pe modelul Consiliului Nordic s-a înființat, în 1955, Consiliul Consultativ Interparlamentar al Benelux.

În doar câțiva ani s-au înființat, așadar, un mare număr de organizații regionale, multe dintre ele cu obiective mai ambițioase și cu perspective mai optimiste decât CECO. În aceste condiții, mulți dintre membri parlamentelor naționale făceau parte din aceste adunări reprezentative ale diferitelor organizații pan-europene, astfel că apartenența la Adunarea Comună nu constituia neapărat o chestiune de prestigiu.

Prima ședința a Adunării Comune a CECO a avut loc la 10 septembrie 1952, cei 78 de delegați reunindu-se la Strasbourg, locație ce a rămas până în prezent gazda ședințelor în plen a europarlamentarilor.

Delegații au fost selectați din rândul membrilor parlamentelor naționale, cvasi-majoritatea acestora oferindu-se volutari, entuziasmați de perspectiva unui nou instrument de cooperare europeană. Cum în 1953 delegații au decis să se grupeze în funcție de culoare politică, nu de apartenență națională, Adunarea Comună a dat un prim semnal conform căruia ruta aleasă de aceasta în configurația instituțională va fi una de factură supranațională, nu interguvernamentală. Cu toate acestea, în mod formal, timp de câțiva ani, delegații au fost dispuși în sala de ședință în ordine alfabetică, nu în funcție de țara sau grupul politic de proveniență.

Cu tot entuziasmul și bunele intenții ale delegaților, Adunarea Comună a realizat puține în ceea ce privește articularea unor impulsuri care să contribuie la dinamizarea proiectul comunitar.

Proiectul comunitar nu a eșuat însă. Deși Adunarea Națională din Franța a respins ceea ce se prefigura ca o a doua etapă în procesul unei și mai largi cooperari europene (planul Pleven), succesul CECO a avut ca și consecința dorința liderilor politici europeni din cele 6 state de a extinde domeniile de cooperare. Astfel, în 1955, la doar un an de la votul francez, în cadrul conferinței de la Messina a miniștrilor de externe a statelor CECO au început convorbirile care aveau ca scop finalizarea unui nou proiect comunitar. Pentru o mai mare eficiență, conferința de la Messina a stabilit formarea comisiei Spaak, care să se ocupe de detaliile acestui nou proiect. La doar un an de la Messina, proiectul era finalizat, ceea ce permis începerea negocierilor între guvernele celor 6 state membre CECO. Tratatul de la Roma, privind înființarea Comunității Economice Europene și a Euratom a fost semnat în martie 1957 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Deși tratatul extindea domeniile în care instituțiile europene (Comisia, cum se va numi începând cu 1958 și Consiliul) își puteau exercita puterile, Adunării Parlamentare (noua denumire a forului reprezentativ) i-au fost păstrate aproape intacte atribuțiile simbolice propuse de Tratatul de la Paris. Mai mult de atât, Tratatul de la Roma propunea un alt organism cu un rol aproape identic cu cel al Adunării Parlamentare, Comitetul Economic și Social. Singura diferență în modalitatea de relaționare cu cele două instituții "importante", Comisia și Consiliul, era posibilitatea AP de a își exprima opinia asupra propunerilor Comisiei și care urmau să fie adoptate de Consiliul fără a avea vreo limitare temporală, pe când EcoSoc trebuia să-și formuleze opinia în interiorul unui termen. În fine, o altă modificare fața de Tratatul de la Paris, cantitativă de această dată, stabilea creșterea numărului de parlamentari de la 78 la 142.

Anii '60 nu au adus îmbunătățiri semnificative ale puterii Adunării Parlamentare, cu excepția a două decizii. Deși opiniile sale aveau un rol pur consultativ, în 1960, Adunarea Parlamentară a adoptat o rezoluție care cerea fuzionare celor trei Consilii de Miniștrii (a celor trei comunități), precum și fuziunea Comisiilor CCE și a Euratom cu Înalta Autoritate a CECO. Tratatul privind fuziunea Comisiilor și Consiliilor a fost semnat în 1965, și cu toate că contribuția Adunării Parlamentare a fost, totuși, minoră, nu se poate trece cu vederea intenția acestuia de a juca un rol mai mare în procesul de integrare europenă. În 1962, forul reprezentativ a luat decizia de a se denumi "Parlamentul European". Deși fără să afecteze structura sau relațiile instituționale, modificarea a avut un impact simbolic notabil.

Cu toate că Tratatul de la Paris conținea referințe privind alegerea directă a PE, iar Tratatul de la Roma statua clar acest lucru, primele alegeri directe nu s-au desfășurat decât în 1979. Forul legislativ suferea astfel, nu doar de o lipsă de putere derivată din tratate, dar și de legitimitatea informală ce ar fi putut veni o dată cu votul cetățenilor. Opinăm că acest aspect, alături de continua fluctuație a parlamentarilor, a constituit un alt factor major ce a afectat maniera de lucru și eficiența acestui organism.

Astfel, în perioada analizată (1952-1965), în statele membre ale CECO/CE au avut loc nu mai puțin de 15 de alegeri pentru parlamentele naționale. Tinând cont că prima reuniunea a AC avut loc în 1952, și că în 1958, numărul delegaților a crescut de la 78 la 142, rezultă că până în 1965, acest for a avut 17 componențe diferite. Astfel, componența inițială, cea de la prima reuniune, din 10 septembrie 1952, a fost modificată semnificativ în urma alegerilor din 1953 (Germania, Italia), 1954 (Luxemburg, Belgia), 1958 (Italia, Franța, Belgia), 1961 (Germania, Belgia) sau 1963 (Italia, Olanda).

Componența politică a Adunării Parlamentare, ulterior a PE, este dificil de stabilit, din motivele indicate anterior. Totuși, pe baza rezultatelor la alegeri, respectiv a alcăturii parlamentelor naționale la diferite moment, se poate deduce că cel mai important grup parlamentar a fost cel al creștin-democraților. Acesta dispunea de aproximativ 40-45% din mandatele parlamentare. Cel de-al doilea grup major al Adunării Parlamentare era cel al socialiștilor. Liberalii, al treilea grup ca mărime, a reușit în 1959 să îi depășească pe socialiști, beneficiind de o conjunctură favorabilă, datorată situației din Franța. Astfel, grupul acestora a fost întărit de parlamentarii gauliști, în timp ce socialiștii francezi, care au obținut doar 10% din mandate la alegerile din Franța din 1958, și-au diminuat considerabil aportul în cadrul grupului socialist. Clasamentul s-a restabilit în 1962, când cei 14 parlamentari gaulliști au preferat să părăsească grupul liberal și să activeze ca independenți. Cum numărul minim necesar pentru înființarea unui grup era de 17, aceștia depus eforturi pentru a convinge PE pentru diminuarea acestui prag. În 1965, cererea acestora a fost acceptată, astfel că în PE s-a mai înființat un grup, cel al democraților europeni.

Trebuie remarcată absența comuniștilor francezi și italieni din componența PE, cel puțin până în 1969. Spre deosebire de celelalte state membre, în care desemnarea euro-parlamentarilor se făcea proporțional cu configurația politică a parlamentului național de la un anumit moment, în Franța și Italia, echipa de delegați la PE era votată în plen, aspect care ducea la excluderea comuniștilor. Această metodă a generat discuții în Italia, ceea ce a făcut ca, între 1963 și 1968, delegația italiană să rămână nemodificată, chiar descompletată odată cu trecerea anilor.

Această preeminență a creștin-democraților le-a permis să dețină funcția de președinte a AC/AP/PE aproape în permanență până în 1965.

Tabel 8. Președinții AC/PE, între 1952-1965

Deși numeros și deținând și funcția de președinte al AC/PE, grupul creștin-democrat nu a reușit, în ciuda pro-eupenismului membrilor săi, să susțină procesul de integrare europeană și asta din lipsa puterii politice, după cum s-a arătat anterior. Ședințele de grup parlamentar se focalizau, în cele mai multe dintre cazuri, asupra unor chestiuni formale și care priveau activitatea curentă. De exemplu, într-o ședință a grupului creștin-democrat din 21 octombrie 1958, agenda discuțiilor a cuprins următoarele: poziția grupului fața de un raport al Comisiei, un raport privind zonele de liber schimb, un raport privind energia și numirea unor cenzori financiari ai grupului. Nici una dintre deciziile luate nu au vizat o acțiune în mod concret, ci exprimau doar susținerea sau opinia grupui față de problemele discutate. O altă reuniune a grupului, desfășurată în 19 ianuarie 1967, a avut pe ordinea de zi același tip de abordări: o comunicarea privind acțiunile recente întreprinse recent (desemnarea cenzorilor, excursie de studii în Olanda, o reuniune a UECD), chestiuni legate de producția de oțel și diverse (vezi anexa).

Datorită, în principal, faptului că dețineau majoritatea pârghilor din Consiliul de Miniștrii și din Comisia Europeană, pe de o parte, dar și din cauza lipsei de putere decizională a Parlamentului European, creștin-democrații nu au acordat o atenție sporită mecanismelor parlamentare, sau cel puțin, până în 1965 socialiștii au fost mai activi în ceea ce privește coerența acțiunilor din parlament, precum și colaborarea grupului parlamentar socialist cu partidele naționale. Cu toate acestea, începând cu 1958, liderul grupului creștin-democrat a fost invitat la reuniunile din cadrul "Conferințelor președinților și secretarilor-generali ai partidelor creștin-democrate", reuniuni ce se țineau în afara cadrului organizat al NEI.

Cu toate ca PE era, încă de la fondarea sa, o instituție supranațională, pozițiile delegațiilor naționale din interiorul fiecărui grup aveau un impact important asupra poziției grupului în general. Astfel, coeziunea internă a unui grup era alterată de contrângerile naționale. Cel mai afectat de pozițiile delegațiilor naționale era grupul creștin-democrat.

Consiliul de Miniștri

Conform Tratatului de la Paris, Consiliul de Miniștrii era principala instituție comunitară. Rolul acestuia era de a lua deciziile care urmau să fie puse în aplicare de Comisie și de a coodona politicile CE. Pentru că majoritatea deciziilor se luau prin unanimitate, crezul politic și atitudinea față de proiectele comunitare ale miniștrilor statelor membre era extrem de importantă.

Trebuie precizat că, datorită efectelor războiului, majoritatea politicienilor occidentali erau favorabili unor forme de cooperare europeană, indiferent de culoarea politică. Cei care se opuneau proiectelor europene erau politicienii de stânga, socialiști sau comuniști, apropiați de ideile Moscovei. Existau însă și politicieni de stânga care respingeau însă antiamericanismul și care considerau ca dăunătoarea apropierea de Uniunea Sovietică. Aceștia aparțineau unei stângi progresiste, pro-europene, care doreau impunerea ideologiei socialiste în cadrul sistemului existent, prin respectarea regulilor jocului democratic. Cu alte cuvinte, respingeau ideea marxistă a preluarii puterii prin revoluție, alegând calea alegerilor libere și a schimbarilor treptate. Cu toate acestea, nu se poate afirma că exista în cadrul socialismului occidental sau la nivelul liderilor socialiști o viziune unică și coerentă în privința realizării unei cooperări europene consisente. Însă dacă nu au avut o concepție unică privind Europa, precum creștin-democrații, socialiștii moderați nu au blocat proiectele comunitare.

Opinăm totuși că, de o importanță deosebită în realizarea proiectului comunitar, mai exact în demararea acestuia, a fost faptul că cvasi-majoritatea liderilor politici din perioada anilor 1950-1955-1958 erau creștin-democrați, iar guvernele celor 6 state fondatoare erau formate, uneori în coaliție de către partide creștin-democrate. Astfel, deși motorul primelor faze ale construcției europene a fost considerată alianța franco-germană, trebuie remarcat că după treceea MRP în planul secund al scenei politice franceze, binomul italo-german a fost acela care a asigurat impulsul necesar avansului proiectului comunitar.

Începând cu 1949, Germania s-a aflat sub dominația politică a creștin-democraților. Chiar dacă în coaliție cu partide minore precum DP sau FDP, creștin-democrații au fost aceia care au trasat liniile politicii interne sau externe. De altfel, până în 1966, Germania a avut doar doi cancelari, ambii provenind din CDU: Konrad Adenauer (1949-1963) și Ludwig Erhard (1963-1966).

Deși cu o scenă politică mai fragmentată, Italia a fost, la fel ca Germania, condusă de un șir de guverne de coloratură creștin-democrată (nouă guverne până în 1965) și cu primi miniștri provenind, fără excepție, din DC, iar politica pro-europeană a acestui partid era indubitabilă. În realitate, DC nu era un partid omogen, existând mai multe curente, de la conservatori la sindicalismul catolic, însă echilibrul era realizat de prezența în fruntea partidului a unor lideri centriști, precum De Gasperi, Fanfani sau Moro, toți trei pro-europeni. De altfel, De Gasperi, aflat în fruntea guvernului italian între 1946 și 1953, a dat impulsul necesar DC pentru ca partidul să adere fără echivoc la proiectul comunitar. După mandatul său guvernamental, De Gasperi a preluat, pentru câteva luni, până la decesul său din 1954, președinția Adunării Comune a CECO.

Deși fără o pondere a populației sau economică semnificativă, dar beneficiind de un curent creștin-democrat puternic, precum și de o stânga pro-europeană, Belgia a fost poate statul cel mai atașat de proiectul comunitar. Atașamentul belgienilor la ideea europeană, dar și faptul că reprezentau un stat mic, fără ambiții internaționaliste dăunătoare și fără capacitatea de a bloca proiectele de cooperare europeană la care a luat parte a făcut ca reprezentanțiilor acestui stat (creștin-democraților belgieni) să le fie încredințate conducerea diferitelor instituții sau organizații europene în dese situații. Astfel, în istoria de 42 de ani ai NEI/EUCD, din cei 10 președinți ai acestui organism, 3 au fost belgieni, mandatul lor totalizând 21 de ani. PPE a fost condus de doar 4 președinți, dintre care doi au fost belgieni, care au ocupat mandatul de președinte timp de 25 de ani din cei 32 scurși de la formarea acestui partid. Nu în ultimul rând, cvasi-totalitatea sediilor instituțiilor europene se găsesc la Bruxelles, denumită, poate pe drept cuvânt, capitala UE.

După al doilea război mondial, guvernarea a fost preluată de o largă coaliție condusă de socialiști. De altfel, două dintre mandatele de prim-ministru i-au aparținut lui Paul-Henri Spaak, care a fost cel mai logeviv premier în periaoda 1945-1949. Începând cu 1949, prima funcție din guvern, precum și conducerea diferitelor coaliții de guvernare a revenit, cu puține excepții, creștin-democraților, fie în varianta flamandă, fie valonă.

Deși curentul creștin-democrat a fost foarte bine reprezentat în Olanda, până în deceniul al șaptelea activând pe scena politică chiar trei partide, această țară este singura din grupul fondator de șase care nu a avut un prim-ministru creștin-democrat în perioada de mari prefaceri dintre 1950 și 1958. Începând cu 1948, șeful guvernului olandez a fost socialistul moderat Willem Drees. Acesta a condus un guvern de coaliție în care creștin-democrații dețineau o pondere importantă. Din 1959 și până în prezent, funcția de prim-ministru al Olandei a fost ocupată, cu două excepții, doar de politicieni creștin-democrați.

Cazul Franței este unul mai special. Ideiile pacifiste și pan-europene au dominat opinia publică franceză toată perioada interbelică. După marea conflagrație mondială, tot francezii, animați de viziuni umanitariste (sau uneori, de simple calcule practice), au fost aceea care au repus pe tapet diferitele formule de cooperare europeană. Deși având mult de suferit în urma ocupației germane, francezii au intuit că fără o Germanie membră a variatelor formule instituționale pan-europene aflate în discuție, acestea nu vor putea deveni viabile. Astfel, înainte oricăror negocieri multipartite, francezii au inițiat discuții informale cu liderii germani, în scopul definirii unor căi de acțiune comune. Principalii promotori ai unei politici pro-europene au fost creștin-democrații, doar că, spre deosebire de celelalte state fondatoare, din cauza fragmentării politice excesive, precum și a caracteristicilor specifice sistemului politic francez, aceștia nu au reușit să ocupe pentru mult timp funcții guvernamentale, spre finalul anilor '50 ponderea electorală a acestora reducându-se considerabil. Până la instaurarea celei de-a cincea republici și intrarea Franței sub influența generalului De Gaulle, creștin-democrații au reușit să ocupe postul de prim-ministru de 4 ori, însă pentru perioade scurte de timp: Schuman pentru 8 luni, în intervalul 1947-1948 și Bidault, pentru aceași perioadă, între 1949 și 1950; Schuman și Pflimlin au mai deținut această poziție interimar, pentru perioade scurte, de aproximativ una sau două săptămăni, în 1948 și respectiv 1858. Mult mai importantă în ecuația poziției Franței față de diferitele formule de cooperare europeană ce se prefigurau s-a dovedit însă ocuparea funcției de ministru de externe. După ce Georges Bidault a ocupat această poziție pentru câteva luni în guvernul provizorie, în 1946, din ianuarie 1947 acesta a preluat funcția până în iulie 1948. Din acel moment, ministru de externe a devenit colegul său de partid, Robert Schuman, care, în ciuda deselor schimbări de guvern a stat în Quai d'Orsay până în 1953, când a fost înlocuit chiar de predecesorul său, Georges Bidault. Acesta s-a ocupat de afacerile externe ale Franței până în iunie 1954. Astfel, din 1944 (dacă se iau în considerare și guvernele provizorii de după eliberare) până în 1954, cu excepția unei scurte perioade interimare, între decembrie 1946 și ianuarie 1947, când la cârma externelor s-a aflat Leon Blum, această importantă poziție a fost deținută de doi creștin-democrați.

Luxemburg a fost, alături de Belgia și Olanda, unul dintre statele care au susținut cu tărie orice variantă de proiect european. De altfel, cele trei au fondat Uniunea vamală Benelux încă din septembrie 1944, tratatul fiind semnat la Londra de către guvernele în exil. Anterior acestei uniuni, între Luxemburg și Belgia a existat o Uniune economică și monetară, având la bază un tratat semnat în 1921 și intrat în vigoare un an mai târziu, uniune ce mai este în vigoare și în prezent. Deși un stat mic, participarea acestui stat la fondarea CECO și ulterior a CEE și Euratom era importantă, cel puțin la nivel simbolic. La fel ca și statele partenere din Benelux, Luxemburg a fost condusă, în perioada postbelică, cu o singură întrerupere, de guverne prezidate de creștin-democrați. Trebuie precizat că, datorită configurației politice, dar și a dimensiunilor reduse ale statului, în parlamentul luxemburghez pătrund doar 3 sau 4 partide: creștin-democrații, socialiștii, liberalii și comuniștii. Practica politică arată că guvernarea a fost și este realizată în coaliție, de regulă între creștin-democrați și socialiști.

Pe lângă rolul jucat de șefii de guvern în diferitele aranjamente comunitare, nu trebuie omise eforturile miniștrilor de externe din cele șase state fondatoare ale CE. Se poate afirma, fără exagerare, că realizarea primelor etape ale construcției comunitare europene poate fi atribuită, aproape în totalitate, miniștrilor de externe a celor șase. Opinăm că, fără contribuția și eforturile lui Adenauer, Spaak, Schuman, Bidault, Beyen, Van Zeeleand sau Bech, proiectul comunitar ar fi stagnat, iar inițiativele anilor '50 ar fi avut o altă finalitate.

Figura 1 . Apartenența politică a șefilor de guvern din statele CECO/CEE, 1950-1965

Notă:

– Cu albastru este reprezentă creștin-democrația, cu roșu socialiștii, cu gri diferitele formule de guvernare.

*În Franța, în perioada analizată, 1950-1965, au existat 19 guverne, printre care și două conduse de creștin-democrați. O delimitare grafică este dificil de realizat, în aceste condiții.

Dacă, cu excepția Franței și parțial a Olandei și Belgiei, toți șefii de guvern din perioada 1950-1965 au fost creștin-democrați, miniștrii de externe au provenit și din celelalte două curente europene importante la acel moment, cel socialist și cel liberal. Explicația acestui fapt rezidă în caracteristicile sistemelor politice a celor șase, toate de factură parlamentară, cu guvernări de coaliție, fără excepție. Astfel, cu excepția Germaniei, toate celelalte state au avut, pentru diferite perioade, miniștri de externe provenind și din alte partide (decât cel creștin-democrat). Statele cu cele mai puține mandate de ministru de externe deținute de creștin-democraților au fost Belgia și Franța. În cazul Belgiei, tradiționalele guverne de coaliție dintre creștin-democrați și socialiști, s-au aflat sub influența personalității remarcante a lui Paul-Henry Spaak, care, în perioada 1936-1966 practic s-a identificat cu postul de șef al diplomației belgiene, deținând acest portofoliu de patru ori, inclusiv în perioada de exil a guvernului belgian. Politica externă a Franței a fost condusă, timp de 10 ani, de doi creștin-democrați de marcă, Bidault și Schuman. Din 1954, datorită scăderii forței electorale a MRP, portofoliul externelor a fost preluat de alte partide, în perioada 1954-1965 trecând pe Quai d'Orsay șase miniștrii, de toate culorile politice, cinci dintre aceștia activând până în 1958.

Figura 2. Apartenența politică a miniștrilor de externe din statele CECO/CEE, 1950-1965

Notă:

* În Franța, în perioada analizată, 1950-1965, au existat 19 guverne, printre care și două conduse de creștin-democrați. O delimitare grafică este dificil de realizat, în aceste condiții.

Cu albastru sunt vizualizați creștin-democrații, cu roșu socialiștii, cu galben liberalii.

În ciuda acestei diversității politice, aproape toți miniștrii de externe au fost favorabili proiectelor de cooperare europeană, unii fiind chiar cei care au asigurat impulsurile necesare în unele momente de cumpănă. Îl menționăm aici pe olandezul Jan Willem Beyen, unul dintre părinții fondatori ai Europei, care în momentul respingerii de Adunarea Națională a Franței a tratatului CED, a insistat, alături de Spaak și Bech, asupra continuării procesului început prin CECO, ceea ce adus, într-un final, la oraganizarea conferinței de la Mesina. În aceași categorie poate fi amintit Paul-Henri Spaak, cel care a condus comisia ce i-a purtat numele, care a finalizat proiectul care a devenit Tratatul de la Roma.

Comisia Europeană

Comisia Europeană, sau Înalta Autoritate, cum s-a numit până în 1958, a deținut o putere aproximativ egală cu cea a Consiliului de Miniștrii, în cadrul structurii instituționale a CE. Dacă la nivel decizional, Consiliul de Miniștri era cel care asigura puterea decizională, Comisia, prin puterile executive, dar mai ales prin stabilitatea sa instituțională, asigurată de faptul că deținea un mandat fix, un aparat funcționăresc, a putut să își atingă obiectivele, chiar prin mecanisme informale. De altfel, dinamica procesului de integrare europeană este analizată, în multe situații, în funcție de ocupantul poziției de președinte al Comisiei Europene. Astfel, revirimentul acestui proces în finalul anilor '80, începutul anilor '90 este atribuit energiei și profesionalismului lui Jacques Delors. De asemenea, dinamica pe care o avusese proiectul comunitar după 1958, se datorează, în bună măsură, impulsului asigurat de președintele din acei ani ai Comisiei Europene, Walter Hallstein. Deși, în cvasi-majoritatea cazurilor, comisarii europeni proveneau din rândul politicienilor sau diplomaților pro-comunitari, crezul politic al acestora nu avea cum să nu le influențeze poziția politică. Astfel, coloratura politică a Comisiei Europene, chiar dacă nu determinantă în dinamica procesului de integrare europeană, este o variabilă care oferă o anumită idee despre influența unuia sau altuia dintre curentele politice europene.

Primul președinte al Comisei Comunității Economice Europene a fost creștin-democratul Walter Hallstein. Acesta a ocupat această poziție în două mandate succesive, 1958-1962 și 1962-1967. Dorința lui Hallstein de a implementa cât mai fidel și cât mai rapid posibil prevederile tratatului CEE, cu precădere viziunea acestuia conform căreia Comisia trebuie să joace rolul de motor al integrării, i-a atras adversitatea guvernului francez, în special a lui de Gaulle, adversitate ce a contribuit la criza scaunului gol. Hallstein era creștin-democrat și în calitate de fost ministru și colaborator al lui Adenauer, îi împărtășea întru-totul opiniile despre viitorul Europei. Prima comisie Hallstein, alcătuită din 8 membri, era dominată de creștin-democrați, care dețineau, pe lângă funcția de președinte, încă 3 posturi de comisari. Socialiștii dețineau 3 poziții de comisari, iar liberalii unul.

În timpul celui de al doilea mandat al lui Hallstein, tot creștin-democrații dețineau cele mai multe posturi de comisar, patru la număr (incluzându-l și pe cel al președintelui); trei comisari proveneau din rândul socialiștilor, iar liberalii și gauliștii dețineau câte un mandat de comisar european.

Contribuția creștin-democraților/democrației

la elaborarea tratatelor

Apare ca legitimă întrebarea privind contribuția doctrinară a creștin-democraților la proiectele comunitare post-belice. A fost aportul creștin-democraților o chestiune conjuncturală, datorată coincidenței fericite dintre prezența creștin-democraților la guvernare și începutul procesului de integrare? Semnarea diferitelor tratate comunitare a fost doar rodul pragmatismului politicienilor creștin-democrați, care au realizat toate demersurile din rațiuni politice sau economice? Sau au existat și fundamente ideologice în toate aceste eforturi? Răspunsul se poate găsi doar în urma cercetării diferitelor texte programatice elaborate de creștin-democrați sau de cercetători ai acestui curent politic.

Este dificil de cuantificat sau evaluat gradul în care un curent politic poate influența un tratat sau pact. Totuși, se poate presupune că tratatele comunitare ale anilor '50, fiind realizate de reprezentanți ai unor guverne dominate de creștin-democrați să conțină într-o măsură mai mare principii sau mecanisme creștin-democrate decât socialiste sau liberale. Cercetarea acestor aspect se poate face, de exemplu, prin metoda analizei de conținut, în ambele sale variante, cea cantitativă și cea calitativă.

Considerăm că, înainte de toate, cel mai important aport adus de creștin-democrație în procesul de realizare a tratatului CECO, CEE și Euratom este sintagma de "comunitate", din denumirea fiecărei organizații.

În contextul în care denumirea uzuală a asociațiilor oficiale internaționale era cea de "organizație" sau de "consiliu", "uniune" sau "asociație", CECO a fost prima organizație internațională care era o "comunitate".

Astfel, în Tratatul CECO, sintagma "comunitate" este folosită de 62 de ori, iar cea de "comun/comună" (piață comună, adunare comună, obiective comune) de 34 de ori. Subliniem frecvența acestor sintagme, deoarece tratatele fondatoare, supuse regulilor de alcătuire a tratatelor internaționale, erau realizate după o atentă analiză a cuvintelor-cheie.

De asemenea, CECO a fost prima organizație la nivel internațional în care s-au acordat puteri atât de considerabile unei instituții supranaționale, anume Înaltei Autorități. Poate fi sesizată în acest caz neîncrederea în stat, specifică creștin-democraților, ceea ce a dus la crearea acestei instituții suprastatale cu adevărat puternică.

Opinăm că, tot pentru a fi în concordanță cu un principiu doctrinar creștin-democrat, anume cel economiei corporatiste, cu ample consultări ale grupurilor afectate de o decizie, a fost înființat Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate. Acesta urma să fie compus din nu mai puțin de 30 și nu mai mult de 51 de membri și să includă în componență producători, muncitori, consumatori și comercianți în egală măsura.

Analiza tratatului CEE ne arată influența semnificativă a creștin-democraților în comparație cu alte curente politice. Astfel, sintagma "comunitate" este utilizată de 103 ori, cea de "comun/comună" de 127 de ori, iar termenul de "regiune" de 16. În contrast cu aceste frecvențe, deși CEE urma să instituie o piață liberă, un mecanism liberal, în ultimă instanță, termenul de "piață liberă" nu este utilizat nici măcar o dată, iar cel de "economie de piață" doar o singură dată.

Nu în ultimul rând, dreptul la libera circulație a persoanelor (muncitorilor), chiar dacă pare o măsură de protecție socială și egalitate, poate fi considerată ca circumscrisă personalismului, respectiv protecției demnității persoanei umane (a drepturilor acesteia), situație care se aplică și dreptului persoanleor de a se stabili unde doresc.

În fine, delegarea de suveranitate unor instituții supranaționale (Comisia) pare să fie inspirată din doctrina catolică, care acordă acest rol suprastatal Papei, fapt semnalat și de Kaiser:

"conceptul politic de supranaționalism prezintă un curios paralelism cu autoritatea cvasi-supremă a Papei și a ierarhiei catolice".

Într-un alt registru, apelul la mituri europene premedievale supranaționale a fost o parte importantă a discuțiilor informale dintre creștin-democrați în perioada anilor de până la formarea CECO. Cu precădere imperiul caroligian, precum și respingerea de către europenii (creștini) a valurilor de barbari și păgăni a făcut parte din retorică creștin-democraților. În acest sens, Bidault, evocând întâlnirile sale cu Stalin și Molotov cu prilejul uneia din reuniunile de la Geneva, caracteriza imperiul sovietic ca fiind "un nou Islam care nu se va retrage nici măcar un pas și de la care trebuie să ne așteptăm la orice".

Un construct supranațional era în deplină conformitate cu principiile creștin-democrate, cu precădere celor originate în catolicismul social. O comunitate europeană nu era altceva decât o componentă a unei societăți bazate pe subsidiaritate, în care deciziile se vor lua la nivelul sau comunitatea cea mai interesată și afectată de aceea decizie. Cu alte cuvinte, creștin-democrații erau gata să accepte un nou nivel de decizie, fie acela chiar și supranațional, spre deosebire de socialiștii, adepții unui stat puternic și intervetionist.

Creștin-democrații favorizau, din punct de vedere politic, existența a cât mai multor entități în cadrul sistemului politic, sistem politic care trebuie să fie pe cât posibil parlamentar. Aceleași concepții au fost așadar propuse pentru diferitele faze ale procesului de integrare europeană. Astfel, creștin-democrații au susținut în permanență existența unui parlament puternic și bicameral, cu o cameră reprezentând statele și una aleasă direct de cetățeni, propunere care din anii '70 se regasește mereu în dezbaterile privind reforma instituțională a CE.

Dacă orice organizație internațională avea în structura instituțională și un for de tip adunare parlamentară, practica arată că aceste "parlamente", înzestrate din start cu puteri nesemnificative, au rămas în același stadiu, chiar după mai multe decenii.

Creștin-democrații, favorabili sistemelor de tip parlamentar, au dorit să pună în practică principiul supranaționalismul prin intermediul unor instituții puternice aflate deasupra guvernelor naționale. Astfel poate fi explicată intenția celor care au proiectat tratatele de înzestra Parlamentul European cu puteri sporite, chiar dacă acestea urmau să fie alocate treptat, în decursul timpului.

O dovadă în acest sens îl constituie numărul membrilor AC/PE, comparat cu al parlamentelor organizațiilor similare din aceea perioadă. Astfel, dacă tratatul CECO prevedea existența a 78 de delegați, tratatul următor, cel privind înființarea CEE, mărea numărul acestora la 142, prevăzuți a fi aleși, pe viitor, direct de către cetățeni. În comparație cu AC/PE, Adunarea Consultativă a Consiliului Europei (cum s-a numit la înființare) avea, în anii '60, 147 de reprezentanți din 18 state. Adunarea Uniunii Europei Occidentale, ce grupa cele șase state comunitare și Marea Britanie, era compusă din 89 de membri. Conferința parlamentară a NATO, avea 180 de membri din 15 state. Aceleași diferențe se înregistrau și în domeniul bugetar: AC/Ep dispunea, în anii '60, de un buget de peste 2 milione de lire sterline, Adunarea Consultativă de aproximativ 2 milioane, iar Conferința Parlamentară a NATO de 100.000 de lire sterline. Cifrele enumerate anterior devin relevante nu comparând valoare lor brută, ci prin introducerea în calcul a numărului de state ce compunea organizațiile analizate. Astfel, dacă cu 142 de membri, AC/PE se situa, ca număr de membri, după parlamentele Consiliului Europei și al NATO, nu trebuie omis faptul că cele două organizații aveau în componență 18, respectiv 15 state. Aceași situație se regăsește și în cadrul clasamentului bugetelor: chiar dacă bugetele parlamentelor Comunității Europene și al Consiliul Europei erau aproximativ de aceași valoare, criteriul relevant este cel al numărului de state, 6 respectiv 18.

Dublarea, de la tratatul CECO la cel al CEE a numărului parlamentarilor, alocarea unui buget atât de consistent, demonstrează intenția fondatorilor CE de a atribui instituției parlamentare puteri sporite.

Trecând de la analiza instituțională la cea a politicilor, Kaiser opinează că PAC își datoarează multe dintre caracteristici principiilor creștin-democrate. Acestea propun o societate bazată pe coexistența unei multitudini de grupuri, care conlucrează în cadrul statului prin intermediul subsidiarității. În viziunea creștin-democraților, zona rurală reprezenta mai bine acest tip de organizare societală, în contrast cu urbanizarea generată de o industrializare care îngradea dezvoltarea persoanei umane. De aici a rezultat această preferință pentru o politică agricole intervenționistă și finanțată în abundență de la bugertul comunitar.

Socialiștii vs. creștin-democrații la nivelul Europei comunitare

Curentul politic socialist a început să înregistreze succese considerabile încă din perioada interbelică. Finalul conflagrației mondiale i-a găsit totuși, pe socialiști într-o sitauție nefavorabilă. În stânga eșichierului politic se dezvoltase un puternic curent comunist. Datorită rolului pozitiv al Uniunii Sovietice în înfrângeerea nazismului, a fondurilor și altor resurse primite de la Moscova, dar și a imaginii (false) despre succesele comunismului în Uniunea Sovietică, în principal, dar și în statele ocupate de Armata Roșie, cel puțin în anii '50, comuniștii din statele occidentale s-au aflat pe un trend politic ascendent, cel puțin în prima decadă postbelică.

Prinse între forțele comuniste și adversarii din zona de dreapta sau centru-dreapta, partidele socialiste au avut numeroase dificultăți electorale, organizatorice sau doctrinare. Cu câteva excepții, acestea nu au reușit să acceadă la guvernare (ca principal partid de coaliție) până spre finalul anilor '60.

Deși nu s-au opus apriori unei cooperări europene, socialiștii nu au făcut eforturi notabile în această zonă. Două viziuni au prevalat în atitudinea acestora. Pe de o parte, o serie de socialiștii europeni susțineau proiectele comunitare atât de teama comuniștilor, cât și a Uniunii Sovietice. Un alt motiv al susținerii era acceptarea ideii că aceste proiecte vor aduce, în ultimă instanță, bunăstare pentru toți. Pe de altă parte, unii dintre socialiștii vedeau aceste proiecte ca fiind emanate din laboratoarele Vaticanului și puse în practică de partidele creștin-democrate. Mai cu seamă absența Marii Britanii, guvernată de laburiști, era de natură să le întărească temerile.

Socialiștii germani au respins chiar de la început planul Schuman, Schumacher etichetându-l ca fiind "conservator și clerical". În opoziție cu aceștia, socialiștii francezi erau favorabili planului Schuman, dar cu serioase semne de întrebare. O prima problemă viza prezența Marii Britanii în CECO. O parte dintre liderii SFIO au vrut să impună acest fapt ca pe o precondiție pentru susținerea planului, cerere respinsă în final de conducerea partidului. Nu în ultimul rând, teama de liberalizarea pieței oțelului, dar mai cu seamă temerea că industria grea germană o va domina pe cea franceză s-au adăugat poziției prudente a socialiștilor francezi.

Socialiștii belgieni și cei olandezi au exprimat aceleași opinii ca și colegii lor francezi în privința participării britanicilor în CECO. Însă refuzul exprimat de partidul laburist în privința planului Schuman i-a privat pe aceștia de unul din motivele de opoziție față de proiectul comunitar și a permis aripilor federaliste din cele trei partide socialiste să impună acceptarea acestuia.

Capitolul 4.

Perioada 1965-1979

Context politic european

Urmând unui deceniu tumultos, anii '60 se prevesteau a avea un parcurs mai lipsit de evenimente. Existau numeroase premise în acest sens: războiul rece, deși în plină desfărare, părea să își fi consumat crizele; Uniunea Sovietică, condusă de Hrușciov, părea mai deschisă dialogului decât în perioada Stalin; între statele comuniste și cele capitaliste începea un timid dialog, dublat de schimburi comerciale; în fine, urmele distrugătoarei conflgrații modiale începeau să dispară, în primul rând, prin creșterea economică fără precedent înregistrată în toaate zonele globului, cu precădere în SUA, Europa și Japonia.

În zona Europei occidentale, situația se prezenta asemănător. După un deceniu cu o dezvoltare economică substanțială, statele vest-europene se găseau în cea bună situație din toată istoria lor. Pe tot continentul nu mai avusese loc nici un fel de conflict armat, cu excepția revoltei din Ungaria din 1956. După restrângererea severă a relațiilor (după instaurarea cortinei de fier), statele din est și cele din vest au început să-și reia relațiile, atât economice, cât și politice. Conflictele din emisfera nordică se mutaresă în spațiul imperiilor coloniale, anii '50 și '60 fiind cei ai declarării independenței multor dintre statele africane și asiatice. Doar trei episoade au afectat, parțial, continentul european: Indochina, criza din Suez și cea algeriană.

Date fiind circumstanțele, se părea că proiectul Europei comunitare va avansa în direcția dorită de fondatori: o integrare cât mai substanțială, și intrarea într-o fază de pre-federalizare. Deși doar unul dintre multele proiecte de cooperare europenă lansate în perioada de după cel de-al doilea război mondial, CE își dovedise viabilitatea și la mai puțin de un deceniu de la debutul CECO, o bună parte din statele neinteresate inițial de această opțiune au început negocierile de aderare: Irlanda, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia și Turcia. Procesul de integrare economică era în plină desfășurare (în 1968 procesul de realizare a uniunii vamale și a politicii agricole comune a fost finalizat) și erau deja voci, mai ales în zona creștin democrată care solicitau realizarea unei uniunii economice și monetare, și nu în ultimul rând, o uniune politică. Existau însă și opinii care considerau că proiectul comunitar și-a atins obiectivele principale, toate de natură econimică, iar alți pași nu mai erau necesari. Principalul exponent al acestor opinii era generalul de Gaulle. Acesta, decis să redea Franței calitatea de voce importantă a relațiilor internaționale, a orientat politica externă spre izolaționism în ecuația razboiului rece și respingere a supranaționalismului ce se prefigura la nivelul Comunității Europene. Astfel, în doar 3 ani, de Gaulle a inițiat diferite acțiuni, care au blocat dezvoltarea proiectului comunitar pentru mult timp. În ianuarie 1963, șeful statului francez și-a anunțat veto-ul asupra aderării Marii Britanii la CE. În iulie 1965 acesta a generat una dintre cele mai grave crize a proiectului comunitar, și anume criza "scaunului gol", iar în 1967, a refuzat, pentru a doua oară, adeziunea Marii Britanii la CE.

Finalul anilor '60 a mai consemnat, in plan european, lovitura de stat din Grecia, dar mai ales evenimentele din mai 1968 din Franța. Deși acestea nu au avut vreo legătură directă cu procesul de integrare, au contribuit totuși la dinamica acestuia. Astfel, evenimentele din 1968 au marcat criza socială și culturală în care se aflau societățile europene. După două decenii de creștere economică și stabilitate politică și socială, generația celor născuți după razboi au contestat valorile de care părinții lor erau atât de atașați. În acest context, cel mai afectat a fost curentul creștin-democrat, în speță partidele din cadrul acestui curent. Acestea se aflau la guvernare de două decenii, în majoritatea statelor comunitare și, din cauză că au fost incapabile să anticipeze crizele anului 1968, cu atât mai puțin să ofere soluții, au părut depășite de situație, iar o primă consecință a acestui fapt a fost înlocuirea lor de la guvernare de către socialiști și liberali. Pe de altă parte, evenimentele din Franța au oferit, indirect, posibilitatea relansării procesului de integrare, prin faptul că au subminat poziția lui de Gaulle, care a demisionat un an mai târziu din funcția de președinte, anulând, prin gestul său, blocajul impus Marii Britanii, în primul rând, dar și realizarea destinderii la nivel comunitar.

Anii '70 au propus alte încercări în domeniul stabilității europene sau mondiale. În planul războiului rece, acesta a intrat în faza de détente, iar cele două superputeri au început negocieri privind limitarea înarmării. Tot în această perioadă s-au desfășurat lucrările Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, care s-au finalizat cu semnarea în 1975 a Acordului de la Helsinki, care stabilea, printre altele, inviolabilitatea granițelor stabilite după război. Cu toate acestea, era vorba de o stabilitate de fațadă. Dacă spectrul războiului se îndepărtase, problemele economice au fost cele care au dominat deceniul. După aproape 30 de ani de creștere economică neîntreruptă, wellfare state-ul se găsea în faza în care afecta cheltuielile bugerate în mod periculos. Dar ceea ce a afectat cel mai serios economiile mondiale au fost cele două șocuri petroliere. Ca urmare a dificultăților amintite, economiile europene au intrat în recesiune. Începând cu 1972, statele comunitare au aplicat așa numitul "șarpe monetar", care permitea fluctuația monedelor naționale în raport cu dolarul doar în limita a ± 2,25%. Cu toate acestea, criza economică care a dus la devalorizarea monedelor în statele naționale a făcut ca cele mai multe dintre acestea să părăsească și să reacceadă periodic sistemul.

Nu în ultimul rând, cele două motoare ale integrării, cel francez și cel german, păreau să fie "gripate", începând cu mijlocul anilor '60 și până la finalul următorului deceniu, deci incapabile să asigure impulsul necesar continuării procesului de integrare.

În aceste condiții, proiectul comunitar a intrat într-o fază de stagnare.

Deși deceniul al șaptelea a fost caracterizat ca fiind dominat de euro-scleroză, au existat totuși și anumite progrese în cadrul procesului de integrare europeană. Cel mai notabil moment a fost cel al lărgirii CE, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei. În 1974, reuniunea șefilor de stat și de guvern (reuniune care avea să se metamorfozeze ulterior în Consiliul European) a dat undă verde alegerii directe a Parlamentului European. Un an mai tarziu, Parlamentului European i-au fost acordate puteri sporite în chestiuni bugetare, fapt urmat de înființarea Curții de Conturi. Nu în ultimul rând, au avut loc anumite progrese în privința uniunii economice și monetare, prevăzută a intra în vigoare în 1980.

Pentru curentul creștin-democrat, anii '70 au fost ani de căutari, caracterizați atât prin insuccese electorale, cât și prin repoziționari doctrinare. Dacă creștin-democrația a părut ideologia perfectă pentru reconstrucția de după cel de-al doilea război mondial, criza socială și culturală a deceniului șase, urmate de criza economică din deceniul următor au pus acest curent politic în fața unor unor dileme. Modelul welfare-state, îmbrățisat de socialiști și creștin-democrați deopotrivă și-a dovedit limitele. Criza economică a afectat substanțial statele din vestul continentului, secând bugetele guvernelor și punând sub semnul întrebării modelul keynes-ianist intervențiile statului în economie.

Scena politică europeană a suferit mutații semnificative: după decenii petrecute într-un plan secundar, conservatorismul a revenit în prim-plan, atât din punct de vedere politic și electoral, cât și doctrinar. Preluând politici economice profund liberale, conservatorii au încercat să rezolve nu doar problemele economice într-o manieră proprie, dar au oferit modele și altor curente politice.

Dacă timp de aproape 3 decenii, scena politică europeană fusese simplificată la confruntarea dintre creștin-democrați, socialiști și liberali (cu excepția Franței și Italiei, unde activau și partide comuniste importante), începând cu anii '70, noi forțe politice și-au făcut apariția: conservatorii, ecologiștii și regionaliștii. În acest context, creștin-democrații, situați la centru, au fost primii afectați de aceste noi mutații, în condițiile în care o bună parte din aceste noi partide atrăgeau voturi din zona electorală creștin-democrată.

Acțiunea creștin-democraților în cadrul federațiilor

europene de partide

Uniunea Europeană Creștin Democrată

După aprope două decenii de succese politice, atât pe plan național, dar și european, creștin-democrația a trecut într-un plan secundar. Cu puține excepții, creștin-democrații au trecut în opoziție sau au rămas la guvernare doar împărțind puterea, în cadrul unor coaliții.

Pe plan european, creștin-democrații au căutat să reconfigureze aranjamentul politic comun folosit pe tot parcursul anilor '50. Cum sintagma "creștin-democrație" nu mai avea conotație (parțial) defavorabilă din anii '50, mai cu seamă în contextul construcției europene, liderii creștin-democrați au considerat că se poate renunța la denumirea ambiguă a internaționalei europene, Noile Echipe Internaționale și să treacă la o denumire cu o indicație doctrinară clară.

Au existat multiple motive pentru adoptarea unei noi denumiri, atât formale, cât și de substanță. După cum am amintit, sintagma "creștin-democrație" își pierduse conotația negativă, dată mai ales de asocierea cu Vaticanul și acțiunile suprastatale ale acestuia de secole. Cum la nivel mondial exista Uniunea mondială creștin-democrată, dar și un organism similar în America de sud (Organizația Creștin-democrată americană), colaborarea dintre acestea și NEI inducea ideea lipsei de unitate în tabăra creștin-democrată la nivel mondial.

În acest sens, în 1965 (9-12 decembrie), congresul NEI de la Taormina a decis schimbarea denumirii, precum și a statutului. Noul organism se numea Uniunea Europeană a Creștin-democraților, devenită din 1971, Uniunea Europeană Creștin-democrată. Până la analiza elementelor care au facilitat această modificare, trebuie remarcată denumirea adoptată, cu o siglă preluată peste aproape 3 decenii chiar de proiectul comunitar european: Uniunea Europeană. Dacă influența creștin- democraților asupra integrării europene este, în ultimă instanță, greu de cuantificat cu precizie, la nivel formal (declarații, statute, sigle) atașamentul acestora față de o Europă unificată este de necontestat: până în momentul actual, creștin-democrații sunt singurii care au adoptat sintagma "uniune europeană" în denumirea federației de partide.

În afara schimbării denumirii și a modificărilor statutare, participanții la Congresul de la Taormina au votat rezoluția finală a reuniunii, o rezoluție extrem de ambițioasă în privința viitorului comunitar european și al masurilor ce trebuie adoptate în scopul dinamizării procesului de integrare. Rezoluția congresului cerea, printre altele, "executarea integrală a tratatelor de la Paris și Roma" (vezi și anexa 16).

Următorul congres al UECD, cel de-al XVIII-lea, s-a desfășurat la Veneția în 1968 sub sloganul: "Reînoirea structurilor societaților naționale pentru o Europă integrată și modernă". Rezoluția finală relua temele clasice ale creștin-democrației cu privire la Europa: fuziunea Comunităților (care s-a desăvârșit, într-un final, în 1967), autonomia Comisiei, regula majoritații în luarea deciziilor în cadrul Consiliului de miniștri, alegeri directe pentru Parlamentul European, lărgirea CE.

Situația dificilă prin care trecea creștin-democrația europeană s-a reflectat, într-un final, și în organizarea congreselor UECD. De la o frecvență a reuniunilor de doi sau trei ani, congresele anilor '70 au ajuns să fie organizate o dată la 5 ani.

Astfel, congresul al XIX-lea s-a desfășurat la Bonn, în 1973, fără a prezenta însă proiecte pro-integraționiste evidente. De la sloganul congresului (Creștin democrația pentru progres în libertate și solidaritate) până la rezoluția finală, discuțiile s-au axat mai degrabă pe situația internațională în ansamblu și mai puțin pe pașii de urmat în plan comunitar. De altfel, auspiciile sub care s-a desfășurat acest congres nu erau favorabile creștin-democrației. Deși în acel an CE s-a lărgit, prin admiterea în rândurile sale a Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, situația pe plan mondial și european era neprielnică proiectului comunitar: criza din orientul mijlociu era mai accentuată ca oricând, șomajul în Europa atingea cote alarmante, criza energetică era în pragul declanșării.

Congresul de la Bonn a fost important însă din perspectiva repoziționării partidelor creștin-democrate în cadrul UECD. Astfel, pe lângă faptul că era primul congres organizat în Germania după mai bine de două decenii, iar ca loc de desfăsurare a fost aleasă chiar capitala, președinția organizației a revenit pentru prima dată unui german, Karl-Uwe von Hassel, care l-a înlocuit pe M. Rumor. Nu mai puțin important, raportul introductiv a fost prezentat de Richard von Weizsäcker, vicepreședinte al Bundestagului. Pentru prima dată, rezoluția finală nu conținea referințe explicite la Comunitatea Europeană.

Situația din cadrul creștin-democrației a reflectat, în anii '70, la o scară diferită, raporturile de putere de la nivel european, din plan economic și politic. Principala mutație s-a înregistrat nu doar la nivelul conducerii UECD, dar și în plan doctrinar, precum și al direcțiilor de urmat de creștin-democrații europeni. Astfel, puterea economică a Germaniei, dublată de influența economică, dar și de faptul că sentimentul de vinovăție/învinovățire s-a atenuat a făcut ca Germania să preia coordonarea, la nivel informal, a creștin-democraților europeni. Nu întâmplător, congresul al XX-lea al UECD s-a desfășurat tot în Germania, la Berlin, în 1978.

Următorul congres al UECD s-a desfășurat la Lisabona, în 1980. Contextul internațional era, din nou, nefavorabil. Pe lângă criza economică ce afecta toate statele din CE, instabilitatea politică era un alt fenomen care afecta întreaga Europă occidentală. Deși efectele celor două șocuri petroliere s-au atenuat, o serie de alte probleme, mai vechi sau mai noi se aflau pe agendele liderilor vremii: situația din Orientul mijlociu, lipsa de progrese la negocierile de la Camp David sau invazia sovietică din Afganistan.

Singurul element pozitiv care era pe agenda discuțiilor de la Congres, se referea la lărgirea Comunității Europene, Spania, Portugalia și Grecia fiind în curs de negociere în scopul aderării la CE. De altfel, acest punct a fost reluat și în rezoluția finală a reuniunii, prin avizarea favorabilă a aderării Spaniei și Potugaliei, dar și a propunerii unui plan Nord-Sud, în scopul unei atingerii unui echilibru economic între cele două zone.

În cadrul congresului nu au fost organizate și alegeri, cum s-a întâmplat la reuniunile anterioare, însă Biroul Politic al UECD desfășurat un an mai târziu la Bruxelles, a decis alegerea în fruntea organizație a lui Freitas do Amaral, liderul CDS și ministru de externe al Portugaliei.

Deși dificilul deceniu al șaptelea se încheiase, o parte dintre problemele cu care creștin-democrații s-au confruntat au continuat să persiste, cel puțin în primii ani ai anilor optzeci. Creat pentru o mai bună coordonare a activității creștin-democraților din Parlamentul European, zona de acțiune a Partidului Popular European (creat în 1976) nu era clar delimitată, fapt care ducea la anumite redundanțe în raport cu UECD.

În aceste condiții, Freitas do Amaral a propus un set de măsuri organizatorice, în vederea îmbunătățirii activității UECD: o reuniune anuală a liderilor creștin-democrați, la care să participe președinții parlamentelor naționale, prim-miniștrii, miniștrii de externe precum și foștii președinți de țară, la care să discute un set comun de măsuri, dar nu în ultimul rând de poziții publice comune, după modelul liderilor socialiști ai vremii, aflați sub o mai bună coordonare, din punctul de vedere al declarațiilor publice, coordonare realizată prin intermediul Internaționalei socialiste.

De asemenea, se mai propunea cedarea unor atribuții din partea UEDC către UMCD, care să coordoneze de la un nivel superior acțiunile creștin-democraților europeni, preluându-se, din nou modelul Internaționalei socialiste. În fine, sesizându-se faptul că, deși organizații separate, PPE și UECD se intersectau în multe dintre acțiunile lor, ultima propunere emanată de la Freitas a vizat tocmai o asociere și coordonare comună mai substanțială a celor două, cu scopul implicit de a realiza, într-un final, fuziunea celor două.

Propunerile de reformă nu au avut însă sorți de izbândă. O serie de partide membre au respins propunerile avansate de Freitas, cu excepția celei vizând o mai mare coordonare a PPE și UECD. Este probabil ca aceste refuzuri să fi cauzat și demisia lui Freitas, care s-a retras din fruntea creștin democraților europeni în 1982. Singurul element notabil în tot acest proces de reorganizare a fost nominalizarea lui Thomas Jansen ca secretar-general atât al UECD, cât și al PPE, iar cartierele generale a celor două organizații au fost reunite la Bruxelles. După ce creștin-democrația europeană s-a găsit, pe tot parcursul anilor șaptezeci în criză doctrinară, politică sau electorală, în anii 1982-1983 a parcurs și o criză organizatorică la nivelul organizației creștin-democrate europene.

Conducerea interimară a UECD a fost preluată de Kai-Uwe von Hassel și sub coordonarea acestuia s-a trecut la punerea în aplicare a propunerilor lui Freitas. Astfel, Jansen, a inițiat primele măsuri de reorganizare a activității celor două organizații. Secretariatul general al UECD de la Roma a fost dizolvat și mutat la Bruxelles. În 1986, o dată cu admiterea Spaniei și Portugaliei în CE, două treimi (14 din 21) dintre partidele membre ale UECD, printre care și cele mai importante dintre ele se găseau și în PPE. Astfel, menținerea a două structuri care practic se dublau genera numeroase probleme organizatorice, financiare, dar și de imagine. Treptat, s-a impus ideea că fuziunea este necesară, mai cu seamă că partidele care nu aparțineau PPE doreau o mai mare apropiere de dezbaterile privind chestiunile comunitare. În perioada care a urmat, au existat mai multe tentative de a realiza fuziunea, toate însă blocate de creștin-democrații italieni. Aceștia aveau atât motive practice, cât și personale pentru refuz: temerea că, odată realizată fuziunea, toată agenda discuțiilor va fi acaparată doar de chestiunile comunitare, teama că, după fuziune, germanii vor milita pentru admiterea în PPE a partidelor conservatoare, dar și faptul că, după fuziune, italienii ar fi pierdut postul de președinte al UECD, deținut în acei ani de Emilio Colombo a fost ales președinte al UECD în 1985). Cu toate opozițiile, în 1988 s-a decis crearea unei comisii, coordonată de Thomas Jansen, care avea va obiectiv analizarea oportunității fuziunii, dar și realizarea unui proiect de statut al noii organizații.

Creștin-democrații au reluat, la finalul aniilor '60, mecanismul ce se dovedise atât de fructuos cu două decenii în urmă și care va deveni unul la fel de utilizat, la nivel generalizat în cadrul CE/UE: întâlnirile cvasi-informale între principalele figuri ale guvernelor sau partidelor implicate în proiectul comunitar. Putem afirma, de altfel, că această manieră de luare a deciziilor în cadrul construcției europene, a fost, dacă nu o creație a creștin-democrațiilor, principala metodă de lucru în anii de trasare a coordonatelor Europei comunitare.

Astfel, în 1970, la inițiativa președintelui UECD, Mariano Rumor și a președintelui grupului creștin-democrat din Parlamentul European, Hans Lücker, a debutat conferința permanentă a liderilor partidelor creștin-democrat din statele comunitare și a grupului omonim din PE, conferință ce avea ca scop coordonarea politicilor naționale și europene în direcția unei mai mari convergențe la nivel comunitar. Acest mecanism va fi preluat în cadrul PPE, dar și al celorlate partide europene (socialiști sau liberali), sub forma reuniunilor informale a liderilor de partid sau guvernamentali înaintea ședințelor Consiliului European. În mod evident, acest tip de reuniuni era viabil la nivelul Europei celor 6, 9 sau 12, când aceste întâlnirile informale cu participare restrânsă puteau oferi soluții viabile la problemele momentului, cu precădere în situațiile în care la astfel de reuniuni participau personalități de talia lui Adenauer, de Gasperi, Tindemans sau Kohl. În acest stadiu al construcției Europene, cu 27 de state, reuniunile informale ale principlelor partide europene, cele desfășurate cu precădere înaintea Consiliilor Europene, deși utile, nu mai au aceași eficacitate, în condițiile unei participări numeroase sau în absența unor personalități europene de marcă.

UECD, înființat în 1965, a păstrat sediul NEI de la Roma, dar a fost înființat un birou și la Bruxelles. Membri fondatori ai UECD proveneau, evident, din rândul membrilor NEI.

Tabel 8. Partidele membre ale UECD, 1965

Notă:

a. Francezii nu s-au înscris în UECD, din motive ideologice, dar și politice. Totuși, e echipă condusă de Alain Poher participa la reuniunile UECD. Începând cu 1976, o dată cu înființarea CDS (Democrații Sociali), și Franța a fost reprezentată prin intermediul unui partid în organizația europeană.

b. Din 1972, un grup de partide din Spania, alcătuit din Uniò Democràtica de Catalunya, Partido Nacionalista Vasco, Izquierda Democratica, Federacion Popular Democratica, Union Democratica del Pais Valenciano s-a alăturat UECD.

c. În 1974 s-a alăturat UECD Centro Démocratico Social din Portugalia.

Obiectivul principal al UECD era acela de a "dezvolta o strânsă și permanentă cooperare între partidele creștin-democrate din Europa, care să aibă ca rezultat o politică comună finalizată prin crearea Europei federale". Însă un alt obiectiv al UECD, de importanță practică, a fost acela de a "sintetiza" o doctrina creștin-democrată minimală, care să conțină ideile comune ale creștin-democraților din toate zonele Europei, dar și de a realiza o aducere la zi ideologică și programatică. Această sarcină a fost trasată, așadar, Centrului Internațional Creștin-Democrat de Informare și Documentare (CIDCID), înființat la Roma în 1960. Inițial, Centrul a funcționat sub coordonarea Uniunii Mondiale Creștin Democrate, însă pentru a putea fi finațat corespunzător, a fost absorbit în structurile UECD în 1968. Coordonatorul Centrului a fost numit olandezul Karl-Josef Hahn, care a îndeplinit acest mandat neîntrerupt din 1960 până la desfințarea Centrului în 1978. Două au fost liniile de acțiune ale Centrului. Pe de o parte, au fost organizate dezbateri și reuniuni, în scopul analizării doctrinei și programelor diferitelor partide. De regulă, concluziile dezbaterilor erau transmise acelor oficiali ai partidelor care se ocupau de partea doctrinară și programatică. Pe de altă parte, Centrul a avut o bogată activitate publicistică, care s-a manisfestat sub forma editării a două titluri importante în arealul ideologic creștin-democrat: Panorama Démocrate-chrétien, o revistă de cultură politică dedicată unui public mai larg și Cahiers D'études, o colecție de studii și analize. Cel mai important produs al Centrului a fost însă elaborarea Manifestului Creștin-democrat European, adoptat de Biroul Politic al UECD în februarie 1976.

Din punct de vedere organizatoric, UECD preluase modelul clasic al unei structuri de partid. Astfel, cel mai important for era Congresul, care se organiza periodic, conform statutului, o dată la trei ani. În practică însă, dificultațile prin care au trecut partidele creștin-democrate pe parcursul deceniului șapte au făcut imposibilă respectarea reperelor statutare. Congresul stabilea liniile generale de acțiune politică, urmând ca Biroul Politic să stabilească măsurile concrete de acțiune. Spre deosebire însă de organizarea clasică a unui partid, Biroul Politic nu era desemnat de Congres, ci era compus din membri de drept sau din oficiali numiți de aceștia. Astfel, intrau în componența Biroului politic președintele UECD, șase vicepreședinți, secretarul-general și secretarul-general adjunct și câte 5 reprezentanți (președintele partidului, secretarul-general și secretarul internațional, precum și doi reprezentanți din partea grupului parlamentar din parlamentul național) din partea fiecărui partid sau echipe membre, președintele Uniunii Europene a Tinerilor Creștin-democrați, președintele și doi membri din grupurile parlamentare creștin-democrate din Parlamentul European și din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, foștii președinți ai UECD, precum și președinții organismelor europene care erau membrii ai partidelor creștin-democrate din UECD. Deși o structură lipsită de suplețea organismului similar din PPE, mai restrâns numeric, componența Biroul Politic al UECD constituia un progres față de NEI, fiind mai reprezentativ decât cel din cadrul NEI și, extrem de impoartant, reunea și pe reprezentanții creștin-democrații din diferitele instituții europene, aspect care permitea o comunicare mult mai bună.

Biroul politic trebuia să se reunească de două ori pe an, conform statutului, dar în realitate ședințele se desfășurau chiar de trei sau de patru ori într-un an. Deciziile erau adoptate cu votul majorității simple a celor prezenți, iar pregătirea ședințelor, precum și coordonarea activităților curente cădeau în sarcina unui Comitetului Executiv, compus din președinte, vicepreședinți, secretarul-general și secretarii-general adjunct, președintele grupului parlamentar creștin-democrat din PE și al UETCD. Pe lângă aceste foruri decizionale, de mare importanța erau pozițiile de președinte și de secretar-general și nu întâmplător, ocuparea acestora era rezultatul raporturilor de putere și de influență între partidele din cadrul UECD. Aceste rapoarte de putere se repercutau, în mod negativ, cu precădere asupra activității secretariatului-general. Deși acesta avea sediul la Roma, o parte dintre secretarii-generali adjuncți își desfășurau activitatea în alte locații. În perioada în care președintele UECD a fost germanul Kai Uwe von Hassel, un secretar-general adjunct era detașat la Bonn, situație similară cu cea din perioada mandatului lui Freitas Do Amaral, care era ajutat în Portugalia de un secretar-general adjuct detașat la Lisabona. În afară de aceste cazuri, mai exista un secretar executiv care își desfășura activitatea la Bruxelles. Dincolo de resursele consumate cu menținerea acestor posturi, ceea ce afecta în mod serios activitatea curentă a secretariatului-general era problema comunicării. Abia în 1983, prin mutarea sediului UECD la Bruxelles această disfuncționalitate a fost eliminată definitiv.

Din punctul de vedere al relaționării cu partidele membre, UECD s-a aflat într-o postură oarecum ingrată; pe de o parte, deși reprezenta partidele creștin-democrate europene, era parte a UMCD. Pe de altă parte, spre finalul anilor '70, odată cu înființarea a două alte structuri europene de partide, EPP și UDE, UECD s-a aflat mai degrabă într-o competiție politică cu aceste organizații, decât într-o relație de colaborare. Cu precădere după înființarea UDE, din 1978, participarea la ședințele UECD a avut de suferit, liderii partidelor alegând uneori să trimită în locul lor la aceste reuniuni chiar simpli funcționari din aparatul partidului.

De altfel, UECD, chiar dacă a reprezentat un pas înainte fața de NEI, nu a reusit să depășească anumite limitări impuse de colaborarea partidelor la nivel internațional, mai exact să fie o federație de partide în adevăratul sens al cuvântului. În realitate, dat fiind aranjamentul instituțional comunitar al anilor '60, cu un parlament lipsit de puteri reale, fără alegeri directe, cu cvasi-majoritatea deciziilor luate la nivelul reuniunilor interministeriale, nu era de așteptat din partea UECD să joace un rol determinant în coordonarea partidelor ce îl compuneau. În acest sens, UECD a fost construit încă de la început ca o structură confederală de partide. Spre deosebire de NEI, a dispărut ca entitate organizatorică "echipa națională" formată din personalitați care nu doreau să fie asociate vreunui partid. S-a păstrat însă "echipa", ca structură reprezentând o delegație națională de partide, pentru situațiile în care o țară avea mai multe partide de factură creștin-democrată (cum era, de exemplu, cazul Germaniei sau Olandei). Construcția confederală a UECD ducea, aparent, la anumite anomalii: cum toți membri (partidele membre) erau egali între ei, din toate punctele de vedere, deci și al votului, se puteau ivi situații în care votul creștin-democraților din San Marino sau Luxemburg să aibe aceași pondere ca a partidelor germane, care erau grupate într-o singură echipă națională. În realitate însă, partidele mari, precum creștin-democrații germani sau italieni reușeau să-si impună voința în cele din urmă, posibil și ca o consecință a aportului financiar pe care îl aveau.

Deși UECD a reprezentat un progres față de NEI, în principal prin faptul că aducea, alături de liderii partidelor creștin-democrate, pe principalii responsabili creștin-democrați din diferitele instituții comunitare, totuși în scurt timp a apărut, dacă nu un blocaj, cel puțin o anumită disfuncționalitate în activitatea acestei confederații de partide. Deși CE a trecut printr-un imobilism instituțional și al politicilor publice, cu precădere după 1966, începând cu anii '70 s-au putut observa anumite progrese. Structura și modul de acțiune al UECD erau improprii pentru o coordonare eficientă a creștin-democraților implicați doar în chestiuni comunitare, astfel că în 1972, Biroul Politic a decis înființarea unei structuri separate, dedicată strict problemelor legate de CE și care să aibă în componență doar acele partide care proveneau din statele membre CE. În special euro-parlamentarilor le lipsea o structură coordonatoare, practic grupul parlamentar creștin-democrat reprezentând ideile unui partid care nu exista. Într-o primă etapă au fost înființate două noi structuri, un Comitet Politic al partidelor creștin-democrate din statele membre ale Comunităților Europene și un Birou al grupului parlamentar creștin-democrat din PE. Conform statutului acestui Comitet Politic, scopul său era de asigura

"O legătură permanentă între partide și grupuri parlamentare la nivel național și european, precum și un consens politic minimal asupra adâncirea și dezvoltarea în continuare a integrării europene."

Mecanismele de acțiune ale acestui Comitet politic era cele uzuale: întâlniri între liderii creștin-democrați și înființarea de diferite grupuri de lucru, care să elaboreze programe politice, să discute probleme doctrinare sau să coaguleze un consens în zona politicilor comunitare. Scopul final al acestor întâlniri și grupuri de lucru era înființarea unui "partid european creștin-democrat, un partid cu un program politic unic". Era pentru prima dată când în cadrul unui curent politic se punea problema înființării unui partid pan-european, acesta (partidul european) nefiind decât un element component al unei Europe federale; creștin-democrații au preluat astfel formula lui David Marquand, care afirma că dezvoltarea Europei comunitare se putea face doar prin trecerea de la Europe des Patries la Europe des parties.

În paralel cu aceste pregătiri, parlamentarii creștin-democrați din parlamentele naționale sau cel european, și-au intensificat acțiunile (cererile) adresate guvernelor naționale pentru a urgenta reglementările vizând alegerile directe pentru Parlamentul Euroepean.

Partidul Popular European

Nevoia de partide europene

Statele care au fondat comunitățile europene se bazau pe regimuri democratice reprezentative și parlamentare. Preluând acest model, constructul realizat la începutul anilor ’50 trebuia să aibe aceleași caracteristici. De aceea, încă de la stadiul de proiect s-a încercat împăcarea rigorilor impuse de mecanismele supranaționale cu cele ale democrației reprezentative. Instituțiile europene au încercat încă de la început să funcționeze pe baza principiului reprezentativității: membrii Comisiei erau numiți de către guvernele naționale, miniștri proveneau, evident, din guvernele naționale, iar parlamentarii erau desemnați din rândul parlamentelor naționale. Cum respectivele parlamente și guvernele sunt în ultimă instanță alcătuite din chiar reprezentanții cetățenilor, aspectul tehnic al problemei părea să fi fost rezolvat.

Pe de altă parte însă, mecanismul democrației reprezentative funcționează la nivel teoretic astfel: cetățenii își desemnează câțiva reprezentanți din rândul lor pentru a conduce, cu restricții, societatea și a da socoteală, din când în când, pentru activitatea lor. În mod ideal, între guvernați și guvernanți (cetățeni și reprezentanți) ar trebui să existe cât mai puține filtre. Tocmai acest aspect nu a putut fi rezolvat de structura instituțională europeană. În prima faza, în care instituțiile coordonau aspecte marginale, desemnarea și controlul reprezentanților care se ocupau de afacerile europene pareau lipsite de importanță.

Odată cu creșterea complexității construcției europene, s-a manifestat din ce în ce mai pregnant lipsa legături dintre guvernați și guvernații europeni. În forma sa cea mai cunoscută, acest fenomen este se manifestă sub forma deficitului democratic. Nu întâmplător, integrarea tot mai accentuată la nivel european, simțită în anii ’70, a coincis cu creșterea rolului Parlamentului european.

A doua problemă legată de funcționarea democrației reprezentative privește aspectul practic al desemnării respectivilor reprezentanți. Metoda furnizată de istorie a fost cea a alegerii reprezentanților, iar instrumentul cel mai la îndemână a fost partidul politic. Ocuparea locurilor într-un Parlament (sau orice fel de adunare) este posibilă doar prin existența partidelor, care prin activitatea și organizarea lor fac posibilă alegerea între candidați. Admițând totuși că instituțiile Europei nu pot să funționeze decât în parte după regulile unei democrații reprezentative, trebuie însă remarcat că nici în sectoarele în care acest lucru era posibil (Parlamentul) principiul nu a funcționat în totalitate.

O parte a problemei a început să fie rezolvată prin mărirea competențelor Parlamentului european, prin mecanisme instituționale și revizuiri ale tratatelor. Apariția și dezvoltarea partidelor la nivel european a fost legată, în bună măsură, tot de instituția Parlamentului. Cum partidele sunt socotite instrumente ale democrației, iar democrația nu poate funcționa fără un Parlament, ca organ reprezentativ, este indiscutabil faptul că “legătura dintre parlamentarism și partidele politice este una cauzală” și că “regimul reprezentativ, din motive funcționale (s.n.), dezvoltă sistemul de partide“.

Cum construcția europeană a dezvoltat, un model particular de instituții, nici partidele nu se pot agrega și funcționa urmând în totalitate modelul clasic. LaPalombara și Wiener au identificat trei căi de apariție a partidelor: o manieră instituționalistă, o manieră istorică și conflictuală și una de dezvoltare politică. Seiler adaugă maniera funcționalistă, concluzionând că prin combinația celor anterior amintite rezultă teoria genezei partidelor formulată de Stein Rokkan. Deși atractivă, paradigma lui Rokkan, combinând dimensiunea sociologică cu condițiile istorice, explică originea partidelor pentru fiecare țară în parte. Dată fiind particularitatea construcției europene, teoriile expuse anterior nu pot explica apariția unor partide la nivel pan-european, cu excepția variantei instituționaliste, singura posibilă.

Maurice Duverger a fost acela care a legat apariția partidelor politice de parlamentarism. El a identificat partide cu origine parlamentară și pe cele cu origine extra-parlamentară. Deși teoria sa a fost elaborată înaintă de crearea Comunităților europene și privea, oricum, geneza partidelor din sec. XIX, este interesant de observat că rezultatele analizei sale explică aproape perfect apariția partidelor europene.

Un partid care respectă aproape riguros schema propusă de Duverger este Partidul Popular European. Mecanismul general se prezintă astfel: în cadrul parlamentelor, nevoia de organizare sau eficiența unui demers comun au reunit mai mai mulți indivizi într-un grup parlamentar. Motivațiile au fost diverse. Principalul impuls l-a constituit comunitatea doctrinară; în unele cazuri a fost vorba de interesele legate de vecinătatea geografică a parlamentarilor sau de interesele personale, care puteau fia atinse doar prin intermediul unui grup. Al doilea element care a contribuit la geneza parlamentară a partidelor este răspândirea votului universal. Duverger a observat că pentru maximizarea șanselor în alegeri au fost create comitete electorale; în timp, între grupurile parlamentare și comitetele electorale s-a creat o legătură permanentă ce a generat în final apariția partidului.

În opinia noastră, apariția PPE a fost rezultatul unui proces aproape identic cu cel descris de Duverger. Încă de la primele ședințe ale Adunării Parlamentare, parlamentarii creștin-democrați s-au grupat în funcție de factorul ideologic, grupul a stabilit legătură cu comitetele electorale (în cazul nostru, partidele naționale), după care legătura s-a permanetizat și structurat. Cum aproape nici un model propus mecanismelor sociale nu poate fi respectat întocmai, există și în acest caz derivații: comitetele electorale existau deja, fiind vorba chiar de partidele naționale, iar permanentizarea legăturii dintre grupul parlamentar și comitete, a fost urmată, în sec. XIX, de preluarea coordonării generală de primul dintre ele, în timp ce actualmente, acest proces este invers, partidele naționale coordonându-și în mare măsură europarlamentarii.

Înființarea Partidului Popular European

În plan practic, discuții privind înființarea unei noi structuri, dedicată strict partidelor creștin-democrate comunitare, o structura autonomă, nu un grup de lucru sau departament în cadrul UECD, s-au purtat încă de la finalul anilor '60. Totuși, impulsul final a venit de la decizia șefilor de stat și de guvern din 1974 de a organiza alegeri directe pentru PE în 1978. În scopul pregătirii partidelor creștin-democrate pentru confruntarea electorală prognozată, a fost stabilită un grup de lucru ad hoc, condus de liderul CVP, Wilfried Martens și președintele grupului parlamentar creștin-democrat din PE, Hand August Lücker. Echipa mai avea în componență doi germani, un italian și un olandez. Grupul de lucru a avut ca sarcină "elaborarea documentelor de bază necesare fondării unui partid creștin-democrat, în perspectiva alegerilor directe pentru PE".

Grupul de lucru a elaborat un document de lucru, sub forma unui proiect de statut, care a fost adoptat de Comitetul Politic în 29 aprilie 1976, stabilindu-se, totodată, denumirea de "Partidul Popular European. Federația Partidelor Creștin-democrate din Comunitatea Europeană".

În mod firesc apare întrebarea: de ce noua structură nu s-a numit pur și simplu “creștin-democrată”? Gallagher identifică trei surse importante generatoare de conflict în interiorul unui partid: adoptarea documentelor programatice, alegerea liderului și desemnarea candidaților în alegeri. Denumirea unui partid nu se încadrează neapărat în această listă, dar se poate accepta supoziția că denumirea indică doctrina partidului, deci alegerea acesteia poate genera la rândul său anumite conflicte.

Nici creștin-democrații n-au fost ocoliți de acest fenomen. De la bun început au existat dispute prelungite asupra denumirii viitoarei formațiuni parlamentare.

Opiniile au putut fi grupate în două grupuri: cei care doreau menținea referinței “creștin democrate” în denumire, și principiile legate de “concepția creștin democrată asupra omului și societății” și dorința de a “promova în Europa o comunitate de indivizi liberi și de cetățeni responsabili”, aspecte care au fost păstrate, de altfel, în preambulul statutului PPE. Nu întâmplător, apărătorii acestei poziții erau olandezii, belgienii și italienii, adică cei care profesau această doctrină de la începutul secolului.

Ceilalți doreau crearea unei mari forțe de centru în Europa, divizați la rândul lor în două subgrupuri: un curent grupat în jurul CDU-CSU, atrași de “fascinația conservatoare” și care dorea să lărgeasca grupul prin încorporarea conservatorilor britanici și danezi și alcătuirea unui front antisocialist; alt grup, constituit de francezi și câțiva belgieni regionaliști, care doreau deconfesionalizarea doctrinară și eliminarea referințelor religioase; cel puțin belgienii urmăreau lărgirea curentului federalist. Tot acest grup a militat si pentru admiterea adeziunilor individuale.

Soluția de compromis a făcut ca noul partid să se numească: “Partidul Popular European – Federația partidelor creștin-democrate din Comunitățile Europene”. Trebuie subliniat faptul că a doua parte a denumirii nu este un subtitlu, ci chiar parte a denumirii. Chiar și așa, denumirea nu a fost utilizată pentru mult timp: la primul congres al PPP, în 1978 s-a adoptat numele numele structurii parlamentare ca fiind “Grupul Creștin-democrat din Parlamentul European (Grupul Partidului Popular European)”, iar după primele alegeri directe din 1979 a urmat o nouă modificare: “Grupul Partidului Popular European (Grupul creștin-democrat)”.

În mod oficial, PPE a fost fondat în 8 iulie 1976, când a avut loc prima reuniune a Biroului Politic a noii formațiuni politice. Reprezentanții celor 11 partide naționale au adoptat în unanimitate statutul și l-au ales președinte pe Leo Tindemans, primul-ministru al Belgiei.

Statutul sintetiza în preambul obiectivele și fundamentele politice ale PPE:

"Acest statut, bazat pe concepția noastră creștin-democrată despre om și societate și pe dorința noastră de a susține formarea în Europa a unei comunități de indivizi liberi și cetățeni responsabili, fiecare participând la structurile sociale, economice și politice ale unei societăți pruraliste, o comunitate justă, pașnică și unită în relațiile sale cu toate popoarele din lume, este astfel adoptat."

Tabel 9. Partidele fondatoare ale PPE (1976)

Primul congres al PPE a avut loc în martie 1978, ocazie cu care a fost adoptat și programul politic. PPE s-a pregătit ca un veritabil partid pentru primele alegeri directe ale PE și la al doilea său Congres, în 1979 își stabilește platforma electorală. În urma alegerilor, PPE obține locul secund după socialiști, cu 107 mandate din 419. Intrarea Greciei în CE face ca numărul membrilor PE să crească la 434, dintre care 117 aparținând PPE.

Următoarele alegeri pentru PE, desfășurate în 1984 conservă aproape intacte mandatele popularilor: 110. Doi ani mai târziu, are loc o nouă lărgire a CE, cu 60 respectiv 24 de locuri, alocate Spaniei și Portugaliei în PE. Dar țările iberice, dominate de socialiști, au avut un aport parlamentar minor în acel moment: un plus de doar nouă europarlamentari.

După un mandat de doi ani de președinte al PPE al lui Piet Bukman (Olanda), în 1987 este ales Jaques Santer, viitorul președinte al Comisiei Europene. Alegerea acestuia a demonstrat, că lipsa de importanță a Parlamentului European, respectiv a structurilor politice din cadrul acestuia a început să se diminueze. După Leo Tindenmans, primul președinte al PPE, prim-ministru al Belgiei în funcție la momentul alegerii sale, Jacques Santer era la rândul său șeful guvernului din Luxemburg. Această triadă de președinți din Benelux are mai multe explicații: din punct de vedere doctrinar, partidele din aceste state, erau “cele mai pure”, apoi s-a încercat evitarea conflictelor între partidele creștin-democrate mari, din Germania și Italia, prin nenominalizarea membrilor acestora la funcția de președinte PPE.

Tendința numirii unor lideri politici din cele trei mici state s-a menținut în continuare: în 1990, Wilfried Martens, a fost desemnat noul lider popular, fiind și în prezent președintele federației de partide populare.

Funcțiile PPE, formal sau nu statuate, au fost de a interacționa cu instituțiile CE/UE și de a întreține relații cu și între partide împărtășind doctrine asemănătoare (Hanley, 1994).

În prima categorie se pot înscrie întâlnirile neoficiale (“shadow meetings”) dintre miniștrilor populari, înainte de reuniunile Consiliului de Miniștri. La nivel mai înalt, s-au instituționalizat deja întâlnirile dintre liderii partidelor, la început cu un calendar aleatoriu și o agendă diversă. Începând cu anii ‘90, aceste întâlniri au loc odată cu reuniunile Consiliului European și au ca scop punerea de acord a diferitelor viziuni a prim-miniștrilor populari asupra temelor abordate în Consiliu.

O altă zonă în care se manifestă relația PPE cu instituțiile comunitare este cea ideologică. În special în anii ’80, PPE era principalul promotor al Europei federale, iar canalele de popularizare cele mai uzuale erau alegerile și Parlamentul European. Adversarilor ideii federale, care invocau pierderea suveranității statale le era opus conceptul de subsidiaritate.

A doua funcție, de a administra relațiile cu partidele creștin-democrate (ulterior și conservatoare) a avut efecte mai puțin vizibile, dar nu mai puțin importante. PPE, fondat inițial de partide cu o doctrină creștin-democrată clară, s-a văzut pus, la un moment dat în situația de a nu mai găsi parteneri doctrinari, drept care a procesul de autolărgire (specific fiecărui organism politic) a putut continua doar prin încorporaea de partide de centru-dreapta necreștin-democrate. Hanley exemplifică acest proces prin integrarea Fine Gael (Irlanda) în UECD, apoi a Nea Demokratia (Grecia) și Partido Popular (Spania). Practic, alunecarea spre dreapta era deja o realitate. Seiler a explicat foarte plastic acest fenomen: “… din cauza CDU, ‘cucii’ conservatori și-au depus ouăle în cuibul democrat-creștin ale căror odrasle riscă să se vadă aruncate pe fereastră…”

Membrii Parlamentului European, indiferent de culoare politică, au avut mandate dificile de îndeplinit. Pe de parte, localizarea săliilor de plen sau a ședințelor de comisii la Strasbourg și Luxembourg îi scotea pe aceștia din circuitul procesului de luare a deciziilor, desfășurat cu precădere la Bruxelles. În ceea ce privește pe creștin-democrați, aceștia, deși favorabili proiectului comunitari, erau înclinați să-și execrcite cu prioritate mandatul din parlamentul național. Cum, până în anii '70, partidele creștin-democrate s-au aflat la guvernare, în toate statele fondatoare ale CE, cu excepția Franței, și în toate aceste state, formula de regim politic era cea de tip parlamentar, caracterizat prin un binom guvern-parlament foarte sudat, prezența acestor parlamentari era necesară pentru a asigura susținerea acțiunilor guvernului și pentru legiferarea proiectelor acestuia. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât se aflau la guvernare, parlamentarii creștin-democrați cu mandat dublu erau forțați să-și dedice eforturile în special pentru susținerea guvernului și mai puțin pentru activitatea din PE.

Uniunea Democratică Europeană (UDE)

Aranjamentul politic realizat cu ocazia înființării PPE nu era de natură să-i mulțumească pe creștin-democrații germani. Deși prin alegerea denumirii se evitase limitarea indusă de o sintagmă de tip doctrinar, totuși, documentele programatice, principiile PPE erau precise în acest sens: federația de partide creată în 1976 era una creștin-democrată. Astfel, o colaborarea mai strânsă cu partidele gauliste sau conservatoare era exclusă, ceea ce reprezenta un dezavantaj la nivelul intituțiilor europene, în PE și Consiliul de Miniștri în primul rând. În aceste condiții, creștin-democrații germani și cei austrieci au căutat o nouă formă de colaborare cu partidele aparținând curentului conservator. Germanii insistau pentru crearea unui "centru democratic", în care să fie cooptați și conservatorii, astfel că au propus crearea unui grup de lucru, lucrând în paralel cu PPE, alături de partidele de centru-dreapta din întreaga Europă. Germanii insistau pentru cooptarea, într-o primă fază, a conservatorilor britanici și danezi, fapt ce ar fi dus la creșterea influenței forțelor de centru-dreapta în Parlamentul European. Modelul imaginat de germani era, de fapt, cel al conlucrării dintre CDU și CSU, primul, un partid creștin-democrat care grupa atât catolici, cât și conservatori, popular în sensul propriu al cuvântului, al doilea, un partid al catolicilor, conservator, apropiat de mediul rural, dar și de cel al întreprinzătorilor.

Pe de altă parte, partidele creștin-democrate din UECD din state ne-membre ale CE au acuzat o anumită discriminare, pe motiv că nu puteau accede în PPE sub nici o formă, nici măcar sub statutul de partid asociat sau observator. Astfel, acestea au căutat o alternativă care să le permită apropierea instituțională de partidele membre PPE. Creștin-democrații austrieci erau cu precădere interesați într-o nouă formulă de cooperare la nivel european, și din motive de imagine: în anii '47-'50, aceștia au jucat un rol important în primele reuniuni ale NEI și ale întâlnirilor de la Geneva. Ulterior, prin crearea CECO și CEE, accentul reuniunilor creștin-democraților a căzut pe chestiunile comunitare. Și UECD, deși o structură a creștin-democraților din întreaga Europă democratică, era focalizată tot pe problemele legate de procesul de integrare, ceea ce minimiza importanța partidelor din statele care nu erau membre ale CE. Creștin-democrații germani erau la rândul lor interesați, în primul rând, de o colaborare de conservatorii britanici, nu doar din motive ideologice, dar și din cauza importanței și influenței acestui partid. Nu în ultimul rând, conservatorii britanici doreau, la rândul lor, o cooperare cu partide apropiate ideologic, în chestiuni legate de CE. În 1975, conferința anuală a Partidului Conservator a votat chiar o rezoluție în acest sens:

…. [partidul] va trebui să coopereze mai mult cu aliații noștri politici din Europa, cu obiectivul de a forma o alianță de centru-dreapta moderată (un Partid Democrat European), care să contracareze tacticile coaliției socialiste din Parlamentul European și să genereze inițiative pozitive privind construcția europeană.

În final, după o serie de reuniuni preparatorii, Uniunea Democrată Europeană a fost fondată la o întâlnire a liderilor (printre alții, au participat la reuniune Helmut Kohl, Margaret Thatcher, Jaques Chirac, Josef Taus (Austria), Poul Schlüter (Danemarca) și Franz-Josef Straus) reprezentând 18 partide creștin-democrate și conservatoare, la Klessheim (Austria), în 24 aprilie 1979. Documentul fondator, intitulat Declarația de la Klessheim, conținea mai multe propuneri provenite din doctrina creștin-democrată, cu excepția celor care contraveneau principiilor conservatorilor, evident, cele privind viitorul federal al Europei și proiectele comunitare supranaționaliste. Astfel, Declarația făcea referire la locul omului în societate, la solidaritate socială, familia ca și componentă naturală a societății, responsabilitate socială, ba chiar la economia socială de piață. Pentru a se evita orice interpretari ulterioare, textul conține și prevederea cea mai importantă pentru conservatori: proiectul comunitar este denumit "asocieri între statele europene", cu mențiunea privind dreptul fiecărei națiuni de a-și prezerva identitatea și de a-și proteja interesele vitale.

Momentul reuniunii din Austria nu a fost ales prea bine. Coincidență sau nu, cu doar câteva săptămâni mai devreme (6-7 martie 1978) se desfășurase la Bruxeless primul congres al PPE. Organizarea la un interval de timp atât de scurt a celor două evenimente a produs iritare în rândul partidelor creștin-democrate "pure". Liderul creștin-democraților valoni (PSC) a afirmat chiar că "aparteneța simultană la PPE și UDE este o bigamie".

Totuși, EDU nu a reușit să fie o organizație foarte eficientă. Reuniunile erau rare, și exista un singur for abilitat să ia decizii, și anume conferința liderilor de partid, care se reunea o dată la doi ani. Lipseau deciziile cvasi-obligatorii, precum cele stabilite în cadrul PPE sau UECD și mai lipsea unul dintre mecanismele importante cu care operau aceste două organisme: comisiile. Orice chestiune complexă era dezbătută inițial într-o comisie, iar raportul acesteia era ulterior aprobat de forurile de decizie. UDE se baza mai degrabă pe reuniunile liderilor de partide sau pe un format ceva mai lucrativ, dar lipsit de putere decizională, anume reuniunile secretarilor internaționali ai partidelor membre. UDE a jucat mai degrabă rolul de mediu de comunicare și consultare, cu precădere pe chestiuni de politică externă.

Din punctul de vedere al contribuției UDE la procesul de integrare europeană, aceasta pare să fie neglijabil. UDE a avut mai degrabă un impact asupra devenirii ulterioare a creștin-democrației, respectiv alunecarea acesteia spre dreapta, sau ceea ce Seiler sau alții au numit "conservatorizarea" creștin-democrației. Cu toate acestea, socializarea și comunicarea între creștin-democrații și conservatori s-a produs mai ușor în cadrul reununilor, chiar rare, ale UDE, astfel că transferul multora dintre partidele conservatoare de la UDE la PPE, începând cu anii '90, s-a realizat fără fricțiuni. De altfel, urmând un mecanim similar celui care a dus la absorția UECD de către PPE, secretariatul UDE a fost mutat la Bruxelles, începând cu aprilie 2000, (contopit cu cel al PPE), iar apoi în 2001, UDE s-a dizolvat, fiind absorbit, la rândul său în PPE.

Acțiunea creștin-democraților la

nivelul statelor naționale

Germania

Scena politică germană a dat dovadă de o remarcabilă stabilitate până în anii '80; exceptând primele alegeri postbelice, doar trei partide au reușit să intre în Bundestag: creștin-democrații, social-democrații și liberalii. Astfel, guvernul a fost controlat pentru aproape două decenii de creștin-democrați, singuri sau în coaliție cu liberalii. Deși la putere neîntrerupt din 1949, CDU și partenerul său bavarez, CSU au reușit să evite uzura asociată guvernării și să-și păstreze baza electorală. Astfel, CDU a obținut constant între 35% și 38%, obținând între 1957 și 1976 cu regularitate votul a aproximativ 12 milioane de alegători. Chiar și în 1972, când au obținut unul dintre cele mai slabe rezultate din istorie (35,2%), CDU a primit votul a peste 13 milioane de germani. Doar că, în condițiile creșterii populației și a unei prezențe la vot excepționale (peste 91%, cea mai mare participare de după război), SPD a reușit să obțină cel mai bun rezultat al său din toată istoria democratică a Germaniei, aproape 46%. În ciuda acestor rezultate, CDU și CSU au trecut în opoziție pentru 13 ani, social-democrații guvernând în toată această perioadă cu ajutorul partenerilor de coaliție liberali.

Tabel 10. Rezultatele alegerilor parlamentare din Germania,

1965-1976

Notă:

– CDU – Christlich Demokratische Union, CSU – Christlich-Soziale Union, SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands, FDP – Freie Demoakratische Partei, BP – Bayernpartei, DP – Deutsche Partei, GB/BHE – Gesamtdeutscher Block/Bund der Heimatvertriebenen und Entrechteten, KPD – Kommunistische Partei Deutschlands

Sursă:

Ministerul de interne german (www.bundeswahlleiter.de),

http://www.parties-and-elections.de/germany2.html, calcule proprii.

În ceea ce privește proiectele comunitare, creștin-democrații, chiar dacă s-au aflat la guvernare până în 1969, au dat dovadă de o viziune mai puțin integraționistă față de anii '50. Antanta informală franco-germană-italiană, realizată la sfârșitul anilor '50, bazată pe vizunea federalistă a lui Schuman, Adenauer sau De Gasperi, nu mai exista, nu doar datorită schimbării condițiilor politice, dar și datorită ieșirii celor trei din scena politică, De Gasperi decedând în 1955, Schuman în 1963, iar Adenauer demisionând în același an din fruntea guvernului german. Credința lui Adenauer, care spera ca Germania de est să intre în "colaps" în fața unui unei Europe occidentale prospere s-a năruit odată cu construirea zidului Berlinului.

Începând cu 1963, în CDU/CSU s-au manifestat două viziuni privind politica externă a Germaniei, disputa ducându-se între susținătorii "gaullism"-ului și atlantiști. Gaulliști erau liderii CDU/CSU favorabili unor relații privilegiate cu Franța, cu de Gaulle, dar și a continuării proiectului comunitar început un deceniu mai devreme. De cealaltă parte, atlantiștii, fără să se opună de facto politicilor din cadrul CE, doreau intensificarea integrării europene doar cu condiția acceptării și a Marii Britanii în acest proces și o adâncire a relațiilor în cadrul NATO (respectiv apropierea de SUA), chiar cu neglijarea relațiilor cu Franța. De asemenea, atlantiștii păreau atrași de noua politică a Washington-ului, de detensionare a relațiilor cu blocul comunist, ceea ce era inacceptabil, în viziunea gaulliștilor.

Atlantiștii erau grupați în jurul elitei guvernamentale, reprezentate de Erhard, Schroder și van Hassel. Erhard, mai puțin încrezător în soluția atot-cuprinzătoare a unei Europe federale, susținut de ministrul de externe Gerhard Schröder, fără să abandoneze linia pro-NATO, proiectele de intergrare europeană și doctrina Hallstein, a încercat să reorienteze o parte a politicii externe germane spre estul continentului, prin ceea ce s-a numit Ostpolitik.

Principalele voci ale gaulliștilor erau Adenauer și Strauss (CSU), care, în calitatea lor de lideri de partid, au depus serioase eforturi pentru a menținia linia pro-franceză și pro-comunitară a guvernului federal.

Având la bază și motivații personale sau chiar religioase, conflictul a depășit limitele unei dispute privind politica externă și a cauzat, începând cu 1964, serioase diviziuni în cadrul CDU și CSU. Chiar cu riscul popularizării unei imagini negative asupra CDU, gaulliști l-au atacat în permanență pe Schoder, inclusiv în preajma alegerilor parlamentare din 1965.

Am socotit necesară această trecere în revistă a acestui episod din interiorul partidelor creștin-democrate germane, întrucât derularea evenimentelor poate oferi un răspuns la dezvoltarea ulterioară a proiectului comunitar. Cu Adenauer plecat din fruntea guvernului german, cu noua orientare a unei părți importante a liderilor CDU și CSU, cu de Gaulle în fruntea Franței pe tot parcursul anilor '60, proiectul comunitar a intrat, dacă nu într-o faza de hibernare, cel puțin într-o stagnare. Trebuie subliniat în acest context, faptul că, în toate momentele sale, procesul de integrare europeană a fost semnificativ influențat de situația din CDU și CSU, respectiv de viziunea unora sau a altora dintre lideri față de acest proces.

În fine, dacă principalul obiectiv al creștin-democraților a fost Europa comunitară, social-democrații au redesenat liniilor de politică externă, orientându-se spre alte zone sensibile, evitate până atunci de Germania. Noul cancelar, Willi Brandt, fără a abandona alianțele existente, a încercat revitalizarea relației cu URSS, precum și o relație privilegiată cu RDG.

Pe tot parcursul deceniului șapte, CDU-CSU s-a aflat în opoziție, astfel că pozițiile creștin-democrațiilor privind proiectul comunitar au rămas doar la stadiul de intenție, fiind lipsiți de instrumentele de implementare. Totuși, CSU și Strauss au abandonat, începând cu anii '70 pozițiile pro-europene avute cu două decenii în urmă, în favoarea unora interguvernamentale. Astfel, CSU s-a opus planului Mansholt, precum și Sistemului Monetar European, ambele politici supranaționale.

Italia

Creștin-democrații italieni au reușit performanța de a fi singurul partid aparținând acestui curent politic care s-a aflat la guvernare neîntrerupt pentru aproape 5 decenii. Cu puține excepție (1981-1982, 1983-1987) șefia guvernului a fost deținută, între 1946 și 1992, de politicieni proveniți din DC. La cele 4 alegeri desfășurate între 1968 și 1979, creștin-democrații au obținut cu regularitate peste 38%, realizând guverne de coaliție cu diferiți parteneri (liberali, socialiști, etc) cu excepția comuniștilor. În două rânduri, mandatul de prim-ministru a fost deținut de Mariano Rumor, cel care a deținut și președinția UECD pentru mai multe mandate. Practic, pe parcursul deceniului șapte, DC a fost cel mai important partid creștin-democrat din CE.

Tabel 11. Rezultatele alegerilor parlamentare din Italia,

1968-1979

Notă:

DC – Democrazia Cristiana, SVP – Südtiroler Volkspartei, PCI – Partito Comunista Italiano; MSI – Movimento Sociale Italiano, PSI – Partito Socialista Italiano, PRI – Partito Repubblicano Italiano, PSDI – Partito Socialista Democratico Italiano; PLI – Partito Liberale Italiano.

Sursă:

http://legislature.camera.it/index.asp; http://www.parties-and-elections.de/italy2.html; calcule proprii.

Creștin-democrații italieni au fost în permanență favorabili ideilor comunitare, însă după moartea lui de Gasperi, eforturile acestora au avut o anumită doză de inconstanță. De asemenea, calitatea de membru al CE nu a adus după sine întotdeuna avantajele așteptate, din cauza birocrației și a corupției din adiministrație. Cu toate acestea, Italia și creștin-democrații italieni au susținut toate marile proiecte integraționiste, ei fiind aceia care, în anumite situații de criză au căutat să medieze conflictele dintre partenerii europeni. Astfel, în timpul crizei "scaunului gol", italienii au susținut Comisia, în eforturile acesteia de a reforma domeniul bugetar comunitar. Rezolvarea diputei dintre francezi și Comisie s-a datorat, în bună măsură și eforturilor depuse de ministrul creștin-democrat al agriculturii, Emilio Colombo, care în timpul celor șapte luni de criză a acționat ca intermediar între Franța și restul statelor comunitare. De asemenea, creștin-democrații s-au dovedit gata să susțină orice inițiativă care să producă o adâncire a procesului de integrare: propunerea privind aprobarea de către PE a propriului buget, raportul comisiei Davignon, sau demersurile lui Tindemans din timpul elaborării raportului Tindemans.

Dar la fel ca și în cazul CDU/CSU, și în DC s-au manifestat anumite curente și viziuni privind politica externă. Exista astfel, facțiunea atlantiștilor (cei care propuneau o cât mai mare apropiere de SUA), autonomisti (care erau favorabili procesului de integrare europeană, în scopul rezolvării dificultăților economice), mediteraneeaniști (care militau pentru relații privilegiate cu statele din regiunea mediteraneeană) și federaliștii (care doreau un crearea unui stat federal supranațional, în scopul reglementării sistemului politic italian și al eliminării tarelor acestuia). Totuși, între aceste viziuni nu au existat conflicte de genul celor din CDU, creștin-democrații italieni, în majoritatea lor, fiind favorabili proiectelor comunitare, exitând mai degrabă diferențe în viziunea privind finalitatea precisă a acestora.

Franța

Începând cu anii '60, creștin-democrația a avut de înfruntat mai multe obstacole politice. Pe lângă retragerea sau dispariția liderilor din anii '50, care avuseseră un rol determinant în înființarea și dezvoltarea MRP, și alte cauze au făcut ca acest curent să devină oarecum marginal pe scena politică franceză. Revenirea lui de Gaulle a fost una din aceste cauze. Agenda acestuia semănă în multe puncte cu cea a creștin-democraților, cel mai important punct în care existau neîntelegeri fiind cel privitor la chestiunea europeană. În aceste condiții, o prate din electoratul creștin-democrat a preferat să îl voteze pe general sau partidul susținut de acesta. Nu mai puțin a contat introducerea votului majoritar în două tururi, care a reactivat vechiul clivaj stânga-dreapta, ce a caracterizat scena franceză încă din secolul al XIX-lea. Practic, începând cu anii '60, arena politică s-a polarizat, principalii actori fiind cele două blocuri, de stânga și de dreapta, în dauna partidelor de centru.

Creștin-democrații francezi (sintagmă folosită doar de cercetători sau analiști, politicienii francezi fiind extrem de precauți în acest sens) au avut parte de o reducere consistentă a electoratului, și în consecință, a voturilor primite, o dată cu revenirea lui de Gaulle la putere. Partizani ai democrației parlamentare, s-au opus generalului, dar și curentului din cadrul opiniei publice, favorabil unei forme cu președinte puternic și a unui parlament situat în planul secund. Deși au fost cooptați la guvernare, la fel ca în 1947, în 1962 ei s-au despărțit de generalul de Gaulle, în urma unei dispute cauzate de neînțelegeri asupra unor principii politice. La fel ca în 1947, această despărțire a afectat considerabil partidul, fapt ce s-a tradus, din nou, prin pierderea de electori. Cu doar 36 de deputați aleși în urma scrutinului din 1962, MRP a fost nevoit să treacă prin reforme interne, care s-au tradus, într-o prima fază, prin schimbarea lidership-ului: Jean Lecanuet a preluat postul de președinte al partidului, iar Joseph Fontanet a devenit noul secretar-general. Noua conducere a încercat să îmbine teme vechi ale partidului, de factură creștin-democrată clasică cu alte adaptate noilor realități ale Franței. Pe lângă aceste înoiri programatice, o idee fusese lansată spre dezbatere în partid: cea a unei noi construcții politice, care să aducă alături de creștin-democrați alte forțe politice din zona radicalilor sau a dreptei liberale anti-gauliste.

Testarea acestui nou proiect politic a avut loc în 1965, cu ocazia alegerilor prezidențiale, primele în care președintele era ales direct de cetățeni. Candidând cu o platformă progresistă, pro-europeană, Lecanuet a obținut 15,8% dintre voturi, ceea ce l-a privat pe marele favorit de Gaulle de o victorie anticipată încă din primul tur. Folosind acest moment propice, MRP a decis să se transforme într-o nouă formațiune politică, Centrul Democrat (Centre Démocrate), cu un mesaj social și european. Deși înființată sub auspicii favorabile, noua formațiune politică, care se dorea o forță coagulantă a centrului, situată între dreapta și stânga, a avut dificultăți în competiția electorală cu cele două mari blocuri, mai ales că sistemul de vot favoriza construcțiile politice îndepărtate ideologic în dauna partidelor poziționate doctrinar la centru.

Tabel 12. Rezultatele alegerilor parlamentare din Franța,

1967-1978

Notă:

– CDS – Centre démocrate et sociaux (pentru câțiva ani, s-a numit doar Centre démocrate) ; RPR – Rassemblement pour la République; UDF – Union pour la Démocratie Française; SFIO – Section française de l'Internationale ouvrière, PCF – Parti communiste français.

* UDF s-a format în 1978 ca o confederație de partide menită a-l susține pe Valéry Giscard d'Estaing la alegerile prezidetiale din acel an. Grupa diverse partide de centru și centru-dreapta, printre cele mai importante fiind creștin-democrații din CDS.

*Sursă:

http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/leg5rep.asp#1leg;

http://www.parties-and-elections.de/france2.html; calcule proprii.

Astfel, la alegerile din 1967, CD a obținut 13% în primul tur, ceea ce i-a permis ca după epuizarea și celui de al doilea tur de scrutin să obțină doar 41 de deputați.

Însă criza ce a răvășit Franța în mai 1968 a avut ca efect, printre altele, și convocarea de alegeri anticipate. Alertați de revoltele și tulburăile ce au cuprins țara, francezii au votat masiv în favoarea partidului președintelui de Gaulle, în speranța ca acesta, având o majoritate confortabilă în parlament, să poată numi un guvern care să reinstaureze calmul și să refacă stabilitatea politică și socială. În aceste condiții, cu doar 10% dintre voturi, CD a reușit să obțină doar 33 de deputați. Fidel convingerilor sale creștin-democrate, în speță a descentralizării și parlamentarismului, CD a militat împotriva propunerilor centralizatoare ale lui de Gaulle, supuse aprobării francezilor prin intermediul unui referendum în 1969. Deși generalul s-a retras din viața politică în urma referendumului, CD nu s-a găsit într-o situație mai favorabilă, fracționându-se în două grupări, una susținându-l pe Pompidou, cealaltă situându-se în opoziție.

Totuși, rezultate obținute la alegerile din 1973 au fost cele mai bune de la alegerile din 1956: cu 13% dintre voturi, cele două fracțiuni derivate din MRP, candidând sub denumirea de Centrul Democratic și Progres, respectiv de Federația Reformatorilor au obținut 64 de deputați. Diviziunea s-a menținut și după decesul lui Pompidou, cu ocazia alegerilor prezidențiale, o grupare suținându-l pe Chaban-Delmas, iar cealaltă pe Giscard d'Estaing. Ulterior însă, cele două partide au intrat într-un proces de fuziune, proces care a debutat prin fondarea unui singur grup parlamentar, în 1974, și finalizat prin unirea formală din 1976, sub denumirea de Centrul Democraților Sociali (Centre de Démocrates Sociaux). Noul partid, spre deosebire de CD, și-a asumat în mod deschis identitatea creștin-democrată. Însă nici noua formațiune politică nu a avut ocazia transmiterii unei mesaj creștin-democrat propriu zis, cum a fost cazul MRP în anii '50: președintele d'Estaing a fondat UDF, o confederație de partide de centru, alcătuite din partide liberale sau anti-gauliste, confederație la care s-a alăturat și CDS.

În plan comunitar, creștin-democrații francezi au fost departe de situația de la începutul anilor '50, când aceștia se aflau printre promotorii proiectelor europene. Pe de o parte, lipsa rezultatelor la alegeri a făcut ca aceștia să se situeze la periferia scenei politice franceze. Pe de altă parte, lipsa de mandate în parlament a făcut ca aceștia să devină neatractivi pentru discutarea unor variante de coaliție. Totuși, începând cu președinția lui Pompidou, câțiva lideri ai CD au fost cooptați la guvernare, însă în ministere de rang doi, precum cel al muncii sau al artelor, poziții din care nu puteau influența procesul de integrare, domeniu rezervat președintelui, primului-ministru sau ministrului de externe. Oricum, aflată sub puternica influeță a președintelui De Gaulle, Franța a neglijat într-o oarecare măsură proiectul comunitar. Politica externă a oscilat între izolaționism și re-afirmarea Franței ca putere mondială și mai puțin înspre continuarea procesului de integrare europeană.

Belgia

La fel ca și în Olanda, și în Belgia a început, odată cu anii '60, procesul de deconfesionalizare și de depolarizare. Acealeași cauze, urbanizarea, industrializarea, societatea de consum și impactul mass-media au modificat fundamental societatea belgiană. Cel mai afectat curent politic a fost cel creștin-democrat. Pe scena politică belgiană s-au produs mutații semnificative, materializate prin revenirea liberalilor în prim-plan, dar prin apariția unor partide regionale. În plan economic, regiunea valonă, bazată pe industrii tradiționale, a intrat într-un regres, pe când regiunea flamanda, cu o economie bazată pe servicii și industrii moderne, era în plin avânt. Astfel, începând cu anii '60, clivajului lingvistic i s-a adăugat și o diferențiere economică.

În condițiile apariției a tot mai multor voci favorabile federalizării Belgiei, creștin-democrații au fost puși în fața unor noi dificultăți. Dacă în anii '50, principalele probleme cu care s-au confruntat partidele belgiene au fost de natură socio-economică, pe tot parcursul deceniului următor a prevalat problema etnico-lingvistică, iar aceasta a afectat considerabil dinamică creștin-democrației belgiene. CVP/PSC nu a reușit să treacă peste "problema Leuven", în urma căreia nu doar prestigioasa universitate s-a divizat în două, dar chiar și partidul. La alegerile din 1968 (alegeri anticipate, cauzate de demisia guvernului condus de creștin-democratul valon Paul Vanden Boeynants), partidul a candidat prin cele două facțiuni ale sale, cu două platforme electorale diferite, precum două partide concurente. Deși au existat câteva tentative de a realiza un partid federal, acestea au eșuat, iar din 1972, cele două facțiuni au devenit partide complet separate.

Tabel 13. Rezultatele alegerilor parlamentare din Belgia,

1965-1978

Notă:

* începând cu 1972, cele două partide au candidat complet separat.

– CVP/PSC – Christelijke Volkspartij/ Parti Social Chrétien; BSP/PSB – Parti Socialiste belge/ Belgische Socialistische Partij; PVV/PLP – Partij voor Vrijheid en Vooruitgang/ Parti de la Liberté et du Progrès; VU – Volksunie; KPB/PCB – Kommunistische Partij van België/ Parti Communiste de Belgique; FDF – Fédéralistes Démocrates Francophones

Sursă:

http://www.parties-and-elections.de/belgium2.html, calcule proprii.

Curând după această separare a creștin-democraților, și celelalte partide tradiționale din Belgia, liberalii (1971) și socialiștii (1978) s-au divizat la rândul lor, astfel că, începând cu anii '80, pe scena politică nu s-a mai regăsit nici un partid național.

Paradoxal, separarea a avut efecte benefice pentru creștin-democrați. Beneficiind de autonomie regională, cele două partide au putut să propună proiecte politice diferite. Acest aspect le-a ajutat cu precădere în competiția cu partidele regionale. Acestea din urmă, după succesele electorale din 1971 și 1974, au intrat în declin, principalii beneficiari ai migrării electoratului fiind chiar creștin-democrații.

Olanda

Principalul clivaj din Olanda, ce a divizat societate olandeză până la al doilea război mondial, cel religios, a fost înlocuit de unul social, începând cu anii '50. Principalele forțe care dominau scena politică erau creștin-democrații, grupați în cele 3 partide, liberalii și socialiștii, ceea ce făcea ca societatea olandeză să fie polarizată, fapt care se reflecta și în structura votului și alcătuirea coalițiilor. Acest fapt a făcut ca partidul catolic să fie principala componentă a tuturor coalițiilor din anii '60 și '70 (în ciuda faptului că cetățenii de confesiune catolică reprezentau mai puțin de 35% din populație). Totuși, în deceniul al șaselea o serie de transformări a afectat scena politică din Olanda. Apariția unor noi generații de votanți, secularizarea, apariția televiziunii au modificat structura populației, dar și comportamentul politic. Toate acestea s-au reflectat în votul exprimat în 1967, când, pentru prima dată după 1945, atât creștin-democrații, cât și socialiștii au pierdut o mare parte a voturilor care le erau acordate în mod uzual. Un alt efect al schimbărilor din Olanda a fost apariția unor partide situate în afara establishment-ului ideologic tradițional (creștin-democrație, socialism, liberalism conservator), cel mai important dintre acestea fiind Democrații '66, partid de extracție progresist-liberală. Aceste partide, situate atât la stânga, cât și la dreapta eșichierului politic, nu au afectat supremația partidelor mari din Olanda, dar au reușit, prin voturile și mandatele smulse acestora, să le diminueze forța politică și capacitatea de a accede regulat la guvernare. Cel mai afectat a fost KVP, care de la 26,5% în 1967, a obținut doar 21,9% patru ani mai târziu, și doar 17,7% la alegerile din 1972, dar și CHU, care a pierdut, procentual, aproximativ jumătate din voturile obținute la alegerile din 1967. Cele trei partide creștin-democrate, care obțineau de regulă, aproximativ 45% dintre voturile olandezilor, au fost votați în 1972 doar de 31% dintre aceștia. Deși practicau viziuni diferite ale creștin-democrației, aceste pierderi de electorat i-a obligat pe liderii celor trei formațiuni politice să accepte o fuziune.

Urmare a acestor eșecuri electorale, dar și a faptului că liberalii din VVD au acceptat asocierea la guvernare cu socialiștii, creștin-democrații au cedat poziția privilegiată de a fi principalul partid al coalițiilor de guvernare, KVP și CHU fiind forțate să treacă în opoziție, în vreme ce ARP au rămas la guvernare, ca al treilea partid al coaliției. Pe lângă pierderea funcției de prim-ministru până în 1977, nici postul de ministru de externe nu le-a mai revenit creștin-democraților timp de aproape un deceniu. În 1977, deși au obținut un scor electoral mult sub așteptări (31,9%), creștin-democrații au revenit la guvernare, în coaliția tradițională cu liberalii, care au obținut cel mai bun rezultat al lor de după război, 18%.

Tabel 15. Rezultatele alegerilor parlamentare din Olanda,

1967-1977

Notă:

* Cele trei partide creștin-democrate, forțate de declinul electoral, au format o federație de partide, cu un set de principii unice, în 1973. Dupa ce au prezentat o listă comună la alegerile din 1977, în 1980, cele trei formațiuni politice au fuzionat, dând naștere CDA (Christen Democratisch Appèl).

– KVP – Katholieke Volkspartij, ARP – Anti-Revolutionaire Partij, CHU – Christelijke-Historische Unie; PvdA – Partij van de Arbeid; VVD – Volkspartij voor Vrijheid en Democratie; CPN – Communistische Partij Nederland; D66 – Democraten 66.

Sursă:

– http://www.parties-and-elections.de/netherlands2.html; calcule proprii.

În ciuda revenirii la guvernare, creștin-democrații olandezi au fost preocupați, în cea mai marte parte a deceniului al șaptelea cu depășirea statutului de partid de opoziție, dar, mai ales, cu eforturile de reconstrucție internă și armonizare a celor trei curente care au fuzionat. Date fiind condițiile, creștin-democrațiilor olandezi le-a lipsit energia de a mai contribui la procesul de integrare europeană, cel puțin până la venirea în fruntea CDA și a guvernului a lui Ruud Lubbers.

Luxemburg

Tabel 14. Rezultatele alegerilor parlamentare din Luxemburg,

1969-1979

Notă:

CSV – Chrëschtlech Sozial Vollekspartei; LSAP – Lëtzebuerger Sozialistesch Arbechterpartei; DP – Demokratesch Partei; KPL – Kommunistesch Partei Lëtzebuerg.

Sursă:

http://www.elections.public.lu; calcule proprii.

Irlanda

Irlanda a devenit membră a CE în 1973. Sistemul politic irlandez a fost caracterizat, înca de la obținerea independenței de poziția față de fost metropolă. Astfel că, clivajul fondator nu a fost unul dintre cele propuse de Rokkan, ci unul particular de centru-periferie. Mai exact, FF s-a situat pe o poziție intransigentă față de imperiul britanic, pe cand FG a avut o poziție moderată, amândouă partidele situându-se în zona dreaptă a eșichierului politic.

Tabel 16. Rezultatele alegerilor parlamentare din Irlanda,

1973-1977

Notă:

FG – Fine Gael (“Familia Irlandezilor”), FF – Fianna Fáil (“Soldații destinului”), LAB – Labour Party.

Sursa:

http://www.ark.ac.uk/elections/gdala.htm; calcule proprii.

Creștin-democrații la nivelul instituțiilor comunitare

Parlamentul European

Până în 1979, anul primelor alegeri directe pentru PE, deputații europeni erau desemnați din rândul membrilor parlamentelor naționale, pe baza algoritmului politic. În aceste condiții, Parlamentul European reprezenta, la o scară redusă, coloraturile politice rezultate cu ocazia alegerilor naționale. Astfel, conturul grupurilor politice din PE era extrem de fluid, grupurile parlamentare diluându-se sau largindu-se cel puțin anual. De exemplu, în perioada analizată, 1965-1980, doar în cele șase state fondatoare ale CE, au avut loc nu mai puțin de 25 de alegeri, cu precizarea că trei nu au mai avut impact asupra componenței PE, acestea desfășurându-se deodată sau după alegerile din iunie 1979.

În 1965, componența s-a modificat de două ori (alegeri în Belgia și Germania), la fel în 1967 (Franța și Olanda), pe când în 1968 (Belgia, Franța, Italia) și 1972 (Germania, Italia, Olanda) au avut loc trei scrutinuri. Pe lângă această densitate de scrutinuri, unele state au programat alegeri doi ani la rând, făcând imposibilă atingerea unei coerențe în ceea ce privește delegațiile pe partide din interiorul fiecărui grup. Astfel, Belgia a avut alegeri în 1977 și 1978, Franța în 1967 și 1968, iar Olanda, în 1971 și 1974.

Largirea CE a fost de natura sa afecteze semnificativ atât componența în ansablu a PE, cât și situația fvorizată a grupului creștin-democrat, cel mai numeros din 1952. Astfel, cele trei state ce s-au alăturat comunităților începând cu 1 ianuarie 1973, au făcut ca numărul parlamentarilor europeni să crească la 198. Criteriul de nominalizare a acestora a ramas, în continuare, cel al delegării de către parlamentele naționale. Astfel, pe lângă cele 25 de alegeri ce au avut în cele 6 state fondatoare în intervalul 1965-1980, în Marea Britanie, Irlanda și Danemarca s-au mai programat 8 scrutinuri electorale în intervalul 1973-1979, ceea ce a făcut ca într-un interval de doar 6 ani, alegerile din aceste 3 state să modifice componența PE de 8 ori. Nu trebuie omis și amănuntul că laburiștii britanici nu si-au preluat mandatele în forul reprezentativ european până în 1975, când a avut loc un referendum în Marea Britanie, care a stabilit ca aceasta să nu se retragă din CE.

Față de perioada 1952-1965, când PE era lipsit de puteri reale, începând cu anii '70, acestui for i s-au atribuit treptat anumite competențe. Însă această continuă fluctuație a membrilor făcea virtual imposibilă orice plan pe termen lung sau posibilitate de a influența în mod consistent balanța puterii în cadrul sistemului instituțional comunitar.

Pe lângă desele schimbări de componență, nu trebuie trecut cu vederea faptul că parlamentarii europeni, erau, înainte de toate, membri ai parlamentelor naționale, funcții care implicau un volum de muncă și consum de timp evident superior celui necesar activităților de la Strasbourg sau Bruxelles. Nu în ultimul rând, alegerile menționate anterior erau precedate, inevitabil, de campanii electorale, care aveau același efect perturbator asupra capacitații euro-parlamentarilor de a-și desfășura mandatul în bune condiții. De altfel, sesiunea parlamentară a PE (e vorba de ședințele în plen) nu dura mai mult de aproximativ 35 de zile pe an.

Chiar și în aceste condiții, creștin-democrații dominau numeric Parlamentul European și erau capabili să își susțină ideile politice, să le transpună în deciziile sau rezoluțiile emise de acest for. Nu în ultimul rând, puteau, în ciuda aranjamentului instituțional inegal dintre Parlament, Comisie și Consiliu să aducă în dezbatere anumite teme extrase din propria doctrină politică. Conta în tot acest demers și faptul că președenția PE a fost deținută, din 1954 până în 1971, de politicieni creștin-democrați.

Însă, o dată cu accesul Marii Britanii, al Danemarcei și Irlandei, grupul creștin-democrat din PE a suferit o serioasă lovitură. Datorită faptului că acest curent politic nu era reprezentat în Marea Britanie și Danemarca, parlamentarii de dreapta proveniți din aceste state apropiați de zona creștin-democrată, este vorba de conservatori, au preferat să-și înființeze propriul grup parlamentar.

În aceste condiții, nu doar structura grupurilor a fluctuat, ci și stabilitatea la nivelul conducerii PE. Practic, până în 1979, când președintele a început să fie ales la începutul legislaturii, în deceniile anterioare, această poziție era ocupată în urma unor alegeri care aveau loc anual. Deși PE nu se afla, cel puțin până spre finalul anilor '70, pe picior de egalitate, cu Consiliul de Miniștri sau Comisia, deținerea funcției de președinte al acestui for poate oferi in indiciu asupra influenței creștin-democraților în cadrul instituțiilor europene. Astfel, între 1965 și 1979, șapte europarlamentari au deținut funcția de președinte al acestui for. Până în 1971, trei creștin-democrați s-au aflat la conducerea PE: Victor Leemans (Belgia, 1965-1966), Alain Poher (Franța, 1966-1969) și Mario Scelba (Italia, 1969-1971). Anii '70 au adus supremația socialiștilor nu doar în plan guvernamental în statele membre ale CE, ci și în funcțiile de conducere ale PE. Astfel, doi socialiști au deținut, după 1971, demnitatea de președinte al organismului reprezentativ comunitar: Walter Behrendt (Germania, 1971-1973) și George Spénale (Franța, 1975-1977). Între aceștia s-a intercalat mandatul liberalului olandez Cornelis Berkhouver, care a condus PE între 1973 și 1975. Abia în 1977, creștin-democrații au reușit să preia funcția de președinte, prin italianul Emilo Colombo, care a deținut această funcție până la reunirea parlamentului ales direct pentru prima oară, în iunie 1979.

În PE, grupul parlamentar creștin-democrat s-a menținut la aceași parametrii ai atitudinii față de procesul de integrare europeană. În ciuda unor diferențe dintre modul de practicare a creștin-democrației, de program politic la nivelul statelor de proveniență, creștin-democrații din PE aveau în comun un principiu de la care nu abdicau: continuarea procesului de integrare europeană, uniunea politică și desăvârșirea Europei federale. Din acest motiv, în ciuda unor viziuni particulare în abordarea a diferite chestiuni de pe agenda PE, creștin-democrații nu s-au abătut de la principiul enunțat anterior, în toate deciziile sau acțiunile majore.

Astfel, în luările lor de poziție, creștin-democrații s-au exprimat în permanență în favoarea creșterii puterilor bugetare a PE, sau a întâietății Comisiei în fața altor instituții comunitare.

Consecvenți unei astfel de poziții, grupul creștin-democrat a refuzat, în iunie 1976, să susțină o moțiune de cenzură îndreptată împotriva Comisiei Europene, inițiată de grupul conservator. Pridham și Pridham au identificat, ca o constantă a grupului creștin-democrat, un anumit "spirit al compromisului", care le-a permis creștin-democraților din PE să atingă o coeziune internă ridicată, ceea ce s-a manifestat printr-un grad ridicat de opinii comune, cu precădere în chestiunile legate de intergrarea europeană. Opinăm că acest "spirit al compromisului" nu este specific creștin-democrației, doar ca rezultat al unui îndelung exercițiu al guvernării în colaiție, precum este cazul CDU/CSU sau al DC, ci este chiar o consecință a doctrinei și a conjuncturii în care a aparut creștin-democrației în diferite spații europene.

O alta caracteristică a grupului creștin-democrat a fost inducerea în dezbaterile parlamentare a elementelor aparținând moralei creștine, precum avortul, divorțul sau drepturile omului. De altfel, morala creștină a fost unul din motivele pentru care conservatorii britanici nu s-au alăturat, în 1973, grupului creștin-democrat, socotind ca o parte din ceea ce poate fi judecat prin prisma moralei creștine aparține, de fapt, conștiinței individului.

Într-adevăr, odată cu intrarea Marii Britanii în CE, s-a pus în discuție intrarea sau nu a conservatorilor britanici în grupul parlamentar creștin-democrat. Cele două curente nu se deosebeau în chestiunile fundamentale, însă au existat o serie de elemente, chiar din planul strategiei parlamentare care au făcut ca, în final, conservatorii britanici să formeze un grup propriu, împreună cu conservatorii danezi.

Pe de o parte, creștin-democrații nu doreau asocierea numelui lor cu sintagma "conservator", care mai avea conotații negative în spțiul european. Diferendele, amintite anterior, privind modul de judecare al chestiunilor sociale, cu accent pe morala creștină, respectiv chestiune privată, au constituit un alt motiv de disociere.

Pe de altă parte, consevatorii doreau să evite apropierea de un grup de partide cu multiple legaturi cu spațiul catolic, în ultimă instanță chiar cu clerul catolic și Vaticanul, fapt ce le-ar fi putut cauza prejudicii electorale într-un spațiu dominat de protestantism (Danemarca) sau anglicanism (Marea Britanie).

Consiliul de miniștrii

Perioada analizată, 1965-1980, poate fi împărțită, din punct de vedere a participării creștin-democraților la guvernare, în două sub-perioade: din 1965 până aproximativ la începutul deceniului al șaptelea, și din anii 1972-1973 până în 1980. În primul interval de timp, chiar dacă uzați de anii de guvernare și lipsiți de liderii anilor '50, creștin-democrații mai dominau scenele politice în 5 din cele șase state CE. Deși aparent această superioritate numerică părea să îi favorizeze, în realitate tocmai al șaselea stat, Franța, s-a dovedit a fi mai influent decât celelalte, în privința chestiunii integrării europene. Practic, în pofida faptului că până în 1969, momentul venirii lui Brandt în fruntea guvernului Germaniei, cinci din cele șase guverne erau conduse de creștin-democrați, s-au făcut puține progrese în domeniul integrării europene. Criza scaunului gol, respectiv compromisul de la Luxemburg au năruit speranțele celor care, bazându-se pe succesul CEE, prevedeau în etapa următoare o integrare la nivel politic. Deși de Gaulle a demisionat în 1969, blocajele impuse de acesta proiectelor comunitare nu au putut fi depășite decât după mulți ani. Nu în ultimul rând, tot în 1969 a devenit cancelar al Germaniei social-democratul Willy Brandt, care a dezvoltat liniile politicii externe germane pe coordonatele Ostpolitik.

Figura 3. Apartenența politică a șefilor de guvern din statele CECO/CEE, 1950-1965

Notă: cu albastru sunt reprezntate perioadele cu prim-ministru creștin-democrat, cu roșu socialiști, cu galben liberali, cu gri conservatori.

Primul val de lărgire al CE a adus, alături de cele șase state fondatoare, trei țări cu un profil cultural, social și politic substanțial diferit. Astfel, Marea Britanie și Danemarca aveau o populație cvasi-majoritară de religie protestantă, respectiv anglicană și luterană. Date fiind condițiile, în cele două state nu exista nici un partid creștin-democrat important. În Irlanda situația era diferită: toată populația acestei țări era de religie catolică, însă din cauza ocupației engleze și a obținerii abia în secolul XX a independenței, principalele clivaje fondatoare au fost cele legate de poziția față de Imperiul britanic și tranziția spre statul național. Cum nici o forță politică nu contesta rolul Bisericii Catolice, nu s-au creat condițiile sociale și politice pentru apariția unui partid creștin-democrat veritabil. Dincolo de absența unor forțe creștin-democrate, prezumtiv favorabile procesului de integrare europeană, nici antecedentele acestor state în ansamblu nu păreau a fi conforme cu speranțele suporterilor proiectelor comunitare și federaliste. Danemarca avusese, până în momentul adrerării, o politică externă regională, legată intrinsec de zona scandinavă. De altfel, și după aderare, Danemarca s-a dovedit una dintre statele membre cel mai puțin favorabile proiectelor supranaționaliste. Exprimarea cea mai evidentă a acestui euro-scepticism a venit în 1992, când cetățenii danezi au respins, într-o primă fază, prin referendum, Tratatul de la Maastricht. Irlanda s-a alăturat Comunitaților, atrasă fiind de avantajele economice ce puteau decurge de aici, dar și semnificativ influențată în acțiunile sale de politică externă de cele ale Marii Britanii. În fine, Marea Britanie s-a alăturat CE din aceleași motive, beneficiile economice aduse de statutul de membru comunitar. Dar profilul politic, istoria acestui stat, toate indicau faptul că britanicii nu puteau fi catalizatorul necesar revitalizării proiectului comunitar. Și într-adevăr, aceștia nu au infirmat statutul de principal opozant al acțiunilor de adâncire a procesului de integrare europeană, cel puțin în primul deceniu de la aderare.

Cert este că în anii '70, cu precădere în a doua jumătate a deceniului, procesul de integrare europeană a ajuns în cel mai serios moment de stagnare al său. Deși sub impulsul președintelui Franței, Valerie Giscard d'Estaing, au avut loc anumite progrese, iar reuniunile șefilor de stat și guvern a celor state se finalizau cu anumite propuneri și politici, acestora le lipsea substanța, în general deciziile luate privind domeniul financiar. Printre deciziile notabile luate în anii '70 se pot reliefa cele privind instituționalizarea reuniunilor șefilor de stat și de guvern, sub denumirea de Consiliu European (1974), Tratatul privind acordarea de puteri sporite PE în domeniul bugetar și decizia de a alege direct membrii PE (1975), precum și inițierea Sistemului Monetar European, ca precursor al Uniunii Economice și Monetare. Aceste propuneri însă vizau, cu excepția alegerilor directe pentru Parlamentul European (un parlament lipsit în continuare de atribuții consistente), doar domeniul economic-financiar și nu reprezentau altceva decât implementarea și finalizarea prevederilor Tratatului CEE.

Este dificil de evaluat cu precizie în ce măsură între imobilismul înregistrat la nivel comunitar și absența creștin-democrților există o legătură cauzală. Se poate observa, totuși, că din punct de vedere cantitativ, perioada cu cele mai puține progrese în cadrul proiectului comunitar început în anii '50 se suprapune celei în care creștin-democrații au lipsit aproape în totalitate din guvernele statelor membre. Astfel, dacă până în 1972, 4 din cele șase state ce compuneau comunitățile avea prim-miniștrii creștin-democrați, începând cu 1973, raportul s-a modificat substanțial. Astfel, din cele nouă state, doar 4 mai aveau prim-miniștrii aparținând curentului creștin-democrat (aderarea Irlandei, condusă de un guvern controlat de FG, nu a îmbunătățit situația, în belgia venind la putere în 1973 o coaliție dominată de socialiști), situație care s-a menținut până în 1977, când a început cea mai nefavorabilă perioadă din istoria-creștin democrație post-belice: timp de doi ani, doar două guverne din cele nouă erau conduse de creștin-democrați (Italia, Belgia)! Situația avea să se modifice abia în 1982, o dată cu preluarea de Helmuth Kohl a funcției de cancelar al Germaniei.

Miniștri de externe

În timp ce Consiliul European trasa liniile generale ale politicii comunitare, deciziile efective erau luate în cadrul Consiliului de Miniștrii, în realitate cea mai importantă instituție din cadrul spațiului comunitar, cu precădere după compromisul de la Luxemburg, din 1966. Abia după adoptarea Actului Unic European, puterea de decizie a Consiliului de Miniștrii s-a diminuat.

Figura 4. Apartenența politică a miniștrilor de externe din CE, 1965-1979

Notă:

Între iunie 1969 si martie 1973, ministru de externe al Franței a fost Maurice Schumman, fost membru MRP, trecut în tabăra lui de Gaulle în 1958; din 1974 miniștri au fost numiți diplomati din ministerul de externe. Dintre acestia, Poncet si-a asumat ulterior o cariera politica, alături de Stânga democratică și UMP.

Proiectul comunitar pornit la începutul anilor '50 a beneficiat nu doar de prezența în fruntea guvernelor statelor fondatoare ale CECO a unor lideri favorabili acestuia, dar și de miniștrii de externe la fel de atașați de planurile de cooperare vest-europeană caracteristice perioadei. Astfel, în perioada 1950-1955, au deținut portofoliul externelor personalități politice precum De Gasperi, Adenauer, Schuman, van Zeeland, Bech sau Spaak, cu toții profund atașați spiritului comunitar. Ulterior, pe tot parcursul anilor '60, miniștrii de externe din cele șase state CE au provenit cu precădere din rândul partidelor creștin-democrate, ceea ce explică parțial și progresele înregistrate în transpunerea în practică a tratatelor comunitare. Însă transformările politice din finalul deceniului al șaselea au afectat culoarea politică a grupului miniștrilor de externe mai profund decât în cazul primilor-miniștrii. Dacă pentru mai bine de un deceniu creștin-democrații au fost capabili să guverneze singuri, sau în coaliție cu partide mai mici, după 1965, coalițiile au devenit mai greu de realizat, partenerii de guvernare solicitând în multe cazuri poziția a doua din guvern.

În consecință, perioada de după 1965 a fost caracterizată de scăderea constantă a numărului de creștin-democrați în Consiliul pentru Afaceri Generale. După 1966, când pentru o scurtă perioadă, pentru prima dată, Consiliul pentru Afaceri Generale nu a fost dominat de miniștrii de externe creștin-democrați, a urmat o perioadă relativ favorabilă acestora, când 4 din cei 6 șefi ai diplomațiilor proveneau din partidele creștin-democrate. În 1969 situația s-a modificat radical, numărul miniștrilor de externe creștin-democrați scăzând la doar doi. Și pe tot parcursul deceniului următor, aceasta avea să fie regula: cu excepția unei scurte perioade din 1973, când în CAG s-au reunit patru miniștri creștin democrați (din totalul de nouă, întrucât de la 1 ianuarie 1973, trei state au aderat la CE), la reuniunile miniștrilor de externe comunitari nu au participat mai mult de doi sau trei creștin-democrați. Dar adevărata lovitură avea să se înregistreze în 1977: în urma alegerilor din Belgia și Irlanda, care au modificat compozițiile guvernelor din aceste țări, creștin-democrații au ajuns să dețină, pentru mai bine de 3 ani, un singur mandat de ministru de externe, cel din Italia. Evident, este eronat a considera că miniștrii de externe aparținând altor curente politice, liberali sau socialiști, erau advresari ai procesului de integrare. Doar că, spre deosebire de șefii diplomaților din anii '50, care au făcut din procesul de cooperare comunitară principala linie de politică externă a mandatului lor (cel puțin în cazul lui Adenauer sau Schuman), cei din anii '70 au avut alte priorități în politica externă. De exemplu, Germania, cu Willy Brandt în fruntea externelor, apoi a guvernului s-a axat pe politica de apropiere de statele din estul Europei, în cadrul Ostpolitik. În Franța s-au succedat, în cursul deceniului șapte, o serie de miniștrii de externe de extracție gaullistă, o parte dintre ei tehnocrați, care nu aveau idealurile precursorilor lor din anii '50, Schuman sau Bidault. Cât despre italieni, deși singurii care au avut miniștri de externe creștin-democrați pe tot parcursul deceniului, iar pentru o perioadă (1974-1976), chiar președintele UECD, Mariano Rumor fiind în fruntea externelor, acestora le-a lipsit anvergura sau determinarea în a revitaliza procesul de integrare europeană. Problemele economice și sociale pe care le-a întâmpinat în aceea perioadă Italia, dar și faptul că între 1970 și 1980 au existat opt ocupanți ai portofoluiului externelor, pot explica în parte faptul că creștin-democrații italieni nu au fost foarte preocupați de proiectele comunitare.

Comisia Europeană

Pierderea întâietății politice la nivel european după 1965 de către creștin-democrați în favoarea socialiștilor s-a reflectat și la nivelul Comisiei Europene. Astfel, dacă între 1958 și 1967, creștin-democrații au deținut președinția acestei instituții, precum și cel mai mare număr de comisari, începând cu comisia Rey, situația s-a schimbat în mod substanțial. Între 1967 și 1981 au funcționat 5 comisii europene, însă doar una singură a fost prezidată de un creștin-democrat, anume comisia Malfatti, al cărei mandat s-a derulat pe o perioadă mai scurtă de doi ani. Celelalte comisii au fost conduse de liberalul belgian Jean Rey, care a avut un mandat de 3 ani, de socialistul olandez Sicco Mansholt, de gaulistul Ortoli, iar începând cu 1977, de laburistul Roy Jenkins.

Comisia Rey a fost ultima, până în 1986, în care creștin-democrații, deși nu majoritari, au deținut cele mai multe poziții de comisar, 6 la număr. Socialiștii aveau 4 astfel de posturi, liberalii și gauliștii câte unul, iar doi comisari proveneau din gruparea giscardiană din Franța.

Fragmentarea și instabilitatea care s-a manifestat, parțial, pe scenele politice europene în anii '70 s-au transmis și asupra componenței Comisiei Europene. Astfel, comisiile acelui deceniu erau compuse din reprezentanții a câte 5 sau chiar 6 curente politice. Comisia Malfatti (creștin-democrat italian) grupa câte 2 creștin-democrați, 2 socialiști, 2 giscardieni, câte un liberal, un comunist și un tehnocrat. După demisia lui Malfatti, președinția a fost preluată de Sicco Mansholt, iar componența și diversitatea politică a comisiei au rămas virtual neschimbate, doar Carlo Scarascia-Mugnozza preluând locul de comisar lăsat liber de Malfatti.

Odată cu valul de aderare din 1973, în CE a pătruns curentul conservator britanic, ceea ce a generat, pe mai departe, dispersia doctrinară din interiorul comisiei. În aceste condiții, comisia condusă de francezul François-Xavier Ortoli (gaulist) a atins recordul de a fi cea mai fragmentată doctrinar comisie din 1958 până în prezent. Creștin-democrații nu dețineau decât două posturi de comisar, față de cele 4 ale socialiștilor. Doi comisari proveneau din curentul conservator (unul britanic și unul irlandez); un comisar era liberal, unul giscardian și unul comunist. La acest mozaic doctrinar trebuiau adăugați și doi comisari fără afiliere politică, proveniți din diplomație, aceștia reprezentând Luxemburg și Danemarca.

Situația defavorabilă a creștin-democraților s-a menținut și în timpul mandatului de președinte al Comisiei deținut de Roy Jenkins. Comisia Jenkins poate fi socotită și cea mai "socialistă" comisie, socialiștii deținând 6 din cele 13 posturi de comisar european, printre care, cum am amintit, și pe acela de președinte. Restul pozițiilor erau deținute de liberali, gauliști și conservatori, cu câte un comisar, doi dintre aceștia fiind tehnocrați.

Capitolul 5.

Perioada 1980-1992

Context politic european

Deceniul al șaptelea s-a dovedit unul plin de turbulențe la nivel mondial sau european, dar și în tabăra creștin-democraților europeni. Uzați de anii de guvernare, cu o doctrină incapabilă să raspundă provocărilor culturale și sociale ce au avut ca punct de maxim anul 1968, cu proiectul european comun, principala lor realizare în plan internațional, intrat într-o stare de stagnare, creștin-democrații au parcurs cu dificultate perioada menționată. Înființarea PPE, în 1976 a fost umbrită de apariția, după doar 2 ani, a Uniunii Democratice Europene. Eforturile de reorganizare ale lui Diego Freitas do Amaral au fost primite cu scepticism, fapt ce a contribuit la demisia acestuia în 1982, pentru mai bine de un an, UECD fiind condus de un președinte interimar. Nu în ultimul rând, la primele alegeri directe pentru Parlamentul European, creștin-democrații s-au situat doar pe locul doi după socialiști, ca număr de mandate (112 europarlamentari socialiști față de 108 creștini-democrați).

Cu toate acestea, criza prin care trecea creștin-democrația europeană se apropia de final. Există adepți ai ipotezei conform căreia în spațiul politic, atât la nivel național, cât și la nivel internațional există o anumită ciclicitate a curentelor, ideilor sau acțiunilor politice. Astfel, dacă vestul europei a fost dominat, în perioada postbelică, de creștin-democrați pentru aproape două decenii, a venit rândul curentului socialist să se afle la guvernare în majoritatea statelor. În anii 1980 scena politică europeană a asistat la o nouă regrupare a forțelor politice: socialiștii au trecut, cu puține excepții, în opoziție, în fruntea guvernelor ce compuneau Comunitatea Europeană trecând creștin-democrații sau partenerii lor din aceași zonă a eșichierului politic, conservatorii.

De mare importanță în revenirea creștin-democraților în prim-planul scenei politice comunitare a fost preluarea funcției de cancelar al Germaniei de către Helmuth Kohl, respectiv intrarea la guvernare a CDU-CSU.

Acțiunea creșțin-democraților în

cadrul federațiilor europene de partide

Uniunea Europeană Creștin Democrată

UECD, organizația coordonatoare a creștin-democraților europeni a devenit, începând cu anii '80, victima principiului pe care îl popularizase timp de două decenii: o Europă cât mai integrată. Apendicele politic creat inițial pentru o mai bună coordonare la nivel comunitar, PPE, a ajuns în situația de a lua locul organismului fondator. Întrucât chestiunile privind comunitatea europeană deveneau tot mai importante și necesitau soluții rapide, discutarea acestora se putea face doar în organismul speciliazat pentru așa ceva, respectiv PPE. În atari condiții, UECD a devenit mai degrabă o anticameră a PPE, decât o organizație coordonatoare la nivel supranațional a partidelor creștin-democrate, un for de discuții a liderilor creștin-democrați, precum a fost NEI în anii 1950. La această realitate a contribuit și faptul că în UECD mai rămăseseră puține partide care nu erau și membre ale PPE și nu în ultimul rând, o bună parte dintre acestea proveneau din țări care doreau aderarea la CE. Este de presupus că fuziunea dintre PPE și UECD s-ar fi produs până la finalul anilor optzeci, dacă nu ar fi intervenit două elemente care să încetinească acest proces.

Pe de o parte, a început un proces de apropiere de partidele conservatoare, iar unul dintre posibilele linii de acțiune era o fuziune între cele două curente, cel puțin la nivelul grupurilor parlamentare din PE. Astfel, cum conservatorii nu vroiau să fie asociați în nici un fel cu sintagma "creștin-democrat", iar fuziunea dintre PPE și UECD ar fi întărit dimensiunea creștin-democrată a organizației rezultate, UECD a fost menținut artificial ca o anexă politică a PPE, în care să fie prezervată puritatea doctrinară inițială.

În al doilea rând, o dată cu revoluțiile anti-totalitare din centrul și estul Europei și apariția democrației pluripartidiste, au apărut o sumedenie de partide ce se originau în creștin-democrație. Cum nu se putea pune problema aderării acestor state la CE, respectivele partide nu putea deveni membre ale PPE, nici măcar în perspectivă. Soluția găsită a fost aceea a acceptării acestor formațiuni politice în UECD, ceea ce a dus, paradoxal, la o anumită revigorare a organizației tocmai în perioada în care PPE, sub impulsul pragmaticilor, se pregătea să o absoarbă, dacă n-ar fi intervenit evenimentele din estul continentului.

În ceea ce privește impactul UECD la consistența procesului de integrare, conchidem că acesta a devenit tot mai nesemnificativ, nici la nivel organizatoric, nici la cel doctrinar sau politic organizația nemaifiind capabilă să propună soluții sau linii de acțiune. Singura menire a UECD a fost, în ultimii ani ai existenței sale, de a grupa partidele înaintea accederii acestora în PPE, sau, în ultimă instanță, de a oferi asistență și know-how partidelor creștin-democrate central și est-europene. Cum, într-un final, și aceste roluri au devenit caduce, UECD a fost absorbit de PPE, în februarie 1999.

Partidul Popular European

Creat inițial doar în scopul unei mai bune coordonări a creștin-democraților la nivelul instituțiilor europene, PPE a devenit în scurt timp un for indespensabil acțiunii politice. Deși legat în mod simbiotic de UECD, PPE a reușit să evite crizele organizatorice si de leadership ale primeia de la începutul deceniului al optulea. În plus, urmare a scopurilor pentru care a fost creat, PPE a reușit să evite accesarea unor teme non-europene, atât de mult dezbătute în cadrul UECD, precum crizele petroliere, situația din Orientul mijlociu, sau diversele conflicte de pe mapamond. Scopul inițial al PPE a fost nu doar facilitarea găsirii unor soluții de factură creștin-democrată la diversele probleme discutate în cadrul instituțiilor europene, ci și coordonarea partidelor membre în cadrul campaniilor electorale pentru alegerile europene, dar și naționale.

Congresul al III-lea al PPE s-a desfășurat la Koln, în septmbrie 1980. Unul din motivele alegerii Germaniei ca loc al reuniunii l-a constituit apropierea alegerilor parlamentare pentru Bundestag, iar eveninentul a fost folosit pentru a proiecta o dimensiune internațională liderului CSU și candidat la funcția de cancelar, Franz-Josef Strauss, dar și pentru a permite acestuia să-și prezinte oferta politică opiniei publice europene. Unul dintre punctele de pe agenda Congresului a fost cel privind dezvoltarea pe mai departe a Comunității Europene și transformarea acesteia într-o uniune politică (s.n.). În același context, într-un discurs adresat participanților, Strauss a cerut creștin-democraților europeni "accelerarea demersurilor în vederea realizării Uniunii Europene, în ciuda dificultăților binecunoscute".

Deși fără un partid creștin-democrat semnificativ, a fost rândul Franței să găzduiască următorul congres al PPE. Acesta a avut loc la Paris, în decembrie 1982, sub sloganul "menține pacea – crează pacea – unește Europa”.

Cu excepția unor chestiuni organizatorice, toate problemele discutate au fost din sfera afacerilor comunitare: politici de dezvoltare, politici privind solidaritatea și responsabilitatea la nivel comunitar, politici economice și sociale, un program de acțiune pentru întreprinderi mici și mijlocii, samd.

La această reuniune a PPE a participat pentru prima dată în calitate de cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, care în discursul său a subliniat:

"Nu avem voie să întârziem unificarea Europei (s.n.) sperând că vor veni vremuri mai bune și condiții mai favorabile care să ne permită să pornim procesul de la început."

Alegerile pentru Parlamentul European din vara anului 1984 au fost precedate de cel de-al cincilea congres al popularilor europeni. Acesta s-a desfășurat la Roma, în aprilie 1984 și a avut ca obiectiv principal aprobarea unui plan de acțiune pentru perioada 1984-1999. Spre deosebire de propunerea electorală discutată pentru precedentele alegeri parlamentare, care era în realitate un set minimal de principii și propuneri, planul de acțiune aprobat la Roma era un text consistent, cu obiective ambițioase și măsuri detaliate.

Cele 4 capitole ce aveau să jaloneze activitatea creștin-democraților în Parlamentul European după alegerile din 1984 propuneau:

Mai multe locuri de muncă;

Pentru o dezvoltare a omului într-o Europă viabilă;

Pentru o pace stabilă bazată pe jusțiție și solidaritate;

Mai multă democrație și unitate în Europa.

Cuvintele de final ale planului de acțiune exprimau cât se poate de clar obiectivul final al creștin-democraților din PPE:

"PPE este partidul care militează pentru crearea Statelor Unite ale Europei (s.n.). Creștin-democrații europeni sunt federaliști. Eforturile lor sunt direcționate către justiție socială și cooperare armonioasă. Ei sunt călăuziți de convingerea realistă că doar o Europă unită va […]"

În ceea ce privește pe socialiști sau liberali, aceștia nu au depășit stadiul de generalități în propunerile lor electorale. Congresul a mai semnalat totuși, că deși la nivel declarativ creștin-democrații cooperau perfect, la nivelul relațiilor dintre principalele partide existau anumite disfuncționalități. Astfel, creștin-democrații italieni, care dețineau, prin Giulio Andreotti, președinția UECD, nu au acordat o mare atenție evenimentului PPE, atât locațiile destinate dezbaterilor fiind improprii, cât și participarea efectivă a italienilor generând comentarii negative din partea invitațiilor.

Congresul PPE de la Haga din decembrie 1986 s-a concentrat asupra a două chestiuni: dezvoltarea economică și problemele de mediu. Spre deosebire de reuniunile de acest tip din trecut, la acest congres documentele propuse spre adoptare au fost intens dezbătute înainte de a fi aprobate.

Congresul PPE din noiembrie 1988, desfășurat în Luxemburg a avut sarcina să pregătească alegerile pentru Parlamentul European, programate pentru iunie 1989. Două documente au fost prelucrate în timpul reuniunilor, un plan de acțiune, intitulat De partea cetățeanului, precum și o platformă electorală, în realitate un rezumat al planului de acțiune. Din nou, proiectele au fost intens dezbătute înainte de adoptare, însă trebuie subliniat că în final, acestea au fost adoptate cu o largă majoritate. Discursul președintelui PPE, Jacques Santer a caracterizat starea de spirit în care s-au desfășurat lucrările congresului:

"Suntem continuatorii unei lungi tradiții. De la Konrad Adenauer la Robert Schuman, de la Alcide de Agaperi la Joseph Bech, noi, creștin-democrații am susținut continua dezvoltare a Comunității. Noi, creștin-democrații din Partidul Popular European vrem ca această Comunitate Europeană să devină Statele Unite ale Europei."

O serie de evenimente au prefațat cel de-al optulea Congres al PPE, ce s-a desfășurat la Dublin, în 15 și 16 noiembrie 1990. Astfel, începând cu 1989, statele central și est-europene se aflau în plină tranziție spre democrație și economie de piață. Reunificarea germană era aproape de finalizare. Nu mai puțin important, sitauția de la vârful Partidului Conservator din Marea Britanie era urmărită cu multă atenție de către creștin-democrați.

Pe plan european exista un curent favorabil redefinirii principalelor coordonate ale Europei comunitare. Cum pe 15 decembrie urma să se desfășoare Consiliul European, iar pe agenda acestuia figura convocare unei Conferințe Inter-guvernamentale (CIG) care să analizeze un plan de revizuire a tratatelor fondatoare, congresul a avut ca obiectiv aprobarea unui document care să exprime poziția unitară a popularilor europeni. Acesta a fost denumit: O constituție federală pentru Uniunea Europeană, iar principalele propuneri și linii de acțiune conținute de acesta au fost însușite de majoritatea parlamentarilor europeni, indiferent de orientare politică, precum și de liderii și miniștri creștin-democrați ce au negociat ulterior articolele Tratatului de la Maastricht.

Însă tocmai procesul susținut la nivel comunitar de creștin-democrații, și anume lărgirea și crearea unei Europe unite s-a dovedit a fi una dintre cauzele care vor duce, spre finalul anilor '90 la diluția doctrinară a PPE și la diminuarea curentului creștin-democrat. Dacă Europa comunitară a anilor '50 a fost realizată prin alăturarea unor state în care creștin-democrația era curentul politic cel mai important (cu excepția Franței), iar această întâietate s-a menținut timp de două decenii, valurile succesive de lărgire ale CE au avut ca rezultat, printre altele, aderarea unor țări în care creștin-democrația fie nu exista, fie reprezenta un curent marginal. Astfel, din cele șase state ce s-au alăturat CE între 1973 și 1986, doar trei aveau o populație preponderent catolică, respectiv Spania, Portugalia și Irlanda, două erau majoritar protestante, iar una ortodoxă. În Spania, Portugalia și Irlanda, au lipsit fundamentele sociale și politice care să permită apariția unor partide creștin-democrate precum a fost cazul în Belgia sau Italia.

Creștin-democrații din PPE și UECD au fost puși astfel în fața unei dileme: să abdice de la principiile care i-au ghidat încă din perioada interbelică sau chiar din secolul al XIX-lea și să refuze colaborarea cu partidele de dreapta din aceste țări aderate recent la CE sau să accepte apropierea acestora de PPE și să încerce o "creștin-democratizare" ulterioară a acestora?

Liderii PPE și ai partidelor membre au adoptat a doua variantă, mai ales că, într-o primă fază a fost vorba de puține partide. Astfel, după acceptarea în PPE a FG în 1976, la începutul anilor '80 s-a pus problema admiterii în PPE a Nea Democratia, partid mai degrabă conservator, cu siguranța "un partid fără vreo tradiție creștin-democrată, sau fără un program politic creștin-democrat". Ce i-a făcut pe liderii PPE să accepte un astfel de partid în federația de partide creștin-democrată? Unul dintre motive a fost pro-europenismul acestui partid. Însă dincolo de aceste motivații programatice, creștin-democrații au căutat, chiar cu prețul unor compromisuri, să își mărească influența politică la nivelul instituțiilor europene. La momentul aderării Greciei la CE, creștin-democrații se aflau după mai bine de un deceniu de eșecuri politice și electorale, pierzând întâietatea politică în fața socialiștilor și conservatorilor, atât la nivel comunitar, cât si la nivel național.

Ca un exercițiu de istorie contrafactuală, se poate pune întrebarea dacă, în condițiile în care, în anii '50 sau chiar '60, în care creștin-democrația se găsea într-o situație favorabilă la nivelul CE, ar mai fi fost acceptați cei de la ND în NEI sau UECD?

Însă atât FG cât și ND puteau constitui abateri de la cerința “purității” doctrinare, întrucât proveneau din țări mici, ceea ce făcea ca integrarea celor două partide să se producă fără dificultăți. Este posibil ca, acceptând cele două partide în PPE, liderii și doctrinarii creștin-democrați să fi preconizat și o "creștin-democratizare" de sus în jos, adică o “impunere”, o popularizare a doctrinei și principiilor creștin-democrate în rândul opiniei publice și a electoratului până în punctul în care acestea s-ar fi naturalizat complet în spațiul public țintă, operațiune realizabilă de pildă în Irlanda.

Însă o dată cu aderarea Portugaliei și Spaniei, datele problemei s-au modificat. Cele două proveneau din spațiul cultural catolic vest-european din care provenea și Italia, și într-o oarecare mășură și Franța. Datorită însă trecutului istoric și contextului politic diferit, în Spania și Portugalia nu au apărut partide sau proto-partide creștin-democrate, la finalul secolului al XIX-lea sau începtul secolului următor, precum în Franța sau Italia. Prezența regimurilor autoritare, începând cu perioada interbelică a constituit, la fel, un impediment în crearea condițiilor apariției partidelor creștin-democrate. Cu toate acestea, primul partid ce a guvernat Spania după revenirea la democrație, s-a originat de la curentul creștin-democrat. Doar că, nereușind să se adapteze la dificultățile tranziției, creștin-democrații au devenit în doar câțiva ani, un curent marginal al scenei politice spaniole.

Astfel că, odată cu aderarea Spaniei la CE, doar trei mici partide au aderat la PPE și au reușit să desemneze membri în Parlamentul European: PNV, UDC și PDP. Însă în 1987, în Spania au avut loc primele alegeri euro-parlamentare, iar din cele trei mici partide de filiație creștin-democrată, doar unul singur, cel catalan, a reușit să obțină un mandat, astfel că, grupul parlamentar al PPE a mai pierdut câțiva componenți.

Cei mai mulți parlamentari de la un partid de dreapta s-au orientat către EDG, unde s-au alăturat euro-parlamentarilor britanici și danezi. Era al treilea val de aderare, și cu excepția Irlandei și Greciei, aportul la diferitele organizații sau structuri creștin-democrate a fost unul minimal.

Aderarea Spaniei și Portugaliei a adus grupului parlamentar creștin-democrat doar un plus de 9 euro-parlamentari, pe când grupului socialist i s-au alăturat 42 de membri proveniți din cele două state. Creștin-democrații, care formaseră cel mai numeros grup parlamentar încă din 1952 pentru mai bine de două decenii, au căutat în permanență, după 1975, când grupul socialist a ajuns superior numeric, să redevină cel mai numeros grup parlamentar. Odată cu aderarea Spaniei și Portugaliei, nu doar că acest fapt nu a devenit posibil, dar distanța dintre grupuri a crescut considerabil, de la un plus de 20 de euro-parlamentari, la peste 50. Cum puterile PE s-au mărit considerabil, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European, iar perspectiva adoptării unui nou tratat, care să aducă un plus de atribuții PE era reală, mărimea unui grup parlamentar nu mai era doar o chestiune mai degrabă formală, precum în anii '50 sau '60, ci un avantaj în negocierile cu celelalte grupuri, precum și în aranjamentele intra-parlamentare. Iar din punctul acesta de vedere, creștin-democrații, deși continuau să fie al doilea grup ca mărime din PE și după 1986, erau dezavantajați, față de socialiști, de diferența dintre dimensiunile grupurilor parlamentare.

Primul pas care putea fi făcut pentru reducerea ecartului dintre grupurile parlamentare era, până la alegerile din 1989, cooptarea unor membri din alte grupuri politice. Astfel că au început negocieri cu popularii spanioli, trecându-se peste considerentele de natură doctrinară.

Pe de altă parte, AP avea motive întemeiate să accepte cooperarea cu PPE. Pe de o parte, euro-parlamentarii acestui partid nu se simțeau prea apropiați ideologic de colegii de grup parlamentar britanici și danezi. Pe de altă parte, partidul era condus de un fost ministru din perioada lui Franco, ceea ce cauza probleme de imagine în Spania.

Primul pas a fost făcut înainte de alegerile pentru PE din iunie 1989. Într-o primă fază, cele două partide, DC și AP au fuzionat, noua grupare numindu-se Partido Popular, iar Oreja a fost înlocuit de un nou lider, Jose Maria Aznar, un politician tânăr și fără problemele de imagine ale predecesorului său.

La alegerile euro-parlamentare, PP a candidat cu o platformă electorală preluată aproape integral din manifestul elctoral al PPE. Lista de candidați a partidului era deschisă de politicieni proveniți din fosta grupare creștin-democrată, precum Oreja (locul 1 pe listă) și Jose Maria Gil-Robles.

După alegeri, euro-parlmentarii PP au fost admiși în grupul parlamentar creștin-democrat, fapt ce încă nu garanta accesul imediat și în federația de partide. Aznar a depus multe eforturi pentru a obține statutul de membru al PPE, având de înfruntat inclusiv opoziția aripii conservatoare din propriul partid. În PPE exista, de asemenea o anumită opoziție față de acceptarea PP, în special din partea creștin-democraților basci și catalani, dar și a celor din Italia, Belgia sau Olanda. Însă în mai 1990, președintele PPE a devenit Wilfried Martens, un suporter al admiterii popularilor spanioli în PPE. Eforturile PP nu au rămas fără rezultat, astfel că în toamna anului 1990, partidului i-a fot acordat statutul de membru observator, urmat, în 1991, de statutul de membru cu drepturi depline. Era al doilea partid ne-creștin-democrat care era admis în PPE, în mai puțin de un deceniu.

Oarecum similar a fost procesul de admitere al CDS (Centro Democratico Social) din Portugalia. Deși Biserica Catolică nu s-a bucurat de o imagine bună în Portugalia, pentru susținerea acordată regimului salazarist (cel puțin în primii ani ai tranziției spre democrației), creștin-democrații au avut unul dintre primele partide înființate în 1974. CDS a participat la coaliția de guvernare de dreapta ce a preluat puterea, în 1979. Din 1981, partidul a intrat în opoziție, însă în același an, liderul partidului, Freitas do Amaral a fost ales președintele al UECD. Deceniul opt este martorul declinului partidului, până la punctul obținerii a doar 4-5% la alegerile parlamentare. Totuși, în 1986, odată cu intrarea Portugaliei în CE, CDS devine membru al PPE. Eșecurile electorale, în principal, au făcut ca, din 1992, CDS să adopte o doctrină conservatoare dar și anti-europeană, apropiată ideologic de conservatorismul propus de conservatorii britanici. Conjunctura politică a permis ca în toată această perioadă, principalul partid de centru-dreapta din Portugalia să devină PSD, înființat tot în 1974. Acesta, după aderarea Portugaliei la CE, a intrat în ELDR, iar în Parlamentul European, deputații săi s-au atașat grupului parlamentar liberal. În condițiile în care noua orientare a CDS contravenea principiilor PPE, iar PSD își exprimase intenția de a părăsi ELDR și de a se alătura PPE, liderii acestei federații de partide au decis expulzarea CDS, și în același timp, admiterea candidaturii PSD, care a devenit, începând cu 1993, membru PPE.

Tabel 17. Numărul de mandate deținute de fiecare grup politic în PE, 1979-1994

Sursă: HIX, Simon, KREPPEL, Amie, NOURY, Abdul, The Party System in the European Parliament: Collusive or Competitive?, 2003, calcule proprii.

Note:

PSE – Partidul Socialiștilor Europeni; PPE-DE – Grupul PPE și al Democraților Europeni; ELDR – Grupul Partidului European Liberal, Democrat și Reformist; V/ELA – Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană; SEU/SVN – Grupul Confederal al Stângii Europene Unite/Stânga Verde Nordică; UEN – Grupul Uniunii pentru o Europă a Națiunilor; EDD – Grupul Europa Democrațiilor și Diversității; GTI – Grupul Tehnic al Membrilor Independenți – Grupul Mixt (denumirile se referă la parlamentul ales în 1999).

Denumirile pentru legislaturile anterioare aparțin unor grupuri, de regulă, de stânga sau dreapta, neafiliate marilor grupuri: gauliști francezi, italienii din Forza Italia, irlandezii din Fianna Fail (cu toții în PPE-ED din 1999) sau diferiți eurosceptici

Creștin-democrații la nivelul statelor naționale

După mai bine de un deceniu dominat de partidele socialiste, partidele creștin-democrate au început să revină în prim-planul politicii europene, prin acederea la guvernare, în principal. Însă acest proces nu a fost ușor și nici unul rapid. Mai mulți factori au contribuit la succesele electorale ce aveau să vină în anii optzeci. Pe de o parte, partidele creștin-democrate au făcut eforturi consistente în vederea adaptării doctrinei la noile realități politice și sociale. Apoi a urmat un proces de reorganizare, care s-a finalizat prin apariția unei garnituri noi de lideri creștin-democrați.

Pe de altă parte, crizele economice ale deceniului al șaptelea au grăbit procesul de reconsiderare a supremației welfare state-ului. Cheltuielile solicitate de nenumăratele politici protecționiste au deteriorat bugetele guvernelor, conduse în majoritate de socialiști. Urmarea a fost că spre finalul anilor 1970, începutul anilor 1980, partidele socialiste aflate la guvernare au intrat într-un proces natural de uzură politică, fapt ce a determinat debutul unei serii de eșecuri electorale.

Germania

Creștin democrații germani au beneficiat de rezultate electorale bune pe tot parcursul deceniului opt și începutul deceniului nouă. CDU s-a menținut în permanență în apropierea unei medii naționale de 35-36%, pe când partenerii din Bavaria, CSU, au obținut cu regularitate în jur de 10 procente. Cumulând procentele, rezultă că cele două s-au situat cu regularitate în zona a 45%, cu un plus în 1983 (alegerile desfășurate imediat după moțiunea constructivă victorioasă, care a readus creștin-democrații la guvernare), când CDU-CSU a obținut un scor electoral de 48,8%, lipsindu-i doar 6 mandate pentru a deține majoritatea în Bundestag.

Tabel 18. Rezultatele alegerilor parlamentare din Germania,

1980-1990

Notă:

– CDU – Christlich Demokratische Union, CSU – Christlich-Soziale Union, SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands, FDP – Freie Demoakratische Partei, GRUNE – Verzii, LINKE – Stânga

Sursă:

Ministerul de interne german (www.bundeswahlleiter.de),

http://www.parties-and-elections.de/germany2.html, calcule proprii.

Pe de altă parte, social-democrații, după rezultate foarte bune obținute pe tot parcusul deceniului anterior, au intrat pe un trend descendent: de la aproape 43% în 1980, au ajuns la 33,5% în doar 10 ani. Însă nu a fost vorba de translatarea unui segment al electoratului nehotărât către creștin-democrați sau liberali, ci către partidul recent intrat pe scena politică germană, verzii. De altfel, începând cu anii '80, sistemul de partide din Germania s-a transformat din clasicul două partide și jumătate într-un sistem denumit de Arend Lijphart două partide și două jumătăți.

Dar procesul de integrare nu s-a relansat din simpla revenire la putere a creștin-democraților. La fel ca și în anii '50, a fost necesară vizunea europeană și voința liderului CDU, în cazul de față Helmuth Kohl. Acesta, la fel ca și Adenauer, era catolic și provenea dintr-o regiune care se învecina cu Franța. După mai bine de un deceniu de politică externă desfășurată pe coordonatele Ostpolitik-ului, se simțea nevoia unei noi abordări în relațiile externe. Kohl a preluat o serie din ideile politice ale lui Adenauer, astfel că, pe lângă repoziționarea integrării europene ca sarcină prioritară a diplomației germane, a revenit și la relațiile privilegiate cu Franța, considerând relația franco-germană ca fiind esențială pentru viitorul Europei comunitare. Relații apropiate franco-germane au existat și între Schmidt și Giscard d'Estaing, însă viziunea acestora asupra Europei era mai degrabă interguvernamentalistă, spre deosebire de Kohl și Mitterand, care au avut o abordare considerată integraționistă. Refacerea binomului pro-integraționist franco-german a avut efecte imediate, chiar dacă nu s-au înregistrat succese imediate în plan comunitar în anii 1983-1984. Astfel, după ani de stagnare a procesului de integrare europeană, datorați, în principal atitudinii Marii Britanii, al cărei guvern era nemulțumit de contribuția prea mare pe care această țară o avea la bugetul comunitar, două Consilii Europene, desfășurate la un an distanță, în Germania și Franța au repus pe agendă problema dinamizării procesului de integrare europeană.

La Consiliul European de la Stuttgart din iunie 1983, liderii participanți au semnat o "declarație oficială privind Uniunea Europeană", o declarație formală, dar care a permis direcționarea discuțiilor și negocierilor spre Actul Unic European și TUE. La Fontainbleau, un an mai târziu, Consiliul European, ale cărui reuniuni erau prezidate de Mitterand, a reușit rezolvarea a două chestiuni importante de pe agenda comunitară. În primul rând, a fost realizat un compromis privind rabatul britanic, respectiv contribuția pe care Marea Britanie urma să o aibă la bugetul comunitar. Prin acest aranjament a fost posibilă mutarea interesului către alte probleme ale CE, neglijate anterior. În al doilea rând, a fost creat Comitetul Dooge, numit formal Comitetul Ad-hoc pentru afaceri instituționale. James Dooge, membru Fine Gail (partid membru al PPE, s.n.) fost ministru de externe al Irlandei, a fost însărcinat cu studierea și avansarea de propuneri privind amendarea Tratatului de la Roma. Comitetul Dooge a preluat concluziile planului Gensher-Colombo, precum și proiectul de tratat privind Uniunea Europeană propus de Parlamentul European. În cele din urmă, raportul comitetului Dooge a fost aprobat de Consiliul European de la Milano, din iunie 1985.

Prin revenirea lui Kohl în fruntea guvernului german, tema integrării europene a fost repusă pe agenda CDU. Poziția lui Kohl amintea de cea a lui Adenauer, dar similaritățile nu se opreau aici: ambii erau catolici, proveneau din același land, land care se învecina cu Franța, fapt care poate explica atitudinea celor doi față de această țară și relațiile excelente pe care le-au cultivat cu de Gaulle, respectiv Miterand. Ca o primă dovadă a poziției sale față de integrarea europeană, Kohl a vizitat atât Parisul cât și Bruxellesul la doar o săptămână de la ocuparea funcției de cancelar. Cu toate acestea, implicarea lui Kohl în direcția integrării europene a fost mai vizibilă în a doua jumătate a decadei; în anii 1982-1985, Kohl a fost mai procupat de consolidarea poziție creștin-democraților pe scena politică gremană, iar condițiile pentru accelerarea procesului de intergrare erau mai degrabă nepropice, în principal datorită poziției d-nei Thatcher.

Ulterior însă, Kohl și CDU au militat mult mai substanțial pentru dinamizarea procesului de integrare, fiind principalii susținători ai integrării politice, ai creșterii puterii PE (cu precădere în perioada când la conducerea acestuia s-a aflat creștin-democratul german Egon Klepsh) sau ai dezvoltării politicii externe și de securitate comună. Lui Kohl (și în subsidiar CDU) i-a aparținut inițiativa creării Europol, iar cele prevăzute în TUE în acest domeniu fiind mai puțin decât așteptările creștin-democraților germani în acest sens. Nu în ultimul rând, CDU a fost unul dintre partidele cele mai favorabile lărgirii atât spre nordul continentului, cât și spre est. Într-o perioadă când statele din Europa centrală și de est abia ieșiseră de sub dictaturile comuniste, Kohl avea următoarea poziție:

"Avem o graniță lungă de sute de kilometri între cele două țări (între Germania și Polonia, n.n.) și nu dorim să vedem o barieră a prosperității ridicată în Europa între bogați și săraci, între cei care au și cei care nu. Este important să ne asigurăm ca cetățenii să poată fi din nou împreună. Astă este motivul pentru care noi am deschis granițele vecinilor noștri – Cehoslovacia și Polonia – și vom fi fericiți să vedem toate celelalte state din CE urmând acest exemplu cât de repede posibil."

CDU a susținut cu toată energia proiectul tratatului de la Maastricht, considerând chiar că progresele în domeniul integrării politice au fost nesemnificative. Se poate cita în acest sens și Rezoluția privind UE aprobată la congresul CDU din octombrie 1992, care nu doar că reiterează atașamentul partidului față de procesul de integrare, dar aduce în discuție și constituția europeană:

"Uniunii Europene trebuie să i se dea o constituție europeană care să încorporeze principiile sale fundamentale. Fiind un manifest-program al unei societăți liberale, trebuie să conțină un cod al drepturilor fundamentale, o reglementare care să delimiteze autoritatea decizională a diferitelor instituții ale uniunii, precum și un sistem prin care competențele Comunității pe de o parte, și ale națiunilor membre cu ale lor state federale, regiuni și comune, pe de altă parte, sunt circumscrise fără echivoc principiului subsidiarității."

Italia

Deși principalul partid al Italiei, creștin-democrații s-au aflat în declin pe tot parcursul anilor '80. Pe lângă o uzură naturală, specifică unui partid aflat la guvernare, DC a fost acuzat în permanență de legatură cu Mafia și cu diverse cercuri de afaceri oculte. Pentru întâia dată după război, creștin-democrații obțineau sub 38%, iar numărul de mandate, situat constant peste 260, a scăzut la 225, la alegerile din 1983. Situația s-a ameliorat doar nesemnificativ la următoarele alegeri (34,3%, 234 mandate) pentru ca prăbușirea să vină în 1992: creștin-democrații au obținut doar 29,7% și 206 mandate. Cu toate că s-au menținut la guvernare, criza politică din anii 1992-1993 a dus practic la dizolvarea acestui partid, partidele rezultate din DC fiind incapabile să readucă creștin-democrația în prim-planul scenei politice italiene. Electoratul acestuia a migrat spre partidele recent apărute, respectiv Alleanza Nationale și Forza Italia.

Tabel 18. Rezultatele alegerilor parlamentare din Italia,

1983-1992

Notă:

DC – Democrazia Cristiana, SVP – Südtiroler Volkspartei, PCI – Partito Comunista Italiano; MSI – Movimento Sociale Italiano, PSI – Partito Socialista Italiano, PRI – Partito Repubblicano Italiano, PSDI – Partito Socialista Democratico Italiano; PLI – Partito Liberale Italiano.

Sursă:

http://legislature.camera.it/index.asp; http://www.parties-and-elections.de/italy2.html; calcule proprii.

Poziția față de integrarea europeană a creștin-democraților italieni nu s-a modificat după 1980. La fel ca și în deceniile anterioare, aceasta a fost caracterizată de două linii principale: pro-europenismul liderilor DC, care au fost mereu favorabili cvasi-majorității proiectelor comunitare, dar și absența unei viziuni coerente sau a vreunui plan privind abordarea procesului de integrare europeană. Cu alte cuvinte, atitudinea lor a fost constant în favoarea tuturor măsurilor care au dinamizat integrarea, dar în rare situații au fost cei care să asigure input-ul necesar sau ideile novatoare de care Europa ar fi avut nevoie uneori. Astfel, creștin-democrații italieni au susținut adoptarea masurilor de reformă din anii '80-'90, printre care Actul Unic European, programele sociale sau regionale propuse, extinderea competențelor CE/UE în domeniul politicii externe și de apărare sau acordarea de puteri sporite PE. Chiar au considerat că anumite măsuri nu sunt suficient de cuprinzătoare, DC caracterizând AUE ca fiind "un produs mediocru al metodei interguvernamentale". Cu toate că erau susținători ai unui ritm de integrare cât mai ridicat, italienii aveau dificultăți în implementarea politicilor comunitare. Astfel, Giovanni Goria, prim-ministru creștin-democrat în perioada 1987-1988, declara chiar că politicile și constrângerile economice impuse de statutul de membru al CE sunt binevenite, ca mijloc de a depăși obstacolele interne și grupurile care se opuneau reformelor economice.

Totuși, în ciuda pro-europenismului declarat al liderilor DC, tocmai modul de organizare al partidului și tipul de conducere al aparatului guvernamental implementat de DC au constituit frâne majore în utilizarea avantajelor aduse de apartenența la CE. Astfel, centralizarea administrației, impusă de guvernele creștin-democrate, alocarea pe baze clientelare a fondurilor, politizarea structurilor de stat au făcut ca Italia să rămână unul dintre cele mai sărace state din CE, cel puțin până la aderarea Irlandei, Greciei, Spaniei sau Portugaliei.

În cele din urmă, toate aceste disfuncționalități au dus chiar la dispariția DC. Incapabil să se poată reforma, partidul a intrat în colaps după ce anchetele Procuraturii italiene au demonstrat că cvasi-majoritatea liderilor creștin-democrați erau corupți. Ulterior, DC a făcut implozie, din grupurile rezultate înființându-se patru noi formațiuni politice, însă nici una a putut atinge succesele electorale din deceniile anterioare.

În urma disoluției DC, pe scena politică italiană au apărut noi partide, cele din zona de dreapta, Forza Italia sau Alleanza Nationale fiind atașate conservatorismul sau neo-fascismului, deci neinteresate de ritmul integrării europene.

Franța

Tabel 19. Rezultatele alegerilor parlamentare din Franța,

1981-1993

Notă:

– CDS – Centre démocrate et sociaux (pentru câțiva ani, s-a numit doar Centre démocrate) ; RPR – Rassemblement pour la République; UDF – Union pour la Démocratie Française; SFIO – Section française de l'Internationale ouvrière, PCF – Parti communiste français.

* UDF s-a format în 1978 ca o confederație de partide menită a-l susține pe Valéry Giscard d'Estaing la alegerile prezidetiale din acel an. Grupa diverse partide de centru și centru-dreapta, printre cele mai importante fiind creștin-democrații din CDS.

*Sursă:

http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/leg5rep.asp#1leg;

http://www.parties-and-elections.de/france2.html; calcule proprii.

CDS, aflat în componența UDF, continua să reprezinte creștin-democrația în Franța, însă spre deosebire de celelalate partide din UECD/PPE, fără a participa la alegeri pe cont propriu, ci doar prin intermediul unor alianțe. Cu toate acestea, fără să mai aibă printre membri personalități remarcante precum în anii '50, continua să fie o formațiune politică atașată procesului de integrare europeană. CDS, prin intermediul UDF, a participat la diferite formule de guvernare în anii '80, susținând, în general, acei prim-miniștri care propuneau o agendă europeană consistentă, cum a fost, de exemplu, cazul socialistului Michel Rocard.

Olanda

La fel ca și tovarășii lor de idei din alte state vest-europene, și creștin-democrații olandezi au avut de depășit momentele dificile din anii '70 și de recuperat în plan politic. Deși au lipsit de la guvernare doar 4 ani, creștin-democrații nu mai reprezentau principala forță politică a țării. Procesele de industrializare, de desecularizare, de depolarizare, care au debutat în anii 60 și au continuat pe tot parcursul deceniului următor au schimbat semnificativ structura electoratului, cei mai afectații fiind creștin-democrații. În aceste condiții, singura soluție viabilă rămânea cea a unei alianțe mai substanțiale sau o fuziune. Negocierile între cele trei partide au debutat la mijlocul anilor '80, iar la alegerile din 1977, creștin-democrații au candidat sub o siglă comună. Totuși, fuziunea s-a finalizat în 1980, noua formațiune politică numindu-se CDA (Apelul Creștin Democrat); însă, cu toate acestea, creștin-democrații nu au reușit să revină la succesele din perioada interbelică sau cea postbelică, până în anii '60, când obțineau cu regularitate jumătate din voturile olandezilor. Unificarea celor trei a avut, în ultimă instanță efecte pozitive, creștin-democrații preluând postul de prim-ministru din 1977 până în 1994, fără întrerupere. Dries van Agt (catolic) a deținut poziția de șef al guvernului pentru 5 ani, din 1982 mandatul fiind preluat de Ruud Lubbers (catolic), un premier popular care, pe lângă succesele din plan intern, a contribuit semnificativ la procesul de integrare europeană.

Tabel 20. Rezultatele alegerilor parlamentare din Olanda,

1981-1994

Notă:

– CDA – Christen Democratisch Appèl; PvdA – Partij van de Arbeid; VVD – Volkspartij voor Vrijheid en Democratie; CPN – Communistische Partij Nederland; D66 – Democraten 66.

Sursă:

– http://www.parties-and-elections.de/netherlands2.html; calcule proprii.

Belgia

După ce au reușit să-și refacă situația politică și electorală în finalul anilor '70, creștin-democrații au înregistrat un nou recul: la alegerile din 1981, aceștia au obținut, însumat, cu aproape 10% mai puțin față de alegerile anterioare. Mai multe elemente pot explica acest declin, care a afectat nu doar partidele creștin-democrate, dar și pe socialiști și pe liberali. În primul rând, Belgia trecea prin recesiune economică, cauzată de costurile mari necsare politicilor de protecție socială. În al doilea rând, au apărut noi partide, ceea ce a dus la fragmentarea excesivă a scenei politice și a parlamentului belgian, fragmentare permisă și de sistemul de vot proporțional. Nu în ultimul rând, în 1981 vârsta de vot a fost scăzută de la 21 la 18 ani, iar tinerii electori s-a orientat spre alte partide decât cele tradiționale, în special cele ecologiste.

Tabel 21. Rezultatele alegerilor parlamentare din Belgia,

1981-1991

Notă:

– CVP/PSC – Christelijke Volkspartij/ Parti Social Chrétien; BSP/PSB – Parti Socialiste belge/ Belgische Socialistische Partij; PVV/PLP – Partij voor Vrijheid en Vooruitgang/ Parti de la Liberté et du Progrès; VU – Volksunie; KPB/PCB – Kommunistische Partij van België/ Parti Communiste de Belgique; FDF – Fédéralistes Démocrates Francophones

Sursă:

http://www.parties-and-elections.de/belgium2.html, calcule proprii.

Creștin-democrații belgieni au fost printre puținii care au reușit să fie prezenți la guvernare în anii '70. Datorită fragmentării excesive a sistemului de partide belgian, cauzat, în principal de existența a facțiunilor diferite ale aceluiași partid în zona valonă și flamandă, guvernarea s-a putut realiza, pe tot parcursul secolului al XX-lea prin coaliții, nu de puține ori alcătuite din trei sau mai multe partide. Deceniul al optulea a fost caracterizat de influența pro-europeană exercitată de prezența lui Wilfried Martens în fruntea guvernului belgian, care a deținut această poziție neîntrerupt, între 1979 și 1992.

Luxemburg

Tabel 22. Rezultatele alegerilor parlamentare din Luxemburg,

1981-1991

Notă:

CSV – Chrëschtlech Sozial Vollekspartei; LSAP – Lëtzebuerger Sozialistesch Arbechterpartei; DP – Demokratesch Partei; KPL – Kommunistesch Partei Lëtzebuerg.

Sursă:

http://www.elections.public.lu; calcule proprii.

Irlanda

Sistemul de partide irlandez s-a structurat în permanență în jurul competiției din FF și FG. De remarcat este faptul că ambele partide aparțin zonei de dreapta, centru-dreapta, stânga fiind reprezentată doar de partide lipsite de forță.

Tabel 23. Rezultatele alegerilor parlamentare din Irlanda,

1981-1992

Notă:

FF: Soldiers of Destiny – The Republican Party; FG: Family of the Irish; LAB: Labour Party; PD: Progressive Democrats; WP: Workers Party. Sources: Irish Times; O.W. Gabriel / F. Brettschneider, Die EU-Staaten im Vergleich; own calculationM © 2002 Wolfram Nordsieck – All rights reserved.

Alegerile din ultimele decenii au produs anumite regularități, care dau o anumită stabilitate și predictibilitate scenei politice. Astfel, la toate alegerile din 1948 până în prezent, fără nici o excepție, FF s-a situat pe primul loc, obținând de regulă 40-45%, iar FG pe locul secund, procentele acestui partid situându-se pe o plaja mai largă, de la 20% la 39%. Aceste rezultate au făcut ca, pe de o parte, cele două mari partide să obțină împreună, în mod constant, 80% dintre voturile irlandezilor, iar pe de altă parte, restul voturilor (mandatelor) să revină unor partide mici, precum laburiștii sau liberalii. Date fiind condițiile, guvernul a fost alcătuit, cu notabile excepție, din 1973 până în prezent, în două variante politice: sau FF guverna singur, în unele situații cu susținere parlamentară, dar fără a coopta alte partide în guvern, sau guvernul era alcătuit din coaliția FD-LP. Cu anumite restricții conceptuale, datorate diferenței în voturi dintre FF și FG, sistemul de partide din Irlanda poate fi inclus în tipologia două partide și jumătate.

O altă constantă a sistemului politic irlandez, dar și a opiniei publice este susținerea pentru procesul de integrare europeană.

Creștin-democrații la nivelul instituțiilor comunitare

Parlamentul European. Alegeri Europene

Creștin-democrații au fost primii care s-au reunit în cadrul unui grup parlamentar în Adunarea Comună a CECO, în 1953. Cum la acel moment euro-parlamentarii erau desemnați dintre membri parlamentelor naționale, iar în cele șase state fondatoare creștin-democrații obțineau cele mai multe voturi și mandate parlamentare, în Parlamentul European aceștia au reușit să formeze cel mai numeros grup parlamentar pentru mai bine de două decenii.

Situația s-a modificat în 1973, o dată cu intrarea în Comunitatea Europeană a Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei. În Marea Britanie și Danemarca nu existau partide creștin-democrate, zona din dreapta a eșichierului politic fiind ocupată de conservatori. Mai mult de atât, odată cu aderare Marii Britanii la CE, au intrat în spațiul politic comunitar, respectiv în Parlamentul European laburiștii, element ce a contribuit la schimbarea raportului de forțe din forul legislativ european. Ca urmare, creștin-democrații au pierdut supremația politică din PE în favoarea socialiștilor, începând cu 1975, anul în care europarlamentarii laburiștii au incheiat un boicot de aproape doi ani și și-au preluat mandatele.

Tabel 24. Mandatele obținute de partidele creștin-democrate

la alegerile euro-parlamentare, 1979

Speranțele creștin-democraților s-au îndreptat spre primele alegeri directe pentru Parlamentul European, ce s-au desfășurat în iunie 1979 (Programul PPE pentru alegerile din 1979, anexa 17). Cu toate că au obținut aproape 33 de milioane de voturi, iar socialiștii doar 29,5 de milioane, datorită sistemelor electorale din cele 9 state, dar și urmare a lipsei partidelor creștin-democrate din arenele politice ale Marii Britanii și al Danemarcei, grupul parlamentar creștin-democrat a totalizat doar 107 membri, fața de cei 112 ai socialiștilor. Situația s-a păstrat și după intrarea Greciei în CE, din cei 24 de deputați, doar 10 venind în grupul popularilor, față de 11, câți s-au îndreptat spre socilaiști (restul de 3 deputați erau comuniști).

O consecință deloc neglijabilă a pierderii alegerilor parlamentare l-a reprezentat eșecul în preluarea funcției de președinte al PE. Dacă, cu puține excepții, creștin-democrații au deținut această funcție pentru aproape două decenii (1952-1971), începând cu 1971 și până în 1997 au mai ocupat respectiva poziție doar de trei ori: Emilio Colombo (1977-1979), Pierre Pflimlin (1984-1987) și Egon Klepsch (1992-1994). Dacă până în anii '70, rolul PE era mai degrabă simbolic, și aceași încărcătură o avea și funcția de președinte, începând cu deceniul al optulea, puterile legislativului comunitar au crescut în mod semnificativ, iar deținerea funcției de președinte constituia un avantaj considerabil.

Deși creștin-democrații reveniseră la guvernare în mai multe state comunitare, la alegerile din 1984, aceștia nu au reușit să-i depășească pe socialiști la numărul de mandate în PE. Cu toate că în număr absolut de voturi creștin-democrații s-au situat pe primul loc (31 de milioane, cu aproape un milion peste socialiști, oricum, o diferența mult mai mică decât cu 5 ani în urmă), legile electorale au făcut ca, din nou, numărul de mandate să fie mai mic decât al principalilor oponenți politici: 110 față de 130.

Tabel 25. Mandatele obținute de partidele creștin-democrate

la alegerile euro-parlamentare, 1984

Noul val de lărgire, ce s-a materializat prin accesul Spaniei și al Portugaliei nu a avantajat grupul creștin-democrat din PE. Din cei 84 de europarlamentari care au venit în legislativul comunitar începând cu 1 ianuarie 1986, doar 9 s-au alăturat popularilor, în vreme ce în grupul socialist au intrat 42 de noi membri. Alte partide de dreapte ce au trimis reprezentanți în PE au preferat grupul conservator (Alianza Popular din Spania) sau grupul liberal (Partidul Social Democrat din Portugalia). Principalul motiv pentru care aceștia nu s-au alăturat grupului creștin-democrat a fost cel doctrinar: cele două partide nu aparțineau acestui curent politic și nici nu doreau apropierea de acesta, cel puțin într-o primă fază.

Trebuie subliniate, în acest context, două fenomene, specifice democrațiilor în tranziție. Pe de o parte, în prima faza a tranziției, sunt mai puternice și au impact electoral mai important partidele din zona politică opusă celei care a caracterizat perioada de dictatură. Astfel, dacă regimul autoritar a avut o coloratură de dreapta (cum a fost cazul Spaniei, Greciei sau Portugaliei), în prima decadă a tranziției se poate observa o preeminență a partidelor de stânga. Un fenomen similar s-a înregistrat și în Europa centrală și de est, în statele foste comuniste: partidele de dreapta sau centru-dreapta s-au dovedit a fi mai populare decât cele de stânga, asociate în multe cazuri cu fostele regimuri dictatoriale.

Pe de altă parte, se remarcă faptul că partidele de dreapta din aceleași societăți în tranziție manifestă o anumită derivă doctrinară și de apartenență politică. Alianza Popular a trecut prin mai multe etape până când, sub denumirea de Partido Popular s-a alăturat PPE. La fel, Partidul Social-democrat din Portugalia s-a alăturat inițial liberalilor europeni (gest care a făcut ca numele grupului parlmentar să se modifice în Liberal, democrat și reformist, însă în 1993, acesta a decis să se alăture PPE.

În fine, alegerile din 1989 s-au soldat cu rezultate catastrofale pentru creștin-democrați, aceștia înregistrând cele mai slabe rezultate la alegerile pentru PE din 1979 până în prezent: 121 de deputați, față de cei 180 ai socialiștilor, asta în condițiile în care popularii spanioli au decis cu puțin timp înainte de alegeri să parăsească grupul conservator din PE și să se alăture grupului popular. Fără aportul celor 15 parlamentari spanioli (o cifră oricum scăzută, în comparație cu aportul socialiștilor spanioli), grupul popular ar fi fost compus din doar 106 membri, mai puțini decât grupul format după alegerile din 1979!

Tabel 26. Mandatele obținute de partidele creștin-democrate

la alegerile euro-parlamentare, 1989

Exista două explicații pentru acest eșec. Pe de o parte, socialiștii au obținut scoruri foarte bune în Spania și Marea Britanie. Pe de altă parte, principalul rezervor de voturi al creștin-democraților, electoratul german, a decis sancționarea CDU, acordându-i acestuia mai puține voturi decât la alegerile parlamentare din 1987. Astfel, CDU a avut un aport de doar 24 de europarlamentari, față de de cei 34 de la alegerile din 1984 sau 1979. Deși cu o pondere mai mică, și UDF din Franța a înregistrat un insucces, numărul europarlamentarilor acestui partid scăzând de la 9 (1984) la 6. Al treilea eșec electoral a făcut ca liderii creștin-democrați să admită că acest curent politic a ajuns la un maximum posibil, trecerea peste acest nivel putând fi doar rodul unei întâmplări, necum al vreunei creșteri electorale stabile.

În al doilea rând, admiterea a noi state în CE, începând cu valul din 1973, nu a adus întăririle așteptate de creștin-democrați. Marea Britanie sau Danemarca nu au partide creștin-democrate, iar aportul Greciei și Irlandei, amândouă state mici, nu au produs modificari de substanță în relația cu socialiștii. Partidele din Spania sau Portugalia au aderat la celelalte grupuri de dreapta, abia după câțiva ani alăturându-se PPE.

În fine, revoluțiile din statele comuniste au produs două efecte pentru creștin-democrați: pe de o parte, comunismul, principalul adversar al creștin-democraților, încă din finalul anilor '40, aproape ca a dispărut din Europa, deci retorica anti-comunistă își pierdea din substanță. Pe de altă parte, socialiștii, cei mai importanți competitori politici ai creștin-democraților, scăpau de acuzațiile de apropiere doctrinară cu comunismul, important instrument de demonizare și acuzație politică timp de patru decenii.

În atari condiții, deși aparent simple fapte politice, alegerile din 1989 au declanșat un proces invizibil (și inevitabil) care a avut ca și consecințe diluarea doctrinară a PPE și deschiderea porților partidelor de dreapta ne-creștin-democrate.

Cu toate că, din punct de vedere electoral, performanțele PPE nu erau mulțumitoare, organizația era capabilă să satisfacă o serie de cerințe. Poate cea mai importantă dintre acestea era faptul că asigura cadrul necesar reuniunii liderilor creștin democrați din statele membre ale CE. Astfel, într-o încercare de relansare a creștin-democraților la nivel comunitar și de creștere a influenței acestora asupra politicilor comunitare, președintele Leo Tindemans a solicitat reunirea principalilor lideri creștin-democrați, în scopul identificării unor mecanisme care să permită creșterea gradului de cooperare și coordonare a creștin-democraților aflați în diverse poziții în cadrul instituțiilor comunitare sau care aveau legătură cu proiectul comunitar: cei din grupul parlamentar creștin-democrat din PE, cei din conducerile partidelor membre ale PPE, din parlamentele sau guvernele naționale.

Consiliul de miniștri

Astfel, la Strasbourg, în februarie 1980, liderii partidelor membre ai PPE au decis să se reunească de cel puțin trei ori pe an, împreună cu șefii de guvern creștin-democrați și cu miniștrii importanți, de regulă înaintea ședințelor Consiliului European. Acest tip de reuniuni semănau cu reuniunile de la Geneva sau cu primele ședințe ale NEI, cele care au fost atât de importante în configurarea diverselor proiecte comunitare din anii '50. Fără îndoială, creștin-democrații doreau să-și reia locul de principală forță motrice a procesului de integrarea europeană, și acest tip de reuniuni era unul dintre instrumentele prin care puteau atinge acest scop. Cu toate acestea, reuniunile nu s-au desfășurat precum fusese stabilit decât începând cu octombrie 1983, timp de trei ani având loc reuniuni sau doar ale liderilor de partid, de obicei cu ocazia birourilor executive a PPE, sau doar ale primilor miniștri, dar fără o coordonare din partea PPE. De altfel, în perioada 1980-1982, creștin-democrații au deținut, de regulă, poziția de prim-ministru în doar 3 sau 4 state din cele 9 ale CE. Abia începând cu 1983, creștin-democrații au revenit în fruntea guvernelor în majoritatea statelor CE, pe tot parcursul anilor '80 existând 5 sau uneori chiar 6 state comunitare conduse de premieri creștin-democrați.

Astfel, în noiembrie 1983, a debutat la Bruxelles, la Palais d'Egmont, Conferința liderilor de partide și de guverne creștin-democrați, la aceasta participând prim-miniștrii Wilfrid Martens, Ruud Lubers, Helmut Kohl, Garret Fitzgerald și Jacques Santer.

Două elemente caracterizau aceste conferințe: faptul că nu erau prevăzute în statut, neexistând nici un fel de reglementare în privința desfășurării lor; pe de altă parte, această lipsă de reglementare permitea desfășurarea acestora într-un mediu informal, poate mai propice discutării direcțiilor de dezvolatre ale proiectului comunitar, înainte de a fi dezbătute de experți, euro-parlamentari sau opinia publică.

Au avut loc 23 de astfel de conferințe ale șefilor de partide și de guverne, întinse pe o perioadă de 12 ani (1983-1995). Din punctul de vedere al locațiilor, cele mai multe astfel de reuniuni au avut loc în capitala Belgiei, iar din punctul de vedere al dispunerii temporale, se poate constata o înmulțire a conferințelor înaintea momentelor importante din procesul de integrare europeană. Astfel, au avut loc 4 reuniuni în mai puțin de un an, toate desfășurate înaintea Actului Unic European, semnat în februarie 1986. Al doilea set de reuniuni a avut loc înaintea semnării TUE și concomitent cu desfășurarea "crizelor" comunitare. Astfel, între 1991 și 1993, anul întrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, conferința liderilor creștin-democrați (șefii de guverne și de partide membre ale PPE) s-a desfășurat de nu mai puțin de 10 ori, 5 dintre acestea desfășurându-se în 1992.

Multe dintre aceste conferințe se desfășurau înaintea reuniunilor Consiliului European și constituiau, astfel o bună oportunitate de a discuta, fără presiunea opiniei publice, a celor din aparatul guvernamental sau a diplomaților, chestiunile asupra cărora Consiliul European urma să decidă, testându-se variante de soluții sau stabilindu-se tactici de ședință. Nu doar prim-miniștrii beneficiau de aceste întâlniri informale. Pentru liderii partidelor creștin-democrate aflate în opoziție, conferințele constituiau o bună ocazie pentru a obține informații despre procesul de integrare europeană la care, în mod normal, doar partidele aflate la guvernare aveau acces.

Deși în afara cadrului official și desfășurate mai degrabă sub forma unor reuniuni între prieteni, au fost situații când a fost necesar ca acest for, informal și lipsit de suport statutar în ultimă instanță, să ia decizii importante. Începând cu finalul anilor '80, s-a pus tot mai acut problema acceptării sau nu a conservatorilor britanici în PPE (și în subsidiar și a celor danezi, iar în cazul posibilei admiteri a Suediei, Norvegiei sau Finlandei și a conservatorilor din aceste țări) chiar cu prețul unei anumite diluții doctrinare. Dilema a apărut în momentul în care conservatorii britanici și-au exprimat intenția de a se alătura grupului popular din PE. Grupul parlamentar popular, neputând lua o decizie, a cerut o soluție din partea conducerii PPE, care a hotărât, la rândul său, discutarea chestiunii cu ocazia unei întâlniri a șefilor de partid și de guvern. Aceștia au decis, în conferința desfășurată la Bruxelles, în 13 aprilie 1991 să mențină puritatea doctrinară a PPE, și să nu permită, așadar, accesul partidelor ne-creștin-democrate. Totuși, conferința liderilor a recomandat grupului parlamentar identificarea unor soluții de cooperare mai consistente decât simpla colaborare dintre grupuri parlamentare.

În februarie 1992, conferința liderilor de partid și a șefilor de guvern a decis că, întrucât colaborarea dintre creștin-democrați a fost una de substanță, se poate trece la o nouă fază de cooperare parlamentară, respectiv crearea unui supra-grup parlamentar sau a unei alianțe de grupuri parlamentare, care să cuprindă două curente politice sub o singură denumire, pe modelul deja pus în practică, în Bundestag, între CDU și CSU, care acționează împreună în cadrul unui Fraktionsgemeinschaft.

Deși identitatea creștin-democrată a fost subliniată atât la conferința liderilor de partid și a șefilor de guverne cu ocazia reuniunii de la Bruxelles din 1991 și întărită cu ocazia congresului PPE de la Atena, din 1992, existau semne care indicau faptul că creștin-democrația intra, din nou, într-o fază de stagnare politică. De la fondarea sa, în 1976, și până în 1991, în PPE au fost admise doar câteva partide, însă nici unul dintre acestea nefiind cu adevărat creștin democrat, cel puțin nu la nivelul ideologic al partidelor creștin-democrate din Belgia sau Italia.

Cooperarea liderilor creștin-democrați, ce a atins un maximum de eficiență în pregătirea Tratatului de la Maastricht a funcționat și în alte circumstanțe. Consiliul European de la Milano, din 28-29 iunie 1985, avea în agendă propunerea privind aprobarea raportului comitetului Dodge, ceea ce aducea după sine stabilirea unei Conferințe Inter-guvernamentale care să stabilească reformele necesare CE (în special prin amendamente aduse Tratatului de la Roma), reforme necesare finalizării pieței unice. Deși raportul de forțe părea favorabil creștin-democraților (din cele 10 state membre ale CE, 5 aveau guverne conduse de creștin-democrați – Germania, Irlanda, Luxemburg, Belgia, Olanda, trei state aveau premieri socialiști, iar două aveau în fruntea guvernului politicieni conservatori), iar intenția acestora era, în mod evident, aceea de a aproba, fără rezerve, măsurile privind reformarea CE, proiectelor acestora se opunea premierul britanic, Margaret Thatcher. Avizați asupra opiniei acesteia, de opoziție fermă împotriva oricărei măsuri care ar fi dus spre o integrare mai consistentă, liderii creștin-democrați s-au reunit pe 19 și 20 iunie, la Roma, în cadrul unei conferințe a șefilor de guverne și partide din PPE, pentru a discuta o strategie de contracarare a poziției doamnei Thatcher. Solidaritatea liderilor creștin-democrați, dar și eforturile de mediere întreprinse de ministrul de externe al Italiei, creștin-democratul Giulio Andreotti l-au convins pe Craxi, ca în calitate de deținător al președinției consiliului, deci și de președinte de ședință al reuniunilor summit-ului, să supună votului și să susțină propunerea privind organizarea conferinței inter-guvernamentale. Deși, de regulă, deciziile Consiliului Euopean se iau prin consens, datorită opoziției Marii Britanii, susținută de Grecia și de Danemarca, propunerea a trebuit să fie adoptată prin vot, în favoarea ei declarându-se reprezentanții celor șase state fondatoare, plus Irlanda.

Însă cel mai important aport l-au adus aceste conferințe la realizarea Tratatului de la Maastricht. Astfel, pe parcursul anului 1991, au avut loc trei conferințe, ultima dintre ele, cea din 6 decembrie, organizându-se cu doar 3 zile înainte de importantul summit de la Maastricht, ocazie cu care Consiliul European a decis adoptarea Tratatului Uniunii Europene. În afară de aceste reuniuni cvasi-oficiale, au avut loc, la inițiativa premierului Belgian Wilfried Martens, două alte întâlniri (în Bruxelles, în septembrie și la Roma, în noiembrie) doar cu participarea șefilor de guvern sau a reprezentanților acestora, în scopul armonizării opiniilor divergente privitoare la proiectul tratat.

Anterior acestor întâlniri, Conferința din Luxemburg din 21 iunie 1991 a fost dedicată pregătirii unei poziții comune la Consiliului European ce urma să aibă loc tot în Luxemburg, o săptămână mai târziu. Rezoluția reuniunii, la care au participat șase șefi de guvern ce aveau să ia parte și la Consiliul European din 28-29 iunie 1991 (Kohl, Martens, Lubbers, Andreotti, Mitsotakis, Santer) a declara că:

“PPE susține în mod explicit unitatea Uniunii Europene și respinge categoric toate propunerile care încearcă să încetinească acest proces, plasând Comunitatea sub tutela interguvernamentală a Consiliului European. De aceea, PPE subliniază că paralelismul dintre Uniunea politică și Uniunea Economică și Monetară este pe deplin justificat; acestea nu sunt decât două fațete diferite ale aceleiași structuri, și anume Uniunea Europeană.”

Trebuie subliniat, în acest context, rolul lui Wilfried Martens. Deși acesta nu mai poate fi inclus, din motive evidente, în categoria "fondatorilor" Europei, acțiunile sale, poate mai puțin cunoscute sau analizate îl plasează, fără îndoială, în categoria marilor europeni. Martens a fost pentru o perioadă de doi ani (martie 1990-februarie 1992) în poziția de a acționa într-o dublă ipostază: aceea de prim-minsitru al unui stat comunitar, dar și de președinte al PPE. Este adevărat, în această ipostază s-au găsit și predecesorii săi, Leo Tindemans și Jacques Santer, însă Martens a avut determinarea și energia pentru a împinge proiectul comunitar spre o finalitate așteptată de pro-europeni.

Folosindu-se cu precădere de poziția sa de lider al PPE, Martens a organizat în aceea perioadă critică cinci conferințe ale șefilor de guverne și de partide din PPE, plus cele două reuniuni doar cu șefii de guvern creștin-democrați, utilizând la maximum conjunctura favorabilă în care se afla curentul creștin-democrat la acel moment.

La reuniunea liderilor creștin-democrați de la Haga, premergătoare Consiliului European de la Maastricht, Martens a propus, cu asentimentul lui Lubbers, o listă de cerințe minimale, care să fie impuse în proiectul tratatului ce urma să fie dezbătut câteva zile mai târziu.

Acest set de propuneri cuprindea:

stabilirea unui orar ireversibil pentru fondarea Uniunii, precum și creșterea gradului de democratizare a acesteia;

indivizibilitatea structurii instituționale;

modalitatea da investire a comisiei și stabilirea unui mandat de 5 ani pentru aceasta;

creșterea gradului de implicatre a PE în procesul legislativ, prin aplicarea procedurii de codecizie;

acordul Parlamentului European pentru acțiuni noi și pentru modificări ale tratatelor;

independența Băncii Centrale Europene, precum și acordul PE pentru modificări în statutul acesteia;

înființarea unui Comitet al Regiunilor, cu rol consultativ;

extinderea atribuțiilor Curții Auditorilor;

extinderea votului majoritar în cât mai multe domenii în cadrul Consiliului;

extinderea competențelor Comunității Europene;

votul cu majoritate calificată în cadrul Politicii externe și de securitate comună;

coeziunea economică și socială;

numărul deputaților germani în Parlamentul European;

recunoașterea rolului important al Parlamentului European.

Liberalii și socialiștii au avut, la rândul lor, întâlniri la nivelul liderilor de partid. Liberalii s-au reunit pe 3 decembrie, la Bruxelles, și au stabilit, ca bază de discuții în Consiliul European, următoarele cerințe minimale: cetățenia europeană, procedura de codecizie pentru PE, sistem electoral uniform pentru alegerile euro-parlamentare, precum și aplicarea completă a Uniunii Economice și Monetare, cu criterii de convergență pentru UEM care să ducă la stabilitatea prețurilor și reducerea deficitelor bugetare.

Tot la Bruxelles, pe 3 și 4 decembrie s-au reunit și liderii socialiști, care au agreat să susțină în Consiliul European necesitatea pentru mai multă coeziune economică și socială, o politică socială la nivel comunitar, adică o dimensiune socială a UE, dar și aplicarea criteriilor de convergență pentru UEM bazate pe indicatori sociali (precum nivelul șomajului).

O comparație a seturilor de cerințe a reprezentanților celor trei curente politice arată că, în timp ce creștin-democrații s-au axat preponderent pe chestiuni instituționale, socialiștii și liberalii au avut în vedere mai degrabă aspectele economice sau sociale din viitorul tratat.

În fond, creștin-democrații, prin cerințele lor din reuniunea din 6 decembrie 1991 nu au făcut decât să urmeze propriile convingeri în ceea ce privește construcția instituțională a unei societăți democratice: sistem politic parlamentar, supremația constituției, constituție rigidă, etc.

Față de socialiști sau liberali, creștin-democrații erau avantajați de o serie de factori, în cadrul negocierilor care au avut loc în cadrul Consiliului European de la Maastricht. Astfel, din 12 state membre, 6 aveau prim-miniștrii aparținând acestui curent politic, față de de doar doi socialiști (Cresson – Franța și Gonzales – Spania) și un singur liberal. Irlanda, Marea Britanie și Danemarca, conduse de premieri provenind din partide conservatoare, nu au participat la astfel de reuniuni preliminare. Pe lângă aceste aspecte, nu trebuie omis faptul că președinția reuniunii era deținută de creștin-democratul Ruud Lubbers, primul-ministru al Olandei, țara ce găzduia summit-ul.

În final, poziția dominantă a creștin-democraților a avut câștig de cauză. Cu o singură excepție (avizul conform), propunerile prezentate de creștin-democrați au fost adoptate și au fost inserate în textul viitorului tratat. Dintre propunerile discutate anterior de socialiști și de liberali au fost adoptate doar acelea care s-au regăsit și pe agenda creștin-democraților: viziunea socialiștilor fața de ceziunea economică și socială și poziția liberalilor privind criteriile de convergență. Singura propunere care nu s-a regăsit pe lista creștin-democraților, ci doar a socialiștilor și liberalilor și a fost adoptată a fost cea privind cetățenia europeană.

Figura 5 . Apartenența politică a șefilor de guverne din statele CE, 1980-1992

Notă:

* primul ministru era de la ND, dar era o larga coalitie cu tot felul de partide, inclusiv socialiști; intre 1989 si 1990, in grecia au avut loc alegeri de 3 ori, până sa se ajunga la o guvernare stabila.

** Partidul de guvernământ din Portugalia aparținea federației de partide liberale până în 1996.

Miniștri de externe

Figura 6 . Apartenența politică a șefilor de guverne din statele CE, 1980-1992

Comisia europeană

Comisia europeană, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, era nominalizată în urma discuțiilor între guvernele statelor membre. Odată cu intrarea în vigoare a TUE, procedura s-a schimbat radical, în sensul că, deși tot guvernele statelor decideau, în principiu, cine să fie desemnat în Colegiul Comisarilor, Parlamentul European era (și este) chemat să acorde votul de încredere în două etape: întâi celui nominalizat să preia postul de președinte al Comisiei Europene, apoi echipei de comisari în ansamblu. Înainte de Tratatul de la Maastricht, Comisia era alcătuită în urma negocierilor șefilor de stat și de guvern, sau în ultimă instanță, a miniștrilor de externe a statelor membre, și reflectă, în bună măsură, culoarea și componența politică a guvernelor, la momentul negocierii. Se cuvine a fi subliniat, că atât înainte căt și după intrarea în vigoare a TUE, nu au existat reguli sau cerințe specifice în privința nominalizării candidaților pentru Comisia Europeană. Totuși, cutumiar, cei nominalizați pentru Comisia Europeană sunt, de regulă, pro-europeni și provin din conducerea partidelor ai căror membri sunt, cu excepția, evident, a tehnocraților. Tot cutumiar, indiferent de alcătuirea coaliție de guvernare, statele mari nominalizeză, de regulă, un comisar din partidul cel mai mare, și al doilea din partidul care îl urmează în clasamentul voturilor sau al mandatelor parlamentare, chiar dacă acesta se află în opoziție. În cazul statelor mici, acestea își nominalizează din partidul cel mai important al guvernului. Nu în ultimul rând, un cuvânt important în nominalizarea comisarilor îl are chiar candidatul la poziția de președinte al Comisiei.

Astfel, Comisia Thorn, al cărei mandat s-a derulat între 1981 și 1985, a avut în componență 14 comisari, câte 2 din fiecare stat mare (Germania, Italia, Franța, Marea Britanie) și câte unul din statele mai mici ale CE (Luxemburg, Danemarca, Belgia, Grecia, Olanda, Irlanda).

Contribuția creștin-democraților la elaborarea tratatelor comunitare

Studiu de caz: aportul creștin-democraților

la realizarea Actului Unic European

Johansson atribuie liderilor creștin-democrați, respectiv socializării acestora, rețelelor informale și coordonării dintre aceștia o parte semnificativă a realizării Actului Unic European. Astfel, în cursul anului 1984, două propuneri au circulat în mediul creștin-democraților conectați la problematica proiectului comunitar (membri ai PE, lideri ai PPE, miniștri): necesitatea organizării unei CIG, precum și faptul că această conferință trebuie aprobată cât mai curând cu putință, de preferat la Consiliul European de la Milano, din iunie 1985. Grație contactelor existente la nivelul liderilor creștin-democrați, a fost posibilă elaborarea unor puncte de vedere comune mai ușor decât în alte ocazii. Prima reuniune importantă a avut loc la Dublin, după Consiliul European din decembrie 1984, reuniune la care a participat biroul PPE, dar și membri ai grupului parlamentar PPE din Parlamentul European. A fost adoptată, în unanimitate, a rezoluție prin care se solicita ca Proiectul de Tratat al Uniunii Europene adoptat de PE să fie folosit ca punct de plecare în orice demers privind trecerea de la o comunitate la o uniune europeană. În virtutea acelorași principii, PE trebuia să ia parte la orice dezbateri și negocieri în proiectata CIG.

Odată cu revenirea la putere a creștin-democraților în mai multe state membre ale CE, conferința liderilor de partid și a șefilor de guvern din PPE devenise un organism destul de important, care, chiar daca nu lua decizii obligatorii, reunea o serie de lideri influenți ai Europei occidentale de la acel moment. Făceau parte din conferința PPE, în perioada discutării și adoptării AUE, 5 șefi de guvern, vice-prim-ministrul și ministrul de externe al Italiei, președinții partidelor membre ale PPE, precum și liderii grupurilor creștin-democrate din parlamentele naționale din statele CE, dar și din PE, comisarii europeni creștin-democrați, precum și alți creștin-democrați ce ocupau funcții în cadrul PE, și, nu în ultimul rând, președintele PPE.

Este demn de remarcat nu doar participarea la acestea conferințe, firească poate, a șefilor de guvern (atâta vreme cât, urmare a compromisului de la Luxemburg, principala metodă de negociere la nivelul CE era cea interguvernamentală), cât cea a liderilor creștin-democrați din Parlamentul European, precum și din parlamentele naționale. Deși, rolul acestora putea fi marginal, în comparație cu cel al șefilor de guvern, de exemplu, totuși, acesta nu trebuie neglijat în ceea ce Johansson numește procesul de "learning and socialization through transnational party organization". Dacă cuantificarea precisă a rolului creștin-democraților în realizarea AUE este dificil de făcut, trecearea în revistă a acestor reuniuni, a agendei acestora și a discuțiilor purtate ne poate da o imagine asupra impactului pe care acești politicieni și partidele lor l-au avut asupra realizării tratatului adoptat în 1986.

Este posibil ca aceste eforturi de dinamizare a procesului de integrare europeană să nu fie împărtășite de toți membri PPE în aceași măsură. Remarcăm, în acest context, rolul elitelor creștin-democrate, care, la fel ca cele din anii '50, au asigurat input-ul necesar realizării obiectivelor comunitare urmărite. Trei personalități au jucat un rol important, la acel moment: Helmuth Kohl, Ruud Lubbers și Leo Tindemans, susținuți, la nivel organizatoric, de secretarul-general al PPE, Thomas Jansen. De altfel, Kohl și-a exprimat viziunea asupra proiectului comunitar încă din primele momente ale mandatului său de cancelar: "dacă nu obținem un avans decisiv în Europa [comunitară] în acest deceniu, vom rata șansa generației noastre".

Dată fiind importanța anului 1985 în economia negocierilor privind pregătirea AUE, liderii creștin-democrați s-au reunit de trei ori în decursul anului, față de liberali, care au avut doar două astfel de întâlniri sau socialiștii, care s-au întrunit doar o singură dată.

Prima astfel de reuniune a avut loc la Luxemburg, sub forma unei conferințe a PPE, pe 23 aprilie 1985. Comunicatul reuniunii a reiterat necesitatea continuării procesului de integrare europeană, pe linia propunerilor din Raportul Dodge și al proiectului de tratat adoptat de PE. S-a mai propus, de asemenea, ca la proiectata Conferință Inter-guvernamentală să participe atât președintele comisiei, cât și al PE, precum și reprezentanți ai Spaniei și Portugaliei.

Cea mai importantă reuniune a fost cea dinaintea Consiliului European de la Milano, din iunie 1985. Conferința liderilor de partid și a șefilor de guvern a avut o singură temă de discuție: dinamizarea procesului de integrare europeană. Declarația finală a conferiței a reluat ideile comunicatului emis la Luxemburg, cu câteva luni în urmă, dar, în plus, făcea referire la un nou tratat al Uniunii Europene, care să conțină, printre altele, prevederi privind cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate. În declarație se mai solicita ca în cadrul Consiliului European de la Milano

"trebuie luate decizii ireversibile în privința propunerilor prezentate anterior [un nou tratat, politica externă și de securitate comună, un spațiu juridic european, etc.] și, pe această bază, să se organizeze o conferință interguvernamentală cu mandatul clar de a atinge aceste obiective".

CIG trebuia să își încheie lucrările până în finalul anului, astfel încât să permită "comunității celor 12 să-și prezerve capacitatea de acțiune și să facă posibilă atingerea obiectivelor integrării [n.n.]".

Eforturile creștin-democraților nu au rămas fără rezultate. Consiliul European a adoptat raportul comitetului Dooge și a stabilit convocarea unei Conferințe inter-guvernamentale pe chestiuni de reformă instituțională. Situația politică favorabilă (5 șefi de guvern creștin-democrați și un al șaselea dominat de aceștia) a permis ca, din cele 10 state participante, 7 (cele 6 amintite anterior, plus Franța) să fie în favoarea convocării conferinței.

Danemarca, Grecia și Marea Britanie nu s-au opus formal nevoii de reforme, dar nu au dorit dicutarea acestei chestiuni la Consiliul European, și acesta a fost momentul în care solidaritatea celor șapte și-a spus cuvântul. Odată repusă problema reformei pe ordinea de zi, cele trei state au agreat, la rândul lor, ideea convocării unei conferințe.

CIG a debutat la 9 septembrie 1985, și din nou, oficialii creștin-democrați au fost aceia care au depus eforturi substanțiale pentru a obține un proiect care să conțină reforme substanțiale.

În opinia lui Johansson,

"au existat semnale clare că CIG a reușit să facă progrese în chestiuni vitale ca o consecință directă a contactelor creștin-democraților".

Tot Johansson observă că, pe lângă eforturile oficialilor creștin-democrați, conjunctura politică să fie din nou favorabilă, președinția rotativă a Consiliului European fiind deținută în partea a doua a anului 1985 de către primul ministru al Luxemburgului, creștin-democratul Jacques Santer.

Nemulțumiți totuși de ritmul negocierilor, creștin-democrații au organizat o nouă conferință a liderilor de partid și șefi de guvern, la Bruxelles, la 9 noiembrie 1985. Declarația dată cu acel prilej nu a făcut decât să reitereze obiectivele comunitare ale creștin-democraților. Nu în ultimul rând, s-a oferit toată susținerea pentru guvernul luxemburghez, care avea dificila sarcină de coordonare a CIG.

În fine, pentru discutarea ultimelor detalii, dar și a unor strategii politice, miniștrii de externe creștin-democrați s-au reunit într-o ultimă ședință înaintea Consiliului European de la Luxemburg.

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1985 a realizat una dintre cele mai importante reforme ale proiectului comunitar european: adoptarea Actului Unic European. Acesta, deși nu poartă formal denumirea de "tratat", este echivalent unui astfel de document, și este primul text de o asemenea importanță de la Tratatul de la Roma.

În ceea ce privește componența politică a Comisiei Europene, aceasta s-a modificat parțial în favoarea creștin-democraților, fără a atinge însă situația favorabilă din anii de debut ai CE. Astfel, Comisia Thorn avea în componență 4 membri proveniți din partidele creștin-democrate, un plus totuși față de Comisia Jenkins, care încorpora doar doi creștin-democrați. Se păstra, în continuare, avantajul socialiștilor, care dețineau 5 mandate de comisar. Restul curentelor politice (liberalii, conservatorii, gauliștii) aveau câte un mandate de comisar, unul revenind unui technocrat.

În 1986 își preia mandatul cel mai longeviv și după multe opinii, și cel mai performant președinte de comisie europeană: Jacques Delors. Acesta a deținut poziția respectivă timp de 10 ani, de-a lungul a 3 mandate. Finanțist ca pregătire, Delors provenea din partidul socialist, în cadrul căruia a ocupat, printer altele, poziția de euro-parlamentar, dar mai cu seamă, cea de ministru de finanțe în perioada președenției mitterandiene. Nu trebuie omis amănuntul că, înainte de a deveni socialist, Delors a fost adept al creștin-democrației, fiind membru al sindicatului muncitorilor creștini, dar și a unor grupuri de reflecție creștin-democrate de stânga.

Situația favorabilă în care s-au aflat creștin-democrații în anii ’80 s-a reflectat și în componența primei comisii Delors. Pentru prima dată după două decenii, aceștia dețineau întâietatea în comisie, prin cele 6 mandate, tot atâtea câte aveau însă și socialiștii. Tot ca o reeditare a situației existente cu ani în urmă, Comisia grupa comisari din doar 4 curente politice, cele două amintite anterior, la care se adăugau liberalii, cu 3 mandate și conservatorii, cu 2.

A doua comisie Delors nu a mai fost atât de favorabilă creștin-democraților. Eșecurile electorale din Irlanda și Grecia, dublate de scorurile slabe obținute la alegerile pentru PE, au făcut ca în noua componență să se regasească doar trei creștin-democrați, față de cinci socialiști. Un reviriment s-a produs în tabăra liberală, care a ajuns să dețină 4 mandate de comisar, cele mai multe de la înființarea Comisiei Europene. Restul mandatelor reveniseră conservatorilor (3), ecologiștilor (1) și tehnocraților (1).

Aportul creștin-democraților la

elaborarea Tratatului Uniunii Europene

După cum s-a văzut în capitolele anterioare, precum și în studiul de caz, creștin-democrații au jucat un rol determinat în negocierea și adoptarea acestora. Pe lângă observarea numărului de prim-miniștrii sau miniștrii de externe creștin-democrați aflați in funcție în momentul negocierilor, analiza de conținut, respectiv a frecvenței cu care anumite sintagme se regăsesc în tratate, poate oferi o altă perspectivă asupra influenței creștin-democrației.

Chiar dacă în denumirea tratatului s-a renunțat la sintagma “comunitate” în favoarea celei de “uniune”, considerăm că acest fapt nu reprezintă vreo atenuare a influenței curentului creștin-democrat, în ultimă instanță, uniunea fiind un preambul pentru ideea de federație europeană, care aparține, în ultimă instanță, tot retoricii demo-creștine.

Din punctul de vedere al frecvenței cu care anumite sintagme sunt reluate în textul tratatelor, cele provenind din zona creștin-democrată înregistrează o creștere față de tratatele anilor ’50. Astfel, “comunitate” se regăsește de 278 de ori în textul tratatului, cel de “comun/comună” de 125, iar cel de “regiune”, de 40 de ori. La fel, alți termeni aparținând bagajului ideologic creștin-democrat se regăsesc în număr ridicat: “regiune” de 40 de ori sau “persoană (umană)” de 50 de ori. Pentru comparație, sintagma “economie de piață”, provenind din zona liberală, apare doar de 4 ori în textul tratatului. Trebuie subliniat că “subsidiaritate”, un principiu important al creștin-democraților se regăsește de doar 3 ori în tratatul de la Maastricht.

Capitolul 6.

Concluzii

Începând cu deceniul nouă, deceniul atâtor transformări la nivel european, se înregistrează unul din efectele fenomenului de europenizare. Dacă până în acel moment, partidele populare din diferitele state europene intrau în PPE doar după admiterea statelor de origine în structurile europene, după 1990 integrarea partidelor o anticipează pe cea a statelor. Astfel, Austria (ÖVP), Suedia (KDS) și Malta (PN) devin, prin partidele lor, membre ai PPE (este adevărat, membri-asociați, membri plini putând proveni doar din statele membre) înainte de admiterea Austriei, Suediei și a Maltei. Tot în acest moment începe și manifestarea preganantă a factorului politic: conservatorii britanici și cei danezi, precum și cățiva liberali francezi se alătură ca aliați politici popularilor.

Alegerile parlamentare din 1994 aduc PPE 125 de mandate, situînd popularii din nou, pentru a patra oară, pe locul secund, după socialiști. Eșecul a fost atenuat parțial prin alianța parlamentară cu aceași conservatori britanici și danezi, însoțiți de francezi din UDF, grupul format deținând 157 de voturi. Chiar și așa, era a patra legislatură în care PPE se situa, ca număr de mandate, sub socialiști. Dacă în plan legislativ, acest aspect nu constituia un impediment, cele două grupuri colaborând foarte bine, cel puțin în planul imaginii, nu era o situație ușor de acceptat.

În 1995 are loc un alt eveniment care prefigurează viitorul PPE: consecutiv integrării în UE (denumire adoptată din 1993) a Suediei, Finlandei și Austriei, țări în care (cel puțin în statele scandinave) creștin-democrația nu exista sau era neatractivă electoral, în Parlamentul European pătrund mai multe partide conservatoare. Tot în acest context trebuie adăugat că, începând cu deceniul al nouălea, creștin-democrația în forma sa clasica a intrat într-un ușor declin. Momentul cel mai vizibil a fost dezintegrarea democrației creștine italiene, proces început în 1991 cu scandalurile de corupție și finalizat odată cu alegerile din 1994. De asemenea, sub influența neo-conservatorismului, care a reușit diminuarea impactului wellfare state-ului începând cu deceniul al șaptelea, creștin-democrația a intrat într-un proces de alunecare spre dreapta. Astfel, prin impunerea unui curent de dreapta în cadrul creștin democrației, dar și prin pătrunderea în Parlamentul European a unor formațiuni conservatoare, Partidul Popular European a încetat să mai fie o structură prin excelență creștin-democrat.

În fine, deceniul al nouălea aduce noi membri PPE/UECD în fața unei noi etape: urmare a mai multor factori, printre care creșterea neîncetată a Parlamentului European, principala arenă a partidelor trans-europene, a lărgirii neîncetate a Uniunii Europene, cu perspectiva de a cuprinde 27 de membri în 2007, rolul UECD a devenit oarecum desuet. Practic acest grup și PPE aveau aproape aceași componență din momentul aplicării partidelor din statele central și est europene. Soluția a fost absorția (integrarea) UECD în PPE în 1999. Procesul de unificare nu s-a oprit aici, în urma alegerilor pan-europene din vara anului 1999, creștin-democrații și conservatorii reunindu-se pentru prima oară în PE sub denumirea “Grupul Partidului Poporului European și al Democraților Europeni”. Din anul 2000, cu similitudini evidente cu dinamica relației PPE/UECD, care în ultimele decenii au avut secretariate comune la Bruxelles și același secretar-general (din 1983), secretariatul UDE a fost mutat în sediul PPE, iar personalul încorporat în cel al popularilor.

Ultimul mare succes al PPE a fost înregimentarea, în 2001, cu titlul de membru plin al RPR francez (astăzi UMP), unul dintre ultimele bastioane ale independenței politice. Singurul partid rămas la stadiul de simplu aliat este Partidul Conservator din Marea Britanie, situație firească având în vedere, euroscepticismul și antifederalismul specific acestei grupări.

Integrarea celor două mari curente sub o singură denumire și asociație este vizibilă și din analiza mesajelor politice. Dacă în deceniul opt și prima jumătate a deceniului nouă, congresele PPE se încheiau cu documente programatice cu denumiri clar federaliste: “Instaurarea păcii-prezervarea libertății-unitatea Europei” – 1982, “Unificând Europa pentru pace, libertate și justiție” – 1984, “O constituție federală și democratică pentru Uniunea Europeană” – 1990, “Europa 2000 – Unitate în diversitate” – 1993, din 1995, odată cu “conservatorizarea”, mesajele devin tot mai vagi “PPE – Forța uniunii” – 1995, “Noi toți aparținem aceleiași lumi” – 1997, “Pe drumul spre secolul 21” – 1999, sau “O uniune a valorilor” – 2001.

În ceea ce privește rolul său de anticameră partidistă a integrării, PPE, una din principalele voci ale lărgirii UE, a admis în componența sa, în 1996, cu statutul de observatori șapte partide din state aplicante: KDU/CSL și ODA (Cehia), KDH și MKDM (Slovacia), KDNP și MDF (Ungaria) și PNTCD (România).

Această aducere la situației creștin-democrației nu arată un tablou complet diferit față de cele din anii ’50 sau chiar ’80. Pricipali promotori și susținători ai procesului de integrare europeană, creștin-democrații au intra în declin, atât doctrinar, cât și politic și electoral, începând cu anii ’70. După redresarea survenită un deceniu mai târziu, creșțin-democrații au fost în situația de a contribui considerabil la tratatele revoluționare ale acelei perioade, respectiv Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht.

Una din observațiile care se desprind din teză este că se poate sesiza o suprapunere aproape perfectă între perioadele în care creștin-democrații se aflau la guvernare, în diferitele state CE și dinamica procesului de integrare. Considerăm că această suprapunere nu este întâmplătoare, astfel că putem emite una din concluziile acestei lucrări: realizarea proiectelor comunitare a fost cu atât mai pregnantă, cu cât creștin-democrații dominau mai substanțial scenele politice naționale, respective pe cea comunitară.

Nu putem presupune oare, ca trenarea procesului de integrare, ce durează de la finalul anilor ’90, are legătură cu declinul creștin-democrației europene? Nu ne referim la creșterea numărului de membri ai PPE, sau ai grupului parlamentar omonim din PE. În realitate, partidele cu adevărat creștin-democrate sunt tot mai puține, în condițiile în care fenomenul de “conservatorizare” este tot mai pregnant, după cum semnalează o serie de cercetători.

O întrebare legitimă își poate pune, la momentul actual, atât cercetătorul, cât și simplul observator al vieții politice sau alegător: mai există creștin-democrație în Europa? Sau dacă aceasta există la nivelul statelor naționale, în ce măsură mai există la nivel comunitar? Oare afluxul de partide non-creștin-democrate, care a debutat la finalul anilor ’80, nu a afectat coloratura PPE, cu consecințe, în ultimă instanță asupra procesului de integrare europeană?

Unii autori identifică anumite surse de conflict din interiorul unui partid. Alături de alegerea liderilor se află elaborarea documentelor programatice. În acest context, considerăm că elaborarea documentelor programatice ale PPE generează anumite dispute, iar rezultatul final este relevant pentru raportul de forțe din interiorul acestei federații de partide.

În tabel este expusă, comparativ, frecvența cu care anumiți itemi apar în documentele importante ale Partidului Popular European. Documentele analizate sunt reprezentative pentru acest partid: programul PPE, adoptat la congresul de la Atena din 1992, programul de acțiune al PPE pentru perioada 1999-2004, precum și cel vizând perioada 2004-2009. Analiza de conținut a celor trei texte ne poate oferi o imagine privind atenuarea componentei creștin-democrate din cadrul acestora, în dauna unor propuneri conservatoare sau chiar liberale. Procesul de conservatorizare al PPE, semnalat de unii autori (Seiler, printer alții) este demonstrate astfel și prin intermediul unei analize cantitative, al cărei scop este in ultimă instanță, să susțină observațiile empirice cu statistici.

Au fost selectați 11 itemi provenind din bagajul doctrinar al creștin-democrației, precum și 5 ce aparțin zonei conservatoare. Trebuie remarcat și faptul că programul PPE adoptat la Atena în 1992, este aproximatv de două ori mai scurt decât celelalte două texte analizate. În compararea frecvenței intemilor la cele trei texte va trebui avut în vedere și acest aspect cantitativ. De asemenea, toți itemii analizați au o conotație sau valoare pozitivă, ceea ce permite compararea lor directă, fără atribuirea unor elemente calitative.

Analiza frecvenței cu care apar sintagmele selectate în cele 3 documente arată o diminuare consistentă a sintagmelor sau termenilor provenind din zona doctrinară creștin-democrată, dublată de o creștere semnificativă a celor de sorginte conservatoare.

Astfel, deși nu era un obiectiv implicit al tezei, studiul evoluției creștin-democrației în context european arată că acest curent doctrinar s-a diminuat, devenind unul de rang doi, după socialism, liberalism sau conservatorism. Practic, cu excepția Benelux și parțial a Germaniei, partidele creștin-democrate fie au dispărut (Italia fiind cel mai cunoscut exemplu), fie și-au diminuat influența.

Tratul de la Amsterdam, cel de la Nisa, sau de la Lisabona, sunt, fără îndoială, pașii uriași în zona construcției europene. Însă nu trebuie omis faptul că, marele proiect european al acestei perioade, Constituția europeană, nu a fost adoptată, principalul motiv fiind cel al refuzului exprimat tocmai de cetățenii a două state fondatoare, Franța și Olanda. Iar ca o dovadă că asistăm la declinul creștin-democrației este tocmai faptul că din Constituția europeană lipsea orice referință la creștinism.

De asemenea, ultimul tratat al Uniunii Europene, cel de la Lisabona, reflectă în mod pregnant diminuarea forței creștin-democraților, atât la nivelul statelor naționale, cât și la cel comunitar. Astfel, deși au desfășurat o consistentă acțiune de lobby, cercurile creștine, atât catolice, cât și cele protestante, nu au reușit inserarea, nici în textul constituției, nici în cel al tratatului sintagma “creștin”. Tot ce apare în preambulul Tratatului de la Lisabona este referința neutră de “religie”. De asemenea, sintagme precum “comunitate” sau “persoană” se regăsesc în textul tratatelor, dar într-un număr mai mic decât tratatele anterioare. Singurul termen provenind din zona creștin-democrată și care și-a multiplicat frecvența de apariție este cel de “subsidiaritate”, care apare de 36 de ori. Însă acest concept, de evidentă extracție creștin-democrată, a fost practic preluat de terminologia celorlalte doctrine, intrând astfel în limbajul comun.

O altă concluzie derivă din aceste ultime observații: atât creștin-democrația, în ansamblu, ca și curent politic, cât și partidele creștin-democrate și-au pierdut capacitatea de motor al integrării, capacitate pe care au exercitat-o din plin atât în anii de început ai integrării europene, cât și în anii ’80.

În fine, următoarea afirmație nu intră în categoria concluziilor, ci mai degrabă în cea a observațiilor empirice, pentru care teoria sau datele nu oferă suficiente elemente pentru a fi demonstrată: procesul de integrare, vizibil încetinit, se găsește în această stare și datorită faptului că este lipsit de suportul creștin-democrației, curent care, cum am arătat, se află în declin de peste un deceniu.

În politică, ca și în alte domenii, procesele, curentele, atitudinile se manifesta după o anumită ciclicitate. Socialismul, liberalismul sau conservatorismul, toate au avut momente de dezvoltare, sau dimpotrivă de regres. Creștin-democrația, ca și curent politic recent apărut (dezvoltat) nu a parcurs decât puține astfel de cicluri. Întrebarea care se poate pune este dacă acest curent va găsi resurse interne, sociale sau politice de a reveni la statutul și importanța din deceniile anterioare. Dacă socialsimul sau liberalismul au găsit, în unele cazuri, soluția “celei de a treia căi”, această variantă se lasă încă așteptată în cazul creștin-democrației. Sau ne găsim, pur și simplu, în situația analizată de unii autori, și anume faptul că creștin-democrația nu este altceva decât o simplă variantă a conservatorismul? Sunt, fără îndoială, întrebări la care răspunsul va putea fi dat doar în anii care urmează.

Nu în ultimul rand, teza se dorește a servi ca punct de plecare pentru viitoare dezbateri și reflecții asupra curentelor politice în general, asupra creștin-democrației în special, dar și asupra modalităților de realizare a precesului de integrare europeană. În ultimă instanță, este o chestiune care ne privește pe toți, ca europeni sau români.

Anexe

Lista anexelor

Anexa 1.

Președinți ai Grupului parlamentar creștin-democrat/popular

Președinți ai Parlamentului European proveniți din Grupul Parlamentar creștin-democrat/popular

Anexa 2

Președinți ai Partidului Popular European

Președinți ai NEI/UECD

Anexa 3

Enciclica Rerum Novarum, fragmente

Anexa 4

Enciclica Quadragesimo Anno, fragmente

Anexa 5

Victor Koutzine către Georges Bidault, 2.10.1948

Anexa 6

Reuniunile de la Geneva, 22.12.1948, Protocol Koutzine

Anexa 7

Statutul NEI, după aprobarea Comitetului executiv, 18-19.11.1949

Anexa 8

Rezoluția economică, Congresul NEI, Sorrento, 12-14.04.1950

Anexa 9

Reuniunile de la Geneva, 12.06.1950, Protocol Koutzine

Anexa 10

Convorbirile de la Geneva, 2.10.1950, Protocolul Koutzine

Anexa 11

Convorbirile de la Geneva, 23.04.1951, Protocolul Koutzine

Anexa 12

Robert Bichet, Memoriu privind consolidarea secretariatului internațional, 25.06.1953

Anexa 13

Congresul NEI, Declarație asupra chestiunii suveranității în procesul de integrare europenă, Tours, 4-6.09.1953

Anexa 14

Congresul NEI, Rezoluție, Luxemburg, 25-27.05.1956

Anexa 15

Conferința președinților de partid, Starsbourg, 15-16.01.1960

Anexa 16

Leo Tindemans, Activitatea și perspectivele UECD, Congresul NEI, Taormina, 9-12.12.1965

Anexa 17

Programul PPE pentru alegerile pentru PE – 1979 ( fragmente)

Anexa 18

Proiect de declarație cu privire la urmărirea dezvoltării de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană (prezentat de grupul de lucru „Uniunea Europeană”)

Raportor: Hans A. Lücker, Bruxelles, 6 martie 1981

Anexa 19

Proiect (document destinat Conferinței din cadrul summit-ul PPE din 9 noiembrie 1985), Bruxelles, 23 octombrie 1985

Anexa 1

Președinți ai Grupului parlamentar creștin-democrat/popular

– 1953-1958: E. M. J. A. SASSEN, Ol, NKP

– 1958, Pierre WIGNY, Bel, PSC

– 1958-1966, Alain POHER, Fra, MRP

– 1966-1969, Joseph ILLERHAUS, Ger, CDU

– 1969-1975, Hans August LÜCKER, Ger, CSU

– 1975-1977, Alfred BERTRAND, Bel, CVP

– 1977-1982, Egon A. KLEPSCH, Ger, CDU

– 1982-1984, Paolo BARBI, Ita, DC

– 1984-1992, Egon A. KLEPSCH, Ger, CDU
– 1992-1994, Leo TINDEMANS, Bel, CVP

– 1994-1999, Wilfried MARTENS, Bel, CVP

– din iulie 1999, Hans-Gert POETTERING, Ger, CDU

Președinți ai Parlamentului European proveniți din Grupul Parlamentar creștin-democrat/popular

– 1954, Alcide DE GASPERI, Ita

– 1954-1956, Giuseppe PELLA, Ita
– 1956-1958, Hans FURLER, Ger
– 1958-1960, Robert SCHUMAN, Fra
– 1960-1962, Hans FURLER, Ger
– 1964-1965, Jean DUVIEUSART, Bel
– 1965-1966, Victor LEEMANS, Bel
– 1966-1969, Alain POHER, Fra
– 1969-1971, Mario SCELBA, Ita
– 1977-1979, Emilio COLOMBO, Ita
– 1984-1987, Pierre PFLIMLIN, Fra
– 1992-1994, Egon A. KLEPSCH, Ger
– 1997-1999, José Maria GIL-ROBLES GIL-DELGADO, Spa
– 1999-2001, Nicole FONTAINE, Fra

Anexa 2

Președinți ai Partidului Popular European

– 1976-85, Leo Tindemans, Belgia

– 1985-87, Piet Bukman, Olanda

– 1987-90, Jacques Santer, Luxembourg

– 1990- , Wilfried Martens, Belgia

Președinți ai NEI/UECD

– 1947-49, Robert Bichet, Franța

– 1950-59, Auguste Edmonde De Schrijver, Belgia

– 1960-65, Theo Lefèvre, Belgia (schimbarea denumirii)

– 1965-73, Mariano Rumor, Italia

– 1973-81, Kai-Uwe von Hassel, Germania

– 1981-83, Diogo Freitas do Amaral, Portugalia

– 1983-85, Giulio Andreotti, Italia

– 1985-92, Emilio Colombo, Italia

– 1993-96, Wilfried Martens, Belgia

– 1996 – 1999, Wim van Velzen, Olanda (în 1999, UECD a fost absorbit în PPE)

Anexa 3

Enciclica Rerum Novarum, fragmente

Paragraful 19

Marea greșeală făcută în ceea ce privește problema acum luată în considerare este de a adopta ideea că clasa este în mod natural ostilă altei clase, și că oamenii bogați și cei care muncesc sunt destinați prin natura lor să trăiască în conflict. Deci, atât de irațională și falsă este aceasta viziune, încât punct de vedere contrar este tocmai adevărul. La fel cum simetria corpului uman este rezultatul aranjamentului adecvat al diferitelor părți ale corpului, tot așa și Statul este menit de natură astfel încât aceste două clase ar trebui să conviețuiască în armonie și acord, astfel încât să mențină echilibrul corpului politic. Fiecare are nevoie de celălalt: capitalul nu se poate face fără muncă, nici muncă fără capital. […] Mai întâi de toate, nu există nici un intermediar mai influent decât de religia (căreia Biserica îi este interpret și gardian) care să aducă clasa celor bogați și pe cea muncitoare împreună, amintindu-i fiecăruia asupra obligațiilor pe care le are, dar în special asupra îndatoririlor legate de echitate.

Paragraful 20

Dintre aceste îndatoriri, următoarele sunt obligatorii pentru proletar și muncitor: să își ducă la bun sfârșit, corect și complet, munca asupra căreia s-a convenit liber și echitabil; să nu aducă distrugeri proprietății nici să-și agrseze fizic angajatorul; să nu facă apel niciodată la violență pentru apărarea propriei cause, nici să se angajeze în revolte sau tulburări. […]

Următoarele sarcini sunt obligatorii pentru proprietarul bogat și pentru angajator: să nu îi trateze pe cei care lucreaza ca pe proprii robi, ci să respecte la fiecare individ demnitatea precum la o persoană înnobilată cu un character creștin. […]

In plus, angajatorul nu trebuie să-i încarce pe cei angajați peste capacitatea acestuia, sau sa îi folosească în sarcini nepotrivite pentru sexul sau varsta lor. Principala sa sarcină este să dea fiecăruia ceea ce este just.

În fine, bogatul trebuie să se abțină în mod evlavios în a tăia din caștigurile lucratorului, fie că o face prin forță, prin fraudă sau prin mijloace cămătarești. […]

Paragraful 34

Munca exercitată de clasa muncitoare, exercitiul vocatiilor, și capacitatea de a exersa diverse meserii de la cultivarea pământului până la practicarea comerțului, este indispensabilă. Cooperarea lor este atât de importantă încât se poate spune că activitatea exercitată de muncitori poate ajuta statul să se imbogățească. Astfel, ar fi just, ca interesele clasei muncitoare să fie apărate de către administrație, pentru ca aceia care contribuie cel mai mult la dezvoltarea economică să se bucure de beneficiile pe care le creează.

Paragraful 47

Dreptul la proprietate privată este derivat din natură, nu din om. Statul are dreptul de a controla folosirea acestui drept pentru binele comun, dar în niciun caz nu trebui să-l suprime. Statul ar fi nedrept dacă folosind impozitele și taxele ar lua mai mult de la proprietar decât i se cuvine.

Anexa 4

Enciclica Quadragesimo Anno, fragmente (despre subsidiaritate)

Paragraful 79

Este un principiu fundamental al filosofiei sociale, clare și de neschimbat, că nu ar trebui să se retragă de la indivizi și să se transfere comunității ceea ce aceștia pot realize prin propria lor inovație și acțiune.

Anexa 5

Victor Koutzine scrisoare către Georges Bidault, 2.10.1948

[…] În aceste ultime zile am pus definitiv la punct întâlnirea din data de 21. Prima ședință este prevăzută pentru ora 11 dimineața. Am rezervat deja la hotelul Beau-Rivage o cameră pentru dumneavoastră și pentru doamna Bidault și o a doua cameră pentru persoana care vă va însoți. Voi veni să vă iau cu mașina la Annemasse la trenul de Paris în dimineața zilei de 21. Am stabilit un proiect de ordine a zilei a cărui conținut este următorul: 1) alegerea președintelui conferinței; 2) discutarea ordinii de zi; 3) schimb de păreri asupra situației europene; 4) schimb de păreri asupra poziției partidelor creștin-democrate în Europa; 5) probleme care se pun în fața acestor partide; 6) coordonarea inițiativelor partidelor creștin-democrate în Europa; 7) crearea unui organ permanent de cooperare și de legătură între direcțiile partidelor creștin-democrate în Europa a cărui sediu să fie la Geneva. […]. Această ordine de zi nu este definitivă și vă voi fi foarte recunoscător dacă îi veți aduce modificările pe care le considerați necesare.

Anexa 6

Reuniunile de la Geneva, 22.12.1948, Protocol Koutzine

[…]

Uniunea Europeană

Bidault: […] În ceea ce privește baza politică a Uniunii Europene, teza franceză propune un parlament ales iar teza britanică doar un consiliu pur consultativ. […] Ar trebui prevăzut un parlament embrion și un organ executiv și trebuie mai ales introdusă în practică ideea de abandonare a suveranității naționale în favoarea unei puteri internaționale. Franța și MRP sunt interesațe mai mult de rezultat decât de forma juridică.

Adenauer: CDU este în totalitate de acord asupra necesității Uniunii Europene oricare ar fi forma sa. Este normal ca la început Germania să aibă mai puține drepturi decât celelalte țări dar evoluția progresivă a lucrurilor va conduce la egalitate între țări.

Houben: PSC nu a adoptat o poziție în mod oficial. Recunoaște că în prezent problemele economice și politice depășesc granițele naționale. Dar care ar fi mijloacele de realizare? Care să fie participanții? Ce ar trebui să se facă în privința Spaniei și a Portugaliei de exemplu? Care este politica engleză? Anglia va fi în Europa sau făcând bloc cu Commonwealth-ul se va mulțumi să facă doar acorduri cu Europa, de unde anumite reticențe legitime. […]

Adenauer: […] Bidault are dreptate când spune că trebuie mai întâi să se acționeze. Planul Marshall aduce deja cu sine o apropiere a acțiunilor între diversele state europene. Este mai bine să se înceapă liber decât sub constrângere. Social-democrații și socialiștii se îndreaptă în mod deliberat spre o Europă unificată care să fie în același timp o Europă socialistă. Partidele creștin-democrate trebuie sa aprobe această inițiativă altfel Europa se va construi într-un alt spirit. Este de subliniat faptul că Federația europeană este singura modalitate de a rezolva problema germană înglobând Germania într-un tot care să o asocieze în mod pacific unei cooperări internaționale și în același timp să o imunizeze împotriva tentațiilor sale tradiționale. Există astăzi două mari puteri în lume. Dacă nu există o altă forță războiul este sigur. De aici necesitatea unei a treia puteri care să fie un garant al păcii.

Bidault: Dificultățile sunt reale și m-au făcut și pe mine să ezit mult timp. Dar situația actuală nu se mai poate menține în Europa nici politic, nici economic, nici militar. Anumite fapte sunt cu totul revelatoare. Mai întâi, opoziția violentă a Uniunii Sovietice și a partidelor comuniste în ceea ce privește ideea europeană. Pe de altă parte, primirea călduroasă făcută de Sfântul Scaun acestei idei care trebuie să dea un imbold forțelor civilizației creștine în lumea secolului XX. În sfârșit, realitatea că problema germană este de nerezolvat fără organizarea Europei.

Cea mai rea imprudență ar fi să nu se facă nimic. Oricare ar fi problemele de suveranitate, de tehnică etc. trebuie să se înceapă a se acționa. Problema Spaniei este complementară întrucât există și alte țări ale căror situație nu este clară. Și Polonia, și Cehoslovacia, și toate țările europene de dincolo de Cortina de Fier? De aceea, limitele actuale ale Europei vor trebui să fie considerate ca și provizorii. Trebuie să se înceapă cu țările libere. […]

Anexa 7

Statutul NEI, după aprobarea Comitetului executiv, 18-19.11.1949

KADOC, arhiva A.E. de Schryver, 7.2.2.

Articolul 1

Este format sub numele de Noile Echipe Internaționale (prin abreviere NEI), o asociație care va fi administrată de prezentele statute.

Articolul 2

Noile Echipe Internaționale au ca scop stabilirea de contacte regulate între grupurile și personalitățile politice ale diverselor națiuni care se inspiră din principiile democrației creștine pentru a studia în lumina acestor principii situațiile naționale respective precum și problemele internaționale, pentru a confrunta experiențele și programele și pentru a căuta armonia internațională în realizări, în cadrul democrației și a păcii sociale și politice. […]

Articolul 4

Durata NEI este nelimitată.

Articolul 5

NEI sunt alcătuite din ansamblul echipelor naționale recunoscute de Comitetul Executiv. Nu există pentru fiecare țară decât o singură echipă națională.

Articolul 6

Echipele naționale sunt alcătuite în fiecare țară:

dintr-un partid politic de inspirație democratică și creștină care există în prezent în țară dacă acesta își exprimă dorința;

din personalități ale spiritului creștin-democrat

eventual dintr-un grup național de aceeași tendință […] în emigrarea forțată. […]

Articolul 8

Doar echipa națională are dreptul de a organiza propaganda NEI pe teritoriul său. Nicio reuniune sau manifestație într-o țară, fie cu oratori NEI fie cu oratori străini, nu poate fi organizată fără acordul prealabil al echipei naționale interesate conform statuturilor sale.

Articolul 9

O secțiune pentru tineri va putea fi creată de fiecare echipă națională în cadrul NEI urmând direcțiile acestei echipe naționale. Secțiunile de tineri vor fi reprezentate de drept în cadrul Comitetului Executiv, în condițiile fixate la articolul 12. […]

Articolul 10

Organele NEI sunt Comitetul Executiv și Secretariatul General.

Articolul 11

Conducerea NEI aparține Comitetului Executiv.

Articolul 12

Comitetul Executiv este alcătuit din:

a. Un reprezentant din fiecare echipă națională desemnat de această echipă națională și dispunând de două voturi deliberative sau un supleant desemnat în aceleași condiții;

b. Doi reprezentanți aleși de secțiunea internațională a tinerilor dispunând fiecare de două voturi deliberative;

c. Membri cooptați de Comitetul Executiv cu o majoritate de două treimi din voturi, acești membri cooptați dispunând doar de un vot deliberativ iar numărul lor neputând depăși o treime din totalul efectiv. […]

Articolul 13

Comitetul Executiv își alege în fiecare an prin vot secret biroul care cuprinde: un Președinte; patru Vice-președinți; un Secretar General. Președintele și Vice-presedinții nu pot fi realeși mai mult de trei ani consecutiv. În intervalul reuniunilor sale, Comitetul Executiv deleagă Biroului puterile sale administrative.

Articolul 14

Comitetul Executiv se reunește de cel puțin trei ori pe an sub convocarea Președintelui sau a unei treimi din membri și ia toate deciziile impuse de circumstanțe. Deciziile se iau cu o majoritate de două treimi din voturile membrilor prezenți.

Articolul 15

Comitetul Executiv asigură controlul Secretariatului General al NEI. El alege colaboratorii necesari, le fixează sumele pentru salarii, decide asupra acceptării sau revocării lor. Comitetul Executiv are grijă:

de organizarea congreselor și conferințelor NEI;

de organizarea unui schimb de documentații și informații între echipele naționale privind problemele naționale și internaționale importante. Este autorizat să delege sarcini specifice secretarului general, unuia sau mai multora dintre membri sau unei echipe naționale.[…]

Articolul 17

Comitetul Executiv numește […] un Secretar General NEI care este în același timp Secretarul Comitetului Executiv și al Biroului.

Articolul 18

Secretarul General este responsabil de organizarea și conducerea Secretariatului General sub instrucțiunile și controlul Comitetului Executiv.[…]

Articolul 21

Finanțele NEI se compun din cotizațiile echipelor naționale și din venituri ocazionale.

Articolul 22

Fiecare echipă națională va achita anual o cotizație presupunând:

a. o parte constantă egală pentru toate echipele naționale;

b. o parte variabilă fixată în fiecare an de Comitetul Executiv în funcție de importanța și de posibilitățile fiecărei echipe, în acord cu echipele naționale respective. […]

Articolul 25

NEI se reunesc în sesiuni internaționale cel puțin o dată pe an. Sesiunile ordinare vor fi convocate cu cel puțin trei luni în avans de către Comitetul Executiv. Sesiuni extraordinare vor putea fi convocate la cererea unei majorități a membrilor aparținând Comitetului Executiv sau la cererea unui sfert din echipele naționale.

Articolul 26

Pot participa la sesiunile NEI:

Toți membri desemnați de echipele naționale […];

În mod excepțional, observatori admiși cu acordul Comitetului Executiv care va fixa condițiile participării lor.[…]

Articolul 33

Dizolvarea NEI nu va putea fi pronunțată decât de Comitetul Executiv care va decide asupra întrebuințării fondurilor de rezervă. Aceste decizii nu pot fi luate decât cu o majoritate de trei pătrimi din membrii prezenți.

Anexa 8

Rezoluția economică, Congresul NEI, Sorrento, 12-14.04.1950

Comisia economica, luand in considerare că realizarea unei uniuni economice europene nu este un scop final, ci un mijloc, că realizarea acestei uniuni s-a inspirat constant din întaietatea umanului asupra economicului

1. cere tuturor membrilor NEI, cu precadere celor care se află în Adunarea de la Strasbourg, să depună toate eforturile pentru a asigura punerea în aplicare rapidă a rezoluțiilor adoptate de către Comisia mișcărilor europene la Westminster și în special cele privind: convertibilitatea liberă a valutelor, libera circulație a persoanelor, capitalului și mărfurilor, eliminarea barierelor vamale.

2. afirmă că într-o economie de inspirație creștină, dreptul la muncă al tuturor oamenilor trebuie să fie asigurat. O ordine economică europeană care nu garantează acest drept este greșită în sine. In aceste condiții, lupta împotriva șomajului constituie un obiectiv esențial al cooperării europene. Faptul de a recunoaște principiul fundamental al proprietății private nu constituie un drept de a acționa împotriva binelui comun. Ea [proprietatea] implică în schimb, o responsabilitate socială a proprietarului. Pentru oamenii care gandesc ca noi, trebuie să existe o “cultura civică” a proprietății care să subordoneze noțiunea de profit imediat și chiar de securitate, chiar dacă este legitimă, cu respectarea deplină a dreptului fundamental la muncă.

Anexa 9

Reuniunile de la Geneva, 12.06.1950, Protocol Koutzine

Participanți: Bichet, Dorpinghaus, Fontanet, Kindt-Kiefer, Koutzine, Pezet, Rosenberg, Taviani, Tosi.

[…]

Propunerea Schuman

[…]

Dorpinghaus: Situația noastră a fost consolidată la Bonn de inițiativa franceză: ea este considerată un element favorabil în politica noastră externă. Ea a avut în Germania un ecou formidabil. Singura idee cu ajutorul căreia putem entuziasma tinerii este ideea europeană. Eșecul acestui plan ar avea consecințe dezastroase.

Taviani: Italia a acceptat planul. Acesta a avut un mare succes și în rândul opiniei publice. Și socialiștii sunt de acord în această privința, după cum mărturisesc declarațiile din presă ale lui Saragat. De altfel, la noi, siderurgia este aproape în totalitate în mâinile statului. Se poate remarca o opoziție din partea comuniștilor care nu au văzut decât aspectul politic al propunerii. Italia va participa la conferința din 20 iunie cu speranța unor realizări rapide. Suntem convinși că dificultățile cele mai mari nu vor veni din partea Angliei, ci din chestiuni tehnice de detaliu. Este important să nu se realizeze coaliții între industriașii privați care știu că nu vor putea acționa pe plan politic, dar speră să poată sabota acest proiect pe plan economic. Sunt de acord cu Pezet, bazele trebuie puse pe plan politic.

Aș fi fericit să văd dacă contactele deja stabilite intre Franța si Germania au putut apropia punctele de vedere, de exemplu cu ocazia călătoriei lui Monnet la Bonn. S-a vorbit de un termen de cinci ani. Dacă există un termen va fi mult mai ușor să se obțină rezultate, dar autoritatea politică trebuie constituită imediat și trebuie acordat un termen acestei realizări. Totuși, îi întreb pe francezi: aveți idei în ceea ce privește autoritatea politică? Acesta este un lucru foarte important. Noi garantăm aprobarea din partea partidelor italiene necomuniste. Consider că renunțarea la suveranitate va fi acceptată în Parlament. Dar cine va întruchipa autoritatea: o persoană neutră? O persoană acceptată de comun acord? Consiliul Europei? De asemenea, ar trebui să avem din partea germanilor asigurarea că nu doar problemele politice dintre Franța și Germania vor fi minimizate, ci și dificultățile economice, căci astfel șansele de reușită vor fi mai mari.

Pezet: Eu văd două aspecte importante: alegerea oamenilor și rolul lor. Nu știu ce s-a hotărât asupra primei chestiuni. Nu exista, cred, dificultați majore, cu excepția susceptibilităților naționale. Cât despre rolul pe care îl vor juca acești oameni, acesta ar trebui să fie unul tehnic, dar într-un sens special: aș spune mai degrabă un rol supra-tehnic. Nu este posibil ca activitatea administrativă și comercială să fie de competența acestei autorități. Văd în ea mai degrabă un rol de arbitru. Îi atribui, de asemenea, un rol para-politic: în majoritatea cazurilor, oamenii ar lua deciziile, iar guvernele le-ar pune în aplicare, dar în cazul în care unul din ele nu ar fi de acord, ar trebui să se recurgă la un organism de arbitraj: Curtea de la Haga sau un organism nou, creat, de exemplu, de Consiliul Europei. Organizațiile se răspândesc din ce în ce mai mult în Europa. De altfel, văd asta ca un pericol pentru autoritatea internațională. Trebuie să evităm multiplicarea acestora. În ceea ce privește problema suveranității naționale, rămâne necesară ratificarea de către parlamente. În Franța, acest lucru va fi dificil, dar vom obține un vot favorabil.

Dificultățile nu trebuie nici supraapreciate, nici ignorate. La momentul realizării uniunii vamale franco-italiene, dată fiind importanța electorală a anumitor probleme, am prezis un eșec. Pe de altă parte, metoda mi s-a părut de la început neadecvată: eram de părere că ar trebui în primul rând reduse dificultățile prin intermediul unor conversații ale ramurilor profesionale. Nu știu unde sunt lucrările tehnice pregătitoare, dar pe plan politic există un acord total.

Dörpinghaus: În ceea ce privește autoritatea internațională, cu cât se va decide instituirea unei puteri energice cu atât va fi mai ușor să se depășească dificultățile. Dacă are o bază mai mult parlamentară, această autoritate nu va putea să se stabilească pe deplin. Constituția ne permite să delegăm parțial suveranitatea. Această suveranitate trebuie să fie concentrată în mâinile unei echipe de reprezentanți ai statelor membre, de exemplu miniștrii afacerilor economice; dar este dificil de imaginat că ei ar putea fi luați din alte naționalități. […] În orice caz, în ceea ce privește limitarea suveranităților naționale, suntem cu un pas înainte față de alte țări. Sunt de părere că puterea rămâne în mâinile oamenilor politici din cauza sacrificiilor care vor fi necesare la început.

Taviani: Dörpinghaus a spus că ar fi dificil să se accepte în echipă persoane care nu fac parte din statele membre. Eu sunt de acord, dar este nevoie de un om care să fie plasat în fruntea celorlalți. Trebuie să fie ales din cele șase națiuni participante?

Bichet: Nu am putea desemna Președintele Adunării consultative?

Taviani: Nu. Când vorbesc de un om plasat în fruntea organizației mă refer la un administrator delegat, cel care deține într-adevăr puterea de a interveni în gestiunea economică efectivă a ansamblului. Pezet mi s-a părut a fi pregătit să adere la ideea unei președenții neutre. Care este părerea germanilor? Îi rog pe prietenii noștri să mediteze la acest aspect întrucât va fi adevărata problemă a primei faze; în asta constă adevărata renunțare la suveranitate. Am citit un raport al lui Monnet despre problemele fiscale și salariile din metalurgie care ar trebui sa fie supuse autorității comune.

Pezet: Cu o singură condiție: egalizarea prevăzută să funcționeze în mod efectiv. Este necesar să se stabilească o paritate suficientă; o ajustare imediată nu este posibilă și ar fi contrară obiectivului urmărit. Trebuie deci un model de compensare internă care să permită armonizarea economiilor.

Anexa 10

Convorbirile de la Geneva, 2.10.1950, Protocolul Koutzine

Planul Schuman:

Taviani: […] Doresc să știu care este poziția clară a guvernelor francez și cel german. Dacă Franța dorește în acest moment să preia conducerea europei, o poate face, după retragerea Angliei. Dar asta presupune cateva sacrificii; de asemenea eu solicit prietenilor noștri francezi să susțină în mod ferm plan. In Italia, planul a sosit într-un moment prost pentru noi;

Cu toate acestea, am decis să ne aruncăm în apă și să înotăm (să riscăm, n.t.), chiar și dacă este vorba de revizuirea sistemului nostru fiscal. Nu cerem ca problema forței noastre de muncă să fie rezolvată prin Planul Schuman. Dar planul Schuman nu poate progresa singur, este necesar ca principiul să fie extins la alte sectoare. Dar forța de muncă nu este sector ca oricare altul, caruia principiul ii va extins doar in ultimul rand: forța de muncă este un factor în toate producțiile. Ar trebui să ia în considerare acest lucru de către cei prezenți. […]

Anexa 11

Convorbirile de la Geneva, 23.04.1951, Protocolul Koutzine

Planul Schuman și planul Pflimlin

Fontanet: […] În ceea ce privește planul Pflimlin: un document a fost pus la punct pentru a fi trimis Adunării de la Strasbourg. Pe de o parte, securitatea debușeelor agricole trebuie asigurată. Ca subiect a unor schimbari rapide, o producție agricolă fără siguranța debușeelor agricole nu va avea succes. […] Dificultatea este de a asigura un acord supranațional. Metoda acordurilor bilaterale nu este suficientă pentru a asigura continuitatea. OECE este orientată spre o liberalizare a schimburilor. Această metodă este sortită eșecului, pentru că producția agricolă se acomodeză greu cu liberalismul. Trebuie organizate piețele, produs cu produs. In Franța, opinia [publică] este favorabilă unei piețe agricole.

[…]

Kindt-Kiefer: In noiembrie 1947, la prima noastră reuniune, pe care am ținut-o la Lucerna, am discutat principiile directoare ale planului Schuman, ale planului Pflimlin, precum și ale altora de viitor. Suntem bucuroși să vedem că primii au pași au fost facuți. Am putea face în agricultură al doilea pas. Tările cu producție agrară perfecținată ar putea avea cele mai mari avantaje dacă noi am realiza o piață unică în Europa. Vom construi o piață unică, sector cu sector; o metodă concretă este preferabilă unei metode generaliste. Alte acorduri trebuie făcute; de exemplu, între SNCF (căile ferate franceze, n.t.) și căile ferate germane. Dacă vom continua, vom putem lua în considerare o unificare.

Blankenhorn: La noi, cele mai multe servicii sunt în favoarea integrării europene. Studiem de asemenea și planul Pflimlin. In toate aceste domenii, suntem pregătiți să avansăm. Este încă o realizare concrete care poate atrage opinia [publică].

[…]

Rosenberg: In concluzie, suntem în mod profund interesați de proiectul din sectorul agricol, dar avem nevoie de mai multe detalii.

Anexa 12

Robert Bichet, Memoriu privind consolidarea secretariatului internațional, 25.06.1953

De la crearea sa NEI a trebuit să răspundă unei duble necesități: celei de realizare a Uniunii Europene și celei de a reuni oamenii și grupurile democrate de inspirație creștină. […]

Una dintre realizările NEI a fost, incontestabil, stabilirea de contacte regulate între delegații democrat-creștini din Adunările parlamentare europene, precum cea a Adunării consultative a Consiliului Europei și a Adunării Comune a CECO. Grație activității NEI din cadrul primei adunări, s-a reușit adoptarea cu o consistentă majoritate a unor propuneri privitoare la organismele specializate care să pregătească terenul pentru gândirea unei autorități politice fără de care nu va putea exista unitate europeană.

[…]

Avand în vedere obiectivul politic al NEI în ceea ce privește o apropiere politică între partide și grupuri, un Buletin informativ international este foarte necesar, pentru că nu ajunge numai să afirmăm că patrimoniul creștin comun nouă tuturor trebuie să fie conservat în marea lucrare a uniunii europene, ci trebuie să furnizăm în mod constant elemenete concrete și precise imaginarului europenilor.

Anexa 13

Congresul NEI, Declarație asupra chestiunii suveranității în procesul de integrare europenă, Tours, 4-6.09.1953

Von der Heyde […] a arătat că, dacă principiul subsidiarității îndepărta orice fel de risc de totalitarism, trebuia totuși completat pentru a sigura existența reală a Europei, prin intermediul principiului solidarității. În timp ce primul proteja independența statelor, cel de-al doilea asigura coordonarea acestora. Proiectul adoptat de către adunarea ad-hoc conține, probabil, lacune, dar constituțiile cele mai scurte sunt cele mai bune, pentru că totul se schimbă mereu în politică. Realizarea Europei, a concluzionat von der Heydt, nu înseamnă eliminarea frontierelor și a sentimentelor naționale, ci medierea acestora pe de o parte, și de a crea un spirit european, pe de altă parte. […]

Anexa 14

Congresul NEI, Rezoluție, Luxemburg, 25-27.05.1956

Al X-lea Congres al NEI reafirmă nevoia urgentă de creare a unei piețe europene comune, o "vastă zonă a politicii economice comune", care ar putea ridica nivelul de trai a țărilor membre, în conformitate cu rezoluțiile de la Messina; subliniază caracterul indispensabil al unei perioade de tranziție suficiente armonizării concomitente, nu prealabile, a legislației; reamintește că creșterea producției este indispensabilă eliminării foametei din țările sub-dezvoltate; pledează pentru o politică de investiții efectuate de un fond european; solicită crearea, în cadrul pieței comune, a unui consiliu economic și social consultativ, pe modelul actulaului comitet consultativ al CECO. […]

Anexa 15

Conferința președinților de partid, Strasbourg, 15-16.01.1960

Kopf trage concluziile dezbaterii. Conferința este de acord să facă apel în favoarea alegerilor [pentru Parlamentul European, n.n.] prin vot universal. Trebuie în același timp, să se continue cu procesul de extindere al competențelor [al PE, n.n.], în special în domeniul bugetar. Să nu existe nici o incompatibilitate între mandatul de euro-parlamentar și cel de parlamentar național pe perioada de tranziție. Numărul de deputați naționali este legată de extinderea competențelor [parlamentului, n.n.]. Pe perioada tranziției, sistemul electoral să rămână cel național. Va trebui probabil gândit un sistem de ponderare pentru țările mici.

Anexa 16

Leo Tindemans, Activitatea și perspectivele UECD, Congresul NEI, Taormina, 9-12.12.1965

[…] Cu toate acestea, pare incontestabil faptul că viziunile fundamentale ale acestor partide [creștin democrate] au avut un efect clar. Universalitatea creștinismului și baza comună ideologică au făcut ca aceste partide și liderii lor să poată lucra în mod eficient, în ciuda circusmtanțelor dificile, în scopul unificării europeane; acest lucru reprezintă o speranță și un exemplu pentru toți cei care sunt sub jugul unui regim totalitar astăzi. […]

Partidele noastre și-au pierdut elanul lor european. Dacă am dori în mod sincer să construim Europa, trebuie să îi dăm partidului nostru o dimensiune europeană. Acest lucru nue ste posibil decât pprin organizarea colaborării noastre în așa fel încqt sa cosntituim intradevar o miscare politica europeana, ai carei purtator de cuvant vor fi parte a institutilor europene.

Trebuie să remarcăm, totuși, faptul că, spre rușinea noastră, adversarii noștri, atât din Europa celor șase cât și din Europa celor șapte (AELS) sunt mult mai preocupați de opiniile și de proiectele lor comune decât este cazul între creștin-democrații. Reforma actuală ar trebui să ne permită consultarea cu privire la toate aceste aspecte privind unificarea europeană și la atingerea de poziții comune.

Anexa 17

Programul PPE pentru alegerile pentru PE – 1979 ( fragmente)

[…]

22. Organismele comunitare

22.1 Parlamentul European

Puterile Parlamentului european trebuie extinse; acesta trebuie să dețină puteri bugetare și de control nelimitate și ar trebui înzestrat cu puteri legislative mărite. In plus:

• mandatul Comisiei ar trebui aprobat de Parlament […]

• Parlamentul ar trebui să aibă dreptul să ia deciziile în locul Consiliului în cazurile în care acesta din urmă, după expirarea termenului stabilit după concluziile comisiei de mediere, a declinat de două dreptul de a lua o decizie în domenii în care este competent, conform tratatelor.

22.2 Comisia

Comisia ar trebui să reprezinte forța motoare a procesului de unificare europeană. In final, ar trebui să reprezinte curentele politice din Parlamentul european într-o măsură mai mare și să devină mai puțin tehnocratică. Pentru asta:

• Președintele Comisiei ar trebui numit doar după consultarea Parlamentului;

• Parlamentul european ar trebui să dezbată compoziția și programul fiecărei noi comisii înainte de începerea mandatului acesteia; dezbaterea ar trebui urmată de un vot de încredere;

• de vreme ce este responsabil în fața parlamentului, Comisia ar trebui să aibe obligația să adopte propuneri venite de la Parlament și să îi transmită acestuia propriile propuneri spre a fi analizate.

22.3 Consiliul de Miniștri

Consiliul trebuie să-și mărească eficiența și autoritatea ca instituție comunitară prin:

• o manieră de lucru mai coerentă: […] procedura de conciliere dintre Parlament și Consiliu trebuie extinsă la întrega gamă de activități;

• accelerarea activităților proprii: va trebui revenit la practica luării deciziilor cu majoritate în chestiuni comunitare, precum prevăd tratatele;

• concentrarea în special asupra funcției legislative: Consiliul ar trebui să lase implementarea detaliilor deciziilor în sarcina Comisiei;

[…]

OBIECTIVUL NOSTRU: O EUROPA UNITĂ

Pentru Creștini-democrți, Uniunea Europeană, așa cum a fost descrisă în raportul Tindeman și ploclamată formal de reuniunea șefilor de stat sau de guvern din cadrul Consiliului European, va reprezenta un pas important către unificarea europeană.

Sunt ferm angajați pentru realizarea obiectivului politic final al unificării europene, și anume trasnformarea Uniunii Europene într-o federație unică de tipul celei descrise, cu mulți ani în urmă, de către Robert Schuman în declarația sa de la 9 mai 1950. Această Europă nu se va putea manifesta la întreaga sa capacitate, pentru o acțiune dinamică și neechivocă până instituțiile necesare nu vor fi create: un Parlament european ales direct, o Cameră a statelor, un guvern european, o curte suprema de justiție și o curte a auditorilor.

• un Parlament, care să exprime libera opțiune a cetățenilor;

• o Cameră a statelor, care să reprezinte interesul legitim al statelor membre; și

• un Guvern, care să dorească și să fie capabil să guverneze în mod eficient.

DOAR ATUNCI EUROPA VA FI CAPABILĂ SĂ RĂSPUNDĂ VOCATIEI SALE.

Anexa 18

Proiect de declarație cu privire la urmărirea dezvoltării de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană (prezentat de grupul de lucru „Uniunea Europeană”)

Raportor: Hans A. Lücker

Bruxelles, 6 martie 1981

Partidul Popular European (PPE) și grupul său în Parlamentul European

I. fac, în ceea ce privește necesara urmărire a dezvoltării Comunității Europene, următoarele constatări:

1. Comunitatea Europeană nu a fost în măsură să concretizeze decizia luată de Consiliul european (1) cu ocazia reuniunii sale din octombrie 1972 la Paris și anume realizarea obiectivului major care constă în transformarea înainte de sfârșitul deceniului actual a ansamblului de relații dintre statele membre într-o Uniune Europeană*. Această misiune care nu a încetat să fie confirmată pe parcurs, rămâne încă astăzi, în 1981, obiectivul eforturilor politice și din nefericire nu a fost încă realizată. Se recunoaște în această privință că Europa a cunoscut anumite evoluții pozitive – alegerea directă a Parlamentului European reprezintă un exemplu particular – care nu sunt însă suficiente pentru a garanta Comunității Europene un grad rezonabil de autoritate și de eficacitate.



* Uniunea Europeană se definește în același timp ca Uniune Poltică și ca Uniune Economică și Monetară cu un centru de decizie comun care are ca și partener politic Parlamentul European ales direct.

2. Comunitatea Europeană se caracterizează din ce în ce mai mult printr-o incertitudine a concepțiilor. Coordonarea interguvernamentală care dirijează din ce în ce mai mult progresul rămâne insuficintă în importante domenii de politică internă și externă la nivel european și nu poate înlocui un spirit comunitar și progresist. Totuși, această armonizare a concepțiilor este necesară atât în fața situațiilor diverse dintre statele membre ale Comunității Europene cât și, mai ales, în fața problemelor și riscurilor cu care se confruntă Comunitatea din exterior.

3. Experiențele recente confirmă comportamentul cu totul paradoxal al guvernelor în sânul Consiliului de Miniștri; acestea sunt, pe de o parte, capabile de a depăși criza profundă chiar și cu prețul unor grele concesii financiare pentru a acorda Comunității o șansă de supraviețuire în viitor iar, pe de altă parte, sunt cu totul incapabile de a utiliza această șansă pentru a construi o uniune europeană pe care continuă să o promită solemn.

II. Ei exprimă, în fața provocărilor cu care se confruntă Comunitatea Europeană în interior dar și în exterior, următoarele comvingeri:

1. Comunitatea Europeană trebuie să își restabilească rapid capacitatea de decizie și de funcționare; în această privință, ea trebuie să se întoarcă la procedurile de decizie potrivit regulilor echilibrate ale Tratatului.

2. Comunitatea Europeană trebuie să își dea posbilitatea de a crea începând cu Sistemul Monetar European (SME) (2) o adevărată Uniune Economică și Monetară care să funcționeze în cadrul sistemului instituțional al Comunității Europene. Dacă se vrea ca uniunea europeană să se realizeze și în dimensiunea sa politică, trebuie eliminate progresiv, prin intermediul unei politici de convergență adecvate, disparitățile economice, sociale și regionale și trebuie stabilit un mai bun echilibru în interiorul Comunității.

3. Comunitatea trebuie să realizeze – independent de realizarea Uniunii Europene – extinderea sa către Sud, etapă pozitivă pentru toți participanții dacă se întoarce la procedura de decizie potrivit cifrei II. 1. Această lărgire îi conferă nu numai o nouă dimensiune politică dar și o mai mare greutate pe scena internațională pe care Comunitatea Europeană va trebui să își asume responsabilități din cele mai grele pentru a-și asigura propria securitate și, simultan, pacea în lume în fața pericolelor vizibil în creștere care o amenință.

4. Cooperarea politică europeană (CPE) (3) trebuie să continue să evolueze progresiv în sensul unei politici externe comunitare incluzând o politică de securitate europeană în cadrul Alianței atlantice. Recentele evenimente observate în lume și eventualitatea unor noi pericole care ar amenința existența noastră materială și fizică cer în mod imperativ Comunității Europene să dobândească capacitatea de a acționa pe plan intern și extern dotându-se cu instrumente și instituții care îi sunt necesare pentru a defini și a realiza o politică comunitară.

III. Ei cer în consecință, în vederea realizării Uniunii Europene, punerea progresivă în aplicare a următoarelor măsuri:

1. Pentru a garanta buna funcționare a „actualei Comunități a celor zece” și cu atât mai mult a „viitoarei Uniuni Europene a celor doisprezece”, competențele Comunității vor trebui să fie extinse la fel ca și prerogativele organelor comunitare, respectând interesele fundamentale ale statelor membre și aceasta în măsura în care punerea în aplicare a unei politici eficiente o cere în cadrul cooperării dintre nivelul european și nivelul național pe baza principiului subsidiarității (4).

Este vorba în special:

de politica economică și monetară,

de politica energetică și de politica de aprovizionare în materii prime,

de o politică regională structurală și socială eficientă,

de politica de cercetare științifică și tehnologică,

de o politică bugetară a Comunității Europene, politică bugetară care trebuie să răspundă la viitoarea organizare a competențelor între nivelul european și nivelul național.

Anexa 19

Proiect

(document destinat Conferinței din cadrul summit-ul PPE din 9 noiembrie 1985)

Bruxelles, 23 octombrie 1985

Cererea PPE către Consiliul european de la Luxembourg

PPE militează pentru continuarea și aprofundarea procesului de integrare europeană. Aceasta cu atât mai mult cu cât aderarea Spaniei și a Portugaliei este iminentă și pune capăt provizoriu lărgirii Comunității. Șefii de guvern și președinții partidelor membre ale PPE au confirmat cu ocazia întâlnirii din 19 și 20 iunie de la Roma, intenția lor de a urmări "dezvoltarea Comunității europene într-o uniune politică urmând recomandările Parlamentului European și a Comitetului Dooge".

I. Exigențele următoare sunt indispensabile:

1. Comunitatea europeană, formată din democrații parlamentare trebuie să beneficieze de o mai bună structură democratică. Pe lângă o atribuție de control consolidată, Parlamentul European, ales în mod direct trebuie să beneficieze în materie de legislație de un drept de co-decizie împreună cu Consiliul de Miniștri. Acest lucru este valabil în mod special pentru competențele care le-au fost luate Parlamentelor naționale și pentru Tratatele cu state terțe. În cazul unor propuneri divergente va trebui să fie prevăzută o procedură de consultare între Consiliu și Parlament.

2. Votul majoritar ar trebui să devină o regulă în Consiliul de Miniștri. Lista situațiilor în care, potrivit dreptului în vigoare, unanimitatea este ceruta, ar trebui să fie foarte limitată. În timpul unei perioade de tranziție un stat membru poate avea un interes vital de motivat urmărind o procedură specială.

3. Trebuie restabilită funcția proprie Comisiei în calitate de executiv al Comunității care trebuie să beneficieze de încrederea Parlamentului European. Președintele Comisiei trebuie să aibă un cuvânt de spus în desemnarea Comisarilor. Comisia trebuie să fie învestită de Parlamentul European.

4. Comunitatea europeană este finanțată din surse proprii. Astfel, ar trebui să se acorde resurse Comunității prin intermediul unui Tratat, resurse asupra cărora doar Comunitatea să aibă competențe legislative și practice.

Creștin-democrații văd în realizarea acestor revendicări o condiție necesară pentru Comunitate, pentru ca aceasta să fie capabilă să guverneze și să administreze sarcinile viitoare.

II. Sarcinile următoare sunt prioritare pentru viitor:

1. Definitivarea pieței interne în perioada prevăzută de Comisie, adică înainte de sfârșitul anului 1992.

2. O activitate consolidată a Comunității în domeniul cercetării, al energiei, al tehnologiei și al mediului; pentru aceasta, Comunitatea trebuie să beneficieze de competențele și mijloacele financiare necesare.

3. Eforturi pentru a ameliora convergența politicilor economice, concomitent cu dezvoltarea Sistemului Monetar European și cu realizarea Uniunii Economice și Monetare.

4. Eforturi speciale pentru a atenua divergențele economice și sociale dintre regiunile Comunității, în special decalajul Nord-Sud.

5. Extinderea Cooperării Politice Europene (CPE) către toate problemele de politică externă și de securitate precum și instituționalizarea formală.

6. Crearea unui spațiu de drept european pentru lupta împotriva banditismului, a terorismului și a comerțului cu drogurile.

III. Procedură:

PPE consideră indispensabilă cooperarea Parlamentului European la elaborarea propunerilor din cadrul Conferinței Interguvernamentale. Proiectul adoptat de Conferința Interguvernamentală trebuie prezentat Parlamentului European pentru a fi discutat și pentru a obține o versiune finală urmărind procedura de lucru normală.

Dacă versiunea adoptată de Parlamentul European nu corespunde proiectului Conferintei Interguvernamentale, trebuie hotărâtă varianta finală a textului printr-o procedură de consultare care este ulterior prezentată Parlamentului European și Conferinței Interguvernamentale pentru a se lua o decizie și statelor membre pentru ratificare.

Bibliografie

1. Surse primare

Enciclica De Rerum Novarum (1991)

Enciclica Quadragesimo Anno (1931)

Programul PPE (“Basic Programme”), platformă-program adoptată la al IX-lea Congres al PPE, Atena, Noiembrie 1992

Abilitatea de a acționa, democrație și transparență, document adoptat la al XI-lea Congres al PPE, Madrid, noiembrie 1995

“Suntem o parte a lumii” ("We are all part of one world”), document adoptat la al XII-lea Congres al PPE, Toulouse, noiembrie 1997

Pe calea spre secolul 21 (On the Way to the 21st Century), program de acțiune adoptat de Congresul al XIII-lea al PPE, Bruxelles, februarie 1999

O Uniune a valorilor (A Union of Values), rezoluție adoptată la al XIV Congres al PPE,

O Constituție pentru o Europă puternică (A Constitution for a Strong Europe), document adoptat la al XV-lea Congres al PPE, Estoril, octombrie 2002

Planul de acțiune al PPE 2004-2009, document adoptat de al XVI-lea Congres al PPE, , Bruxelles, februarie 2004

PPE (Partidul Popular European), The commitment of the EPP-ED Group to an enlarged Europe (Declaration of the EPP-ED Group, 9 May 2000), Bruxelles, 2000

Statutul PEE, versiunea 2004

Regulamentul de organizare și funcționare al PPE

Tratatul CECO (1951)

Tratatul de la Roma (1957)

Tratatul Uniunii Europene – Maastricht (1992)

2. Surse secundare: cărți și studii

Ashford, N., ‘The European Economic Community’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Party Politics, London: Macmillan, 1980;

Attinà, F., ‘The voting behaviour of the European Parliament members and the problem of the Europarties’, European Journal of Political Research, 18 (5), 1990;

Bardi, L., ‘Transnational Party Federations in the European Community’, in Katz, R S & P, Mair (eds.), Party Organizations in Western Democracies, 1960-90, London: Sage Publications, 1992;

Bardi, L., ‘Transnational Trends in European Parties and the 1994 Elections of the European Parliament’, Party Politics, 2 (1), 1996;

Bardi, Luciano, “Parties and Party Systems in the European Union”, in Luther, Kurt Richard, Muller-Rommel, Ferdinand (eds), Political Parties in the New Europe, Oxford, Oxford University Press, 2002;

Bell, D & C, Lord (eds.), Transnational Party Politics in the European Union: Democratization and Integration, Aldershot: Dartmouth, 1997;

Blair, Alisdair, The Longman Companion to the European Union since 1945, London and New York, Longman, 1999;

Bobio Norberto,Trad. Mihaela Schiopu, Dreapta și stânga, Humanitas, București 1999;

Boilă Matei, Democrația Creștină, Societatea Culturală Pro Maramureș, Cluj Napoca, 2004;

Boilă Matei, Exigențe Creștine în Doctrinele Politice, Maritain, București, 2004;

Broughton, D., ‘The CDU-CSU in Germany: is there any alternative?’, in Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994;

Brouwer, A de, Le Parti Populaire Européen: Son identité et son nécessaire élargissement, Barcelona: Institut de Ciències Polítiques i Socials, 1991;

Bulmer, S & W, Wessels, The European Council: Decision-Making in European Politics, London: Macmillan, 1987;

Burgess, M, ‘The European Tradition of Federalism: Christian Democracy and Federalism’, in Burgess, M & A-G, Gagnon (eds.), Comparative Federalism and Federation: Competing Traditions and Future Directions, New York: Harvester Wheatsheaf, 1993;

Caciagli, M, ‘The Mass Clientelism Party and Conservative Politics: Christian Democracy in Southern Italy’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Caldera Rafael, Trad. Doina Lascu, Specificitatea Democrației Creștine, Progresul Românesc, București, 1992;

Chang, Kenneth, “Central and Eastren Europe in the 2004 European Parliament Elections. A not so European Event”, în SEI Working Paper No. 81, Sussex, 2004;

Coman, Ramona, Europeanisation et cooperation paneuropeenne des partis politiques, Ed. Universității din București, București, 2005;

Constantinescu Emil, Adevărul despre România 1989-2004, Universalia, București, 2004;

Coposu Corneliu, Semnele Timpului, Editura de Vest, Timișoara, 1997;

Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shackelton, Michael, The European Parliament, ed a 5-a, John Harper, Londra, 2003;

Culegere de texte, Pe același drum Doctrina Creștin-Democrată Românească, Tritonic, București 2000;

de BROUWER, Alain “Le Parti Populaire Européen: son identité et son nécessaire élargissement”, în Mario Caciaglia (ed.) Christian Democracy in Europe, Institutes de Ciencias Politicas y Socials, Barcelona, 1992 ;

De Waele, Jean-Michel (ed.), Partide politice și democrație în Europa centrală și de est, Humanitas, București, 2003 ;

De Waele, Jean-Michel, Ramona Coman, „Quels modes de scrutin pour les élections européennes de 2004?’’,  Synthèse n° 137, http://www.robert-schuman.org/synth134.htm 

Delwit, Pascal “The European People’s Party: stages and analysis of a transformation”, în DELWIT, Pascal, KULAHCI, Erol, Van de WALLE, Cédric (eds) The Europarties. Organisation and Influence, Brussels: Centre d’etude de la vie politique of the Free University of Brussels, 2004;

Dinan, D, ‘Ever Closer Union? An Introduction to the European Community’, London: Macmillan, 1994;

Dittrich, K, ‘The Netherlands 1946-1981’, in Budge, I et al (eds.), Ideology, Strategy and Party Change: Spatial Analyses of Post-War Election Programmes in 19 Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 1987;

Donovan, M, ‘Democrazia Cristiana: party of government’, in Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994;

Downs, A, An Economic Theory of Democracy, New York: Harper & Row, 1957;

Dreyfus, F-G, Histoire de la démocratie chrétienne en France: De Chateaubriand à Raymond Barre, Paris: Albin Michel, 1988 ;

Durand Jean-Dominique, Europa Democrației Creștine, Institutul European, Iași, 2004;

Durand, J-D, L’Europe de la Démocratie chrétienne, Bruxelles: Editions Complexe, 1995 ;

Duverger, M, Political Parties: Their Organization and Activity in the Modern State, London: Methuen, Third edition, 1951/78;

Duverger, Maurice, Les parties politiques, Armand Colin, Paris, 1981 ;

Elgie, R, ‘Christian Democracy in France: the politics of electoral constraint’, in Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994;

Evans, P B et al, Double-Edged Diplomacy: International Bargaining and Domestic Politics, Berkeley: University of California Press, 1993;

Faurby, I & O P, Kristensen, ‘Conservatism in Denmark: A Profile of Party Activists’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Fogarty, M P, Christian Democracy in Western Europe 1820-1953, London: Routledge & Kegan Paul, 1957;

Fundația Eduardo Frei, Motorways Merge-The New Challenge to Christian Democracy, Olanda, 2002;

Fundația Hans Seidel, Christian Democratic and Center Right Parties in Europe and North America: Selected Perspective-studies and comments, Munchen, Germania, 2002;

Fundația Konrad Adenauer, Konrad Adenauer, 125 de ani de la naștere, România București 2003;

Gaffney, J. (ed.) Political Parties and the European Union, Routledge, Londra, 1996;

Gallagher, Michael, Michael LAVER, Peter MAIR, Representative Government in Modern Europe, McGraw-Hill, New York, 1992;

Goetz, Klaus H., Hix, Simon (eds.), Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems, Frank Cass, Londra, 2000;

Haas, E B, The Uniting of Europe: Political, Social and Economical Forces 1950-1957, London: Stevens & Sons, 1958b;

Hanley, D, ‘The European People’s Party: towards a new party form?’, in Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994b;

Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994a;

Hanley, David, “Christian Democracy and the Paradoxes of Europeanization. Flexibility, Competition and Collusion”, în Party Politics, 8 (4), 2002, pp. 463-481

Haungs, P, ‘Die Christlich Demokratische Union Deutschlands (CDU) und die Christlich Soziale Union in Bayern (CSU)’, in Veen, H-J (ed.), Christlich-demokratische und konservative Parteien in Westeuropa 1, Paderborn: Ferdinand Schöningh; 1983;

Hayes-Renshaw, F & H, Wallace, The Council of Ministers, London: Macmillan, 1997;

Hix, S, ‘Approaches to the Study of the EC: The Challenge to Comparative Politics’, West European Politics, 17 (1), 1994;

Hix, S, ‘Parties at the European Level and the Legitimacy of EU Socio- Economic Policy’, Journal of Common Market Studies, 33 (4), 1995;

Hix, S, ‘The transnational party federations’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996;

Hix, Simon, Lord, Christopher, Political Parties and the European Union, London, Macmillan, 1997;

Hix, Simon, The Political System of the European Union, Basingstoke/London, Macmillan, 1999;

Holmes, M, ‘Irish political parties and the European Union’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996

Institutul pentru strategie și analiză politică Iuliu Maniu, Corneliu Coposu în fața istoriei, repere din gândirea politică a lui Corneliu Coposu, Metropol, 1997;

Irving, R E M, Christian Democracy in France, London: George Allen & Unwin, 1973;

Irving, R E M, The Christian Democratic Parties of Western Europe, London: RIIA/Allen & Unwin, 1979;

Irving, R.E.M., The Christian democratic Parties of Western Europe, London: George Allen and Unwin, 1979;

Jansen, Thomas, The European People’s Party. Origins and Development, Macmillan, Basingstoke, 1998;

Johansson, K M, ‘The Nature of Political Parties in the European Union’, in Kourvetaris, G A & A, Moschonas (eds.), The Impact of European Integration: Political, Sociological, and Economic Changes, Westport: Praeger; 1996

Johansson, K M, ‘The Transnationalization of Party Politics’, in Bell, D & C, Lord (eds.), Transnational Party Politics in the European Union: Democratization and Integration, Aldershot: Dartmouth, 1997c;

Johansson, Karl Magnus, “Party Elites in Multilevel Europe. The Christian Democrats and the Single European Act”, în Party Politics, vol. 8, nr. 4, pp. 423-439, 2002;

Kersbergen, Kees van, Social Capitalism, Routledge, Londra, 1995;

Kirchheimer, Otto, ‘The Transformation of the Western European Party Systems’, în J. LaPalombara, M. Wiener (eds), Political Parties and Political Development, Princeton University Press, Princeton, 1966;

Kirchner, E J (ed.), Liberal Parties in Western Europe, Cambridge: Cambridge University Press,1988;

Kitschelt, Herbert, Mansfeldova, Zdenka, Markowski, Radoslav și Toka, Gabor, Post-Comunist Party Systems. Competition, Representation and Inter-party Cooperation, Cambridge University Press, Cambridge, 1999;

Klingemann, H-D, ‘Electoral programmes in West Germany 1949-1980: explorations in the nature of political controversy’, in Budge, I et al (eds.), Ideology, Strategy and Party Change: Post-War Election Programmes in 19 Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 1987;

Kunz, R, ‘Christian Democrat Parties’, in Stammen, T (ed.), Political Parties in Europe, London: John Martin, 1980;

Ladrech, R, ‘Social Democratic Parties and European Integration’, European Journal of Political Research, 24 (2), 1993;

Ladrech, R, ‘Political parties in the European Parliament’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996;

Ladrech, Robert, “Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis”, în Party Politics 8 (4), 2002, pp. 389-403;

Langes Horst, Neuhaus Norbert, Values of Christian Democracy, Wydawnictwo “Wokol nas”, Polonia, 2003;

Lapușanu Transilvan Grigore, Un drum spre dreptate (II), Crater, București, 1999;

Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Letamendia Pierre,Trad. Gabriela Stoica, Democrația Creștină, Silex, București 1998;

Lewis, Paul G. (ed.), Party Development and Democratic Change in Post-communist Europe, Frank Cass, Londra, 2001;

Lewis, Paul G., “The Impact of the Enlargement of the European Union on Central European Party Systems”, în SEI Working Paper No. 71, Sussex, 2003;

Lewis, Paul G., Political Parties in Post-Communist Eastern Europe, Routledge, London, 2000;

Libertatea sub Semnul Răspunderii, Doctrina Creștin Democrată Germana, Tritonic, București, 2000;

Lijphart Arend, Modele ale Democrației, Polirom, Iasi, 1998;

Lipset, S M & S, Rokkan, ‘Cleavage Structures, Party Systems, and Voter Alignments: An Introduction’, in Lipset, S M & S, Rokkan (eds.), Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, New York: The Free Press, 1967;

Lipset, Seymour M., Stein Rokkan, “Cleavage structures, party systems and voter alignments” în SM Lipset, S. Rokkan (eds), Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, Free Press, New York, 1967;

Lucardie, P & H-M, ten Napel, ‘Between confessionalism and liberal conservatism: the Christian Democratic parties of Belgium and the Netherlands’, in Hanley, D (ed.), Christian Democracy in Europe: A Comparative Perspective, London & New York: Pinter Publishers, 1994;

Mair, P, ‘The party system and party competition’, in Coakley, J & M, Gallagher (eds.), Politics in the Republic of Ireland, Dublin: Folens & University of Limerick: PSAI Press, Second edition, 1993;

Marga, Andrei, Ieșirea din trecut. Documente și reflecții, Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002;

Martens Wilfred, O Europă și cealaltă, Metropol, București, 1995;

Mintzel, A, ‘Conservatism and Christian Democracy in the Federal Republic of Germany’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Morris, P, ‘The British Conservative Party’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996;

Mounier, E, Le personnalisme, Presses Universitaires de France ; 1949/1978 ;

Neuhaus Norbert, Valorile Democrației Creștine ( Vol I ), Ed. Alfa și Omega, Chișinau, 2002;

Neuhaus Norbert, Valorile Democrației Creștine (Vol II), Chișinau, Alfa și Omega, 2004;

Niedermayer, O, Europäische Parteien? Zur grenzüberschreitenden Interaktion politischer Parteien im Rahmen der Europäischen Gemeinschaft, Frankfurt & New York: Campus Verlag, 1983;

Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 4th eds., Macmillan, Basingstoke, 1999;

Panebianco, A, Political Parties: Organization and Power, Cambridge: Cambridge University Press, 1988;

Paterson, W, ‘The German Christian Democrats’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996;

Păun, Nicolae (coord.) Actualitatea mesajului fondatorilor Uniunii Europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006;

Păun, Nicolae, Păun, Adrian Ciprian, Ciceo, Georgiana, Europa unită, Europa noastră, PUC, Cluj-Napoca, 2003;

Păun, Nicolae, Păun, Adrian-Ciprian, Ciceo, Georgiana, Albu-Comanescu, Radu, Finalitatea Europei, EFES, Cluj-Napoca, 2005;

Pinto-Duschinsky, M, ‘Die Konservative Partei Großbritanniens 1945-1980’, in Veen, H-J (ed.), Christlich-demokratische und konservative Parteien in Westeuropa 2, Paderborn: Ferdinand Schöningh, 1983;

Pîrvulescu, Cristian, Partide și sisteme de partide, note de curs, UCDC, București, 2000 ;

Pridham, G & P, Pridham, ‘Transnational Parties in the European Community I: The Party Groups in the European Parliament’, in Henig, S (ed.), Political Parties in the European Community, London: George Allen & Unwin, 1979a;

Pridham, G & P, Pridham, ‘Transnational Parties in the European Community II: The Development of European Party Federations’, in Henig, S (ed.), Political Parties in the European Community, London: George Allen & Unwin, 1979b

Pridham, G & P, Pridham, Transnational Party Co-operation and European Integration: The process towards direct elections, London: Allen & Unwin, 1981;

Pridham, G, Christian Democracy in Western Germany: The CDU/CSU in Government and Opposition, 1945-1976, London: Croom Helm, 1977;

Pridham, G, ‘Christian Democracy in Western Europe: A Bibliographical Survey’, West European Politics, 3 (3), 1980;

Pridham, G, ‘Christian Democrats, Conservatives and Transnational Party Cooperation in the European Community: Centre-Forward or Centre-Right?’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Radu, Alexandru, Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România, Ed. Ion Cristoiu, București, 2000;

Radu, Alexandru, Partidele politice românești după 1989, Paideia, București, 2003;

Scheingold, S A, ‘Domestic and International Consequences of Regional Integration’, International Organization, 24 (4), 1970;

Scurt Istoric, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, Gândirea Românească, București, 1994;

Seiler S. Daniel, Partidele Politice din Europa, Institutul European, Iași 1999 ;

Seiler, Daniel, “Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan în analiza partidelor politice din Europa centrală”, în De Waele, Jean-Michel (ed) Partide politice și democrație în Europa centrală și de est, Humanitas, București, 2003;

Seiler, Daniel, Partidele politice din Europa, Institutul European, Iași, 1999;

Seldon, A, ‘Conservative Century’, in Seldon, A & S, Ball (eds.), Conservative Century: The Conservative Party since 1900, Oxford: Oxford University Press, 1994;

Smith, Gordon, “Core Persistence: Change and the “People’s Party”’, in West European Politics, 12/1, 1989, pp.157–172

Smith, Gordon, ‘The German Volkspartei and the Career of the Catch-All Concept’, în Döring H. și G. Smith (eds), Party Government and Political Culture in Western Germany, Macmillan, London/Basingstoke, 1982;

Smith, J, ‘How European are European elections?’, in Gaffney, J (ed.), Political Parties and the European Union, London: Routledge, 1996;

Stan Apostol, Ion Mihalache, Destinul unei Vieți, Saeculum, București 1999;

Stan Stoica, Dicționarul Partidelor Politice din România 1989-2004, Meronia, București 2004;

Taggart, Paul, Szczerbiak, Aleks, “Parties, Positions and Europe: Europscepticism in the EU Candidate States of Central and Eastern Europe”, în SEI Working Papers No. 46, Sussex, 2000;

Taranu Andrei, Doctrine Politice Contemporane, București, 2005;

Vaida, Ovidiu, “Bătălia pentru curentul popular”, în Sfera Politicii nr. 118/2005

Veen, H-J (ed.), Christlich-demokratische und konservative Parteien in Westeuropa, vol. 1 & 2, Paderborn: Ferdinand Schöningh, 1983;

Voicu George, Pluripartidismul, All, București, 1998;

von Beyme, K, Political Parties in Western Democracies, Aldershot: Gower, 1985;

von BEYME, Klaus. Political parties in Western democracies, Gower, Aldershot, 1985;

von der Dunk, H, ‘Conservatism in the Netherlands’, in Layton-Henry, Z (ed.), Conservative Politics in Western Europe, London: Macmillan, 1982;

Wahl Jurghen, Ce este și ce vrea PPE ?, Fundația Robert Schuman, Luxembourg, 1998;

Wahl, J, gefragt: Egon Klepsch, Bornheim: Dagmar Zirngibl-Verlag, 1992;

Wallace, H et al (eds.), Policy-Making in the European Communities, Chichester: John Wiley & Sons, 1977

Weidenfeld, W, ‘The German Christian Democrats’, in Morgan, R & S, Silvestri (eds.), Moderates and Conservatives in Western Europe: Political Parties, the European Community and the Atlantic Alliance, London: Heinemann, 1982;

Westlake, M, A Modern Guide to the European Parliament, London: Pinter Publishers, 1994a;

Whyte, J H, Catholics in Western Democracies: A Study in Political Behaviour, Dublin: Gill and Macmillan, 1981;

3. Surse Internet

– www.europarl.eu.int

– www.eppe.org

– www.pes.org

– www.robert-schuman.org

– www.brugesgroup.com

– www.cronologia.it/storia/biografie/degasp.htm

– www.conservative.com/history/programs

– www.fondacionfrei.cl

– www.hss.de/

– www.kas.de

– www.rschuman.hu/